Manipularea prin imaginea statică Coordonator științific: Conf. univ. dr. Nina Mocănașu Absolvent: Lola Miruna Cristina Sesiunea Iunie 2016 Cuprins… [311461]

[anonimizat]:

Conf. univ. dr. Nina Mocănașu

Absolvent: [anonimizat] 2016

Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………………………………..……3

Capitolul 1:

FOTOGRAFIA – ISTORIE, TEORIE ȘI INFLUENȚĂ

1.1: [anonimizat]………………………………………..6

1.2: Teoria generală a fotografiei……………………………………………………………………………….9

1.3: Influența fotografiei în evoluția societății…………………………………………………………….17

Capitolul 2:

MANIPULAREA PRIN FOTOGRAFIE ÎN DOMENIUL JURNALISTIC

2.1: Forme de manipulare………………………………………………………………………………………..20

2.2: Informare, manipulare sau dezinformare prin fotografie……………………………………….26

2.3: Importanța fotografiei în jurnalism……………………………………………………………………..32

Capitolul 3:

Studiu de caz: RĂZBOIUL DIN GOLF: MANIPULARE ȘI DEZINFORMARE…..38

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………..48

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………….50

INTRODUCERE

Această lucrare promite să povestească istoria fotografiei și aplicabilitatea acesteia în evoluția societății. Totodată, va explica cum se poate manipula prin fotografie și ce impact a avut aceasta în evoluția societății.

Am să încep cu acel citat celebru pe care cred că toată lumea l-a auzit măcar o data n viață “O imagine face cât o mie de cuvinte”. De ce? Pentru că eu cred în el. Îmi place arta. [anonimizat]. [anonimizat].

Încă de mică m-am gândit cum e posibil ca o [anonimizat], poate apărea pe un ecran sau poate fi transformată într-o fotografie în formă fizică. Cred că la asta s-a referit și Nichita Stănescu când a afirmat: "Nimic nu rămâne el însuși mai mult / decât o foarte singură dată".

[anonimizat]. Din păcate se înșeală amarnic. [anonimizat], mult mai mult decât să știi să ții în mână un aparat care poate crea fotografii. Să fii fotograf înseamna să ai o paleta largă de idei. [anonimizat]. [anonimizat], sau din nevoia disperată de monetar. [anonimizat], încadraturile, lumina și să pună în valoare subiectul muncii sale. [anonimizat]-o rudă care “îți vrea binele” și te îndeamnă spre o profesie în viață. E [anonimizat] “un amator” care poate s-a exprimat mai bine decât aș putea eu: “Fotografia e arta divină ce observă frumusețea din jur și o captureaza, incluzând imaginea văzută de ochii și mintea fotografului în legile veșniciei. O fotografie a cărei magie dăinuie prin timpul efemer, impresionând viitorul, e cea mai bună moștenire pe care o poate lăsa iubitorul de frumos. Asta, prieteni, o spune un amator.“

Studiez Jurnalismul, de ce am ales fotografia? Pentru că mi se pare cea mai inocentă formă de exprimare în mass-media. E pură. Deși poate fi trucată prin numeroasele programe de editare, produsul brut reflectă exact adevărul, dar lasă și loc de interpretare, pentru ca fiecare să expună ce-i dictează imaginația.

Oamenii sunt diferiți. Fiecare arată, gândește, iubește, reacționează, se enervează, se calmează și percepe diferit. De aceea suntem unici. Se spune că cel mai personal lucru al unui om este amprenta, dar eu cred că și personalitatea este un lucru definitoriu, ce se observa și se diferențiaza mai mult decât o amprentă. Un om gândește singur, sigur, doar dacă vrea, și ia cele mai bune hotărâri în urma ideilor dictate de creieul său. Asta într-un caz fericit. Într-un caz nefericit, pentru el, acesta se lasă manipulat, devenind “marioneta” altei entitați, care se bucură de simplul fapt că al său creier dictează pentru o persoană, dar faptele sunt executate de două persoane.

Ne lăsam manipulați, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama. Cel mai rău este atunci când suntem manipulați de către cineva care nu ne vrea binele și urmările faptelor noastre au conotație negativă.

O persoană “mai slabă de înger” poate ajunge emotofobă, doar în urma unor “sfaturi” (manipulari). Doar sugerarea unei idei ne poate schimba radical percepția, mai ales dacă ideea respectivă are tentă de recompensă, amenințare sau pedeapsă.

Prin persuasiune poți schimba perspectiva de gândire a cuiva, în doar câteva secunde. O idee inexistentă în mintea cuiva, poate fi implementată foarte ușor, cu ajutoul unor agumente pertinente. Dacă ne folosim doar de una dintre cele 6 “arme” ale persuasiunii – simpatia, reciprocitatea, dovada socială sau apartenența la grup, argumentul consecvent, raritatea – putem obține un rezultat la care poate nici nu ne așteptăm. Deasemenea, este important să punem întrebările potrivite, în momentele potrivite, deoarece ele distrag atenția, sau o îndreaptă în direcția în care vrem noi, dar dau, totodată, și senzația că intevievatul își poate expune liber și conștient părerea, deși uneori răspunsul lui este deja indus de anumiți termeni cheie, aflați în întrebarea propriu-zisă.

De foarte multe ori suntem influentați de “zvonuri”, afirmații nefondate, aruncate în vant, ce au scopul de a aburi, a distrage atenția de la adevăr sau de a-l amesteca cu o minciună, care, spusă singură, nu ar fi avut puterea de a pătrunde în mintea actorului social. Zvonul se perpetuează pe cale orală, din “gură în gură”, de cele mai multe ori modificându-și ideea de baza, tocmai din cauza prea multor păreri aplicate la fiecare distribuire a acestui element.

Putem schimba ușor gândirea unei persoane, doar dezinformând-o. Adică intervenim în poveste, schimbăm o parte dintre elementele de bază cu idei proprii și inducem interlocutorului o stare de spirit, o acțiune pe care poate nu voia să o facă, sau o simplă idee ce se implementează în mintea lui și dă naștere, mai târziu, unor fapte induse de către altcineva, fărp ca acesta să conștientizeze.

Un bun manipulator își pregâtește tactica cu migală, înțelepciune și răbdare. Acesta “studiază terenul”, “pregătește terenul” și apoi îl “cultivă”. Roadele nu tebuie să apara imediat pentru ca acesta să aibă o satisfacție maximă, ci pot fi vizibile după o perioadă de timp, moment de glorie al manipulatorului.

Cel mai sigur este să plantezi sămânța în mai multe locuri, adică să transmiți același mesaj mai multor persoane, fie el manipulator sau dezinformator, deoarece în final ele vor avea un factor comun în gandire și vor fi mult mai credibile, deoarece vor forma o mulțime. Astfel comportamentul individului se modifică într-o manieră considerabilă, acesta se integrează în grup, iar forța mai multora își spune cuvântul.

“Limba de lemn” are și ea o pondere mare în manipulare, dar și în dezinformare. Este folosită de multă lume, care vrea să pară că este în cunoștință de cauză cu privire la un domeniu, când, de fapt, inculpatul nu are nici cea mai mică idee despre subiect. Limbajul de lemn reprezintă o inșiruire de părți de propoziție, care par să aibă legătură, dar în esență nu comunică o informație palpabila. Este alcatuită din cuvinte simandicoase, ce nu trebuie folosite acolo unde nu le este locul. Metaforele sunt și ele importante, amprenta acestora văzându-se clar în cazul limbajului de lemn.

Poți manipula foarte ușor, dacă îți dorești. Fiecare dintre noi este manipulat și, la rândul său manipulează alte persoane, în fiecare zi a existenței noastre pe această planetă. Trebuie menționat că există și manipulare pozitivă, dar ea vine doar din partea persoanelor care văd că ai călcat strâmb într-un moment al vieții și vor să te ajute să îți revii. Astfel, manipularea are conotație dublă, dar la fel are și dezinformarea. Dacă ne luăm după zicala “ce nu știi, nu te poate rani”, realizăm că este o premisă pe care mulți mizează. Astfel aleg să-l dezinformeze pe inculpat, din dorința de a-l proteja.

V-ați întrebat vreodată ce ați face dacă o rudă sau o cunoștință dragă vouă ar avea o problemă medicala mai gravă și lumea v-ar spune să o menajați, să nu-i spuneți? Ei bine, dacă nu

i-ați spune ați dezinforma-o, iar ea nu ar știi la ce să se aștepte, dar dacă i-ați spune, ați manipula-o, deoarece aceasta ar începe să se gândească la tot ce e mai ăau, extragând doar partea negativă din informația primită. Dar dacă ați fi persoana în cauză? Ați prefera să știți, sau nu? Ce-ați alege: dezinformarea sau manipularea? Care ar avea o pondere mai mică de acțiune negativă în momentul critic? Probabil că cel mai sigur răspuns la aceste întrebări nu-l vom găsi decât dacă vom ajunge într-unul dintre rolurile de mai sus, lucru pe care nu-l doresc nimănui, și care nu i se va întampla nimănui cu o gândire pozitivă și o viață sănătoasă, fără zvonuri sau sfaturi goale.

Capitolul 1:

FOTOGRAFIA – ISTORIE, TEORIE ȘI INFLUENȚE ÎN EVOLUȚIA SOCIETĂȚII

Primul capitol încearcă să povestească istoria fotografiei, să explice teoria ei și aplicabilitatea acesteia. Vom vedea cum a evoluat fotografia în aproape 200 de ani de existență, cine a descoperit-o, dar și cine a pus-o în valoare pentru prima dată. Lumina, încadratura, culoarea și secretele unei fotografii bune, vor fi povestite pas cu pas. În finalul capitolului vom observa cum, sau dacă fotografia a influențat evoluția societății și dacă a fost un factor benefic sau nu.

1.1 ISTORIA FOTOGRAFIEI DE LA ÎNCEPUTURI, PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Pentru a începe cu dreptul în înțelegerea deplină a fotografiei, propun să explicăm termenul în sine: cuvântul „fotografie” este format din două cuvinte din limba greacă: „photos”, care înseamă „lumină” și „graphos”, tradus „scriere”. Începutul secolului XIX a reprezentat perioada de debut a „fotografiei”, termen creeat de John Hershel. Astfel, Hershel dă „fotografiei” sensul de „scriere cu lumină” sau „desen cu ajutorul luminii”. Tot Hershel a dezvaluit proprietățile hiposulfitului de sodiu, în 1819, contribuție în urma căreia a fost numit „fixatorul” fotografiei.

Pentru a ajunge așa cum o știm noi, fotografia a trecut printr-o serie multiplă de transformări, de-a lungul timpului. De la o simplă gaură mică într-o cutie închisă, prin care imaginea se proiectează inversată pe peretele paralel găurii, s-a ajuns la camera obscură, care este elementul de bază al fotografiei (fig. 1.1). Fig. 1.1- Camera obscură folosită de artiști în sec XVIII

În anul 1500, Leonardo da Vinci, Roger Bacon, Cardan, dar și alții construiesc camere

obscure care permit pictorilor să deseneze după contururile formelor. 70 de ani mai târziu, Napolitanul Gianbatista della Porta explică apariția imaginilor în camera obscură. Tot el introduce o lentilă convergentă în orificiul camerrei obscure obținând o imagine de calitate mult mai bună. Astfel, Porta inventează obiectivul fotografic.

Profesorul de medicină Johann Heinrich Schultze descoperă în 1727 propietatea de fotosensibilitate a sărurilor de argint, prin observarea procesului de înnegrire lumină a unui terci conținând clorură de argint. În 1775 opticianul Georg Friedrich Brader construiește camere obscure perfecționate cu obiective interschimbabile și oglindă la 45o. Doi ani mai târziu, chimistul suedez Scheele studiază științific acțiunea luminii asupra sărurilor de argint. 1826 este anul în care Nicéphore Nièpce obține pentru prima dată imagini fotografice stabile la acțiunea luminii. El a expus câteva ore în plin soare o plăcuță metalică tratată cu bitum de iudeea (substanță fotosensibilă), pentru ca apoi să o fixeze prin spălare cu ulei de lavandă. “Vedere de la fereastra din Le Gras” s-a numit prima fotografie din istoria omenirii (fig.1.2).

Fig. 1.2 – “Vedere de la fereastra din Le Gras”

În 1829 Nièpce începe colaborarea cu Louis Jacques Mande Daguerre pentru îmbunătățirea procedeului de fixare a imaginilor. În 1833, Nièpce moare înainte de a obține consacrarea invenției sale, iar reușita lui a fost preluată de Louis Daguerre, deoarece reprezenta un pas enorm în cecertarile despre fotografie.

Daguerre numește invenția lui Nièpce „daghereotip” , iar în 1835 pune la punct procedeul daguerotipiei ce folosea plăci de cupru argintate tratate cu vapori de iod. Se obținea astfel o emulsie fotosensibilă (iodură de argint), ce avea calități net superioare bitumului (permitea expuneri de doar câteva minute). Plăcile erau developate în vapori de mercur, imaginea fiind fixată prin spălare cu o soluție de clorură de sodiu. Fotografiile obținte erau plăcuțe metalice unicat, pe care era "memorată" imaginea fotografică.

O comisie a Academiei Franceze brevetează invenția, iar Daguerre primește Legiunea de Onoare, cea mai mare distincție franceză a vremii, în 1839. Un an mai târziu, în 1840 Wiliam Fox Talbot introduce "plăcile umede", în care emulsia fotosensibilă era depusă pe sticlă transparentă (stratul de colodiu de pe sticlă se sensibiliza prin înmuierea în soluții de nitrat de argint și bromură de potasiu). Procedeul s-a numit calotipie. Acest suport permitea copierea în mai multe exemplare a imaginii pe hârtie fotografică. Dezavantajul constă în necesitatea prelucrării pe loc a plăcilor fotosensibile.

În 1871, Maddox dezvoltă procedeul "plăcilor uscate" care conțineau bromură de argint în gelatină. Astfel, aceste plăci puteau fi conservate ani de zile, puteau fi transportate ușor, iar developarea lor putea fi făcută în laborator după fotografiere. "Plăcile uscate" au început să fie produse de firme specializate ceea ce a creat premisele dezvoltării fotografiei de masă.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul1896, frații Lumiére inventează cinematograful, iar secolul XX debutează, la 17 decembrie 1903 cu primul sistem de fotografie color transparentă, urmată de plăcile foto “autocrom” ale companiei "Lumiére" -1910-.

În 1935 a apărut pelicula color de tip “Kodachrome”, care avea la bază emulsii tricromatice (fotografiile se făceau pe trei plăci fotografice alb/negru cu substanțe cromatice sensibile numai la culorile roșu, verde și albastru, iar apoi cele trei fotografii transparente rezultante se suprapuneau, dând o fotografie color transparentă).

Fotografia “Polaroid” a apărut în anul 1948, sub semnătura lui Edwin Land, la început în alb/negru, iar începând cu 1962, în culori.

În anul 1990 renumita firmă Kodak lansează primul SLR digital (D-SLR) (Kodak/Nikon DCS100) disponibil în comerț. Această invenție a fost revolutionară și a deschis noi orizonturi dând frâu liber tuturor producătorilor de aparate de fotografiat.

1.2 TEORIA GENERALĂ A FOTOGRAFIEI

Trăim într-o lume ahtiată de imagini. Avem posibilitatea să privim ceva într-o fotografie, un loc, o persoană, o țară, un râu, un hotel sau o floare fără a trebui să fim fizic prezenți în locul sau lângă obiectul respectiv. Tehnologia a avansat masiv de-a lungul timpului, fapt ce ne permite să păstram vie o amintire. „Imaginea este o informație organizată. Ea apare ca un complex de informații organizate instantaneu (fotografia) sau în timp, în mai multe etape, fie acestea programate sau neplanificate”.

Fotografia poate transmite diferite stări, acestea depinzând de la om la om. „Fascinația imaginii este unul dintre sentimentele caracteristice ale omului modern”. Gustul publicului diferă. Un om sensibil poate vedea în fotografia unei flori, spre exemplu, sensibilitate, puritate, viață sau energie. Altă persoană poate vedea în aceeași o fotografie o simplă floare.

Pentru un fotograf, compoziția reprezintă organizarea elementelor pe care dorește să le fotografieze. Fie că subiectul este o persoană, o clădire, o floare sau un peisaj în sine încadratura subiectului trebuie să fie exactă. Dacă vorbim de încadratură, vorbim de liniile fotografiei, care au diferite forme și direcții. Elementele de compoziție devin „semne”, ce au diferite sensuri pentru privitor. Liniile pot fi drepte sau curbe, iar după direcție pot fi orizontale, verticale sau oblice.

Liniile verticale, spre exemplu linia unui brad falnic, înalt care nu are niciun defect, denotă demnitate și uneori, chiar severitate. Însă dacă privim același brad, dar acesta are spre vârf tulpina îndoită, nu mai simțim același sentiment demn.

Liniile orizonale dau senzația de relaxare, de liniște, aceasta fiind și poziția corpului pe timpul somnului, când ne odihnim. Pe de alta parte, linia orizontală este asemănată și cu o mare, privită în zare, dând senzația că nu se mai termină și o ușoară pierdere în spațiu. Existența prea multor elemente pe linii orizontale poate duce la monotonie sau chiar oboseala. Acestea trebuie intersectate și cu alte elemente, pentru o imagine completă și dinamică, dar în același timp calmă.

Există și linii curbe, care dau senzația de boem, oferind imaginii o grație anume. Ele iau naștere din intersecția liniilor drepte și creeaza 3 tipuri de unghiuri, fiecare având o semnificație diferită:

Un unghi ascuțit, aproximativ 45o, care dă dinamica imaginii – o pasare in zbor –

Unghiul drept, de 90o, dă senzația de stabilitate, certitudine

Un unghi obtuz, mai mare de 135o, denotă gingășie, delicatețe, fragilitate.

Foarte importante într-o fotografie bună sunt și tonurile/nuațele acesteia. Ele pleacă de la un alb intens și ajung până la negru pur. „Alburile”, tonatalitățile ușoare sunt asociate cu veselia, bucuria, puritatea, iar „negrurile”, nuanțele grele, denotă pesimismul și tristețea.

Dacă tot am intrat în inima cromaticii, să vedem ce semnifică fiecare culoare. Știm cu toții că albul semnifică puritate, calm, liniște, inocență, prospețime, începuturi, dar poate exprima, la fel de bine și monotonie, zăpadă, iarnă, frig. Spre exemplu, în simbolistica tradițională a Chinei, albul semnifică culoarea bătrâneții, a nenorocirii, a toamnei, dar și a virginității și prospețimii. Doctorii poartă, de regulă, halate albe, inspirând speranță, renaștere, vindecare. Pe de altă parte, fantomele sunt văzute ca siluete albe, sau umbre, inspirând frica.

Negrul, non-culoare pesimistă. Este considerată culoarea apelor adânci, indicând infinitul, necunoscutul, noaptea, absorbția sau chiar moartea. Negrul are de asemenea semnificații înclinate către rău: tristețe, remușcare, apăsare, doliu, nefericire, frică, renunțare, mânie, revolă, dar și conotații pozitive: spre exeplu în Egiptul antic semnifica renașterea, viața, unitatea. Privit cu alți ochi, negrul reflectă stil, eleganță, rafianemnt, simplitate, seriozitate, putere, mister, modernitate, formalism, bogăție și convenționalism.

Galbenul este una dintre culorile pământului. El face parte din culorile calde și este una dintre cele trei culori primare (de bază). Galbenul inspiră soare, veselie, bucurie, împlinire, reprezintă culoarea pielii zeilor și are efect calmant și liniștitor. Într-o tentă prea puternică, țipătoare, galbenul duce cu gândul la gelozie, invidie, suspiciune, reprezentând comportamentul coleric din zilele noastre.

Roșul este cea de-a doua culoare de bază. Este culoarea iubirii, a inimii, a pasiunii, dar și a sângelui. Rosșul aprins este considerat agresiv, violent, vital și dătător de putere, inrudit cu focul simbolizând atât viața, cât și o posibilă moarte. El insipiră uneori și socialism, radicalism, război, pericol, masculinitate, mânie, agresiune, conducere, energie și putere.

Albastrul, ultima culoare primară, este culoarea aerului, cerului și a apelor. Se spune că acolo unde cerul se contopește cu marea, sau cu oceanul, există liniștea și armonia perfecte. El semnifică înțelepciune, încredere, devotament, responsabilitate, calm, liniște, pace, încredere, loialitate, credință, curățenie, înțelepciune și regalitate. Albastrul este o culoare „unisex”, plăcuta în egală măsură și de sexul frumos și de cel puternic.

Verdele este obținut din cotopirea galbenului cu albastru, devenind în final o culoare rece. Este complementar cu roșu și semnifică prosperitate, viață, speranță, sănătate, curățenie, dezvoltare, regenerare și energie revigorantă. Este, totodată, culoarea banilor, dar și culoarea dragonilor.

Portocaliul face parte din gama culorilor calde, fiind chiar cea mai caldă, deoarece este rezultatul contopirii a două culori calde: roșu cu galben. Este și el o culoare a pământului, emanând optimism, socializare, deschidere către nou, foc, căldură, energie, dorință, echilibru, dar și aroganță.

Violetul este rezultatul combinării culorii roșii cu cea albastră, rămânând culoare rece. Are un mesaj mistic, dar și regal și semnifică iluminare, nobilitate, regalitate, creativitate, bogăție, invidie, delicatețe, bisexualitate, confuzie și exagerare.

Maro este culoarea lemnului, dar și a pământului propriu-zis. Denotă stabilitate, putere, energie, natură, tradiție, fascism, mizerie, obezitate, sărăcie.

Psihologii au stabilit despre culorile calde (roșu, portocaliu, galben) că stimulează, excită, antrenează, iar în exces pot chiar sufoca. De cealaltă parte, culorile reci (verde, albastru, violet și chiar gri) inhibă, neutralizează, calmează. Primele induc procese de adaptare, ultimele de opoziție.

Acestea fiind spuse, este important cum combinăm culorile într-o fotografie pentru ca ea să nu devină, sufocantă, monotonă, prea rece sau prea caldă. Să aibă „sare și piper”.

Tot diversitate și stil oferă și încadratura imaginii dorite. Subiectul ales (în cazul în care există) trebuie încadrat în funcție de ce vrei să scoți în evidență la acesta.

Încadratura reprezintă cadrul sau planul, din punctul de vedere al limitelor acestuia.

Planul ansamblu (P. Ans.) este planul cel mai larg care poate fi cuprins de obiectivul camerei de fotografiat. Se folosește de obicei un obiectiv cu o cuprindere foarte largă: un superangular. Cadrul acesta cuprinde atât de mult, astfel că se apropie de cât am cuprinde noi cu ochii când privim un peisaj.

Fig. 1.3 – Plan Ansamblu

Planul general (P. G.) este la fel ca planul ansamblu, dar mai strâns, cuprinde în vizorul camerei și aduce pe ecran, întregul spațiu destinat filmării, cu toate personajele, obiectele și elementele de decor natural sau construit. Acest tip de încadrare permite cel mai bine caracterizarea generală, redarea proporțiilor unei realități și a raporturilor de mărime ce se stabilesc între componentele cadrului.

Fig. 1.4 – Plan General

Planul întreg (P. Î.) este următorul plan studiat și mergem cu studiul în sensul strângerii planului printr-o transfocare înainte. Planul întreg este o decupare a unui personaj dintr-un plan general, încadrându-l în intregime, de la picioare, până la cap, lăsându-se un spațiu deasupra capului, numit „luft”, care este obligatoriu și vine din limba germană și înseamnă aer. Luftul deasupra capului este definitoriu și nu trebuie să lipsească niciodată. Este o regula cunoscută a esteticii.

Fig. 1.5 – Plan Întreg

Planul american, larg (P. A. larg) este un plan intermediar între planul întreg și planul mediu. Numele lui provine din cinematografia americană, și era folosit în filmele western, în care personajele purtau pistoale și trebuiau să se vadă în cadru. Planul american este larg, adică tăiat sub genunchi, sau

Planul american, strâns (P. A. strâns) adica tăiat deasupra genunchiului. Se păstrează întotdeauna luftul de deasupre capului.

Fig. 1.6 – Plan American Larg Fig. 1.7 – Plan American Strâns

Planul mediu (P. M.) este următorul plan mai strâns decât cel american. La încadrare se taie exact la mijloc, pe talie, acolo unde se pune de obicei cureaua. Acest plan este cunoscut și sub numele de plan de știri datorită faptului că este des folosit la transmiterea știrilor, din studio sau cosespondent din teren (stand-up). Daca personajul are mâinile drepte pe lângă corp, se teie mai jos de coate, iar dacă personajul are ceva în mâini: un clip-board cu știrile scrise, un microfon sau alt obiect, atunci se lasă în cadru, la vedere.

Fig. 1.8 – Plan Mediu

Prim planul (P. P.) este următoarea încadrare mai strânsă prin care se oferă descrierii personajului întregul ecran. Este un procedeu de portretizare a unui personaj. Filmat foarte aproape, tăietura este la nivelul umerilor, se pastrează luftul deasupra capului și claritate maximă la nivelul ochilor. Aici apare un nou aspect estetic: luftul în fața ochilor. În funcție de direcția în care personajul privește, se lasă un luft mai mare în fața ochilor. In caz contrar apare senzația neplăcută că personaul privește în afara cadrului.

Fig. 1.9 – Prim Plan

Gross plan (G.P.) este planul cel mai strâns dintre toate încadrările. Practic se face o transfocare până când imaginea captată este mărită ca printr-o lupă și inundă tot ecranul; în cadru trebuie să rămâna numai elementele recognoscibile ale omului, respectiv: ochii, nasul și gura. Luftul dispare, se taie din cap, se taie din frunte și se taie din barbă cât se poate, să rămână gura întreagă. Poate fi un cadru de ascultare și Gross planul poate fi mai strâns, pâna la nivelul ochilor. În momentul în care nu se mai văd ochi, nu mai este Gross plan, ci este plan detaliu. Ori și ce parte a corpului uman în afară de ochi, nu mai este Gross plan, ci este plan detaliu.

Fig. 1.10 – Gross Plan Fig. 1.11 – Gross Plan

Planul Detaliu (P. D.) este un plan care este foarte strâns și decupează un cadru reprezentativ pentru justificarea dramatică sau caracterizarea unui personaj. Diferite obiecte, părți ale vestimentației, alte părți ale corpului uman în afară de ochi, etc.

Fig. 1.12 – Plan Detaliu Fig. 1.13 – Plan Detaliu

Dacă de acum știm cum să creăm o fotografie bună din punctul de vedere al liniilor, culorilor, dar și cum să o încadrăm, ar trebui să luăm în calcul și ce lumină trebuie să folosim pentru a avea un material finit de excepție.

Lumina este și ea un factor important. Fie că folosim lumina naturală, sau pe cea artificială, ea trebuie sa vină dintr-o anumită direcție, pentru a ne pune în valoare subiectul principal.

„Lumina este materie primă pentru fotograf, așa cum este culoarea pentru pictor. Fotograful o observă, o urmarește, o ghidează și chiar o recreează mai mult evident când lucrează alb-negru. O fotografie fără lumină e în consecință fără umbră, este gri, în sens propriu și la figurat.”

Există trei reguli de bază, în ceea ce privește lumina, pe care orice iubitor de artă fotografică trebuie să le știe în momentul în care are dorința de a crea o fotografie bună:

Prima regulă se referă la calitatea luminii: Lumina poate fi una moale sau una puternică, în funcție de sursa acesteia. În momentul când o sursă mică, spre exemplu Soarele în raport cu Pâmăntul, luminează direct subiectul principal al fotografiei, lumina este una dură, ce produce umbre adânci și părți luminoase fără detalii. Dacă lumina vine de la cerul înnorat, sursă mare, aceasta este moale, difuză și dă posibilitatea unor umbre transparente, dar lasă și detaliile importante să se vadă, desigur dacă lumina „pică” pe ele.

Lumina reflectată este al doilea aspect care este privit ca o regula. Dacă lumina naturală este, de principiu, neutră, lumina reflectată va deveni colorată și va împrumuta culoarea suprafețelor de pe care se reflectă. Diferența vizibilă dintre lumina directă pe o zonă, și cea reflectată pe același perimetru este că peretele care primește lumina reflectată va avea o culoare mult mai intensă față de cel care este direct luminat de către sursă.

Intensitatea luminii pe orice suprafață, scade invers proporțional cu pătratul distanței de la sursa de lumina, la subiect. Daă se ia în calcul dublul distanței de la sursă la subiect, acest lucru poate fi echivalent cu reducerea cantității de lumină la un sfert din iluminarea inițială. În ceea ce privește fotografia realizată într-un studio, această lege dă posibilitatea fotografului să modeleze lumina artificială, după bunul său plac. Pentru lumina naturală însa, aceasta nu prea se aplica, deoarece nu este omenește posibil să mutăm surse precum soarele.

Dacă vrem să realizăm o fotografie folosind lumina naturală, care să bată în paralel cu subiectul nostru, este indicat să folosim lumina de apus sau de răsărit a soarelui. De ce? Pentru că poziția astrului ceresc este favorabilă în aceste momente ale zilei. El se află puțin deasupra liniei orizontului, astfel că nu poate lumina în mod direct subiectul, deoarece razele sale de lumina sunt opturate, sau filtrate de praful atmosferic, sau de piclă.

Lumina naturală poate fi clasifică după mai multe criterii, astfel, în fotografie regăsim: lumina principală (cea mai puternică), lumina de modelare (poziționată în stânga/dreapta feței, în funcție de unghiul luminii principale), lumina de contur (vine în general din spate, dar poate deveni lumină principală în anumite cazuri, atunci când conferă spațialitate), lumina de fundal (este importantă prin tridimensionalitatea ei) și lumina de efect (de exemplu: un fulger, o lanternă sau un bliț).

În funcție de lumină, într-o fotografie culorile capată o tentă sau alta din spectrul fiecareia dintre ele. Astfel, este vizibil efectul de cald sau rece pe care o imagine îl transmite când este privită. Temperatura culorii este un element de estetica. Fie că este bazată pe tonuri reci de albastru, verde, griuri sau chiar negru, fie că ea transmite căldură cu ajutorul culorilor calde, precum: roșu, galben, portocaliu, roz sau griuri aproape albe, orice fotografie are o temperatură, în compoziția ei teoretică și practică. Acestea pot fi calde, reci, dar și neutre, în cazul când avem o imagine bazată pe nuanțe de violet, combinată cu cele două non-culori – alb și negru – sau cu griuri.

Temperatura de culoare se masoară în grade Kelvin. Pentru temperatura de culoare rece este stabilită o valoare de 5600° Kelvin, iar cea de culoare caldă se situează în jurul valorii de 3000° Kelvin.

Fig. 1.14

1.3 ROLUL FOTOGRAFIEI ÎN EVOLUȚIA SOCIETĂȚII

Arta a fost iubită încă de la începuturile timpului, în toată mărinimia ei. Primele forme au fost desenele pe pereți, ale primilor oameni. Apoi dorința de haine i-a obligat pe strămoșii noștri să-și creeze haine, pentru fiecare sex în parte, deci, arta de a te îmbrăca. Mai târziu au apărut adăposturile și după câteva mii de ani elecricitatea, iar de aici tot ce vedem în zilele noastre.

Odată ce camera obscură a fost descoperită și folosită în realizarea primei fotografii (1826), gustul imaginii a fost testat și adorat. De aici nevoia de artă, de artă în fotografie. Au urmat încercări numeroase de realizare a unui material finit mai bun, care au atras atenția asupra lor, într-o măsură ce lua proporții tot mai mari.

În 1939 a fost realizată, pentru prima dată, fotografia unei persoane, portretul, de către Daguerre. Perioada de expunere a fost de doar zece minute. Se pare că în acest timp fotografia viza o stradă, pe care lumea se plimba, însă o persoană stătea pe loc, pentru că i se lustruiau pantofii, iar alte două stăteau sa o masă. Astfel a rezultat o imagine inversată, lucru firesc pentru creațiile provenite în urma procesului de daghereotopie.

Societatea a evoluat aceeptând fotografia ca pe o nevoie. Așa s-a întâmplat și în 1873, când Edward Muybridge a realizat mai multe poze consecutive, ale unui câl care alerga. Publicul a fost fascinat și de aici a început setea de imagini.

Cu timpul, fotografiile au devenit documente vizuale, demonstrând lucruri pe care oamenii nu le credeau posibile pană în acel moment. Spre exemplu, oamenilor le era greu de crezut că un cal își desprinde picioarele de sol în momentul în care aleargă. Această teorie a fost demonstrată prin intermediul pozelor realizate în anul 1873 de către Muybridge.

Fotografia a devenit o dovadă incontestabilă a unui eveniment sau a unei experiențe. Oamenii au început să colecționeze fotografii care ilustrau anumine momente mai mult sau mai puțin importante din viața lor. Au devenit „la modă” albumele cu fotografii de familie. Vederile din diveste părti ale lumii, nevizitate pană în momentul respectiv, reușeau să-și bucure posesorii prin splendoarea peisajului printr-o simplă fotografie, sau să-i facă pe aceștia să-și dorească să vadă în realitate ceea ce avea imprimat pe o hârtie.

Fotografi precum Roger Fenton, sau Mathew Brandy au fost primii care au furnizat lunii imagini elocvente din războaie. Astfel, oamenii care stăteau acasă și își așteptau cu speranța rudele plecate pe front, au putut vedea crudul adevăr și ce se întamplă mai exact pe front. Mulți au fost șocați de bălțile de sânge surprinse, de exploziile ce distrugeau tot în calea lor sau de cum arată o luptă, în adevăratul sens al cuvântului. Rănile participanților la război au fost și ele surprinse în fotografii, ilustrând, la rândul lor, ce înseamnă un „război”.

Nu a durat mult, iar fotografilor le-a fost cerut să creeze fotografii care să nu fie atât de tragice, atât de pline se sânge, sau de rănile soldaților. Astfel, statul consideră că îmbunătățește viziunea celor de acasă, dându-le acestora speranță că cei dragi se vor întorce nevătămați. Deși adevărul nu era complet expus, dacă ne gândim la America, la Războiul din Crimeea, realizăm că acesta a fost cumva îmbunătățit datorită dovezilor grafice. Rudele de acasă aveau posibilitatea de a păstra imaginea celor plecați să lupte, așa cum erau ei, într-o zi normală, în care nu își riscau viață pentru patrie. Soldații, însă, aveau și eu posibilitatea să păstreze poze cu familia, pe care dacă le priveau în momente de cumpănă, reușeau să prindă forță de luptă și, într-un caz fericit, răzbeau și ajungeau acasă la cei pe care îi priveau în fotografii.

Acest tip de fotografii, cele din războaie, nu au avut mereu permisiunea de a fi publicate în paginile ziarelor, astfel că toată lumes să aibă acces la ele. Totuși, o parte dintre ele existau în reviste sau publicații speciale, sau prin intermediul galeriilor publice, soluție care a fost descoperită prin interesului pe care acest gen de fotografii l-a trezit în oameni.

Datorită unei poze cu trei copii pe care un soldat, care și-a pierdut viață în război, o avea la el, un doctor a realizat câți copii rămân orfani de tată, sau de ambii părinți în cazurile nefericite, și au de suferit toată viață în urmă acestui fapt. Acesta caz a fost subiectul cărții scris de Mark H. Dunkelman: „Soldatul necunoscut din Gettysburg: Viață, Moartea și Celebrarea lui Amos Humiston”, deoarece a fost un subiect marcant, ce a avut la o bază o fotografie, găsită că printr-o minune în buzunarul unui patriot, căzut la datorie.

Mai tarziu, tot mai multe reviste, dar și ziare, au început să ilustreze articolele care conțineau fotografii elocvente, întărind argumentele scrierii materialului jurnalistic și motivul publicării acestuia. Nu de puține ori, însă, o fotografie era atașată unei știri, dar ea nu ilustra adevărul, sau conținutul redacțional, ci atrăgea atenția către alte aspecte, dând senzația cititorului că este informat pe subiectul pe care acesta își dorește, dar în realitate această fotografie îi schimba percepția și îl făcea să nu mai vadă adevarul exact. În consecință, era manipulat.

Tot prin intermediul fotografiei a apărut și existența publicității, expunerii unui produs sub formă de poză, nu doar în cuvinte. Acest „curent” a luat amploare, odată cu trecerea anilor și descoperirile în ceea ce privește tehnologia, iar publicitatea a ajuns să fie apreciată și mai apoi vândută. Până la sfârșitul anilor 1980, când tehnologia a evoluat atât de mult încât i-a oferit fotografului posibilitatea da a-și edita imaginile într-un mod digital, aceștia își puteam folosi imaginația și astfel creau imagini inedite, doar prin intermediul propriului filtru al creației.

Din pricina faptului că jurnaliștii au început să îndrăgească gustul ascunderii adevărului față de cititori, dar și pentru că așa li se spunea să facă, tot mai multe imagini apăreau pentru a luă mintea cititorului de la adevărul despre care trebuia să fie informat. „Un rău necesar”, ar spune unii, alții o numesc simplu, manipulare. In zilele noastre, majoritatea pozelor sunt editate inainte de a fi publicate în ziare sau reviste, sau postate pe internet. Nu mai știi ce este real și ce nu. Vedetele sunt mediatizate tot mai mult. Femeile ajung să semene cu păpușile Barbie, iar bărbații cu perechea ei, Ken. Trupurile lor sunt perfecte, datorită editătii digitale, îndemnand la diverse tratamente sau aparate, prin care, teoric, ei au ajuns la aceste forme ale corpului.

În loc să folosim cu cap această posibilitate de editare a fotografiilor, am extrapolat ideea, până când a ajuns să modifice adevărul, sau frumusețea imaginii în originalitatea ei.

Pentru a fi siguri că o fotografie este veritabilă, sursa acesteia trebuie să fie clară. În caz contrar, ea treabuie supusă unor analize făcute de specialiști ai domeniului, deoarece multe fotografii sunt trucate, sau editate, în ideea susținerii unor afirmații ce nu au o dovadă palpabilă.

Din fericire, în presă nu găsim doar poze de acest gen, ci există și jurnaliști responsabili, care nu-i lasă pe fotografi să modifice un adevăr, care de multe de ori este dorit a fi ascuns. Jurnaliștii sinceri, riscă de multe ori să-și piardă meseria din cauza acestei dorințe de corectitudine. Se dorește ca populația să primească informații voalate, care să dea senzația că spun adevărul, că dezvăluie o problemă importantă a societății, dar care, defapt, distrag atenția de la adevăratele subiecte. Jurnaliștii sunt cei care documentează războaiele, luptele sau zonele greu accesibile publicului larg. Ei ofertă o imagine reală, ce dovedește autenticitatea faptelor, sau spuselor unor prea importanți „actori politici”. Acest gen de imagini a rămas în memoria colectivă, datorită profunzimii lor.

Privită dintr-o altă perpectiva, fotografia a ajutat foarte mult și dezvoltarea științei. Aceasta s-a bazat la început pe ceea ce putea ochiul omenesc să observe. Fenomene care la început au fost considerate abstracte, au ajuns să fie înțelese prin intermediul fotografiei. Ea a oferit o formă vizuală și ulterior efectuării unui experiment, putând astfel demonstra existența unor efecte magnetice, a fulgerelor sau a scânteilor.

Aplicațiile fotografiei se ragasesc, în zilele noastre, în foarte multe domenii: educație, medicină, comerț, criminologie sau în domeniul militar. Chiar și în astronomie, fotografia a realizat performanța de a arată tuturor oamenilor existența unui sistem solar, cu mai multe planete, fapt care nu era crezut fără o dovadă fizică.

Nu în ultimul rând, fotografia poate fi folosită doar în interes propriu, din dorință de a păstra o amintire cu cei dragi, obicei păstrat încă de pe vremea războaielor. Evenimente importante din viață fiecăruia dintre noi se doresc a fi imortalizate pe vecie pentru că poate eram prea mici în momentul respectiv, de exemplu la Botez, sau poate pur și simplu dorim să ne revedem zâmbetul în momente precum terminarea unor studii, baluri de absolvire, angajarea într-un loc mult dorit de muncă, nuntă, sau o petrecere în cinstea zilei noastre de naștere, sau a unei persoane apropiate.

Capitolul 2:

MANIPULAREA PRIN FOTOGRAFIE

Al doilea capitol al lucrării de licență promite să explice ce înseamnă manipularea, de câte forme este aceasta, care este diferența dintre manipulare și dezinformare, sau cât de mult poate o persoană să fie manipulată, fără să realizeze, doar prin intermediul unei fotografii. Vom urmări ce înseamnă manipularea în presa zilelor noastre, și nu numai.

2.1 FORME DE MANIPULARE

Dacă ne gândim la „manipulare” ca la un cuvânt oarecare, îl găsim normal, dar și ambiguu. Pe de altă parte este un cuvânt urât. Este un cuvânt urât prin ceea ce semnifica el însuși. Are o conotație negativă și reprezintă o formă de sugestie, practic, introducerea unei idei în mintea altei persoane. Metaforic vorbind, manipularea înseamnă plantarea unei semințe într-un creier uman, altul decât al nostru, și lăsarea ei să se dezvolte ca și cum acolo i-ar fi rădăcinile și acolo ar fi normal să se crească, într-un mediu propriu, închis și cert.

Se spune că dacă repetăm o minciună de mai multe ori, ea devine un adevăr. Nu știu cât să cred în această zicală, ce în esența este un zvon. Însă până și o minciună are un sâmbure de adevăr.

O idee repetată de mai multe ori intră în subconștient și de acolo trimite semnale către creier care ia măsuri și dictează corpului ce să facă, iar gurii ce să rostească.

Un alt fel de manipulare este cea ascunsă, supranumită și influență socială. Ea este inofensivă, doar atât timp cât este acceptat dreptul celui care este influențat de a alege. De obicei, în acest timp de manipulare, manipulatorul cunoaște vulnerabilitățile sociale ale victimei, își ascunde intențiile și comportamentele persuasive, dar determină și ce fel de tactici ar fi efective. Putem însă controla această manipulare, dar luăm în calcul câteva aspecte, cum ar fi: recompensa pozitivă/negativă, recompensa negativă parțială/intermitentă, recompensa pozitivă parțială/intermitentă, pedeapsa, minciuna, negarea, raționalizarea, minimizarea, diversiunea, culpabilizarea, stimularea inocenței dar și stimularea confuziei.

O altă definiție a manipulării ar fi că ea semnifică un fel de influență socială care urmărește schimbarea percepției sau comportamentului celorlalți cu ajutorul unor tactici ascumse, amăgitoare sau chiar abuzive. Totodată, manipularea poate fi considerată explotatoare, imorală și înșelătoare, din cauza intereselor ascuse și personale ale manipulatorului.

Publicitatea, spre exemplu folosește tehnica manipulării prin imagine, ajutându-se de capacitatea noastră de autosugestie. Astfel, omul vede o imagine ce se repetă și începe, incoștient, desigur, să se gândească din ce în ce mai mult la aceasta, realizându-se astfel programarea minții subconștiente.

Pentru a convinge pe cineva în legătură cu un subiect anume, trebuie să ai argumente serioase, trebuie să fii persuasiv, adică să folosești un proces de ghidare pentru a-i face pe alții să-ți adopte ideile, atitudinile sau acțiunile. Totul începe prin simple discuții. Contează locul și momentul în care are loc acțiunea de persuasiune. Pentru un bun rezultat, am putea să ne folosim de una, sau mai multe dintre cele șase arme ale persuasiunii:

1. Simpatia: cu cât te faci mai plăcut, cu atât oamenii te ascultă cu interes și au impresia că tot ceea ce rostești are sens, tinzând să te urmeze ulterior, dacă le dai vre-un sfat. Oamenii spune mai ușor „da” unei persoane în care au incredre;

2. Reciprocitatea: în momentul când faci un efort, sau simulezi că faci un efort în a ajută pe cineva cu ceva, oamenii simt o admirație pentru tine și încep să se simtă îndatorați, datorită „efortului depus”;

3. Dovada socială sau apartenența la un grup: e greu să muți munții singur. Însă, dacă faci parte dintr-un grup și își susții cu argumete solide ideea că acel munte trebuie mutat, ceilalți te vor ajuta, ba chiar te vor urma ulterior, dacă vei veni cu o sugestie. Remarcăm aici „efectul de turmă”;

4. Angajamentul sau consecvența: odată ce apuci să promiți ceva, trebuie să te ții de cuvânt. Există însă și cazul în care îi induci unui individ ideea că trebuie să-ți promită ceva, iar apoi, acesta începe să se simtă dator față de tine și dorește să-și respecte promisiunea, din anumite motive sau principii;

5. Autoritatea: când auzim sau citim o informație nouă, ne uităm la sursă pentru a verifică autenticitatea acesteia. Dacă sursă este mai puțin cunoscută, avem tendința de a mai caută și în altă parte informația, deoarece pare nesigură. În momentul în care cunoaștem sursă, luăm informația că atare, deoarece părerea unor „experti” nu este contestată niciodată;

6. Raritatea: se spune că dacă obținem un lucru foarte ușor, sau fără să facem niciun efort pentru acesta, nu ne bucurăm prea mult de el. În schimb, atunci când ne dorim ceva foare mult, acel lucru este, de obicei, cel pe care îl obținem muncind, sau chiar aproape imposibil de obținut.

Spre deosebire de convingerea rațională, manipularea nu este preocupată de înțelegerea corectă și profundă a situației, ci urmărește înlocuirea înțelegerii convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, apelându-se foarte mult la palierele non-raționale. Astfel, manipularea rămâne doar o acțiune de a determina un actor social să gândească și să acționeze pentru realizarea propriilor idealuri, folosindu-se de persuasiune, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însa impresia că manipulatul are libertate de gândire, dându-i impresia ca ceea ce urmează să se întample este chiar propria lui decizie.

Uneori manipularea este involuntară, de obicei aceasta fiind cea pozitivă. Alteori, cineva își dorește să manipuleze cu orice preț, dar nu este chiar așa de ușor. În astfel de momente se apelează la tehnici de manipulare, pe care daca le-ar cunoaște toată lumea, poate nu am mai fi, toți, marionete ale celor mai „mari”. Să cunoaștem, deci, cele 10 tehnici de manipulare mediatică:

Distragerea atenției permanentă a publicului: în momente importante, poate chiar de cumpănă ale societății, cetățenilor le este distrasă atenția de la adevăratele probleme ce există, departe de adevaratele subiecte. Aici intră emisiunile televizate cu subiecte de pe urma cărora nu ai nimic de învățat, dar care îți omoara timpul, știrile de „umplutură”, pozele cu vedete care nu fac nimic interesant, doar își trăiesc viața de „persoane importante”;

Cauzarea unor probleme pentru ca mai apoi să fii „eroul” care le rezolvă. Este foarte ușor să expui o problemă, poate chiar inexistă, la care să vii cu soluții uluitoare și să fii eroul tuturor;

Strategia în degradeu: într-un moment de cumpănă, când trebuie luate măsuri inacceptabile, publicul nu le va accepta ușor. Trebuie să „pregătești” terenul și să expui încetul cu încetul schimbările, iar, în timp radicalul nu va mai fi atât de greu de acceptat, deoarece oamenii vor uita de unde s-a început și vor vedea doar finalul, care va fi acceptat fără comentarii;

Strategia acțiunii cu date diferite: în această situație publicului i se vor prezenta niște măsuri extreme care trebuie acceptate acum, pentru un viitor mai profitabil și mai bun;

Adresarea pe un ton copilăresc: dacă știi să-i vorbești unui copil, el te va asculta. Așa se întamplă și cu oamenii mari. Dacă le este prezentată o idee pe un ton calm, cald și poate copilăresc, aceștia vor avea o reacție pe măsura, acceptând fără probleme propunerea sau schimbarea ce urmează să apară;

Apelul la partea irațională: este mult mai ușor să apelezi la partea iraționala, decât la cea raționala a unei persoane, atunci când vrei să obții ceva. Astfel, analiza rațională se oprește, odată cu simțul critic al oamenilor;

Menținerea poporului în neștiință și prostie: ne vor mulți, și ne vor „proști”. Se dorește ca poporul să aibă acces la o tehnologie, care însa nu este explicată și, deci, la care să nu aibă acces în realitate, tocmai pentru a nu întelege anumite aspecte, ce ar putea duce la o ridicare a poporului, din punct de vedere cultural.

Încurajarea la complacere: publicul este forțat să creadă că este mai ușor când nu știi atât de multe informații, deoarece nu ai nevoie de ele. Pentru asta există serialele americane și reality show-urile;

A înlocui revolta cu învinovățire: este acel moment în care individul ajunge să creadă că numai el este de vina pentru tot răul care i se întamplă, că din cauza unei inteligențe insuficiente sau a unui efort necorespunzător, lucturile nu-i ies așa cum și-a propus. Astlfel, în loc să riposteze, să se revolte, individul se autoînvinovățește și se subestimează, în același timp, ajungând, uneori, chiar la drepresie;

A cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși: este tehnica prin care fie cunoști

într-adevar omul mai bine decât are el impresia că o face, fie îl induci în eroare, doar făcându-l să creadă acest lucru, iar el te va asculta cu atenție și interes.

Una dintre cele mai importante tehnici de manipulare este tehnica prin știri. S-a constatat că dintr-un buletin de știri, prima rămâne în mintea ascultătorului, acesta privind-o că fiind cea mai importantă.

Într-un proces bun de manipulare, un rol important îl au întrebările. Ele fie întrerup activitatea individului vizat a fi manipulat, fie îi redau acestuia senzația că părerea lui este importantă și chiar contează. De foarte multe ori, însă, răspunsurile se regăsesc, sub o manieră voalată, în întrebări. Acest gen de întrebări ascund tonalitatea dură a unui ordin direct și conferă publicului un moment de gândire. Totodată, întrebările care alcătuiesc procesul de manipulare, conduc intervievatul să rostească exact ceea ce vrea moderatorul.

„Procesul de influențare are trei componente principale: modificarea comportamentului, intregrarea în grup și inducerea sentimentului de supunere necondiționată față de autorități”. Numeroase experimente desfășurate de certatori ai domeniului au demonstrat că fiecare individ reacționează în numite situații din pur reflex, datorită informațiilor acumulate până în momentul respectiv în subcoșntient. Astfel, într-un moment de manipulare, actorii în cauză ajută la reușita manipulatorului de a-l face pe asta să răspundă exact așa cum vor ei, fără a-și da seama că sunt, defapt, influențați, iar decizia finală nu este în esență hotărârea lor. Acest fapt face ca modificarea comportamentului unui individ să fie, relativ, ușoară. În ceea ce privește integrarea în grup, s-a remarcat că odată aparținând unui grup, oamenii încep să se îndoiască de propria conduită, atunci când majoritatea afirmă altceva față de ei, chiar dacă ceilalți greșesc cu certitudine. De aici până la utlima componentă mai este doar un mic pas. Inducerea sentimentului de supunere vine odată cu apartenența la un grup. Înca din primele momente ale integrării, tindem să adoptăm gesturi, cuvinte, atitudini și, în final, să copiem faptele și chiar deciziile majorității.

„Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. […] În această accepțiune manipularile pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respectă o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.” Să le luam, deci, pe rând și să vedem de ce au fost clasificate după acest criteriu, dar și ce înseamnă fiecare dintre manipulări.

Manipulările mici pot aduce cu ele surprize semnificative. Chiar dacă sunt mici, ele tot manipulări se numesc și pot avea consecințe minore, nesemnificative, dar și unele colosale. În funcție de presmisa pe care ponește manipularea, se observă ce efect va avea manipularea în sine.

Spre exemplu, dacă vedem pe stradă un cerșetor, nu mereu ne îndurăm să îi dăm acestuia măruntul pe care îl avem în buzunar. Mai gravă este situația când la cerșit sunt trimiși copii, care sunt intenționat bătuți și au hainele rupte, bătrâni ce păr fără de ajutor, sau „mame”ce-și cară copiii în brațe, în speranța de a procura ceva de mâncare, pentru copil, normal. Ați observat vreodată că toți bebelușii ținuți în brațe nu plâng niciodată, dar nici nu se mișcă? V-ați întrebat de ce? Acei copii sunt „hrăniți”cu alcool, care îi adorme, iar micuții stau liniștiți cât timp „mama lor” cere de mâncare pentru ei. În cazul acesta este tot o manipulare mică, oarece oamenii sunt impresionați de „mamica singură ce își crește copilul”, îi donează acesteia bani, dar nu realizează în ce pericol se află acei copii, sau că, uneori, ei mor în brațele femeilor care îi căra prin tramvaie și autobuze. Aici consecințele actului manipulativ sunt majore.

Pentru a distrage atenția de la actul de cerșit în șine, unii cercesoti au găsit povești interesante, pentru că „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește poamană”, conform lui Nae Caranfil. Pentru obținerea banilor, cei mai mulți apelează la manipulare, oferind în schimbul unei sume „nesemnificative”un serviciu, precum: spălatul geamurilor, când șoferul a oprit la semafor, un pliant, o floare, chiar o iconiță.

Micile manipulări pot avea însă și efecte mult mai grave. „Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu”. Aceste știri au provocat o panică în tot statul. Oamenii s-au calmat când au fost anunțate importuri masive de grâu, pentru a încheia criza care i-a neliniștit. Totul pare în regula, însa în spatele acestei povești, nu a fost nici o criză. Ea a fost doar fictivă, pentru ca exporturile masive ce urmau să aibă loc să nu bată la ochi. Acest fapt i-a afectat în special pe fermierii care cultivau grâu în acea perioadă, dar care nu mai aveau credibilitate în momentul în care aceștia doreau să-și vândă marfa.

Crizele create artificial, doar pentru a motiva exporturi imense făcute pentru a obține comisioane importante, pot intra în categoria micilor manipulări, dar dacă privim în ansamblu contextul care le-a făcut posibile, le putem încadra și la categoria marilor manipulări.

Dacă micile manipulări se referă la simple vorbe spuse pentru obținerea a ceva ce îți dorești, eventual fără muncă, manipulările medii au la bază frica de o autoritate. Au fost efectuate teste psihologice, care au arătat că oamenilor le este frică să iasă din cuvântul „dictat” de către o autoritate, sau o persoană de care se tem. Aceste teste au dovedit încă o dată că omul poate declara un lucru, dar pus în față faptului împlinit își schimbă părerea, prinde frică când i se spune să facă ceva, iar conduita îi dictează să asculte „ordinele”.

„Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influențare a situațiilor sociale asupra comportamentului uman, este subevaluată în cele mai multe cazuri.”

Au fost întocmite o serie de teste pentru a putea vedea exact până unde poate ajunge o persoană căreia o „autoritate” îi dictează ce să facă, dar acțiunile ei au repercusiuni asupra altei persoane. Astfel, Stanley Milgram a ales un „elev” și un „profesor”. Primul dintre ei era persoana care trebuia să memoreze anumite date și să îi răspundă ulterior „profesorului” la întrebări. În momentul în care „elevul” greșea răspunsul, „profesorul” trebuia să îl sancționeze prin șocuri electrice, în trepte de către cincisprezece volți. Cu fiecare răspuns greșit în plus, „elevul” primea mai multe șocuri, ajungând să țipe de durere și să implore oprirea experimentului. În cameră, se auzea o voce care îl îndemnă pe „profesor” să continue testul, deoarece nu are altă opțiune. Ceea ce acesta nu știa, era însă faptul că „elevul” nu era deloc electrocutat, ci el doar mima durerea pe care se presupunea că ar fi simțit-o. Se pare că frică de autoritate l-a împins pe „profesor” să ajungă până la doză maximă de volți.

În urma unor chestionare în care întrebările se bazau exact pe ceea ce se întâmplă în experimentul menționat mai sus, un procent foarte mare al celor cărora li s-a aplicat chestionarul a spus că nu ar ajunge niciodată la doză maximă de volți. Testele însă au dovedit contrariul.

Manipulările medii denotă astfel frică pe care o „autoritate”, prezentă fizic sau nu, o exercită asupra unei alte persoane, ce este pusă în situația de a alege între a răni sau de a nu asculta îndemnul unui superior și de a suporta consecințele, indiferent de natura lor.

Ultima categorie, „manipularile mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.”

Un exemplu elocvent de manipulare majoră îl reprezintă sistemul de învățământ. Într-un stat democratic, sistemul de învățământ se vrea a-l educa pe copilul de azi, adultul de mâine, în așa fel încât acesta să se simtă liber, să ia decizii bazate pe propria sa conduită. În schimb, sistemul de învățământ, nu face altceva decât să-i inducă copilul frică de pedeapsă. Acesta știe clar că dacă nu ajunge la timp la școală sau dacă nu își face temele până la data limită, va fi sancționat. Fără să ne dăm seamă, încă din clasele primare, ni se impune un program strict pe care suntem obligați să-l respectăm, pentru „binele nostru”. Astfel, adultul de mâine, va fi obișnuit să se trezească devreme în fiecare dimineață, să plece la muncă și să-și îndeplinească atribuțiile.

Sentimentul de apartenență la un grup, poate fi indus și prin uniformele pe care mai ales școlile și liceele private le impun, restricționând libertatea și capacitatea unui individ de a se dezvolta într-o manieră naturală. Aici intervine „efectul de turma”, exact ceea ce se dorește.

2.2 INFORMARE, MANIPULARE SAU DEZINFORMARE PRIN FOTOGRAFIE

Conform dicționarului explicativ al limbii romne verbele: a informa, a manipula și a dezinforma sunt explicate astfel:

– "A INFORMA, informez, vb. I. Tranz. A da cuiva informații despre ceva sau despre cineva, a face cunoscut; a înștiința. Refl. A căuta să se pună la curent cu ceva, a lua, a strânge informații, a se interesa, a se iniția, a se documenta, a se edifica. – Din fr. informer, lat. informare";

– "A DEZINFORMA~ éz tranz. (persoane) A induce în eroare cu o informație falsă. /dez- + a informa sau a informa greșit, tendențios (prin presă, prin radio etc.). [Cf. fr. désinformer].Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink, sau a informa greșit, în mod intenționat, tendențios; a induce în eroare. (< fr. désinformer)";

– "A MANIPULA vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)”.

Reuters a pleluat recent un studiu al Institutului Reuters și vorbește despre rolul jurnalismului în Era Digitală. Se pare că strategia este aceea ca presei tipărite să i se pună cruce. Presa din vremea lui Mark Twain menționa urmatoarele: „cine nu citește ziarele este neinformat, cine le citește este dezinformat”. Așadar, se pare că Era Digitală impune presa online gazduită de internet, devenind în scurt timp o presă virtuală în care cuvintele sunt la fel de virtuale ca și opiniile, adevărurile sau minciunile, manipularea sau legendele.

Sigur că fiecare dintre aceste verbe amintite mai sus este folosit diferit dacă aruncăm o privire de ansamblu asupra societații în care trăim. Dar să le luăm pe rând. O sa începem cu DEZINFORMAREA, aceasta fiind pe departe una dintre verigile importante ale informației care destabilizează cel mai mult democrația unei societăți.

Tratarea dezinformării depinde foarte mult de modul în care aceasta este abordată. Principalele caracteristici ale acesteia sunt urmatoarele:

1. Negarea faptelor;

2. Inversarea faptelor (nu individul "1" a furat banii individului "2", ci individul "2" i-a furat de la individul "1");

3. Amestecul dintre adevar și minciună (este adevarat ca individul "1" a luat banii de la individul"2", dar cel de-al doilea ii datora);

4. Modificarea motivului (individul "1" i-a găsit pe o alee, în fata casei individului "2", nu i-a furat);

5. Estomparea (se face prea mulă agitație pentru o sumă derizorie furată, când alții fură mult mai mult);

6. Generalizarea (dintre toți cei care fură, cum de țapul ispășitor e individul "1");

7. Utilizarea parților inegale.

Dezinformarea are două dimensiuni: una neintențională și una intențională, care vizează un anumit segment de opinie. Să luăm exemplul tragediei de la clubul Colectiv, unde o dezinformare iresponsabilă a fost făcută într-un moment tragic.

Biroul de presă al Patriarhiei Române a făcut referire la știrea falsă postată pe site-ul Bewoman.ro despre un presupus preot anonim din județul Prahova, care ar fi făcut o asociere forțată între tragedia din Clubul Colectiv din București și sărbătoarea de Holloween precizează: "În aceste zile în care opinia publică din țară și străinătate este profund marcată de tragedia petrecută într-un club din București în seara zilei de 30 octombrie 2015, considerăm că astfel de dezinformări postate sub protecția anonimatului sunt iresponsabile și au rol de manipulare. Celor care au fost tentați să dea crezare unor astfel de dezinformări, precizăm că Patriarhia Română și-a exprimat compasiunea și solidaritatea cu familiile îndoliate și cei aflați în suferință pe pat de spital în dimineața zilei de 31 octombrie 2015. La Sfânta Liturghie din ziua de 1 noiembrie 2015, în biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Bucureștilor au fost oficiate rugăciuni pentru însănătoșirea celor răniți și de pomenire a celor trecuți la Domnul. De asemenea, din ziua de 31 octombrie 2015, preoții de caritate din spitale acordă asistență religioasă și consiliere spirituală celor greu încercați în tragedia din Clubul bucureștean.Regretăm faptul că în astfel de momente în care se impun compasiunea și solidaritatea cu cei greu încercați în urma tragediei din Clubul Colectiv mai sunt persoane care încearcă să incite la ură și intoleranță."

Dezinformarea se poate face in mai multe moduri:

– Prin Cuvânt, aplicând o etichetare (exemplu: corupt, mafiot, securist);

– Prin Număr (exemplu: imposibilitea verificării autenticității unui număr de persoane prezente la o întâlnire, conferință);

– Prin Repetiție (repetarea unui zvon fals devine un adevăr acceptat de toți cei care dau crezare informației respective);

– Prin Zvon (neverificarea unei noutăți lansate într-un interval de timp scurt care poate transforma adevărul într-o minciună). Astfel, transmiterea zvonului ține cont de trei legi: legea sărăcirii și a nivelării informației, legea accentuării și legea asimilării. De asemenea, zvonurile pot fi de 3 categorii: cele care iau dorințele drept realitate -optimiste-, cele care exprimă o teamă sau anxietate -pesimiste- și cele care provoacă disensiuni -separatiste-;

– Prin Clișeu (veridicitatea unei minciuni care se bazează pe un clișeu tipărit în inconștient, exemplu: musulman terorist, român hoț);

– Prin Imagine (deseori imaginile nu au nevoie de cuvinte, vorbind în locul acestora).

Fig. 2.1

În procesul de dezinformare sunt implicate mai multe elemente:

a.comanditarii, care pot fi factori de decizie (exemplu:guverne) sau grupuri de presiune;
b.specialiștii, care planifică și coordonează toate secvențele tactice ale acțiunii;
c.controlul, piesă de legatură între comanditari, acțiunea de dezinformare propriu-zisă și agenții (lideri de opinie, persoane apropiate factorilor de decizie, șefii de asociație, intermediarii si rețelele);

Deosebirea dintre dezinformare și alte tipuri de comunicare este tocmai caracterul deliberat al acțiunii prin lansarea în circuitul informațional a unor știri parțial adevărate prezentate prin afirmații false, fără indicarea unei surse care să poată să fie verificată.
Despre manipulare putem să începem prin a percepe acest cuvânt ca pe unul foarte dur și ușor deranjant. Poate din cauză că poartă cu sine o conotație negativă, reprezentând tehnici psihologice pe care le folosim pentru a putea convinge pe cineva să facă alegerea dorită de noi, dar făcând în așa fel încât să creadă că decizia îi aparține. Nu e un lucru cu care să ne mândrim, dar, trebuie să recunoaștem că o facem când și când. Publicația "Listverse" a selectat 10 trucuri psihologice testate care se pot folosi pentru a-i manipula pe cei din jurul nostru:

Cere favoruri

Acest truc este numit "Benjamin Franklin" și poate fi folosit pentru a atrage atenția și, de ce nu, simpatia persoanelor pe care, în mod normal, nu le putem aborda. Oamenii de știință sunt de părere că acest truc funcționează, deoarece persoana care face o favoare se simte măgulită că ai apelat la ea și ajunge să creadă că ești demn de favoarea pe care ți-o face.

Țintește sus

Acest truc se aplică în principal în viața profesională. Astfel, ori de câte ori vrei să obții o mărire de salariu, cere mult mai mult decât ți-ai dori. Dacă nu ți-a fost acceptata cererea, ar trebui să devii mai înțelegător și să ceri suma pe care ți-o doreai de fapt. Persoana cu pricina se va simți vinovată că te-a refuzat ințial și va fi mult mai dispusă să te ajute de data aceasta.

Folosește numele sau titlurile persoanelor

Trucul este următorul: la adresare, se va folosi numele sau titlul persoanei. Se poate folosi adresarea către persoanele respective cu titlul pe care aceștia încearcă să și-l asume: „prietene”, „iubita”, „șef”, „doctore” etc.

Fă complimente

Trucul este următorul: dacă faci complimente, poți ajunge departe. Pare simplu: complimentele plac oricui, atâta timp cât sunt sincere. Există însă o categorie de oameni care nu le suportă consideranu-le o formă de lingușeală. Aceștia se pot delimita astfel:

– dacă persoana pe care o complimentezi are o stima de sine ridicată, va considera complimentul tău sincer și te va aprecia;

– dacă persoana are probleme cu stima de sine, iar tu îi faci un compliment, va deveni suspicioasă și va crede ca îți bați joc de ea.

Imită comportamente

Trucul este: Imită comportamentul persoanelor pe care vrei să le influentezi. Cei care imită

comportamentul altor persoane trebuie să fie mai plăcuți și apreciați de cei pe care intenționează să îi copieze. Abilitatea acestor oameni de a imita comportamente este una foarte mare, astfel încat gesturile, modul de vorbire sau atitudidea celor care devin subiect de imitare poate ajunge identică cu originalul. Ei sunt deseori numiți ca fiind cameleonici.

Fig. 2.2

Foloseste-te de oboseală

Trucul prevede cererea de favoruri unei persoane care este într-o stare de oboseală accentuată. Se știe că oboseala nu este definita prin a fi o stare bună pentru nimeni. Astfel, atunci când starea de oboseală este accentuată, în mod curent seara, ca individ, ai tendința de a accepta mult mai ușor anumite favoruri solicitate. Acest lucru este explicabil prin schimbarea energiei mentale.

Fă o cerere care nu poate fi refuzată

Trucul este legat de o replică celebră a unui personaj, respectiv a lui Don Vito Corleone: "make them an offer they can't refuse". Este vorba de fapt despre un truc invers celui în care trebuia "să țintești sus". Este exact opusul. Cererea inițială trebuie să fie mică, rezonabilă, pe care nimeni să nu o poată refuza. Ulterior, în perioada imediat următoare, plusează cu alte cereri, eventual favoruri cu mențiunea de a lăsa un timp între cerere și favor.

Nu critica

Trucul este de fapt unul cât se poate de simplu: să nu corectezi oamenii atunci când greșesc. Adevărul este că atunci când ai tendința de a spune unei persoane că se înșală, nu faci decât să o îndepărtezi. Problema apare atunci când ești pus într-o situație de a-ți exprima dezacordul. Ei bine, atunci se poate aplica o tehnică numită "pivotul Ransberger", inventatat de Ray Ransberger și Marshall Fritz. Esența acestei tehnici este aceea de a-ți înțelege interlocutorul în toate aspectele gândirii sale. Ulterior îți poți exprima ideea proprie, căutând punctele comune cu acesta, și, nu în ultimul rând îți poti expune și punctul tău de vedere.

Fig. 2.2

Parafrazează

Trucul este să faci în așa fel încat parafrazându-i pe alții să le arăți că îi înțelegi. Parafrazarea este una dintre cele mai simple forme de manipulare. Empatizarea cu interlocutorul este tehnica care arată cum, într-o manieră simplă, repetând spusele acestuia, îi putem da senzația că îl înțelegem. Specialiștii denumesc acest tip de manipulare ca fiind ascultarea reflexivă.

Dă din cap

Trucul este unul cât se poate de simplu: Acela de a aproba ceea ce spune interlocutorul tău, dând din cap. Folosind această tehnică, alături de gestul de a aproba răspunsul prin mimă, rezultă de fapt, că noi, ca și entități, părem că devenim mai înțelegători. Acest truc se poate folosi în mod uzual în viața profesională, având șanse de reușită mai mari. În ultima perioadă de timp mass-media este din ce în ce mai mult controlată, fie de către lideri politici, fie de către oameni de afaceri. Aceasta ajunge să nu mai informeze, ci mai mult să dezinformeze. Rolul ei devine oarecum unul circumspect și din această cauză ne deviază atenția de la chestiuni importante și schimbări majore la nivelul societății prin publicarea unor fotografii care, de cele mai multe ori, nu au nici o legătură cu realitatea. Mass-media devine o marionetă în mâna "păpușarului". Acesta este punctul meu de vedere, luând în considerare strategia de manipulare a opiniei publice cu diverse informații neimportante, publicate prin articole scrise sau prin fotografii care de cele mai multe ori ne deviază de la realitate. Fotografia este întotdeauna cea care redă fără cuvinte gândurile noastre despre tot ceea ce ne înconjoară.

Fig. 2.3

2.3 IMPORTANȚA FOTOGRAFIEI ÎN JURNALISM

Ca viitor jurnalist încerc să învăț, să înțeleg și să conștientizez că prima formă de informare este imaginea. Formarea unui jurnalist trebuie să țină cont atât de lucrurile învățate, cât și de a putea fii mereu în toiul unor evenimente importante pe care ulterior să le poată trasmite mai departe, atât prin vorbe cât și prin forografie. Aici intervine importanța fotografiei. În permanență suntem înconjurați de imagini și de aici până la a imortaliza momentul respectiv nu mai este decât un pas. Prin fotografie putem exprima și transmite stări, acțiuni, dezaprobări sau uneori dispreț. Nu îmi pot imagina viitoarea meserie de jurnalist fără fotografie. Textul, desenele ca și alte forme de exprimare mi se par că pălesc în față fotografiei. De cele mai multe ori întâi surprinzi, apoi fotografiezi și de abia după aceea scrii.

Fotografia, înainte de rolul de informare, poate fi la fel de bine un mijloc de exprimare a unor trăiri, idei, sentimente. Un rol la fel de important al fotografiei este acela că poate atrage în orice moment un potențial cititor care să-și dorească neapărat să răfoiască paginile cărții, ziarul sau orice publicație care ar putea deveni interesantă. În acest sens cred că toată lumea sesizează faptul că întotdeauna pe primele pagini ale oricăror publicații apăr fotografii cât mai interesante și de cele mai multe ori picante. De-a lungul anilor, societatea a fost marcată de diverse evenimente, care de care mai importante. Toate acestea fie au schimbat-o, fie au marcat-o într-un mod mai mult sau mai puțin agresiv. Și aici a intervenit din nou fotografia. Aceasta a putut fie să imortalizeze un moment, fie să transmită o stare. Starea din momentul prins de obiectivul camerei aparatului, fără minciuni, adăugări sau exagerări. Viață ne înconjoară de multe ori doar cu fotografii. Pe stradă panourile publicitare și fotografiile ne atrag privirile peste tot. Când citim articole, cărți, reviste sau orice alte publicații ne uităm întâi la imagini și după aceea la text. Fiecare fotografie transmite o poveste pe care jurnalistul trebuie să știe cum să o pună în valoare mai bine. Într-o lume a tehnologiei, barierele imaginare impuse sunt de multe ori trecute cu ajutorul fotografiei. De cele mai multe ori, doar uitându-te la o fotografie înțelegi pe deplin ceea ce autorul articolului sau al cărții a vrut să transmită. Din acest punct de vedere fotografia rămâne încă importantă. Există însă o problemă. Fotografia începe să câștige teren. Fiecare persoană, aproape, are un telefon mobil. Este absolut imposibil să nu îl folosească și pe post de apărat de fotografiat pentru a surprinde diverse lucruri, evenimente sau peisaje. Fotografia va impune întotdeauna un respect aparte. Respectul pe care îl porți în suflet în primul rând ca om, și mai apoi ca jurnalist. Respect pentru pasărea care permite surprinderea zborului. Respect pentru vântul care mișcă într-un mod absolut fascinant ramurile copacilor sau straturile de flori din parcuri. Pentru fotografie oricine ar trebui să investească nu numai parte materială, ci și parte pasională. A pune pasiune în meseria de jurnalist înseamnă de fapt a impresiona prin ceva. Și acel ceva, de ce nu, poate fi chiar fotografia. La un moment dat o publicație din Franța a luat o hotărâre puțin ciudată. A publicat o ediție a unui ziar, într-o zi, fără nici o fotografie. Din punctul meu de vedere acest lucru nu face decât să ne impună respect și să ne facă să recunoaștem încă odată importanța fotografiei. Și ca să demonstrez încă o dată importanța fotografiei, am să vin cu un exemplu concret. În București, în data de 26 aprilie 2014, 180 de oameni care foloseau trei feluri de transport au organizat o întâlnire, împărțindu-se în funcție de mijlocul de transport. Astfel au fost 60 de șoferi, 60 de bicicliști și 60 de călători cu transportul în comun. Ceea ce au vrut să demonstreze a fost, de fapt importanța fotografiei. Evidențierea spațiului ocupat în trafic de fiecare dintre cele trei feluri de mijloace de transport. Acest concept a demonstrat, prin recreerea pe Calea Victoriei din București a unei celebre fotografii realizată în Germania în anul 2001, numită „Space taken by 60 people”. Ulterior respectiva fotografie a fost refăcută în foarte multe țări. Cele trei cadre ale fotografiei evidențiază puterea acesteia de a reda fără cuvinte un experiment și să demonstreze totodată spațiul ocupat pe aceeași stradă, de 60 de persoane care folosesc în mod curent trei mijloace de deplasare diferite: bicicleta, autoturismul și transportul în comun.

Fig. 2.4

În anul 1907, înainte de moartea sa, Joseph Pulitzer, jurnalist american, și-a scris testamentul în care preciza faptul că, după moartea sa, să fie acordat un premiu pentru jurnaliști, scriitori și alte categorii din domeniul educației. Acea dată a fost considerată ulterior că data fondării Premiilor Pulitzer. Premiul a fost obținut de-a lungul anilor de personaje celebre ale lumii, precum Ernest Hemingway. Acest premiu este încă o dovadă că fotografia nu poate exista fără jurnaliști, cum aceștia din urmă nu pot fi împliniți fără fotografie. În Statele Unite ale Americii această recunoaștere este similară cu cea care conferă cercetătorilor, scriitorilor și oamenilor de știință din întreaga lume premiul Nobel, sau cu premiul Oscar din cinematografie. În urma dorinței lui Joseph Pulitzer s-au pus bazele primei școli de jurnalism, pentru ca această profesie să potă fi apreciată la justa ei valoare. În testamentul său, acesta prevedea premii pentru jurnalism, literatură și dramaturgie, educație, precum și burse pentru mobilități academice. În timp, alături de categoriile stabilite inițial, au mai fost adăugate, începând cu anul 2008, și premii pentru articole publicate însoțite de fotografii exclusiv online, recunoscându-se și răsplătindu-se importanța știrilor bine prezentate. Acest premiu răsplătește talentul și deopotrivă creativitatea jurnalistică, atât prin text cât și prin fotografie și, astfel, jurnalismul este reprezentat, sau mai zis se poate reprezenta cel mai bine prin imagini. Știu că e posibil să mă repet, dar îmi asum acest lucru. O fotografie poate înlocui 1000 de cuvinte. Din acest motiv am să prezint fotografiile din ultimii ani, care au obținut acest premiu. Astfel, în anul 2015, Daniel Berehulak, un fotograf de la publicația "The New York Times" a primit acest premiu pentru fotografia (Fig. 2.5), despre epidemia virusului Ebola din Africa de Vest.

Fig. 2.5

Urmează anul 2014 unde fotojurnalistul american Tyler Hicks a obținut premiul la categoria Breaking News Photography pentru curajul de care a dat dovadă în documentarea privind atacul terorist din centrul comercial Westgate din Kenia. Încă o experiență care a demonstrat, încă o dată, importanța fotografiei în jurnalism.

Fig. 2.6

Tot în anul 2014, un alt jurnalist a primit același premiu la categoria Feature Photography, pentru o serie de fotografii care vorbesc despre viata lui Jeff Bauman, o victimă a exploziei de la maratonul din Boston.

Fig. 2.7

O altă fotografie premiată în anul 2000, foarte sugestivă de altfel, a fost cea a echipei de jurnaliști Carol Guzy, Michael Williamson și Lucian Perkins despre refugiații din Kosovo.

Fig. 2.8

O ultimă fotografie, de această dată dintr-o altă etapă a societății, respectiv anul 1944, în care este prezentată o poveste de familie, al cărei titlu este de altfel foarte sugestiv:„Homecoming”.

Fig. 2.9

Este foarte adevărat că o relație importantă trebuie întreținută. În cazul de față, vorbim despre relația fotografie-jurnalism. O relație specială, aș spune. În calitatea de lider al acestei relații s-ar putea situa oricare dintre părți, fără să omitem însă valoarea timpului în care trebuie să gândești și să reflectezi. Este recunoscut faptul că singurătatea, ajută foarte mult la dezvoltarea creativității. Nimic mai adevarat, numai că simbioza creata între fotografie și jurnalism este una foarte specială, respectiv, nu numai că nu pot exista una fără cealaltă, dar se completează și se susțin reciproc.

Capitolul 3

STUDIU DE CAZ

MARILE MANIPULARI CE STAU LA BAZA RAZBOILUI DIN GOLF

În capitolele anterioare am învățat ce este fotografia, când a apărut ea, ce impact a avut în diverse domenii de activitate, ce înseamnă manipularea și dezinformarea, dar și cum s-a ajuns la manipularea prin fotografie. Deși element de bază în jurnalism, fotografia a stârnit de-a lungul timpului multe controverse, tocmai din cauza faptului că această nu a fost prezentată în formă ei pură. Tot mai multe retușuri au început să apăra în pozele din presă, iar lumea s-a lăsat manipulată de ele, crezând în veridicitatea lor.

Dar pozele din presă nu apăreau fără rost. În timpul, sau după un eveniment mai mult sau mai puțin important, jurnaliștii din toate timpurile, strângeau materiale, creau fotografii, îmbinau aceste două elemente și așa apărea materialul jurnalistic, într-un ziar sau o publicație. Pe timp de război, aceste informații însoțite de fotografii erau elocvente, deoarece oamenii își doreau cu ardoare să afle ce se întâmplă pe front, care este situația exactă de acolo și, dacă se putea, lista soldaților căzuți la datorie, element care le întărea speranța că cei dragi plecați în război se vor întoarce, sau le-o spulbera fără milă când numele respective apăreau pe lista decedaților.

Războaie au fost destule de-a lungul anilor, mulți viteji au pierit luptând pentru o cauză demnă, sau nu, dar nimeni nu mai îndrăznește să vorbească despre cauzele războaielor. Ce s-a întâmplat defapt înainte de acestea, sau cum s-a ajuns în situația de război.

Războiul din Golf, spre exemplu, a avut la bază o sumedenie de acte manipulative, însoțite de propagandă, dar și sete de putere. Se spune că răspunsul întrebării „De ce a invadat Saddam Hussein Kuweitul în 1990?” este bazat pe ideea că acesta era un tiran agresiv, care dorea să dețină teritorii și să dicteze după bunul plac, oricând simțea nevoia. În esența, răspunsul este mult mai amplu și are la bază o paletă mult mai largă de conflicte și atentate de deținere a puterii.

Kuweitul a fost pândit de prădători mari, precum Statele Unite și Marea Britanie, care au manipulat în mod voit tensiunile din regiune, atrăgând astfel atenția irakienilor, care, odată existentă, a dus la Războiul din Golf.

În urma Primului Război Mondial, Franța și Marea Britanie au câștigat. Printre primele acțiuni s-a numărat și dezmembrarea Imperiului Otoman și a națiunii arabe. Tot ce urmăreau, era producția de petrol a Irakului. Astfel, începând cu anul 1920, Franța, SUA și Marea Britanie au beneficiat de acțiunile din industria petrolului irakian. Așadar, Kuweitul a fost izolat de restul irakului, devenind colonie britanică, pentru a blocă accesul irakian la Golful Persic. Irakienii s-au simțit jigniți și ofensați din această cauză, și, deși au încercat să-și recapete teritoriul, nu au reușit, așa că l-au vizat că pe o țintă a Mișcării Naționale Arabe în Irak.

În 1938 a avut loc prima reuniune a consiliului legislativ „Kuweitienii liberi”, în urmă căreia a fost creată o petiție în care se cerea recunoașterea apartenenței Kuweitului la Irak. Aceasta a fost ignorată, fapt ce a dus la revoltă din 10 martie 1939. Revoltă nu a avut succes, din cauza șeicului kuweitian, care, având sprijin militar din partea britanicilor, a suprimat-o. Majoritatea protestatarilor și-au pierdut viața, iar o parte dintre ei au fost aruncați în închisoare. Regele Ghazi al Irakului a solicitat eliberarea prizonierilor, într-un mod public, fără să țină cont de avertizările făcute de Marea Britanie. Pe 5 aprilie 1939 acesta a fost găsit fără suflare, ucis de agenții britanici.

Marea Britanie a manipulat astfel kuweitinii, care și-au pierdut viață încercând să facă dreptate.

Situația nu s-a schimbat nici după Al Doilea Război Mondial. Singură diferență era că SUA deținea acum Kuweitul. Revoltele au continuat, dar tot fără succes. Petițiile pentru revenirea Kuweitului în Irak s-au intensificat, iar Nuri es-Said, prim-ministrul irakian, a solicitat și el, tot într-o manieră publică, revenirea Kuweitului în Irak, care era atunci sub tutela SUA și Marea Britanie, care au întocmit un pact de securitatea anti-sovietică pentru națiunile din Orientul Mijlociu. Toți membrii acordului au fost mulțumiți cu ideea, mai puțin Marea Britanie. În ciuda acestui fapt, urma să aibă o loc o întâlnire la Londra pentru întocmirea actelor care atestau că Irakul deține Kuweitul. Totul a fost întrerupt de o revoluție în fruntea căreia se găsea generalul Abdel Karim Qassim, revoluție ce s-a soldat cu executarea regelui Faisal al II-lea și a lui Nuri es-Said, dar și cu acordul Mării Britanii privind reunificarea Kuweitului cu Irakul.

Mai târziu, în jurul anilor ’70, Irakul a tot sperat într-un acord de unificare cu Kuweitul, făcând compromisuri considerabile, în urma cărora avea accest la fostele sale insule din Golf. După ce Saddam Hussein a devenit președintele Irakului, au avut loc mai multe execuții în rândul membrilor guvernului și alți înalți oficiali. Folosindu-se de propagandă, Zbigniew Brzezinski, consilierul de probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, l-a convins pe Saddam să invadeze Iranul, fapt care îi va aduce Khuzistan, oferindu-i astfel acces Irakului în Golf, prin calea de navigare Shatt-al Arab. Astfel a început războiul Iran-Irak, unde aproape jumătate de milion de și-au pierdut viața.

Anul 1990 a debutat cu discursul lui Saddam Hussein prin care avertiza populația din Golf despre subordarea față de interesele americane, dar anunța și că producția de petrol este în strânsă legatură cu concentrarea navală SUA. În urma acestui discurs, presa a căpătat idei preconcepute cu privire la posibile rachete, arme chimice, dar și un potențial nuclear al lui Saddam Hussein.

Ca reație a transcrierilor publicate cuvânt cu cuvânt de către ministrul de externe irakian, cu privire la întâlnirile lui Saddam, jurnalistul James McCartney de la Knight Ridder a spua că afirmațiile publicate nu au fost false, conform Departamentului de Stat al SUA.

Astfel a început Războiul din Golf. Forțele irakiene au dominat fără probleme Kuweitul, fapt ce nu a fost pe placul Statelor Unite ale Americii, care a solicitat retragerea imediată a trupelor irakiene. Acestea au încercat să negocieze cu SUA, dar fără rezultat, neștiind că americanii au deja un plan de atac, în cazul unei posibile invazii irakiene. 16 februarie 1991 este ziua în care trupele SUA au atacat agresiv Irakul, dar și trepele pe care le avea in Kuweit. Astfel, capacitatea Irakului de a continua războiul a scăzut considerabil, acesta s-a restras în data de 28 februarie 1991 din Kuweit, ambele având pierderi colosale în ceea ce priveste infrastructura.

Războiul din Golf a fost puternic mediatizat. Pentru prima dată în istorie, oamenii de pe întreg mapamondul au avut posibilitatea să urmărească imagini transmise în direct, ce surprindeau rachetele lansate cu scopul de a distruge tot în calea lor. Astfel adevărul de pe front a fost dezvăluit, îngrozind populații întregi.

Una dintre fotografiile elocvente care s-ar fi dorit publicată în presa de atunci, înfățișează corpul ars al unui militar, aflat în misiune, într-un camion care a explodat în mijlocul unei șosele, din cauza unui atac aerian.

Fig. 3.1

Fotografia a fost realizată de către Kenneth Jarecke, unul dintre fotografii care a avut curajul să meargă pe front și să surprindă o imagine cum nimeni nu mai făcuse până atunci. El a mers pe premisa că dacă un astfel de adevar nu ar fi fost arătat, oamenii ar ramane la ideea ca razboiul este exact cum vad ei in filmele pe atunci contemporane. Imaginea denotă faptul că nu s-a respectat evitarea victimelor colatelarele, fapt ce sfideaza drepturile omului. Totodată, ea inspira frică. Frica de un posibil război, în care rudele noastre să meargă să lupte, iar la final, să arate așa. Are rolul de a trezi la realitate populația, arătânt ce poate face un război, chiar unul mic, pentru o țară cu resurse inestimabile de petrol. Dorința de putere și monetar creează războaie, după cum am văzut.

La începuturile fotografiei, astfel de imagini s-au dorit a fi publicate în presă, iar unele chiar au reușit. Nu au rezistat însa prea mult. Dorința de manipulare a mulțimii a întrecut dorința de adevăr, astfel că presa avea voie să publice doar imagini calme din razboi, care să nu sperie poporul.

Fig. 3.2 Fig. 3.3

Mai sus avem două fotografii din timpul Războiului din Golf. Prima surprinde o armată de tancuri, doar unul dintre ele fiind pus în valoare, încadrat complet într-un plan general, aflat pe linie orizontală, ce denotă liniștea și calmul. Albastrul deschis al cerului aproape că se contopește cu griul-albastrui al betonului pe care erau tancurile. Ele au culoare ușor gălbuie, un bej cald, care aduce puțină căldură pe lângă nuanțele reci de bleo și puținul negru, rezultat al umbrei tancului, deasupra senilelor.

Cea de-a doua, are o încadratură tipic american, numită de altfel plan american strâns. Poza înfățișează trei soldati americani, îmbrăcați în uniforme de armată, ce țin în mână arme, dar au o atitudine calmă. Liniile fotografiei sunt verticale, ușor dinamice, insinuând ca aceștia ar fi pregătiți de acțiune. Cromatica este caldă, regăsim maro și nuanțe din spectrul pământului, dar și negru, pe armele soldatilor. În spate, în plan departat, fără sharf, se observă cerul senin, și un deal ce are tot o culoare pământie, un bej deschis, dar, dacă ne uităm atent, regăsim verde, tot pe deal, ce reprezintă o pată de verdeață.

As vrea sa revenim la poza fotojurnalistului Kenneth Jarecke si sa o comentam putin, pentru a intelege mai bine puterea ei de a transmite un mesaj, o senzatie, o stare de spirit.

Fotografia are la baza o tehnica interesanta. Ea prezinta un soldar irakian, caruia abia i se mai cunosc trasaturile, din cauza arsurilor de grad mare pe care le-a suferit pe front, care, probabil, i-au adus si moartea. El se situeaza langa un camion care a explodat si a ars, din cauza unei bombe sau a unei rachete trimise de inamic. Lumina folosita este lumina naturala, data de soare, care pare insa putin filtrata de nori sau de particule de praf. Fiind lumina principala, ce vine din spatele subiectului principal al pozei, da impresia de imagine alb-negru, chiar daca aceasta a fost facuta pe un film color. Fiind o lumina naturala, ea are o temperatura situata undeva la 2000° Kelvin, fapt de denota o senzatie de calm. Astfel, luma calda este in concordanta cu sigura pata de culoare a fotografiei: o partin camion, de culoare galben-portocalie, imbacsita si ea de fumul provenit in urma focului care a mistuit tot in calea lui. Restul fotografiei are in alcatuirea ei nuante de griuri, cu usoare tente de culori pamantii. Linia principala a fotografiei este orizontala, data de partea camionului peste care soldatul incerca sa se ridice, pentru a-si salva viata. In spatele acestuia, in fundal, se vede un geam, pe unde patrunde lumina, ce are gratii verticale. Astfel imaginea nu este monotona, are linii combinate. Daca stam sa analizam mai bine, regasim si linii oblice, reprezentate de parti ale camionului, care nu mai erau la locul lor, ci erau aruncate haotic prin interiorul acestuia, in urma impactului puternic.

Fotografia lui Kennet Jarecke are o incarcatura emotionala puternica, tehnici imbinate folosite in realizarea ei, chiar daca, la inceput, aceasta fotografie a fost facuta ca una oricare alta, fara sa se stie despre viitorul ei, dupa cum declara chiat fotojurnalistul:

„Imaginea prezinta un soldat irakian, ars pana la stadiul in care nu mai putea fi recunoascut, in fata geamului unui camion distrus. Soarele vine prin partea din spate a camionului, iar majoritatea suprafetelor interioare ale acestuia, surprinse in imagine sunt arse in totalitate, astfel imaginea este aproape alb-negru, desi a fost facuta pe un film color. Era dis-de-dimineata, dupa o lunga noapte alba. Fusesem avertizati ca bombardamentul urma sa inceteze cam intr-o ora, sau o ora si jumatate. Am calatorit din Nasiriya pana la Basra, pe Autostrada 8, urmand sa ajungem in Kuweit. Totul a decurs conform planului, pana am vazut un camion solitar, in mijlocul pustietatii. Eram impreuna cu un ofiter de relatii publice al armatei Statelor Unite ale Americii, care mi-a spus: <<Nu inteleg placerea unora de a face fotografii cu oameni morti.>> Atunci i-am raspuns cu prima idee care mi-a venit in minte, ca reactie a spuselor lui: <<Daca nu resusesc sa imortalizez astfel de momente, oamenii ca mama, care stau acasa si nu merg pe front, vor crede ca razboiul este exact asa cum este prezentat in filme.>>

Acesta nu a incercat sa ma opreasca, ba chiar m-a lasat sa ma apropii de camionul ars. Omul aflat acolo putea sa fie soferul camionului sau un pasager din acesta, dar cert este ca a fost ars de viu, in tentativa lui de a-si salva viata, tragandu-se afara din camion. Nu stiu exact cine era, sau ce a facut, nu stiu daca era un om bun, un familist convins, un om rau sau un soldat cu slabe aptitudini de lupta in razboi. Stiu cu siguranta ca a luptat pentru viata lui si a crezut ca aceasta lupta de supravietuire chiar merita. In ultima sa incercare de a-si salva viata, acesta a fost ars, ramanad intr-o pozitie, ca si cum ar fi inghetat acolo, si nu ar mai fi putut sa se miste. Pe moment parea ca era ceva interesant, asa ca mi-am spus in mintea mea ca este momentul unei fotografii. Am crezut ca o sa am poze mai bune decat asta. Am facut doar doua fotografii, fara sa ma gandesc prea mult, mergand mai departe fara sa acord prea multa importanta cadrului pe care tocmai il imortalizasem.

Primul razboi din Golf a fost realizat in intregime in cadrul sistemului de tip Pool al Departamentului Apararii al SUA, ceea ce insemna ca fiecare organizatie de presa membra a acestui sistem, avea acees la munca alteia. Filmul a fost developat, iar dupa ce imaginea a ajuns la sediun Associated Press, toata lumea a facut copii pentru a le arata oamenilor, dar in scurt timp imaginea a fost contestata si scoasa din presa. A fost considerata mult prea sensibilizanta, prea expresiva pentru editorii de ziar, chiar si pentru cei care primeau spre publicare poze din razboi.

Astfel, fotografia nu prea a fost vazuta de catre poporul american. In schimb, in Marea Britanie, a fost publicata de catre London Observer. Mergeam prin Heathrow si am luat un ziar, iar ceea ce am vazut m-a surprins. Fotografia mea a avut un impact puternic, fapt care m-a facut sa cred ca asa se va intampla in toata presa din intreaga lumea, din moment ce imaginea era deja publica.

Aceasta a creat o controversa destul de mare in Londra, facand referinta la rolul pe care asemenea fotografii il au. In esenta urmarea existentei acesteia in ziare a creat o dezbatere publica axata pe intrebarea: <<Chiar vrem sa fim implicati in asa ceva?>>”

Prima aparitie a controversatei imagini si-a gasit locul in The Observer, in data de 10 martie a anului 1991. Astfel, in timp ce SUA considera mult prea dura aceasta poza pentru a o publica, Marea Britanie a gasit curajul de a o promova.

Razboiul din Golf a fost puternit mediatizat. Datorita unei tehnologii mult mai avansate, dar si satelitilor, transmiterea informatiilor era continua, iar oamenii puteau vedea imagini cu ceea ce se intampla pe front. Mass-media a avut acces la inovatiile din domeniul militar, obtinand imagini cu ajutorul armelor dotate cu camere de luat vederi ce erau folosite de soldati. Pentru prima data, oamenii din intreaga lume au putut vedea, chiar in timp real, printr-o transmiriune in direct, care era atmosfera exacta de pe front.

Imaginile astfel obtinute au fost prealuate de trei mari televiziuni din America, printre care si CNN-ul (Cable News Network). Aceasta reprezinta una dintre cele cele mai importante retele de televiziune, ce are ca obiectiv principal transmiterea de stiri si informatii de pe intreg globul. Datorita vechimii si dimensiunii ei, aceasta si-a creat un renume in domeniu, transmitand actualitati prin satelit sau cablu.

Razboiul din Golf, sau Primul Razboi Persan, a avut o puternica mediatizare din partea postului de televiziune CNN. Acesta a transmis inca de la inceputul conflictului imagini in direct. Chiar daca pe langa cel din urma post de televiziune amintit, imagini au mai fost difuzate si de catre CBS si ABC, CNN-ul s-a bucurat de popularitate sporita, datorita audientei realizate pe durata razboiului. Gradul de acoperire al evenimentelor a dus la o mediatizare neasteptat de mare, fapt ce marcat istoria televiziunii in ansalmblul ei.

CNN-ul a fost singurul canal de televiziune ce a transmis stiri si imagini din timpul razboiului 24/7. Acesta lucru nu a fost o pura intamplare, ci mai degraba un raspuns al experientei de zece ani, in ceea ce priveste continuitatea difuzarii informatiilor importante pentru societate.

Atunci cand razboiul a inceput, ei aveau deja echipamentul, dar si personalul necesar pentru a reusi transmiterea evenimentelor, in direct, din Bagdad. Chiar daca guvernul american i-a avertizat pe jurnalisti cu privire la siguranta lor, Bernie Shaw, John Holliman si Peter Arnett, impreuna cu restul echipei, au decis sa ramana in continuare pe pozitii. Mai mult decat atat, cand autoritatile irakiene au deschis sa-i expulzeze pe restul jurnalistilor ramasi pe front, CNN a reusit sa-si pastreze reporterii si inginerii in mijlocul actiunii, datorita relatiilor diplomatice pe care Robert Winner a reusit sa le cladeasca cu guvernul irakian.

In cartea lui Perry McCoy Smith intitulata „How CNN fought the war”, autorul afirma faptul ca CNN nu a fost doar un simplu observator al Razboiului Persan, ce a jucat si rolul unui actor, menit sa influenteze desfasurarea actiunii. Acesta a reprodus o viziune militara, incercand astfel sa influenteze opinia publica in favoarea coalitiei. Patriotismul de care a dat dovada CNN-ul, pe durata intregului conflict, a transformat televiziunea intr-un simbol al puterii americane. Asadar, victoria Statelor Unite ale Americii s-a dovedit a fi si victoria CNN-ului, deoarece viziunea subiectiva asupra razboiului pe care aceasta a avut-o, nu a facut altceva decat sa-i imbunatateasca imaginea ca televiziune.

Pentru a intelege mai bine cum au stat exact lucruri, propun sa definim termenul de propaganda. Acesta se refera la „incercarea deliberata si sistematica de a modela perceptiile oamenilor, de a le mainipula perceptia reala asupra intamplarilor si de a le directiona comportamentul spre un scop dorit de catre propagandist.”

Propaganda folosita de Statele Unite ale Americii a avut parte de un suport public in ceea ce priveste razboiul cu Irak. „Administratia Bush a controlat media, pe de-o parte in ceea ce priveste dezinformarea si propaganda ce venea din partea acesteia, pe de alta parte, in ceea ce priveste controlul presei prin intermediul sistemelor de tip Pool.”

Guvernul Statelor Unite a alimentat acoperirea media a razboiulu, iar pentru a ne face o idee despre propaganda pe care a expus-o SUA, in cartea sa „The End of Journalism? Notes on Watching the War”, autorul Elihu Katz afirma faptul ca: „In totalitate doar 3% dintre fotografiile publicate au aratat cu exactitate evenimentele petrecute in zona de razboi. Doare 27, din 1104 poze ce au fost publicate in revistele si ziarele americane (aproximativ 2%), au aratat soldati raniti sau ucisi. Totalul pozelor cu oameni afectati de urmarile razboiului, si aici ma refer la efecte fizice, din toate zonele de conflict (Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Israel) a fost de 19, ceea ce reprezinta mai putin de 2% din fotografiile publicate.”

Este clar ca Statele Unite a folosit mass-media pentru a obtine suport pentru razboi. Totusi, media a reactionat intr-o maniera impartiala, in ceea ce priveste discutiile ce au fost aduse in vedere despre Razboiul din Golf.

Televiziunea, in mod special CNN-ul, a jucat un rol semnificativ in timpul Razboiului Persan. Aceasta a jucat cel mai important rol in influentarea reactiilor asupra Razboiului din Golf, creand astfel definitii comune asupra razboiului modern. In realitie cu imaginile transmise in timpul razboiului la televizor, Katz afirma urmatoarele: „De fapt noi nu am vazut un razboi, in adevaratul sens al cuvantului. Am vazut portrete ale tehnologiei, reclame si promovare a avioanelor de ultima generatie, tancuri si rachete, si alte echipamente care ne-au fost prezentate in avanpremiera, dar care nu si-au aratat adevarata intrebuintare.”

CNN a avut un impact major, prin care a alterat sistemul politic international, intr-o egala masura cu modul in care stirile si conflictele contemporane erau difuzate in intreaga lume, prin intermediul televiziune. Faptul ca CNN a avut transmisii in timp real, ce au avut continuitate, a ramas cunoscut in istorie ca: „Efectul CNN”. Este considerat a avea un puternic efect asupra politicilor externe ale Statelor Unite ale Americii.

Richard Haass, a fost membru al Consiliului National de Securitate, in aceeasi masura in care a reprezentat o figura politica importanta, fiind intr-o relatie directa cu presedintele Bush. Acesta sustinea faptul ca CNN a modificat teoria clasica cu privire la programul obisnuit de stiri. Chiar daca s-a incercat incadrarea razboiului astfel incat acesta sa fie privit intr-un mod bun, favorabil guvernului, studiile arata ca in ceea ce priveste opinia publica acesteia nu i s-a facut deloc dreptate. Stirile difuzate de catre CNN in Statele Unite ale Americii au esuat in a arata cum se simtea publicul in mod real.

CNN-ul a transmis 24/7 informatii reale de pe fron, chiar daca uneori echipele se aflau in studiori improvizate, unde se trageau mai multe duble, sau de plantau cu buna-stiinta sunete pe fundalul inregistrarilor, ce urmau a fi transmise catre cetateni. Astfel publicul credea doar ceea ce vedea si auzea, adica doar ceea ce difuza singura televiuziune care a continuat sa transmita in pofida piedicilor la care a fost supusa. Sa vedem, deci, cum arata razboiul, in adevaratul sens al cuvatului.

„Fotografiile pe care le-am facut nu reprezinta, in esenta lor, o opinie politica personala si nici nu ilustreaza binele sau raul din primul Razboi din Golf. Ele insa exprima o particica foarte bine evidentiata a ceea ce a insemnat Razboiul Persan. Cred ca este important ca omaneii sa vada, pentru ca au dreptul la aceste imagini.”, dupa cum a spus Peter Turnley, fotojurnalist, prezent in Razboiul din Golf.

Fig.

La doar cateva zile dupa Razboiul din Golf, un soldat americat trece pe langa un cadavru al unui irakian, ce zacea intins in desert, dupa cum se observa in imaginea de mai sus. Convoiul bombardat de catre Fortele Aliate era unul mai retras, nu atat de expus, precum cele de pe Drumul Mortii. Atacul a lasat in urma lui foarte multi soldati carbonizati, trupurile lor fiind ingropate dupa sfarsitul Razboiului din Golf.

Fig.

Figura ilustreaza un buldozer american care, plin cu cadavre ale soldatilor irakieni, care au murit pe <<Drumul Mortii>>, aflat intre Kuweit si Basra, le arunca intr-o groapa, cu scopul de a fi ingropate. Aceasta este una dintre putinele imagini elocvente, care au fost imortalizate.

Fig.

Mai sus este evidentiat <<Drumul Mortii>>, amintit mai sus. In noaptea de 25 februarie 1991 Fortele Aliate au bombardat autostrada Jahra. Un larg convoi de irakieni a incercat sa se retraga pe cat de repede posibil spre Bagdad, in timp de Fortele Aliate cucereau Kuweitul. Foarte multi irakiei au murit pe acea autostrada. Nu se stie numarul exact al mortilor, insa tot ce poate fi spus este ca acesta este unul foarte mare.

Fig.

Imaginea surprinde durerea si neputinta pe care cele doua femei le simt si le exprima din cauza pierderii celor dragi.

CONCLUZII

Luând în considerare informațiile prezentate mai sus, observăm ca manipularea există, fie că noi o percepem sau nu. Am văzut ca este de mai multe feluri, existând mai multe clasificări prin filtrul cărora noi o deducem.

Fotografia este în esență o artă pură, desăvârșită, dar reprezintă, în același timp, un factor important în manipulări, fie ele mici, medii sau majore. De cele mai multe ori, o fotografie bună, care respectă toate tiparele teoriei aferente: luminozitate, linii, încadratură, temperatura culorii și cromatica, vorbește de la sine, fără a mai fi nevoie să aibă o descriere sau să însoțească un text. În jurnalism însă, fotografia are rolul de întări ceea ce este prezentat în scris, indiferent de tipul textului scris. Aceasta poate dovedi că materialul jurnalistic poate fi și demonstrat, dar poate să aducă și detalii care nu se regăsesc în text, cu scopul de a manipula.

Manipularea prin fotografie se regăsește în toate domeniile de activitate ale oamenilor, dar în special în domeniul jurnalistic. Am văzut, însă, ca aceasta a avut un rol important și în războie, în special în Războiul din Golf, deoarece fotojurnaliștii aflați pe front au realizat imagini incredibile, care au fost acceptate cu greu de presă, de teama de a expune crudul adevăr. Cu timpul, însă, oamenii au înțeles importanța materialelor fotografice și au acceptat să le publice, alături de texte care explicau punctual cadrul surprins și în ce context a fost realizat acesta.

Dezinformarea devine și ea din ce în ce mai cunoscută în zilele noastre. Ea seamănă cu minciuna, dar se referă, de fapt, la omiterea intenționată a anumitor amănunte. Este o parte importantă din procesul de manipulare, însă nu de multe ori este sesizată, datorită faptului că informația este scrisă în așa fel, încât ori prezintă o idee, dar arată doar părțile bune ale acesteia, ori aduce o informație nouă, care ascunde un adevăr greu de suportat.

Manipularea a apărut încă din cele mai vechi timpuri, sub diferite forme. Strămoșii noștri preistorici, apelau, fără să fie în cunoștință de cauză, la manipulare, pentru a fura hrana procurată de “vecin”, sau hainele pe care cel de lângă el le purta. La început manipularea a fost folosită pentru a avea ceva care părea imposibil de obținut. Ușor, ușor, specia umană a evoluat. A învățat sa comunice, iar manipularea a devenit una verbală, iar apoi a învățat să scrie, și manipularea a ajuns să fie și scrisă. Astfel au început luptele verbale, scrise, dar si fizice, pentru putere, pentru teritorii, hrană, sau lucruri considerate prețioase. Făcând o paranteză, se pare că nici până în ziua de astăzi oamenii nu au înțeles că lucrurile nu au valoare, ci doar împlinirea sufletească este importantă. Se pare că după ce se termină viața pământească a omului, sau exact înainte de finalul acesteia, doar asta ne mulțumește, și doar cu asta ne putem mândri.

În altă ordine de idei, manipularea dăinuie de secole întregi pe tot mapamondul și pare că nu va dispărea niciodată.

Singura formă de manipulare care ar trebui să fie acceptată, în opinia mea, este manipularea pozitivă. Acea situație în care ești manipulat pentru că cineva îți vrea binele. O persoană dragă, sau nu, cunoscută, sau nu, dorește să schimbe ceva îm viața ta, pentru a te face să te simți împlinit. Oamenii nu ar trebui să se mai lase păcăliți atât de ușor. Singura problemă este că, uneori, manipularea urmărește un plan atât de bine pus la punct, încât ea este insesizabilă, ascunzând adevărul și implementând o idee în mintea noastră. De cele mai multe ori, acea idee se dezvoltă, iar subconștientul are impresia că este rodul propriei sale semințe. Greșit, total greșit. Greșim cu toții, doar suntem oameni, dar cel mai mult greșim când ne lăsăm manipulați chiar dacă știm că ceea ce ni se spune nu este adevărat. Ar trebui să existe o materie care sa ne învețe cum să recunoaștem o manipulare negativă, dar, după cum am văzut în capitolele anterioare, învățământul în sinea lui este o formă de manipulare, chiar una majoră.

Nu am amintit despre manipularea politică, deoarece consider că fiecare dintre noi este conștient de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, dar că suntem sătui să auzim aceleași slogane, vorbe goale și promisiuni, care au rolul de a spăla efectiv mintea poporului. Este adevărat că se poate schimba totul, însă asta se va întâmpla în ani, cu multă bunăvoință și încredere de sine. Se pare că tinerii zilelor noastre își doresc o schimbare, dar nu știu cum să o obtină, de aici și rezultate ultimelor scrutine. Ponderea cea mai mare a celor care au fost la vot a fost reprezentată de persoane mai în vârstă, care, din păcate, s-au lasat manipulate prea ușor.

În concluzie, tema principală a lucrării mele de licență este manipulărea, deoarece nu sunt de acord cu acest proces, desemnat de un cuvânt urât, dacă îl pot numi așa. Am ales manipularea prin imaginea statică, deoarece fotografia nu este o artă ce este folosită în scopurile pentru care ea a fost creată. Fotografia este menită să înfrumusețe viețile oamenilor, prin imortalizarea momentelor importante din viețile noastre.

BIBLIOGRAFIE

Nume, prenume, numele cartii, editura, orasul, anul

Newhall, Beaumont – Hystory of Photografy, The Museum of Modern Art, New York, 1993

Schoenmann, Ralph – Irakul și Kuweitul: O istorie suprimată

Pogany, Iuliu – Fotografia – de la teorie la practică, Editura Științifică și Enciclopedica, 1987

Ficeac, Bogdan – Tehnici de manipulare, Editura Namira, București, 2001

Lull, James – Manipularea prin informație, Editura Antet XX Press, Filipești de Târg, Prahova, 2002

Volkoff, Vladimir – Tratat de dezinformare, Editura Polirom, Iași, 2004

Katz, Elihu – The End of Journalism? Notes on Watching the War, Journal of Communication 42.3 (2006): 5-13. Wiley Online Library. Web. 2 December 2013.

Zara, Ion, Rus, Cecilia – Imaginea și Creatorii săi, Editura VICTOR, București, 2000

Bauret, Gabriel – Abordarea Fotografiei, Editura ALL, București

Dunkleman, Mark – Gettysbur’s Unknown Soldier: The Life, Death and Celebrity of Amos Humiston, Editura Greenwood, 1999