Manipularea Opiniei Publice
Manipularea opiniei publice
Cuprins
Cuprins
Argument
Introducere
Capitolul 1. Metode de manipulare
1.1. Controlul media
1.2. Televizorul
1.3. Limbajul
1.4. Patriotismul
1.5. Disocierea faptelor
1.6. Religia și cultele
1.7. Educația robotizată
1.8. Sclavismul corporatist
1.9. Frica
1.10. Repetarea unei minciuni
1.11. Ascunderea adevărului într-un baraj de minciuni
1.12. Secrete inutile
1.13. Dezumanizarea inamicilor
1.14. Eschivarea de la responsabilitate
1.15. Controlul reporterilor
1.16. Advertising si relatii publice
1.17. Datoria
1.18. Consumerismul
1.19. Drogurile și alcoolul
1.20. Autoritatea asumată
1.21. Egocentrismul național
1.22. Istoria rescrisă
1.23. Insultele
1.24. Intimidarea prin violență
Capitolul 2. Evitarea manipulării
Capitolul 3. Manipularea maselor
Capitolul 4. Studiu de caz – Manipularea mediatică a Revoluției Românești din 1989
Bibliografie
Argument
Sigmund Freud, fondatorul școlii pshiologice de psihanaliză și medic neuropsihiatru, susține că indivizii nu sunt conduși de gânduri raționale, ci de dorințe și emoții primitive și guvernate de subconștient. Pornind de aici, nepotul lui Freud, Edward Bernays, considerat și "părintele relațiilor publice", a tras concluzia că este prea periculos că oamenilor să li se ofere șansa de a-și guverna singuri viețile.
Prin această afirmație punctez succint că centrul de interes al prezenței lucrări este manipularea, obiectiv în jurul căruia gravitează și se concentrează toate situațiile prezentate, analizate și interpretate.
Am concentrat studiul de caz asupra României, care după cum bine știm este o țară cu un trecut și o istorie intens dezbătută chiar și în contemporaneitate.
Un eveniment controversat, intens analizat și de actualitate, este evenimentul din 1989, care a schimbat traiectoria politică a țării spre sistemul democratic actual, renunțându-se la regimul comunist.
Cu certitudine putem vorbi despre această acțiune că fiind un eveniment ce a pătruns și în "exterior" acesta fiind intens mediatizat și în străinătate.
Deoarece este un eveniment atât de "viu" încă și amplu, care a marcat istoria acestei națiuni, am optat să-l aleg ca material de studiu pentru prezenta lucrare.
În cadrul studiului acestui eveniment m-am oprit asupra evidențierii și analizei din punctul de vedere al manipulării mediatice și tot ceea ce implică aceasta: dezinformarea, dezumanizarea inamicilor, intimidarea prin violență, consumerismul, implementarea fricii, folosirea limbajului ca obiect al influențării, rescrierea istoriei, discordanța faptelor, deținerea media, manipularea reporterilor, etc. perioada din 1989 reprezentând un element cheie prin care am scos în evidență principalul obiect de studiu al prezentei lucrări, și anume manipularea sub toate formele sale.
Manipularea a fost astfel un lait motiv, principalul "instrument" prin care s-a putut controla și se poate domina, chiar și astăzi, intreagă opinie publică. În acest caz putem asocia cuvântul manipulare cu o strategie fără nicio discordanță.
Un prim "pion" în cadrul manipulării este controlul media, care implementează în conștiința populației "ceea ce se vrea, ceea ce trebuie acceptat ca adevăr", elementul definitoriu al controlului media fiind limbajul. Acesta este capabil să distorsioneze, să atragă spre sine și să recreeze adevărul, faptele și relatarea lor. Prin intermediul limbajului se da o "forță" manipulării prin care se poate controla și acapara întreaga atenție a opiniei publice și implementarea în gândirea maselor a ceea ce se vrea (frică, încredere oarbă, dezinformare, distragerea atenției de la problemele reale, crearea de probleme și oferirea de soluții ulterioare, înlocuirea revoltei cu vinovăția etc).
Eu consider că sistemul deține cunoașterea avansată a "complexului psihic" al ființei umane și astfel prin manipulare deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor. În prezentul material, din analize și interpretări, am dedus faptul că principalul scop al acțiunii de manipulare este persuasiunea, s-a dorit nașterea unor dorințe și proiecții inconștiente prin care să se poată manevra întreaga populație prin frică, dezinformare, violențe.
În concluzie, elementul principal încadrat în centrul lucrării prezente este cel prin care se creează tehnici de anihilare a discernământului propriu al individului, prin impregnarea sistemului de "turmă" pentru a se putea introduce de către anumite personaje sau de către directivele media noi trăsături etice, dorindu-se ca în societatea care se formează, populația să nu aibă vreodată acces la un asemenea arsenal cognitiv.
INTRODUCERE
Informația joacă un rol critic în formarea deciziilor indivizilor. De la situația meteo de mâine până la cine candidează pentru președenție, aceste informații sunt oferite de către mass-media.
“Informatiile sunt cheia de bolta a puterii.”
Datorită rolului substanțial pe care îl are în aducerea de informații care ne ghidează deciziile, mass-media poate fi atât o binecuvântare cât și un blestem. Există două teorii media care pot susține această afirmație. Acestea decad în una din cele două tabere : teoria interesului public și teoria alegerii publice. Teoria interesului public prezice că media outlet-urile vor produce insuficientă informație și știri diseminate care reflectă interesele proprii ale proprietarilor. Media deținuta de stat este cea care pare oportună în această situație deoarece corecteaza aceste așa-zise eșecuri.În contrast cu acestea, teoria alegerii publice prezice exact opusul. Media outlet-urile deținute de stat vor deforma informațiile pentru beneficiile politice și vor fi amenințate de către conducători pentru a preveni schimbări ale status-quo-ului care le amenință pozițiile privilegiate. În mare parte, acolo unde media sunt deținute de către guvern, cetățenii sunt mai săraci, mor mai tineri, rata mortalității la nou-născuți este mai mare, au mai puțin acces la sanitație și nivelul de corupție este crescut. În zonele în care media are proprietari privați, se întâmplă exact opusul. Această este o dovadă care atestă că teoria alegerii publice a media este corectă.
De asemenea, structurile media pot afecta adoptarea de reforme politice. Publicațiile care nu au înclinație politică, înclină guvernul spre a se axa pe ceea ce votanții doresc. În statele democrate, prezența unor media independente nu numai că stârnește conștientizarea votanților la probleme diplomatice importante, le mai oferă și informații exacte despre comportamentul agenților politici, aceștia având posibilitatea de a monitoriza politicienii care sunt capabili de a conlucra cu publicul. Ceea ce lipsește din teoriile care discută media și consecințele economice este un caz detaliat care arată concret cum structurile media care depind de guvern influențează dezvoltarea economică în țările de tranziție.În timp ce afirmațiile de mai sus produc o interpretare generală a teoriei alegerii publice în ceea ce privește media controlate, această lasă loc unei clarificări a cum operează dependența media față de stat și cum este aceasta conectată la reforme politice.Spre exemplu, existența unei teorii nu răspunde la întrebări precum: Cum arată de fapt dependență față de stat? Este strict limitată la media-outlet-uri, sau această se extinde până și la infrastructuri înrudite cu media? Ce folosește guvernul pentru a manipula media? Ce formă ia această manipulare? Sunt media-outlet-urile private lipsite de aceste practice? Dacă nu, cum poate guvernul influența acest tip de media?
Rata și densitatea transmiterii informației a crescut exponențial încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.Introducerea rețelelor de televiziune, a preselor electronice, a sateliților, a computerelor și a internetului a însemnat un flux și o procesare a informației mai rapidă, mai facilă, mai ieftină și mult mai ușor de atins. În vreme ce acest lucru facilitează creșterea fluxului știrilor și a diversității opiniilor, în realitate presiunile conglomerațiilor corporative, care au condus la un monopol media în care doar câteva multinaționale dețin și controlează acum marea majoritatea a media-outlet-urilor existente, au însemnat că a existat de fapt o reducere semnificantă în diversitatea informațiilor și a opiniei. Principalele media sunt acum aproape invariabil produse în masă, având relații strânse cu corporațiile naționaliste și neprovocatoare, anexând audiența printr-o ambianță de banalitate, frică, violență, ură și sex.
Canalele de informare pe care cei mai mulți oameni le folosesc în societățile noastre democratice sunt din ce în ce mai puțin libere și nedenaturate, un process care erodeaza conceptual democrației în sine – puterea poporului. De fapt, se poate spune că nivelul democrației este invers proporțional cu măsura în care informațiile sunt controlate și distorsionate. Spre exemplu, singurul lucru pozitiv care a reiesit din invadarea Iracului și uciderea a mii de civili irachieni este faptul că din ce în ce mai mulți oameni încep să aibă în considerare nivelul de manipulare al publicului.
În Marea Britanie, mass-media este mult mai diversificată, de unde reiese și de ce locuitorii săi nu sunt chiar atât de ușor de manipulat. Chiar și așa, lipsa de sprijin din partea publicului, partea partidului, a sectorului de informații și chiar a guvernului, nu l-au împiedicat pe Tony Blair să-și ducă tara într-un război ilegal alături de americani. Cu diversitatea media din Marea Britanie, guvernul a fost obligat să facă singur toate “invârtelile” necesare, mințind incontinuu publicul britanic și agențiile de știri. Rezultatul acestor acțiuni a fost acela că în momentul de fată Tony Blair este prim-ministrul cu cea mai mică rată de credibilitate din istoria britanică, zâmbetul lui fiind asemănat cu trădarea de către britanici. Întregul edificiu de decepții creat de Blair a devenit din ce în ce mai fragil, ducând în cele din urma la demisia sa.
Liderilor nostrii nu le pasa de democratie. De ce le-ar pasa? In cele din urma, sa fie responsabili fata de oameni doar le reduce puterea, si dupa cum spunea George Orwell, noveist, jurnalist, eseist și critic, “..nimeni nu va lua puterea cu intenția de a o abandona. Puterea nu este un mijloc, ci un scop. Scopul puterii este insăși puterea.” Același lucru este valabil și în cazul corporațiilor. De ce le-ar păsa acestora de oameni când scopul lor principal este să-și mărească profitul? Desigur, există multe cazuri când preocuparea fată de oameni chiar mărește profitul, dar fiți siguri că atunci când acestea se ciocnesc, și asta se întâmplă des în spatele scenelor, profiturile vin întotdeauna în prim-plan fată de oameni, asta dacă nu cumva corporația a fost împiedicată prin legislație să facă acest lucru.
Cu toate acestea, cum politicienii și marile firme sunt prieteni la cataramă, cu ex-politicieni adesea stând la birourile marilor companii, comunitatea de afaceri este adesea capabilă de a influența necuvenit și nedemocratic procesul legislativ, conducând sistemul legal înspre un stat corporatist și controlat. Guvernele și corporațiile lucrează mână în mână să erodeze democrația, deoarece acest lucru este în interesul lor. Aceasta este firea lor. Însă pentru cat timp poate democrația să fie erodată înainte ca ea însăși să devină o dictatură? Cat de multe economii democratice ne-au mai rămas înainte de a ne trezi cu faptul că suntem doar o pseudo-democrație?
Dacă vrem să trăim în societăți care sunt democratice doar cu numele, având aproape toate atributele unui regim dictatorial, trebuie doar să continuăm în direcția în care ne îndreptăm în acest moment: să avem deplină încredere în guvernele noastre, să ne fluturăm steagul, să fim de accord cu crimele făcute în statele inderpartate, să citim ziarul, să privim la televizor și să votăm la câțiva ani. Apoi o să putem să ne felicităm că trăim într-o lume “liberă”, privind cu dispreț la barbaritatea dictatorială din țările în proces de dezvoltare. Dacă asta este mână în mână să erodeze democrația, deoarece acest lucru este în interesul lor. Aceasta este firea lor. Însă pentru cat timp poate democrația să fie erodată înainte ca ea însăși să devină o dictatură? Cat de multe economii democratice ne-au mai rămas înainte de a ne trezi cu faptul că suntem doar o pseudo-democrație?
Dacă vrem să trăim în societăți care sunt democratice doar cu numele, având aproape toate atributele unui regim dictatorial, trebuie doar să continuăm în direcția în care ne îndreptăm în acest moment: să avem deplină încredere în guvernele noastre, să ne fluturăm steagul, să fim de accord cu crimele făcute în statele inderpartate, să citim ziarul, să privim la televizor și să votăm la câțiva ani. Apoi o să putem să ne felicităm că trăim într-o lume “liberă”, privind cu dispreț la barbaritatea dictatorială din țările în proces de dezvoltare. Dacă asta este ceea ce ne dorim, atunci o să avem parte de acest lucru în curând, chiar mai curând decât ne putem imagina.
Dacă noi, oamenii, am decide că democrația nu merită lăsată de izbeliște, că puterea este mult mai în siguranță în mâinile noastre decât în mâinile celor care au înclinația de a fi conduși către putere din primă fază, atunci este nevoie să devenim mult mai proactivi. În primul rând, trebuie să relizam pe deplin că existența unui grup de oameni care pot avea o influență disproporționată asupra politicii guvernului, înseamnă o lovitură dramatică asupra democrației; iar în al doilea rând, trebuie să înțelegem exact cum oamenii sunt manipulați în a face tot ceea ce liderii lor și multinaționalele doresc, atât de evident împotriva interesului propriu. Trebuie să înțelegem metodele de manipulare.
CAP. 1 – METODE DE MANIPULARE
1.1. Controlul media
Acesta este primul pas, și cel mai important, în a controla informația. Conducerea media este centrală manipulării oamenilor. Controlează oamenii și vei controla votul lor. Poți controla media prin a o deține, sau prin a aduce diferite favoruri celor care le dețin. Un bun exemplu sunt Statele Unite, în care marile corporații dețin media, și în schimb, acestea primesc favoruri de la guvern sub forme diferite (fie influență legislativă, fie căi de eludare a taxelor). În mod îngrijorător, doar cinci corporații-gigant dețin acum marea majoritate a media în Statele Unite, ceea ce denotă și de ce americanii sunt printre cel mai ignorant și îndoctrinat popor din lume.
“…Oricum am întoarce această problemă, mass-media a devenit parte integrantă a vieții noastre, reușind nu numai să se relaționeze cu celelalte domenii dar să și le și aservească, pe undeva, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale (ale celor care dețin diferitele mijloace de comunicare în masă). Influența mass-media este omniprezentă și omnipotentă. Ne înconjoară, ne pătrunde fără măcar, de cele mai multe ori, să ne dăm seama de acest lucru.
Devenind, astăzi, cel mai influent factor al societății noastre, mass-media și-a arogat (uneori i s-au mai și oferit) câteva roluri diferite. Unul dintre cei mai mari sociologi care au analizat impactul mass-media asupra societății, Harold Lasswell, a afirmat în urmă cu 40 de ani că există 3 roluri principale : – Supravegherea: informarea rapidă a societății de amenințările, schimbările și pericolele care amenință bunăstarea comunității. Așa numitul “Câine de pază “. Interpretarea: mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate, evaluând și analizând efectele pe care le vor avea asupra comunității. Transmiterea: mass-media transmite generațiilor viitoare moștenirea socială care caracterizează o anumită cultură. Ea găsește și un rost al transmiterii evenimentelor din trecut în viitor. Astfel, media construiește un sistem unic în care valorile din sistemul social sunt perpetuate și capătă continuitate și consistență care oferă unei culturi caracterul său unic. Înainte, acest rol era asumat de bunici și de părinți care transmiteau oral ceea ce se întâmplase în
trecut. Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influență enormă asupra noastră. S-a spus de multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Media este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau ce nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educațional, politic și economic.”
1.2. Televizorul
Televizorul a produs mai mult rău societății decât oricărui alt mediu. A micșorat câmpul atenției prin a ne prezenta evenimentele într-o manieră disociata și banală, fără niciun context istoric sau sociologic, de obicei cu o încărcare emoțională care să ne determine să-l urmărim în continuare. În abordarea sa, întrebările serioase și sensul comun sunt înlocuite de ilustrări emoționale ingenioase, discuțiile fiind reduse la dezbateri ridicol polarizate între două extreme opuse, pe când realitățile care chiar contează să fie reduse la conceptul de entertainment.Nu ar fi o exagerare dacă am afirma că televizorul, în forma lui curentă, este unul dintre factorii de bază ai influențării mediatice.
“..cuceririle democrației în România. Chiar dacă această libertate a adus și posibilitatea de a minți și de a jigni fără să fii pedepsit, ea rămâne un câștig extrem de important al românilor.
După zeci de ani în care nu și-au putut împărtăși ideile decât prietenilor sau rudelor, după slalomurile obositoare și periculoase printre subiecte tabu, românii s-au văzut dintr-o dată liberi să spună tot ce le trece prin cap despre orice lucru, chiar dacă știu sau nu câte ceva despre el.
Mai mult, după ani în care nu erau întrebați nici atunci când era în discuție viața lor, românii s-au trezit asaltați de cereri de a spune câte ceva despre diverse subiecte. Odată gustată această libertate, nu a fost greu de trecut în extrema cealaltă. Românii își dau cu părerea despre orice, modificând zicala „La fotbal se pricep toți“ în „La fotbal și politică se pricep toți“, adăugând treptat noi elemente: afaceri, relații internaționale, politică socială, agricultură etc. Ce satisfacție mai mare decât să poți spune ceea ce gândești (sau ceea ce crezi că gândești) despre lucruri atât de diverse? Ce mulțumire mai mare decât să ai senzația că părerea ta contează, că poate schimba ceva ? Și cine este personajul care te îndeamnă cel mai mult să spui ceea ce crezi? Cine te roagă să suni sau să scrii și să împărtășești celorlalți ideile tale? Cine face sondaje de opinie pe stradă sau telefonice pentru a intermedia ajungerea mesajului tău la concetățenii tăi și la cei de ale căror decizii depinde și viața ta ? Cine îți dă posibilitatea de a suna în direct și de a pune o întrebare incomodă invitatului ? Cine îți dă posibilitatea să-l iei la întrebări pe președintele țării sau pe primul ministru, personaje, în cea mai mare parte a timpului, inaccesibile omului de rând ? Cine îți creeează senzația că punctul tău de vedere este corect și exprimarea lui face bine mai multor oameni ? Cine, într-o singură întrebare, stimulează și fructifică cel mai mult această libertate de expresie ? Cine altcineva dacă nu televiziunea ? Ați observat vreodată cum se strâng oamenii în jurul unei camere de filmat și în jurul unui microfon mânuit de un redactor ? Ați văzut cum vor toți să se vadă în cadru, să se știe că au fost și ei acolo, că au luat parte la acel eveniment important pe care-l transmite televiziunea (pentru că, nu-i așa, dacă n-ar fi fost important, n-ar fi trezit interesul televiziunii) ?
Cum vor toți să-și facă auzită părerea despre subiectul în cauză ? Ei bine, cum să nu iubești televiziunea care îți dă posibilitatea să faci toate acestea ? Cum să nu ai încredere în ea, când ea îți arată atâta încredere ? Cum să nu crezi ceea ce-ți spune dacă ea ia atât de în serios ceea ce ai tu de spus? Cum să nu stai toată ziua în fața televizorului pentru a vedea despre ce subiecte îți mai este solicitată opinia ? Cred că li se poate lua românilor acum orice, dar sunt convins că e imposibil să li se mai ia dreptul de a spune ce le trece prin cap.”
1.3. Limbajul
Limbajul are cea mai mare putere in definirea realitatii si comportamentului nostru.Controlul limbajului si eliminarea vocabularului selectionat este o conditie prealabila pentru controlul poporului.Un bun exemplu poate fi regasit in discursul lui Ceausescu din 1971 care avea in vedere planul de activitate al PCR pentru optimizarea activitatii ideologice.
“ …radioteleviziunea trebuie să pună in centrul emisiunilor problemele educației socialiste (…), pe această cale să fie biciuite fără cruțare moravurile retrograde, să fie promovate normele socialiste de conviețuire. (…) Filmul să devină un puternic mijloc de educație socialistă a maselor! (…) Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie să-și facă loc (…) lucrări contemporane, cu caracter revoluționar, militant. (…) Casele de cultură, cluburile și căminele culturale trebuie să desfășoare o activitate culturalartistică multilaterală, să cuprindă milioane de oameni, indeosebi tineretul, contribuind in mod activ la educația socialistă a maselor. (…)
Ziarele și revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor educației socialiste. (…)
Ele trebuie să promoveze cu curaj experiența inaintată, să critice obiceiurile și moravurile inapoiate. (…) Criticii de artă trebuie să acționeze intotdeauna in spiritul principiilor marxist-leniniste. (…) Este necesar ca organele și organizațiile de partid să acționeze pentru unirea tuturor forțelor de care dispune societatea noastră in direcția realizării hotărarilor partidului privind imbunătățirea activității politico-educative, formarea conștiinței socialiste, care să devină o uriașă forță in infăptuirea programului general de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate in Romania."
1.4. Patriotismul
În primă fază, patriotismul ar putea părea ca un spectacol de solidaritate al poporului și al țârii, însă aceasta este de fapt una dintre principalele metode prin care oamenii sunt manipulați în a-și servi guvernul în feluri care nu sunt în totalitate în interesul lor. Lev Nikolayevich Tolstoy scria în opera sa, Război și Pace că “…supunerea oamenilor față de administrații va continua mereu atât timp cât există patriotism, pentru că fiecare putere de guvernământ se bazează pe patriotism – pe disponibilitatea oamenilor de a se supune puterii …". Atât timp cat oamenii își păstrează simțul patriotic, aceștia vor trece cu vederea greșelile propriului guvern, fie acestea către propria nație, fie către alte țări.
1.5. Disocierea faptelor
Aceasta este o metodă clasică folosită de către guvern și mass-media pentru a menține fantezii pe care le folosesc pentru a-și controla oamenii.Spre exemplu, Nicolae Ceasescu insista pe faptul că protestatarii care nu sunt de accord cu regimul și cu ideologia lui sa fie numiți “huligani”, “reacționari”, “lachei ai imperialismului”, sau “ticăloși aflați în slujba agenturilor străine”, iar menirea sa era de a eradica societatea de asemenea “impurități” care pot interveni în calea dezvoltării partidului și a statului roman.
“O constatare recentă din domeniul psihologiei sociale relevă faptul că remodelarea minții umane nu se face prin forță sau prin indoctrinare excesivă. La oricate torturi fizice sau psihice ar fi supus, oricate lecții de indoctrinare ar urma, omul nu ajunge să creadă cu adevărat intr-o ideologie care ii este străină, ci, cel mult, consimte să i se conformeze, să-și ascundă reacțiile firești, să mintă pentru a supraviețui. Pentru a se produce o schimbare majoră in gandire, trebuie indeplinite două condiții esențiale. Individul trebuie să aibă senzația că depinde numai de el dacă acceptă sau nu să se comporte și să gandească intr-un mod ce contravine credințelor și concepțiilor lui anterioare. Apoi, presiunea la care este supus pentru a accepta noul comportament sau mod de gandire trebuie să fie permanentă, dar suficient de moderată pentru a nu-l determina la o respingere instinctivă. Prin acțiunea conjugată a acestor doi factori, individul ajunge să-și modifice radical atitudinea, deoarece i se oferă posibilitatea de a-și crea o motivație interioară pentru gestul său, prin acea aparență a libertății de decizie. Spre exemplu, după teroarea primilor ani și chiar a primelor decenii comuniste, care nu au reușit să schimbe mentalități, ci doar să impună prin forță acceptarea ideologiei comuniste in randurile celor care ii erau ostili, a urmat perioada "destinderii", in care manipularea conștiințelor a trecut la acțiuni subtile prigoana au scăzut considerabil in intensitate și, in paralel, a inceput dezvoltarea "politicii" de șantaj. Dacă individul se conforma ideologiei, putea promova in carieră, putea avea acces la unele privilegii, putea duce o viață liniștită și chiar cu unele satisfacții. Chiar și admiterea la doctorat trecea mai intai prin filtrul partidului. Nu se impunea nimic prin forță ― dacă individul nu se manifesta public impotriva regimului. Dimpotrivă, totul sau aproape totul era la libera alegere a cetățeanului. Putea să se conformeze și să aibă unele satisfacții sau să nu se conformeze și să rămană cufundat intr-o existent anostă, cenușie. Treptat, chiar dacă nu era intru totul de acord cu noua ideologie, individul ajungea la concluzia că este mai bine pentru el să i se supună. Urmau apoi avantajele. Și, treptat, noua ideologie nu i se mai părea chiar atat de nefirească, ba chiar acceptabilă in anumite privințe. Faptul că in Romania regimul ceaușist a căzut printr-o revoluție s-a datorat intr-o mare măsură neglijării acestei tactici in ultimii ani de "domnie" ai lui Ceaușescu. Presiunile asupra cetățenilor au devenit mult prea puternice pentru a le mai da senzația unei libertăți de alegere…”
1.6. Religia și cultele
Promisiunea unei vieți eterne și amenințarea iadului, abordarea folosită de majoritatea religiilor și cultelor a dus la mai multă crimă, suferință, tortură, abuzuri sexuale, pedofilie, sinucideri, vinovăție, rușine, ură, pervertire, ostilitate și sclavism decât orice altă formă de manipulare în întreaga istorie. Până și Biserica Romano-Catolică și-a cerut public scuze pentru trecutul său abuziv.
“…Pe 18 noiembrie, in acel an, nouă sute unsprezece oameni, adepți ai sectei Templul poporului, s-au sinucis in cadrul unei ceremonii bizare. Secta era condusă de pastorul Jim Jones, care a murit impreună cu adepții săi. Povestea lui Jim Jones incepuse cu peste două decenii in urmă, in Indiana, unde el a fondat Templul poporului. Pe atunci, Jones propovăduia toleranța interrasială, iar adepții săi ii ajutau pe sărmani, ii hrăneau, le găseau uneori locuri de muncă. Pe măsură ce congregația sa creștea, Jim Jones a inceput să pretindă tot mai mult devotament și supunere adepților săi. In 1965, urmat de circa o sută de oameni, s-a mutat in California. Secta a inceput să se dezvolte, au fost inființate nuclee noi, iar Cartierul General s-a stabilit la San Francisco. Dincolo de imaginea sa publică, de lider spiritual foarte iubit de adepți, militand pentru armonia interrasială, "părintele" Jones a inceput să-și construiască și in cadrul sectei sale imaginea unui Mesia, venit ca o binecuvantare in mijlocul oamenilor. El i-a determinat pe adepții săi să-l venereze și să i se inchine in cadrul unor ritualuri tot mai sofisticate. In același timp, se folosea de numărul tot mai mare al membrilor sectei, precum și de supunerea lor desăvarșită in fața ordinelor sale, pentru a-și spori influența politică. Templul poporului a căpătat amploare. Pentru a avea puterea absolută asupra supușilor săi, Jim Jones le-a cerut o loialitate absolută, a inițiat un sistem foarte riguros de disciplinare a "rătăciților" și a inceput să prezică, in cuvantările sale, sfarșitul lumii in urma unei iminente catastrofe nucleare. Evident, singurii care ar supraviețui holocaustului ar fi cei care credeau sincer in el. In multe din predicile sale ataca rasismul și sistemul capitalist, insă cele mai virulente atacuri erau indreptate impotriva inamicilor Templului poporului și, mai ales, impotriva acelor adepți care se mai indoiau de caracterul său mesianic. Secta a inceput să-i ingrijoreze tot mai mult pe locuitorii din San Francisco. Rudele celor racolați făceau apel la autorități, ziarele publicau tot mai multe articole defavorabile lui Jones, iar tensiunea a atins punctual culminant o dată cu o veritabilă bătălie juridică in urma căreia Jim Jones amenința să obțină custodia asupra unui băiețel de șase ani, in ciuda opoziției rudelor acestuia. Predicatorul a simțit că zilele sectei sale sunt numărate in California, de aceea a hotărat să plece, impreună cu aproape o mie dintre adepți, in Guyana. Acolo, izolați in jungla inconjurată de mlaștini,au construit așezarea Jonestown. Foarte puține informații au mai ajuns in Statele Unite despre ceea ce se petrecea in "comunitatea socialistă creștină" din Jonestown, după cum o denumea insuși pastorul. Cei care doreau să părăsească secta, sau doar se indoiau de Jones, erau supuși unor pedepse severe, mergand de la umilirea publică pană la bătăi crancene. În noiembrie 1978, Leo Ryan, membru al Congresului Statelor Unite, a plecat spre Guyana spre a verifica informațiile conform cărora, in Jonestown, oamenii erau ținuți impotriva voinței lor. Ryan a luat cu el cațiva ziariști și cateva rude ingrijorate ale unora dintre sectanți. Ajunși la Jonestown, au petrecut acolo o seară și inceputul zilei următoare, ascultandu-i pe membrii comunității cum iși laudă viața paradisiacă.
Toți iși exprimau dorința fermă de a rămane acolo. Și totuși, două familii au reușit să-i strecoare lui Ryan mesaje in care il implorau să-i ia cu el la plecare. După incheierea vizitei, in timp ce Ryan, echipa sa și "ereticii" se pregăteau să urce in avion, cațiva pistolari din garda lui Jim Jones au deschis focul și au ucis cinci oameni, inclusiv pe Leo Ryan. In timp ce dinspre pista de aterizare se auzeau impușcăturile, Jones a adunat toată comunitatea, le-a spus oamenilor că inamicii sunt pretutindeni și că este timpul să treacă la "sinuciderea revoluționară", așa cum o exersaseră, teoretic, de nenumărate ori pană atunci. Oamenii de incredere ai lui Jones și-au luat armele pentru a supraveghea mai bine ritualul. Un bol mare de cristal, conținand suc de fructe in care se turnaseră sedative și cianură, a inceput să circule printre oameni. Adulții au fost sfătuiți să-și ucidă intai copiii, apoi să-și ia și ei viața. Cațiva au protestat, insă reacția mulțimii ia redus la tăcere. (… ) A doua zi, cand echipele trimise de autorități au ajuns in Jonestown, au descoperit acolo o priveliște terifiantă. Sute de cadavre zăceau in jurul podiumului de pe care le vorbise Jim Jones. Sectanții muriseră imbrățișați sau ținandu-se de mană. Doar cațiva se pare că rezistaseră, motiv pentru care li s-a turnat otrava cu forța pe gat ori li s-a injectat. Cadavrul lui Jim Jones se afla printre cele ale adepților săi. “
1.7. Educatia robotizata
“Dați-ne un copil de opt ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața.”
Este o aberatie sa consideram ca doar cei needucati pot fi manipulati. Unii considera ca, de fapt, cei educati sunt mai usor de manipulat deoarece acestia au fost antrenati sa proceseze atat de multe informatii, incat ei devin deseori mai putin critici. Cei educati simt nevoia unei opinii asupra oricarui lucru. Educatia, in ziua de astazi, este menita sa produca indivizi care sa sustina propaganda guvernului. Cu toate ca, in trecut, studentii aveau tenta revolutionara si contestau societatea, in zilele noastre s-ar parea ca acea lama revolutionara a fost tocita de acceptarea unei societati corporatiste, a unui patriotism infect, si a unui efect soporific de divertisment institutionalizat.
“Imensa capacitate de a invăța ne permite nu numai să profităm de propria noastră experiență, ci să ne construim viața bazandu-ne și pe experiența altora, inmagazinată in planuri, memorii, documente, istorii scrise. Abilitatea de a imagina alternative, de a propune variante, de a anticipa consecințe ne dă posibilitatea să construim scenarii dintre cele mai indrăznețe despre viitor, depășind chiar logica lineară. Capacitatea de a iubi, de a trăi emoții intense, ne determină să ne implicăm total in viața de fiecare
zi. Pentru ca atributele tripletei inteligență-conștiință-afect să funcționeze perfect in sensul dezvoltării individului, trebuie ca el să aibă o viziune foarte bine inchegată a temporalității, a ceea ce inseamnă trecut, prezent și viitor, a importanței acestor noțiuni. Numai astfel ființa umană iși dobandește și iși demonstrează superioritatea: devenind total implicată in ceea ce a fost, in ceea ce este și in ceea ce va fi. Cand unei asemenea ființe umane pure ii este adăugat, impus, implementat, cum vreți să spuneți, un sistem de norme morale, etice, atunci comportamentul său va fi determinat și de conștiința a ceea ce s-ar putea intampla in anumite condiții date, comparativ cu ceea ce ar trebui să se intample, in sensul indeplinirii sau neindeplinirii respectivelor norme. (…) Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpani prin forță sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina supușii să gandească sincer așa cum vor ei, conducătorii. Noul sistem social creat de dictatori are ca unitate reprezentativă omul nou, cu o gandire total diferită de a predecesorilor”
1.8. Sclavismul corporatist
Corporațiile sunt forme mini-dictatoriale care forțează oamenii să lucreze multe ore pentru o sumă de bani relativ mică. În zilele noastre, majoritatea oamenilor lucrează pentru corporații, deci majoritatea oamenilor sunt obișnuiți cu mediul dictatorial și sunt lăsați cu puțin timp pentru a se preocupa de statutul societății sau al lumii în care trăiesc. Acest lucru face ca oamenii să fie foarte susceptibili la manipulările guvernului pentru că ei deja sunt obișnuiți să fie manipulați la serviciu, fiind sclavii unui sistem. Unii consideră că moralitatea de a lucra intens preț de multe ore, lucru la care nu erau supuși nici măcar sclavii din vremurile trecute, este un lucru bun pentru societate deoarece ridică standardul de viață al tuturor. Acest lucru poate fi adevărat într-o oarecare măsură, însă este o manipulare vicleană a societății, iar într-o democrație oamenii ar trebui măcar să fie conștienți de acest lucru.
“Marx a surprins cu acuratețe caracterul de „mecanism în doi pași“ al presei vremii. Ziarele, cu o răspândire relativ modestă în acele vremuri, puteau și trebuiau să influențeze ideologia elitelor: intelighenția, comercianții și oamenii angajați în servicii. Aceștia trebuiau să transfere mai departe muncitorimii și țărănimii „adevărurile“ aflate în ziare. În lupta declanșată împotriva exploatării, Marx a atribuit presei un rol diferit. Trebuia să redea oamenilor adevărata lor identitate și să creeze o unitate între cuvinte și acțiune. Trebuia să-i facă pe muncitori să-și conștientizeze starea de alienare la care i-a adus exploatarea. Jurnaliștii trebuiau să explice muncitorilor că sunt sclavi, că li s-a furat adevărata și meritata viață. Cu alte cuvinte, rolul presei era să transforme conștiința falsă despre sine în conștiința adevărată.
Ca intelectual, Marx credea cu putere în rolul educației și nu în cel al constrângerii (pe care avea să-l propovăduiască mai târziu Lenin). Totuși, în viziunea lui Marx, presa nu mai trebuie să interpreteze simplu și să prezinte obiectiv pozițiile „ambelor părți“ ci să se dedice schimbării mentalităților.”
1.9. Frica
Este una din cele mai bune metode de control in masa. Frica de violenta, destituire, dezaprobare, ridiculizare, schimbare etc.
“Întreaga mass-media este astăzi o formă de acțiune. Reportajele, retorica, imaginile senzoriale și impresiile manipulate sunt toate eforturi de a influența percepțiile și acțiunile oamenilor, de a trezi frica și dorințele și de a juca la înălțimea valorilor. Omisiunea informațiilor din mass-media este și ea o formă de acțiune.”
Frica este folosita pentru a manipula oamenii in a primi tratamente medicale scumpe si periculoase care uneori au efecte secundare cu un impact mai mare decat boala in sine, in a cumpara haine si cosmetic foarte scumpe doar pentru ca suntem iubiti daca suntem frumosi, in a face acte caritabile pentru diverse probleme medicale sau sociale, in a merge la biserica ca sa nu ajungem in iad si in a fi parte sclavismului corporatist pentru a nu ne trezi aruncati in strada de catre companiile de ipoteca. De fapt, frica este cea mai buna motivatie in manipularea guvernamentala, corporatista sau religioasa.
“Controlul sentimentelor constă in manipularea emoțiilor individului și in restrangerea cat mai mult posibilă a spectrului său sentimental. Vinovăția și frica sunt două instrumente absolut necesare pentru a ține oamenii sub control. Manipularea sentimentului de vinovăție dă cele mai bune rezultate pentru integrarea individului in societate, pentru cufundarea lui in anonimat, dar și pentru inducerea supunerii necondiționate față de autorități. (…) Frica este celălalt sentiment utilizat pe scară largă pentru manipularea indivizilor, in special in sensul menținerii coeziunii grupului social din care fac parte. Sentimentul de frică este indus și amplificat in două direcții principale, fiecare avand la bază o amenințare specifică. Astfel, in primul rand, indivizii sunt avertizați permanent asupra pericolului reprezentat de forțele ostile din exterior, care acționează continuu pentru a dezmembra și a distruge grupul.
Aceste forțe pot fi autoritățile statului in cazul unor secte extremiste, "forțele” imperialiste, reacționare" in cazul sistemelor socialiste, slujitorii Diavolului in cazul unor grupări religioase, grupările comuniste in cazul unor societăți cu doctrină de dreapta, etniile rivale in cazul in care se urmărește exacerbarea unor conflicte interetnice, grupările teroriste dușmane unei națiuni, religii sau unui sistem social ș.a.m.d. Manipularea indivizilor prin inducerea și amplificarea amenințărilor venite din exterior poate ajunge pană la subtilități extrem de perfide. In cazurile in care "dușmanul" nu există, el este inventat. Individul trebuie menținut permanent intr-o stare de frică pentru a nu avea timp să gandească. (…) Acestuia ii este indusă, permanent, teama de a nu fi descoperit și pedepsit de autorități, indiferent dacă vina lui este reală (in sensul incălcării unor reguli arbitrar impuse de regimul la putere) sau pur și simplu inventată.”
1.10. Repetarea unei minciuni
Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice al guvernului nazist și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Adolf Hitler, spunea : “Nu admite niciodată o minciuna – pur și simplu repet-o.”
Această practică face minuni în intenția guvernanților de a-și induce în eroare cetățenii.Acesta este motivul pentru care aproximativ 70% din americani consideră că Irac a fost în spatele atacului de la 9/11, în ciuda tuturor probelor care dovedesc contrariul. Mașina de propagandă a lui Bush a repetat într-una acest lucru.
“De obicei, marile minciuni sunt ascunse sub un inveliș de aparentă normalitate. Și totuși "camuflajul" nu poate fi niciodată perfect. Intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, apare ceva "in neregulă", ceva ce "nu se potrivește". De fiecare dată, astfel de momente trebuie să reprezinte pentru noi semnale de alarmă.” “În cartea sa, Structura minciunii, Piotr Wierzbicki se ocupă de analiza amănunțită a minciunilor din sfera informațiilor. Principiul esențial de informare intr-un sistem totalitar, spune Wierzbicki, are forma următoarelor directive: Ce trebuie să știe poporul și Ce trebuie să nu știe poporul. Pentru indeplinirea primei directive se pune in mișcare un intreg sistem de propagandă care să inducă in conștiința publică ideea și mai apoi convingerea că ar fi "cea mai bună dintre lumi". Acțiunea insă are șanse foarte limitate de reușită, atat timp cat oamenii au acces și la alte surse de informație. De aceea, partea cea mai grea este imaginarea mijloacelor prin care la urechile poporului să nu ajungă informațiile ce ar putea afecta reușita activității de propagandă.”
1.11. Ascunderea adevărului într-un baraj de minciuni
Aceasta este o metodă foarte bună de a nu fi prins atunci când spui o minciună. Minciunile care merge cap la cap cu informația parțial adevărată rascucesc adevărul în așa fel încât acesta nu mai este necesar. Când sunt întrebați despre această metodă, politicienii pot întotdeauna să se prefacă suprinsi și indignați spunând că ei ne comunică adevărul întotdeauna. În timpul războiului din Irac, adevărul și minciuna au fost combinate deliberat de către guvernele SUA și Marea Britanie într-o manieră menită să deruteze populația, creând impresia unei capacitate militare din partea Iracului.
“Metodele prezentate in Structura minciunii au fost experimentate și in Romania aproape o jumătate de secol. Referitor la ceea ce se petrecea in țară, presa, televiziunea, radioul erau obligate să prezinte doar "mărețele realizări", mai mult, modul de prezentare cuprindea, uneori, exagerări și minciuni ce frizau absurdul. Suprafața raportată ca recoltată depășea suprafața arabilă a țării, inaugurarea unor noi obiective industriale se făcea cu multe luni inainte de finalizare doar pentru a fi bifate in planul de investiții, bunurile nu se scumpeau, ci numai "prețurile se reașezau", in Romania nu existau bolnavi de SIDA, handicapați, case de copii orfani ș.a.m.d. In același timp, toate informațiile ce veneau din exterior erau cenzurate și deformate pentru a arăta "degradarea societății capitaliste aflate in putrefacție", pentru a impiedica "răspandirea concepțiilor retrograde, reacționare".”
1.12. Secrete inutile
Fiecare guvern are nevoie de un anumite nivel de secretizare în chestiuni militare pentru a proteja granițele sale și oamenii săi. Dar când acesta este utilizat pentru a reține informații care nu sunt necesare securității naționale atunci poziția guvernelor de a clasifica informațiile este abuzată. Acest lucru se întâmplă des în zilele noastre, în așa zisele democrații care nu comunică informații pe care cetățenii au dreptul să le cunoască. Această concentrare asupra izolării informațiilor, deseori justificate de război, se extinde de asemenea în lumea corporatistă unde marile corporații cer dreptul, din motive teroriste sau competitive, de a-și menține politica și acțiunile sale secrete fată de public. Atunci când publicul este ținut în întuneric, democrația în sine este estompată.
1.13. Dezumanizarea inamicilor
Aceasta este o metodă clasică de manipulare care justifică comportamentul aspru atât asupra inamicilor interni, cat și asupra celor externi. Dealerii de droguri, criminalii, inamicii politici, revoluționarii, teroriștii, cei care caută azil politic și chiar oameni din alte țări sunt adese dezumanizați pentru a justifica modul în care sunt aceștia tratați și deseori uciși (condamnați la moarte sau călcați în picioare) de mâna guvernului, a societății sau a noastră. Spre exemplu, soldații irakieni în războiul din Kuweit, au fost fals acuzați de uciderea în masă a bebelușilor din incubatoare, fapt ce a justificat masacrul trupelor Americane asupra lor. Nicolae Ceausescu își dezumaniza inamicii (revoluționari, adversari politici, protestatori) aducându-le apelative ca “huligani”, “golani”, “animale”, aflați în slujba “agenturilor străine”. Aceștia erau deseori lăsați pe mana SRI, fiind închiși pe viață și uneori torturați pentru anumite informații. De asemenea, naziștii nu comiteau crime asupra oamenilor, ei omorau evrei, comandourile teroriste arabe omorau “agenți ai imperialismului” etc. Dezumanizarea ne blochează orice încercare de a înțelege motivele și trairile percepute de inamicii noștri, ceva ce dacă am descoperi, probabil am găsi și o complicitate a guvernului nostru în acțiunile lor. Există o presupunere dăunătoare în societatea noastră că dacă am încerca să înțelegem motivele cuiva care a comis o crimă sau dorește să comită o crimă este același lucru ca și cum am comite noi crima. Aceia care doresc să ne manipuleze ar dori mai degrabă să etichetăm noi aceste acțiuni ca răspuns la mecanismele de control ale societății noastre, fie aici sau în străinătate, ca acte comise de oameni răi și iraționali, decât ca acte iraționale și rele comise de oameni disperați. Doar a doua perspective ne oferă o șansă de a ne înțelege cu inamicul, lucru care cu siguranță nu este dorit de cei care ne controlează.
“…dezumanizarea inseamnă actul de a percepe victimele ca ființe nonumane. Dezumanizarea slăbește sentimentul de respingere instinctivă a violenței și facilitează escalada actelor de agresiune, sub diversele lor forme. Încă un exemplu care demonstrează că, din nefericire, fenomenul de dezumanizare nu este deloc rar. Conform articolelor apărute in presa romanească, ce preluau date furnizate de Institutul Medico-Legal din București, in timpul celor două săptămani de viscol puternic din noiembrie 1995, circa o sută cincizeci de oameni și-au pierdut viața pe străzi, in marea lor majoritate cerșetori și cetățeni fără locuințe. O tragedie de proporții, care nu a declanșat insă nici o reacție. Oficialitățile au consemnat faptul ca pe ceva obișnuit in astfel de perioade cu vreme rea, politicienii nu i-au dat nici cea mai mică importanță, dar cel mai ingrijorător este faptul că nici măcar opinia publică nu a reacționat in vreun fel.
Victimele au fost catalogate drept "cerșetori", "vagabonzi", "bețivi" ș.a.m.d., extrem de puțini fiind cei care le-au privit ca pe niște ființe umane, ca pe niște semeni, indiferent de starea lor materială, de varstă sau de eventualele vicii, pentru care, intr-o mare măsură, societatea este responsabilă. O sută cincizeci de oameni au murit pe străzi, in cateva zile, fără ca semenii lor să se sinchisească și să ceară măcar construirea unui banal azil de noapte pentru adăpostirea vitregiților de soartă. Fenomenul dezumanizării există și el este ingrijorător de răspandit. Insă mult mai ingrijorător este faptul că artizanii manipulării il pot induce și exploata la maximum, prin tehnici specifice, atunci cand interesele lor o cer. Iar efectele sunt inspăimantătoare.
Exterminarea celor șase milioane de evrei in a doua conflagrație mondială, lansarea bombelor de la Hiroshima și Nagasaki, masacrele ce au provocat și continuă să provoace milioane de victime in toate războaiele de pe glob, miile de vieți distruse in atentatele teroriste, nenumăratele victime ale regimurilor totalitare și multe alte atrocități au fost și sunt posibile și prin aplicarea tehnicilor de dezumanizare la adresa inamicului. Naziștii ucideau evrei nu oameni, comuniștii ucideau dușmani ai poporului, nu oameni, comandourile teroriste arabe ucideau agenți ai imperialismului, nu oameni ș.a.m.d.”
1.14. Eschivarea de la responsabilitate
Politicienii de vârf știu exact cum să se eschiveze din situații inoportune prin aducerea unor argumente (nu întotdeauna valabile) sau prin metoda, deseori folosită în trecut, silenzio stampa.
Nu cred că există un exemplu mai bun decât Tony Blair care și-a menținut poziția de premier pentru un timp îndelungat, deși în mandatul său, a trecut prin destule dezastre politice care i-ar fi putut încheia cariera. Maeștrii manipulatori sunt foarte buni la a fi evazivi. Oamenii, însă, sunt în continuare manipulați în a gândi că problema este de fapt totul inafara de liderul organizației implicate.
1.15. Controlul reporterilor
Una dintre cele mai facile moduri de a controla ce informații merg către mass-media este de a controla care dintre reporteri au acces la sursa de informare. Puteți să fiți siguri că niciun pacifist nu a fost invitat împreună cu armata la raportul invaziei din Irak. O alta metodă prin care reporterii au fost manipulați în timpul conflictelor recente din estul-mijlociu a fost aceea de a-i incorpora, cu alte cuvinte aceștia deveneau dependenți și recunoscători trupelor armate pentru protejarea lor în medii ostile. Cu greu critici mâna care te hrănește și te protejează.
“Criticii mass-media susțin că ziariștii sunt propagandiști, adică „propagă“ sau răspândesc propriile lor părtiniri și opinii pe când încearcă să influențeze intenționat atitudinile și acțiunile publicului lor. Mulți ziariști, printre ei așanumiții reporterii direcți de știri, răspândesc propaganda în fiecare zi – dacă nu a lor, atunci a altcuiva. Specialistul de marcă în propagandă Terence H. Qualter spune: „Orice îndoială că însăși emisiunile de știri au o semnificație propagandistică poate fi curmată prin compararea modului în care mai multe televiziuni reacționează la o întâmplare. Fiecare redacție va decide cât de importantă este întâmplarea – decizie care va fi apoi reflectată în locul pe care îl va ocupa știrea în desfășurarea jurnalelor, lungimea sa sau numărul știrilor „conexe“”
1.16. Advertising si relatii publice
Când trăim într-un mediu saturat de advertising corporatist și de relații publice, devenim obișnuiți de prezența lor. Aproape că ne așteptăm să fim manipulați în a cumpăra ceva sau în a folosi un serviciu. Metoda prin care marea parte a advertisingului este desfășurat este prin a ne implica un răspuns emoțional, nu prin a ne stimula gândirea – ideea fiind aceea că răspunsurile primitive ale creierului sunt mult mai predictibile, deci rezultatul campaniei de advertising sau de relații publice este mai sigur. Ceea ce nu realizăm este că aceste tehnici sunt folosite pentru a ne vinde mai mult decât produse sau servicii. Ele sunt folosite de către guverne și corporații pentru a ne vinde idei și viziuni despre lume care sprijină obiectivele guvernelor și a corporațiilor respective.
1.17. Datoria
O națiune aflată în datorie este mult mai ușor de manipulat fată de una care nu este, deoarece membrii săi sunt prea ocupați să-și plătească datoriile încât nu maj au timpul, energia sau înclinația să conteste situația în care se află. Oamenii de rând sunt păstrați în mod deliberat aproape de faliment pentru a rămâne sclavi ai sistemului. Manipularea prin datorie se aplică și țărilor subdezvoltate care sunt subjugate de țările dezvoltate pentru resursele pe care acestea le dețin.
1.18. Consumerismul
Este ciudat faptul că mersul la cumpărături a devenit principala sursa de distracție pentru majoritatea tinerilor din zilele noastre. Prinde-i pe oameni în fenomenul consumerismului și aceștia vor crede că disatisfactia pe care o simt la un moment dat este pentru că nu au ultima generație de telefon sau de mașină. Cursa către materialism diminuează procesul democratic în două rânduri : în primul rând, modelul corporatist devine un model predominant în societate; iar în a doilea rând, consumerismul exagerat este distructiv pentru comunități. Consumerismul a devenit un pilon de bază a controlului societății moderne încât rareori mai este contestat.
1.19. Drogurile și alcoolul
Ca o extensie a divertismentului, drogurile și alcoolul oferă oamenilor o cale de “evadare” pentru insatisfacția și nefericirea lor, deseori idealizând dorința lor de a face schimbări în societatea în care trăiesc. Consumul excesiv de alcool, calmante și de antidepresive au căpătat proporții exagerate. Unele droguri, cum ar fi halucinogenele, au capacitatea de a spori percepția a ceea ce se petrece în lume dacă sunt folosite într-un context potrivit și nu doar ca pe o cale de “evadare”, însă majoritatea oamenilor folosesc drogurile în scopuri recreaționale, fapt ce le denaturează percepția realității. O populație care se folosește de aceste metode de “evadare” este mult mai predispusă la a fi manipulată.
1.20. Autoritatea asumată
Majoritatea oamenilor au un respect “nesănătos” pentru cei cu o putere autoritară superioară asupra lor. Acest lucru îi face mai ușor de controlat de către cei care își asumă autoritatea. Mulți tineri din zilele noastre prezintă un sentiment de antipatie pentru cei ce reprezintă autoritatea, însă, de obicei, aceasta este o etapă psihologică prin care aceștia trec pentru a devein membrii adulți ai societății. De fapt, ura pentru autoritate este puțin diferită de simpatia pentru aceasta.
Trebuie să realizăm că într-o democrație, “autoritatea” poate fi orice ființă umană care joacă un rol pentru a servi oamenii. Însă, încrederea oarbă în autoritate poate avea consecințe devastatoare. În fiecare an, sute de mii de oameni mor din cauza efectelor secundare ale medicamentelor sau din cauza greșelilor medicale, însă majoritatea oamenilor nu sunt dispuși să conteste opinia doctorilor deoarece se simt suprimați de autoritatea pe care aceștia o impun prin simplul apelativ “doctor”.
“De mic, individul se obișnuiește cu supunerea față de o autoritate, reprezentată in primul rand de părinți, apoi de ceilalți adulți din familie sau de frații mai mari, de profesori ș.a.m.d. El invață că este mult mai ușor să te supui, pentru a nu fi trimis "la colț" (o formă de izolare in fața a doi pereți goi), ori chiar pedepsit mai aspru. Din nou, nu calificăm un astfel de sistem educațional drept "bun" sau "rău", insă cateva sfaturi generale pot rezulta de aici. Niciodată să nu-i spuneți copilului: "ești prost", "ești un neisprăvit", "n-o să iasă nimic din tine". Foarte puțini se ambiționează pentru a demonstra contrarul. Cei mai mulți insă răman cu un sentiment de inferioritate care ii poate urmări toată viața, făcandu-i victime sigure ale manipulatorilor care așteaptă să exploateze tocmai astfel de slăbiciuni. Lăsați copilul să pună chiar și cele mai ciudate intrebări și răspundeți-i intotdeauna fără a-l jigni. Dacă intrebarea este chiar prostească, spuneți-i simplu: "e o intrebare proastă", dar niciodată "ești prost". Nu-l invățați să identifice intrebarea greșită cu propria lui persoană. Nu-i impuneți reguli fără a i le explica.
Invățați-l să gandească singur. Aveți incredere in el, respectați-l chiar dacă ați optat pentru rolul de părinte autoritar. Invățați-l că respectul față de ceilalți inseamnă, in primul rand, respectul față de sine insuși. In același timp nu-l răsfățați necondiționat, pentru că, mai tarziu, va deveni extrem de vulnerabil la influențele anturajului, care, uneori, pot avea efecte negative foarte greu sau chiar imposibil de controlat.”
1.21. Egocentrismul național
Națiunile sunt în mod natural egocentriste, iar ceea ce noi etichetăm drept “apărare” sau “conflict cu teroriștii” ar putea fi foarte bine etichetat drept un “atac” sau “rasism ideologic” de către cei dinafară granițelor noastre. În acest fel, oamenii, corporațiile și guvernele sunt indiferente la propriile acțiuni deoarece acestea au o perspectivă subiectivă asupra lor. Oamenii sunt implicit manipulați în a sprijini “defensiva” statului când, de fapt, acesta se află în ofensivă. Negarea este, de asemenea, prezentă la cei cu un simt dezvoltat al naționalismului.
“38. Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat se va porni impotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Se va incepe cu: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și a culturii noastre și indoiala față de ințelesul contractelor incheiate cu noi. In munca de propagandă trebuie implicați și localnicii, folosindu-ne de ura care există impotriva acelor organizații. In statele socialiste puteau apărea diverse organizații avand la bază ideologia comunistă, și chiar declarativ filoruse. Intotdeauna insă exista pericolul ca declarațiile de fidelitate față de Moscova să reprezinte doar o fațadă in spatele căreia aceste organizații să incerce promovarea independenței naționale, cel puțin din punct de vedere economic. A le interzice de-a dreptul era dificil, pentru că nu se puteau invoca in mod clar incompatibilități ideologice și nici nu se dorea zgandărirea orgoliului national al cetățenilor din țara respectivă. De aceea se recomanda utilizarea unei diversiuni constand in acuzarea organizației in cauză de naționalism și șovinism. In doctrina comunistă, naționalismul era definit drept o "armă politică a burgheziei, folosită in scopul ațațării urii naționale, pentru a justifica asuprirea națională, pentru a ascunde tendințele sale expansioniste, pentru a impiedica unitatea de luptă a oamenilor muncii impotriva exploatării". Naționalismul era in totală opoziție cu "internaționalismul proletar". La randul său, șovinismul se definea ca "atitudine politică anacronică și retrogradă". Dar aceste "păcate ideologice" puse in seama organizației vizate ar fi trebuit susținute de fapte reprobabile pe măsură. De aceea se trecea la inscenarea unor fapte de o extremă gravitate precum profanarea de monumente, răspandirea de manifeste ostile Uniunii Sovietice și "prieteniei" dintre țara respectivă și marele vecin de la Răsărit ș.a.m.d. In același timp, oricand puteau fi găsiți localnicii care să poată fi folosiți drept cozi de topor, in scopul provocării unei aversiuni totale a populației față de organizația vizată. Motivele anihilării fiind astfel create, lovitura finală devenea extrem de simplă.”
1.22. Istoria rescrisă
George Orwell spunea în lucrarea sa, “O mie nouă sute optzeci și patru”, că “…cel ce controlează trecutul, dicteaza viitorul”.
Istoria este rescrisă de către guverne, corporații, religii sau regizori de film de fiecare dată când aceștia au posibilitatea, cu scopul de a manipula viziunea despre lume a oamenilor. De la cei care neagă holocaustul până la cei care încearcă să justifice atacul atomic asupra Japoniei de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (în ciuda faptului că Japonia deja capitulase), istoria este în continuare rescrisă pentru a sprijini anumite cadre ideologice și, desigur, succesul național. În zilele noastre, puțini înțeleg ura țărilor din estul-mijlociu fată de cele din vest, atribuind-o convențional, ca pe ceva la fel de irațional ca și fundamentalismul Islamic. În realitate, partea de vest și în special SUA, au manipulat fără scrupule această regiune pentru propriul interes aproape tot secolul XX.
“O uriașă armată de oameni lucra pentru modificarea trecutului. Permanent, in funcție de cei care se succedau in posturile de conducere sau cădeau in dizgrație, in funcție de necesitățile momentului, istoria era rescrisă. Cărțile, articolele din ziare, documentele erau reformulate și noile variante le inlocuiau in arhive pe cele vechi, care erau distruse, pentru a nu rămane nici o urmă despre ceea ce se intamplase cu adevărat candva sau măcar despre care fusese ultima versiune agreată de conducători. De fapt nimeni nu mai știa exact ce se intamplase in realitate. Trecutul era adaptat pentru a motiva acțiunile din realitatea imediată, dar și pentru a justifica acțiunile din viitor. In același timp, o altă armată de oameni lucra la recrearea prezentului. Pentru a justifica o acțiune sau alta, permanent erau inventați inamici, conflicte, dezastre. Nimeni nu mai știa exact ce se petrecea cu adevărat. Realitatea insăși fusese anihilată și inlocuită cu o aparență de realitate.”
1.23. Insultele
Este de remarcat faptul că în secolul 21, etichetarea persoanelor este încă una dintre principalele tehnici de "discuții" politice la nivel înalt. Etichetarea unei persoane ca fiind una "comunistă" sau "socialistă" încă este considerată o adresare jignitoare, în special în SUA. Ca apeluri la patriotism, insultele de acest tip sunt folosite deseori de către guvern, corporații sau alte entități fasciste cărora le-au fost prezentate dovezi clare ale acțiunilor săvârșite de ei împotriva poporului.
“…cațiva mercenari ai scrisului publică frecvent injurii grosolane, gratuite, mult mai grave decat unele excese din presa independentă (excese apărute de cele mai multe ori din dorința disperată de a atrage atenția asupra unor situații intolerabile, in condițiile unei apatii totale din partea celor indrituiți să le soluționeze, conform legilor și Constituției țării), in respectivele gazete apar frecvent insulte grosolane la adresa unor personalități politice sau culturale de prim rang, indezirabile Puterii. Instaurarea moralității atat de dorite ― in discursuri ― de Putere s-ar putea realiza, in aceste cazuri, prin simpla desființare a respectivelor gazete. De fapt, intr-un stat democratic este nepermisă anomalia ca Guvernul să finanțeze din fonduri publice un ziar in care să-i fie atacați adversarii politici.”
1.24. Intimidarea prin violență
Bineînțeles, dacă niciuna din tehnicile de mai sus nu dă rezultate, manipulatorii pot recurge și la intimidarea fizică. O practică des întâlnită în actele de terorism, prin luare de ostatici, executarea de persoane, atentate asupra orașelor cu populație mare etc; dar și în regimurile fasciste violența s-a manifestat prin torturarea spionilor sau chiar a persoanelor care se împotriveau regimului, uneori și a persoanelor nevinovate. Chiar și în zilele noastre se mai practică extragerea de informații prin tortură de la "spioni ai statului" sau de la "teroriști", în special în țările implicate în conflicte.
“La oricate torturi fizice sau psihice ar fi supus, oricate lecții de indoctrinare ar urma, omul nu ajunge să creadă cu adevărat intr-o ideologie care ii este străină, ci, cel mult, consimte să i se conformeze, să-și ascundă reacțiile firești, să mintă pentru a supraviețui. (…) …după teroarea primilor ani și chiar a primelor decenii comuniste, care nu au reușit să schimbe mentalități, ci doar să impună prin forță acceptarea ideologiei comuniste in randurile celor care ii erau ostili…”
Toate aceste metode și situații sunt folosite pentru a manipula societatea. Desigur, nu putem contesta că unele metode sunt necesaare pentru ca oamenii să-și îndeplinească "rolul" sau "funcția" în societate, să-și dedice viața lumii corporatiste, să aibă copii, să-și plătească datoriile si să participe la războaie ca "vitele la tăiat" pentru a-și "apăra" tara. În caz contrar, cine știe, poate lumea corporatistă ar dispărea, oamenii n-ar mai avea copii, băncile și-ar putea pierde interesul pe care îl percep asupra banilor fictivi (rezervele bancare), și mult mai puțini oameni ar muri în conflicte fără rost. Ceea ce unii numesc rolul pozitiv sau esențial al manipulării și al propagandei încă însușesc din puterea poporului și o îndreaptă către structuri sociale în care beneficiază cei puțini în detrimentul majorității. Acest lucru contravine în mod clar idealurilor democrației în care oamenii dețin puterea și iau deciziile.
Dacă democrația este o valoare ce trebuie păstrată (poate nu un ideal dar totuși istoria ne-a arătat dezastrele care se pot întâmpla atunci când oamenii nu dețin puterea) atunci avem obligația de a reduce nivelul de manipulare din viața noastră și de a acționa conștiincios pentru interesele noastre, decât să acționăm inconștient pentru intereselor altora (politicieni, corporații, armată, bănci etc).
CAP. 2 – Evitarea manipulării
Deși necesită puțin efort, a reduce predispoziția noastră la a fi manipulați, este un lucru relativ ușor de făcut. Putem începe prin a deveni conștienți, a gândi profund metodele de manipulare descrise mai sus și de a face un efort pentru a ieși din normalitate. Cu toate că unii consideră că democrația în sine și libertatea copiilor noștri este în joc, acesta este un preț mic pe care l-am putea plăti pentru a scăpa de manipulare. Deși manipularea a devenit o endemie a societății, respectând pașii următori ar fi mai mult decât suficient pentru a ne imuniza împotriva influenței sale.
În primul rând, renunță la televizor. Nu există un alt mediu care cauzează mai multă denaturare și manipulare decât televizorul. Cu sunetele lui care amorțesc creierul, cu imagini și fapte disociate, cu caracterul lui susceptibil la politică și la propagandă corporatistă prin faptul că aproape toate televiziunile sunt sută la sută deținute de către mari firme, modul impasibil cu care transformă situațiile serioase, cum ar fi războaiele în divertisment, și omniprezența sa în fiecare casă, face ca televizorul să fie cel mai eficient instrument pentru manipularea societății.
În al doilea rând, încearcă să eviți ziarele și revistele mainstream. Acestea prezintă, de asemenea, o imagine extrem de distorsionată a lumii, în special în America unde diversitatea mass-media este aproape inexistentă. Deși marea majoritate a acestor ziare, reviste și radiouri populare prezintă idei și opinii care sunt considerate normale deoarece sunt acceptate de societate, în realitate acestea sunt distorsionate pentru a face pe plac entităților care dețin aceste surse de informație. Încă mai există presă care militează doar pentru adevăr, și anume presă alternativă, însă acestea sunt greu de urmărit deoarece sunt deseori suprimate de către intervenții politice sau corporatiste.
Informează-te din alte surse. Internetul este cel mai bun loc în care poți afla ce se petrece în lume, fiind locul în care găsești cea mai mare diversitate de opinie. Siteurile care merită atenție pentru a-ți lua doza de știri necesară pot include : lumeaincriza.info, roaim.net.tc, oneworld.net etc. Acestea vor oferi o perspectiva mult mai democrată la nivel global, mult mai exactă și mult mai puțin naționalistă față de majoritatea surselor de informație cunoscute care sunt o pierdere de timp.
Încearcă să-ți suprimi sentimentele egocentrice. O ființă umană este o ființă umană indiferent de ce nație, etnie sau religie aparține. Dacă ne pasă întradevăr de umanitate atunci ar trebui să acceptăm oamenii indiferent de cum sunt ei, indiferent de ce țară aparțin. Pentru prea mult timp țări că Marea Britanie, America, Franța, Germania (și multe altele) s-au ascuns în spatele unui zid de patriotism (în special germanii în timpul celui de-al doilea război mondial), un zid care servește doar la dezumanizarea celor pe care îi exploatau pentru a-și dezvolta imperiile.
Nu te mai baza pe impruturile în banca, se poată trăi și fără ele. Este ușor de spus și probabil aproape imposibil pentru majoritatea, dar dacă cineva poate, chiar dacă sunt necesare anumite sacrificii, este mai bine să nu fii dator, în special băncilor care te vor manipula în a fi un sclav, în a-ți plăti datoria înzecit. În vreme ce mulți oameni nu au altă posibilitate decât a face împrumuturi pentru a putea supravetui, există un număr în creștere de oameni care sunt datori nu pentru că nu-și pot permite o masă sau un adăpost, ci pentru simplul fapt că au fost momiți de propaganda corporatistă că au "nevoie" de o mașină rapidă, de o casă mai mare sau de utlima generație de televizoare.
Gândește liber, poate cea mai bună armă împotriva manipulării. Aceasta este poate una din cele mai grele și mai profunde metode pentru a opri manipularea, și reiese dintr-o combinație de încredere în sine, educație și concentrare. O minte care se cunoaște pe sine știe cum să fie liberă și își dă seama atunci când este manipulată. Este o realitate faptul că cei care au practicat în mod substanțial arta meditației sau autoanaliza identifică mult mai ușor persoanele care încearcă să le mintă sau să le manipuleze. Fie că meditarea înseamnă a sta cu picioarele încrucișate în fața unui altar sau faptul că te izolezi de urban, practicând gândirea liberă, cunoașterea de sine, ne face mult mai conștienți de procesele de manipulare și de sclavie exercitate de către cei care ne conduc. Unul dintre cei mai liberi oameni din lume, chiar și când se află în închisoare, este Timothy Leary prin simplul fapt că nu s-a simțit captiv în mintea sa. Deși a folosit o listă impresionantă de droguri psihedelice pentru a atinge acel nivel de autocunoaștere, acest lucru poate fi izbutit de oricine chiar și prin metode care nu implică drogurile halucinogene, prin multă meditație sau prin antrenarea spiritului. O altă tehnică care face minuni asupra minții este să nu mai fim atât de influențați de timp, timpul sincronizează adesea energia noastră mintală cu sistemele de control ale societății.
Nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare. Dacă cei care dețin autoritatea își permit să nu respecte drepturile și libertățile noastre, atunci este datoria noastră de a lupta cu ei pentru acestea.
Din ce în ce mai mult, am rămas constrânși la un singur mod de a exprima opiniile și a contesta sistemul, și anume internetul. Protestele în masă par să nu mai aibă aceeași profunzime și aceleași rezultate pe care le aveau în trecut. Nu lăsați autoritatea să vă calce în picioare, căci, dacă le permiți, le va fi mult mai ușor să repete aceleași acțiuni și cu alte persoane, iar consecințele vor fi catrastrofale.
Încearcă să-ți exprimi opiniile, fiecare opinie contează. Chiar dacă protestele sunt din ce în ce mai eficiente în zilele noastre, acestea servesc unui scop important, și anume acela de a uni o masă de oameni care au opinii și dorințe similare. Nu există nimic mai inspirațional decât a milita alături de alții, cu care te identifici, pentru binele societății.
Integrează-te în societate, nu te marginaliza. Atunci când pentru prima dată, începem să ne punem sub semnul întrebării presupunerile sau viziunea noastră despre realitate, harta realității noastre, este firesc să apară sentimente de retragere față de lume în timp ce ne reevaluăm. Un astfel de proces poate adesea să fie destul de emoțional deoarece ne dăm seama că întregul edificiu al vieții noastre s-a bazat doar pe minciuni (sau cel puțin pe presupuneri inadecvate ale realității). Acest proces de reevaluare este unul necesar fiecărui individ pentru a putea merge mai departe; fiecare are partea lui întunecată cu care trebuie să lupte. Însă, acest proces nu durează la nesfârșit: atât timp cât nu ne vom opune niciunei din metodele de mai sus, ne vom îndrepta firesc către liberare, realizând că nu mai avem nevoie de șablonul societății în fața căruia noi ne evaluăm. Vom deveni liberi, și este firesc ca în acel moment să ne întoarcem în societate și să încercăm să ne integrăm în grupuri de oameni similiari, cu viziuni similare, și anume de a elibera omenirea de sub dominația manipulării. Comunitatea este foarte importantă pentru a ne ajută să rămânem conștienți de manipulare, pentru a ne păstra inspirația, și pentru că munca în echipa este deseori mult mai benefică și eficientă decât munca unui singur individ. Fiecare dintre noi care urmează această cale, a fost ajutat de alții care la rândul lor și-au luat responsabilitatea de a lupta pentru această viziune.
CAP. 3 – Manipularea maselor
În acest capitol voi discuta despre semnificația maselor, despre comportamentele acestora și despre cum sunt influențate masele în a nutri un anumit comportament.
Așadar, după un studiu amănunțit al articolului publicat de către Dr. Carl J. Crouch, un renumit sociolog american care este fondatorul Noii Școli de Interacțiune Simbolică din Iowa și a Societății pentru Studierea Interacțiunii Simbolice, în 1968 numit “Collective Behavior: An Examination of Some Stereotypes.” pot afirma că mulțimile nu sunt entități omogene însă sunt compuse dintr-o minoritate de indivizi și dintr-o majoritate de grupuri mici de oameni care sunt familiarizați unul de altul sau depind unii de alții. Cei care fac parte din mulțime nu sunt unanimi nici față de motivația mulțimii nici unul față de altul, aceștia rareori acționând împreună, iar atunci când o fac acest lucru nu durează prea mult timp. Mulțimile nu infirmă percepția individuală, și nu se disting în mod unic prin violență sau acțiuni dezordonate.
“Atitudinile individuale și caracteristicile de personalitate, precum și variabilile politice, demografice și socioeconomice sunt predictori slabi de participare individuală și de intensitate a revoltelor”
În general, mulțimile trec printr-un proces care are o etapă de început, una de mijloc și una de sfârșit. Prima etapă, sau procesul de asamblare, include adunarea provizorie a unor indivizi pentru un anumit timp. Această “asamblare” apare cel mai des prin intermediul unei metode de mobilizare organizată, însă poate apărea și printr-un process de improvizație prin intermediul unor “crainici”. În a două etapă, sau adunarea temporară, indivizii sunt coordonați și participa atât în acțiuni individuale cât și în acțiuni colective, rareori toți indivizii dintr-o mulțime participă, iar cei care o fac, o fac pentru că au ales să participe. Participarea la astfel de adunări pare, de asemenea, să varieze în funcție de tipul și de scopul adunării, evenimentele care se bucură de cea mai mare implicare fiind cele religioase. (“Peste 6,6 milioane de oameni au participat la evenimentele de la Vatican ținute de Papa Francisc de la alegerea lui, în martie 2013, se arată în estimările publicate joi de Vatican”).
A treia etapă, sau procesul de dispersare, include răspîndirea indivizilor din mulțime în una sau mai multe locații alternative.
“De îndată ce se constituie, vrea neapărat să fie mai mare. Imboldul de a crește este prima și cea mai importantă însușire a masei. Ea ține să anexeze pe oricine poate fi contactat. Oricine se simte om i se poate alătura. Masa firească este masa deschisă: nu există nici o limită la creșterea ei. Ea nu recunoaște case, uși, în cuietori; cei ce se baricadează, ferindu-se de ea, îi par sus pecți. „A fi deschisă” trebuie înțeles aici în toate sensurile, pretutindeni și în toate direcțiile. Masa deschisă există atâta vreme cât crește. Descompunerea ei se instalează de îndată ce creșterea ei se oprește.
Căci o masă se descompune la fel de neașteptat cum s-a alcătuit. In forma ei spontană, este o alcătuire sensi bilă. Deschiderea ei, care îi favorizează creșterea, este în același timp și primejdia ei. Presimțirea descompunerii care o amenință este mereu vie în ea. Printr-o creștere rapidă, ea încearcă s-o evite. Atâta vreme cât se poate, ea primește și include orice; dar primind orice, trebuie să se destrame.”
Atunci când mulțimea se asamblează, li se oferă propagandiștilor un prilej deosebit de a manipula gânduri, sentimente și emoții. Locația, vremea, lumina, sunetul, chiar și structura clădirilor în mijlocul căreia este adunată mulțimea, sunt factori de influențare a disponibilității mulțimii de a participa. Fundaluri simbolice și tangibile, cum ar fi Poarta Brandenburg, folosită în trecut de președinții americani J.F. Kennedy, R. Reagan sau B. Clinton, pot evoca anumite emoții mulțimii de care manipulatorul se poate folosi atât în timpul discursului cât și înainte de acesta.
Adesea, manipulatorul de mulțimi și propagandistul pot lucra împreună pentru a obține rezultate mult mai bune decât ar obține dacă ar lucra individual. După cum susține Edward Bernays, considerat unul dintre părinții relațiilor publice, “…propagandistul trebuie să-și pregătească grupul țintă să gândească și să anticipeze mesajul înainte ca acesta să fie trimis”. Mesajele însăși trebuie testate înainte, întrucât este mai bine să nu comunici deloc decât să comunici un mesaj defectiv. După ce mintea mulțimii este “arată” iar “semințele” propagandei sunt “semănate”, abia apoi manipulatorul se poate pregăti de “recoltă”.
Manipulatorul poate fi un grup, un orator, un atlet, un muzician, o persoană publică sau oricare altă persoană care are abilitățile necesare de a “mișca” o mulțime, de a-i face pe indivizii care aparțin acelei mulțimi să ajungă la un consens, înainte ca acesta să facă un apel specific la acțiune. Aristostel credea că ethos-ul sau credibilitatea unui manipulator contribuie la capacitatea de persuasiune a manipulatorului. Prestigiul este o formă de dominație exercitată pe mintea noastră de către un individ, un lucru sau o idee pentru a impune respect și teamă și acesta poate fi dobândit (prin purtarea unei uniforme de judecător, doctor etc) sau poate fi personal (prin tăria de caracter inspirată). Capacitatea manipulatorului de a conduce o mulțime depinde în mod special de ceea ce acesta transmite din punct de vedere vizual și verbal.
“Dacă opiniile răspândite prin afirmație, repetiție și contangiune posedă o mare forță, faptul se datorește acelei puteri misterioase, dobândită de ele, numită prestigiu. Tot ceea ce a dominat lumea, fie idei, fie oameni, s-a impus în primul rând prin forța irezistibilă a prestigiului. Cu toții înțelegem acest termen, dar să urmărim câteva aplicații pentru a-l înțelege mai bine.
Prestigiul poate să comporte unele sentimente, precum admirația și teama, care adeseori constituie temeiul lui, dar prestigiul poate tot așa de bine să existe și în absența lor. Persoane moarte, de care, așadar, nu mai avem cum să ne temem, cum ar fi Alexandru cel Mare, Cezar, Mahomed, Buddha, se bucură de un considerabil prestigiu. Pe de altă parte, unele plăsmuiri lipsite de admirația noastră, precum monstruasele divinități ale templelor subterane din India, ne apar totuși învăluite de un mare prestigiu.
De fapt, prestigiul este un soi de imaginație care ne paralizează facultățile critice și ne umple sufletul de mirare și de respect. Sentimentele încercate atunci sunt inexplicabile – ca orice sentiment –, iar ele sunt probabil de aceeași natură ca sugestia acționând asupra unui subiect aflat sub puterea ei. Prestigiul este cel mai puternic resort al dominației – zeii, regii și femeile nu ar putea “domni” fără el.
Diferitele manifestări ale prestigiului pot fi reduse la două forme principale: prestigiul dobândit este conferit de numele, de onoarea, de reputația cuiva. El poate apărea indiferent de prestigiul personal. Dimpotrivă, prestigiul personal este ceva care ține de individ, coexistând uneori cu reputația, cu gloria, cu averea sau fiind chiar sporit de toate acestea, dar perfect susceptibil de a dăinui absolut independent.
Prestigiul dobândit, sau artificial, este de departe cel mai des întâlnit. Prin simplul fapt că individul ocupă o poziție, posedă o anumită avere ori este înzestrat cu anumite titluri, el este aureolat de prestigiu, oricât de modestă ar fi valoarea lui că persoană. Un militar în uniformă, un magistrat purtând robă au întotdeauna un prestigiu. (…)
De natură foarte diferită în raport cu prestigiul dobândit sau artificial, prestigiul personal este o însușire fără legătură cu titlurile sau rangul social. El se observă la foarte puțini oameni, care exercită asupra semenilor din preajma lor o fascinație uluitoare, aceștia din urmă fiind gata a li se supune precum sălbăticiunea ce-și ascultă orbește dresorul, când atât de ușor l-ar putea devora.
La cel mai înalt grad, această formă a prestigiului este manifestată la marii mentori ai omenirii și conducători de popoare – Buddha, Mahomed, Ioana D’Arc, Napoleon. Și mai ales prin ea reușesc ei să impună. Zeii, eroii și dogmele se impun, nu se negociază; imediat ce i-am pune în discuție, haloul lor s-ar risipi. (…)
Prestigiul se poate pierde brusc din pricina unui insucces, dar el se poate deteriora, mult mai lent, prin punerea lui la îndoială. Prestigiul care ridică semne de întrebare, deja nu mai este prestigiu. Pentru a te face admirat de mase, trebuie întotdeauna să le ții la distanță.”
O definiție generală a manipulării maselor este utilizarea intenționată, de către manipulator, a tehnicilor bazate pe principiile psihologiei mulțimii pentru a angaja, controla sau influența dorințele mulțimii, pentru a-i direcționa comportamentul către o acțiune specifică. Aceasta este o practică comună pentru cercul politic, cercul de afaceri, și poate facilita aprobarea, dezaprobarea sau indiferența către o persoană, o politică (ideologie) sau un produs. Etica manipulării mulțimii este o problema discutabilă, deoarece ea depinde de factori precum scopul, mijloacele și realizările manipulatorului. Un bun exemplu de manipulare corectă a mulțimilor din punct de vedere etic este marșul din Washington pentru libertate și locuri de muncă din 1963 condus de Martin Luther King, în care manipulatorul avea ca scop egalitatea rasială, el militând pentru drepturile afro-americanilor.
Manipularea mulțimii diferă de propagandă, deși acestea sunt complementare una cu alta, putând acționa împreună pentru a produce rezultatul dorit. Dacă propaganda este efectul durabil și consistent de creare sau formare a evenimentelor pentru a influența relația publicului cu o întreprindere, idee sau un grup, atunci manipularea mulțimii este scurtul apel la acțiune odată ce bazele propagandei sunt puse iar publicul este organizat într-o mulțime. Propagandistul face apel la mase, chiar dacă acestea sunt împărțite, pe când manipulatorul face apel la un segment al maselor asamblate într-o mulțime. Totuși, în situații de criză națională, manipulatorul de mulțimi poate lasă în seama mass-media comunicarea informațiilor în timp real.
Manipularea maselor diferă, de asemenea, și de controlul maselor, al cărui scop este menținerea securității. Autoritățile locale deseori folosesc metode de control al maselor pentru a menține și a reduce tensiunea maselor și pentru a preveni și a răspunde la actele indisciplinate și ilegale, cum ar fi revoltele, jafurile, bătăile etc.
Edward Bernays, considerat și “Părintele Relațiilor Publice”, susținea că manipularea publică nu era doar o practică morală, ci și o necesitate. El argumenta că “un guvern mic, invizibil, care înțelege procesele mentale și modelele sociale ale maselor, coordonează opinia publică prin consimțământAcest lucru este necesar pentru divizarea muncii și pentru prevenirea confuziei și a haosului. Vocea poporului exprimă ceea ce acesta gândește, iar ceea ce acesta gândește este în mare proporție influențat de persoanele sau grupurile în care aceștia cred sau de persoanele care înțeleg sau practică manipularea opiniei publice. Bernays susținea în lucrarea sa “Propaganda” că “.. Noi suntem guvernați, mintea noastră este modelată, gusturile noastre sunt formate iar ideile noastre sunt sugerate în mare parte de oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Acesta este un rezultat logic al felului în care este organizată societatea noastră democratică.”
Pe scurt, manipulatorii cu ideologii diferite se pot folosi cu succes de aceleași tehnici pentru a face bine sau pentru a face rău. Tehnicile de manipulare a maselor oferă indivizilor și grupurilor o filosofie neutră de maximizare a efectelor mesajelor transmise de către aceștia.
“Dispunerea spațială, mulțimea, discursul predicatorilor, toate “obiectele” lumii prezente participă la elaborarea unei noi “situații”. În cadrul ei ia naștere sensul pozitiv al indicațiilor și îndemnurilor rostite de predicator. A le respectă devine obligatoriu.
Să ne amintim pe scurt explicația cauzală tradițională, bazată pe ideea deja prezentată a aducerii audienței într-o stare de sugestibilitate.
Acestei explicații îi putem opune o alta, extrem de simplă: noua situație creată valorizează poruncile predicatorului, conferindu-le sens.
Dacă vrem să intrăm în detaliile procesului de formare a sensului, putem spune că fenomenul se datorează faptului că îndemnurile respective sunt puse în relație cu toate elementele situaționale pe care le-am identificat. Sensul este creat prin confruntarea sfaturilor rostite de predicator cu “obiectele” constitutive ale “noii lumi” elaborate de el. Dacă există o “amprentă”, ea nu este datorată stării de sugestibilitate – adică unei stări de receptivitate crescută –, ci diverselor valorizări pe care le capătă indicațiile predicatorului, de fiecare dată când acestea se raportează la unul dintre elementele situației.”
Masele sunt adunări comune și pot apărea în cadrul mai multor evenimente, cum ar fi cele sportive, concertele de muzică, reducerile la anumite produse, parcuri de distracție, marșuri, campanii electorale etc. Comportamentul maselor este un comportament dirijat de indivizii care se adună într-o mulțime, în timp ce masa (mulțimea) este definită că fiind o adunătură de oameni ai căror scopuri sunt similare.
Există mai multe teorii de a explica comportamentul maselor, însă, în această lucrare eu mă voi axa pe trei teorii, și anume, teoria convergență, teoria contagiunii și teoria normei emergente în relație cu comportamentul maselor.
Gustave Le Bon, un renumit psiholog social francez născut în 1841, considerat și fondatorul psihologiei maselor, explică de ce oamenii au anumite comportamente, diferite de cele individuale, atunci când fac parte dintr-un grup. În lucrarea sa din 1895, “Psihologia mulțimilor”, acesta conferă comportamentului maselor un sens de colectivitate, individualism, de personalitate și de responsabilitate personală.
Potrivit acestuia, indivizii care sunt lipsiți de responsabilitățile individuale, vor avea un comportament mai primitiv. El afirmă că, prin simplul fapt că un individ face parte dintr-un grup organizat, i se atribuie efectul de “turmă” și astfel acesta coboară multe trepte pe scara civilizației. Un bun exemplu ar putea fi luat din practicile adolescenților americani, de a înfășură casele directorilor sau a profesorilor în hârtie igienică. Aceștia consideră că acțiunile lor nu sunt chiar atât de grave deoarece și alții la rândul lor fac sau au mai făcut acest lucru.
“Tradițiile reprezintă ideile, trebuințele, sentimentele trecutului. Sunt sinteza complesitoare a rasei.
Biologia se scrie astfel după achizițiile din embriologie care au arătat imensă influență a trecutului în evoluția ființelor, și tot așa va fi transfigurată și istoria când se va acorda importanță cuvenită tradiției. Mulți oameni de stat împărtășesc încă ideile teoreticienilor din secolul al XVIII-lea care considerau că o societate poate să se rupă complet de trecut și să fie refăcută “bucată cu bucată” prin luminile rațiunii.
Un popor este un organism creat de trecut, și, că orice alt organism, nu se poate modifică decât prin lente acumulări ereditare. Tradițiile sunt adevărate faruri ale popoarelor și, după cum am repetat de multe ori, ele nu se modifică lesne decât în formele exterioare. Fără tradiții, adică fără “sufletul național”, nicio civilizație nu este posibilă. De când există, omul a fost preocupat, pe de o parte să-și creeze o rețea de tradiții, iar pe de altă parte, să distrugă aceste tradiții când efectele lor benefice s-au tocit. Fără tradiții stabile – absența civilizațiilor; fără eliminarea lor lentă – absența progresului! Dificultatea constă în aflarea unui echilibru între stabilitate și variabilitate – dificultate imensă. Când un popor se atașează prea tare de obiceiuri, timp de mai multe generații, nu mai poate să evolueze și devine, aidoma Chinei, incapabil de perfecționări.
În aceste cazuri, chiar și revoluțiile violente rămân neputincioase, deoarece fragmentele dispersate fie că se sudează la loc, și atunci, intact, trecutul se reintroneaza, fie că dau naștere la anarhie și, de aici, la decadență. Astfel sarcina de căpătâi a unui popor de a-și păstra instituțiile trecutului, modificându-le treptat. Grea sarcină! Aproape singurii care au realizat-o au fost, în vechime, romanii și, în timpurile moderne, englezii.
Elementul cel mai înverșunat, conservator și susținător al ideilor tradiționale, care se opune cu obstinație schimbării îl reprezintă masele, mai precis acele categorii de mulțimi care formează castele. Am insistat deja asupra acestui spirit de conservatorism, arătând că bună parte dintre revolte nu conduc decât la schimbări “în termeni”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea după distrugerea bisericilor, expulzarea sau ghilotinarea preoților, persecuția generală în sânul cultului catolic, s-ar fi putut crede că vechile idei religioase și-au pierdut puterea. Cu toate acestea, numai după câțiva ani se reclamă din toate părțile restabilirea cultului abolit.
Iată cel mai ilustrativ exemplu care arată puterea tradițiilor în sufletul celor mulți. Nu templele adăpostesc cei mai înfricoșători idoli, nici palatele pe cei mai despotici tirani. Ele pot fi ușor dărâmate. Stăpânii nevăzuți care domnesc în sufletele noastre scapă însă oricărui efort și nu cedează decât lentei uzuri a secolului.”
G. Le Bon a formulat, de asemenea, teoria contagiunii, o teorie care susține că masele stârnesc oamenii să acționeze într-un anumit fel. Teoria sugerează că masele exercită un soi de influență hipnotică asupra membrilor săi. Această influență hipnotică, combinată cu anonimitatea apartenenței la un grup mare de oameni, chiar dacă pe moment, rezultă într-un comportament irațional, determinat de emoții. Sau, așa cum sugerează și numele, frenezia mulțimii este cumva contagioasă, asemănătoare unei boli, iar contagiunea se hrănește pe sine, și crește în timp. În final, masa își asumă o viață proprie, stârnind emoții și ducând la acțiuni iraționale, uneori și violente, din partea maselor.
Un bun exemplu despre cum teoria contagiunii poate afecta comportamentul maselor de oameni este revoluția franceză din secolul XVIII. Influențați de economia proastă, foamete și resentimente către clasele nobile care îi conduceau, mase de țărani, fermieri și muncitori au luat cu asalt Bastilia pe 14 iunie 1789, cu intenția de a obține arme de luptă pentru a-i omorâ pe nobili, inclusiv pe regele de atunci, Regele Louis al XVI-lea.
“… Contagiunea emoțiilor explică rapiditatea cu care se instalează panica. Dezordinea de natură cerebrală, precum nebunia, se propagă și ea prin contagiune. Se știe cât de frecventă este alienarea printre medicii alieniști. Se cunosc chiar forme de maladii, cum ar fi agorafobia, care sunt transmise de om animalelor.
Contagiunea nu presupune cu necesitate prezența simultană a mai multor indivizi în același loc; ea se poate exercită la distanță, sub influență anumitor evenimente care dirijează spiritele în aceeași direcție, făcând ca totalitatea acelor indivizi să capete caracteristicile mulțimii, mai ales când există anumiți factori preparatori, cum sunt factorii îndepărtați prezentați mai sus. Astfel, de exemplu, izbucnirea revoluționară din 1848, de la Paris, s-a întins brusc asupra unei mari părți a Europei, zdruncinând mai multe monarhii.
Imitația, căreia i se atribuie o mare influență în cadrul fenomenelor sociale, nu este în realitate decât un simplu efect al contagiunii. (…)
Atât de puternică poate fi contagiunea, încât are forța de a impune nu numai anumite opinii, dar și maniera de a aprecia. Datorită ei, într-o epocă este disprețuită cutare opera – La Cene, de pildă – aceeași care, câțiva ani mai târziu, va fi lăudată chiar de către demolatorii ei de până ieri.
Prin mecanismul contagiunii, și prea puțin prin cel al raționamentului, se răspândesc opiniile și credințele.
La bodegă, prin afirmații, repetiții și contagiunea se cristalizează actualele concepții ale muncitorimii. Și în toate timpurile, convingerile maselor nu s-au format în alt fel. Pe bună dreptate, Renan îi compară pe întemeietorii creștinismului cu “muncitorii socialiști raspandindu-și ideile din bodegă în bodegă”.
În exemplele analoage cu cele citate deja, contagiunea, după ce s-a manifestat în păturile largi ale societății, trece în cele superioare. Astfel în zilele noastre, doctrinele socialiste încep să-i cucerească pe aceia care vor fi, totuși, primele lor victime. În față mecanismului contagiunii până și interesul personal dispare.
Opinia devenită populară sfârșește prin a se impune straturilor înalte ale societății, oricât de evidentă ar fi absurditatea opiniei triumfătoare. Această acțiune a păturilor sociale inferioare asupra celor superioare este cu atât mai curajoasă, cu cât convingerile maselor derivă întotdeauna, în mai mare ori mai mică măsură, din câte o idee măreață rămasă adesea fără ecou în mediul unde a luat naștere. Ideea măreață îi subjugă pe mentorii mulțimilor, care o acaparează, o deformează și creează o sectă care deformează la rândul ei, apoi o răspândește din ce în ce mai deformată în rândul maselor. Devenită adevăr popular, ea se înalță oarecum la obârșia ei și acționează atunci asupra păturilor superioare ale unei națiuni.”
În timp ce teoria contagiunii susține că masele provoacă oamenii să acționeze într-un anumit fel, teoria convergenței susține exact opusul. Oamenii care doresc să se comporte într-un anumit fel se adună în mod intenționat pentru a forma mase. Teoria convergenței a fost formulată de mai mulți sociologi renumiți și presupune că atunci când o masă critică de indivizi cu aceleași dorințe de a produce schimbări se adună, acțiunile colective au loc aproape automat. Floyd Henry Allport, supra-numit și “părintele psihologiei sociale experimentale”, a susținut în cartea sa din 1924, “Psihologia Socială”, că “un individ se comportă într-o mulțime exact la fel ca și cum s-ar comporta atunci când este singur, doar că puțin mai accentuat”.
Un individ ar putea crede cu tărie într-o cauză, dar acesta, la rândul lui, presupune că propria sa acțiune individuală nu ar putea face o mare diferență. Ca urmare, indivizii rareori acționează singuri. Atunci când aceștia pot conveni cu alți indivizi care au scopuri similare, potențialul de a schimba cu succes o politică, o ideologie sau o condiție, devine mult mai aproape de realitate. Având sprijin din partea celorlalți, un individ simte că obiectivul acestuia este mai la îndemână.
Spre exemplu, deși elevii de multe ori devin plictisiți în clasă în timpul unei prelegeri lungi și neinteresante a unui profesor, aceștia rareori evocă acest fapt sau protestează în această privință. Fiecare elev în parte presupune că va fi prins și pedepsit pentru această acțiune lipsită de respect. Totuși, dacă elevii își planifică să plece toți de la ultimul curs în ultima zi de școală dinainte de vacanță, atunci toți elevii se conformează. Faptul că toți acționează ca unul ameliorează frica individuală de represalii sau consecințele individuale de orice fel, și toți se simt mai apropiați în rezolvarea unei eventuale probleme care ar putea apărea în urma neprezentării întregului colectiv la acel curs.
“Printre trăsăturile cele mai frapante ale vieții unei mase se află ceva ce ar putea fi denumit un sentiment al per secuției, o sensibilitate și iritabilitate mânioase împotriva unor dușmani considerați o dată pentru totdeauna ca atare. Pot aceștia să întreprindă orice ar voi, pot să procedeze dur sau cu amabilitate, pot fi solidari sau nepăsători, aspri sau blânzi – totul se interpretează ca și cum ar izvorî dintr-o răutate de nezdruncinat, dintr-o atitudine nefavorabilă față de masă, dintr-o intenție preconcepută de a o distruge, lățiș sau pe ascuns. Pentru a explica acest sentiment al persecuției și dușmăniei, trebuie din nou să pornim de la I aptul fundamental că masa, odată constituită, tinde să se amplifice rapid. Cu privire la forța și modul neabătut în care se extinde, ne putem cu greu face o idee exagerată. Atâta vreme cât se simte în creștere – de pildă în situații revoluționare, care încep cu mase mici, dar foarte tensionate orice se opune creșterii ei e resimțit ca o încercuire. Poate fi risipită și destrămată de poliție, dar asta nu are decât un efect temporar – o simplă mână alungând un roi de muște. Masa poate fi însă atacată și dinăuntrul ei, prin opoziția față de revendicările care au dus la constituirea ei. Cei mai slabi se retrag în aceste condiții; cei care tocmai voiau să adere se întorc de la jumătatea drumului.
Atacul exterior asupra masei nu face decât s-o întărească. Cei dispersați fizic se vor simți cu atât mai mult atrași să se reunească. Atacul venit dinăuntru este, dimpotrivă, mult mai periculos. O grevă care a obținut anumite avantaje se destramă văzând cu ochii. Atacul venit dinăuntru face apel la poftele individuale. El este resimțit de mase ca o mită, ca „imoral”, de vreme ce merge împotriva convin gerilor lor clare și nepătate. Oricine face parte dintr-o asemenea masă duce în sinea sa un mic trădător care do rește să mănânce, să bea, să iubească și să aibă liniște. Atâta vreme cât își rezolvă aceste probleme în anexă și nu face prea mult caz de ele, este lăsat în pace. Insă de îndată ce se face auzit mai tare, începe să fie temut și urât. Se știe atunci că a dat ascultare ispitirilor dușmane. Masa este un fel de cetate asediată, dar de două ori asediată: îl are pe dușman în fața zidurilor, dar îl are și în pivniță. In timpul luptei își atrage tot mai mulți aderenți. În fața tuturor porților se adună noii prieteni ai masei și ei cer cu violență intrarea. In clipe favorabile, această cerere este acceptată; dar există și cazul când ei se cațără peste ziduri. Orașul se umple tot mai mult cu luptători; totuși fiecare își aduce cu el pe micul invizibil trădător, care se retrage cu mare viteză în pivniță. Asediul constă în faptul că noi-veniții sunt căutați pentru a fi prinși. Pentru dușmanii de afa ră, zidurile sunt mai importante decât pentru asediații dinăuntru. Asediatorii sunt cei care tot zidesc și le înalță. Ei încearcă să-i mituiască pe noii aderenți și, dacă nu-i pot opri în nici un fel, au grijă ca micul trădător din fiecare să adune în el, în drumul spre oraș, destulă dușmănie.
Sentimentul persecuției nu înseamnă, pentru masă, altceva decât sentimentul acestei duble amenințări. Zidu rile de afară se strâmtează, pivnițele dinăuntru sunt tot mai adâncite. Manevrele dușmanului sunt la vedere când lucrează la ziduri; în pivnițe, sunt secrete și perfide.
Numai că lucrurile sunt, în cazul unor asemenea imagini, doar parțial adevărate. Cei care vin din afară și vor să intre în oraș nu sunt numai noi aderenți, nu reprezintă numai întăriri și sprijin, ci sunt și o hrană pentru mase. O masă care nu se amplifică se află în stare de post. Există mijloace de a îndura acest post; religiile și-au format în această privință o mare măiestrie. Vom arăta cum marile religii universale izbutesc să-și păstreze masele, fără ca ele să se amplifice în mod acut și violent.”
Ultima teorie pe care o abordez, și anume teoria normei emergente, presupune că masele sunt ghidate în comportamentul lor de către norme sociale unice, care sunt stabilite de membrii mulțimii.
Teoria normei emergente combină într-un fel sau altul cele două teorii pe care le-am precizat mai sus, aceasta fiind o combinație de indivizi care gândesc asemănător, de anonimitate și de emoție împărtășită care conduc la un anumit comportament al maselor. Această teorie susține că oamenii, atunci când se adună într-o mulțime, vin împreună cu norme sociale proprii și așteptări specifice, însă în interacțiunile care urmează dezvoltarea mulțimii pot reieși noi norme și noi așteptări. Acest lucru permite un comportament care, în mod normal nu ar avea loc.
Spre exemplu, cetățenii care respectă legea se pot aduna într-un mod pașnic în față unei instituții, cum ar fi Ministerul de Finanțe, pentru a protesta în legătură cu o creștere a unei anumite taxe. În timpul protestului, câțiva indivizi mai fanatici și extrem de agitați vor bocifera și vor arunca cu ce au la îndemână în clădirea ministerului. În scurt timp, acest comportament devine unul acceptabil la nivelul mulțimii, iar în câteva minute și restul mulțimii va începe să practice același comportament, chiar dacă acesta nu este unul adecvat sau obișnuit pentru unii indivizi.
“O normă este o regulă socială inconștiență și general acceptată de membrii unui grup; ea determină modul lor de a gândi și de a acționa.
Prin intermediul schimburilor care se derulează între membrii lor, toate grupurile sociale contribuie la stabilirea regulilor vieții în comun. Există, de exemplu, norme legate de felul în care te îmbraci. Deși sunt destul de permisive, ele fac distincție clară între hainele de interior, cu care stai în casă, și cele cu care te îmbraci pentru a participa la viața socială exterioară căminului. La fel este normal să-ți ceri scuze dacă loveti pe cineva din greeala și să întrebi dacă totul este în regulă. A nu acționa în acest mod înseamnă să riști să fii rău privit de cei din jur, să fii admonestat mai mult sau mai puțin violent de martorii întâmplării sau de victima ei.(…)
În viața socială coexistă numeroase norme sociale. Așa cum am spus deja, ele se caracterizează prin natura lor invizibilă și imaterială. Trăim cu ele, dar le uităm și nu devenim conștienți de ele decât atunci când sunt încălcate, iar încălcarea lor ne deranjează sau ne șochează.
Psihologia socială a pus în evidență influență difuză, ocultă și multiformă a grupului social și a creațiilor sale culturale normative asupra indivizilor. În lucrarea mea La Psychologie sociale (Hachette, Paris, 1998), am demonstrat că există un soi de atracție a oamenilor și grupurilor față de “consensul cultural”. Toate experimentele realizate în legătură cu prezența unei alte persoane, cu presiunea regulilor, cu procesele de schimbare de atitudine și mentalitate, cu manipularea grupurilor și cu crizele de identitate culturală au demonstrat această permanentă căutare a acordului cu grupul și normele sale.
Normele sociale stabilesc deci regulile comportamentului social. În orice situație de schimb este important să se facă apel la astfel de norme , pentru a determina anumite conduite ale interlocutorilor. În analiză fenomenului de influențare pe care o propun aici, normele sunt considerate obiecte la fel de reale ca și obiectele fizice ale lumii înconjurătoare. Asemenea obiectelor fizice, și “obiectele normative” au reguli fixe de interacțiune cu noi (adică o anumită “agentivitate”), singurul atribut care le distinge fiind invizibilitatea lor.”
Având discutate semnificația maselor și comportamentele acestora voi trece la a expune modul în care sunt acestea influențate, la cum sunt controlate în a nutri un anume comportament.
Există în lume un grup select de oameni care contribuie cu succes la crearea confuziei în rândul maselor cu scopul de a ascunde adevărata lor agendă, la care oamenii participă fie că vor fie că nu vor. Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor masei și a opiniilor acesteia este un element important în societate. Aceia care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este, de fapt, adevărata putere ce ne conduce. Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile sunt formate, ideile sunt sugerate de către oameni de care nu am auzit niciodată. Acesta este rezultatul logic al modului în care funcționează societatea contemporană. Oamenii sunt nevoiți să coopereze în această societate controlată dacă doresc să trăiască în pace și prosperitate. Orice atitudine dorește un individ să ia față de această condiționare, este clar că aproape în fiecare acțiune pe care o decurgem, fie în afaceri sau în sfera politică, acestea (acțiunile) sunt determinate de un număr mic de oameni care înțeleg procesele mentale și matricele mentale ale maselor. Problema reală este dacă oamenii sunt cu adevărat conștienți sau nu de faptul că libertatea lor a fost înlocuită de o manipulare a minții.
“Funcția propagandei nu își are originea în formarea științifică a individului, ci în atragerea atenției maselor asupra anumitor fapte, procese, necesități, etc., a căror semnificație este astfel inclusă pentru prima dată în câmpul lor vizual. Propaganda trebuie să fie populară și nivelul său intelectual trebuie ajustat după cea mai limitată inteligență a indivizilor cărora le este adresată. Prin urmare, cu cât este mai mare masa la care trebuie să ajungă, cu atât mai redus trebuie să fie nivelul său intelectual. Dar dacă, cum este cazul propagandei pentru începerea unui război, scopul este influențarea unui întreg popor, trebuie să evităm cerințele intelectuale excesive față de public și nu putem acorda prea multă atenție în această direcție. Cu cât este mai modest balastul său intelectual, cu cât ia în considerare mai exclusiv emoțiile maselor, cu atât propaganda va fi mai eficientă. Aceasta este cea mai bună dovadă pentru construcția corectă sau incorectă a unei campanii propagandistice, și nu succesul, care poate fi pe placul câtorva savanți sau esteți. (…)
De îndată ce am înțeles cât de important este ca propaganda să fie ajustată după masele largi, rezultă următoarea regulă: Este o greșeală să faci propagandă pe mai multe planuri, ca la o instruire științifică, de ex. Receptivitatea maselor largi este foarte limitată, inteligența lor este redusă și capacitatea lor de a uita este enormă. În consecință, propaganda eficientă trebuie limitată la câteva puncte și trebuie să insiste asupra lor cu sloganuri până când ultimul individ din public va înțelege ce vreți să-l faceți să înțeleagă cu acel slogan. Imediat ce sacrificați acest slogan și încercați să fiți multilaterali, efectul se va pierde, deoarece mulțimea nu poate nici digera, nici reține materialul oferit. Astfel, rezultatul este diminuat și în cele din urmă dispare complet.”
Ceea ce este acum necesar pentru oameni este atenția. Consumerismul a fost folosit ca substanță a acestei noi creații în timp ce psihologia este esența schimbărilor înșelătoare, oamenii devenind sclavi ai consumului și al adicțiilor. Este important ca oamenii să privească în jur și să realizeze cât de multe minți au fost corupte de consumerism și de vicii, să încerce să realizeze cum un grup retrans de oameni au dizolvat, fragmentat și chiar distrus informații care ar fi putut ajută în rezolvarea multor probleme de natură personală, națională sau chiar mondială. Informațiile au fost sucite și folosite împotriva omenirii pentru simplul scop de a-i controla libertatea. Societatea contemporană a devenit bogată în cunoștințe academice sucite, modelate de către manipulatori în funcție de dorințele lor, și săracă în conștientizare și adevăr. Religia, filosofia și mass-media sunt unele din puținele instrumente pe care aceștia le folosesc pentru a disimula ceea ce este cu adevărat important, iar mintea noastră este folosită împotriva identității noastre pentru a ne controla prin intermediul fricii, incertitudinii, dependenței, consumului și a cunoștințelor remodelate.
“Schimbarea constă in a impune individului un nou mod de a se comporta, de a simți și de a gandi. Astfel se umple vidul creat de ștergerea vechii sale identități și i se creează noua identitate. In acest sens, așa cum am văzut ceva mai inainte, procesul de indoctrinare constă atat in tehnici evidente, convenționale (ore de invățămant politic, lecturi, ritualuri specifice), cat și in metode subtile, neconvenționale (includerea intr-un grup și supunerea la presiunile exercitate de acesta, crearea reflexelor de gandire ș.a.m.d.). Multe dintre tehnicile folosite in perioada anterioară, cea a dezghețării, sunt utilizate, in continuare, și in această a doua etapă. Metoda chineză a demonstrat că cea mai puternică sursă de influență, in cadrul unui grup izolat, este reprezentată de dorința noilor prizonieri de a deveni asemenea veteranilor. Veteranii sunt percepuți ca modele de comportament și fel de a gandi, ca exemple de adaptare și supraviețuire, ca indivizi care au scăpat de povara acuzațiilor și se află spre finalul unui extenuant proces de reformare a personalității. Novicele, disperat, confuz, aflat la limita rezistenței tinde să urmeze din instinct experiența veteranilor pentru a supraviețui. Trebuie remarcat faptul că remodelarea novicilor prin această metodă se face numai cand aceștia sunt convinși de sinceritatea veteranilor. Dacă există un dubiu cat de mic că veteranii s-ar afla in slujba autorităților, că sunt informatori sau agenți ai Puterii, tehnica nu mai dă rezultate. Novicii se izolează in ei inșiși, refuză contactele cu ceilalți membri ai grupului, resping orice cooperare. Din acest motiv, metoda chineză nu presupune, in mod special, contacte cu vreun prizonier anume, nu se bazează pe infiltrarea de informatori sau agenți de influență suplimentari. Grupul este tratat in ansamblul său, iar constrangerile sau recompensele se aplică tuturor. Orice contact cu vreun veteran ar trezi suspiciune și ar compromite procesul de indoctrinare. Este suficient ca veteranii să-și joace rolul lor de indivizi aflați la granița dintre viața in penitenciar și libertate. Novicii au incredere in ei pentru că ii simt asemenea lor. In același timp tind să le urmezecomportamentul pentru că veteranii reprezintă un model de supraviețuire.”
Oamenilor li se oferă în mod constant imagini, sunete și informații pentru a le reține atenția și pentru a avea subiecte de dezbătut pe teme care nu au nimic de a face cu ei sau cu viața lor. Acest lucru face că mintea să între într-o stare de letargie automată și să reacționeze doar la anumiți stimuli, considerați importanți de către manipulatori. Un bun exemplu este televizorul care, literalmente te programează. – (Trebuie să fiu acasă la ora 18:00 pentru a nu pierde serialul cutare) -.
Influența asupra emoțiilor și asupra gândirii oamenilor pe care o au manipulatorii face că viața să devină din ce în ce mai mult iluzorie, să fie din ce în ce mai lipsită de substanța experienței. Computerul, internetul și realitatea virtuală transformă, într-un ritm alert, multe minți în a funcționa după principii automatisme, aceastea având un rol foarte important în robotizarea și subjugarea minții umane.
Încet, încet, omenirea își pierde conștiința de sine, devenind prizonieră propriei gândiri și pentru a ieși din această transă este absolut necesar ca aceasta să învețe să lase deoparte ideile preconcepute și să-și deschidă mintea la ceea ce le este cu adevărat comunicat.
CAP. 4 – STUDIU DE CAZ
Privind înapoi la etapele inițiale ale tranziției post-comuniste, se poate observă că, în timp ce momentul prăbușirii ideologiei comuniste a coincis din punct de vedere cronologic în toate statele balcanice, regiumurle comuniste nu s-au prăbușit uniform ci, dimpotrivă, au fost afectate experiențele lor național-comuniste, aici incluzând gradul de ortodoxie ideologică comunistă, amploarea cu care partidul controla societatea și intensitatea disidențelor politice sau a controlului Uniunii Sovietice asupra chestiunilor interne.
Experiența național-comunistă din România este cea mai bine amintită pentru asprimea regimului ceaușist, care a căutat să se distanțeze de controlul Uniunii Sovietice și a refuzat să se integreze pe deplin în cadrul uniunii economice din Estul Europei dominată de sovietici. Politică dura a lui Ceaușescu din România, similară unei ideologii “național-staliniste”, a dezvoltat un amestec de economie centralizată cu o idee de unicitate la nivel național dictată de un cult al liderului. “Revoluția culturală” și experimentul unic de inginerie socială din București și mai apoi din toată țară au alienat poporul român, ce a fost în cele din urmă obligat să se supună unei filozofii național-totalitariste.
În 1989, România avea un număr incredibil de patru milioane de membri de partid, mai mult decât dublu față de procentul mediu de membrii pe cap de locuitor din regiune. În ciuda acestui fapt, România nu a avut nicio opoziție organizată, asta și datorită faptului că era prea riscant și nepermis de regimul ceaușist, însă, cu toate acestea, ura pentru regim manifestată pe scară largă a devenit prea evidentă în momentul revoluționar al României, începând cu o revoltă violentă în Timișoara care s-a răspândit rapid și în celelalte mari orașe, ajungând într-un final în București, care avea să fie punctul final al capitolului ceaușist, încheiat sângeros prin executarea cuplului Ceaușescu după un proces de judecată relativ stupid.
Pentru a putea observă atât impresiile române cât și pe cele ale celorlalte state în ceea ce privește deturnarea regimului comunist și manipularea mediatică a revoluției din 1989, am ales să folosesc două metode: prima este un interviu cu o persoană care a participat la revoluție iar în acel moment se află în cadrul armatei, mai exact în academia militară; iar a doua metodă este o analiză succintă a câtorva articole din presa străină referitoare la acest moment important din istoria României. Ambele metode vor fi precedate de o comparație între concluziile unui român și concluziile străinilor în raport cu cele întâmplate.
Pentru început voi prezenta primul dintre articolele pe care urmează să le analizez. Acest articol a fost publicat de William Horsley, analist de afaceri europene pentru BBC, pe data de 22 Decembrie 1999. Articolul se numește “Romania’s bloody revolution”, adică sângeroasă revoluție românească, și sumarizează Revoluția Română din 1989 aducând, de asemenea, câteva considerații proprii. Primul paragraf este reprezentat de informații ce privesc deznodământul revoluției, considerată de către autor drept una violentă, o “descindere în anarhie și vărsare de sânge”, el punând încă de la început accentul pe manipularea emoțiilor cititorului prin atașarea unei poze cu Elena Ceaușescu de la proces, în care aceasta privește în gol și prin sublinierea faptului că aceste evenimente s-au întâmplat în timpul unei sărbători creștine – ziua de Crăciun – (este cunoscut faptul că românii sunt un popor foarte creștin), atât în descrierea imaginii cât și în corpul textului.
În cel de-al doilea paragraf acesta afirmă existența unor materiale video și a unor imagini transmise de către televiziunea națională română în întreagă lume și implică existența unor teorii ale conspirației care consideră că revoluția română a fost condusă din umbră de către alte state, aceasta nefiind la bază o revoluție ci o lovitură de stat. Un fapt negativ identificat în articol este că autorul îl proclamă pe Nicolae Ceaușescu drept un maestru al manipulării, sugerând multe din reușitele sale, și foarte puțin axându-se pe greșelile pe care le-a făcut și pe teroarea pe care a instaurat-o în România, chiar dacă acesta a avut la dispoziție filmările transmise de TVR și declarații precum cea a Alexandrei Răzvan în care aceasta sugerează că a fost amenințată cu moartea – o altă încercare a autorului de a manipula sentimentele cititorului, bazându-se pe stârnirea emoțiilor acestuia– (odată ce ești implicat emoțional, nu mai gândești rațional).
Faptul că autorul prezintă anumite sentimente de compansiune față de cuplul ceaușist se regăsește și în modul în care acesta sugerează că cei doi au fost executați, “ca niște câini”. Acest lucru are și efecte pozitive, faptul că nu-i dezumanizează pe aceștia, însă și efecte negative cum ar fi credibilitatea acestui articol și prezentarea faptelor dintr-un punct de vedere subiectiv. În continuare sunt prezentate și forțele anti-comuniste cu figurile cheie ale acestora, dar și o impresie a autorului, destul de reală, asupra procesului întârziat de democratizare a României.
Considerațiile acestuia sunt, din punctul meu de vedere destul de apropiate de realitate, deoarece încă este vizibilă o urmă de influență comunistă asupra societății românești, după cum sugerează și autorul. În mare, articolul prezintă atât puncte forte, cum ar fi prezentarea unui punct de vedere diferit față de evenimentele revoluției, atașarea unor imagini reprezentative și menționarea factorului decisiv care a “pus capacul” (hărțuirea preotului de etnie maghiară Lazlo Tokes); dar și puncte slabe cum ar fi admirația față de Nicolae Ceaușescu (atunci când l-a numit “maestru al manipulării”, sau când a scris că a fost executat ca un câine) ceea ce denotă o oarecare implicație emoțională și notă de subiectivim dată de această implicație emoțională.
Cel de-al doilea articol pe care îl voi analiza are titlul “Empire Falls: The Revolutions Of 1989” și a fost publicat în ediția din 16 Noiembrie 2009 a ziarului “The Nation” de către Ronald Grigor Suny, fiind o relatare a evoluției și a colapsului comunist din Estul Europei. Acest articol este unul mai general, abordând și alți factori pe lângă Revoluția Română. Similar, la început, cu articolul precedent deoarece și acest autor a ales să înceapă cu deznodământul evenimentelor, prin prezentarea unei imagini horifice (a cuplului aflat în fața plutonului de execuție) și prin dezumanizarea soldaților pe care îi înfățișa ca fiind “dornici să-l elimine pe dictator”. Având în vedere aportul adus articolului se pot observa concluziile personale ale autorului cu privire la căderea comunismului și cum au fost afectate societățile de către revoluții, atât de revoluțiile comuniste cât și de celelalte revoluții cum ar fi cea franceză, precum și prezentarea unor interpretări ale revoluției, bazate pe actori-cheie ai evenimentelor (cum ar fi Papa Ioan Paul al-ÎI-lea, Mikhail Gorbachev, Lech Walesa sau Nicolae Ceaușescu), ca fiind nefondate sau cel puțin exagerate. Aduce în discuție ideea de “noua ordine mondială” consinderand că evenimentele din 1989 au fost un eșec al socialismului ce i-a oferit capitalismului șansa de a se răspândi tot mai mult în lume. Este un articol axat mai mult pe politică și pe influențe decât pe prezentarea faptelor întâmplate în decursul revoluțiilor, cu informații despre bazele ideologiilor discutate (socialism, capitalism, liberalism) și despre faptul că în urma tuturor acestor evenimentele cei mai câștigați nu au fost revoluționarii, ci piețele care au făcut profit în urma acestor dezastre.
Include printre rândurile articolului o defăimare a istoriei realizată de către regimurile totalitariste prin afirmarea existenței unor factori ce au distorsionat istoria pură, cu evenimente reale, acest lucru accentuând profunzimea situației. Față de celelalte revoluții balcanice și comparată cu exemplul moral, revoluția de catifea, reiese din concluziile autorului caracterul abrutizant al revoluției românești din 1989. Limbajul folosit este unul destul de agresiv, regăsindu-se în articol termeni precum “scleroză politică” sau “trafic uman”. Din punct de vedere științific, autorul oferă o perspectiva mai solidă față de articolul precedent însă abordează o temă mai generală, axându-se nu doar pe Revoluția Română din 1989 ci pe colapsul comunist din Estul Europei. După părerea mea, articolul prezintă atât puncte forte cum ar fi, o abordare obiectivă a situației, prezentată din mai multe puncte de vedere, ipoteze destul de bine definite și o axare pe ideologiile implicate în cazul acestor evenimente; cât și puncte slabe cum ar fi folosirea unui limbaj agresiv care poate îndepărta cititorul sau să-i stârnească anumite reacții negative și o abordare generală a revoluțiilor care nu conține tot esențialul informațiilor referitoare la acestea.
Următorul articol pe care îl voi analiza are titlul “Romanian Revolution through British Eyes/Rupert Wolfe Murray: ROMANIA: Memories of a Revolution” și a fost publicat pe blogul “Foreign & Commonwealth Office “ pe data de 8 Decembrie 2014, de catre Rupert Wolfe-Murray. Este un articol de blog și conține trăiri, impresii și păreri personale ale autorului despre evenimentele din România anului 1989, și cum au afectat acestea evoluția societății românești.
El numește Revoluția Română drept una "televizată" și o compară cu celelalte revoluții din estul și centrul Europei, similar cu modul în care este comparată și în articolele precedente analizate de mine, catalogând evenimentele din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria drept silențioase și de "catifea" față de cele petrecute în România.
Analizează succint caracterul lui Nicolae Ceaușescu, sugerând că acesta era fără teamă de directivele Moscovei (ceea ce s-a și putut observă prin deciziile luate de acesta: alungarea Armatei Roșii și industrializarea României) și că avea un plan foarte bine definit pentru a conduce statul român.
Se poate observa un caracter personal acordat articolului, autorul relatând, o mare parte a evenimentelor descrise, la persoana I, prin ochii săi, de unde și titlul "Romanian Revolution through British Eyes/Rupert Wolfe Murray: ‘ROMANIA: Memories of a Revolution’ care sugerează subiectivitatea expunerii sale.
"Mergeam la conferințele de presă guvernamentale, ne petreceam timpul cu jurnaliștii “potriviți”, îi ascultăm în timp ce dictau poveștile lor prin telefon către Londra și învățam cum mass-media occidentală descrie o revoluție."
Deși este un articol publicistic, lucrarea este bogată în implicații emoționale ale autorului față de evenimente și ale persoanelor cu care acesta a intrat în contact și prezintă o oarecare atracție față de statul român și față de unele personaje românești, ceea ce ar putea să-i fi influențat un anumit mod de a-și expune trăirile și ideile.
"Pe data de 24 Decembrie 1989 am scris: “ura intensă pe care românii au simțit-o împotriva lui Ceaușescu abia începe să iasă în evidență”. Am prezis că viitorul perspectivelor națiunii arată sumbru și l-am citat pe Mircea Dinescu, un poet care a făcut parte din grupul ce a luat cu asalt televiziunea națională și s-a adresat mulțimii (una din cele mai extraordinare piese de televiziune pe care am văzut-o)."
Faptul că cercetarea desfășurată de autor este una de teren îi oferă articolului un plus de credibilitate și profunzime, conturat de imortalizarea imaginilor prin trailerul realizat care arată situația reală, bazată pe evenimente reale nu pe statistici sau informații culese din "auzite".
În finalul articolului Rupert Wolfe Murray își exprimă părerile personale despre democrația și societatea română, și despre cum a evoluat aceasta în decursul a 25 de ani după revoluție aducând merite poporului român care a reușit să treacă peste aceste momente odioase.
Din punct de vedere pozitiv consider că articolul prezintă elemente clare, concise și demne de a imortaliza un astfel de moment istoric, cu o cercetare de teren și cu impresii concepute direct din discuțiile oamenilor și din opinia publică de atunci. Ceea ce consider a fi negativ sau un punct slab al articolului este faptul că autorul s-a implicat prea mult din punct de vedere emoțional("Ardeam de frustrare că nu mă aflam în locul potrivit. Ar fi trebuit să fiu trimis în România de îndată ce problema a apărut însă atunci când am sugerat asta editorului, acesta a râs și a spus că “nu ne putem permite să te trimitem nicăieri”), acest fapt punând sub semnul întrebării veridicitatea și analiza la sânge rece a situației.
Ultimul articol pe care îl voi analiza se regăsește în baza de date a “The New York Times” și are titlul “Romania's Revolution of 1989: An Enduring Enigma”. Acesta fost publicat pe data de 31 Decembrie 1999 de către Donald G. McNeil Jr. și abordează o tema mai detaliată a Revoluției Românești din 1989.
Structura articolului este similară cu celelalte pe care le-am analizat precedent. Acesta începe prin a descrie motivul pentru care a izbucnit revolta și epilogul, executarea cuplului ceaușist.
Este un articol foarte detaliat, ipoteza acestuia fiind bazată pe declarațiile mai multor entități, atât românești cât și străine, și pe concluziile trase din imaginile și filmările trimise de televiziunea română către exterior.
Sunt evidențiate clișee ce semnalează caracterul patologic al evenimentelor din România prin citarea unor afirmații precum cea a unui crainic radio care a declarat, în direct, după ce revoluția s-a sfârșit că "anticristul a fost executat de Crăciun"; sau declarația lui Mark P. Almond, un profesor de istorie la Oxford care studiază în România, "Ideea că vrăjitoarea rea și soțul ei, tiranul rău, au fost răsturnați de la conducere doar de revolta poporului este un basm", subliniind aici dezumanizarea cuplului ceaușist prin comparația acestora cu o "vrăjitoare rea" și cu un "tiran rău".
Deși este un articol al unui ziar renumit, "The New York Times" având o istorie respectabilă de peste 150 de ani și fiind premiată cu 114 Premii Pulitzer, sunt prezente câteva greșeli gramaticale și fraze lipsite de sens, în mare parte datorate traducerii neeficente a declarațiilor din filmările transmise de televiziunea română, ceea ce sugerează o cercetare precară din partea autorului.
Cu toate acestea, autorul identifică corect starea de confuzie a societății românești de după execuția lui Ceaușescu, subliniind jocurile politice ale Frontului Salvării Naționale de-a "cine a trădat revoluția noastră", implicând o dirijare a revoluției chiar din elita României.
Conturează dezumanizarea personajului Ceaușescu prin afirmarea că acesta nu s-ar fi împotrivit să adopte "soluția chinezească", un fel de război civil, dacă ar fi avut la cunoștință ceea ce avea să urmeze.
Prezintă un soi de respect față de personajele care au avut de-a face cu Revoluția Română, acordându-le întotdeauna apelativul "domnul", și chiar susținând unele din declarațiile acestora, cum ar fi cea a lui Cristian Tudor Popescu, pe atunci editor al ziarului "Adevărul", care susținea că "noi trebuie să obținem adevărul, deoarece trăind în libertate într-un văl de minciună este chiar mai nedemn decât să fim prizonierii unei minciuni".
Sunt enunțate fapte care nu au făcute cunoscute în mass-media românească sau în istoria română, cum ar fi cele 48 de decese ale cadeților Academiei Militare care au fost trimiși să ocupe aeroportul din București, sau a eliminării unităților trimise să securizeze Ministerul Apărării.
Sunt prezentate elemente de distorsionare a mesajului (au fost declarați 60.000 de morți, când de fapt, erau 1000 de victime) și de manipulare a opiniei publice pentru a intensifica situația evenimentelor și pentru a influența mișcarea populistă să devină mai agresivă.(transmiterea unor minciuni precum infiltrarea unor teroriști din Libia, Irak, Rusia, Israel sau chiar de la CIA care complotează cu Ceaușescu și care au otrăvit apele etc.)
Articolul presupune și poziția pe care a avut-o Rusia în cadrul acestor evenimente, autorul citându-l pe Mikhail S. Gorbachev care a susținut că Moscova nu a avut nicio implicație și că “singurul nostru merit a fost că noi ne aflăm în gară atunci când trenul revoluției a sosit”.
Menționarea declarației Dr. Drăgoi, “Lângă crematoriu au fost găsite unele uniforme care aveau găuri de gloanțe în spate”, și conturarea acesteia cu informații precum că soldații care nu ascultau ordinele lui Ceaușescu erau omorâți pe loc și arși la crematoriu, iar cei care supraviețuiau erau omorâți în spitale, aprofundează caracterul morbid al revoluției.
Încă un substrat de dezumanizare al soldaților care au luptat pentru Ceaușescu în această revoluție este prezentarea cazului plutonierului lunetist care a declarat că a primit ordine să împuște pe oricine îi iese în țintă iar când a fost judecat a spus că îi pare rău că nu a ochit la cap.
Un alt element de manipulare folosit de către "actorii" revoluției este prezentarea actului "telenovelistic" difuzat în direct la televiziunea națională când un "bodyguard" al lui Ion Iliescu aranjează un apel telefonic cu unul dintre generalii armatei, General Stancalescu, ca Ceaușescu să fie imediat ucis, fără niciun fel de proces, moment în care Ion Iliescu avea să intervină declarând că "democrația nu poate începe cu o crimă".
Poate cea mai bună caracterizare a acestei revoluții, din acest articol, se află în declarația lui Silviu Brucan, care a susținut că “Cei care susțin argumentele politice, morale sau juridice nu știu ce este o revoluție. Este că în război: Dacă nu tragi tu, va trage el.”
Din punctul meu de vedere, articolul, chiar dacă este unul detaliat, prezintă multe semne de întrebare. Sunt precizate informații despre care nu am mai auzit, deci posibil inventate.
Cercetarea precară făcută de autor expune superficialitatea cu care a fost tratat subiectul de către această renumită agenție de presă ce este oarecum dubios.Totuși, faptul că analiza situației este făcută la rece îi da un plus de credibilitate, chiar dacă în mare parte din articol reiese că societatea românească este una violentă, chiar barbară. Luând în considerare evenimentele descrise în această expunere, confuzia și neliniștea create în rândul oamenilor de către aceste "jocuri politice" pot susține că titlul, "Romania’s Revolution of 1989 : An enduring enigma", o enigmă de durată, se află în perfectă concordanță cu articolul și cu revoluția în sine.
Pentru a putea face o comparație între concluziile unui străin și cele ale unui român, voi analiza în continuare un interviu pe care l-am luat unui participant la evenimentele revolutinare din 1989, din Brașov, care se afla pe atunci în anul I la”Școala Militară de Maiștri Militari de Radiolocație Leontin Sălăjan”.
Interviul începe prin descrierea funcției îndeplinite de către intervievat și a locației în care acesta se afla în perioada revoluției. Per ansamblu, interviul în sine este o expunere personală, relatarea unor fapte reale, cu informații diferite față de cele oferite atât de media românească cât și de media străină. Este cu atât mai diferită și din privința faptului că este relatată o situație din Brașov, care nu se regăsește în niciun articol străin sau în informațiile trimise de către media românească către aceștia sau către publicul român.
Intervievatul descrie o atmosfera de confuzie între cadeți și superiorii acestora, datorată în mare parte de bombardarea cu informații eronate (război cu ungurii, acte teroriste etc), fapt ce a dus la abordarea unei anumite poziții din partea armatei, care în primă fază era împotriva revoluționarilor, aceștia la rândul lor abordând o atitudine ostilă față de armată (aruncau cu pietre, amenințau, îi numeau criminali). Se poate observa cum dezinformarea populației a creat o stare de anarhie și confuzie ce a dus până la dezumanizarea armatei. În cele din urmă, după o informare mai amănunțită, situația a fost calmată odată cu interrelationarea dintre cele două opoziții iar frontul de atac și-a schimbat ținta, aceasta îndreptându-se înspre cei care cu adevărat erau făptașii evenimentelor: regimul, securitatea și așa-zișii teroriști. Ordinele oficiale pe care cadeții le-au primit la acea vreme au fost de a securiza sediul consiliului județean. Ordinele neoficiale, date tot de superiori au fost de a menține partea populației în caz că securitatea va lua acțiune împotriva acestora, ceea ce denotă faptul că în cele din urmă poziția armatei a fost de partea poporului. Autorul susține puterea informației sugerând că lipsa unor informații clare au făcut că toate aceste evenimente să decaleze în anarhie în rândul populației și teorare în rândul cadeților (chiar și în rândul veteranilor), această dezinformare fiind "mărul discordiei" sau baza anarhiei instaurate intenționat cu scopul de a crea o situație care să valideze răsturnarea de la putere a regimului ceaușist; nu pentru popor, ci pentru interesele proprii ale unor figuri cheie din politica românească și din cea străină. Din aceste informații reiese considerarea unei manipulări a evenimentelor din exterior, argumentate și de întâlnirea avută de cei doi președinți ai marilor puteri, SUA și URSS, de pe data de 2-3 Decembrie 1989, la diferență de doar câteva zile înainte de evenimentele revoluționare din România.
Percepția intervievatului despre manipulare este datorată de participarea la aceste evenimente și de trăirea acestor manipulări, el considerând că cel mai important element în influențare este dezinformarea, iar aceasta poate fi combătută doar de informația adevărată.
Având în vedere analizele articolelor și cea a interviului pot susține că imaginea revoluție este văzută aproximativ la fel de către străini în paralel cu imaginea întipărită în mintea românilor, cu mici discrepanțe.
Ceea ce am identificat asemănător atât în articolele traduse și analizate cât și în interviu este caracterizarea sumbră, morbidă a Revoluției Românești din 1989, ea fiind văzută atât de către străini cât și de către români drept una violență, barbară, cu imagini horifice și evenimente cu caracter patologic, o revoluție televizată care a condus statul român către anarhie. Un alt element comun identificat este vizibilitatea unor tehnici de manipulare precum: dezinformarea, dezumanizarea, rescrierea istoriei, controlul media, patriotismul (în cazul interviului), disocierea faptelor, frică, repetarea unei minciuni, intimidarea prin violență; care, asimiliand toate părerile analizate, au fost datorate instituirii unei "noi ordini mondiale", a unor jocuri politice externe și interne, a puterii date de deținerea unor informații și de remodelare a acestora pentru a influență opinia publică, a stârni sentimente și a instigă la acțiuni care în mod normal nu ar fi necesare. Se mai poate observa o caracteristică similară în descrierea lui Nicolae Ceaușescu, acesta fiind dezumanizat, pe bună dreptate din punctul meu de vedere, și asociat cu un maestru al manipulării, singura diferența dintre concepția romanului și cea a străinului în această privința fiind faptul că străinul arată o notă de apreciere pentru Ceaușescu ca persoană, pe când românul îl asociază pe acesta cu evenimentele dezastruoase din 1989. Alte asemănări de concepție a evenimentelor revoluției sunt starea societății românești de atunci și viteza cu care aceasta a evoluat; factorii de dezinformare care au determinat fracționarea poporului și transformarea rapidă a acțiunilor de protest pentru unul din personajele cheie ai revoluției (Lazlo Tokes) într-o revoltă națională; nivelul ipocrizie și de corupție de atunci și cum s-a profitat de o asemenea întâmplare pentru a organiza o lovitură de stat; dezumanizarea soldaților, considerați criminali în slujba regimului.
Discrepanțele pe care le-am identificat între opiniile celor două entități comparate sunt modul în care a fost analizată poziția armatei, articolele sugerând alianțe cu regimul dictatorial pe când în realitate, după spusele intervievatului, poziția armatei a fost de partea popurului, aceștia la un moment dat, chiar primind ordine să tragă în securitate dacă se va lua acțiune împotriva poporului. O altă diferența de opinie asupra evenimentelor se regăsește în limbajul abordat, cel al articolelor fiind unul referențial, mai pragmatic, pe când cel al intervievatului fiind unul artistic, având o implicație emoțională mult mai personală, consecință a participării la aceste orori.
Concluzii
Considerațiile mele despre această lucrare sunt că pot fi regăsite în ea elementele reale de manipulare, incluzând majoritatea tehnicilor folosite de către manipulatori. Sunt expuse destule exemple expresive ce au apartenența la realitatea actuală.
Sunt regăsite informații de ordin politic, ideologic, de cult, de influențare, despre media și cum abordează această manipularea, despre limbaj și ce importanță are acesta în influențarea opiniei publice, despre disocierea faptelor și ce efect au acestea, despre educația robotizată, despre sclavismul corporatist, despre dezumanizarea inamicilor, despre control, despre consumerism și ce semnifică acest fenomen, despre frică și cum este această utilizată, despre egocentrism, despre etichetare, despre intimidarea prin violență etc.
Sunt expuse și câteva modalități de evitare a manipulării, cum să te informezi, la ce să renunți, la ce să fii atent, cum să te comporți și pe ce ar fi mai important să te axezi.
Este prezentată, de asemenea, o psihologie a maselor, cu semnificația acestora, cu atitudinile maselor și modul în care acestea sunt persuadate, cu exemple succinte și precise, cu teorii care caracterizează masele și cu concluzii proprii unde a fost cazul.
Studiul de caz analizează imaginea Revoluției Românești din 1989 din mai multe puncte de vedere și oferă o comparație a acestor imagini paralele, atât din perspectiva străină cât și din perspectiva românească.
Per ansamblu, consider că este o lucrare închegată, cu informații pertinente, cu ipoteze clare și concise, asimilate pe baza unei bibliografii elocvente.
BIBLIOGRAFIE
Dicționare, enciclopedii, colecții.
Dicționar explicativ al limbii române, ed. Academiei Române, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", București;
Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979.
Lucrări cu caracter general.
ALLPORT, Floyd, Psihologia socială, ed. Nemira, București, 1997;
BALL-ROKEACH, Sandra și DE FLEUR Melvin, Teorii ale comunicării în masă, ed. Polirom, Iași, 1999;
BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum, ed. Comunicare.ro, București, 2008;
BERNAYS, Edward – Propaganda, ed. Alexandria Publishing House, Suceava, 2013;
BRETON, Philippe, Manipularea cuvântului, trad. Iacob Livia, ed. Institutul European, Iași, 2006;
CANETTI, Elias – Masele și puterea, ed. Nemira, București, 2009;
CĂPRIOARĂ, Alina, Discursul jurnalistic și manipuarea, ed. Institutul European, Iași, 2009;
DE FLEUR Melvin L. și BALL-ROKEACH Sandra, Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom Iași, 1999;
DINU, Mihai, Comunicarea, ed. Științifică, București, 1999;
DUȚĂ, Victor – Religia și Puterea.Noua ordine mondială, ed. ȘTEFAN, București, 2008;
FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, ed. Nemira, București, 1997;
HERJEU, Radu – Oglinda mișcătoare: Televiziunea și societatea: Tehnici de propagandă, persuasiune și manipulare, ed. Fundației România de Mâine, București, 2000;
KAPFERER, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, ed. Comunicare.ro, București, 2002;
LE BON, Gustave – Psihologia mulțimilor, ed. Antet XX Press, București, 2012;
LULL, James, Manipularea prin informație. Mass-media – Comunicare, cultura. O abordare globală, ed. Samizdat, Oradea, 1999;
MUCHIELLI, Alex, Arta de a influența – Analiza tehnicilor de manipulare, ed. Polirom, Iași, 2002;
ORWELL, George – O mie nouă sute optzeci și patru, ed. Polirom, Iași, 1996;
POPOVICIU, Salomeea, Psihologia socială. O abordare contextuală a individului ca actor social, ed. Universitații Emanuel, Oradea, 2013;
PORTOCALĂ, Radu, România – Autopsia unei lovituri de stat – În țara în care a triumfat minciuna, trad. Cantacuzino Ioana, ed. Continent, Sibiu, 1991;
RADOSAV, Doru, Rezistență anticomunistă în România : 1944-1989, revista Communisme, nr. 91/92, ed. Biblioteca Digitala BCU Cluj, Cluj, 2007;
RÂD, Ilie, Forme ale manipulării opiniei publice, ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2008;
STANCIUGELU, Irina, Măștile comunicării. De la etică la manipulare și înapoi, ed. Tritonic, București, 2009
TOLSTOY, Lev Nikolayevich, Război și Pace, ed. Leda, București, 2011;
WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, ed. Nemira, București, 1996.
Referințe internet.
http://blogs.fco.gov.uk/paulbrummell/2014/12/08/romanian-revolution-through-british-eyesrupert-wolfe-murray-romania-memories-of-a-revolution/, 21/05/2015 – 10:53, Rupert Wolfe-Murray, Romanian Revolution through British Eyes/Rupert Wolfe Murray: ROMANIA: Memories of a Revolution, 08.12.2014;
http://www.thenation.com/article/empire-falls-revolutions-1989, 24.05.2015 – 17 :30, Ronald Grigor Suny, Empire Falls: The Revolutions of 1989, 28.10.2009;
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/574200.stm, 20.05.2015 – 14:28, William Horsley, Romania’s Bloody Revolution, 22.10.1999;
http://www.nytimes.com/1999/12/31/world/romania-s-revolution-of-1989-an-enduring-enigma.html?pagewanted=1, 27.05.2015 – 17:35, Donald G. McNeil Jr., Romania's Revolution of 1989: An Enduring Enigma, 31.12.1999;
http://www.ziare.com/international/papa/anunt-surprinzator-de-la-vatican-cand-va-demisiona-papa-francisc-1353532, 30.04.2015 – 13:50, Mediafax, Anunt surprinzator de la Vatican: Cand va demisiona papa Francisc, 18.03.2015.
ANEXE
BBC NEWS: Revoluția sângeroasă a României
Miercuri, 22 decembrie, 1999.
Articol scris de : William Horsley, analist afaceri europene BBC
Acum 10 ani, idila revolutiilor pașnice împotriva comunismului din Estul Europei a fost călcată în picioare, odată cu descinderea bruscă a României în anarhie și vărsare de sânge. Pe 22 decembrie 1989, liderul comunist al României Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat de la conducere, printr-o revoluție violentă, și a fugit din capitală, București. Trei zile mai târziu, el și soția sa, Elena, au fost executați prin împușcare. A fost ultima dintre revoltele populare împotrivă regimului comunist din acel an în Estul Europei.
După euforia victoriei Solidarității în alegerile libere din Polonia și Revoluția de Catifea din Praga, această revoluție a fost diferită. Revoluția Română a fost ultima și cea mai sângeroasă din întreagă regiune. A ajuns la capăt în ziua de Crăciun, atunci când dictatorul și soția sa au fost executați.
Două zile mai târziu, filmări scurte ale procesului de judecare și execuției au fost prezentate la televiziunea din România și în întreagă lume. Zece ani mai târziu, teorii ale conspirației încă abundă, sugerând că multe dintre evenimentele cheie au fost gestionate de către inamici ai democrației “că revoluția română nu a fost o revoluție în sine, ci o lovitură de stat”.
Pentru cei 24 de ani că lider al partidului comunist, 21 ca președinte al României, Nicolae Ceaușescu a păstrat o dominație prin teamă, suprimând toată opoziția cu ajutorul poliției secrete brutale, Securitatea, cu cea mai mare rețea de spioni și informatori din Estul Europei.
Acesta a încurajat un tip de cult extremist al personalității în rândul populației. A exploatat abil, în cadrul blocului comunist, politica de independența de la Moscova pentru a-și consolida atât poziția de acasă cât și pe cea din străinătate. A fost sărbătorit la Casă Albă, la Palatul Buckingham și în Sala Mare a Poporului din China.
Ceaușescu a fost un maestru în a jucă pe degete marile puteri ale lumii în timpul Războiului Rece. Însă, atunci când reformele “perestrioka” ale lui Gorbachev au luat amploare, iar țările Pactului de la Varșovia și-au proclamat una câte una independența, lumea acestuia s-a prăbușit.
Căderea să a venit că rezultat a reacției sale violențe asupra publicului la tulburările locale, cum ar fi penuria de alimente, în decembrie 1989.
Totul a început pe 15 decembrie cu demonstrații, în orașul din vest, Timișoara, împotrivă hărțuirii unui preot disident de etnie maghiară, Lazlo Tokes. Aceste demonstrații s-au intensificat rapid într-un protest de masă, în care sloganele precum “Noi vrem paine” s-au transformat în “Jos cu Ceausescu”. În acel timp, Ceaușescu era plecat într-o vizită în Iran, însă când a auzit de această provocare asupra puterii sale, se spune că a plecat într-o furie oarbă.
El a criticat ceea ce a crezut că este un complot împotrivă lui, orchestrat în comun de către ruși și americani. El a denunțat generalii de armată și Securitatea care i-au ignorat ordinele de a trage în protestatari și a comandat personal trupelor să deschidă focul asupra demonstratarilor din Timișoara.
Acest lucru s-a întâmplat pe 17 decembrie, iar rapoartele iniciale au sugerat că multe sute de oameni au fost uciși. De fapt, numărul victimelor era cel mai probabil sub 100, însă protestele în masă s-au răspândit rapid către marile orașe, inclusiv București.
The Nation : Imperiul cade. Revoluțiile din 1989.
16 noiembrie 2009
Ronald Grigor Suny
Sfârșitul poveștii a fost unul oribil – o împrăștiere de gloanțe și o împroșcare a peretului cu sânge în centrul României. În ziua de Crăciun, 1989, după un proces amenajat în grabă, în față unei instanțe de tipul “kangaroo”, dictatorul român demis Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena, au fost împușcați de către un pluton de execuție. Soldaților chemați, dornici să-l elimine pe dicatorul disprețuit, li s-a ordonat să nu pună țintă mai sus de piept. Fetele condamnaților trebuiau să fie recunoscute după execuție. Țara trebuia să vadă că era comunistă se sfârșise.
Căderea comunismului a fost un punct de cotitură decisiv în istoria modernă, la fel ca revoluția franceză și cea rusă. În 1989, Imperiul Sovietic din Estul Europei s-a prăbușit; divizarea Europei simbolizată prin Zidul de la Berlin s-a destrămat; Războiul Rece a început să recidiveze într-o memorie istorică; și mai multe state pluralistice, uneori democratice, au reieșit din dictaturile de 4 decenii.( Acest an a fost, de asemenea, bicentenarul căderii Bastiliei.) Statistic, economiile aparent planificate au cedat piețelor capitaliste; speranțele au fost ridicate pe moment pentru o “nouă ordine mondială” lipsită de conflicte ideologice.
Interpretări ale cauzelor prăbușirii comunismului și al imperiului sovietic devin la fel de numeroase precum cărțile pe această temă, în special în acest an, a XX-a aniversare a sa. La o extremă sunt afirmații fataliste care conduc la dispariția sistemului utopic, structurat eronat în concepția sa. În cealaltă extremă sunt explicații foarte voluntariste și contingente care se axează pe jucători cheie – Papa polonez, Ioan Paul al-II-lea; determinatul dar inconsecventul reformator Mikhail Gorbachev; și o serie de actori din ambele părți ale baricadelor, de la Lech Walesa până la Nicolae Ceausesc – care a conturat un amestec de evenimente dinamice și volatile fără a fi în măsură să le controleze. Dar evenimentele în sine au fost atât de consecvente pentru timpurile noastre încât puțini se mulțumesc să se oprească la narațiune, analiză și explicare. Lecțiile morale și politice trebuie învățate. Judecățile despre socialism, capitalism, democrației și inginerie socială intrinsecă pentru modernitate sunt pronunțate.
Evenimentele din 1989 sunt cel mai adesea descrise că un eșec al socialismului. Este o interpretare puternică care servește la discreditarea alternativelor sistemului capitalist, care se spune că ar fi triumfat, și la a oferi capitalismului o aura de legitimitate baza nu doar pe o lectură a istoriei recente, ci și pe ipoteze despre ordinea naturală și despre natura umană. Capitalismul se propune, este statul normal al traficului uman în care oamenii fac, valorifică și necesită; socialismul este abaterea. Capitalismul răspunde la natura de “om” – lăcomia, concurența, egosimul și nevoia insațiabilă pentru mai mult. Socialismul stă în calea inițiativei, creativității și a concurenței. Asumându-i “nom de guerre”, comunismul, propune egalitatea radicală într-o lume de inegalități. Așadar, poate fi menținută doar puterea coercitivă a unei elite înrădăcinate și a unui stat represiv. În blocul de Est, odată ce forță a fost eliminată și liderii partidelor au pierdut încrederea în dreptul lor de a se pronunță, comunismul a căzut în mod natural, iar unitățile instinctuale ale oamenilor de acumulare de material au fost eliberate. Piețele au câștigat peste tot, chiar și acolo unde democrația nu a făcut-o.
Cu toate acestea, istoria, este mult mai complicată și mult mai diferită față de poveștile ideologice și morale pe care se presupune că le servește. Istoria Europei de Est în a două jumătate a secolului XX poate fi spusă că pe o poveste a două serii de revoluții: revoluțiile conduse de comuniști în anii de după cel de-al-II-lea Război Mondial care au alungat fostele elite de la conducere și au transformat mari societăți rurale în industrii urbane; și revoluțiile anticomuniste din 1989, cea mai pașnică dintre acestea fiind cea de “catifea”, care au răsturnat înrădăcinatele regimuri politice care era deja slăbite de scleroza politică. În Estul Europei, o formă de “aproape existent socialism” a fost stabilită într-un anumit moment istoric – conflictul Războiului Rece dintre Statele Unite, înarmate nuclear, și o Uniune Sovietică vizibil mai slăbită.
Patru zeci de ani mai târziu, comunismul a căzut atunci când crizele politice, stagnarea economică (însă nu căderea economică) și o voință de a schimbă felul în care sistemul funcționa au omogenizat un alt moment istoric. Spre disperarea continuă a social-democraților din Europa și din alte părți, a fost un moment al unui neoliberalism Thatcherite/Reaganite, al unui viguros anticomunism și al unor operațiuni militare sub acoperire împotriva mișcărilor radicale din întreagă lume. Cât pentru socialism, ceea ce a reieșit la începutul sec. XIX că o filozofie a unei politici nobile și devotate în promovarea bunului comun, acum a fost redus la un epitet aruncat către orice sceptic al lucrărilor laissez-faire sau al ideii că ideologia capitalismului este intrinsecă ordinii naturale. Socialismul are o istorie lungă, însă nu a fost în stare să evite povara zbrobitoare a recentei sale încarnări Leniniste.
Sfârșitul acestei povești a fost, de asemenea, confuz. Cum au căzut două imperii – unul în Estul Europei, celălalt chiar în Uniunea Sovietică – cu puțin efort din partea puterii imperiale pentru a le preveni dezintegrarea? Revolta și prăbușirea s-au întâmplat atât de rapid, atât de neașteptat, încât jurnaliștii abia au fost în stare să țină pasul cu aceste întâmplări iar oamenii de știință au rămas dezorientați. Două zeci de ani mai târziu, în Revoluția din 1989, jurnalistul Victor Sebestyen oferă o analiză care pune în prim-plan actorii umani și evită concluziile mari despre factorii structurali care au contribuit la dezintegrarea comunistă. Constantine Peshakov, un istoric la Colegiul Mount Holyoke, nu se rușinează să evoce realizările pozitive ale puterii comuniste pentru a-i explică durabilitatea, însă în majoritatea povestirii el spune în “There is no freedom without bread!” că este vorba despre o multitudine de evenimente, din Polonia până în Afghanistan, care au copleșit sistemul “socialist” și pe operatorii săi. În Societatea Necivila, Stephen Kotkin și Jan Gross, istorici la Universitatea Princeton, oferă o analiză mult mai structurată a colapsului comunist. Narările lor combină o certitudine despre neputință reformării unui stat socialist, cel puțin în Estul Europei, cu o încredere moralizatoare în inevitabilul triumf al capitalismului. Cu toate diferențele lor de ton, perspectiva și domeniu de aplicare, aceste trei cărți sunt sigure și de încredere pentru un timp în care lumea a fost întoarsă pe dos.
Foreign & Commonwealth Office Blog: Revoluția Română prin ochi britanici/România : Memorii ale unei revoluții.
8 Decembrie 2014
Rupert Wolfe Murray
“Revoluția televizată” a României a fost cel mai interesant eveniment al anului 1989, acel an memorabil în care țară după țară au ieșit de sub dominația Uniunii Sovietice.
Căderea Zidului Berlin a oferit drama principală a acelui an, iar revoluțiile din Polonia, Ungaria, Cheoslovacia și din celelalte țări central-europene au fost catalogate drept silențioase și “de catifea” față de ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul anului în România.
De ani de zile Nicoale Ceaușescu și-a arăt propria brazdă, a făcut exact ce a vrut și a ignorat directivele de la Moscova, cum ar fi: “România ar trebuie să fie o economie agricolă”. Acesta a industrializat, a alungat Armata Roșie, a încercat să medieze conflictul Arabo-Israelian, a plătit toate datoriile naționale și a fost cu adevărat popular în primii ani ai domniei sale.
Eu abia intrasem în jurnalism în timp ce țările din Centrul Europei au început să arunce jugul sovietic, dar știam puține despre România și am urât-o atunci când am vizitat-o în 1986. Abia am pus piciorul în ușă în Scoția la “Sunday”, un ziar bazat pe rubrica de Duminică din Edinburgh, și am fost rugat să scriu despre Revoluția Română, lucru ce m-a propulsat de la partea obscură de știri externe a ziarului la prima pagină.
Pe dată de 24 Decembrie 1989 am scris: “ura intensă pe care românii au simțit-o împotriva lui Ceaușescu abia începe să iasă în evidență”. Am prezis că viitorul perspectivelor națiunii arată sumbru și l-am citat pe Mircea Dinescu, un poet care a făcut parte din grupul ce a luat cu asalt televiziunea națională și s-a adresat mulțimii (una din cele mai extraordinare piese de televiziune pe care am văzut-o).
Dinescu a spus că românii trebuie să ia atitudine împotriva “dinozaurului stalinist în a cărui burtă vom găsi într-o zi corpurile celor care au avut curajul să-și exprime disperarea”.
Jocul condus de Securitate împotriva revoluției a fost unul de scurtă durată (acesta s-a încheiat odată cu execuția lui Ceaușescu de pe 25 Decembrie 1989), însă extrem de violent. Mulți oameni au fost uciși. Pentru câteva zile nu a fost foarte clar ceea ce se va întâmplat: vor supraviețui Ceaușescu și a temuta Securitate? Va prelua armata controlul din nou? Regimul democratic care a apărut a fost unul imperfect, însă de necontestat. România își dezvoltă sistemul democratic încă de atunci.
Ardeam de frustrare că nu mă aflăm în locul potrivit. Ar fi trebuit să fiu trimis în România de îndată ce problema a apărut însă atunci când am sugerat asta editorului, acesta a râs și a spus că “nu ne putem permite să te trimitem nicăieri”. Acest lucru părea absurd, ziarul meu se închipuia că pe o pulicatie “națională”, cot la cot cu Sunday Times, însă aceștia erau atât de suprinși de sugestia mea de a cheltui câțiva bani pentru a mă trimite acolo unde se desfășura acțiunea. Eram prea sărac că să îmi pot permite un bilet către Europa de Est și mi-am petrecut un Crăciun mizerabil în Scoția gandidu-mă că “eu ar fi trebuit să fiu în România”.
Am trimis o serie de apeluri disperate unor ziare “potrivite” din Londra, însă aceștia nu au fost interesați: nu au auzit niciodată de mine, aveau totul acoperit iar cei care luau deciziile se aflau în vacanță. În cele din urmă am vorbit cu editorul de călătorii de la Observer care m-a trimis în România că parte a unui grup de jurnaliști care au fost organizați (de către un antreprenor român din Londra) pentru a promova pârtiile de schi de la Poiana Brașov. Am zburat spre România în prima săptămâna a anului 1990.
Avionul nostru a fost deviat către aeroportul din Constanța unde aceștia au crezut că suntem teroriști deoarece ne-am petrecut toată după-amiază înconjurați de o echipa de soldați cu mitraliere AK 47. În cele din urmă am fost eliberați, duși într-un oraș și plasați într-un hotel de modă veche. M-am dus într-o plimbare de noapte și am observat una dintre cele mai puternice caracteristici ale acelei perioade: străzile erau pustii, abia luminate și aveau o stranie, misterioasă. Însă, peste tot unde am fost, oamenii erau deschiși, prietenoși și curioși – exact opusul felului în care se comportau românii în 1986.
La stațiunea de schi am petrecut o zi obligatoriu pe părții și la Hotel Alpin, unde eram lipit de singurul lor televizor – din hol– unde m-am alăturat personalului care urmăreau procesul celor patru oameni de încredere ai lui Ceaușescu. În Brașov am dat peste o nuntă unde se dansa cu pasiune pe o melodie braziliană pop pe care o auzeam peste tot și care a devenit, pentru mine, laitmotivul revoluției : Lambada.
După puțin timp m-am stabilit în București și am rătăcit prin oraș cu gazdă, prietenul și camaradul meu de filmare, Laurențiu Calciu. Niciunul dintre noi nu știa ce se întâmplă însă eu mă simțeam că un detectiv care a observat totul, luăm notițe și încercăm în mod constant să rezolv un puzzle. Mergeam la conferințele de presă guvernamentale, ne petreceam timpul cu jurnaliștii “potriviți”, îi ascultăm în timp ce dictau poveștile lor prin telefon către Londra și învățăm cum mass-media occidentală descrie o revoluție.
Prietenul meu regizor filma oamenii care argumentau pe teme politice pe străzile din București ore în șir. Pentru câteva săptămâni după revoluție, oamenii se adunau în jurul Universității pentru a-și împărtăși speranțele, confuziile și temerile. Era fascinant. Niciodată nu am mai auzit oameni care să vorbească cu atâta pasiune despre democrație, comunism, capitalism, industrie, agricultură sau viitor.
Am reușit să imortalizăm acest moment de liberă exprimare pe aparatul de fotografiat și, două zeci de ani mai târziu, l-am lansat într-un film documentar sub titlul de “După revoluție” (puteți vedea trailerul aici). Acel moment de intensitate și discuții despre anarhie – când totul era dezbătut și analizat pe stradă – a fost înghițit rapid de acele forumuri moderne, care domină discursul liber: mass-media și partidele politice mari.
Oamenii și-au dat seama rapid că economia lor nu a avea să se prăbușească, nu erau pe cale să fie vânduți că sclavi către investitorii capitaliști bogați, probabil și-ar fi păstrat slujbele și că era inutil să-și discute punctele de vedere pe stradă la nesfârșit. Cu toții am mers înainte. Am intrat în muncă de voluntariat, am lucrat în Bosnia pentru câțiva ani și apoi m-am întors în România că manager de proiect pentru UE. În momentul de față sunt PR Consultant și trăiesc în București.
Astăzi, după 25 de ani de la violență naștere a democrației, România se contereaza într-un puternic partener în alianța euro-atlantică. În ciuda tuturor actelor de corupție, confuzie, manipulare mediatică și emigrare, democrația României nu doar că a rămas constanța, ci s-a maturizat.
Tony Barber a scrie în Financial Times, pe 20 Noiembrie 2014, că “rezultatele alegerilor prezidențiale din România se pot dovedi a fi unul din cele mai pozitive evenimente politice din Europa în acest an. Acest rezultat este încurajator pentru ceea ce spune despre trei lucruri din centrul și estul Europei: problematica în ceea ce privește politicile etnice, lupta nesfârșită împotriva corupției și controversa extinsă dintre alianța Euro-Atlantică și Rusia.”
Românii merită felicitați pentru că au reușit să scape de una dintre cele mai odioase dictaturi din Europa modernă și alegerea consecvență a ceea ce e bine dintr-o grămadă de rău atunci când se confruntă cu alegerile electorale. Sunt, de asemenea, recunoscător pentru că m-au primit și pentru că întotdeauna m-au făcut să mă simt ca acasă.
The New York Times : Revoluția Română din 1989: O enigmă de durată.
Donaldo G. McNeil Jr.
31 Decembrie 1999
TIMIȘOARA, România – Dintre toate revoltele care au răsturnat comunismul în Europa de Est cu un deceniu în urmă, cel mai sângeros a început în acest oraș de provincie în care un protest al unor enoriași care aparțineau unui pastor calvinist a explodat într-o revoltă la nivel național care, în nouă zile, a băgat megolomaniacul cuplu de la conducere, Nicolae și Elena Ceaușescu, în față plutonului de execuție.
La 10 ani după ce un crainic de radio a jubilat “Anticristul a fost executat în ziua de Crăciun,” românii încă încearcă să pună cap la cap ceea ce s-a întâmplat. Cine la împușcat pe cine? A fost o acțiune populistă sau o lovitură de stat a comuniștilor nemulțumiți care câteva luni mai târziu au fost legitimați în alegerile electorale organizate în țară încă traumatizată? Mark P. Almond, un profesor de istorie la Oxford care studiază în România, a declarat că “Ideea că vrăjitoarea rea și soțul ei, tiranul rău, au fost răsturnați de la conducere doar de revoltă poporului este un basm”.
Căutarea depășește curiozitatea istorică. Dacă românii au găsit demnitate în revoluția lor, spune Cristian Tudor Popescu, editor al ziarului Adevărul, atunci “noi trebuie să obținem adevărul, deoarece trăind în libertate într-un val de minciună este chiar mai nedemn decât să fim prizonierii unei minciuni.” Având în vedere puterea pe care o avea Ceaușescu, revoltă română a fost că un fel de regicid virtual. Dar, spre deosebire de revoltele din celelalte țări est-europene, unde puterea a fost trecută la eroi acceptați precum Lech Walesa sau Vaclav Havel, România a fost preluată de un comitet, Frontul Salvării Naționale, care s-a fragmentat rapid în partide politice care alcătuiesc acum un joc de-a “cine a trădat revoluția noastră”.
Acum 10 ani, România era plină de informatori ai Securității, poliția secretă a României. Alimentele erau puține, căldură limitată, liberă exprimare imposibilă. Era, de asemenea, o națiune aflată pe muchie de cuțit. Prin micile ferestre de comunicare, lumea știa că regimul comunist a fost răsturnat din Germania de Est până în Bulgaria. Aceștia mai știau și că, în China, protestele democratice au fost strivite de tancuri. Nimeni nu se îndoia că nemilosul Ceaușescu avea să adopte o “soluție chinezească” dacă armata și Securitatea nu s-ar împotrivi.
Dizidenții care curând aveau să controleze țară erau abia vizibili. Ion Iliescu, aparent moștenitorul lui Ceaușescu, care a scăzut în favorurile opiniei publice pentru criticarea cultului personalității Mao, conducea o editura mică. Poetul protestatar, Mircea Dinescu, și sociologul Silviu Brucan, fost ambasador la Washington care a redactat “Scrisoarea celor șase” comuniști în vârstă care l-au atacat pe Ceaușescu, se aflau în arest la domiciliu. Pe măsură de lovitură de stat s-a desfășurat, informațiile pe care românii le primeau veneau de la televiziunea națională. Frontul Salvării Naționale s-a întâlnit în studiourile televiziunii pentru o dezbatere aproape continuă în direct, iar studiourile au fost atacate. Ceea ce transmiteau aceștia era deseori mai multă panică decât fapte reale. Aproape 60.000 de oameni au fost declarați morți; de fapt, erau aproape 1000. Oamenii strigau la camera că apele au fost otrăvite, că sovieticii invadau. Se spunea că “teroriști” din Libia, Rusia, Irak, Israel sau CIA luptau pentru Ceaușescu. (Procurorii au decis doar în ultima luna că nicio “dovadă” de acte teroriste ar fi existat). Acestea erau minciuni grotești.
Cadeți ai Academiei Militare au fost trimiși să securizeze aeroportul din București care era deja sub ocupația armatei; 48 de cadeți au fost împușcați. O unitate specială a fost trimisă să ocupe Ministerul Apărării; unitățile care au ajuns mai devreme acolo i-au omorât.
Asemenea incidente au creat suspiciuni, rămase și în ziua de astăzi, că Frontul Salvării Naționale a amenajat anumite schimburi de focuri pentru a avea suficientă vărsare de sânge că să poată dovedi că a fost o revoltă populară. (Membrii Frontului neagă vehement acest lucruri.) Potrivit lui Domnul Brucan, a cărui memoriu “Generația risipită” a fost publicat în 1994, au existat comploturi împotriva lui Ceaușescu încă din 1976 și că el personal a spus Washington-ului, Londrei și Moscovei de existența unor planuri ce intenționează să-l detroneze pe dictator, și că a primit promisiunea lui Mikhail S. Gorbachev că Moscova nu va interveni. Însă, acesta a insistă că revoltă din 1989 a fost populistă, adăugând că “singurul nostru merit a fost că noi ne aflăm în gara atunci când trenul revoluției a sosit”.
Acesta a spus că în 1987, o revoltă a muncitorilor din Brașov l-a făcut pe Ceaușescu să formeze unități militare secrete, antrenate pentru conflictele urbane. Comandourilor le-au fost date chei pentru depozite de armament și alimente, uniforme și hărți ale tunelurilor și ale buncarilor de sub clădirile guvernamentale. În orice fel de lovitură de stat, ordinele lor erau să salveze elită de partid. Domnul Brucan și alții consideră că acei oameni au creat marea majoritate a haosului din 1989.
Un alt motiv al îndoielii este că cel care a provocat revoluția nu a devenit un erou național. Lazlo Tokes a fost un pastor în Biserica reformată a României, care era destul de populară printre oamenii de etnie maghiară din Transilvania. Acesta a devenit un ghimpe în palmă guvernului cu predicile sale în care se plângea despre tratamentul pe care îl primesc maghiarii în România și despre distrugerea satelor cu buldozere pentru crearea unor ferme colective. Deoarece acesta a fost un cleric și era cunoscut jurnaliștilor străini, el nu a fost încarcerat, ci trimis în Timișoara, un mare oraș ortodox. Pe 15 Decembrie 1989, acesta fost exilat într-un sat îndepărtat pentru că a acordat un interviu unei televiziuni străine care s-a infiltrat în țară. Cu toate acestea, sute de enoriași loiali au înconjurat biserica să. Tunurile de apă au fost îndreptate către aceștia; alții s-au alăturat. Revoluția a început.
În timp ce revoluția s-a răspândit, domnul Tokes a fost uitat; doar șapte prieteni erau lângă el atunci când poliția l-a ridicat, incarcerandu-l pentru trei zile înainte că acesta să fie eliberat de colapsul regimului comunist.
Ca puternic purtător de cuvânt pentru drepturile maghiarilor, acesta este încă suspicios pentru mulți dintre români. “Că scânteie a revoluției, niciodată nu am fost apreciat,” spune acesta într-un interviu. “Dacă nu mă aflăm printre minoritățile maghiare, în momentul de față aș fi fost un Havel Vaclev sau Lech Walesa.”
Haosul sângeros care s-a răspândit în întreabă Românie a început în Timișoara, atunci când generalii, urmând ordinele lui Ceaușescu sub amenințarea cu moartea, au deschis focul. Zvonurile spun că recruții care refuzau ordinele erau executați sumar și că răniții erau uciși în spitale.
“Lângă crematoriu au fost găsite unele uniforme care aveau găuri de gloanțe în spate”, a declarat Mihai Drăgoi, un medic care a înființat Asociația 17 Decembrie a Răniților și Familiilor Îndoliate din Revoluția 1989. “Cu toate acestea, nu există nicio dorința de a investiga aceste lucruri.”
Dr. Drăgoi a făcut parte în 1994 dintr-o comisie care a concluziont că au existat 10 decese inexplicabile în spitale. Străini în haine medicale mișunau holurile spitalelor, iar cel care administra liftul numărul cinci era acuzat că omora pacienții.
În ziua de astăzi, Dr. Drăgoi, 43 de ani, se află printre puținii români care știu exact cine l-a împușcat. Un fost plutonier-major a recunoscut într-un interviu din 1995 că a stat în biroul directorului clădirii ziarului guvernamental și că trăgea în trecători. Explicația acestuia fiind: “eram speriat”. Dr. Drăgoi, care trecea pe acolo, a fost lovit în picior, și încă șchioapătă. Plutonierul a fost eliberat din serviciu în 1995 și acuzat de împușcarea a patru oameni, dintre care unul fatal. El a replicat că îi pare rău că nu a le-a ochit capetele.
În timișoara, 12 monumente marchează puncte în care zeci de oameni au murit. Agenți ai Securității au dus 44 de cadavre la crematoriul din București, iar cenușă rămasă au aruncat-o în canale.
Până la 20 Decembrie, pentru motive care încă nu sunt clare, generalii din Timișoara au avut of schimbare de sentimente, iar schimburile de focuri s-au oprit. Comandantul acestora, Gen. Victor Stancalescu, care nu a putut fi contactat în vederea acestui articol, nu a ascultat ordinele lui Ceaușescu de a deschide focul din nou, punându-și piciorul în ghips și revenind la București. În ziua următoare, însuși Ceaușescu a adus revoltă în București, atunci când o masă de 100.000 de oameni chemată să denunțe revoltă din Timișoara, a început deodată să ovaționeze “Timișoara! Timișoara!” Ultima imagine televizată a fost Ceaușescu strigând, șocat, “Liniște!” Cu toții suntem de acord că acel moment l-a terminat.
Studenții au ieșit în stradă. În acea noapte, unitățile armatei au deschis focul în Piață Universității, omorând zeci de oameni. A două zi, muncitorii au mărșăluit în centrul orașului; un general de aviata a refuzat ordinele lui Ceaușescu să-i atace. Cuplul prezidențial a fugit într-un elicopter.
După o celebrare de stradă comparată de Mircea Dinescu cu “unul din filmele de prost gust ale revoluției din Cuba”, poetul s-a îndreptat către stația de televiziune. Domnul Iliescu, care până în acea după-amiază formase Frontul Salvării Naționale și devenise președintele interimar, s-a îndreptat și el către televiziunea națională, instinctiv, spuse el. Directorul postului i-a oprit timp de o ora, spunându-le că echipamentele sunt supraîncălzite însă domnul Dinescu a insistat într-un final să între în direct și a declarat răspicat : “Dumnezeu și-a întors fața către România! Am învins!” Un val de generali s-au alăturat acestora pentru a-și depune sprijinul.
Domnul Brucan consideră că atacurile unităților secrete de lunetiști pe care le-a format Ceaușescu au fost dirijate de către cineva. Domnul Dinescu a spus mai târziu că a văzut camere de hotel cu arme și alimente ascunse în perete, și simulatoare de mitraliere plasate pe stalpurile de iluminat.
Ceaușescu a fugit spre Nord, oprind la o vila de pe malul lacului pentru ca soția sa să-și ia bijuteriile. Pilotul acestuia, care acum este mort, a pretins ori că sunt probleme mecanice ori că un radar antiaerian îi urmărea. Au aterizat în Târgoviște, au pus un bodyguard să deturneze două mașini și au căutat securitatea într-o creșă guvernamentală, însă au fost arestați de către armată.
Gelu Voican Voiculescu, un inginer musculos care a venit la stația de televiziune și a devenit impulsiv bodyguardul domnului Iliescu, a aflat de la Generalul Stancalescu că Ceaușescu se află în custodie. Cei doi au aranjat un număr de telefon și o parolă pentru a-l avea pe dictator ucis imediat. Domnul Iliescu, horifiat, refuză spunând că democrația nu poate începe cu o crimă.
Pe dată de 24 Decembrie, Frontul a dezbătut soarta cuplului, Domnul Voiculescu amintindu-și că discuțiile au avut loc într-o baie cu apa curgând pentru a evita să fie ascultați. Ceea ce a reieșit în acea zi a fost că Ceaușescu a avut două tentative de a fi salvat, potrivit rapoartelor comandantului din Târgoviște.
Domnul Brucan a spus mai târziu : “Cei care susțin argumentele politice, morale sau juridice nu știu ce este o revoluție”. “Este că în război: Dacă nu tragi tu, va trage el.”
Votul pentru organizarea rapidă a unei curți marțiale a fost unanim. Verdictul, deși nu a fost declarat, era clar, din moment ce plutonul de execuție a călătorit în aceleași elicoptere cu judecătorii. La 25 Decembrie, o casetă cu procesul arată un Ceaușescu arogant bătând cu pumnul în masă și pe soția să distrusă de durere. Apoi mâinile lor au fost legate pentru execuție, însă nu și corpurile acestora.
Împușcăturile fără discernământ au continuat, astfel încât în noaptea următoare corpurile ciuruite de gloanțe au fost afișate. Până în dimineața următoare, acestea au fost uitate. Domnul Brucan a declarat că “asta a fost dovada a ceea ce a fost mai bun,” și practic singura certitudine lăsată de o revoluție care continuă să bântuie România.
Interviu.
Unde vă aflați în perioada 16-25 decembrie 1989?
În perioada 16-25 decembrie 1989 mă aflam în anul I la Școala Militară de maiștri militari de Radiolocație ,,Leontin Sălăjan,, – Brașov.
De ce parte a revolutiei vă aflați?(rolul de atunci – revoluționar, observator sau suprimator).
La această întrebare răspunsul este mult mai amplu deoarece trebuie să ne referim la ceea ce știam în anumite momente ale perioadei menționate la prima întrebare respectiv 16-25 decembrie. La început am fost informați ca la Timișoara grupuri de huligani au devastat magazine, au bruscat și lovit oameni nevinovați, au creat haos în oraș. Puțin mai târziu circulau zvonuri că ungurii sunt la granița țării și se pregătesc să invadeze Romania. Nu știu cât de bine erau informați și șefii noștri căci lucrurile erau foarte confuze și informațiile pe care le primeam difereau de la o ora la ora. Nu știu dacă informațiile reale erau cenzurate sau pur si simplu nu știau șefii noștri ce se petrece cu adevarat.
Ce se petrecea cu adevarat am aflat în jurul datei de 19 – 20 decembrie când elevii de anul I am fost transportați cu camioanele în centrul orașului Brașov unde am încercuit sediul consiliului județean având misiunea de a nu lăsa populația civilă să intre în interior și să devasteze sediul.
Pot spune din cele trăite în acele momente că populația la început era foarte ostilă. Aruncau cu pietre în noi, ne amenintau. Ne strigau mereu că suntem criminali și ne povesteau ce s-a întâmplat la Timișoara. Ne faceau vinovați de cele întamplate acolo iar noi nu știam mare lucru despre ce s-a întamplat acolo. Efectiv nu știam de ce se poartă așa cu noi. Aveam munitie de război la noi si au aflat si ei acest lucru. Pe parcurs au devenit mai calmi și au inceput să dialogheze cu noi întrebându-ne din ce zonă a țării suntem și ne povesteau ceea ce știau despre ce se întâmplă în țara.
Ca să răspund la întrebare aș rezuma astfel: în primele zile eram împotriva celor care au devastat si creat haos oriunde în țară(așa zise grupuri de huligani) și oricând eram gata să plecam la război fără nicio rezervă împotriva ungurilor care se pregăteau să invadeze România. Simțul patriotic consider ca era mult mai pregnant atunci – cred că și datoriă propagandei politice care se făcea în acea perioadă. Dupa ce am aflat situația reală pot spune că am fost de partea populației și ca să întăresc acest lucru voi spune o întâmplare petrecută în seara unei zile din această perioadă:
-,, eram împreună cu colegii mei de anul I atât cei de la maiștri militari cât și cei de la ofițeri în centrul Brașovului. Am încercuit sediul consiliului județean. În fața noastră erau soldații de la arma securitate de la Ghimbav iar în spatele lor eram noi. La fel si ei încercuisera sediul primariei. Erau două cercuri concentrice cu cei de la securitate lângă populație și noi în spatele lor. În interiorul dispozitivului erau autocamioanele cu care am fost transportați, mașini de pompieri, salvarea și alte autovehicule ale armatei. Țin minte că la un moment dat comandantul nostru de companie a trecut pe la fiecare si ne-a spus: „dacă cei de la securitate trag în populatie noi cei din spatele lor sa-i împușcam,,.
Nici un moment nu ni s-a spus să tragem în populație și consider că în acele momente am fost de partea populației mai ales atunci când am aflat situația reală din țară.
Nu s-a tras în populație și am răsuflat ușurați. Sincer cred că ar fi fost un măcel acolo.
Care a fost poziția armatei față de revoluție/revoluționari?
Răspunsul la această întrebare cred că a fost punctat la răspunsul de la întrebarea nr.2 dar ca să concluzionez aș spune că la început au fost unele reticențe față de populația civilă (cred că a fost reciprocă) datorită informațiilor eronate pe care le primeam. Fiecare vedeam în celalalt un dușman care ne vrea răul. În momentul aflării adevărului sentimentul de încredere a fost reciproc și nu s-a mai pus sub semnul întrebării niciun moment de partea cui era armata. Lumea striga mereu ,,Armata e cu noi,,- și din acel moment practic am avut același scop – lupta împotriva regimului comunist.
Care a fost poziția armatei față de regim ?
La începutul perioadei armata a fost alături de regim deoarece eram informați că se petrec niște lucruri împotriva statului român. Indiferent de regim armata trebuie să apere teritoriul statului împotriva oricărui agresor. Deasemeni și atunci când sunt situații de criză, dezordine, acte de vandalism si forțele abilitate nu pot face față, armata trebuie să intervină pentru a restabili ordinea și siguranța în țară.
Nu pot spune că eram împotriva populației dar eram împotriva celor care făceau rău semenilor noștri. Dezinformarea, zvonurile care apareau au facut ca armata să aibă o perioadă în care nu știa nici ea de partea cui este. Când s-a aflat adevărul la ceea ce s-a întâmplat în țară, armata a fost clar de partea populației și împreună au luptat împotriva regimului dictatorial. Atât noi cât și părinții, frații și surorile noastre eram parte din aceasta țară și știam greutățile cu care ne confruntam în acel regim și întelegeam destul de bine disperarea oamenilor care protestau și cereau căderea regimului Ceaușescu.
Ce ordine ați primit?
La început, undeva prin 15-16 decembrie am primit ordinul de a merge permanent cu armamentul dupa noi(la cursuri, la masa, la studiu, pe platou, oriunde mergeam). Nu aveam muniție dar armamentul era cu noi. Dormeam seara cu armamentul la noi. Ne-am dat seama că ceva se întamplă și nu știam ce. După o zi sau două, seara pe platoul de adunare, după ce s-a efectuat prezența am primit ordinul de a rămâne pe loc și în scurt timp s-a distribuit la întreg personalul, cadre militare și elevi, muniție de război. Acela a fost un moment foarte dificil pentru noi cu multe întrebări și puține răspunsuri. Știam că ceva grav s-a produs. Toți ne gândeam că plecăm la război. Cadrele militare mai în vârstă la fel spuneau că muniție de război nu s-a distribuit la întreg personalul de când rușii au invadat Cehoslovacia – august 1968. În oraș se auzeau focuri răzlețe de armă și nu știam ce se întâmplă. În centrul orașului din câte am înțeles se aflau soldații de la arma vânători de munte. În acea seara au spus că trebuie să apărăm perimetrul școlii pentru a nu fi atacat. Am stat toată noaptea în locașele de tragere așteptând să fim atacați de către cei de la securitate din localitatea Ghimbav. Nu știam de ce deoarece noi ne gândeam că ne invadează ungurii țara. La o zi sau două după distribuirea muniției am fost transportați cu camioanele în centrul orașului la consiliul județean unde trebuia să împiedicăm populația să devasteze sediul și tot ceea ce era în împrejurimi. În oraș am stat până în jurul datei de 10 – 15 ianuarie 1990. Securitatea sediului consiliului județean am asigurat-o în primele zile când și populația era foarte revoltată de cele întamplate în țară. După 22 decembrie cănd s-a aflat de moartea ministrului apărării generalul Vasile Milea populația și armata au fost împreună și nu a mai fost nevoie de apărarea sediului consiliului județean, atunci au apărut alți inamici: teroriștii și securiștii care încă mai erau loiali regimului, împotriva cărora trebuia să luptăm noi și populația. Din acest moment armata a ocupat sediul consiliului județean și fiecare birou era ocupat de militari. La fiecare geam se vedeau arme. Luptam cu un dușman invizibil. Zvonuri multe, diversiune multă. Cine lansau aceste zvonuri si cu ce scop? În aceste momente au apărut victime în rândul armatei fiind puși în situații de a trage unii în alții.
În fiecare seară un pluton de militari asigurau din exterior siguranța celor din interiorul clădirii. Se patrula în proximitatea consiliului județean și se interzicea accesul persoanelor si mijloacelor auto. Se soma si se legitima orice persoană. Tin minte că erau un grup de persoane civile care cu rândul ne aduceau ceai fierbinte. La acea vreme în Brașov erau temperaturi foarte scăzute mai ales noaptea. Când auzeam că sunt oamenii cu ceai fierbinte eram foarte bucuroși căci era singura metodă de a reuși să ne mai încălzim un pic și să mai aflăm de la oameni ce se mai întâmplă în țară. Mergeau și ei săracii ascunzându-se după orice îi putea proteja căci mai zbura câte un glonț pe ici pe colo.
În general ordinele primite erau acelea de a supraveghea zona respectivă și a împiedica pătrunderea în perimetrul respectiv al persoanelor și mijloacelor auto străine.
Descrieți atmosfera de atunci.
La începutul perioadei aș putea spune că nu era o atmosferă prea încordată. Nu știam mai nimic
și credeam la început că este vreun exercițiu de alarmare sau alt gen de situație pe care trebuie să
o executăm. În momentul în care am văzut că trebuie să mergem cu armele după noi oriunde și asta tot timpul atunci au început să apară multe întrebări la care nu găseam răspuns. Situația a devenit mai încordată când ni s-a distribuit muniția de război. Atunci știam cu siguranță că s-a întâmplat ceva și cu siguranță ceva grav. Cât am stat în unitate ne consideram înafara oricărui pericol deși eram foarte confuzi căci nu știam real ce se întamplă. Din momentul în care am fost scoși în oraș puteam spune că ne aflam în pericol. Am fost scoși în oraș în jurul orelor 12.00 iar pe seara lumea era deja adunată în jurul nostru și al consiliului județean unde cu sigurantă voiau să intre și să devasteze totul deoarece considerau că de acolo de la cei care conduceau orașul și erau reprezentanții regimului, de acolo venea tot răul. Au scandat și au strigat cateva ore după care au plecat. A fost foarte greu. Trebuia sa fim foarte atenți căci erau foarte revoltați. Aruncau în noi cu pietre și lemne care aveau cuie în ele. Era greu să identifici de unde vine pericolul căci erau mii de oameni. Ne țineam cureaua la arme răsucită de doua trei ori pe dupa mână deoarece ni se spusese să avem grija căci vor încerca să ne ia armele din mâini. Înainte de a pleca au spus că se vor întoarce curând și vor veni și cei de la intreprinderea Autocamioane Brașov. Acum venise doar cei de la intreprinderea Tractorul Brașov. Toata noaptea mi-au răsunat în urechi lozincile strigate de oameni gen: „Jos Ceausescu”, „Jos dictatorul”, „Jos comunismul”. Știu că imediat dupa ce au plecat ne-au adus ceva de mâncare de la școală și am încercat să dormim un pic în niște autobuze care se aflau acolo. Nu a reușit nimeni să adoarmă. După câteva ore se auzea din nou zgomotul mulțimii care se apropia și se auzeau că sunt mult mai mulți. Am intrat din nou în dispozitiv și așteptam să vedem ce se mai întâmplă. Eram obosiți dar teama de necunoscut te făcea să uiți de oboseală sau foame. De pe data de 22 când se spune că armata a trecut de partea poporului a început lupta cu teroriștii și securiștii. Aici a fost mult mai greu.
Diversiune de tot felul și zvonuri foarte multe de genul: „ teroristii au ocupat un spital de copii si vor să îl arunce în aer”, „ teroristii au otravit sursele de apă din oraș”, „ teroristii trag cu PSL-uri(pușcă semiautomată cu lunetă) și nu pot fi văzuți de unde trag”, etc. Eram în interiorul clădirii consiliului județean și în fiecare cameră se aflau lăzi întregi cu muniție. Seara se tragea spre munte (Vf.Postăvarul). Se spunea că acolo se află teroristii. Orice luminița se vedea pe munte era o țintă pentru cei din camerele consiliului. Se spunea că ne vor ataca din zone apropiate.Țin minte că în fața consiliului județean se afla un liceu(actualmente Colegiul Național Unirea) care avea pod și ferestre la pod. Orice mișcare a ferestrelor de la pod și sălile de clasă erau o țintă. Știu că pereții liceului erau ciuruiți de gloanțe chiar mult timp au ramas așa după terminarea revoluției. Între Crăciun și Anul Nou au apărut alte zvonuri care ne puneau în gardă pentru perioada următoare, gen: „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”. Cine și de ce lansau asemenea zvonuri nu știu dar erau multe asemenea zvonuri care ne făcea să ii urâm pe acei așa ziși teroristi și securiști, dar noi nu știam nici cum arătau dar să mai lupti cu ei.
Bineințeles că nu s-a întâmplat nimic de Anul Nou și nici după aceea dar starea de tensiune în rândurile noastre se simțea. Când ne venea rândul la somn dormeam toți pe jos într-una din camerele din consiliul județean. Țin minte că într-o noapte unul din colegi în timp ce dormeam s-a trezit a luat arma în mâini și a tipat: „unde-i, unde-i că il impușc acum”. În urmatoarea secundă eram jumătate din pluton pe el căci avea arma încărcată și în câteva secunde ne termina pe toți. Dormeam dar…nu dormeam, era vorba de viața noastră și vegheam chiar și atunci când dormeam căci se auzeau zvonuri că teroriștii sunt foarte bine instruiți, fac parte din trupele speciale și ne era teamă că ar putea pătrunde în interiorul clădirii și ar putea intra în fiecare cameră si să-i împuște pe toți .
Populația a fost alături de noi și ne-au ajutat foarte mult. Ziua veneau și ne aduceau de mâncare, cafea, dulciuri, tigări. Am petrecut Crăciunul și Anul Nou în mijlocul evenimentelor din acea iarnă iar populația ne-a ajutat foarte mult să trecem peste aceste sărbători cu bine. Ne-au adus de toate, au fost alături de noi.
În jur de 10-15 ianuarie ne-am retras la sediul școlii. Colegii noștri din anul II și III(care au rămas în sediul școlii pe tot parcursul evenimentelor) ne-au întâmpinat cu ap lauze. A fost un moment foarte emoționant pentru noi. Am câștigat respectul lor prin ceea ce am făcut aproape o lună de zile departe de ei. Așteptam cu nerăbdare să plecăm în vacanță căci aceasta se amânase din cauza evenimentelor. Îmi aduc aminte că nici atunci nu s-au oprit zvonurile. Se spunea că sunt teroriști care înjunghie pe la spate pe cei în uniforma militară și ni s-a spus să mergem civili acasă. Atmosfera se detensionase cât de căt iar situația armatei devenise clară, era a poporului si de partea poporului.
Ca o concluzie la această întrebare aș putea spune că atmosfera din acele zile a fost foarte tensionată și a fost creată de lipsa de informare a populației și a armatei, dezinformarea si diversiunea create cu un singur scop și anume acela de a crea haos și dezordine între armată si populație.
Considerați ca s-ar fi putut ajunge la o rezolvare fără nevoia unei revolte? De ce?
Ca să se ajungă la o rezolvare fără nevoia unei revolte și fără victime trebuia ca instituțiile statului care la acea vreme dețineau puterea armată(armată, militie, securitate) să facă front comun împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu. Acest lucru nu a fost așa. Fiecare instituție din cele enumerate, la un moment dat nu știau efectiv de partea cui este și sunt sigur că și conducătorii lor nu aveau încredere unul în celalalt pentru a face front comun împotriva dictatorului. La un moment dat în multe localități din țară se „vânau” între ei: armată, miliție , securitate.
O rezolvare mai simplă ar fi fost ca în primele momente ale revoltei, dictatorul Ceaușescu să-și dea demisia din toate funcțiile deținute și să se organizeze alegeri libere deoarece lumea practic asta dorea. Cred că ar fi detensionat nemulțumirea oamenilor.
Credeți că această revoluție a fost manipulată de alte state?
Cred ca da, ținând cont de evenimentele care au avut loc în în regiune în acea perioada în ceea ce priveste țările din blocul comunist. Tonul l-a dat fosta U.R.S.S. cu Perestroika, după care căderea zidului Berlinului, revoluția de catifea din fosta Cehoslovacie. Era clar că zilele comunismului sunt numărate iar România facea și ea parte din acest plan. De-a lungul istoriei cele mai mari decizii au fost luate de către marile puteri ale lumii: împărțiri de teritorii, sfere de influențe, începuturi de conflicte armate și participări cu forțe armate la acestea. Dacă ținem cont și de întâlnirea de la Malta din 2-3 decembrie 1989 dintre presedintele S.U.A. G.Bush si presedintele U.R.S.S. Mihail Gorbaciov întâlnire apropiată de evenimentele care vor avea loc in România. Cam la 12-13 zile dupa întâlnirea celor doi președinți în România încep evenimentele care preced Revoluția din 1989.
Consider ca situația României a fost hotărâtă de alte state. În ceea ce privește manipularea în cadrul evenimentelor cred că acestea au fost făcute din exterior dar cu ajutorul oamenilor din interior care se aflau în serviciul statelor respective. Cred că de aici au venit zvonurile și diversiunea create în decembrie 1989.
Ce parere aveți despre informațiile eronate din timpul revoluției difuzate de către televiziunea națională?
Unele informații eronate au fost voite iar altele nu. Televiziunea reprezintă un mijloc de manipulare imens. Unele mesaje rău intenționate au fost lansate către populație cu bună știință urmărindu-se instaurarea anarhiei și inducerea în eroare a populației și forțelor armate. Multe victime ale Revoluției au fost create în momentul când au avut loc asemenea dezinformări pe canalele mass-media. Cine au fost cei care au lansat asemenea informații? De ce le-au lansat ?
Dupa 25 de ani înca ne mai întrebăm cine și de ce. Sunt multe înregistrări din timpul evenimentelor și doi sau trei condamnați. Prea puțin pentru numărul mare de victime. Toate informațiile eronate au fost lansate cu un scop iar cei ce le-au lansat știau exact ce spun deoarece tot ei așteptau feedbackul la informația lansată pentru a face următorul pas. Deși ar fi fost bine cred că era greu ca în acea perioadă să se restricționeze accesul în televiziune tuturor celor care erau acolo. Totuși ar fi fost greu să distingi din mulțimea de oameni „pe cei buni” și până la urmă cred ca tot cei care „trebuiau” să intre intrau în direct.
Considerați că ceea ce tinerii de după 1990 știu despre revoluția româna din 1989 este în analogie cu realitatea de atunci?
Cred că tinerii de după 1990 știu despre revoluția din 1989 mai mult din ce le povestesc părinții așa cum și noi generațiile mai vechi știm despre al doilea război mondial din ce ne povesteau bunicii noștri.
La modul general cred că știu realitatea de atunci și anume faptul că s-a rasturnat un regim comunist cu toate ale lui bune si rele cu un nou regim democratic în care ei și noi trăim în ziua de astăzi. Amănunte asupra evenimentelor de atunci sunt multe și contează foarte mult cine scrie despre aceste evenimente. Istoricii care au fost în mijlocul evenimentelor și nu au alte interse sunt sigur ca vor descrie situația reală așa cum a fost în acele zile. Noi cei ce am participat activ la aceste evenimente suntem doar o parte a celor întamplate.
Care este punctul dumneavoastră de vedere cu privire la manipularea din zilele noastre?
Orice dispută în doi sau mai mulți are parte de manipulări care au de regulă motive bine ascunse. Manipulări au fost, sunt și vor mai fi. Important este să le facem față și acest lucru îl putem face doar dacă suntem bine informați. Informația adevărată combate manipularea raspândită prin tot felul de metode zi de zi.
BIBLIOGRAFIE
Dicționare, enciclopedii, colecții.
Dicționar explicativ al limbii române, ed. Academiei Române, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan", București;
Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979.
Lucrări cu caracter general.
ALLPORT, Floyd, Psihologia socială, ed. Nemira, București, 1997;
BALL-ROKEACH, Sandra și DE FLEUR Melvin, Teorii ale comunicării în masă, ed. Polirom, Iași, 1999;
BAUDRILLARD, Jean, Societatea de consum, ed. Comunicare.ro, București, 2008;
BERNAYS, Edward – Propaganda, ed. Alexandria Publishing House, Suceava, 2013;
BRETON, Philippe, Manipularea cuvântului, trad. Iacob Livia, ed. Institutul European, Iași, 2006;
CANETTI, Elias – Masele și puterea, ed. Nemira, București, 2009;
CĂPRIOARĂ, Alina, Discursul jurnalistic și manipuarea, ed. Institutul European, Iași, 2009;
DE FLEUR Melvin L. și BALL-ROKEACH Sandra, Teorii ale comunicării de masă, ed. Polirom Iași, 1999;
DINU, Mihai, Comunicarea, ed. Științifică, București, 1999;
DUȚĂ, Victor – Religia și Puterea.Noua ordine mondială, ed. ȘTEFAN, București, 2008;
FICEAC, Bogdan – Tehnici de manipulare, ed. Nemira, București, 1997;
HERJEU, Radu – Oglinda mișcătoare: Televiziunea și societatea: Tehnici de propagandă, persuasiune și manipulare, ed. Fundației România de Mâine, București, 2000;
KAPFERER, Jean-Noel, Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, ed. Comunicare.ro, București, 2002;
LE BON, Gustave – Psihologia mulțimilor, ed. Antet XX Press, București, 2012;
LULL, James, Manipularea prin informație. Mass-media – Comunicare, cultura. O abordare globală, ed. Samizdat, Oradea, 1999;
MUCHIELLI, Alex, Arta de a influența – Analiza tehnicilor de manipulare, ed. Polirom, Iași, 2002;
ORWELL, George – O mie nouă sute optzeci și patru, ed. Polirom, Iași, 1996;
POPOVICIU, Salomeea, Psihologia socială. O abordare contextuală a individului ca actor social, ed. Universitații Emanuel, Oradea, 2013;
PORTOCALĂ, Radu, România – Autopsia unei lovituri de stat – În țara în care a triumfat minciuna, trad. Cantacuzino Ioana, ed. Continent, Sibiu, 1991;
RADOSAV, Doru, Rezistență anticomunistă în România : 1944-1989, revista Communisme, nr. 91/92, ed. Biblioteca Digitala BCU Cluj, Cluj, 2007;
RÂD, Ilie, Forme ale manipulării opiniei publice, ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2008;
STANCIUGELU, Irina, Măștile comunicării. De la etică la manipulare și înapoi, ed. Tritonic, București, 2009
TOLSTOY, Lev Nikolayevich, Război și Pace, ed. Leda, București, 2011;
WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, ed. Nemira, București, 1996.
Referințe internet.
http://blogs.fco.gov.uk/paulbrummell/2014/12/08/romanian-revolution-through-british-eyesrupert-wolfe-murray-romania-memories-of-a-revolution/, 21/05/2015 – 10:53, Rupert Wolfe-Murray, Romanian Revolution through British Eyes/Rupert Wolfe Murray: ROMANIA: Memories of a Revolution, 08.12.2014;
http://www.thenation.com/article/empire-falls-revolutions-1989, 24.05.2015 – 17 :30, Ronald Grigor Suny, Empire Falls: The Revolutions of 1989, 28.10.2009;
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/574200.stm, 20.05.2015 – 14:28, William Horsley, Romania’s Bloody Revolution, 22.10.1999;
http://www.nytimes.com/1999/12/31/world/romania-s-revolution-of-1989-an-enduring-enigma.html?pagewanted=1, 27.05.2015 – 17:35, Donald G. McNeil Jr., Romania's Revolution of 1989: An Enduring Enigma, 31.12.1999;
http://www.ziare.com/international/papa/anunt-surprinzator-de-la-vatican-cand-va-demisiona-papa-francisc-1353532, 30.04.2015 – 13:50, Mediafax, Anunt surprinzator de la Vatican: Cand va demisiona papa Francisc, 18.03.2015.
ANEXE
BBC NEWS: Revoluția sângeroasă a României
Miercuri, 22 decembrie, 1999.
Articol scris de : William Horsley, analist afaceri europene BBC
Acum 10 ani, idila revolutiilor pașnice împotriva comunismului din Estul Europei a fost călcată în picioare, odată cu descinderea bruscă a României în anarhie și vărsare de sânge. Pe 22 decembrie 1989, liderul comunist al României Nicolae Ceaușescu a fost răsturnat de la conducere, printr-o revoluție violentă, și a fugit din capitală, București. Trei zile mai târziu, el și soția sa, Elena, au fost executați prin împușcare. A fost ultima dintre revoltele populare împotrivă regimului comunist din acel an în Estul Europei.
După euforia victoriei Solidarității în alegerile libere din Polonia și Revoluția de Catifea din Praga, această revoluție a fost diferită. Revoluția Română a fost ultima și cea mai sângeroasă din întreagă regiune. A ajuns la capăt în ziua de Crăciun, atunci când dictatorul și soția sa au fost executați.
Două zile mai târziu, filmări scurte ale procesului de judecare și execuției au fost prezentate la televiziunea din România și în întreagă lume. Zece ani mai târziu, teorii ale conspirației încă abundă, sugerând că multe dintre evenimentele cheie au fost gestionate de către inamici ai democrației “că revoluția română nu a fost o revoluție în sine, ci o lovitură de stat”.
Pentru cei 24 de ani că lider al partidului comunist, 21 ca președinte al României, Nicolae Ceaușescu a păstrat o dominație prin teamă, suprimând toată opoziția cu ajutorul poliției secrete brutale, Securitatea, cu cea mai mare rețea de spioni și informatori din Estul Europei.
Acesta a încurajat un tip de cult extremist al personalității în rândul populației. A exploatat abil, în cadrul blocului comunist, politica de independența de la Moscova pentru a-și consolida atât poziția de acasă cât și pe cea din străinătate. A fost sărbătorit la Casă Albă, la Palatul Buckingham și în Sala Mare a Poporului din China.
Ceaușescu a fost un maestru în a jucă pe degete marile puteri ale lumii în timpul Războiului Rece. Însă, atunci când reformele “perestrioka” ale lui Gorbachev au luat amploare, iar țările Pactului de la Varșovia și-au proclamat una câte una independența, lumea acestuia s-a prăbușit.
Căderea să a venit că rezultat a reacției sale violențe asupra publicului la tulburările locale, cum ar fi penuria de alimente, în decembrie 1989.
Totul a început pe 15 decembrie cu demonstrații, în orașul din vest, Timișoara, împotrivă hărțuirii unui preot disident de etnie maghiară, Lazlo Tokes. Aceste demonstrații s-au intensificat rapid într-un protest de masă, în care sloganele precum “Noi vrem paine” s-au transformat în “Jos cu Ceausescu”. În acel timp, Ceaușescu era plecat într-o vizită în Iran, însă când a auzit de această provocare asupra puterii sale, se spune că a plecat într-o furie oarbă.
El a criticat ceea ce a crezut că este un complot împotrivă lui, orchestrat în comun de către ruși și americani. El a denunțat generalii de armată și Securitatea care i-au ignorat ordinele de a trage în protestatari și a comandat personal trupelor să deschidă focul asupra demonstratarilor din Timișoara.
Acest lucru s-a întâmplat pe 17 decembrie, iar rapoartele iniciale au sugerat că multe sute de oameni au fost uciși. De fapt, numărul victimelor era cel mai probabil sub 100, însă protestele în masă s-au răspândit rapid către marile orașe, inclusiv București.
The Nation : Imperiul cade. Revoluțiile din 1989.
16 noiembrie 2009
Ronald Grigor Suny
Sfârșitul poveștii a fost unul oribil – o împrăștiere de gloanțe și o împroșcare a peretului cu sânge în centrul României. În ziua de Crăciun, 1989, după un proces amenajat în grabă, în față unei instanțe de tipul “kangaroo”, dictatorul român demis Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena, au fost împușcați de către un pluton de execuție. Soldaților chemați, dornici să-l elimine pe dicatorul disprețuit, li s-a ordonat să nu pună țintă mai sus de piept. Fetele condamnaților trebuiau să fie recunoscute după execuție. Țara trebuia să vadă că era comunistă se sfârșise.
Căderea comunismului a fost un punct de cotitură decisiv în istoria modernă, la fel ca revoluția franceză și cea rusă. În 1989, Imperiul Sovietic din Estul Europei s-a prăbușit; divizarea Europei simbolizată prin Zidul de la Berlin s-a destrămat; Războiul Rece a început să recidiveze într-o memorie istorică; și mai multe state pluralistice, uneori democratice, au reieșit din dictaturile de 4 decenii.( Acest an a fost, de asemenea, bicentenarul căderii Bastiliei.) Statistic, economiile aparent planificate au cedat piețelor capitaliste; speranțele au fost ridicate pe moment pentru o “nouă ordine mondială” lipsită de conflicte ideologice.
Interpretări ale cauzelor prăbușirii comunismului și al imperiului sovietic devin la fel de numeroase precum cărțile pe această temă, în special în acest an, a XX-a aniversare a sa. La o extremă sunt afirmații fataliste care conduc la dispariția sistemului utopic, structurat eronat în concepția sa. În cealaltă extremă sunt explicații foarte voluntariste și contingente care se axează pe jucători cheie – Papa polonez, Ioan Paul al-II-lea; determinatul dar inconsecventul reformator Mikhail Gorbachev; și o serie de actori din ambele părți ale baricadelor, de la Lech Walesa până la Nicolae Ceausesc – care a conturat un amestec de evenimente dinamice și volatile fără a fi în măsură să le controleze. Dar evenimentele în sine au fost atât de consecvente pentru timpurile noastre încât puțini se mulțumesc să se oprească la narațiune, analiză și explicare. Lecțiile morale și politice trebuie învățate. Judecățile despre socialism, capitalism, democrației și inginerie socială intrinsecă pentru modernitate sunt pronunțate.
Evenimentele din 1989 sunt cel mai adesea descrise că un eșec al socialismului. Este o interpretare puternică care servește la discreditarea alternativelor sistemului capitalist, care se spune că ar fi triumfat, și la a oferi capitalismului o aura de legitimitate baza nu doar pe o lectură a istoriei recente, ci și pe ipoteze despre ordinea naturală și despre natura umană. Capitalismul se propune, este statul normal al traficului uman în care oamenii fac, valorifică și necesită; socialismul este abaterea. Capitalismul răspunde la natura de “om” – lăcomia, concurența, egosimul și nevoia insațiabilă pentru mai mult. Socialismul stă în calea inițiativei, creativității și a concurenței. Asumându-i “nom de guerre”, comunismul, propune egalitatea radicală într-o lume de inegalități. Așadar, poate fi menținută doar puterea coercitivă a unei elite înrădăcinate și a unui stat represiv. În blocul de Est, odată ce forță a fost eliminată și liderii partidelor au pierdut încrederea în dreptul lor de a se pronunță, comunismul a căzut în mod natural, iar unitățile instinctuale ale oamenilor de acumulare de material au fost eliberate. Piețele au câștigat peste tot, chiar și acolo unde democrația nu a făcut-o.
Cu toate acestea, istoria, este mult mai complicată și mult mai diferită față de poveștile ideologice și morale pe care se presupune că le servește. Istoria Europei de Est în a două jumătate a secolului XX poate fi spusă că pe o poveste a două serii de revoluții: revoluțiile conduse de comuniști în anii de după cel de-al-II-lea Război Mondial care au alungat fostele elite de la conducere și au transformat mari societăți rurale în industrii urbane; și revoluțiile anticomuniste din 1989, cea mai pașnică dintre acestea fiind cea de “catifea”, care au răsturnat înrădăcinatele regimuri politice care era deja slăbite de scleroza politică. În Estul Europei, o formă de “aproape existent socialism” a fost stabilită într-un anumit moment istoric – conflictul Războiului Rece dintre Statele Unite, înarmate nuclear, și o Uniune Sovietică vizibil mai slăbită.
Patru zeci de ani mai târziu, comunismul a căzut atunci când crizele politice, stagnarea economică (însă nu căderea economică) și o voință de a schimbă felul în care sistemul funcționa au omogenizat un alt moment istoric. Spre disperarea continuă a social-democraților din Europa și din alte părți, a fost un moment al unui neoliberalism Thatcherite/Reaganite, al unui viguros anticomunism și al unor operațiuni militare sub acoperire împotriva mișcărilor radicale din întreagă lume. Cât pentru socialism, ceea ce a reieșit la începutul sec. XIX că o filozofie a unei politici nobile și devotate în promovarea bunului comun, acum a fost redus la un epitet aruncat către orice sceptic al lucrărilor laissez-faire sau al ideii că ideologia capitalismului este intrinsecă ordinii naturale. Socialismul are o istorie lungă, însă nu a fost în stare să evite povara zbrobitoare a recentei sale încarnări Leniniste.
Sfârșitul acestei povești a fost, de asemenea, confuz. Cum au căzut două imperii – unul în Estul Europei, celălalt chiar în Uniunea Sovietică – cu puțin efort din partea puterii imperiale pentru a le preveni dezintegrarea? Revolta și prăbușirea s-au întâmplat atât de rapid, atât de neașteptat, încât jurnaliștii abia au fost în stare să țină pasul cu aceste întâmplări iar oamenii de știință au rămas dezorientați. Două zeci de ani mai târziu, în Revoluția din 1989, jurnalistul Victor Sebestyen oferă o analiză care pune în prim-plan actorii umani și evită concluziile mari despre factorii structurali care au contribuit la dezintegrarea comunistă. Constantine Peshakov, un istoric la Colegiul Mount Holyoke, nu se rușinează să evoce realizările pozitive ale puterii comuniste pentru a-i explică durabilitatea, însă în majoritatea povestirii el spune în “There is no freedom without bread!” că este vorba despre o multitudine de evenimente, din Polonia până în Afghanistan, care au copleșit sistemul “socialist” și pe operatorii săi. În Societatea Necivila, Stephen Kotkin și Jan Gross, istorici la Universitatea Princeton, oferă o analiză mult mai structurată a colapsului comunist. Narările lor combină o certitudine despre neputință reformării unui stat socialist, cel puțin în Estul Europei, cu o încredere moralizatoare în inevitabilul triumf al capitalismului. Cu toate diferențele lor de ton, perspectiva și domeniu de aplicare, aceste trei cărți sunt sigure și de încredere pentru un timp în care lumea a fost întoarsă pe dos.
Foreign & Commonwealth Office Blog: Revoluția Română prin ochi britanici/România : Memorii ale unei revoluții.
8 Decembrie 2014
Rupert Wolfe Murray
“Revoluția televizată” a României a fost cel mai interesant eveniment al anului 1989, acel an memorabil în care țară după țară au ieșit de sub dominația Uniunii Sovietice.
Căderea Zidului Berlin a oferit drama principală a acelui an, iar revoluțiile din Polonia, Ungaria, Cheoslovacia și din celelalte țări central-europene au fost catalogate drept silențioase și “de catifea” față de ceea ce s-a întâmplat la sfârșitul anului în România.
De ani de zile Nicoale Ceaușescu și-a arăt propria brazdă, a făcut exact ce a vrut și a ignorat directivele de la Moscova, cum ar fi: “România ar trebuie să fie o economie agricolă”. Acesta a industrializat, a alungat Armata Roșie, a încercat să medieze conflictul Arabo-Israelian, a plătit toate datoriile naționale și a fost cu adevărat popular în primii ani ai domniei sale.
Eu abia intrasem în jurnalism în timp ce țările din Centrul Europei au început să arunce jugul sovietic, dar știam puține despre România și am urât-o atunci când am vizitat-o în 1986. Abia am pus piciorul în ușă în Scoția la “Sunday”, un ziar bazat pe rubrica de Duminică din Edinburgh, și am fost rugat să scriu despre Revoluția Română, lucru ce m-a propulsat de la partea obscură de știri externe a ziarului la prima pagină.
Pe dată de 24 Decembrie 1989 am scris: “ura intensă pe care românii au simțit-o împotriva lui Ceaușescu abia începe să iasă în evidență”. Am prezis că viitorul perspectivelor națiunii arată sumbru și l-am citat pe Mircea Dinescu, un poet care a făcut parte din grupul ce a luat cu asalt televiziunea națională și s-a adresat mulțimii (una din cele mai extraordinare piese de televiziune pe care am văzut-o).
Dinescu a spus că românii trebuie să ia atitudine împotriva “dinozaurului stalinist în a cărui burtă vom găsi într-o zi corpurile celor care au avut curajul să-și exprime disperarea”.
Jocul condus de Securitate împotriva revoluției a fost unul de scurtă durată (acesta s-a încheiat odată cu execuția lui Ceaușescu de pe 25 Decembrie 1989), însă extrem de violent. Mulți oameni au fost uciși. Pentru câteva zile nu a fost foarte clar ceea ce se va întâmplat: vor supraviețui Ceaușescu și a temuta Securitate? Va prelua armata controlul din nou? Regimul democratic care a apărut a fost unul imperfect, însă de necontestat. România își dezvoltă sistemul democratic încă de atunci.
Ardeam de frustrare că nu mă aflăm în locul potrivit. Ar fi trebuit să fiu trimis în România de îndată ce problema a apărut însă atunci când am sugerat asta editorului, acesta a râs și a spus că “nu ne putem permite să te trimitem nicăieri”. Acest lucru părea absurd, ziarul meu se închipuia că pe o pulicatie “națională”, cot la cot cu Sunday Times, însă aceștia erau atât de suprinși de sugestia mea de a cheltui câțiva bani pentru a mă trimite acolo unde se desfășura acțiunea. Eram prea sărac că să îmi pot permite un bilet către Europa de Est și mi-am petrecut un Crăciun mizerabil în Scoția gandidu-mă că “eu ar fi trebuit să fiu în România”.
Am trimis o serie de apeluri disperate unor ziare “potrivite” din Londra, însă aceștia nu au fost interesați: nu au auzit niciodată de mine, aveau totul acoperit iar cei care luau deciziile se aflau în vacanță. În cele din urmă am vorbit cu editorul de călătorii de la Observer care m-a trimis în România că parte a unui grup de jurnaliști care au fost organizați (de către un antreprenor român din Londra) pentru a promova pârtiile de schi de la Poiana Brașov. Am zburat spre România în prima săptămâna a anului 1990.
Avionul nostru a fost deviat către aeroportul din Constanța unde aceștia au crezut că suntem teroriști deoarece ne-am petrecut toată după-amiază înconjurați de o echipa de soldați cu mitraliere AK 47. În cele din urmă am fost eliberați, duși într-un oraș și plasați într-un hotel de modă veche. M-am dus într-o plimbare de noapte și am observat una dintre cele mai puternice caracteristici ale acelei perioade: străzile erau pustii, abia luminate și aveau o stranie, misterioasă. Însă, peste tot unde am fost, oamenii erau deschiși, prietenoși și curioși – exact opusul felului în care se comportau românii în 1986.
La stațiunea de schi am petrecut o zi obligatoriu pe părții și la Hotel Alpin, unde eram lipit de singurul lor televizor – din hol– unde m-am alăturat personalului care urmăreau procesul celor patru oameni de încredere ai lui Ceaușescu. În Brașov am dat peste o nuntă unde se dansa cu pasiune pe o melodie braziliană pop pe care o auzeam peste tot și care a devenit, pentru mine, laitmotivul revoluției : Lambada.
După puțin timp m-am stabilit în București și am rătăcit prin oraș cu gazdă, prietenul și camaradul meu de filmare, Laurențiu Calciu. Niciunul dintre noi nu știa ce se întâmplă însă eu mă simțeam că un detectiv care a observat totul, luăm notițe și încercăm în mod constant să rezolv un puzzle. Mergeam la conferințele de presă guvernamentale, ne petreceam timpul cu jurnaliștii “potriviți”, îi ascultăm în timp ce dictau poveștile lor prin telefon către Londra și învățăm cum mass-media occidentală descrie o revoluție.
Prietenul meu regizor filma oamenii care argumentau pe teme politice pe străzile din București ore în șir. Pentru câteva săptămâni după revoluție, oamenii se adunau în jurul Universității pentru a-și împărtăși speranțele, confuziile și temerile. Era fascinant. Niciodată nu am mai auzit oameni care să vorbească cu atâta pasiune despre democrație, comunism, capitalism, industrie, agricultură sau viitor.
Am reușit să imortalizăm acest moment de liberă exprimare pe aparatul de fotografiat și, două zeci de ani mai târziu, l-am lansat într-un film documentar sub titlul de “După revoluție” (puteți vedea trailerul aici). Acel moment de intensitate și discuții despre anarhie – când totul era dezbătut și analizat pe stradă – a fost înghițit rapid de acele forumuri moderne, care domină discursul liber: mass-media și partidele politice mari.
Oamenii și-au dat seama rapid că economia lor nu a avea să se prăbușească, nu erau pe cale să fie vânduți că sclavi către investitorii capitaliști bogați, probabil și-ar fi păstrat slujbele și că era inutil să-și discute punctele de vedere pe stradă la nesfârșit. Cu toții am mers înainte. Am intrat în muncă de voluntariat, am lucrat în Bosnia pentru câțiva ani și apoi m-am întors în România că manager de proiect pentru UE. În momentul de față sunt PR Consultant și trăiesc în București.
Astăzi, după 25 de ani de la violență naștere a democrației, România se contereaza într-un puternic partener în alianța euro-atlantică. În ciuda tuturor actelor de corupție, confuzie, manipulare mediatică și emigrare, democrația României nu doar că a rămas constanța, ci s-a maturizat.
Tony Barber a scrie în Financial Times, pe 20 Noiembrie 2014, că “rezultatele alegerilor prezidențiale din România se pot dovedi a fi unul din cele mai pozitive evenimente politice din Europa în acest an. Acest rezultat este încurajator pentru ceea ce spune despre trei lucruri din centrul și estul Europei: problematica în ceea ce privește politicile etnice, lupta nesfârșită împotriva corupției și controversa extinsă dintre alianța Euro-Atlantică și Rusia.”
Românii merită felicitați pentru că au reușit să scape de una dintre cele mai odioase dictaturi din Europa modernă și alegerea consecvență a ceea ce e bine dintr-o grămadă de rău atunci când se confruntă cu alegerile electorale. Sunt, de asemenea, recunoscător pentru că m-au primit și pentru că întotdeauna m-au făcut să mă simt ca acasă.
The New York Times : Revoluția Română din 1989: O enigmă de durată.
Donaldo G. McNeil Jr.
31 Decembrie 1999
TIMIȘOARA, România – Dintre toate revoltele care au răsturnat comunismul în Europa de Est cu un deceniu în urmă, cel mai sângeros a început în acest oraș de provincie în care un protest al unor enoriași care aparțineau unui pastor calvinist a explodat într-o revoltă la nivel național care, în nouă zile, a băgat megolomaniacul cuplu de la conducere, Nicolae și Elena Ceaușescu, în față plutonului de execuție.
La 10 ani după ce un crainic de radio a jubilat “Anticristul a fost executat în ziua de Crăciun,” românii încă încearcă să pună cap la cap ceea ce s-a întâmplat. Cine la împușcat pe cine? A fost o acțiune populistă sau o lovitură de stat a comuniștilor nemulțumiți care câteva luni mai târziu au fost legitimați în alegerile electorale organizate în țară încă traumatizată? Mark P. Almond, un profesor de istorie la Oxford care studiază în România, a declarat că “Ideea că vrăjitoarea rea și soțul ei, tiranul rău, au fost răsturnați de la conducere doar de revoltă poporului este un basm”.
Căutarea depășește curiozitatea istorică. Dacă românii au găsit demnitate în revoluția lor, spune Cristian Tudor Popescu, editor al ziarului Adevărul, atunci “noi trebuie să obținem adevărul, deoarece trăind în libertate într-un val de minciună este chiar mai nedemn decât să fim prizonierii unei minciuni.” Având în vedere puterea pe care o avea Ceaușescu, revoltă română a fost că un fel de regicid virtual. Dar, spre deosebire de revoltele din celelalte țări est-europene, unde puterea a fost trecută la eroi acceptați precum Lech Walesa sau Vaclav Havel, România a fost preluată de un comitet, Frontul Salvării Naționale, care s-a fragmentat rapid în partide politice care alcătuiesc acum un joc de-a “cine a trădat revoluția noastră”.
Acum 10 ani, România era plină de informatori ai Securității, poliția secretă a României. Alimentele erau puține, căldură limitată, liberă exprimare imposibilă. Era, de asemenea, o națiune aflată pe muchie de cuțit. Prin micile ferestre de comunicare, lumea știa că regimul comunist a fost răsturnat din Germania de Est până în Bulgaria. Aceștia mai știau și că, în China, protestele democratice au fost strivite de tancuri. Nimeni nu se îndoia că nemilosul Ceaușescu avea să adopte o “soluție chinezească” dacă armata și Securitatea nu s-ar împotrivi.
Dizidenții care curând aveau să controleze țară erau abia vizibili. Ion Iliescu, aparent moștenitorul lui Ceaușescu, care a scăzut în favorurile opiniei publice pentru criticarea cultului personalității Mao, conducea o editura mică. Poetul protestatar, Mircea Dinescu, și sociologul Silviu Brucan, fost ambasador la Washington care a redactat “Scrisoarea celor șase” comuniști în vârstă care l-au atacat pe Ceaușescu, se aflau în arest la domiciliu. Pe măsură de lovitură de stat s-a desfășurat, informațiile pe care românii le primeau veneau de la televiziunea națională. Frontul Salvării Naționale s-a întâlnit în studiourile televiziunii pentru o dezbatere aproape continuă în direct, iar studiourile au fost atacate. Ceea ce transmiteau aceștia era deseori mai multă panică decât fapte reale. Aproape 60.000 de oameni au fost declarați morți; de fapt, erau aproape 1000. Oamenii strigau la camera că apele au fost otrăvite, că sovieticii invadau. Se spunea că “teroriști” din Libia, Rusia, Irak, Israel sau CIA luptau pentru Ceaușescu. (Procurorii au decis doar în ultima luna că nicio “dovadă” de acte teroriste ar fi existat). Acestea erau minciuni grotești.
Cadeți ai Academiei Militare au fost trimiși să securizeze aeroportul din București care era deja sub ocupația armatei; 48 de cadeți au fost împușcați. O unitate specială a fost trimisă să ocupe Ministerul Apărării; unitățile care au ajuns mai devreme acolo i-au omorât.
Asemenea incidente au creat suspiciuni, rămase și în ziua de astăzi, că Frontul Salvării Naționale a amenajat anumite schimburi de focuri pentru a avea suficientă vărsare de sânge că să poată dovedi că a fost o revoltă populară. (Membrii Frontului neagă vehement acest lucruri.) Potrivit lui Domnul Brucan, a cărui memoriu “Generația risipită” a fost publicat în 1994, au existat comploturi împotriva lui Ceaușescu încă din 1976 și că el personal a spus Washington-ului, Londrei și Moscovei de existența unor planuri ce intenționează să-l detroneze pe dictator, și că a primit promisiunea lui Mikhail S. Gorbachev că Moscova nu va interveni. Însă, acesta a insistă că revoltă din 1989 a fost populistă, adăugând că “singurul nostru merit a fost că noi ne aflăm în gara atunci când trenul revoluției a sosit”.
Acesta a spus că în 1987, o revoltă a muncitorilor din Brașov l-a făcut pe Ceaușescu să formeze unități militare secrete, antrenate pentru conflictele urbane. Comandourilor le-au fost date chei pentru depozite de armament și alimente, uniforme și hărți ale tunelurilor și ale buncarilor de sub clădirile guvernamentale. În orice fel de lovitură de stat, ordinele lor erau să salveze elită de partid. Domnul Brucan și alții consideră că acei oameni au creat marea majoritate a haosului din 1989.
Un alt motiv al îndoielii este că cel care a provocat revoluția nu a devenit un erou național. Lazlo Tokes a fost un pastor în Biserica reformată a României, care era destul de populară printre oamenii de etnie maghiară din Transilvania. Acesta a devenit un ghimpe în palmă guvernului cu predicile sale în care se plângea despre tratamentul pe care îl primesc maghiarii în România și despre distrugerea satelor cu buldozere pentru crearea unor ferme colective. Deoarece acesta a fost un cleric și era cunoscut jurnaliștilor străini, el nu a fost încarcerat, ci trimis în Timișoara, un mare oraș ortodox. Pe 15 Decembrie 1989, acesta fost exilat într-un sat îndepărtat pentru că a acordat un interviu unei televiziuni străine care s-a infiltrat în țară. Cu toate acestea, sute de enoriași loiali au înconjurat biserica să. Tunurile de apă au fost îndreptate către aceștia; alții s-au alăturat. Revoluția a început.
În timp ce revoluția s-a răspândit, domnul Tokes a fost uitat; doar șapte prieteni erau lângă el atunci când poliția l-a ridicat, incarcerandu-l pentru trei zile înainte că acesta să fie eliberat de colapsul regimului comunist.
Ca puternic purtător de cuvânt pentru drepturile maghiarilor, acesta este încă suspicios pentru mulți dintre români. “Că scânteie a revoluției, niciodată nu am fost apreciat,” spune acesta într-un interviu. “Dacă nu mă aflăm printre minoritățile maghiare, în momentul de față aș fi fost un Havel Vaclev sau Lech Walesa.”
Haosul sângeros care s-a răspândit în întreabă Românie a început în Timișoara, atunci când generalii, urmând ordinele lui Ceaușescu sub amenințarea cu moartea, au deschis focul. Zvonurile spun că recruții care refuzau ordinele erau executați sumar și că răniții erau uciși în spitale.
“Lângă crematoriu au fost găsite unele uniforme care aveau găuri de gloanțe în spate”, a declarat Mihai Drăgoi, un medic care a înființat Asociația 17 Decembrie a Răniților și Familiilor Îndoliate din Revoluția 1989. “Cu toate acestea, nu există nicio dorința de a investiga aceste lucruri.”
Dr. Drăgoi a făcut parte în 1994 dintr-o comisie care a concluziont că au existat 10 decese inexplicabile în spitale. Străini în haine medicale mișunau holurile spitalelor, iar cel care administra liftul numărul cinci era acuzat că omora pacienții.
În ziua de astăzi, Dr. Drăgoi, 43 de ani, se află printre puținii români care știu exact cine l-a împușcat. Un fost plutonier-major a recunoscut într-un interviu din 1995 că a stat în biroul directorului clădirii ziarului guvernamental și că trăgea în trecători. Explicația acestuia fiind: “eram speriat”. Dr. Drăgoi, care trecea pe acolo, a fost lovit în picior, și încă șchioapătă. Plutonierul a fost eliberat din serviciu în 1995 și acuzat de împușcarea a patru oameni, dintre care unul fatal. El a replicat că îi pare rău că nu a le-a ochit capetele.
În timișoara, 12 monumente marchează puncte în care zeci de oameni au murit. Agenți ai Securității au dus 44 de cadavre la crematoriul din București, iar cenușă rămasă au aruncat-o în canale.
Până la 20 Decembrie, pentru motive care încă nu sunt clare, generalii din Timișoara au avut of schimbare de sentimente, iar schimburile de focuri s-au oprit. Comandantul acestora, Gen. Victor Stancalescu, care nu a putut fi contactat în vederea acestui articol, nu a ascultat ordinele lui Ceaușescu de a deschide focul din nou, punându-și piciorul în ghips și revenind la București. În ziua următoare, însuși Ceaușescu a adus revoltă în București, atunci când o masă de 100.000 de oameni chemată să denunțe revoltă din Timișoara, a început deodată să ovaționeze “Timișoara! Timișoara!” Ultima imagine televizată a fost Ceaușescu strigând, șocat, “Liniște!” Cu toții suntem de acord că acel moment l-a terminat.
Studenții au ieșit în stradă. În acea noapte, unitățile armatei au deschis focul în Piață Universității, omorând zeci de oameni. A două zi, muncitorii au mărșăluit în centrul orașului; un general de aviata a refuzat ordinele lui Ceaușescu să-i atace. Cuplul prezidențial a fugit într-un elicopter.
După o celebrare de stradă comparată de Mircea Dinescu cu “unul din filmele de prost gust ale revoluției din Cuba”, poetul s-a îndreptat către stația de televiziune. Domnul Iliescu, care până în acea după-amiază formase Frontul Salvării Naționale și devenise președintele interimar, s-a îndreptat și el către televiziunea națională, instinctiv, spuse el. Directorul postului i-a oprit timp de o ora, spunându-le că echipamentele sunt supraîncălzite însă domnul Dinescu a insistat într-un final să între în direct și a declarat răspicat : “Dumnezeu și-a întors fața către România! Am învins!” Un val de generali s-au alăturat acestora pentru a-și depune sprijinul.
Domnul Brucan consideră că atacurile unităților secrete de lunetiști pe care le-a format Ceaușescu au fost dirijate de către cineva. Domnul Dinescu a spus mai târziu că a văzut camere de hotel cu arme și alimente ascunse în perete, și simulatoare de mitraliere plasate pe stalpurile de iluminat.
Ceaușescu a fugit spre Nord, oprind la o vila de pe malul lacului pentru ca soția sa să-și ia bijuteriile. Pilotul acestuia, care acum este mort, a pretins ori că sunt probleme mecanice ori că un radar antiaerian îi urmărea. Au aterizat în Târgoviște, au pus un bodyguard să deturneze două mașini și au căutat securitatea într-o creșă guvernamentală, însă au fost arestați de către armată.
Gelu Voican Voiculescu, un inginer musculos care a venit la stația de televiziune și a devenit impulsiv bodyguardul domnului Iliescu, a aflat de la Generalul Stancalescu că Ceaușescu se află în custodie. Cei doi au aranjat un număr de telefon și o parolă pentru a-l avea pe dictator ucis imediat. Domnul Iliescu, horifiat, refuză spunând că democrația nu poate începe cu o crimă.
Pe dată de 24 Decembrie, Frontul a dezbătut soarta cuplului, Domnul Voiculescu amintindu-și că discuțiile au avut loc într-o baie cu apa curgând pentru a evita să fie ascultați. Ceea ce a reieșit în acea zi a fost că Ceaușescu a avut două tentative de a fi salvat, potrivit rapoartelor comandantului din Târgoviște.
Domnul Brucan a spus mai târziu : “Cei care susțin argumentele politice, morale sau juridice nu știu ce este o revoluție”. “Este că în război: Dacă nu tragi tu, va trage el.”
Votul pentru organizarea rapidă a unei curți marțiale a fost unanim. Verdictul, deși nu a fost declarat, era clar, din moment ce plutonul de execuție a călătorit în aceleași elicoptere cu judecătorii. La 25 Decembrie, o casetă cu procesul arată un Ceaușescu arogant bătând cu pumnul în masă și pe soția să distrusă de durere. Apoi mâinile lor au fost legate pentru execuție, însă nu și corpurile acestora.
Împușcăturile fără discernământ au continuat, astfel încât în noaptea următoare corpurile ciuruite de gloanțe au fost afișate. Până în dimineața următoare, acestea au fost uitate. Domnul Brucan a declarat că “asta a fost dovada a ceea ce a fost mai bun,” și practic singura certitudine lăsată de o revoluție care continuă să bântuie România.
Interviu.
Unde vă aflați în perioada 16-25 decembrie 1989?
În perioada 16-25 decembrie 1989 mă aflam în anul I la Școala Militară de maiștri militari de Radiolocație ,,Leontin Sălăjan,, – Brașov.
De ce parte a revolutiei vă aflați?(rolul de atunci – revoluționar, observator sau suprimator).
La această întrebare răspunsul este mult mai amplu deoarece trebuie să ne referim la ceea ce știam în anumite momente ale perioadei menționate la prima întrebare respectiv 16-25 decembrie. La început am fost informați ca la Timișoara grupuri de huligani au devastat magazine, au bruscat și lovit oameni nevinovați, au creat haos în oraș. Puțin mai târziu circulau zvonuri că ungurii sunt la granița țării și se pregătesc să invadeze Romania. Nu știu cât de bine erau informați și șefii noștri căci lucrurile erau foarte confuze și informațiile pe care le primeam difereau de la o ora la ora. Nu știu dacă informațiile reale erau cenzurate sau pur si simplu nu știau șefii noștri ce se petrece cu adevarat.
Ce se petrecea cu adevarat am aflat în jurul datei de 19 – 20 decembrie când elevii de anul I am fost transportați cu camioanele în centrul orașului Brașov unde am încercuit sediul consiliului județean având misiunea de a nu lăsa populația civilă să intre în interior și să devasteze sediul.
Pot spune din cele trăite în acele momente că populația la început era foarte ostilă. Aruncau cu pietre în noi, ne amenintau. Ne strigau mereu că suntem criminali și ne povesteau ce s-a întâmplat la Timișoara. Ne faceau vinovați de cele întamplate acolo iar noi nu știam mare lucru despre ce s-a întamplat acolo. Efectiv nu știam de ce se poartă așa cu noi. Aveam munitie de război la noi si au aflat si ei acest lucru. Pe parcurs au devenit mai calmi și au inceput să dialogheze cu noi întrebându-ne din ce zonă a țării suntem și ne povesteau ceea ce știau despre ce se întâmplă în țara.
Ca să răspund la întrebare aș rezuma astfel: în primele zile eram împotriva celor care au devastat si creat haos oriunde în țară(așa zise grupuri de huligani) și oricând eram gata să plecam la război fără nicio rezervă împotriva ungurilor care se pregăteau să invadeze România. Simțul patriotic consider ca era mult mai pregnant atunci – cred că și datoriă propagandei politice care se făcea în acea perioadă. Dupa ce am aflat situația reală pot spune că am fost de partea populației și ca să întăresc acest lucru voi spune o întâmplare petrecută în seara unei zile din această perioadă:
-,, eram împreună cu colegii mei de anul I atât cei de la maiștri militari cât și cei de la ofițeri în centrul Brașovului. Am încercuit sediul consiliului județean. În fața noastră erau soldații de la arma securitate de la Ghimbav iar în spatele lor eram noi. La fel si ei încercuisera sediul primariei. Erau două cercuri concentrice cu cei de la securitate lângă populație și noi în spatele lor. În interiorul dispozitivului erau autocamioanele cu care am fost transportați, mașini de pompieri, salvarea și alte autovehicule ale armatei. Țin minte că la un moment dat comandantul nostru de companie a trecut pe la fiecare si ne-a spus: „dacă cei de la securitate trag în populatie noi cei din spatele lor sa-i împușcam,,.
Nici un moment nu ni s-a spus să tragem în populație și consider că în acele momente am fost de partea populației mai ales atunci când am aflat situația reală din țară.
Nu s-a tras în populație și am răsuflat ușurați. Sincer cred că ar fi fost un măcel acolo.
Care a fost poziția armatei față de revoluție/revoluționari?
Răspunsul la această întrebare cred că a fost punctat la răspunsul de la întrebarea nr.2 dar ca să concluzionez aș spune că la început au fost unele reticențe față de populația civilă (cred că a fost reciprocă) datorită informațiilor eronate pe care le primeam. Fiecare vedeam în celalalt un dușman care ne vrea răul. În momentul aflării adevărului sentimentul de încredere a fost reciproc și nu s-a mai pus sub semnul întrebării niciun moment de partea cui era armata. Lumea striga mereu ,,Armata e cu noi,,- și din acel moment practic am avut același scop – lupta împotriva regimului comunist.
Care a fost poziția armatei față de regim ?
La începutul perioadei armata a fost alături de regim deoarece eram informați că se petrec niște lucruri împotriva statului român. Indiferent de regim armata trebuie să apere teritoriul statului împotriva oricărui agresor. Deasemeni și atunci când sunt situații de criză, dezordine, acte de vandalism si forțele abilitate nu pot face față, armata trebuie să intervină pentru a restabili ordinea și siguranța în țară.
Nu pot spune că eram împotriva populației dar eram împotriva celor care făceau rău semenilor noștri. Dezinformarea, zvonurile care apareau au facut ca armata să aibă o perioadă în care nu știa nici ea de partea cui este. Când s-a aflat adevărul la ceea ce s-a întâmplat în țară, armata a fost clar de partea populației și împreună au luptat împotriva regimului dictatorial. Atât noi cât și părinții, frații și surorile noastre eram parte din aceasta țară și știam greutățile cu care ne confruntam în acel regim și întelegeam destul de bine disperarea oamenilor care protestau și cereau căderea regimului Ceaușescu.
Ce ordine ați primit?
La început, undeva prin 15-16 decembrie am primit ordinul de a merge permanent cu armamentul dupa noi(la cursuri, la masa, la studiu, pe platou, oriunde mergeam). Nu aveam muniție dar armamentul era cu noi. Dormeam seara cu armamentul la noi. Ne-am dat seama că ceva se întamplă și nu știam ce. După o zi sau două, seara pe platoul de adunare, după ce s-a efectuat prezența am primit ordinul de a rămâne pe loc și în scurt timp s-a distribuit la întreg personalul, cadre militare și elevi, muniție de război. Acela a fost un moment foarte dificil pentru noi cu multe întrebări și puține răspunsuri. Știam că ceva grav s-a produs. Toți ne gândeam că plecăm la război. Cadrele militare mai în vârstă la fel spuneau că muniție de război nu s-a distribuit la întreg personalul de când rușii au invadat Cehoslovacia – august 1968. În oraș se auzeau focuri răzlețe de armă și nu știam ce se întâmplă. În centrul orașului din câte am înțeles se aflau soldații de la arma vânători de munte. În acea seara au spus că trebuie să apărăm perimetrul școlii pentru a nu fi atacat. Am stat toată noaptea în locașele de tragere așteptând să fim atacați de către cei de la securitate din localitatea Ghimbav. Nu știam de ce deoarece noi ne gândeam că ne invadează ungurii țara. La o zi sau două după distribuirea muniției am fost transportați cu camioanele în centrul orașului la consiliul județean unde trebuia să împiedicăm populația să devasteze sediul și tot ceea ce era în împrejurimi. În oraș am stat până în jurul datei de 10 – 15 ianuarie 1990. Securitatea sediului consiliului județean am asigurat-o în primele zile când și populația era foarte revoltată de cele întamplate în țară. După 22 decembrie cănd s-a aflat de moartea ministrului apărării generalul Vasile Milea populația și armata au fost împreună și nu a mai fost nevoie de apărarea sediului consiliului județean, atunci au apărut alți inamici: teroriștii și securiștii care încă mai erau loiali regimului, împotriva cărora trebuia să luptăm noi și populația. Din acest moment armata a ocupat sediul consiliului județean și fiecare birou era ocupat de militari. La fiecare geam se vedeau arme. Luptam cu un dușman invizibil. Zvonuri multe, diversiune multă. Cine lansau aceste zvonuri si cu ce scop? În aceste momente au apărut victime în rândul armatei fiind puși în situații de a trage unii în alții.
În fiecare seară un pluton de militari asigurau din exterior siguranța celor din interiorul clădirii. Se patrula în proximitatea consiliului județean și se interzicea accesul persoanelor si mijloacelor auto. Se soma si se legitima orice persoană. Tin minte că erau un grup de persoane civile care cu rândul ne aduceau ceai fierbinte. La acea vreme în Brașov erau temperaturi foarte scăzute mai ales noaptea. Când auzeam că sunt oamenii cu ceai fierbinte eram foarte bucuroși căci era singura metodă de a reuși să ne mai încălzim un pic și să mai aflăm de la oameni ce se mai întâmplă în țară. Mergeau și ei săracii ascunzându-se după orice îi putea proteja căci mai zbura câte un glonț pe ici pe colo.
În general ordinele primite erau acelea de a supraveghea zona respectivă și a împiedica pătrunderea în perimetrul respectiv al persoanelor și mijloacelor auto străine.
Descrieți atmosfera de atunci.
La începutul perioadei aș putea spune că nu era o atmosferă prea încordată. Nu știam mai nimic
și credeam la început că este vreun exercițiu de alarmare sau alt gen de situație pe care trebuie să
o executăm. În momentul în care am văzut că trebuie să mergem cu armele după noi oriunde și asta tot timpul atunci au început să apară multe întrebări la care nu găseam răspuns. Situația a devenit mai încordată când ni s-a distribuit muniția de război. Atunci știam cu siguranță că s-a întâmplat ceva și cu siguranță ceva grav. Cât am stat în unitate ne consideram înafara oricărui pericol deși eram foarte confuzi căci nu știam real ce se întamplă. Din momentul în care am fost scoși în oraș puteam spune că ne aflam în pericol. Am fost scoși în oraș în jurul orelor 12.00 iar pe seara lumea era deja adunată în jurul nostru și al consiliului județean unde cu sigurantă voiau să intre și să devasteze totul deoarece considerau că de acolo de la cei care conduceau orașul și erau reprezentanții regimului, de acolo venea tot răul. Au scandat și au strigat cateva ore după care au plecat. A fost foarte greu. Trebuia sa fim foarte atenți căci erau foarte revoltați. Aruncau în noi cu pietre și lemne care aveau cuie în ele. Era greu să identifici de unde vine pericolul căci erau mii de oameni. Ne țineam cureaua la arme răsucită de doua trei ori pe dupa mână deoarece ni se spusese să avem grija căci vor încerca să ne ia armele din mâini. Înainte de a pleca au spus că se vor întoarce curând și vor veni și cei de la intreprinderea Autocamioane Brașov. Acum venise doar cei de la intreprinderea Tractorul Brașov. Toata noaptea mi-au răsunat în urechi lozincile strigate de oameni gen: „Jos Ceausescu”, „Jos dictatorul”, „Jos comunismul”. Știu că imediat dupa ce au plecat ne-au adus ceva de mâncare de la școală și am încercat să dormim un pic în niște autobuze care se aflau acolo. Nu a reușit nimeni să adoarmă. După câteva ore se auzea din nou zgomotul mulțimii care se apropia și se auzeau că sunt mult mai mulți. Am intrat din nou în dispozitiv și așteptam să vedem ce se mai întâmplă. Eram obosiți dar teama de necunoscut te făcea să uiți de oboseală sau foame. De pe data de 22 când se spune că armata a trecut de partea poporului a început lupta cu teroriștii și securiștii. Aici a fost mult mai greu.
Diversiune de tot felul și zvonuri foarte multe de genul: „ teroristii au ocupat un spital de copii si vor să îl arunce în aer”, „ teroristii au otravit sursele de apă din oraș”, „ teroristii trag cu PSL-uri(pușcă semiautomată cu lunetă) și nu pot fi văzuți de unde trag”, etc. Eram în interiorul clădirii consiliului județean și în fiecare cameră se aflau lăzi întregi cu muniție. Seara se tragea spre munte (Vf.Postăvarul). Se spunea că acolo se află teroristii. Orice luminița se vedea pe munte era o țintă pentru cei din camerele consiliului. Se spunea că ne vor ataca din zone apropiate.Țin minte că în fața consiliului județean se afla un liceu(actualmente Colegiul Național Unirea) care avea pod și ferestre la pod. Orice mișcare a ferestrelor de la pod și sălile de clasă erau o țintă. Știu că pereții liceului erau ciuruiți de gloanțe chiar mult timp au ramas așa după terminarea revoluției. Între Crăciun și Anul Nou au apărut alte zvonuri care ne puneau în gardă pentru perioada următoare, gen: „Crăciunul a fost al vostru, Revelionul va fi al nostru”. Cine și de ce lansau asemenea zvonuri nu știu dar erau multe asemenea zvonuri care ne făcea să ii urâm pe acei așa ziși teroristi și securiști, dar noi nu știam nici cum arătau dar să mai lupti cu ei.
Bineințeles că nu s-a întâmplat nimic de Anul Nou și nici după aceea dar starea de tensiune în rândurile noastre se simțea. Când ne venea rândul la somn dormeam toți pe jos într-una din camerele din consiliul județean. Țin minte că într-o noapte unul din colegi în timp ce dormeam s-a trezit a luat arma în mâini și a tipat: „unde-i, unde-i că il impușc acum”. În urmatoarea secundă eram jumătate din pluton pe el căci avea arma încărcată și în câteva secunde ne termina pe toți. Dormeam dar…nu dormeam, era vorba de viața noastră și vegheam chiar și atunci când dormeam căci se auzeau zvonuri că teroriștii sunt foarte bine instruiți, fac parte din trupele speciale și ne era teamă că ar putea pătrunde în interiorul clădirii și ar putea intra în fiecare cameră si să-i împuște pe toți .
Populația a fost alături de noi și ne-au ajutat foarte mult. Ziua veneau și ne aduceau de mâncare, cafea, dulciuri, tigări. Am petrecut Crăciunul și Anul Nou în mijlocul evenimentelor din acea iarnă iar populația ne-a ajutat foarte mult să trecem peste aceste sărbători cu bine. Ne-au adus de toate, au fost alături de noi.
În jur de 10-15 ianuarie ne-am retras la sediul școlii. Colegii noștri din anul II și III(care au rămas în sediul școlii pe tot parcursul evenimentelor) ne-au întâmpinat cu ap lauze. A fost un moment foarte emoționant pentru noi. Am câștigat respectul lor prin ceea ce am făcut aproape o lună de zile departe de ei. Așteptam cu nerăbdare să plecăm în vacanță căci aceasta se amânase din cauza evenimentelor. Îmi aduc aminte că nici atunci nu s-au oprit zvonurile. Se spunea că sunt teroriști care înjunghie pe la spate pe cei în uniforma militară și ni s-a spus să mergem civili acasă. Atmosfera se detensionase cât de căt iar situația armatei devenise clară, era a poporului si de partea poporului.
Ca o concluzie la această întrebare aș putea spune că atmosfera din acele zile a fost foarte tensionată și a fost creată de lipsa de informare a populației și a armatei, dezinformarea si diversiunea create cu un singur scop și anume acela de a crea haos și dezordine între armată si populație.
Considerați ca s-ar fi putut ajunge la o rezolvare fără nevoia unei revolte? De ce?
Ca să se ajungă la o rezolvare fără nevoia unei revolte și fără victime trebuia ca instituțiile statului care la acea vreme dețineau puterea armată(armată, militie, securitate) să facă front comun împotriva dictatorului Nicolae Ceaușescu. Acest lucru nu a fost așa. Fiecare instituție din cele enumerate, la un moment dat nu știau efectiv de partea cui este și sunt sigur că și conducătorii lor nu aveau încredere unul în celalalt pentru a face front comun împotriva dictatorului. La un moment dat în multe localități din țară se „vânau” între ei: armată, miliție , securitate.
O rezolvare mai simplă ar fi fost ca în primele momente ale revoltei, dictatorul Ceaușescu să-și dea demisia din toate funcțiile deținute și să se organizeze alegeri libere deoarece lumea practic asta dorea. Cred că ar fi detensionat nemulțumirea oamenilor.
Credeți că această revoluție a fost manipulată de alte state?
Cred ca da, ținând cont de evenimentele care au avut loc în în regiune în acea perioada în ceea ce priveste țările din blocul comunist. Tonul l-a dat fosta U.R.S.S. cu Perestroika, după care căderea zidului Berlinului, revoluția de catifea din fosta Cehoslovacie. Era clar că zilele comunismului sunt numărate iar România facea și ea parte din acest plan. De-a lungul istoriei cele mai mari decizii au fost luate de către marile puteri ale lumii: împărțiri de teritorii, sfere de influențe, începuturi de conflicte armate și participări cu forțe armate la acestea. Dacă ținem cont și de întâlnirea de la Malta din 2-3 decembrie 1989 dintre presedintele S.U.A. G.Bush si presedintele U.R.S.S. Mihail Gorbaciov întâlnire apropiată de evenimentele care vor avea loc in România. Cam la 12-13 zile dupa întâlnirea celor doi președinți în România încep evenimentele care preced Revoluția din 1989.
Consider ca situația României a fost hotărâtă de alte state. În ceea ce privește manipularea în cadrul evenimentelor cred că acestea au fost făcute din exterior dar cu ajutorul oamenilor din interior care se aflau în serviciul statelor respective. Cred că de aici au venit zvonurile și diversiunea create în decembrie 1989.
Ce parere aveți despre informațiile eronate din timpul revoluției difuzate de către televiziunea națională?
Unele informații eronate au fost voite iar altele nu. Televiziunea reprezintă un mijloc de manipulare imens. Unele mesaje rău intenționate au fost lansate către populație cu bună știință urmărindu-se instaurarea anarhiei și inducerea în eroare a populației și forțelor armate. Multe victime ale Revoluției au fost create în momentul când au avut loc asemenea dezinformări pe canalele mass-media. Cine au fost cei care au lansat asemenea informații? De ce le-au lansat ?
Dupa 25 de ani înca ne mai întrebăm cine și de ce. Sunt multe înregistrări din timpul evenimentelor și doi sau trei condamnați. Prea puțin pentru numărul mare de victime. Toate informațiile eronate au fost lansate cu un scop iar cei ce le-au lansat știau exact ce spun deoarece tot ei așteptau feedbackul la informația lansată pentru a face următorul pas. Deși ar fi fost bine cred că era greu ca în acea perioadă să se restricționeze accesul în televiziune tuturor celor care erau acolo. Totuși ar fi fost greu să distingi din mulțimea de oameni „pe cei buni” și până la urmă cred ca tot cei care „trebuiau” să intre intrau în direct.
Considerați că ceea ce tinerii de după 1990 știu despre revoluția româna din 1989 este în analogie cu realitatea de atunci?
Cred că tinerii de după 1990 știu despre revoluția din 1989 mai mult din ce le povestesc părinții așa cum și noi generațiile mai vechi știm despre al doilea război mondial din ce ne povesteau bunicii noștri.
La modul general cred că știu realitatea de atunci și anume faptul că s-a rasturnat un regim comunist cu toate ale lui bune si rele cu un nou regim democratic în care ei și noi trăim în ziua de astăzi. Amănunte asupra evenimentelor de atunci sunt multe și contează foarte mult cine scrie despre aceste evenimente. Istoricii care au fost în mijlocul evenimentelor și nu au alte interse sunt sigur ca vor descrie situația reală așa cum a fost în acele zile. Noi cei ce am participat activ la aceste evenimente suntem doar o parte a celor întamplate.
Care este punctul dumneavoastră de vedere cu privire la manipularea din zilele noastre?
Orice dispută în doi sau mai mulți are parte de manipulări care au de regulă motive bine ascunse. Manipulări au fost, sunt și vor mai fi. Important este să le facem față și acest lucru îl putem face doar dacă suntem bine informați. Informația adevărată combate manipularea raspândită prin tot felul de metode zi de zi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manipularea Opiniei Publice (ID: 107284)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.