. Manipularea In Mediile de Comunicare In Masa
Argument
În piesa vieții, fiecare dintre noi ar vrea să-și scrie rolul și să-și interpreteze destinul în așa fel încât să ajungă la un final conform cu propriile sale dorințe. Dar pentru că suntem ființe sociale, monologul nu este o soluție. Trebuie să ne alegem replicile astfel ca ele să se integreze unui cor anume. Uneori, sau chiar adesea, este foarte posibil ca replicile imaginate de noi să fie disonante sau să nu fie acceptate de ceilalți actori. De aceea este nevoie de un Regizor care să-și asume rolul de a pune în acord toate rolurile personale. Supunându-ne lui, ne pierdem autonomia și ne integrăm sistemului. Cu timpul, nu mai putem spune cât anume din destinul personal l-am scris noi înșine și cât a fost scris de alții. Nu mai putem preciza cu exactitate cât din ființa noastră ne reprezintă Eul și cât este rezultatul sfaturilor, antrenamentelor, educației, sugestiilor, recomandărilor sau ordinelor pe care ni le impun ceilalți. Nu mai știm unde se termină rolul pe care ni l-am scris noi înșine și unde începe cel scris de alții. Nu mai putem spune cine, de ce și când a scris scenariul care ne comandă ce să gândim, ce să facem, ce să simțim. Iar de multe ori se întâmplă ca vreun Regizor să-și depășească simpla condiție de dispecer abilitat să pună ordine într-un sistem și începe să se creadă demiurg, să-i socotească pe ceilalți simpli figuranți într-o piesă scrisă de el, pentru el, care lor, evident le este străină. În astfel de cazuri, mai devreme sau mai târziu, piesele se transformă în tragedii oribile…
Această carte se ocupă tocmai de Regizorii care se cred demiurgi, de modul în care își scriu scenariile și de tehnicile prin care transformă actori talentați în figuranți fără voie. Este un domeniu care, dincolo de impresia ocultă pe care o degajă, are reguli precise. Cei mai mulți dintre noi, pradă impresiei bune pe care o avem despre propria noastră persoană, nu credem că putem deveni prea ușor victimele artizanilor manipulării. Dar lucrurile stau cu totul pe dos. Încercările de manipulare vin tot timpul, de pretutindeni. Și cele mai ușoare victime sunt cei care nu vor să creadă…
Există nenumărate sfaturi, exerciții și algoritmi de a induce individului rezistența față de presiunea celor care încearcă să-i remodeleze gândirea, simțurile, comportamentul, conform intereselor lor. Toate însă au la bază cunoașterea tehnicilor de manipulare. Fiind avertizat de presiunile ce se exercită permanent asupra lui, știindu-le substratul și finalitatea, fiecare individ își poate găsi propria sa cale de a rezista, de a se regăsi pe sine însuși în orice împrejurare, de a nu deveni un simplu figurant…
I.1. Comunicarea
I. 1.1 Concepte si caracteristici ale comunicarii
I.1.2 Sistemul de comunicare: structură, etape, relații interprocesuale
Definițiile referitoare la comunicare relevă, în principal, faptul că actul comunicării umane este considerat un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între care există, desigur, relații de interdependență, având ca obiectiv transmiterea de informații în vederea realizării cunoașterii. Cu scopul de a explica și de a realiza înțelegerea esenței privind structura sistemului de comunicare, teoreticienii domeniului
recurg îndeobște la folosirea, ca model, a schemei generale a
proceselor comunicative, așa cum a fost concepută de întemeietorii
teoriei comunicării, Claude Shanon și Warren Weaver, în lucrarea
fundamentală „The Mathematical Theory of Communication”,
1949.
În structura sistemului se identifică existența următoarelor
elemente: 1) Sursa emițătoare/Emițător de mesaje (EM); 2) Mesajul
transmis (M); 3) Aparatul de transmitere/Transmițător (T);
4) Semnalul transmis (ST); 5) Canal de transmitere (C); 6) Semnal
recepționat (SR); 7) Aparat de recepție/Receptor (R) și 8)
Destinatarul mesajului (DM) (figura 1).
Fig. 1 Schema de principiu a comunicării după Shannon-Weaver
Analizând figura de mai sus, se poate constata că, din punct
de vedere al interacțiunii elementelor ce participă la actul
comunicării sistemul cuprinde următoarele: 1) persoana care
inițiază și formulează mesajul; 2) transmițătorul prin intermediul
căruia mesajul este codificat devenind semnal verbal, nonverbal,
grafic, vibrator, impuls, etc.; 3) canalul prin mijlocirea căruia
semnalele pătrund și se propagă; 4) receptorul ce preia semnalele,
decodificându-le și, în fine, 5) destinatarul care înțelege și
interpretează mesajul formulat.
Cu alte cuvinte, și într-o schemă multisimplificată, mesajul
generat de emițător ca sursă de informație este codificat de un
transmițător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la
receptorul care îl decodifică și restabilește forma inițială a mesajului,
făcându-l să parvină la receptor, deci la destinație.
În realitate însă, actul intercomunicării umane este de o mare
complexitate și de o infinită nuanțare, fapt ce necesită cel puțin
câteva clasificări:
Astfel, în termenul „global” de mesaj pot fi regăsite o serie
de alte elemente precum situația/evenimentul/obiectul care
reprezintă subiectul comunicării, concepția emițătorului/receptorului
asupra acestui eveniment/situație/obiect, simbolurile ca
ansamblu utilizate în transmiterea mesajului, cât și atitudinea/
experiența sau opiniile ce determină modul de concepere a
mesajului de către cel angrenat în actul comunicării.
În plus, termenul de mesaj urmează să acopere și o serie de
realități subtile, produse ale psihismului uman, precum: gânduri,
idei, sentimente, emoții, stări ale conștiinței și altele, greu sau deloc
accesibile simțurilor noastre; în scopul transmiterii lor, emițătorul se
vede obligat să utilizeze semnale materiale, înlocuind de fapt
imaterialul mesajului cu un semnal, demers ce se realizează
printr-un proces de codificare, ca activitate obligatorie.
La rândul său, termenul de „sursă” emițătoare sau „emițător”
ne duce cu gândul la o singură persoană/individ. În realitate,
numeroase sunt situațiile când sursa este doar o purtătoare de cuvânt
al unor terți, al căror mesaj îl transmite, aducându-și, de altfel,
propria-i contribuție la acesta, prin amplificarea sau diminuarea
informației, prin codul folosit etc.; tot astfel, concepția sursei asupra
obiectului mesajului cât și experiența acumulată de emițător în
conceperea mesajului nu reprezintă altceva decât suma unor
concepții și experiențe acumulate de acesta din alte surse, de-a
lungul timpului; cu alte cuvinte, într-un emițător putem identifica –
în ultimă instanță – o multitudine de surse emițătoare, acumulate în
timp (37; p. 29).
În mod similar se poate considera și transmițătorul care, la
rândul său, se poate identifica cu o multitudine de alte surse din care
și-a constituit concepțiile, experiențele, etc.; este important de
semnalat aici necesitatea compatibilității între semnalul în care s-a
codificat mesajul de către transmițător și canalul de transmisie a
acestuia, prin asigurarea mediului prielnic de propagare. Altfel,
limbajul non-verbal utilizat de un emițător ce își transmite mesajul
vorbind la telefon nu va fi niciodată receptat de destinatar.
Din analiza funcționării sistemului de comunicare se pot
deduce și relațiile de interdependență ce se stabilesc între
elementele sistemului; astfel, putem constata:
• stabilirea unei reacții reversibile între emițător și
receptor, esența comunicării umane fiind de fapt
dialogul;
• vehicularea de către partenerii la dialog a mesajului ce
conține informația, în cadrul procesului de comunicare;
• manifestarea în cadrul comunicării a „codurilor” în mod
independent față de parteneri, dar conștientizate de către
aceștia;
• acceptarea rolului contextului ca aspect fundamental,
mesajele fiind integrate acestuia, de unde fenomenul
dependenței de context și/sau necesitatea adaptării la
acesta;
• implicarea experienței anterioare a partenerilor emițătorreceptor
în codificarea/decodificarea mesajului;
• compatibilizarea transmițător/semnal/canal de transmitere.
Pe parcursul său, procesul de comunicare parcurge mai
multe etape; identificarea acestora este relativ simplă; ele sunt:
• codificarea mesajului,
• transmiterea mesajului de către emițător spre receptor,
• receptarea mesajului de către receptor,
• decodificarea mesajului de către receptor.
Trecând la analiza acestor etape se poate însă constata
existența, în cadrul fiecăreia, a mai multor secvențe. Ele apar în
figura 2, unde se încearcă o schematizare a acestora.
Astfel:
1) Pentru codificare:
– existența unui obiect/eveniment/situație,
– perceperea unui obiect/eveniment/situație de către
emițător,
– construirea unui concept de către emițător, pornind
însă de la opiniile/cunoștințele/experiențele sale
anterioare, care îl influențează în realizarea
conceptului,
– transpunerea conceptului în simboluri/semnale,
realizarea codificării.
2) Pentru transmitere:
– existența prealabilă a unui aparat de transmisie,
– transmiterea ca atare a simbolurilor prin canalul de
transmisie.
3) Pentru receptor:
– existența prealabilă a unui aparat de recepție,
– acceptarea ca atare a simbolurilor de către receptor.
4) Pentru decodificare:
– interpretarea simbolurilor percepute de către
receptor,
– construirea unui concept de către receptor pornind
însă de la opiniile/cunoștințele/experiențele anterioare
care îl influențează în realizarea concepțiilor,
– realizarea decodificării prin realizarea unei imagini a
receptorului asupra obiectului/evenimentelor/situații-
lor existente.
Va fi, în final, obiectul/evenimentul/situația etc, imaginată
de receptor identică obiectului/evenimentului/situației etc. existente
în realitate? În comunicarea reală, această identificare poate fi, cu
ușurință, anibilată de o multitudine de factori perturbatori, pornind
de la experiențele, opiniile sau cunoștințele diferite ale emițătorului
și receptorului și terminând cu blocajele apărute de-a lungul
canalelor de transmisie, recepție. După cum menționa și E. Năstășel
și I. Ursu (op. cit.), această problemă reprezintă o întrebare pe care
și-o pune atât emițătorul cât și receptorul, și care va rămâne mereu
deschisă, până ce dezideratul realizării unei comunicări perfecte va
fi atins.
Deci, principalul obiectiv ce se află în fața comunicării este
reducerea pe cât posibil, până la realizarea eliminării, a erorilor ce
pot apare în fiecare secvență de pe parcursul procesului de
comunicare.
Astfel, erori apar în construirea conceptului privind
obiectul/evenimentul sau situația comunicată și care trebuie să
corespundă exact acestora, erori ce se pot datora unei localizări
greșite printr-o percepție neclară; acestea sunt așa-numitele erori
perceptual-conceptuale.
Pe de altă parte, construirea conceptului reprezintă și o
reflectare a opiniilor, cunoștințelor sau a experienței emițătorului
privitor la obiectul sau evenimentul în cauză; o experiență sau
cunoștințe incomplete, opinii preconcepute etc., vor determina, fără
îndoială, construirea unui concept incomplet, eronat.
În continuare, în momentul transpunerii conceptului în
simboluri, selectarea unui simbol neadecvat, atât verbal cât și
non-verbal poate determina erori grave în comunicare. Apoi, atât
aparatul de transmisie, cât și cel de recepție, trebuie să se găsească
într-o stare perfectă de funcționare, (se are în vedere calitatea
mijloacelor tehnice folosite, obstacolele determinate de mediul
înconjurător, probleme de natură fiziologică sau neurologică, etc.),
altfel existând pericolul de neevitat al unor distorsionări ale
simbolului cu consecințe negative pentru comunicare.
În fine, în momentul decodificării, procesul se produce în
sens invers, cu tot atâtea momente în care erorile sunt posibile, de
această dată ele aparținând receptorului sau fiind determinate de un
aparat de recepție defectuos.
Acum receptorul va decodifica simbolurile interpretându-le
și dându-le o semnificație, pe baza cunoștințelor și re
receptor,
– construirea unui concept de către receptor pornind
însă de la opiniile/cunoștințele/experiențele anterioare
care îl influențează în realizarea concepțiilor,
– realizarea decodificării prin realizarea unei imagini a
receptorului asupra obiectului/evenimentelor/situații-
lor existente.
Va fi, în final, obiectul/evenimentul/situația etc, imaginată
de receptor identică obiectului/evenimentului/situației etc. existente
în realitate? În comunicarea reală, această identificare poate fi, cu
ușurință, anibilată de o multitudine de factori perturbatori, pornind
de la experiențele, opiniile sau cunoștințele diferite ale emițătorului
și receptorului și terminând cu blocajele apărute de-a lungul
canalelor de transmisie, recepție. După cum menționa și E. Năstășel
și I. Ursu (op. cit.), această problemă reprezintă o întrebare pe care
și-o pune atât emițătorul cât și receptorul, și care va rămâne mereu
deschisă, până ce dezideratul realizării unei comunicări perfecte va
fi atins.
Deci, principalul obiectiv ce se află în fața comunicării este
reducerea pe cât posibil, până la realizarea eliminării, a erorilor ce
pot apare în fiecare secvență de pe parcursul procesului de
comunicare.
Astfel, erori apar în construirea conceptului privind
obiectul/evenimentul sau situația comunicată și care trebuie să
corespundă exact acestora, erori ce se pot datora unei localizări
greșite printr-o percepție neclară; acestea sunt așa-numitele erori
perceptual-conceptuale.
Pe de altă parte, construirea conceptului reprezintă și o
reflectare a opiniilor, cunoștințelor sau a experienței emițătorului
privitor la obiectul sau evenimentul în cauză; o experiență sau
cunoștințe incomplete, opinii preconcepute etc., vor determina, fără
îndoială, construirea unui concept incomplet, eronat.
În continuare, în momentul transpunerii conceptului în
simboluri, selectarea unui simbol neadecvat, atât verbal cât și
non-verbal poate determina erori grave în comunicare. Apoi, atât
aparatul de transmisie, cât și cel de recepție, trebuie să se găsească
într-o stare perfectă de funcționare, (se are în vedere calitatea
mijloacelor tehnice folosite, obstacolele determinate de mediul
înconjurător, probleme de natură fiziologică sau neurologică, etc.),
altfel existând pericolul de neevitat al unor distorsionări ale
simbolului cu consecințe negative pentru comunicare.
În fine, în momentul decodificării, procesul se produce în
sens invers, cu tot atâtea momente în care erorile sunt posibile, de
această dată ele aparținând receptorului sau fiind determinate de un
aparat de recepție defectuos.
Acum receptorul va decodifica simbolurile interpretându-le
și dându-le o semnificație, pe baza cunoștințelor și experienței sale
anterioare și, desigur, în condițiile cunoașterii simbolurilor și a
sensurilor sale; este foarte important ca acele sensuri ce au fost
atribuite de emițător simbolurilor să fie cunoscute și preluate corect
de receptor și nu altele ce nu s-au găsit în intenția emițătorului.
I.1.3 Caracteristici ale comunicării
Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea
naturii sale, pot fi evocate două aspecte importante: conținutul
activității de comunicare și caracterul procesual al acestuia; fără
îndoială, comunicarea interumană se desfășoară permanent și
continuu, individul pornind de la propria sa experiență și de la ceea
ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi
cunoștințe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele și așa
mai departe, realizând astfel o înaintare în cunoaștere. R. Adler și
G. Rodman (1; p. 5), aseamănă comunicarea cu „un film în derulare
al cărui sens provine din desfășurarea unor serii de imagini aflate în
interrelație”.
(1) Permanența și continuitatea ar fi, astfel, o primă
trăsătură caracteristică a comunicării.
Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme și
limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate,
efectuarea de acțiuni, comportamente atitudinale etc. prin urmare,
comunicarea se realizează prin coduri care au un caracter simbolic,
convențional. Desigur, codul trebuie să fie învățat de fiecare
persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar și de
selecție, ducând la constituirea unui sistem individual, prin reținerea
a ceea ce este esențial, astfel încât procesul de comunicare să aibă o
bază comună pentru toți interlocutorii. Astfel, fiecare partener
folosește, în comunicare, „limba internalizată” pentru a-și transmite
mesajele dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care
se bazează pe codul comun. Ele sunt însă adaptate și situației de
comunicare dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic
comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit și ceea
ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate și
interpretate numai dacă interlocutorii împărtășesc același cod, dacă
stăpânesc același sistem de semnale.
Se constată, deci, ca o altă trăsătură a comunicării umane (2)
caracterul simbolic al acesteia, subliniindu-se, în același timp,
natura arbitrară a simbolurilor.
Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu
poate fi conceput decât avându-se în vedere existența a doi poli:
emițător-receptor. Bipolaritatea poate fi considerată ca o altă
trăsătură esențială a comunicării (3).
T. Slama-Cazacu (51; p. 193) sugerează o imagine
interesantă și semnificativă, considerând limbajul – ca sistem de
simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca și pârghia
fizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie
pentru vorbitor un mijloc de a acționa direct prin semnale, asupra
celorlalte persoane. Extremitățile acesteia sunt emițătorul și
receptorul”. În continuare, se subliniază că „în organizarea expresiei
sale, emițătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale
din sistemul lingvistic/paralingvistic cunoscut de partener,
preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înțelese de acesta;
în demersul său se folosește de o apartenență reciprocă la un anumit
moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.”
Prin cele spuse este introdusă în discuție o nouă
caracteristică: (4) adaptabilitatea. Este interesant de subliniat că,
făcând acest efort de adaptare, emițătorul se lasă de fapt influențat
de receptor. La rândul său, și receptorul este obligat să se adapteze
emiterii, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate
reprezentat de emițător, valorile atribuite subiectiv semnelor de
către acesta. Adaptarea partenerilor este conștient reciprocă în
interesul comunicării eficiente. Astfel, adaptabilitatea funcționează
ca o cerință a comunicării implicând reciprocitate în atitudine.
Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de
emițător/receptor sunt complementare și intervertibile, fiecare din
cei doi subiecți putând să funcționeze ca emițător și receptor,
influențându-se reciproc. Aceste acțiuni se petrec simultan, cel puțin
la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este
influențată, pe de o parte, de mesajele ce le recepționează din jur, iar
pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra
conduitei celuilalt. Astfel, ne putem referi la o altă caracteristică a
comunicării, (5) bilateralitatea, reversibilitatea. Importanța acestei
caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act
de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea
în grup, la distanță) această caracteristică apare ca fiind mai puțin
pregnantă.
Nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilității ca o
caracteristică a partenerilor de comunicare. Totodată, stabilirea unui
caracter permanent și continuu al comunicării are rezultate benefice
asupra modului de manifestare a interlocutorilor și, implicit, a
comunicării însăși. „Prelungită în timp, comunicarea duce la
instalarea unei uniformități pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor și
comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se
influențeze unii pe alții pentru a menține această uniformitate”
(19; p. 137).
Un alt aspect demn de menționat este că în comportamentul
sau în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite
atitudini, motivații ce ne conduc la ideea că individul uman poate
transmite ceea ce vrea, când vrea și în modul care îi este propriu.
Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenționalitate, și
aceasta constituie o altă caracteristică a sa (6). În termeni foarte
generali, „un mesaj este transmis de emițător (E) căre o altă
persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E)
ca o potențială sursă de satisfacție prin cunoașterea reciprocă a
informației. Deci (E) acționează astfel ca și cum propriile sale
obiective ar fi servite de faptul că atât el cât și receptorul dispun,
după transmiterea mesajului, de aceeași informație … Ceea ce
contează, „este emisia intenționată de mesaje, comunicarea
orientată spre un scop, susținută, din punct de vedere psihologic, de
anumite motivații și atitudini ale emițătorului” (19; p. 134).
Egalizarea informației reprezintă, deci, un mod de legătură între
emițător și receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuințe.
I.1.4. Funcțiile comunicării
Preocuparea privind funcțiile comunicării este foarte veche,
fiind legată, pentru început, de numele lui Aristotel (384-322 î. H.)
și având ca domeniu de referință retorica; această primă clasificare
lua în considerare funcția politică/deliberativă (stabilirea prin
discurs a oportunității/inoportunității unei acțiuni publice), funcția
forensică/ judiciară, (dovedirea justeței/injusteței unei fapte
comise) și funcția epideictică/demonstrativă (elogierea/blamarea
unei personalități, evidențierea/deplângerea unui eveniment, etc.)
Epoca modernă depășește rigorile stricte ale discursului
retoric, cercetările întreprinse în vederea stabilirii funcțiilor
comunicării pornind, în majoritatea cazurilor, de la analiza
elementelor componente ale procesului de comunicare
Astfel, Karl Bühler (7) consideră comunicarea ca „expresie”
în raport cu emițătorul, ca „reprezentare” în raport cu mesajul și ca
„apel” în raport cu receptorul, distingând astfel trei funcții:
expresivă, reprezentativă și apelativă. Este interesant de remarcat
faptul că există aici o analogie cu transmisia prin radio – o noutate
tehnică a timpului- de la care sunt preluați și termenii de emițător,
mesaj, receptor, termeni consacrați astăzi în domeniul la care ne
referim. Și Sextil Pușcariu, în lucrarea sa „Limba română. Privire
generală”, consideră că vorbirea se poate asemăna cu o emisiune de
radio ce posedă un post de emisie (vorbitorul), altul de recepție
(ascultătorul) și un program (obiectul vorbirii), deci mesajul.
Douăzeci de ani mai târziu, această problemă este reluată de
Roman Jakobson și M. Halle (Fundamentals of Language, 1956),
care propun o abordare mai nuanțată prin realizarea unei distincții
între forma și conținutul mesajului și introducerea în discuție a unor
noi elemente ale procesului de comunicare: codul și canalul de
transmisie. În acest fel, aria funcțiilor comunicării este extinsă ele
ajungând la șase, și anume:
1) Funcția expresivă/emotivă, evidențiind stările afective
ale emițătorului, reacțiile sale la o anumită realitate
exprimată prin diferite mijloace stilistice, interjecții,
forme verbale, expresii specifice, etc.
2) Funcția poetică, având în vedere mesajul, și anume felul
cum este exprimat acesta, atenția receptorului fiind
concentrată asupra semnificantului cu aspectul său
poetic sau grafic, în acest caz acesta este privilegiat, și nu
situația reală vizată de comunicare.
3) Funcția conativă/persuasivă/retorică, având în vedere
receptorul de la care se așteaptă obținerea unei anumite
reacții, a unui anumit răspuns în sensul dorit de emițător
prin utilizarea anumitor interjecții, a unei anumite forme
verbale (modul imperativ) etc.
4) Funcția metalingvistică, manifestându-se atunci când
este necesar să se semnaleze codul în care se face
comunicarea și care își găsește exprimarea în gesturi, ton,
perifraze explicative, etc.
5) Funcția fatică, referindu-se doar la caracteristicile
canalului de comunicare și controlul bunei sale
funcționări, fără vreo legătură cu partenerii comunicării,
cu mesajul transmis sau cadrul utilizat. Deși contestată
ulterior de alți cercetători, această funcție poate fi
recunoscută în numeroase semnale verbale sau
non-verbale ce se manifestă în special într-o comunicare
interpersonală, precum saluturi, gesturi de aprobare,
dezaprobare, contact vizual, etc.
6) Funcția referențială, vizând pe lângă referința mesajului
și contextul, cadrul situațional în care se desfășoară
comunicarea.
Această din urmă funcție ce poate da naștere la diverse
interpretări, fiind oarecum ambiguă, a fost relevată de Dell Hymes
(On Communication Competence, 1972), care, pe lângă
recunoașterea explicită a unei funcții referențiale propriu-zise
centrată pe subiectul comunicării, propune și o a șaptea funcție, cea
contextuală/situațională; această funcție are în vedere contextul
comunicării, cu alte cuvinte cadrul, situația în care aceasta se
desfășoară.
Este important de subliniat că Jakobson (op. cit.) a atras
atenția asupra faptului că aceste funcții pe care le consideră ale
limbii, dar care sunt luate în considerare și când se vorbește de
comunicare, coexistă în actul de vorbire, diferită fiind doar ordinea
lor ierarhică, structura verbală a mesajului depinzând de funcția
predominantă.
Problema funcțiilor comunicării a continuat să intereseze pe
cercetători; astfel, Ronald Adler și George Rodman (op. cit.)
abordează funcțiile comunicării, tratându-le din punct de vedere a
acelor trebuințe ale ființei umane ce se manifestă prin comunicare și
care sunt de cea mai mare importanță pentru individ.
Se vorbește astfel de trebuințe fizice, psihice, sociale,
practice. Comunicarea are o funcție esențială în existența,
menținerea și dezvoltarea relațiilor personale între indivizi, fapt ce
determină și evoluția normală a acestora iar – după ultimele studii –
o stare de sănătate fizică adecvată, permițând practic supraviețuirea
speciei. Ca urmare a interacțiunii dintre indivizi, prin comunicare se
obține „simțământul identității” fiecăruia dintre aceștia; constatăm
cine și ce suntem, pe baza reacției celorlalți față de noi în cadrul
comunicării. Tot prin comunicare se realizează legătura socială
dintre indivizi. În acest sens, W. Schutz (The Interpersonal
Underworld, 1966) descrie trei tipuri de trebuințe sociale
îndeplinite prin comunicare: includerea – sentimentul apartenenței
la un grup -, controlul – dorința de a influența sau de a exercita
puterea asupra altora, fie în mod direct, fie subtil -, afecțiunea –
nevoia de a împărtăși sentimente cu ceilalți. În fine, prin comunicare
se îndeplinesc trebuințele noastre practice, de la cele legate de
activități zilnice, până la cele mai sofisticate. În plus, spre
completarea acestor funcții, ne putem referi la Abraham Maslow
(Toward a Psychology of Being, 1968), care include în categoria
„trebuințelor” realizate prin comunicare „auto-evaluarea” – dorința
de a ne dezvolta capacitatea personală la maximum, de a deveni
superiori nouă înșine.
I. 2.1 Comunicațiile de masă
Dată fiind importanța cu care sunt investite, comunicațiile de masă au fost studiate sub numeroase aspecte. Acest fapt l-a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze eforturile înaintașilor în trei mari perspective.
Prima este cea a conținutului care distinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt: informațiile, publicitatea, jocurile etc. care urmărește găsirea sensului, a semnificației comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de cercetare, cele mai importante fiind analiza de conținut și analiza structurală.
A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc „campanii”, adică tentativele publicitare, electorale sau alte tipuri care prin intermediul mass-media exercită presiuni asupra publicului, obținând modificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuși.
În al treilea rând, ar fi perspectiva tehnico-scriptuală sau a „mediumului” lansată de McLuhan prin celebra formulă “mediumul este mesajul”.
Plecând de la considerentul că mass-media și opinia publică sunt inextricabil unite, vom abandona ultima perspectivă a mediumului, ocupându-ne mai mult de mesaj și de factorii sociali spre care acesta circulă, precum și de efectele pe care le produce. Toate acestea însă, nu înainte de a defini termenii cu care vom opera în continuare.
În primul rând, termenul de „comunicare în masă” desemnează de obicei o serie de tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje. Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass-media” fiind adesea înlocuit și cu: mijloace de comunicare socială, mijloace și tehnici de difuziune colectivă etc.
Conform dicționarului de sociologie, coordonat de R. Boudon și F. Besnard, comunicarea de masă este definită ca: „ansamblul de modalități rețele de transmisie, echipamente individuale și autonome care permit punerea la dispoziția unui public larg a unei multitudini de mesaje indifferent de formă sau scop”
Dicționarul de sociologie coordonat de C. Zamfir și L. Vlăsceanu definește comunicarea de masă ca proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată în care același emițător dispune de posibilitățile de transmitere a mesajului la un număr foarte mare de receptori potențiali.
Tot în dicționarul de sociologie coordonat de C. Zamfir și L. Vlăsceanu mass-media este definită în următorii termeni: seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic.
Definițiile citate mai sus ne ajută să înțelegem că cele două expresii comunicare de masă și mass-media nu sunt echivalente, deși confundarea lor a devenit un stereotip cotidian.
Astfel, Petru Iluț și Ioan Rotariu înțeleg prin mass-media un ansamblu de mijloace și tehnici care fac posibilă comunicarea în masă, în timp ce aceasta din urmă este un proces social complex, proces instituționalizat, organizat și reglementat în cadrul societății.
Plecând de la aceste precizări terminologice, vom înțelege prin comunicare de masă, la fel ca Ianovitz și Schultz, acele procedee prin care echipe de specialiști se servesc de invențiile tehnice, presă, radio, film pentru a răspândi un conținut simbolic într-un public numeros, eterogen și dispersat geografic în scopul formării unei opinii publice.
Etimologic, cuvântul provine din latinescul opinio care derivă din opinari = a forma o părere, fiind expresia unei aprecieri subiective față de o situație problematic.
Din punct de vedere psihologic opinia este studiată ca expresie a manifestării și angajării personalității iar psihologia socială privește opinia ca expresie verbală a atitudinilor sociale.
Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii unor grupări, colectivități, aspect care depășește cadrul de referință al unui individ și care desemnează opiniile publicului. În acest context, Ștefan Buzărnescu consideră opinia publică ca fiind mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalității sociale pe coordonatele unei actualități problematice.
Pentru Albig, opinia este exprimarea asupra unui punct controversat, ceea ce adaugă o trăsătură în plus, și anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să existe și o altă opinie, adică în măsura în care există o nepotrivire adversativă. Tot după Albig, opinia public înseamnă pur și simplu opiniile individuale care rezultă din interacțiunea privind o anumită problemă, în sânul unui grup determinat. Această definiție are meritul de a arăta că opinia publicului se formează fie în chip spontan, fie sub influența premeditată a unui persintolog.
Mihai Gheorghe și Doru Silviu Luminosu, în Opinia publicului – sursă și scop în manipulare numește opinie publică acea trăire cognafectivă circumstanțiat comunicabilă, cu intensitate cognafectivă variabilă, generic membrilor unui grup sau ai unei comunități, considerată ca o soluție neunivocă pentru o problemă argumentativă.
O altă definiție dată de B. Hennesy calificând opinia publică drept un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță general.
În Dicționarul de sociologie (C. Zamfir și L. Vlăsceanu), opinia publica este definită ca ansamblu de cunoștințe, convingeri și trăiri affective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un domeniu de importanță majoră.
O imagine mai bună cu privire la acest fenomen se poate obține probabil prin conturarea principalelor lui elemente, consemnate în majoritatea definițiilor. Astfel, P.Iluț și I.Rotariu ne vin în ajutor prin trasarea notelor distincte ale opiniei publice după cum urmează:
Prezența unei probleme de importanță generală, și aici termenul problemă indică faptul că este vorba de o chestiune disputată, controversată, privită din mai multe puncte de vedere;
Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice trebuie să fie concret, actual și să vizeze interesele unui grup semnificativ de persoane. De aceea, opinia publică se manifestă față de programe sociale sau politice, personalități sau partide politice etc.;
Populația preocupată de o anumită problemă formează publicul;
Opinia publică este un complex de păreri. Acest lucru arată că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate și direcție diferită, iar pe de altă parte, publicul are cu privire la o problemă nu numai răspunsuri da și nu, ci păreri complexe, puncte de vedere ce nu sunt neapărat exclusive;
Termenul arată că nu este vorba doar de opiniile unui public, ci și de exprimarea lor, exprimare ce îmbracă forme diferite cum sunt cea verbală, ironică sau prin acțiuni deschise.
Pornind de la acest tablou al definițiilor prezentat mai sus consider opinia publică la fel ca B. Hennessy, un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță generală.
Formarea opiniei publice nu este un proces spontan ce rezultă direct din anumite cadre sau structuri sociale. Ea se constituie din acțiunea efectivă a unor mijloace care se adresează oamenilor pentru a-i informa, pentru a le influența judecata și aprecierea asupra fenomenelor de actualitate, pentru a le orienta atitudinile și conduitele.
În concluzie, mass-media și opinia publică sunt în mod inextricabil legate, de aceea ni se pare utilă abordarea lor împreună.
I.2.2Opinia publica
Opinia publică poate avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de difuzare, de selecționare a acesteia.
Astfel, vom constata o seamă de specii interesante (variate ca amplitudine și extindere):
opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credințe, sentimente, care ocupă la un loc spațiul opiniei publice caracteristice unei epoci;
opinia publică națională; a unei națiuni, într-o problemă în care converg opiniile membrilor ei;
opinia publică secțională a unei clase (opinii ale unor clase);
opinia publică a unor grupuri sau categorii socio-profesionale (opiniile studenților într-o anumită problemă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, juriști, scriitori etc.);
opinia publică a unor micro comunități sau colectivități (a unui
sat, orășel, târg, a unei universități);
La acestea aș mai putea adăuga:
opinia publică a unei categorii de vârstă (opinia adolescenților față de măsurile contraceptive);
opinia publică a populației în funcție de sex (opinia bărbaților față de mișcarea feministă);
Alți cercetători au luat ca și criteriu în determinarea structurilor de
opinie publică, structurile de public:
publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susțin principiile și ideile generale care se vehiculează într-un spațiu social dat;
publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese comune și împărtășind aceleași valori;
publicul special, adică comunități care împărtășesc valori commune într-un domeniu distinct al spațiului social.
Doob, în lucrarea Public Opinion and Propaganda face o serie de precizări și diferențieri ale opiniei. Astfel distinge o opinie externă exprimată în conversații publice, fără reticență, și o opinie internă pe care un ansamblu de indivizi o profesează în forul lor interior, cu precauție și într-un cadru restrâns. Distingem apoi o opinie actuală, exprimată în împrejurări determinate, care cucerește cel mai adesea o adeziune majoritară spre deosebire de opinia latentă care aparține unei minorități active, aptă a depăși în viitor actuala opinie dominantă. Opinia momentană reflectă reacția unor grupuri episodic constituite față de situații noi, este reprezentată în opoziție cu opinia durabilă. În final, este prezentată o opinie în sens larg, publică, care aparține unei vaste colectivități compuse dintr-un număr mare de grupuri sau subgrupuri sociale. Atunci când urmărim să punem în evidență diferitele fațete ale opiniei publice, nu putem omite delimitările făcute încă în 1922 de F. Tonnies. El distinge mai multe niveluri ale acestui concept:
Nivelul motivațional, e un conglomerat de sentimente, dorințe, intenții difuze și manifeste care dau conținut comunei voințe specifice fiecărei comunități sociale în sensul larg al acestui
termen.
Nivelul privat generat de opinia publică lipsită de însemnătate de ordin principal. La acest nivel prioritate absolută au proiecțiile subiective și așteptările celor care nu pot depăși simțul comun în evaluarea fenomenalității sociale;
Nivelul evenimențial, cuprinde acel palier care conferă valoare socială;
Nivelul consistent al opiniei publice, definește agregațiile de opinii rezultate din convingerea indivizilor că sentimental dominant în sânul comunității le este comun.
Din perspectiva măsurării și sondării opiniilor, ne aflăm în prezența unor curente de opinie publică (deci fenomene colective de opinie). J. Stoetzel definește curentul de opinie ca o atitudine dominantă printer membrii unui grup determinat asupra unor chestiuni, însoțită de conștiința clară sau difuză că aceeași atitudine le este comună.
În procesul de constituire și orientare a diferitelor curente de opinie acționează mai multe aspecte care pot fi clasificate, după amplitudinea lor, în macrosociale și microsociale.
Dintre aspectele macrosociale amintim:
Natura sistemului social și partenerii funcționali ai structurilor
sociale care decurg din orientarea sistemului. La acest nivel există un curent de opinie și lideri autorizați care intenționează să-și adjudece segmente de popularitate cât mai mari prin contracararea curentelor de opinie care le sunt mai puțin favorabile sau care li se
opun;
Nivelul general de dezvoltare, reflectat în modelele de comportament care particularizează sistemul social global, influențează calitatea curentelor de opinie și finalitatea revendicărilor pe care le vehiculează acestea;
Conținutul și orientarea mesajelor politico-ideologice constituie factorii care influențează hotărâtor formarea și formele de manifestare a curentelor de opinie. Într-un mediu social pluralist, de exemplu, formarea, afirmarea sau destructurarea curentelor de opinie este mai naturală, mai flexibilă spre deosebire de mediul social paternalist în care curentul manifest de opinie este întreținut preponderent prin pârghiile instituționale, fiind artificial într-un anumit procent, curentele de opinie naturale fiind preponderant latente;
Programele instituțiilor cultural-educative, prin cadrele normative în care se derulează și prin metodologia utilizată, pot acționa benefic sau prohibitiv în formarea și afirmarea curentelor de opinie atât față de aceste instituții, cât și față de șansele pe care i le oferă individului aceste instituții; În această categorie intră și mass-media care, prin informarea colectivă ce-i este caracteristică poate forma curente de opinie cu impact substanțial în rândul diferitelor categorii de public.
Apartenența la grup influențează dimensionarea curentelor de opinie în funcție de generalitatea interesului surescitat și de natura grupurilor: grupurile socio-profesionale, grupuri politice etc.
Alături de factorii macrosociali, denumiți și de bază sau primari, în formarea curentelor de opinie un rol important îl au și factorii intermediari (microsociali), calificați astfel numai datorită faptului că ei particularizează și condiționează calitatea și forma de manifestare a reacțiilor individuale de opinie față de factorii cu acțiune primară și generală. Aspectele microsociale cele mai importante sunt:
Societatea modernă, diferențiată structural ca urmare a diviziunii sociale a muncii, face ca viața socială a individului să depindă de apartenența sa la mai multe grupuri simultan. Cu cât aceste grupuri sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente și pot contribui substanțial la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie lingvistice; Cercetările concrete au demonstrat faptul că nu interacțiunea directă a indivizilor în grupurile primare este hotărâtoare în formarea curentelor de opinie, ci calitatea relațiilor dintre indivizi și publicurile dominate autoritar de o opinie larg vehiculată de mass-media;
Formele de sociabilitate reprezintă instanțe intermediare deosebit de influente în formarea opiniilor. Aceste forme de sociabilitate explică amploarea și intensitatea participării de grup la constituirea opiniilor, întrucât ele sunt primele instanțe la nivelul cărora relațiile dintre indivizi capătă valoare de relații sociale, devenind acel domeniu al realității care intră în sfera de competență a sociologiei";
Grupurile restrânse prezintă importanță pentru orientarea relațiilor de opinie la informațiile difuzate prin mass-media.
În concluzie, se poate spune că există patru stadii prin care poate trece procesul de formare a opiniei publice:
geneza opiniei, adică formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenția unui public relativ numeros;
dezvoltarea, adică relaționarea ideii respective cu așteptările imediate și de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;
difuzarea, adică lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai ușor de persuadat în sensul conținutului opiniilor și așteptărilor celor ce se afirmă ca producători de opinie;
acceptarea și adeziunea, adică cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise și poate întruni acceptări largi pe termen mediu și lung.
I.2.3 Constituirea și direcționarea opiniei publice
Despre comunicarea de masă se poate vorbi o dată cu apariția telegrafului (1840), telefonului (1876), radioului (1905), televiziunii, iar mai nou a calculatorului. În jurul anilor ’50 are loc o proliferare a mijloacelor de difuzare colectivă, dând naștere la mitul atotputerniciei mass-media.
Anchetele întreprinse asupra acestui subiect au, între altele, meritul de a face lumină asupra cazului și de a fi zdruncinat imaginea de "omnipotență" a mass-media. Se credea despre aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulțime și că ar reuși antrenarea lor chiar și pe căile cele mai iraționale.
Această mitologie a fost denunțată în nenumărate rânduri, Francois Chazel consideră, în acest sens, că ea ar răspunde unei triple erori. Prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în masă ar atinge pe toată lumea, atâta vreme cât unele personae nu se expun mesajelor.
A doua eroare se referă la imaginea societății ca o colecție de indivizi atomizați. Acest fapt ne conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe și ar atinge fiecare individ în parte. În realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu sunt directe, ci intermediate de structura socială a grupurilor din care facem parte.
În fine, a treia eroare se referă la credința într-o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă în fața căreia actorii sociali ar fi total neputincioși. Aceasta este o exagerare: există desigur o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu este eficace în mod automat și uniform. Lazarsfeld, Berelson și Gaudet în lucrarea "The People's Choice" remarcă faptul că electorii care își schimbă intenția de vot o fac mai frecvent la recomandarea sau presiunea unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă. Prin urmare, există un dezechilibru între influența interpersonală și influența mijloacelor de comunicare în masă, dezechilibru ce se manifestă în favoarea celui dintâi.
Totuși mijloacele de comunicare în masă, prin informațiile și comentariile oferite, rămân una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice. Și aceasta deoarece ele:
pot oferi simultan aceeași masă de știri unui public larg, alcătuit din oameni foarte diferiți, dispersați, fără contacte între ei (spre deosebire de influența interpersonală care se exercită asupra unui număr redus de persoane);
pot oferi acestora un centru comun de interes, subiecte de dezbatere similare la un moment dat;
prin informațiile și comentariile puse la dispoziție, pot genera reacții identice ale unor publicuri foarte diferite.
De fapt, informația, împreună cu acțiunea de propagandă care însoțește în mod obligatoriu acțiunea de informare, dă naștere curentelor de opinie publică și modifică direcția acestora. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curentelor de opinie publică îl joacă așa numitele procese intermediare (rolul microgrupurilor, al liderilor de opinie, al relațiilor și conversațiilor interpersonale), care condiționează (mediază) influența exercitată de mijloacele de comunicare în masă. Cecetările și studiile efectuate de diferiți specialiști au evidențiat faptul că opinia publică se constituie și acționează la nivele diferite, potrivit dimensiunilor grupurilor sau comunităților sociale respective.
I.2.4 Tipuri de public
În determinarea și caracterizarea opiniei publice, un rol deosebit de important îl dețin definirea, configurarea categoriei public. Evident, noțiunea de „publicuri” și concepția conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană aparține succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și contactelor interpersonale. În Dicționarul de Psihologie, publicul este socotit o „categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identice și simultane la un moment dat”. Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiși mase de indivizi, al aceleiași colectivități sau societăți.
Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate distinge între:
publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor. Această categorie se caracterizează în funcție de comunitatea de interes a publicului;
publicuri dispersate, care valorizează informația divergent;
publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus, cooperează între ele pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul;
publicuri omogene, care valorizează convergent același tip de mesaje și manifestă o frecvență ridicată în receptarea acestora;
publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ electrice, interesate constant față de un gen anume de mesaj, dar valorizându-l sensibil diferit;
publicuri locale, determinate pe criterii exclusiv spațiale;
public participant, când se afirmă prin participarea nemijlocită la acțiune;
public mondial, rezultat din transmisiile în direct a unor manifestări de anvergură mondială (exemple: campionatul mondial de fotbal).
Există o varietate de abordări în ceea ce privește comunicarea și caracteristicile publicurilor.
După G. Gurvitch publicul, ca grup uman, format din indivizi aflați la distanță unii de alții se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin continuitatea ideilor și valorilor sociale.
Bernard Hennesey consideră că fiecare opinie are publicul ei, adică un grup de persoane afectate de o problemă socială, față de care adoptă o poziție pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate. Deci publicul este un factor important de care trebuie să se țină seama în studiul opiniei publice. De aici decurge interesul special care este manifestat pentru cunoașterea caracteristicilor socio-demografice, trăsăturilor de personalitate, condițiilor de trai, aspirațiilor indivizilor și măsurarea presiunilor pe care aceștia le suportă în mediul lor.
Cu referire la domeniul politicii, David, Quintric și Schroeder disting trei categorii a ceea ce au numit "public decizional": alegătorii convinși, ostili și ezitanți, în funcție de atitudinile pe care le adoptă. Tierry Saussez stabilește patru tipuri mari de electori:
alegătorii devotați, care fac parte dintr-un "nucleu dur", dar favorabil;
alegătorii ostili, desemnează tot un "nucleu dur" dar nefavorabil;
alegătorii nesiguri, care nu prea sunt hotărâți să voteze;
alegătorii potențiali, aceștia au o solidă predispoziție de a vota pe altcineva, dar care pot fi totuși convertiți.
Din punctul de vedere al lui Davis Lindon:
țintele naturale, aceia care par mai receptivi la mesaje;
liderii de opinie;
masa, ce reprezintă categoria alegătorilor șovăielnici, dar care adesea se transformă în arbitri ai unei alegeri;
alegătorii critici, indeciși, care pot fi însă sensibilizați cu mesaje bine gândite.
O analiză completă a publicurilor, precum și o caraterizare a lor a fost făcută de Cliff Zukin, care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public atent, public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic.
II. Manipularea
II. 1 Delimitari conceptuale
Conform Dicționarului de sociologie, manipularea este o acțiune de a determina
un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze
într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului. Manipularea este o tehnică de
propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea. Manipularea
este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină
formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în
practică sistemul de propagandă. Pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de
grosieră ar fi, trebuie să dea senzația telespectatorului că are deplina libertate de
gândire și decizie. În general, aceste două condiții sunt îndeplinite automat de
telespectatorul român. În primul rând fiecare om are o părere despre sine în
general mai bună decât realitatea. Capacitatea de a face raționamente simple îi
conferă siguranța că poate înțelege aproape orice (dacă nu este exprimat în
termeni de specialitate). Cunoașterea semnelor (simbolurilor) care sunt cuvinte îi
creează senzația că pot descifra orice înțeles al îmbinării lor. Cu alte cuvinte, au
senzația că dacă recunosc un piston, o bielă, un arbore cotit etc., înțeleg și
principiul de funcționare al unui motor. În al doilea rând, deși așteaptă aproape
întotdeauna consensul celuilalt, nu este dispus să accepte ideea că acest lucru îl
poate influența. De asemenea, lipsa acelui consens îi pare unui om o simplă
întâmplare și nu un element care l-ar putea face în sine să-și schimbe
opiniile. Oamenii reacționează direct la formule de genul „te rog !“, „vreau !“,
„doresc !“, „trebuie !“ etc., pe care le consideră comandamente care ascund
intențiile celui care le rostește. Absența lor îi dau telespectatorului senzația că
cel ce vorbește nu dorește nimic de la el. Oricât ar părea de straniu, există un
orgoliu care îi oprește pe oameni să recunoască faptul că au preluat idei „de-a
gata“ și le-au aplicat sau transmis mai departe. O astfel de recunoaștere ar
echivala cu depersonalizarea și cu acceptarea, implicită, a influențabilității
lui. Cea de-a doua condiție este îndeplinită și mai simplu, prin convingerea că
are libertatea de a decide oricând întreruperea manipulării, cu alte cuvinte,
senzația de controlare asupra mesajului transmis prin televizor prin existența și
folosirea telecomenzii. Nu există o coerciție directă (ca în cazul educației
părintești, a școlii, a serviciului, etc.) și vizibilă. De aceea, se consideră absentă
orice formă de coerciție. Oamenii au senzația că, odată închis televizorul,
încetează și influența pe care o are acesta asupra lor. Toate aceste lucruri,
combinate cu o lipsă de cultură sau informație care să permită identificarea
analogiilor sau a trimiterilor, o lipsă de subtilitate în receptarea mesajelor și o
lipsă de atenție cronică la formulări fac din cei mai mulți dintre telespectatorii
români „victime“ sigure și ușoare ale manipulării.
Manipularea se face în mai multe feluri. Cele mai uzitate sunt folosirea
argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe
false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele
emoționale non-raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de
manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel
coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de
profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu
minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al
culturii și al informațiilor. Din păcate, și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de
stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor
menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de
informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de
minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea
de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. De ex.: un lucru (presupus de
noi fals) spus de un copil într-o emisiune de știri (într-un reportaj) pare mult mai
verosimil decât rostit într-un context asemănător de un matur. În ambele cazuri
este vorba de transmiterea unei informații false, elementul care ajută la
acceptarea lui fiind specific manipulării subliminale. Apelarea la stereotipul
„copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învățați de cei mari “existent la nivel
inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil
fac mult mai ușor de transmis o informație falsă.
Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat.
Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuși puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situații de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient și mai puternic decât utilizarea forței.
Herbert Marcurse (școala de la Frankfurt) este autorul unei ample analize a manipulării, considerată a fi un instrument esențial al „societății industriale de masă”. El evidențiază formele particulare pe care manipularea le ia în diferite sfere ale vieții sociale, începând cu cea politică și sfârșind cu cea economică.
II. 2 Clasificari ale manipularii
Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Astfel "manipulările mici" sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației sociale. Trebuie remarcat că, deși în această accepțiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respectă o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecințe majore și invers.
Manipulările mici, obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu și de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras în cap și înveșmântat în specifica togă albă, se plasează în sala de sosiri a unui aeroport și îi așteaptă pe călători cu o floare în mână. Când aceștia încep să iasă, își ochește imediat o "victimă" și îi oferă floarea insistând să fie primită fără nici o obligație, doar așa, ca semn al bucuriei de a trăi și al iubirii față de semeni. Dacă darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mică revistă a cultului și o oferă și pe aceasta, dar de astă dată contra unei mici donații. Foarte puțini sunt cei care pleacă numai cu floarea, fără a face vreo donație. La fel, cei care adună fonduri pentru diverse acțiuni de protejare a mediului, de pildă, îi roagă pe trecători să semneze într-un registru voluminos, despre care se afirmă că va constitui unul din "argumentele" respectivei organizații în acțiunile de convingere a autorităților. De asemenea, semnatarului i se oferă și o insignă sau o mică plantă. Abia la sfârșit se formulează cererea pentru o donație "nesemnificativă". Din nou, foarte puțini sunt cei care, după ce au semnat și au primit insigna, pleacă fără să-și subțieze portmoneul.
Cerșetorii utilizează și ei nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerșit sunt trimiși mai ales copiii, dezbrăcați iarna, plângând vara, uneori mutilați intenționat pentru a spori mila cetățenilor. Sume importante sunt plătite celor care compun versurile și muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată… Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potențialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care își deghizează cerșetoria sub aparența unor servicii utile celor aflați la volan. În București, pentru mai puțin de treizeci de secunde cât durează curățatul unui parbriz, se primește, în medie, o sumă echivalentă cu câștigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puțini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru.
În 1966, Scott Fraser și Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Despre ce era vorba? Într-un cartier obișnuit, casele au fost luate la rând și fiecărui proprietar i s-a propus să permită instalarea, în fața curții sale, a unui panou imens pe care scria Conduceți cu prudență. Deși s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai șaptesprezece la sută au acceptat să-și umbrească gazonul cu așa ceva. O a doua grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului și a colindat casele cerându-le proprietarilor să semneze o petiție în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulație preventivă. Aproape toți au acceptat să-și depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligație. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiția, propunându-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare față de primul caz. Deci pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeași natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului descris anterior, șansele de reușită se vor tripla utilizând respectiva tehnică, denumită de psihologi: Piciorul-în-ușă. Deși tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăți întregi.
Micile manipulări pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun. Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creșterea generală a prețurilor, cât și în deteriorarea situației financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-și valorifice recoltele pentru a obține surse de finanțare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită și pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.
Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri.
Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a inițiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul șocante în ceea ce privește supunerea individului față de o anume autoritate.
În cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare și influențarea acestei capacități prin administrarea unor pedepse în caz de greșeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere și așezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat șocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci și șapte de ani, ușor supraponderal, cu o înfățișare agreabilă, ședea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze șocurile. În aceeași cameră cu primul voluntar, care va fi denumit "profesorul", se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.
Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit "elevul", trebuia să le memoreze. Apoi "profesorul" începea să spună câte un cuvânt, iar "elevul" să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greșeală, "profesorul" trebuia să-i administreze "elevului" un șoc electric începând cu cincisprezece volți și putând ajunge până la patru sute cincizeci de volți, în trepte de câte cincisprezece volți. Pentru a-l avertiza pe "profesor" asupra a ceea ce urma să-i facă "elevului", experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un șoc de patruzeci și cinci de volți, destul de dureros.
Testul începe. Primele răspunsuri ale "elevului" sunt corecte. Apoi, la prima greșeală, "profesorul" îi administrează cincisprezece volți, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greșeală și un șoc de treizeci de volți. Treptat, pe măsură ce timpul trece și șocurile cresc în intensitate, suferința "elevului" devine tot mai evidentă, iar "profesorul" începe să aibă mustrări de conștiință. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuați. Peste șaptezeci și cinci de volți, "elevul" începe să țipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci și cinci strigătele devin insuportabile. "Profesorul" este și el înnebunit, speriat, dărâmat. Insă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuați, apoi: Este absolut esențial să continuați, după care urmează: Nu aveți altă alegere, trebuie să continuați. Dacă, totuși, "profesorul" încă ezită, văzând că până și marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Șocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuați, vă rog. În caz că "profesorul" vrea să se oprească pe motiv că "elevul" nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuați până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuați. La două sute șaptezeci de volți, "elevul" începe să agonizeze, iar "profesorul" este îngrozit. Și totuși, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul șocurilor și să apese pe comutator…
Trebuie menționat că, de fapt, "elevul" este în înțelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele șocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primește. Studiul capacității de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obișnuiți sub presiunea unei autorități, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura "profesorului". El putea oricând să se ridice și să plece.
Întrebarea: "Câți ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volți?" a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obișnuiți, cât și studenți sau psihologi. Răspunsul a fost aproape unanim: "Circa unu la sută". Nimeni nu-și putea închipui că limita bunului-simț și a unui comportament general uman ar putea fi depășită.
Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puși în postura de "profesor" au administrat șocurile maxime de patru sute cincizeci de volți, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul și după ce "elevul" a început să urle de durere și să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord!
Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă niște oameni obișnuiți, aflați sub permanenta presiune psihică a "autorității" reprezentate de experimentator.
Pentru a găsi motivațiile intime ale generării unui comportament inuman în cazul oamenilor obișnuiți, Milgram a reluat experimentul în alte variante.
Trei "profesori" au fost introduși simultan în aceeași încăpere. Doi erau în înțelegere cu experimentatorii și, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situații, numărul celor care au mers cu șocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste șase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiționată față de autorități scade drastic atunci când individul vede că sunt și alții care gândesc asemenea lui și acționează în sensul considerat de el drept a fi corect.
Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere și locul său este luat de un alt "voluntar" care îi repetă "profesorului" obișnuitele ordine de a continua. În asemenea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedește că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiționată, din nou, scade simțitor.
O altă variantă s-a desfășurat cu doi experimentatori și un "profesor". În momentul în care "elevul" a început să țipe "de durere", experimentatorii au inițiat o discuție în contradictoriu asupra oportunității de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflați în postura de "profesori". Nimeni nu a mai continuat administrarea șocurilor.
Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia "profesorilor" de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacțiile "elevului", ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În același timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorității de a stăpâni o situație devine discu-tabilă, iar "cei de jos" refuză să se mai supună și își urmează propria lor conștiință și propriile lor interese.
Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanților li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulțime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsați să acționeze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obținut în chestionarele celor întrebați despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.
Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Având în vedere concluziile testelor descrise până acum, se poate face o paralelă revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revoluției române din decembrie 1989.
În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceaușescu. Cultul personalității fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanța dintre el și restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda și de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluției s-a produs la Timișoara, exact în zilele în care Ceaușescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorității supreme din țară a făcut mult mai ușoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăți mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timișoara, datorită cărora mulți alți locuitori ai României au văzut că sunt și alții care gândesc asemenea lor și au curajul de a refuza supunerea necondiționată, a ușurat extinderea la nivel național a acțiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timișoara, mâine-n toată țara. Revenit de urgență la București, Ceaușescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Și aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acțiuni au determinat explozia mulțimii și fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar și fugărit, simpla lui prezență era o amenințare, așa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împușcată și Elena Ceaușescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală și trebuia ca ambele capete să dispară, pentru că simpla lor prezență putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a țării.
Peste o mie de oameni au fost uciși în revoluția română fără ca autorii să fie descoperiți. Până în 22 decembrie, situația s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puțini dintre cei descoperiți că au tras susțin că nu au făcut decât să execute niște ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susțin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanților. S-a creat astfel o fragmentare a acțiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuție.
Același lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram amintește că până și lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exterminare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru și continua să pritocească hârtiile ce conțineau planuri ale unor noi acțiuni de ucideri în masă. În același timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare își justifica acțiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se și anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepționarea lor, responsabilitățile se restrângeau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul și să răspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât și pentru consecințe, nu mai exista.
În regimurile totalitare trebuie anihilată până și impresia că ar putea exista, în strucțurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acțiune cu consecințe negative asupra populației. Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, și misiunea de a susține zvonul că, deși s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranță șeful regimului nu le cunoaște. Deoarece dacă le-ar cunoaște, ar lua imediat măsuri, continuă argumentația zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informați, chiar despre situații care scapă atenției cetățeanului de rând. Astfel se și explică menținerea lor la putere dincolo de orice rațiune.
Starea de confuzie creată în timpul revoluției române, deruta și nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social și pentru a restrânge haosul, zvonurile despre teroriști și despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune și au inhibat rațiunea, determinând oameni, altfel obișnuiți, să își ucidă semenii. Straniu este faptul că, deși autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuși marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicație oficială coerentă care să motiveze această ciudățenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morți, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în fața întregii lumi, noul regim de la București.
Revoluția română reprezintă un material faptic de excepție pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcționat perfect, începând cu războiul radioelectronic și sfârșind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipsește, după șase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat și pus în funcțiune tot acest mecanism. Însă chiar menținerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul și să-l facă mult mai ușor de manipulat.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau, dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.
După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deși sunt relativ simple, efectele lor depășesc orice așteptări.
În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți.
Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curățarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn și periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotație omenească. La nevoie, însuși sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru rațiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentați drept niște troglodiți violenți și periculoși.
Un alt exemplu de manipulări medii poate fi găsit în dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a minții umane. Programul MK-ULTRA, inițiat la câteva decenii după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, consta în experimentarea unor tehnologii neconvenționale, precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obține un control total asupra gândirii și comportamentului subiecților. Numeroși savanți de renume au fost cooptați de bună-voie în cadrul acestui program. De multe ori, experiențele desfășurate de ei nu numai că violau etica profesională, dar depășeau orice limită a legalității și a moralității, provocând infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supuși testelor. Rezultatele nu au corespuns așteptărilor, dar ceea ce uimește este ușurința cu care numeroase somități ale științei, cu o reputație de invidiat, au consimțit să se angajeze în asemenea experimente și chiar să provoace moartea unor semeni ai lor.
Manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat.
În același timp trebuie observat că, tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul "trucurilor" electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.
După cum sublinia psihologul elvețian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoștințelor necesaie viitorului adult, școala îl obișnuiește pe elev cu spiritul de subordonare față de autorități, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor și diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct șefilor de la viitorul său loc de muncă și autorităților statului. În al doilea rând, elevul este obișnuit cu simțul responsabilității, prin obligația de a-și face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-și ordona timpul și metodele de studiu în așa fel încât să depășească succesiv "obstacolele" reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte ușor în sistemul social din care face parte, își va îndeplini în mod firesc obligațiile familiale, profesionale și sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini și probleme de care depinde succesul în cariera pe care și-a ales-o, precum și accesul spre un standard superior de viață. Cea de-a treia menire a sistemului educațional o reprezintă obișnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program strict. Faptul că trebuie să fie prezent la școală, în fiecare zi, la aceeași oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecțiile și pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeași, că întreg anul școlar este împărțit în perioade de studiu și vacanțe, toate acestea îl obișnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu și cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educațional promovează spiritul de competiție. Notele, premiile de la sfârșitul fiecărui an, diverse alte recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obișnuința de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime și alte diverse onoruri, pentru obținerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalți și să-i sporească respectul de sine.
În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învățământ este în așa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul și gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma școlară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai ușoară disciplinarea și manipularea individului. În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalității individuale. Și totuși, unele instituții de învățământ, particulare în marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor și studenților purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii și studenții unor instituții similare. Se creează astfel sentimentul apartenenței la un grup social, care se dorește de elită sentiment ce își va arăta roadele mai târziu, când foștii elevi sau studenți se vor susține și ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societățile în care absolut toți foștii elevi au purtat o uniformă standard.
Având în vedere rolul sistemului de învățământ, dar și întreaga complexitate a legilor și regulamentelor specifice unei anumite societăți, comportamentul și gândirea cetățenilor obișnuiți sunt în așa fel modelate, încât să se conformeze și să accepte cu naturalețe concepțiile și standartele care definesc ce este bine și ce este rău, ce este permis și ce interzis, ce este moral și ce imoral, ce este valoros și ce este lipsit de importanță, ce este adevărat și ce este fals.
Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiții și obiceiuri, conturează mentalități, determină curente "la modă" sau chiar ample manifestări protestatare.
Studiul comparat al culturilor oferă concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalității, locuitorii Europei Centrale și de Est sunt mult mai asemănători asiaticilor decât americanilor, deși, la prima vedere, impresia este total opusă. Întreaga mentalitate a americanului obișnuit se bazează pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei încrederi în forțele proprii. Poate și datorită faptului că actuala democrație americană s-a dezvoltat într-un spațiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma într-o mână și cu Biblia în cealaltă, într-o țară descoperită și luată în stăpânire de oameni aspri, obișnuiți să nu aștepte ajutor de la nimeni, pentru că un astfel de ajutor era în majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, în timp ce lupta pentru existență se dădea pe viață și pe moarte.
Studiul mentalităților este necesar și pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pildă, cunoscând obiceiurile, tradițiile, felul de a gândi și de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în așa fel, încât să obțină un profit maxim. Astfel cei care duc tratative în țările arabe știu că acolo discuțiile importante se poartă înaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicoși, trebuie să se ridice de la masă și să plece înainte de sfârșitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflați la un dineu oficial în Europa sau în Statele Unite, știu că ar fi nepoliticos să înceapă tratativele înainte de masă sau să plece imediat după terminarea acesteia.
Dacă în ceea ce privește mentalitățile unor mari grupuri culturale este imposibilă alcătuirea unui "top" al valorii absolute, cu totul altfel se prezintă situația în cazul comparării celor două mari sisteme sociale ― totalitar și democratic. Însuși faptul că societățile democratice au supraviețuit tuturor convulsiilor și se dezvoltă în continuare, în timp ce sistemele totalitare s-au prăbușit de la sine, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, demonstrează superioritatea democrației față de totalitarism.
Un efect tulburător și grav al marii manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepții și standarde sociale se prăbușește brusc.
Conceptul de anomie (din grecește: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul școlii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obișnuit prin apariția și accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acțiuni revendicative în paralel cu creșterea agresivității. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradițiile și legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiți de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situațiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientați, nervoși.
Dezvoltând conceptul, Disertori și Piazza observau că dezordinea psihopatologică de la nivelul colectivității este provocată de schimbările rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeași viteză. Efectul constă în creșterea numărului de agresiuni, sinucideri, alienări și îmbolnăviri psihice.
Durkheim a studiat apariția și efectele fenomenului de anomie în perioada Revoluției Franceze. Dar observațiile sale se regăsesc în analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, în 1994, un sondaj al Centrului de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret din România arăta că optzeci și opt la sută dintre tinerii între cincisprezece și douăzeci și nouă de ani sufereau de anomie! O veritabilă generație de sacrificiu, pe care lipsa de legi și regulamente, precum și aplicarea defectuoasă a celor existente în perioada imediat următoare revoluției din decembrie '89 au făcut-o să-și piardă încrederea în viitor și să se adapteze foarte greu prezentului.
Depășind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculații, nu lipsite de interes și de importanță, referitoare la însuși rolul speciei umane. Dezvoltarea umanității, în ultimele milenii și mai ales în ultimele secole, s-a făcut pe baza progresului științei și al tehnicii. Există însă păreri care susțin că un asemenea curs al dezvoltării reprezintă o "variantă falsă" a evoluției, prin care se creează tot mai multe "proteze" ce limitează posibilitățile naturale ale omului.
Părerile se bazează pe informații controversate (insuficient dovedite, dar și imposibil de contestat) privind puterile "supranaturale" pe care le-ar dobândi, spre exemplu, unii asceți, în urma unor lungi perioade de exerciții. Se au în vedere și fenomene inexplicabile, unele deja confirmate, precum hipnoza, altele deocamdată doar ipotetice, cum ar fi telepatia, clarviziunea, telekinezia, levitația etc. În acest context, se emite ipoteza că toate ființele umane ar fi capabile de asemenea performanțe tulburătoare, dar eventualele încercări de a le activa sunt inhibate de stilul de viață la care s-a ajuns. Spre a da un exemplu simplificat până la vulgaritate, se poate presupune că telepatia nu este stimulată deoarece există telefonul și celelalte mijloace de comunicare, levitația este inhibată de folosirea nenumăratelor mijloace de locomoție, eventualele capacități telekinetice nu mai sunt necesare din cauza dezvoltării a tot felul de mecanisme și aparate artificiale ș.a.m.d.
Adepții acestor teorii utilizează și argumentul insuficientei cunoașteri a creierului uman, a cărui cercetare în continuare ar putea oferi surprize de nebănuit. În același timp sunt vehiculate exemplele unor enigmatice civilizații, de mult dispărute, ale căror vestigii sunt imposibil de explicat în contextul dezvoltării comunității umane așa cum este ea cunoscută astăzi. Foarte ușor se pot naște speculații de genul: în trecut, specia umană a urmat și alte variante de evoluție, diferite de cea actuală, variante în cursul cărora a atins performanțe uluitoare, fără a se folosi de știința și tehnica în accepțiunea lor actuală. Nu se știe ce a determinat dispariția respectivelor civilizații, așa cum nu se poate spune cât de aproape de extincție a fost umanitatea în ultimii ani, și încă mai este, în eventualitatea declanșării unui cataclism nuclear, a unei epidemii încă necunoscute, sau din cauze ce scapă previziunilor firești. Nu trebuie să uităm că, nu demult, au fost interzise experimente promițătoare ce vizau obținerea unor bacterii care să transforme celuloza în hidrocarburi. Deși astfel s-ar fi rezolvat criza de combustibil pentru o lungă perioadă de timp, exista pericolul ca bacteriile să scape de sub control, să se multiplice rapid și să transforme pădurile Terrei în lacuri nesfârșite de petrol, lucru ce ar fi putut duce chiar la dispariția vieții de pe Pământ.
Evident, în final apare și întrebarea: "Ce și, poate, cine a determinat actuala variantă de evoluție a speciei umane?" Încercarea de a da un răspuns ar marca deja trecerea la o categorie superioară de manipulări, cele planetare, ce intră, deocamdată, în domeniul ficțiunii pure.
Oricât de fanteziste ar părea astfel de ipoteze, ele sunt analizate cu toată seriozitatea de către colective impresionante de cercetători. Marile puteri, în special Uniunea Sovietică și Statele Unite, au creat institute speciale și au alocat fonduri substanțiale pentru studierea "fenomenelor neconvenționale" (ținând, mai ales, de parapsihologic). Marea majoritate a acestor studii a urmărit aplicații militare, iar o parte dintre concluzii au fost utilizate în imaginarea unor tehnici extrem de sofisticate pentru manipularea virtualilor inamici sau a maselor de manevră.
S-ar putea merge și mai departe cu ipotezele. Academicianul român Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform căreia universul înconjurător este structurat pe mai multe niveluri. Primul, cel fizic, este reprezentat de materia fără viață. Al doilea, biosic, este reprezentat de materia însuflețită, respectiv de plante și animale. Nivelul noesic aparține ființelor cu inteligență, respectiv oamenilor. Diferența, dată de inteligență, dintre un om și un câine este la fel de mare și insurmontabilă precum cea dintre un câine și o piatră, de pildă.
De ce ar fi numai trei niveluri într-o asemenea structură? Logica arată că este foarte posibil să existe și un al patrulea nivel, cel denumit de Macovschi enisic, precum și niveluri supraenisice. Conform acestei teorii, entitățile enisice ar putea fi atât de deosebite de oameni, superioare omului, cum este omul față de câine. Iar capacitățile lor nici măcar nu pot fi imaginate de către oameni, așa cum darul inteligenței umane nu poate fi înțeles de un câine. Animalele și plantele se folosesc de mediul înconjurător pentru a supraviețui. Oamenii se folosesc de animale, utilizân-du-le ca hrană, la diverse munci sau ca material pentru experiențe, fără ca "dobitoacele" să-și poată da seama. Oare și entitățile enisice manipulează specia umană fără ca ea să fie conștientă? Iată ipoteze tulburătoare, ce intră din nou în domeniul ficțiunii pure.
Revenind la manipulările deja cunoscute și clasificate, în special la cele de mare anvergură, analiza lor, adusă la cunoștința cât mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul și modul de gândire, dar poate oferi și soluții benefice în cazul unor situații de criză.
Este vorba de soluții reale, care să modifice structurile și sistemele sociale în așa fel, încât să fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încarcerarea, discriminarea, excluderea sau execuția celor care nu se comportă în spiritul normelor impuse. În societățile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, șomerii nu pot fi făcuți vinovați în întregime de situația în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurărilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acționând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, șomajul, alcoolismul sau consumul de droguri.
II.3 Forme ale manipularii
II. 3.1 Formele si modurile generale de manipulare
II.3. 1.1 Persuasiunea
Prin persuasiune înțelegem acțiunea de a convinge intr-un mod sau altul pe cineva sa facă sau sa aleagă un lucru. Este actiunea prin care autorul unui mesaj sustine o idee, incercand sa convinga auditoriul. Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de argumente decât cele logice sau cele logico-corecte, fiind convinsa de „necesitatea” sau „importanta” aparenta a acțiuni sau lucrului respectiv.
Persuasiunea nu contine intentionalitate negativa (nu ascunde fapte ci le evidentiaza doar pe cele favorabile); ea tine de forta argumentarii, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul in care acesta este capabil sa-si puna intr-o lumina cat mai buna ideea sustinuta. Datorita structurii sale complexe si a limbajului specific, care imbina forta cuvantului cu atuurile artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare in masa.
Una dintre cele mai simple tehnici este cea a distorsiunii temporale. Cateodata cel mai bun mod de a influenta persoana-tinta este ca sa te comporti ca si cum ceea ce vrei tu sa obtii de la aceasta, s-a si intamplat. Este foarte util ca sa te referi la o decizie pe care respectivul incearca sa o ia, ca si cum ar fi deja facuta; vorbeste-i ca si cum ti-ar fi acceptat deja propunerea, si ca i-ar fi facut chiar si placere. De asemeni, asocierea de imagini placute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea sa fie irezistibila.
Este stiut ca oamenii simt nevoia de a rasplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declansa sentimente de indatorire, si ca rezultat, apare la subiect o mare nevoie de a se elibera de povara psihologica a datoriei. Pentru a realiza aceasta eliberare, oamenii devin mai doritori sa intoarca favorul, chiar unul mai mare decat cel pe care l-a primit.
Principiul reciprocitatii consta in nevoia de a rasplati un favor, fie el cerut sau nu, imediat dupa acceptarea acestuia. Aceasta caracteristica umana transcede orice diferente culturale sau rasiale, indiferent si de natura respectivului favor (care poate fi orice, de la un simplu zambet pana la munca fizica sau mici atentii). Acest principiu este usor de folosit: ofera ceva, si asteapta-te (sau da o idee despre cum) sa fii rasplatit. O alta modalitate eficienta de folosire a acestui principiu este metoda "usii-n nas".
Un alt principiu util este cel al angajamentului si concordantei. Oamenii vor face aproape orice incercand sa pastreze ideile care sunt in concordanta cu cele pe care le-au avut anterior. Cand vor lua public o atitudine, toate actiunile ulterioare vor fi in concordanta cu atitudinea manifestata anterior. Comportamentele neconcordante produc tensiuni psihice, pe care individul incearca sa le evite cu orice cost; deci va face orice ca sa se arate solidar cu actiunile sale anterioare. Acest principiu este folosit de metoda "piciorului in prag". Pentru a obtine realizarea unei cereri, este nevoie doar sa lansezi mai inainte o serie de doua-trei alte cereri mai mici, de aceeasi natura cu cea reala.
Principiul atribuirii. Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru ca ei cred intr-un anumit adevar despre ei insisi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzeaza anumite tipuri de comportament. Daca cineva isi atribuie intern o caracteristica, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristica. Daca seful ii va spune angajatului ca il considera o persoana competenta si care lucreaza mult, angajatul isi va atribui inconstient caracteristica de om care lucreaza mult, si se va comporta ca atare. Iata cum pana si o simpla declaratie poate conduce la surprize!
Metoda sarmantului. Spre deosebire de celelalte metode, nu are mai multe etape si nu se bazeaza pe acrobatii verbale. Ea functioneaza pentru ca in mod deschis oferi concesii, manifesti dorinta de a asculta si validezi ideile subiectului-tinta. Acesta are libertatea de a decide; iar tu nu ii ingreunezi gandirea cu un nor de ceturi verbale. Este cea mai etica dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar in acelasi timp si cea care necesita cel mai mult timp pentru a fi realizata.
II.3.1.2 Dezinformarea
Dezinformarea reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, acțiuni dorite de un anumit agent social.
Uneori este considerată ca fiind echivalentă cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false. Etimologia cuvântului vine și susține această legătură. Desinformation ( rusă dezinformatsia “numele unei divizii KGB răspunzătoare cu propaganda neagră”).
O altă definiție acceptată și destul de influentă este cea dată de R. Shultz și R. Godson (1986, p. 41, apud A. Gavreliuc, 2002, p.280) “conceptul descrie ansamblul informațiilor false, incomplete, eronate, care sunt îndreptate, alimentate, confirmate către o țintă ce reprezintă un individ, un grup sau o țară.”
De regulă, acțiunea de dezinformare presupune existența unei structuri sistemice alcătuită din : unul sau mai mulți comanditari, specialiști (planificatori și controlori), intermediari (agenții de influență) și relee.
Comanditarii – formează nivelul de decizie. Sunt cei care concep și proiectează conținutul mesajului, stabilesc țintele, atitudinile și comportamentele dezirabile care se caută a se obține. Aceștia sunt factori de decizie (guverna, state majore militare, partide politice, firme influente, organizații economice etc.) care pot solicita acest gen de operațiuni defensive (replică la atacurile adversarilor, mascarea propriilor eșecuri etc.) sau ofensive (angajarea într-o dezinformare). În cea mai mare parte cele două tipuri de operațiuni se întrepătund și se autoalimentează reciproc într-o banală logică circulară.
Specialiștii (experții) – nivelul de elaborare strategică. Reprezintă planificarea profesionistă a secvențelor tactice ale dezinformării. În această categorie găsim specialiști în comunicare, în tehnicile de influențare socială, sociologi, psihologi sociali, analiști politici etc.
Controlorii – nivelul de legătură. Sunt aleși dintre persoanele ce stabilesc o relaționare eficientă între comanditari și agenții de influență. Ei sunt “binevoitorii” care sugerează cine și în ce condiții ar fi dispus să participe la dezinformare. Au ca misiune racolarea subiecților interesanți din perspectiva derulării operațiunilor de dezinformare și de a comunica cu regularitate “efectele dezinformării”
Agenții de influență – nivelul de propagare penetrantă, releele. Indivizi care se bucură de prestigiu în grupul lor și care, datorită statusului de prestigiu, vor ajunge să propage mesajul cu eficiență sporită. Aceștia sunt recrutați din rândul liderilor de opinie, persoane cu prestigiu academic, științific, cultural. Tehnicile uzuale în vederea racolării lor sunt : șantajul (“fiecare are ceva de ascuns”) sau cumpărarea (“fiecare are prețul lui”) .
Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul (ținta), dar acesta poate să fie diferit de individul, structura, grupul, instituția care dorește dezinformarea. Tintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societății, cât și indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influența decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfășurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate la nivel social. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, de caracteristicile tintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspirații etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.
Dezinformarea, ca fenomen malign, nedorit, dar totuși real în procesele comunicaționale contemporane de masă, poate fi surprinsă și din perspectiva analizei tipurilor de informație și a mijloacelelor de alterare ale acesteia, respectând nivelurile de abordare propus de H. Lassewell : analiza sursei sau a emițătorului (control analysis), analiza mesajului (content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului sau a destinatarului (audience analysis) și analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest set de modele va fi înbunătățit de P. Lazarsfeld, L. Berelson și H. Gaudet (1948) care aduc amendamentul luării în considerare și a contextului social (nuclee organizatoare de opinii – teoria celor doi pași în comunicare).
Plecând de la dimensiunile informației (sintactică, semantică (intențională sau realizată) și pragmatică), se pot intui alte căi de dezinformare : manipularea contextelor receptorului prin modificarea, la nivel sintactic, a conținutului mesajului; distorsionare semantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar cladite pe baza unor convenții sociale acceptate; reglarea efectului conținutului informativ asupra receptorului prin dozarea, organizarea, modificarea mesajului etc. Nu trebuie ignorat aspectul legat de gradul de valabilitate a informației, adică verosimilitate (caracterul plauzibil sau absurd) și/sau autoritatea sursei (prestigiul cunoscut de către receptor), aspect ce ține de componenta socială a procesului comunicațional.
Dezinformarea are deci un caracter deliberat (în comparație cu zvonul) și presupune, în general, circulația unor informații false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialiști etc. Poate fi o componentă a propagandei, cum zvonul poate fi o subspecie a dezinformării.
Dezinformarea este practicată de toate marile puteri și reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei schimbându-se doar mijloacele, mizele și strategiei acesteia. Structura sistemului social în societățile moderne este puternic influențată de raportul dintre informare și dezinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv. Cercetările de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde se poate atinge, frontal, toate segmentele de opinie ale spațiului social.
II.3.1.3. Intoxicarea
Forma de dezinformare, intoxicarea consta in suprasaturarea surselor cu informatie falsa, in blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste fie pentru a pregati opinia publica pentru o lovitura de proportii, fie pentru a discredita un mesaj corect asteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, barfele si comunicatele tendentioase. Intoxicarea este operatia de "anesteziere" a publicului in scopul acceptarii unei diversiuni majore sau pentru a-l face neincrezator, ostil in fata unui adevar care urmeaza a fi comunicat.
Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate razboaie
ale imaginii, din care iese invingator cel care a investit cel mai mult in propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. Exemplul cel mai apropiat in acest sens il reprezinta modurile in care au fost mediatizate de catre combatanti conflictele etnice si razboaiele din fosta Iugoslavie. (Televiziunea sarba a produs un clip in care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Razboi. La randul lor, aliatii au prezentat dramele refugiatilor albanezi, ca efect al epurarii etnice, in paralel cu rememorarea atrocitatilor comise evreilor in lagarele de concentrare de la Auschwitz.)
II.3.1.4 Minciuna
O specie mai puțin tratată, de mesaj deliberat fals, este minciuna. Deoarece este un concept cu puternice amprente morale și culturale, subiectul nu a interesat, până acum câțiva ani, decât pe filosofi, teologi, antropologi și pe psihologi (s-au făcut studii cu precădere pe copii). Este ciudat deși putem spune că întâlnim minciuni pretutindeni, atât în public, cât și în viața privată, la orice nivel social și în toate socitățile trecute sau prezente.Un ziarist britanic spunea că anii ’80 reprezintă decada minciunilor (Lott, 1990). În 1991, Bradlee afirma “am impresia că în ultimii ani minciunile au luat proporțiile unei epidemii față de care am devenit cu toții imuni”. A minți este pentru oameni un obicei care durează de milenii și nu o lamentabilă inovație de ultimă oră, iar după cum consideră Ruskin (1905, p. 351-352) inducerea în eroare nu a fost considerată întotdeauna și oriunde un act condamnabil. La grecii antici sentimentul de admirație pentru cei care reușeau să păcălească un străin era uzual.
II.3.1.5 Zvonul
Zvonul reprezintă o afirmație prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea.
Zvonurile care sunt lansate în circulație au o funcție dublă :
funcție explicativă
funcție de atenuare a anumitor tensiuni emoționale.
Circulația lor este dependentă de contextele societale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihosociologice ale indivizilor, grupurilor sau comunităților. Lucrările lui Allport și Postman (1965) au pus în evidență trei legi de transmisie a zvonurilor:
legea sărăciei (a nivelării) – pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să fie tot mai scurt, mai ușor de înțeles și de relatat.
legea accentuării – anumite detalii se vor întări, dobândind loc central în semnificația acestuia
legea asimilării – informația se conservă și se reorganizează în jurul unor motive centrale. Asimilarea se poate face la tema centrală, prin condensare, anticipare sau prin stereotipuri verbale.
Zvonurile tind să se ajusteze intereselor individului, apartenenței sociale sau rasiale, prejudecăților personale ale celui care le transmite. Individul care propagă zvonul se lovește de dificultatea de a sesiza și de a reține în obiectivitatea lor elemente ale lumii exterioare. Pentru a putea să le utilizeze, ei trebuie să le adapteze și să le structureze conform modelului lor de înțelegere și în funcție de interesele personale.
Kapferer (1987) a arătat că circulația zvonurilor se bazează pe trei condiții esențiale :
credibilitatea zvonului (poate și a sursei etc.)
aparența de adevăr (ca un zvon să circule mai mult trebuie să aibă totuși un miez important de adevăr)
dezirabilitatea conținutului informațional (dacă zvonul este indezirabil, există posibilitatea blocării lui)
Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară, serpuiesc, mocnesc, circulă. Circulația zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii și a incertitudinilor în fața unei situații ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și credibilitatea informației oficiale sau formale. Cu cât cea din urmă este mai săracă, incompletă sau puțin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv în societățile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informația oficială este gestionată strict). Circulația zvonurilor se restrânge atunci când există posibilitatea verificării rapide a adevărului unei informații. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu informația oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desființat”. El va reprezenta un mijloc de comunicare complementar, dar și o informație paralelă, așadar necontrolată.
Pentru profesioniștii din media lipsa de control a zvonului evoca spectrul unei defecțiuni a fiabilității informației, defecțiune ce trebuie eliminată. Pentru cetațean și pentru omul politic, lipsa controlului denotă lipsa cenzurii și accesul la o realitate obscură sau ascunsă.
Autorul amintit determină 6 tipuri de zvonuri (o matrice ce are pe o latură sursa zvonului – un eveniment, un detaliu sau imaginația pură-, iar pe cealaltă latură modul de apariție a zvonului – spontan sau provocat). Din perspectiva analizei noastre ne interesează tipurile de zvonuri provocate cu un anumit scop, a căror apariție este premeditată. În aceste cazuri nu se poate neglija implicarea unor actori care urmăresc sa profite de pe urma unui eveniment. Astfel se pot obține efecte care se întind pe o gamă larga (panică, furie, frustrare, modificari nefavorabile de imagine pentru persoanele publice etc.).
În spațiul cultural românesc trebuie amintită, ca aproape identificându-se cu zvonul, bârfa. Aceasta are aceleași motivații psihologice (emoționale, afective, cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producție a zvonurilor.
II. 3 .2 Modurile de manipulare specifice televiziunii.
Micul ecran are o forta manipulatoare cu atat mai mare cu cat se bazeaza pe credibilitatea conferita de imagine (ceea ce omul a vazut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).
Tipuri de manipulare televizată
Manipularea prin imagine
Manipularea prin filmare
Manipularea prin montaj
Manipularea prin comentariul din off
Manipularea prin paginatie
Manipularea prin omisiune
Manipularea prin zvonuri mediatice
Manipularea prin cenzura
Manipularea prin procedeul "a ascunde aratind"
Manipularea prin charisma
Manipularea prin jurnalisti
Manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare
Elementele specifice diferitelor tipuri de productii de televiziune
Manipularea opiniei publice intr-un talk-show, dezbatere, documentar, ancheta in scopul partinirii uneia dintre partile implicate se poate face prin darea cuvantului in majoritatea timpului reprezentantilor acelei parti, acordarea acestora a dreptului de a avea interventii mai lungi si intr-un spatiu de prezentare mai larg, sublinierea actiunilor lor pozitive si minimalizarea faptelor benefice ale partii adverse etc.
Exista trei elemente principale care concura la realizarea manipularii in cazul diverselor productii de televiziune:
a)Moderatorul
b)Compozitia platoului
c)Scenariul (discutiei/emisiunii)
Moderatorul
Primul nivel la care poate incepe manipularea este cel al moderatorului. Interventiile acestuia sunt vazute ca fiind constrangatoare, deoarece moderatorul impune subiectul/tematica de discutie, da si ia cuvantul invitatilor, le acorda acestora o importanta diferita ce poate fi observata prin elemente de comunicare non-verbala (tonalitate: ton respectuos, dispretuitor, politicos, agasat etc). Studii facute de sociologi au demonstrat faptul ca, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtatorul de cuvant al publicului, pune intrebari care sa-i satisfaca doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor. Moralismul moderatorilor este in multe cazuri discutabil.
O alta strategie de manipulare care poate fi abordata de moderator este mimarea lipsei de timp; el se foloseste de ceas pentru a lua cuvantul invitatilor sau pentru a-i intrerupe tocmai cand se ajunge in miezul problemelor, astfel pierzandu-se esenta si chiar scopul dezbaterii.
Cu cat un moderatori sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare si un statut social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecventa participarilor la talk-show-uri, numarul de relatii cu VIP-uri etc), cu atat discrepanta dintre el si un invitat mai putin cunoscut, chiar daca este expert intr-un domeniu, este mai mare.
Compozitia platoului
Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea in cazul productiilor de televiziune – compozitia platoului – este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Exista indivizi care nu sunt invitati de nimeni, precum si persoane care refuza orice invitatie. Modul in care este alcatuit cercul de invitati influenteaza inconstient modul de perceptie al telespectatorilor, absenta unuia sau a altuia dintre reprezentantii vreunei parti aflate la discutii avand o mare importanta in constructia perceptiei privitorilor.
II.3.2.1 Manipularea prin prezentarea dezechilibrata a partilor
Compozitia platoului ar trebui, teoretic, sa ofere imaginea unui echilibru democratic intre parti. Uneori insa, dreapta si stanga prezentatorului sunt folosite in scopul de a simboliza Dreapta si Stanga politica, iar daca aceste doua parti nu sunt egal reprezentate (fie la inceputul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai multi invitati si sustinatori de una dintre parti), se produce o deformare a perceptiei in favoarea uneia dintre grupari, distorsiune influentata nu de calitatea ci de numarul invitatilor sustinatori.
Scenariul
Scenariul, pe baza caruia moderatorul conduce dezbaterea/emisiunea si arbitreaza partile poate sa fie stabilit inaintea inregistrarii (caz in care calitatea discutiei
poate fi afectata, incorsetata de rigiditatea scenariului). Nici cealalta optiune nu este, insa, lipsita de riscuri; in cazul in care moderatorul isi traseaza scenariul in
linii mari in urma discutiilor pregatitoare cu participantii prezumtivi, prin care lasa loc si improvizatiei sau exprimarii libere in timpul emisiunii, discutia poate sa devieze
intr-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitata una din regulile tacite ale jocului si anume mentinerea limbajului in limitele politetii.
II.3.2.2 Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
Comunicarea non-verbala este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufleteasca, miscarile trupului si cei cu care se intra in relatie. Informatiile legate de aceasta
comunicare foarte complexa au ajuns sa fie studiate si insusite de aproape toate persoanele publice sau aflate in functii de conducere (fie manageri de intreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipularii in dialoguri si negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, pozitia corpului (postura), distanta si buzele.
Desi pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicarii non-verbale deoarece poate fi modulata pe o scara foarte larga. Vocea se compune din 3 elemente esentiale, care pot capata un nivel de variatie diferit in functie de modul in care la folosim:
ritmul (ce poate alterna de la incet la rapid)
volumul (care poate varia de la mic la mare)
tonul (a carui gama oscileaza de la ascutit la grav).
Impactul pe care elementele comunicarii il au in cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este urmatorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, insa au impact mai scazut fata de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare in cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare in desfasurarea comunicarii interpersonale dar si posibilitatile cele mai reduse de control.
Atat limbajul trupului cat si metalimbajul (cuvintele si expresiile care pot releva adevaratele atitudini si ganduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuitia, "al 7-lea simt", presimtirea ca vorbitorul nu spune ceea ce gandeste. Metalimbajul permite indivizilor sa ii manipuleze pe altii fara ca acestia sa-si dea seama. In conversatiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depaseste 7%. Se spune ca noi auzim jumatate din ceea ce se spune, ascultam cu atentie jumatate din ce am auzit si ne amintim jumatate din ce am ascultat.
Exemple de manipulare prin mass media în modernitate și în contemporaneitate
Remodelarea gândirii în sistemele totalitare (Revoluția Franceză, regimurile comuniste, regimul nazist) – căi de a controla mințile oamenilor:
Controlul comunicațiilor umane – atât a informațiilor primite din exterior, cât si a intracomunicării (situații disonante cognitiv)
Manipularea mistică – crearea unei aure mistice în jurul grupului conducător, cultul personalității
Cerința de puritate – delimitarea strictă între pur și impur, între bine și rău
Cultul confesiunii – confesiunea purifică sufletul
Știința sacră – aură de sacralitate în jurul dogmelor de bază ale ideologiei totalitariste
Remodelarea limbajului – condensarea întregii complexități a problematicii umane într-un nr redus de categorii, strict delimitate, curățate de nuanțe – limba de lemn
Doctrina mai presus de oameni – ideologia ca adevăr absolut
Delimitarea socială – împărțirea indivizilor in două categorii distincte : cei al căror drept de a exista este recunoscut și cei care nu au nici un drept
Remodelarea individului se realizează prin:
Remodelarea comportamentului
Restructurarea gândirii
Redefinirea structurii emoționale
Spălarea creierului
Dezghețarea – distrugerea totală a vechiului element de identitate – prin hipnoză, confuzie etc.
Schimbarea – inocularea nouii identități – ritualizare, dorințe de a fi asemănător etc.
Reînghețarea – fixarea noii personalități
Programarea neuro-lingvistică – prin mesaje subliminale, manipulări subtile
Strategii de influență cu grad mare de sofisticare ale mass-mediei
Exemple actuale de manipulare prin mass media în România
Greva profesorilor din noiembrie 2005 – unele posturi TV și o anumită parte a presei
Semnarea acordului de amplasare de baze americane pe teritoriul RO
II. 3 Tehnici de manipulare
II.3.1 Amorsarea
Amorsarea este o tehnica proprie celor ce lucreaza in comert(in SUA este cunoscuta sub numele de low-ball si este folosita in vanzarea de automobile).Ea consta in a determina subiectul sa ia o decizie fie pomenindu-i de anumite avantaje fictive , fie ascunzandu-i anumite inconveniente. Daca subiectul a luat deja decizia , acesta are tendinta de-a nu mai reveni asupra ei atunci cand cunoaste avantajele si inconvenientele reale ale produsului (se presupune ca aceasta perseverare in decizie tine de subconstient : in acest fel , individul nu este silit sa recunoasca fata de sine ca a luat o hotarare gresita)Foarte important : subiectul trebuie sa aiba libertate totala de decizie!
Domnul Vasilescu, sef al unei firme de P.R.,are nevoie de un voluntar care sa se ocupe de un anumit grup de invitati la un dineu. „Victima” aleasa este domnul Ionescu.Acestuia i se face urmatoarea propunere:”Stii, am ava nevoie de un voluntar care sa se ocupe de invitati la dineu….Sunt mai multe persoane importante, printre care si celebra cantareata…(subiectul fiind un mare fan al acesteia)”. Pentru a primi lamuriri suplimentare, Ionescu merge la responsabilul de proiect.Acesta il informeaza ca a fost o neintelegere, ca respectiva vedeta a refuzat invitatia din motive obiective, dar ca locul de insotitor este inca valabil.Astfel, Ionescu este nevoit sa petreaca o seara intreaga in compania unor straini plictisitori, fara a avea nici un fel de avantaje.
II.3.2 Amagirea (Momeala)
O alta tehnica foarte folosita de comercianti este aceea a amagirii De acesata data , subiectul este determinat sa ia decizia adoptarii unui comportament , comportament avand ca scop obtinerea unor avantaje.Dupa ce decizia este luata , subiectul ia cunostinta de schimbarea conditiilor (deci nu mai are posibilitatea aceluiasi comportament) dar i se ofera posibilitatea adoptarii unui comportament similar (care insa nu prezinta aceleasi avantaje).Sa luam un exemplu:
Fiecare angajat al firmei trebuie sa-si aleaga o activitate suplimentara dintr-o lista realizata de conducere. Consultand lista, Ionescu se decide sa se ocupe de crearea unei brosuri de prezentare a firmei.Munca este relativ usoara, termenul limita acceptabil( doua saptamani), iar raportul cantitate-munca/bani primiti este bun.Merge sa-si informeze seful despre alegerea facuta, dar…”Imi pare rau, Ionescule, dar deja se ocupa cineva de brosura…In schimb, avem nevoie de cimeva care sa plaseze brosurile in diverse locuri din Bucuresti. Ce zici, vrei sa te ocupi tu? Banii sunt aceiasi!” Astfel, pe bietul Ionescu il asteapta 2-3 saptamani de du-te-vino in locul unei munci mai usoare la birou.
Cele doua tehnici pot parea identice cititorului , ambele implicand doua decizii succesive.Totusi , spre deosebire de amorsare , amagirea presupune doua decizii cu caracter diferit.Astfel , decizia finala (cumpararea unei perechi de blue-jeans la un pret normal) este urmarea unei decizii initiale ramase fara obiect (cumpararea unei perechi de blue-jeans cu un pret mai mic).
II.3.3 Piciorul-in-usa
Piciorul-in-usa este o tehnica ce tine de manipularea cotidiana .Procedeul este realizat astfel: se obtine de la un subiect(evident , acesta beneficiaza de libertatea de-a alege) un comportament preparatoriu simplu si putin costisitor.Procesul se va petrece in imprejurari care faciliteaza angajamentul.Dupa ce acest comportament este obtinut , subiectului ii este cerut in mod explicit sa emita un nou comportament , de aceasta data unul mai costisitor , pe care nu l-ar fi realizat in mod spontan.
Ionescu este chemat de sef si i se comunica urmatoarele:”Ionescule, e nevoie de cineva care sa se ocupe de biletele de avion pentru d-l. X( client important al firmei) care pleaca in State.Vrei sa te ocupi tu?” Sarcina nu e grea, Ionescu accepta.Are astfel sansa de a trece drept „Baiat bun si de incredere” in fata sefului. Cand sa iasa din birou, este oprit:” Ar mai fi ceva…Stii, de mult firma doreste sa lanseze un program interactiv cu publicul sau. N-ai vrea sa te ocupi tu?” Astfel, desi se plecase de la o munca de cateva minute, Ionescu se trezeste implicat intr-o activitate suplimentara care ii mai ocupa cel putin doua ore pe zi.
Tehnica picior-in-usa consta tot intr-un efect de perseverare intr-o decizie anterioara , subiectul angajat intr-un prim comportament decis in mod liber este mai inclinat sa dea curs cererii ulterioare (scopul manipulariii).Dupa cum am vazut mai sus , subiectul este determinat de X sa ia o decizie (sa fie de ajutor) intr-un mod banal (”cat este ceasul?”).In continuare , manipulatorul foloseste o formula de gratificare (”Va multumesc foarte mult , sunteti foarte amabil”) , avand ca scop sporirea increderii in sine a individului manipulat (actiunea sa este apreciata , deci el este un om bun ).Nici folosirea verbului ”ati vrea” nu este intamplatoare.”A vrea” este mai clar ca sens decat ”a putea” . ”Ati putea sa …” lasa interlocutorului o portița de scăpare , pe când ”ați vrea sa…” este mult mai de efect. In primul caz , subiectul poate găsi scuze fata de celalalt si fata de sine .In cel de-al doilea caz , el fie accepta sa se conformeze cererii , fie trebuie sa accepte o imagine despre sine care este destul de neplăcuta : este un om rău si zgârcit.
II.3.4 Usa-in-nas
Aceasta noua tehnica se bazeaza pe un principiu exact opus celui descris in paragraful de mai sus.In acest caz cererea initiala consta intr-un serviciu extrem de costisitor , nu intr-unul simplu, dupa cum ne-am astepta.Prima data i se cere subiectului un serviciu foarte mare (pe care stim cu siguranta ca ni-l va refuza) , dupa care ii cerem un al doilea serviciu (mai mic in comparatie cu primul). Determinant in reusita acestei tehnici nu este faptul ca cererea initiala a fost refuzata , ci faptul ca a fost considerata exagerata: ”…in literatura stiintifica se intalnesc situatii cand o cerere insuficient de costisitoare este respinsa fara sa duca la un efect de usa-in-nas.In acest caz nu ezitati : cereti imposibilul.”(R.V.Joule & J.L.Beauvois – ”Tratat de manipulare”)
Diferenta dintre cele doua metode este observabila si din punct de vedere al tematicii cererilor.Pentru a realiza un picior-in-usa comportamentul preparator si comportamentul final(scopul manipularii) nu presupuneau neaparat o tematica similara.In acest caz , cele doua cereri trebuie sa urmeze aceeasi linie (aceeasi cauza , acelasi proiect), singura diferenta fiind de cost.
Aceluiasi Ionescu i se propune de catre sef sa ajute la organizarea unui mare spectacol pentru partidul X care implineste 100 de ani de la infiintare.Munca nu intra neaparat in atributiile lui si presupune 3-4 ore de munca in plus pe zi, timp de doua saptamani, care nu vor fi platite.Evident( cu exceptia cazuluiin care lui Ionescu ii este frica sa nu-si piarda slujba daca refuza), raspunsul va fi negativ.In acest caz, seful, vizibil dezamagit, va veni cu o mare propunere:”N-ai putea atunci sa te ocupi de oaspetii nostri care vin maine din Canada?”( activitate care presupune 5 ore si o singura zi). Ionescu accepta.
Dar de ce reactioneaza subiectii in aceasta maniera? Primii care au propus o explicatie au fost Cialdini si colaboratorii sai.: ” Daca incepem prin a cere cuiva o favoare extrema al carei refuz este sigur , si daca trecem dupa aceea la o cerere mai mica , individul ar putea resimti o presiune normativa care sa-l faca sa raspunda concesiei noastre printr-o concesie din partea sa.In masura in care situatia se prezinta astfel incat raspunsul celuilalt la cererea noastra implica o alegere dihotomica –da sau nu- singurul mod pentru el de a demonstra reciprocitate consta in a trece din pozitia initiala de refuz intr-o pozitie de asteptare.Astfel, printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din pozitia noastra initiala , este posibil sa-l determinam pe celalalt sa accepte cererea pe care doream s-o accepte de la inceput.”
Alti autori (Miller , Seligman , Clark si Bush) considera ca ca nu refuzul constituie factorul principal ce cauzeaza fenomenul in discutie.Pentru acestia, subiectul accepta ce-a de-a doua cerere pentru ca aceasta pare mult mai avantajoasa fata de prima (lucru care nu s-ar fi intamplat in lipsa primei cereri).
4.Un experiment interesant
In 1975 , Cann , Sherman si Elkes au incercat sa determine care dintre cele doua tehnici (piciorul-in-usa si usa-in-nas) este mai eficienta(amorsarea nu a fost luata in calcul , aceasta fiind un procedeu cu o arie da aplicabilitate mai restransa).Experimentul consta in a-i determina pe locuitorii din Bloomington (Indiana) sa distribuie in anturajul lor 15 brosuri despre siguranta rutiera.Dupa cum se observa din tabel (ultima pagina) , cele doua tehnici se dovedesc la fel de eficiente (diferenta nu este statistic semnificativa).Situatia este cu totul alta cand cele doua cereri sunt formulate la un interval de cateva zile.Piciorul-in-usa isi pastreaza eficienta (70% dintre subiecti accepta) , dar usa-in-nas se dovedeste a fi complet ineficienta(29%).
5.Cateve consideratii de final
1.La prima vedere , punerea in aplicare a metodelor prezentate mai sus nu pare sa fie o problema.Tin totusi sa precizez ca doar cunoasterea lor teoretica nu va face automat buni manipulatori (mai este nevoie si de experienta , de un simt acutit al relatiilor umane , de o anume pregatire culturala).
2.Dupa cum deja ati observat , aceste metode nu garanteaza neaparat succesul actiunii .Eficacitatea lor consta in cresterea sanselor de a va atinge scopul.
II.4 Manipularea prin publicitate
Am da dovada de o naivitate extrema daca am crede ca publicitatea este un domeniu in care onestitatea joaca un rol decisiv.Ar fi imposibil.Daca acum 11-12 ani un anumit tip de produs (pasta de dinti de exemplu) era prezent pe piata romaneasca intr-o gama foarte restransa de variante , in decursul ultimilor ani oferta s-a diversificat si concurenta a devenit acerba.In aceste conditii , agentiile de publicitate se vad nevoite sa recurga la mici trucuri pentru a impune publicului ideea ca produsul A este mai bun decat celelalte.In general se folosesc doua mari metode , diferenta intre ele constand in modul de abordare a publicului : ca multime sau ca individ.
1.Publicul – o multime
In acest caz , procedeul folosit are doi pasi bine definiti : afirmarea si repetarea (actiunea lor este lenta , dar sigura).Afirmatia pur si simplu , neinsotita de nici un rationament si de nici o dovada , constituie o cale sigura prin care o idee este facuta sa se impuna in constiinta publica.Cu cat afirmatia este mai concisa si mai lipsita de argumente , cu atat mai bine se va impune.O afirmatie nu are insa un efect puternic decat cu conditia sa fie repetata in mod constant , pe cat posibil in aceiasi termeni.Lucrul afirmat, repetat in mod constant , sfarseste prin a se intipari in memorie , ba mai mult, este acceptat ca adevar demonstrat.El se intipareste in zonele profunde ale subconstientului , unde se elaboreaza motivatiile actiunilor noastre.Dupa o vreme , uitand cine este emitatorul asertiunii repetate , ajungem sa fim convinsi de adevarul ei.
Exemplu: Dupa ce ani de-a randul i s-a repetat (si inca i se repeta) ca pasta de dinti ”Colgate” este cea mai buna , publicul roman a devenit ferm convins ca acesta este adevarul.La ora actuala , ”Colgate” a depasit net la capitolul vanzari produsele concurente (”Aquafresh” si ”Blend-a-med”).
Aceeasi metoda este aplicata si in cazul publicitatii institutionale (aflata inca intr-un stadiu incipient in Romania;din acest motiv am selectat o serie de exemple din S.U.A.).De exemplu : I.B.M. sustine ca ”ajuta informatia sa fie pusa in slujba oamenilor” , fara a se preciza care oameni au de castigat , in ce moduri si pe cheltuiala cui.O companie telefonica de pe Coasta de Vest afirma ca ”tehnologia le va da oamenilor timp pentru a fi umani” si ca ar trebui sa-i predam ei responsabilitatea de a administra tehnologia.Dow Chemical , compania care parjolit Vietnamul cu napalm si Agent Orange , prezinta acum in reclamele sale de televiziune imagini feerice gen ”National Geografic”, afirmand ca este firma care ”protejeaza viata in salbaticie”.
2.Publicul – individul
”Subiectele spre care oamenii se orienteaza in viata de zi cu zi , despre care simt ca merita sa fie discutate si pe care incearca sa le administreze sunt sperantele si temerile lor , visurile , nelinistile , vinovatiile , grijile si proprietatile structurale ale relatiilor si institutiilor sociale in care se gasesc implicati”(R.Harre , D.Clarke si N.De Carlo – ”Motivatii si mecanisme-Introducere in psihologia actiunii”).Tocmai acest spatiu emotional este acela pe care agentii publicitari incearca sa-l influenteze , speculand ”nefericirea (…) temerile , anxietatile si suferintele inadecvarii personale”(Baumann – ”Legiuitori si interpreti”).Sunt propuse solutii comerciale.Actiunile omenesti motivate , bazate pe necesitati , inainteaza astfel spre gratificare. Antropologul canadian G.McCracken spune ca agentii de publicitate isi comercializazeaza produsele in moduri care sa (re)capteze conditiile emotionale , circumstantele sociale si stilurile de viata care au fost deplasate si indepartate in mod deliberat.Apoi , marfurile devin accesibile , pentru a-l ajuta pe consumator sa castige (sa recastige) ceea ce a fost facut sa para inaccesibil – trecutul de aur , viitorul luminos sau prezentul alternativ. Frenezia de a urmari idealuri deplasate genereaza o interminabila cautare a autosatisfactiei.Dupa cum relateaza A.Giddens , ”proiectarea sinelui se transforma intr-una a posedarii bunurilor dorite si a urmaririi unor stiluri de viata incadrate artificial (…).Consumul bunurilor mereu noi devine in parte un substitut pentru dezvoltarea autentica a eului”.Efectul este exponential: ”din momentul introducerii , bunul cel nou incepe sa ceara compania altor bunuri noi.Individul care consimte la prima cerere descopera ca acesteia ii urmeaza sute de alte (…) niveluri tot mai inalte de consum , vazute ca sedii ale placerii , cand de fapt nu sunt decat niste comoditati anoste si plicticoase”(G.McCracken).
In concluzie : mass-media sugereaza la nesfarsit metode de gratificare a nevoilor omenesti .Metodele sunt substituite uneori cu necesitatile., iar sensurile se indeparteaza de la real catre ideal , ca parte din planul general de a promova permanent nelinistea consumatorului si a-i oferi o multitudine de solutii materiale profitabile pe termen scurt.
Exemplu : Inca de la inceputul anilor ’50 hainele de piele tip ”motor” (sau ”perfetto”) au fost asociate de producatori cu imginea rebelului (James Dean a fost primul reprezentant al acestei imagini) , a individului ”macho” (Arnold Schwarzenegger – ”Terminator 2”). Acelasi tip de figuri reprezentative apar si in cazul motocicletelor ”Harley-Davidson”.Scopul acestei reclame este ca individul sa confunde nevoia reala (obtinerea respectului de sine) cu metoda de gratificare a acestei nevoi (cumpararea si folosirea respectivului produs)
III. Tehnici de manipulare si persuasiune in televiziune
„Televiziunea manipulează ! “ De unde știm ? O spune toată
lumea. Și ca acele adevăruri asupra cărora, odată formulate, nu se mai apleacă
nimeni decât cu riscul de a fi ars pe rug (pământul e plat, soarele se învârte în
jurul pământului, cu cât un lucru este mai scump, cu atât valoarea lui adevărată
e mai mare), și axioma „televiziunea manipulează“ s-a înfipt strașnic în
conștiințele oamenilor. Deși pentru marea masă a telespectatorilor, noțiunea de
manipulare este confuză și le-a fost transmisă, culmea, prin mijloace massmedia,
axioma aceasta a dat bătăi de cap în primul rând ziariștilor. Din dorința
de „obiectivitate“, jurnaliștii au început să construiască cu atâta atenție
emisiunile încât rezultatul este, de multe ori, o capodoperă de manipulare
inconștientă, care reflectă toate percepțiile, convingerile și motivațiile
realizatorului. Puțini știu exact cum și mai ales, de ce manipulează televiziunea,
prin ce mijloace și cu ce rezultate. Puțini se simt manipulați, crezând cu tărie în
superioritatea lor intelectuală datorată simplului fapt că „știu“ că televiziunea
manipulează. E ca și când un om nu s-ar îngrășa mâncând dulciuri pentru
simplul fapt că știe că dulciurile îngrașă. Cel mai greu lucru pentru un
telespectator este să accepte că este manipulat de ceea ce vede. Distrugerea
încrederii în televiziune ar duce, automat, la renunțarea la aceasta și, implicit, la
motivațiile care îl fac să o privească: nevoia de siguranță, de explicații, de
sfaturi.
Se poate observa cu ușurință că cei mai de succes oameni care apar în
televiziune (politicieni, afaceriști, realizatori sau moderatori de programe,
intelectuali) sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte
puține și simple, „pe înțelesul tuturor“. Folosirea unui limbaj popular, ușor
decodificabil, indiferent de gradul de instrucție , îl fac pe cel de acasă să aibă
senzația că înțelege în profunzime problema discutată și să acționeze în
consecință. Se poate manipula și prin crearea intenționată de confuzii dar
rezultatele sunt imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza labilității unui
sistem uman aflat în cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în
manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai
permită apariția necesității de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni
manipulatori știu dinainte ce întrebări i-ar putea pune (sau își pun) telespectatorii
și răspund la acestea înainte de a fi chiar conștientizate de aceștia. Astfel, cel de
acasă are senzația extrem de puternică că cel ce vorbește spune adevărul pentru
că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni
încă“. Calitatea de „veridic“ trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este
condiția esențială ca o comunicare, neînsoțită de mesaje relaționale,
subconștiente, să reușească. Din păcate, pentru mulți oameni ceea ce le pare clar
este și veridic. „Descoperirea“ logicii comunicării îl face pe telespectator să dea
o atenție scăzută concordanței (sau punctelor de legătură) dintre logica internă a
mesajului și logica normală, uzuală, continuă a raportării noilor informații la
cele deja acumulate. Să presupunem că luna ar putea intra într-o cutie de
chibrituri. Să presupunem că am băga cutia în buzunar. Rezultă, fără
umbră de îndoială că pot introduce oricând luna în buzunarul meu. După cum se
vede există o logică internă a mesajului transmis aici. Odată acceptată o ipoteză,
tot ceea ce derivă din ea pe cale logică este acceptat ca posibil. Lipsa legăturilor
între logica internă a informației și informațiile deținute de mine anterior (despre
dimensiunile lunii, ale unei cutii de chibrituri și ale buzunarului propriu) devine
neimportantă, seduși fiind de demonstrația logică a unui adevăr.
Oamenii, incapabili de multe ori să-și susțină cu argumente părerile (în
principal din cauza preluării lor de la alții) îi admiră pe cei care pot s-o facă și
acest sentiment le influențează capacitatea de a surprinde (sau de a redescoperi
la sfârșitul demonstrației) falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul
raționament doveditor.
III.1 Televiziunea – interes propriu sau interesul cetățenilor
Revenind la dilema legată de rolul televiziunii în societatea noastră,
trebuie să ne oprim un moment asupra întrebării pe care și-au pus-o mulți:
Televiziunea are în principal un interes personal, egoist și materialist sau este
atașată idealurilor luptei pentru protejarea interesului telespectatorului ? Este
televiziunea doar o întreprindere care își planifică și modifică strategiile de
producție și vînzare doar pentru a obține o creștere a profitului sau este un
instrument prin care oameni cu un grad înalt de conștiință civică, cu o capacitate
crescută de analiză și cu talent de comunicatori încearcă să păstreze echilibrele
atât de fragile din societate, punând umărul astfel, la evoluția ei ?
Interes propriu
Cum altfel ar putea fi definită goana disperată după creșterea audienței ?
Abandonarea acelor programe care nu aduc venituri pentru că audiența lor,
formată din grupuri omogene dar puțin numeroase, nu atinge nivelul considerat
interesant de către companiile de publicitate ? Simplificarea până la hilar a
mesajelor transmise astfel încăt să fie satisfăcut nivelul mediu de percepție ?
Promovarea interesantului în locul importantului ? Cultivarea
senzaționalismului, încercându-se înlocuirea circului din faimoasa sintagmă cu
programul de televiziune ? Înlocuirea știrilor utilitare, de interes cetățenesc cu
cele care au drept scop obținearea unei reacții politice sau comerciale ?
Autopromovarea, exasperantă uneori, a propriilor programe, în speranța
obținerii efectului: „dacă se vorbește atât despre el, înseamnă că e bun !“ ?
Totul pornește de la confuzia pe care oamenii o fac între important și
interesant. De multe ori consumăm energii uriașe pentru lucruri total lipsite de
importanță, așa cum un copil va fi atras și se va chinui până la a învăța să
meargă pentru a pune mâna pe un obiect strălucitor dar inutil. Chiar dacă avem
senzația că ne maturizăm, rămân în noi unele porniri de a pune mâna pe acel
flecușteț strălucitor. Pe care, de cele mai multe ori, după un timp, îl aruncăm
plictisiți. Sau îl înlocuim cu alt flecușteț. Sigur că un mare rol în această
atitudine a noastră îl are lipsa culturii, mai precis a acelor elemente de
cunoaștere care să ne permită judecăți de valoare și decizii benefice pentru noi.
Avem tot mai mult tentația de a abandona drumul obositor al analizei
permanente și al adoptării strategiilor pe termen lung în favoarea trăirii
momentului, satisfacerii nevoilor de bază.
Iar televiziunea știe să profite din plin de această apetență a noastră pentru
lucruri lipsite de importanță dar strălucitoare. De aceea, de cele mai multe ori,
compromisurile care se fac duc la simplificarea exagerată a lucrurilor, la golirea
de orice conținut ideatic a mesajelor transmise și la transmiterea senzației că
lumea este atât de simplă pe cât ne-am dori-o noi, dorință născută din cauza
dificultăților pe care le întâmpinăm în a o înțelege. Iar noi savurăm momentele
de liniște și siguranță pe care ni le oferă programele de televiziune, tocmai
pentru că nu ne solicită prea mult ba chiar, dacă suntem dispuși (și nu suntem
mai întotdeauna ?), ni se dau și explicațiile, și concluziile și strategiile de urmat.
Cei care iau apărarea televiziunii spun că ea n-are rol educativ sau
formativ ci doar informativ. Ca și când educația n-ar avea la bază informația ! E
greu de imaginat cum e posibil să transmiți cuiva informațiile fără a-i sugera și
modul în care trebuie să le interpreteze. Chiar dacă acest lucru se face prin
simpla înșiruire a informațiilor. Este clar și faptul că un grad ridicat de cultură
face ca alegerea să fie mai nuanțată și criteriile pe care trebuie să le
îndeplinească un program pentru a fi urmărit mult mai dificil de îndeplinit. De
aceea, televiziunea n-are nici un interes să-i formeze pe acei telespectatori care
s-ar putea declara mai apoi nemulțumiți de ea, deveniți dintr-o dată mult prea
pretențioși. Ne putem întreba, atunci, care este interesul televiziunii de a
perpetua și a întări modul simplist în care retransmite realitatea, modul în care o
repropune telespectatorilor și, inevitabil, modul în care aceștia o percep și în
care se raportează la ea ? De ce preferă televiziunea să aibă o audiență cu un
nivel mediu sau submediu de instrucție care să accepte aceleași programe în loc
să-și educe telespectatorii pentru a-i învăța să ceară mai mult de la ei și de la
ceilalți ? Motivul este destul de simplu. Programele destinate masei sunt relativ
ieftine față de programe destinate unor telespectatori cu „pretenții“. Un concurs
sau o emisiune de divertisment sunt mult mai ieftine decât un documentar gen
Discovery. Iar dacă prețul de producție al programului crește, scade profitul
obținut prin vânzarea spațiilor de publicitate.
Cineva m-a întrebat odată de ce nu se face reclamă cărților așa cum se
face detergenților. Pentru că atunci când speli mai poți trage cu ochiul la
televizor. Când citești, e mai greu. Și scade audiența !
Nu există decât o singură explicație: interesul propriu. Cu cât numărul
telespectatorilor este mai mare cu atât capacitatea de a-i influența crește și,
implicit sporește și impactul reclamelor. Iar mai multă reclamă înseamnă mai
multe încasări pentru televiziune.
Interesul cetățeanului
Ar fi nedrept să nu privim activitatea televiziunii și prin prisma ajutorului
pe care îl dă telespectatorului în a se descurca într-o lume din ce în ce mai
confuză, guvernată de legi din ce în ce mai haotice și contradictorii.
E greu să nu observăm că, mai ales în România ultimilor 10 ani,
televiziunea a fost motorul principal al unei revoluții care ne-a scăpat de un
regim dictatorial, a fost cea care i-a împiedicat uneori pe conducători să ia
decizii care ne-ar fi afectat pe toți pe termen lung sau i-a forțat să renunțe la
afaceri oneroase din care profitau numai ei, a creat în oameni convingerea că
ceva depinde și de ei.
Să fie toți jurnaliștii în căutarea unor slujbe călduțe, care asigură un
confort sporit, o mulțime de relații, glorie personală și salarii mult peste media
națională ? Ca și în cazul medicilor ar fi absurd să credem că toți au avut ca unic
motiv la alegerea meseriei doar obținerea unor venituri mari. Chiar să fi uitat
dorințele noastre din copilărie de a-i face pe ceilalți sănătoși ? De aceea sunt
convins că există în mass media românească foarte mulți jurnaliști care chiar
cred în ceea ce fac, chiar încearcă să-și pună cunoștințele și capacitetea de a
raționa în slujba celor care, din lipsă de timp sau de informație, sunt tentați să
creadă și să accepte cu ușurință orice li se spune.
Să nu uităm că la baza funcționării unei televiziuni stă încrederea pe care
i-o acordă telespectatorii. Fără această încredere, orice efort al unei televiziuni
este sortit eșecului. Iar încrederea este răsplata pentru confirmarea judecăților de
valoare pe care realizatorii sunt chemați să le facă pentru a le oferi
telespectatorilor. Să nu uităm că un om se iartă mult mai ușor pentru o greșeală
decât îl iartă pe semenul lui care l-a sfătuit s-o facă. De aceea, oricât de
interesați ar fi de obținerea unor profituri, managerii și realizatorii unei
televiziuni trebuie să țină cont de condiția primordială a câștigării încrederii.
Există un alt aspect al influenței benefice pe care o are televiziunea asupra
societății. În afara unor campanii de mică anvergură destinate satisfacerii unor
interese personale, economice sau politice ale celor care dețin respectivul canal
de comunicare în masă, cea mai mare parte a informațiilor sunt destinate creării
unor sisteme de valori care să-i permită telespectatorului să judece lumea și să ia
decizii în momentele cheie. Se poate obiecta aici că sistemele de valori
respective sunt subiective și aparțin celor care realizează programele de
televiziune, putând fi pentru acest motiv, nepotrivite pentru telespectatorul care
le adoptă. Aceeași obiecție o putem aduce și vis-a-vis de educația pe care o fac
părinții, a căror dragoste nu dă automat caracterul de obiectivitate și perfecțiune
sistemelor de valori transmise copiiilor lor.
III. 1.1 Caracteristicile televiziunii
Avantaje
Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante invenții
ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin
schimbările pe care le-a provocat în mentalitățile oamenilor și prin controlul
indirect pe care l-a exercitat asupra evoluției societății.
„Modul în care comunicăm este cel puțin la fel de important ca lucrul pe
care îl comunicăm“ spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători
în domeniul televiziunii. Este foarte important să înțelegem că mesajul poate fi
corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin
transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat și
susținut dar poate avea efecte neașteptate prin transformările suferite în procesul
transmiterii sale. O să vă dau un exemplu simplu: dacă stau drept, serios și vă
spun că mărul este un fruct, veți considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă
transmit banalități stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi
râde ca un disperat și vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l
voi oferi nu vă va mai permite să asimilați mesajul meu ci vă va direcționa
atenția și concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obținut fiind
direct legat de acesta și nu de conținutul mesajului. Este una dintre
caracteristicile televiziunii, care o deosebește de celelalte mijloace mass-media.
Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte
ușor să creeeze un ambient care să te extragă din mediul tău obișnuit și să te
transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viața lor și se vor
supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzațiile noastre, este
o creație a senzațiilor noastre și nu a rațiunii noastre.
E adevărat că și un ziar poate apela la aceleași mijloace. Prezentarea unui
titlu cu litere de-o șchioapă și înflorate, în timp ce altul este scris cu litere
minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de interesant, pus în
apropierea unui anunț publicitar la telefoanele erotice. și exemplele pot continua.
Însă televiziunea este singurul mijloc mass-media care poate îmbina
sunetul cu scrisul și cu imaginea. De aceea, mijloacele de alterare a realității
devin practic infinite.
De ce, totuși, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare și a căpătat o astfel
de importanță ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin mijloc de informare
în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie mondială caracterizată de
decalaje enorme între diferite categorii de oameni. De altfel, se poate constata că
orice om, odată aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratis (dacă nu
punem la socoteală abonamentul și curentul electric) la informație. Nu există
diferențe între modul de recepție al unui bogat față de un sărac. Există, de
exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o realizare
grafică de excepție care împiedică achiziționarea lor de către orice om. Dar la
televiziune nu există astfel de diferențe. Sigur că poți să-ți cumperi un televizor
ultraplat, digital, mare cât tot peretele care se vede din balconul vecinului, dar
mesajul ajunge la fel în orice casă. De aceea, producătorii de programe de
televiziune trebuie să-și pună mintea serios la contribuție pentru a putea
transmite un mesaj corect tuturor telespectatorilor săi, mesaj pe care îl primesc
toți, în același timp și nediferențiat. Cu alte cuvinte, diferențierea receptorilor se
face la ieșire și nu la sursă, ca în cazul presei scrise.
Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este
tocmai progresul lent tehnologic de prezentare a imaginii și a sunetului. Atenție!
Nu mă refer la schimbările tehnice uriașe din interiorul cutiei ci la interfața
mesaj-receptor. Cea mai importantă schimbare este apariția ecranului panoramic
care nu face decât să accentueze efectele psihologice induse de ecranul obișnuit
(dezvoltarea pe orizontală și nu pe verticală). O altă schimbare este apariția
televiziunii color care a permis diversificarea mijloacelor de recreere a realității,
într-un mod mult mai veridic, așadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să
se adapteze la schimbările timpului, putând și acum să recepționeze programele
televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio, unde, trecerea de la
unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând investiții serioase, o astfel de
investiție în cadrul televiziunii se va impune abia peste câțiva ani, odată cu
trecerea la televiziunea digitală. Va fi, de altfel, cea mai mare revoluție
mediatică de până acum, permițând combinarea televiziunii cu computerul.
Așadar, de la inventarea sa, transmiterea mesajului se face prin intermediul unui
ecran dreptunghiular și a unui difuzor. Poate senzațiile să fie ceva mai puternice
în cazul unui ecran uriaș, color și a unui sunet dolby surround. Dar diferențele
sunt minore și emițătorii de mesaj nu se preocupă de acestea.
Capacitatea de a recepționa practic oriunde mesajul prin intermediul
televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot lipsi de pe vârful unui munte,
televiziunea este, prin intermediul sateliților, omniprezentă.
Mai are un avantaj. Folosirea unui limbaj universal, care poate transmite
mesajul indiferent de limba pe care o vorbește receptorul. O combinație sunetimagine,
profesionist făcută, poate obține aceleași efecte la oameni provenind
din țări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica „no-comment”
a Euronews-ului, care repropune știrile zilei, fără comentariu.
Oamenii reali
O altă caracteristică importantă a televiziunii, care îi conferă, prin efecte,
și o importanță sporită, este prezența oamenilor „reali”. Telespectatorii sunt în
contact „direct” cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis.
Cu alte cuvinte, mesajul este însoțit de cel care îl transmite sau care dă senzația
telespectatorilor că o face. Prezența oamenilor în fața noastră, trăsăturile lor,
modul de a vorbi, de a se îmbrăca și de a gesticula face ca urmărirea unui
program să devină o întâlnire între cel de acasă și cel de pe ecran. Este un fel de
discuție prietenească, la care cel de acasă are senzația că participă direct. Chiar
dacă nu este așa, senzațiile pe care le trăiește și pe care le poate vedea pe fețele
„interlocutorilor săi” sunt cu atât mai puternice și cu atât mai mult tind să ia
locul unei analize raționale a mesajului transmis. Un ziarist din presa scrisă, pe
care nu l-ai văzut niciodată îți poate deveni simpatic sau antipatic numai după ce
i-ai citit materialele și le-ai supus unei analize. În cazul televiziunii, mesajul
poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este antipatic
telespectatorului. E ca atunci când lângă tine, într-un bar se așează un individ
antipatic, care-și dă și el cu părerea. Mulți oameni trăiesc cu iluzia că pot
înțelege corect un mesaj dacă văd fața celui care-l transmite. Nu ne dăm seama,
că cei mai mulți dintre noi nu avem capacitatea de a „citi” fețele celorlalți și că
senzațiile trăite la vederea lor nu fac decât să se adauge la senzațiile determinate
de mesajul în sine.
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este, de cele
mai multe ori, exhaustivă și explică sau ilustrează de la A la Z o situație,
facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea acestei explicații de către cei care nu
au o opinie formată sau care nu dispun de alte informații care să le permită
analizarea pe cont propriu a situației respective. Cu alte cuvinte, facilitează
extrem de mult receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe
care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur și să le corelaționeze.
Într-o lume cu sute de milione de analfabeți (în Statele Unite 30 % dintre
americani sunt analfabeți) și cu superspecializați (adică fără cunoștințe din
domenii diferite care să le permită realizarea unor corelații logice pentru a putea
înțelege mesajele transmise de obicei de mediile care îi înconjoară), oferirea
unui complex care să-i permită receptorului să-l „înghită” fără prea mare efort
face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi informțiile. Dacă
celelalte mijloace de informare în masă îți prezintă informațiile semipreparate
sau semicoapte, televiziunea le oferă gata mestecate și prezentate pe un platou
frumos garnisit.
Pentru că intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o
în funcție de interesele sale și determinând înlocuirea adevărului fiecăruia dintre
receptori cu adevărul unic al transmițătorului, telviziunea a fost denumită
industria irealului.
Industria Irealului
Analiza industriei irealului are ca obiect un fenomen neliniștitor: pe noi
înșine. Este o analiză a modului în care am permis televiziunii să devină una
dintre cele mai importante forțe din viața noastră care nu numai că definește
realitatea pentru cei mai mulți dintre noi, dar ceea ce este infinit mai grav, șterge
distincția dintre realitate și irealitate.
În analiza noastră trebuie să plecăm de la ideea că televiziunea este
departe de a fi inofensivă. Ea nu este, așa cum crede cea mai mare parte a
oamenilor, un simplu instrument de petrecere a timpului liber sau de obținere de
informații pure care ne dau libertatea de a le analiza așa cum credem noi de
cuvință. Televiziunea este foarte importantă și tot ceea ce este important este și
extrem de periculos. Nu atât prin simpla existență ci prin implicațiile și efectele
acestei existențe. Societatea contemporană se confruntă cu unul dintre cele mai
importante experimente ale istoriei, al cărei subiect și este. Ne întâlnim acum cu
o situație unică: societatea umană se reinventează pentru a se înțelege.
Televiziunea este unul dintre cele mai puternice mijloace folosite în acest
experiment, fiind în același timp și câmpul principal de încercare pentru o mare
parte din ceea ce noi numim realitate. Este cel mai complex laborator pentru
producerea realității.
Pe măsură ce realitatea lumii exterioare devine din ce în ce mai complexă,
solicitând din ce în ce mai mult capacitățile fiecărui om și obligându-l la o
evoluție continuă (în timp ce natura umană are o inerție fantastică în a se adapta
și a face față mediului înconjurător), oamenii au dezvoltat o artă a simplificării
acestei realități și a remodelării ei pentru a facilita adaptarea și a ușura găsirea
unor răspunsuri la problemele vieții. Oamenii au dezvoltat, în special în anii de
după al doilea război mondial, o fascinație a irealului nemaiîntâlnită în istorie.
Scopul transfigurării bunului simț (al realității nemediate) este să evităm să
facem față unei lumi mult prea complexe pentru disponibilitățile noastre
intelectuale de a o înțelege.
Faptul că această sarcină a căzut în seama unei industrii arată faptul că
societatea noastră nu mai lasă inventarea irealului pe seama șansei, a
accidentului sau a unor acțiuni izolate. Fabricarea irealului a devenit o mare
afacere. El este produs și vândut pe scară largă. Rezultatul final este o societate
din ce în ce mai puțin capabilă să facă față propriilor probleme direct, onest și
inteligent. La fabricarea irealului își dau mâna doi factori: primul este spaima
oamenilor că realitatea îi depășește și îi obligă să asculte de „alții” și al doilea,
paradoxal, dorința „altora” de a crea o realitate pe care s-o controleze și în care
să apară ca garanți ai adevărurilor enunțate. Să mă explic. Oamenii nu mai
înțeleg multe lucruri. Nu mai au timp sau nu mai au capacitățile intelectuale, nu
mai pot face față avalanșei extraordinare de informații. Astfel, pentru că se simt
dezarmați în această lume care merge înainte cu sau fără ei, riscând să rămână pe
drum la cea mai mică greșeală, oamenii visează la o societate simplă, în care
lucrurile sunt simple și legea cauză-efect este aplicabilă în mod elementar și
extrem de vizibil. Oamenii încearcă să transpună acest vis în realitate. O fac prin
filme, prin cărți, dar în special o fac prin televiziune. Aici viața devine extrem de
simplă. Explicațiile vin înainte de terminarea programului, concluziile sunt trase
de alții care sunt creditați din start cu deținerea adevărului pentru simplul fapt că
se află acolo. Nu trebuie decât să deschizi televizorul pentru a afla cum trebuie
să interpretezi ultimele evenimente și ce atitudine trebuie să ai față de o
schimbare sau o situație inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce
și siguranța crește, În funcție de numărul celor care susțin un anumit adevăr. Cu
senzația că sunt informați și că trag concluzii cu mințile proprii, oamenii nu fac
decât să accepte o realitate creată de televiziune care să le dea senzația că sunt
stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască să asculte sau să se supună altora. Pe
de altă parte liderii societății au nevoie să obțină calitatea de garanți ai
adevărului. O pot face prin simplificarea realității în sensul în care ei au
răspunsuri. Cu alte cuvinte, se inventează o realitate la care ei au răspunsuri.
Acest lucru le permite păstrarea statutului de conducător. Introducerea realității
într-un șablon simplificat le permite să controleze și să prevadă mersul
mentalității oamenilor și evoluția sistemelor de referință ale acestora. Într-o
realitate reconstruită cu măiestrie, un lider sau un garant social poate să-ți
demonstreze că albul e negru și să te facă să accepți un fapt irațional, pentru
simplul fapt că el este corelat cu celelalte elemente ale noii realități prezentate.
Noua realitate globală
Printr-o simplă comparare a caracteristicilor noii realități globale și cele
ale noii irealități, construite și transmise în special de televiziune putem constata
un contrast care explică rolul dar și efectele recreerii realității înconjurătoare cu
ajutorul imaginilor și sunetelor.
Caracteristicile Noii Realități Globale:
1. Un grad mai mare de complexitate datorită efortului sporit de gândire necesar
pentru a înțelege corect orice eveniment sau fenomen din societatea modernă.
2. Din ce în ce mai multe sfere ale vieții aruncate împreună în conjuncturi
stranii.
3. Ritmul mai rapid al tuturor evenimentelor datorat capacității de a comunica
rapid prin calculatoare; nivel general de stres mai mare în viața noastră.
4. Din punct de vedere social, economic și moral vom deveni, dacă n-am devenit
deja, o națiune de a doua mână.
5. Din ce în ce mai mult destinul nostru este controlat de alte națiuni.
6. Din ce în ce mai mult valorile noastre sunt subiectul unor discuții serioase.
Caracteristicile Noii Irealități:
1. Versiuni din ce în ce mai simplificate, dacă nu trivializate ale oricărui lucru,
de la prezentarea unor mari cantități de date necorelate, imagini rapide și fără
legătură, care nu trebuie integrate, și care sfidează capacitatea oricui de a le
corela într-un mod coerent.
2. Din ce în ce mai multe fragmente de imagini sau sunete de 15 până la 20 de
secunde cu informații limitate, simplificate și desprinse din context care se
concentrează într-o singură direcție prin folosirea a nenumărate imagini
disparate.
3. Concentrarea pe scopuri pe termen scurt cum ar fi banii, notorietatea, faima
imediată, încercarea de a ne crea stabilitate, refuzând să ne actualizăm
concepțiile despre lume.
4. Continuăm să credem că suntem cei mai mari și cei mai buni.
5. Continuăm să credem că ne putem descurca foarte bine și fără alții.
6. Continuăm să credem că suntem poporul ales al lui Dumnezeu, și că toți
ceilalți ne invidiază și ne bagă bețe în roate.
Vreau să fiu înțeles foarte bine. Departe de mine intenția de a blama
televiziunea în sine. Televiziunea este doar un instrument. Ceea ce este de
blamat este ușurința cu care se lasă folosită dar mai ales ușurința cu care ajung
oameni de televiziune și, prin urmare, garanți ai adevărurilor transmise,
persoane care nu au un control al subtilităților de transmitere a unui mesaj astfel
încât să reflecte în măsură cât mai mare realitatea, persoane care sunt ele însele
rezultate ale procesului de producere a irealului. De cele mai multe ori,
producerea irealului este un proces care se perpetuează nu printr-o voință
superioară ci prin sistemul de promovare în fotoliul producătorilor a celor mai
bune rezultate ale experimentului. Se garantează astfel continuitatea procesului
și perpetuarea unei realități mediate. Cu alte cuvinte, pune un om care n-are
cunoștințe suficiente să-ți povestească despre integrarea în Uniunea Europenă și
vei vea o viziune simplistă a fenomenului. Pune-l apoi pe cel care a ascultat
această explicație în situația de a vorbi despre politica agricolă și veți constata
surprinși cu câtă ușurință face trimiteri la „adevărurile” lansate de personajul
televiziv anterior.
Principalul defect al analizelor care au ca subiect televiziunea este că sunt
făcute în mare măsură izolate de multe din celelalte forțe care se manifestă în
societățile moderne. În era sistemelor complexe nici o forță sau un aspect major
al societății nu poate fi analizat izolat sau ignorat. Astfel, de o importanță majoră
în înțelegerea fenomenului este faptul că în industria irealului, adică în
televiziune, fenomenul irealului este văzut ca o caracteristică a societății
contemporane. Ca rezultat, fenomenul irealului se manifestă simultan la diferite
niveluri ale societății.
Analizând cu atenție evoluția televiziunii, în special în anii de după
revoluție s-a putut identifica un mecanism folosit la producerea irealului.
Surprinzător poate părea faptul că el nu diferă decât foarte puțin de mecanismul
mult mai vechi și, prin urmare, mai bine pus la punct, al producerii irealului întro
societate ca cea din Statele Unite. Poate și faptul că cea mai urmărită
televiziune din România a importat o grilă de programe, programe și moduri de
a realiza programe din Statele Unite de acolo de unde sunt proprietarii ei.
Mecanismele Producerii Irealului
1. Confundarea limitelor, adică confuzia și distorsionarea deliberată a
domeniilor tradiționale ale societății – de exemplu între divertisment și știri;
regula generală este că tot ce apare la TV, și din ce în ce mai mult în orice
segment al societății este o ramură a divertismentului.
2. Producerea imaginilor, adică orice imagine pe care și-o pot imagina oamenii
poate fi acum construită electronic și este capabilă să interacționeze cu orice altă
imagine; regulile generale sunt: (a) toate imaginile sunt egale și (b) cu cât este
mai bizară imaginea, „cu atât mai egală“, mai „bună“ este; în termeni
Orwellieni, unele imagini sunt mai egale decât altele.
3. Fragmentarea personalității sau diviziunea persoanei – ideile nu numai că sunt
divizate și prezentate incoerent la TV și din ce în ce mai mult în toate formele de
divertisment și comunicare în societatea noastră, dar astfel sunt și diferitele
aspecte ale oamenilor; astfel, părți izolate ale corpului (de ex. sâni, fețe, nasuri,
păr, dinți etc.) au o identitate proprie; în plus, aspectele individuale ale
psihicului persoanei (de ex. ego-ul), emoțiile specifice (de ex. lăcomia, mânia,
dragostea) sau caracterele arhetipale (de ex. Walker) sunt de asemenea izolate și
tratate în afara contextului care s-ar putea raporta la întreaga persoană.
4. Producerea persoanei – principiul general este că o anumită persoană poate fi
produsă sau făcută să reprezinte orice caracteristici ale personalității,
determinate prin cercetări de marketing. a fi atrăgătoare pentru un segment
important de populație.
5. Dispararea ideilor – la suprafață cel puțin există o mică (dacă există)
conexiune între ideile care se perindă la TV sau în alte segmente ale societății
noastre; nu apare nici un fir călăuzitor, context de ansamblu, sau perspectivă
istorică care l-ar putea ajuta pe privitor, cititor, public etc. să distingă ceva din
mozaicul de idei și imagini, presupunând că există ceva care le leagă împreună
într-un tot coerent.
6. Un univers închis în sine însuși – principiul general este că televiziunea și, din
ce în ce mai mult toate celelalte forme de comunicare din societatea noastră se
referă din ce în ce mai puțin la altceva din afara lumii lor artificiale, autoconstruite,
închise în ea însăși; rezultatul este că practic toate formele irealului
au devenit aproape total capabile să integreze orice critică care le este adresată
prin includerea acestor critici în desfășurarea lor de zi cu zi; astfel, emisiunile
TV și comerciale de orice fel, de exemplu popularele știri de sâmbăta asta
încorporează chiar în ele acest cinism împotriva media.
7. Reducerea personalității – totul este personalitate la TV și în general în
societatea de divertisment în România; ideile abstracte au tendința să nu existe;
ele există doar dacă pot fi reprezentate într-o persoană concretă; de exemplu,
Einstein este personificarea intelectualului, Esmeralda este arhetipul femeii care
a suferit mult în viață etc.
8. Simplificarea radicală – toate formele irealului nu au loc pentru idei abstracte
și cu atât mai puțin pentru idei complexe;
9. Mijloace imediate pentru a deveni celebru – unul din cele mai neliniștitoare
aspecte ale irealului este că psihopații pot înțelege mai bine decât cei care se
presupune că stăpânesc așa-numita realitate „normală“ mijloacele de obținere a
celebrității imediate, adică anihilarea cuiva care este deja celebru.
10. Cauzalitatea inversă – televiziunea a abandonat cauzalitatea tradițională,
adică secvența tradițională de evenimente, irelevantă; sunetul TV joacă un rol
important în acest proces, și din această cauză, rolul său este adesea trecut cu
vederea; sunetul TV îl cheamă pe privitorul/ascultătorul pasiv înapoi în fața
televizorului ca să urmărească reluarea unui “eveniment important” (de ex., mai
întâi se marchează un gol – sau se prezintă un eveniment politic important, sau o
știre -) și apoi urmărim într-o secvență inversată ce “l-a provocat”, “cauza“ în
acest caz devenind “efect”.
11. Stadiul industrial descentralizat al producției irealului – celebritățile sunt
producătorii principali ai întregii industrii și industria a avansat la următorul
stadiu în dezvoltarea sa; celebritățile pot fi acum produse în aproape orice
televiziune din țară.
Standarde scăzute
Există o legătură strânsă între procesul de creare a irealului și standardele
profesionale pe care le respectă realizatorii de programe de televiziune. Cu cât
standardele sunt mai scăzute cu atât este mai ușor să modelezi realitatea și s-o
repropui telespectatorilor în forma dorită de tine. Cu cât este mai coborât nivelul
conștiinței și al principiilor, cu atât este mai lipsit de dificultăți să pui cap la cap
lucruri care nu au decât o legătură minoră. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai puține
reguli de urmat, cu atât te descurci mai ușor în complexitatea societății
contemporane. Standardele scăzute, impuse de lipsa de profesionalism, de
principii morale, de etică, de capacitate intelectuală, de nivel cultural permit
coborârea permanentă a calității programelor și diminuarea capacității
telespectatorilor de a alege, de a face judecăți de valoare, de a căpăta uneltele
necesare pentru a deosebi calitatea de kitch, adevărul de fals, ficțiunea de
realitate, frumosul de urât, interesantul de important.
Iată care sunt cele 6 argumente cel mai des folosite pentru a justifica
impunerea și raportarea la standarde scăzute :
1. telespectatorii sunt vinovați pentru că sunt incapabili să înțeleagă lucruri
importante și complexe și, de aceea, trebuie ajutați – teoria marii prostii
2. trebuie dat oamenilor ceea ce-și doresc
3. dacă telespectatorilor nu le place ce văd, pot închide televizorul sau pot
schimba canalul
4. de ce e rău să te distrezi ?
5. dacă nu le dăm oamenilor ce-și doresc, o va face altcineva
6. oamenii pot diferenția între „știrile fierbinți, reale și importante” și distracție
Să le luăm pe rând și să le analizăm.
1. Nu încape îndoială că însuși publicul trebuie să-și asume o mare parte din
vină pentru calitatea scăzută a programelor de televiziune care n-ar putea
supraviețui dacă n-ar exista o cerere mare pentru ele. Totuși, chiar dacă teza
Marii Prostii ar fi adevărată, acest lucru n-ar justifica lipsa de responsabilitate a
mass-media. Ceea ce se ignoră este faptul că mass-media este responsabilă
pentru alimentarea și încurajarea acestei „prostii” pentru a-și atinge scopurile:
creșterea audienței și a încasărilor din publicitate sau a masei de oameni care pot
fi subiectul tehnicilor de manipulare folosite de unele programe. A spune că
publicul este singurul vinovat de prostia lui înseamnă să ignori legătura
simbiotică dintre cei considerați proști și cei care alimentează și profită de pe
urma acestei prostii. După cum se știe, în toată lumea, legea pedepsește
escrocheriile, chiar dacă autorii lor susțin că nu și-au obligat victimele să fie
„proaste”. În plus, acest lucru înseamnă să ignori imensul rol pe care îl joacă
mass-media atât în crearea cât și în susținerea acestei prostii. Înseamnă să ignori
principiile morale și etice pe care ar trebui să se bazeze acțiunile și politicile
media. Iată cum ar suna un astfel de principiu enunțat pentru a apăra standardele
scăzute „ Atunci când există un segment de public (și, desigur, cu cât e mai
41
mare cu atât mai bine) care este destul de prost să consume ceea ce producem
noi, atunci suntem justificați moral să satisfacem acea nevoie sau cerere.”.
2. Al doilea argument este folosit și de traficanții de droguri sau de cei care
practică sau controlează prostituția și pornografia. Argumentul este fals, chiar
făcând abstracție de etică și morală. O mulțime de emisiuni noi eșuează tocmai
pentru că nu prezic și nu respectă preferințele telespectatorilor. Acesta este un
motiv pentru care o mulțime de emisiuni și de filme nu fac altceva decât să se
maimuțărească unele pe altele. De aici apare o nouă idee, mai periculoasă.
Media n-ar face decât să satisfacă o cerere deja existentă și nu participă, ca
traficantul de droguri, la crearea și menținerea cererii. E ca și când ai spune că
românii își doreau telenovele chiar înante de a ști ce sunt acelea. Acest lucru
ignoră cu desăvârșire nu numai relația simbiotică care există întotdeauna între
producătorul și cumpărătorul unui produs sau al unui serviciu, dar și puterea
mass-media de a crea, menține și modela nevoile receptorilor.
Gândiți-vă la relația dintre un părinte și copilul său. Orice copil ar mânca
dulciuri până ar face diabet. Cu cât oprobiu i-am privi pe părinții care ar permite
acest lucru ? și ei ar putea folosi aceeași justificare: îi dau ceea ce-și dorește !
În orice caz, și justificarea aceasta este falsă. Astfel, în grila unei
televiziuni ar trebui să se regăsească toate tipurile de programe dorite de
telespectatori. Acest lucru nu se întâmplă pentru că importantă este dorința
masei și nu a grupurilor. Masa cea mare este un viitor consumator de detergenți
sau de idei propagandistice, în funcție de obiectivele pe care și le stabilește o
televiziune.
3. Al treilea argument este fie o dovadă de ipocrizie, fie de prostie. A nega
dependența telespectatorilor de televiziune înseamnă să nu cunoști impactul
uriaș pe care îl are mass-media electronică aupra oamenilor. Înseamnă să ignori
analizele psihologice și sociologice care arată clar că ruperea de televiziune ar
însemna pentru cei mai mulți oameni ruperea de „realitate”, singura pe care o
cunosc și care le dă un sentiment de siguranță.
Din fericire, un astfel de argument poate fi folosit, e adevărat că din ce în
ce mai rar, în România, unde există, măcar la nivelul teoretic, alternative la
televiziune. Dar ne îndreptăm rapid spre o societate în care televiziunea va fi
omniprezentă și omnipotentă, fiind un element de legătură între multe dintre
elementele sale. Televiziunea tinde și la noi în țară să ia locul culturii. Astfel,
poți opri televizorul dar nu-i poți opri efectele. Este reconfortant să crezi că,
dacă ai controlul unui buton, ai independență și libertate de gândire și de
acțiune, dar astfel de acțiuni sunt simbolice, goale de orice semnificație
adevărată. Gândiți-vă la o telecomandă care ar schimba personalitatea sau starea
de spririt a unei persoane apropiate…
Partea a doua a argumentului este hilară. La ora 16, dacă baleiezi pe toate
posturile românești, găsești telenovele. Argumentul ignoră cu bună știință faptul
că toate emisiunile TV- de pe canalul public, cele comerciale sau prin cabluarată
din ce în ce mai la fel. Numărul mare de canale nu presupune și
42
îmbunătățirea calității alegerii. Un astfel de argument nu ține mai ales în cazul în
care, din motive economice, televiziunea publică este obligată să producă același
tip de programe ca și televiziunile comerciale, pentru a-și mări audiența și,
implicit, încasările.
4. „Ce e rău să te distrezi ?” sună exact ca și „Ce e rău să mănânci desert ?”.
Nimic, cu condiția să nu devină singura masă ! O societate care a devenit atât de
dependentă de baloane de săpun și distracție în general pentru a funcționa nu
este tocmai o societate pregătită să facă față unor relități grele, fără a mai vorbi
de schimbare – și chiar sacrificiu – pentru a le rezolva. Cel mai frecvent
argument este stresul în continuă creștere căruia trebuie să-i facă față omul de
rând. Odată ajuns în casă, el trebuie să uite de probleme și să intre într-o
atmosferă de relaxare. A împărți viața în alb și negru, în stresul de la serviciu și
relaxarea din fața televizorului este o greșeală care poate îi poate costa scump pe
cei care o fac. Stresul este real dar metoda cu care se combate este ireală, este
fabricată și nu analizează și, prin urmare, nu rezolvă problemele care stau la
baza problemelor cu care se confruntă oamenii.
5. Argumentul este total lipsit de morală. Tradus în termeni de zi cu zi, poți
spune că, dacă mai este cel puțin o persoană care ar putea ucide pentru a-și
atinge un obiectiv, ești justificat și tu să ucizi, ba chiar împuternicit s-o faci.
(exemplul cu portofelul) În plus, cu cât o iei înaintea „concurenței”, cu atât mai
bine. Justificarea unui rău prin posibilitatea existenței altuia este nefirească.
6. Al șaselea argument, în afara faptului că este folosit des de cei care îl folosesc
și pe primul (al marii prostii) în funcție de interese, nu ține cont de slaba
informare a telespectatorilor și de dependența lor de serviciul pe care îl face
televiziunea. A spune că un copil poate face diferența dintre rău și bine în alt
mod decât a fost învățat de părinți, e ca și când ai nega rolul educației, al
transmiterii unor noțiuni și valori, lucru pe care îl face și televiziunea. Un alt
aspect este construirea coerentă a irealului. Nu există goluri în proces. Nu există
spații de manevră și nici termene de comparație. Nu există buletine de știri pure
care să poată să-i ajute pe oameni să facă distincția între important și interesant.
Toate aceste argumente au la bază un singur lucru. Ignorarea cu bună
știință sau din prostie a faptului că televiziunea este o parte componentă a unei
realități complexe. În secolele trecute realitatea putea fi descompusă în părți
relativ stabile, independente – la fel ca o mașină care poate fi descompusă în
bucăți – dar acest lucru nu se mai poate face astăzi, într-o societate în care totul
este o parte a unui sistem electronic extrem de intercorelat. Un sistem este prin
definiție o entitate cu componente care nu au o existență aparte sau nu
funcționează în afara întregului din care fac parte. Inima, plămânii sau ochii
omului nu funcționează complet în afara corpului uman, din care sunt doar
simple părți.
III.1.2 Rolul televiziunii
Evident că apariția, dezvoltarea și efectele televiziunii n-au trecut
necercetate de sociologi, psihologi și futurologi. De-a lungul timpului, o
mulțime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a
legăturilor dintre telespectator și televiziune, care sunt caracteristicile acestui
mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de
influențare a opiniei publice. Este greu să construiești o teorie pertinentă despre
televiziune, în primul rând din cauza imposibilității creării unui sistem de valori
pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru,
neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu
obiectivitate.
Analiza bardică
Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske și
Hartley, care se bazează pe conceptul de „televiziune bardică“. Această teorie își
începe construcția de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din
programul pe care-l urmărește, nu numai pe baza propriei sale experiențe de
viață, nivel de inteligență și educație, dar și pe baza convențiilor culturale
acceptate de societatea în care trăiește. Acest punct de vedere este corect, chiar
dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai
interculturale și acceptate în multe țări, diferite din punct de vedere cultural.
Așadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc
coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedește apariția unor
șabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale și
a influenței unui singur centru de putere economic.
Televiziunea funcționează ca un ritual social prin care fiecare individ se
simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtășește
aceleași valori culturale ca și vecinul său. Televiziunea, după această teorie,
trece peste deosebirile individuale. Cred că aici merită să ne oprim puțin. După
părerea mea, televiziunea este singura care are acest rol, și îl folosește frecvent.
Televiziunea folosește cel mai frecvent și în mod evident absența diferențelor
dintre indivizi, datorită educației din școală. Televiziunea doar perpetuează și
întărește această coincidență dintre modul de a gândi și a înțelege cuvântul al
oamenilor.
Este evident că trebuie să ne concentrăm atât asupra mesajelor, cât și
asupra instituțiilor care le generează și asupra reacției telespectatorilor având în
vedere în egală măsură intenția celui ce vrea să comunice ceva.
Denumirea de bardică vine de la termenul arhaic englezesc bard care
definea persoana însărcinată cu colindarea satelor și anunțarea diferitelor edicte
regale sau hotărâri ale nobilului local. Termenul a fost preluat din cultura celtică,
unde bardul era poetul care înștiința norodul, prin versuri, despre faptele de
vitejie ale eroilor săi. Analiza încearcă să compare televiziunea cu bardul din
vechime, găsindu-le roluri extrem de asemănătoare.
Trebuie făcută precizarea, extrem de importantă, că aici, termenul de
cultură folosit definește ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizații și
nu calitatea unui om instruit sau sistemul de întrepătrundere a artelor.
Iată care sunt, în opinia celor doi, funcțiile bardice ale televiziunii:
– mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj întrunul
singur, ușor de înțeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepțiile
noastre obișnuite într-un sistem specializat de limbaj.
– structurează mesajul în funcție de nevoile culturii respective și ale oamenilor.
Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată
lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcție de nivelul cultural
și educațional al privitorilor. Cred că nu putem vorbi despre „o singură“ cultură
ci despre diferitele nivele de înțelegere de către telespectatori a codurilor
transmise. De exemplu, ER are un succes uriaș, chiar dacă majoritatea textului
este structurată în fraze și sintagme tehnice, necunoscute majorității celor ce-l
urmăresc.
– ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în
cadrul culturii sale, și este în competiție doar cu ea însăși. Chiar dacă
televiziunea a luat-o mult înaintea cărților sau filmelor, există multe țări în care
ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe
tărâmul cultural. Totuși, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimțite a
unui centru comun.
– este orală – Codurile sale sunt mai puțin elaborate decât cele folosite în
mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat și mai ușor de înțeles. Aici există o
problemă. Mulți analiști, printre care și cei doi, pierd din vedere importanța
imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt
ele cuvinte și imagini în același timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită
doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este
acoperit sau își pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din
cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica
televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage
atenția privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această
caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este
cuvânt și codurile din mesajul scris care se nasc prin succesiunea cuvintelor,
exact ca și codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor.
– este pozitivă și dinamică. Aici concluziile mele diferă de analiza bardică. În
primul rând, am dubii serioase în privința caracterului ei pozitiv. Este adevărat
că, de obicei, încearcă să prezinte părțile luminoase ale societății, subliniindu-le
valoarea și etichetând fiecare aspect care nu cadrează cu restul ca fiind
inadecvat. Are de-a face cu ideea de “înăuntru-în afară“. Asta își găsește locul în
modelul nostru cultural actual – este pozitiv și adecvat. Asta nu – este inadecvat.
Trăsăturile subiectului care se încadrează sunt accentuate, în detrimentul
celorlalte. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor
programelor. Multe din așa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt
prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societății în
confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul
scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un
mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de
dinamică ca și societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că
societatea este pregătită pentru această transformare, care își are motorul în ea
însăși. Televiziunea doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale și
le ajută să fie împărtășite de toți privitorii. Pentru mine noțiunea de „claw back”
(atragere înapoi), folosită extrem de des când este descris un efect al televizunii,
are următoarea semnificație: „Tu (telespectatorul) trebuie să stai și să
împărtășești valorile tuturor celorlalți. O să-ți spunem când a venit timpul să-ți
schimbi aceste valori.” Vreau să spun că privitorul este forțat să revină de
fiecare dată la centrul culturii, care se presupune că este televiziunea și mesajele
sale.
– lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate și combinate în secvențe, denumite
mitologii. Articularea lor nu este înțeleasă în mod conștient de către privitor, și
totuși ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convențiilor vizuale și
de cunoaștere, părerilor apriori despre natura realității, pe care, în majoritatea
timpului, o cultură se mulțumește să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul
îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un
creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze și să întărească
unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi,
este foarte greu să spui care mit este cultural și care este o invenție a televiziunii.
Cred că majoritatea miturilor sunt creații ale televiziunii. Ea creează mituri
pentru a se legitima ca fiind centrul culturii și pentru a atrage spectatorii cu
succesul său. Așadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convențiile
de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske și Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de
comunicare în masă.
1. Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii
realității (și, desigur, a realității naturii). Este adevărat că televiziunea este unul
din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate.
De obicei oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei și să le pună
într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii: să
pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor și să ignore fiecare
întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită. De exemplu,
conceptul de „viață reală“ (real life) folosit în unele emisiuni (MTV) încearcă
să-l asigure pe privitor că nu este parte a „acelei” realități, ci a acesteia, descrisă
de televiziune și adoptată de majoritatea oamenilor. Emisiunea încearcă să
reafirme credințele societății la un anumit moment. Deci, realitatea este cea
înfățișată de televiziune și nu cea pe care o putem vedea cu ochii noștri în altă
parte. Dar, în ultima vreme, datorită uriașei diversificări a programelor,
realitatea începe să devină „mai multe realități”: fiecare program cu realitatea sa.
Acest lucru se produce foarte ușor. Există unele caracteristici tipice ale
personalitații umane care necesită un anume fel de reflectare a realității. Aceste
caracteristici nu sunt legate de cultură, ci de temperament. Așadar, diferitele
feluri de temperament necesită diferite feluri de reflectare a realității prin
intermediul televiziunii. Puteți observa acest lucru urmărind trei seriale polițiste
pe diferite canale. Chiar dacă sunt unele lucruri stabile în fiecare serial, există
diferențe uriașe în articularea acelorași linii culturale. Rezultatele sunt, uneori,
hilare.
2. Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori.
Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viața reală, ci în
realitatea înfățișată de televiziune. Deoarece individul nu mai găsește aceleași
valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de
televiziune. El este fericit când se gândește că toți privitorii acelor programe au
împărtășit aceleași valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat.
3. Aprecierea, explicarea, interpretarea și justificarea acțiunilor reprezentanților
individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură
excentricitate la o poziție social-centrală.
4. Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea și
confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică și într-o lume
potențial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima
vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eșecul unor vechi
convenții și moduri de gândire.
5. Prezentarea oricăror inadvertențe în percepția culturii despre ea însăși. Acesta
este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii: să pună în centrul
atenției oamenii și valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire,
televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcție de schimbările reale din
mintea oamenilor și să prezinte o fostă inadvertență ca un element prezent în
linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă
majoritatea privitorilor l-au acceptat în viața reală ca fiind adecvat. Sau,
periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de
către oameni.
6. Convingerea publicului că statutul și identitatea lor ca indivizi sunt garantate
de cultură în general. Din contră, eu cred că televiziunea încearcă să-i facă pe
indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părți ale întregului sistem.
Dar un individ este de obicei el însuși un sistem.
7. Transmiterea unui sentiment al apartenenței culturale. Mulți oameni se uită la
un program doar pentru că știu că se uită și alții la el. Ei nu vor să fie outsideri a
doua zi la birou sau la școală, când ceilalți discută acel program. Ei au impresia
că sunt membri ai aceluiași sistem de vreme ce pot vorbi despre același program.
În concluzie, cred că televiziunea este o oglindă mișcătoare. Uneori
păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut și uneori reflectă imagini noi,
înainte de nașterea lor în conștiința reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare
reușită este o negociere între public (cu propriile sale raportări la acea situație) și
mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumusețea televiziunii.
Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înțelege ce vor ei să
înțelegem.
Analiza cantitativă
Am văzut în ce consta analiza bardică, una dintre cele mai exhaustive
apropieri de televizune. Există însă și analize parțiale, ale căror rezultate, puse
împreună ca într-un uriaș puzzle, ne pot da o imagine apropiată de realitate a
relației de care vorbeam mai devreme.
Una dintre ele este analiza cantitativă. Ea constă în analizarea strictă a
ceea ce apare pe ecran, fără judecăți de valoare sau interpretări ale conținutului.
Pur și simplu, analiza cantitativă reprezintă o statistică a frecvenței apariției unor
elemente care ne interesează (bărbați, femei, copiii, avocați, muncitori, albi,
negri etc.). Ea nu este interesată de calitate, de reacția telespectatorilor sau de
interpretare ci este o observare obiectivă a conținutului concret al transmisiei
televizate. Cele mai multe analize de acest gen se concentrează pe perioada de
prime-time, adică cea de maximă audiență, chiar dacă, o analiză obiectivă ar
trebui să aibă în vizor întreg programul din ziua respectivă, pentru că există
diferențe sensibile între conținutul programelor difuzate în diferite intervale
orare. Au fost sociologi care au încercat să tragă concluzii calitative despre
influența programelor asupra telespectatorilor, folosindu-se de rezultatele
analizei cantitative dar acest lucru s-a dovedit aproape imposibil pentru că nu s-a
putut crea o relație logică între variația numărului de telespectatori (și
caracteristicile lor) și frecvența apariției unui anumit gen de elemente într-un
interval orar dat.
Să vedem acum câteva rezultate ale unei astfel de analize cantitative,
realizate asupra programelor de ficțiune. Personajele acestora sunt în majoritate
bărbați (de două ori mai numeroși decât femeile), aparțin clasei de mijloc (și nu
meseriilor care presupun rutina) și au vârste cuprinse între 40 și 50 de ani (cu
relativ puțini tineri și bătrâni față de numărul total). Criminalii sunt bărbați (de 4
ori mai mulți decât femeile), sunt mai bătrâni decât eroii și sunt albi. De altfel
numărul negrilor prezenți pe ecran este foarte mic.
Există o ciudățenie și în ceea ce privește calitatea locurilor de muncă ale
personajelor. Deși în realitate, peste 50 % dintre oameni activează în locuri de
muncă cu prestigiu scăzut, numărul celor prezentat pe ecran reprezintă doar 10
% din totalul celor care muncesc. Restul lucrează în medii cu un înalt prestigiu
profesional, care necesită aptitudini deosebite și calități pe care personajele le au
într-un număr mai mare decât corespondenții lor reali. Majoritatea personajelor
din programele de ficțiune sunt prezentate ca fiind lucrători profesionali și
manageriali: deși 67% din forța de muncă din SUA este angajată în servicii
administrative sau din sfera serviciilor, doar 25% din personajele TV au
asemenea slujbe.
Cea mai larg acceptată concluzie a acestui gen de analiză este că
televiziunea prezintă modul în care se vede societatea și nu modul în care este.
Mai mult, televiziunea tinde să reflecte modul în care societatea și-ar dori să fie.
Cu alte cuvinte, televiziunea sacrifică realitatea pentru a prezenta acele aspecte
ale ei pe care noi le prețuim mai mult și cărora le dăm o importanță sau pe care
ni le imaginăm a avea o importanță mult mai mare decât o au cu adevărat. Un
sondaj făcut printre copiii a arătat că majoritatea își doresc o profesie care să le
permită exercitarea puterii și influențarea vieții celorlalți. Una dintre aceste
profesii este cea de avocat. Nu mai pare surprinzătoare, atunci, frecvența mult
diferită de realitate, a personajelor care servesc sistemul judiciar. Există, evident,
întrebarea dacă nu cumva numărul exagerat al avocaților în programele de
televiziune îi face pe copiii să-și dorească o astfel de profesie. E foarte greu de
stabilit în ce măsură televiziunea reflectă concepțiile telespectatorilor săi și în ce
măsură le influențează. Înclin să cred că se întâmplă ambele lucruri, în paralel.
Inițial, televiziunea, în lansarea unui nou program, analizează cu atenție părerea
potențialilor lor telespectatori despre subiectul abordat sau despre personajele lui
și construiește astfel scenariul încât să o reflecte cât mai fidel. Construit astfel
programul are toate șansele de a fi urmărit de un număr mare de telespectatori și,
prin efect inductiv, și acele persoane care nu aveau o părere ca cea a majorității,
o vor îmbrățișa, datorită influenței pe care programul respectiv o va exercita
asupra lor. Mai mult, datorită acelui fenomen de suprasaturare a pieței cu
programe asemănătoare, născute toate din succesul primului (vezi cazul
serialelor cu medici E.R., Chicago Hope, L.A. Doctors), imaginea pe care o au
telespectatorii despre această profesie și despre mediul în care se desfășoară
devine un șablon al majorității.
Faptul că marea majoritate a criminalilor sunt pedepsiți până la sfârșitul
filmului poate arăta două lucruri: modul idealist în care cetățenii văd eficacitatea
poliției și a justiției sau încercarea televiziunii de a insufla telespectatorilor săi
încredere în modul în care aceste instituții își fac datoria. Există aici un paradox,
explicabil însă. Adolescentul mediu de 15 ani a văzut mai mult de 13.000
omoruri la TV. Mai mult de jumătate din personajele TV sunt implicate într-o
confruntare violentă în fiecare săptămână; în realitate, mai puțin de 1% dintre
americani sunt victime ale violenței criminale în orice an dat, conform
statisticilor FBI. În timp ce numărul crimelor care se întâmplă, în credința
populară, este mult mai mare decât numărul lor real (crimele la televizor sunt de
zece ori mai numeroase decât în viața reală), incidența cazurilor nerezolvate sau
al criminalilor rămași nepedepsiți este mult mai mică decât în realitate. E relativ
simplu de explicat. Trăind într-o lume în continuă schimbare și, prin urmare, din
ce în ce mai periculoasă, oamenii își construiesc modul de a o vedea în funcție
de temerile lor. Teama de suferință fizică, de moarte în final, îi face să exagereze
pericolul la care sunt expuși și astfel să supraevalueze numărul criminalilor care
ar putea atenta la integritatea lor fizică sau chiar la viața lor. Tot această teamă îi
face să-și dorească ca sistemul judiciar să fie bine pus la punct (mult mai bine
decât este în realitate) și astfel, să le vegheze liniștea. Această viziune este
reflectată și în programele de televiziune. Există și aici un cerc vicios. Numărul
mare de criminali prezenți în programele de televiziune influențează, la rândul
lui, imaginea pe care copiii încep să o aibă despre societatea în care pătrund ca
cetățeni.
În concluzie, analiza cantitativă ne poate ajuta să înțelegem atât modul în
care societatea se vede pe sine cât și modul în care televiziunea influențează
această viziune.
Forum cultural
O altă teorie vede televiziunea ca pe un forum cultural. Televiziunea
reprezintă un proces permanent de gândire publică. Este cea care păstrează și
perpetuează modul în care cultura se autodefinește. Este, în același timp,
păstrătoarea ritualurilor prin care societatea se raportează la cultură. Toate
subiectele abordate reflectă societatea și, extinzând termenul de cultură și
apropiindu-l de cel de civilizație, reflectă cultura acelei societăți, relațiile dintre
membrii săi, privite prin prisma interdependențelor culturale și a elementelor
culturale unificatoare. Televiziunea este cea care prezintă greșelile celor care nu
se înscriu perfect în universul cultural dat. Ea este cea care atrage atenția asupra
lucrurilor care pot pune în pericol cultura unui popor. Ea este cea care prezintă
datele conflictelor și urmărește de foarte aproape rezolvarea lor. Televiziunea
este cea care reflectă conștiința de sine a unei societăți. Este axată pe urmărirea
mecanismelor interne de reglare a inadvertențelor culturale. Ea este cea care
stimulează evoluția modelului cultural al unei societăți. Propune
telespectatorilor săi o continuă reconfigurare a înțelesurilor și este prima care
reflectă schimbarea mentalităților.
Concluzia unei astfel de teorii este că telespectatorii sunt corealizatori ai
programelor de televiziune, că sunt cei care folosesc televiziunea pentru a se
privi și analiza, pentru a-și discuta problemele, pentru a și le rezolva, pentru a
găsi împreună căile de evoluție, de a descoperi greșelile și acele elemente care
ies din schema acceptată cultural ca fiind reprezentarea societății.
III.2 Metode de manipulare in televiziune
O metodă extrem de folosită de propagandă în comunicare directă
(făcută de o persoană în televizor) este amestecarea elementelor previzibile ce
exista în acel mesaj cu cele imprevizibile, originale. Folosirea elementelor banale
duce la crearea senzației de liniște, de siguranță, existentă în oameni atunci când
au de-a face cu situații sau cu oameni presupuși cunoscuți. De asemenea duc la o
„recunoaștere“ a vorbitorului și la o conectare a lui cu imaginea formată în urma
aparițiilor anterioare. Orice formă, oricât de superficială, de coerență este
necesară în discursul unui om care apare în televizor pentru a-i face pe
telespectatori să accepte ușor introducerea în mesaj a elementelor noi, mai greu
de verificat dar cu aer de veridicitate dat de senzația cunoașterii celorlalte
elemente componente. Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii
au capacitate redusă în a asimila „noutățile“. De aceea este folosită des tehnica
redundanței, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj și, implicit, a
procentului noutăților care poate fi folosit. Tehnică extrem de utilă atunci când
vrei să transmiți fără ostentație elemente noi, pe care le susții mai greu cu
argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalități, apariția unui element nou va
duce la „absorbirea“ lui instantanee de către telespectator și, de cele mai multe
ori (și din considerentele arătate mai înainte) acceptat fără a simți nevoia unor
lămuriri suplimentare.
Așa cum spuneam la început, un ingredient absolut necesar rețetei de
manipulare este tehnica de disimulare a acesteia.
1. sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere. Cei mai mulți moderatori
țin morțiș să-i aibă în jurul unei mese (de preferință rotundă – pentru a induce în
telespectator ideea de egalitate a opiniilor exprimate) pe exponenții diferitelor
poziții. Cu cât numărul celor prezenți este mai mare cu atât este mai ușor de
indus ideea de obiectivitate a întregului, de oferire a posibilității de a alege între
diversele opinii exprimate. Inducerea unei astfel de idei face mult mai ușoară
misiunea celui care dorește să manipuleze. Odată inoculată ideea de arenă
deschisă oricăror confruntări din care telespectatorul este liber să ia doar
adevărul, tehnicile de manipulare pot fi folosite de cel mai iscusit. Oamenii
politici buni vor accepta cu mai mare plăcere o confruntare cu un adversar decât
prezența singur în fața realizatorului (considerat de telespectatori a priori, mai
obiectiv decât invitatul său). Într-o confruntare cu un adversar considerat la fel
de obiectiv sau de subiectiv ca și el, își poate folosi capacitățile de manipulare.
2. mutarea centrului de greutate. Centrul de greutate se deplasează de pe subiect
pe obiectivitatea dezbaterii lui. De multe ori se folosește opoziția măruntă, pe
elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenția de la adevăratele
contradicții. De exemplu, o discuție despre programul impus României de FMI
se va purta despre (sau va aluneca invariabil spre) dezbaterea normalității
acceptării de către guvernul român a unui program străin și mult mai puțin
despre justețea sau eficacitatea măsurilor cuprinse în acel program. Discuțiile
despre calitatea manualelor alternative erau deviate (în special de apărătorii lor)
spre utilitatea lor în principiu, tărâm pe care se simțeau mult mai siguri.
3. exacerbarea rolului garanților sociali. Invitarea în platou a unui politician,
specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist
duce la diminuarea percepției lui ca om politic și, implicit, implicat subiectiv în
subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analiști politici (titulatură extrem de
generoasă și care ascunde de multe ori capacități care n-au legătură cu analiza)
cu orientări politice cunoscute (sau chiar foști oameni politici) și accentuarea
calității lor de analiști și mai puțin (sau deloc) pe cea de politician duce la
crearea senzației de obiectivitate și , astfel, „adevărurile“ rostite de un analist (nu
comentator !) sunt mult mai ușor acceptate.
4. realizatorul este întotdeauna aliatul telespectatorului. Rareori duritatea unui
moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul,
chiar dacă incomod. De cele mai multe ori, duritatea (agresivitatea)
moderatorului are drept scop esențial convingerea telespectatorilor că el este
neutru și obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea lor. Rareori telespectatorii
observă că o întrebare „dură și directă“ este destinată „ridicării mingii la fileu“.
Surprinși, de multe ori, ei înșiși de agresivitatea întrebării, telespectatorii au
tendința de a considera răspunsul dat ca adevărat, în lipsa oricărei portițe de
scăpare și nu ca pe o folosire inteligentă a elementelor întrebării (anticipate sau
cunoscute).
5. transferul de specializare. Se practică în televiziunile din România invitarea
unor personalități pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari
(sau cu care nu sunt percepuți a avea vreo legătură). Telespectatorul va privi cu
interes, amuzat sau nu, cu simpatie sau nu, afirmarea concepțiilor invitatului
despre subiectul abordat și va da o mai mică atenție replicilor colaterale,
ironiilor îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu, aluziilor și
analogiilor. Considerate a avea importanță minimă în contextul abordării
subiectului (cine se uită la o emisiune cu vânători se așteaptă să se vorbească de
vânătoare și are atenția concentrată în special asupra elementelor din mesaje care
au legătură directă cu subiectul care-l interesează) elementele „colaterale“
pătrund mult mai ușor în subconștientul telespectatorului decât dacă ar fi fost
lansate într-o altfel de emisiune. De ex. ironiile politice ale lui Adrian Năstase
intercalate în cadrul unor dezbateri pe marginea vânătorii vor fi mult mai ușor
acceptate de un vânător, chiar dacă, în mod obișnuit, acestuia nu-i plac glumele
lui și-l consideră un arogant.
Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă –
folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult
mai subtilă. În general, această tehnică este folosită de cei care nu-și pot camufla
(sau n-au făcut-o până în acel moment) opiniile. Folosirea exagerată a
argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziții duce la respingerea sau
acceptarea acelei poziții în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziție,
orice propoziție care ar devia puțin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi
receptată de aceștia ca o dovadă de „bun simț“ și de „trezire la realitate“. Chiar
dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de
importantă și o vor accepta ca adevărată.
III.3 Stirile- instrument de manipulare
Cele mai susceptibile de a încerca manipularea telespectatorilor sunt exact
acele emisiuni destinate (și anunțate prin titulatură sau raportare) informării
publicului: emisiunile de știri. Neacceptând deontologic părerile personale
declarate și nici interpretările celor care informează (în principal prezentatorii),
știrile au aura de obiectivitate. De aceea, manipularea își poate găsi un excelent
câmp de desfășurare.
Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate:
1. selectarea știrilor. Criteriile de selectare ale știrilor pot fi de trei feluri:
importanța lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl
poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă știrilor cel ce le selectează. Este clar
că, în absența unui profesionalism sau în prezența unor interese puternice (nu
neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele știri
care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.
2. conceperea știrilor. Știrile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu
ușurință de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu
tonalități ușor optimiste sau pesimiste, în funcție de senzația care trebuie
transmisă telespectatorului.
3. plasarea știrilor. Am mai discutat despre importanța plasării unei știri în
desfășurătorul unui jurnal. O știre care deschide jurnalul va fi considerată „mai
adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O știre plasată în
mijlocul jurnalului va beneficia de o importanță mai mică în ochii
telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei știri după calupul publicitar îi va
diminua din seriozitate.
4. titlurile știrii. Mai nou se folosesc titluri și pentru știrile care apar în jurnalele
de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conținutului informației. Pentru a
atrage atenția telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori
exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă și nu arată (din lipsă
de spațiu) și celelalte opțiuni.
5. alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să
prezinți într-un scurt buletin de știri întreaga desfășurare și istorie a unui
eveniment complex și deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea
acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini. Pentru „coerența“
și cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar
necesita un spațiu extrem de mare pentru lămurire și se folosesc în special acele
amănunte ușor de prezentat și de explicat și care se încadrează perfect în
„desfășurarea evenimentului.
6. selecția imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate
informațiilor. De multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor
informații complete. Se va pasa telespectatorului responsabilitatea „înțelegerii“
circumstanțelor și elementelor componente ale unui eveniment.
Henri Pierre Cathala surprinde câteva tipuri de manipulare a adevărului:
– amestecarea jumătăților de adevăr cu jumătăți de minciună, primele ajutând la
acceptarea celorlalte.
– minciuna gogonată, fascinantă pentru spiritele paradoxale.
– contraadevărul, imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor.
– omisiunea unor elemente.
– valorificarea amănuntelor neesențiale, în detrimentul esenței.
– amestecarea faptelor, a opiniilor și a persoanelor astfel încât să poată fi folosită
oricând generalizarea.
– comparații forțate, de multe ori poetice și amuzante.
– folosirea unui ton sau a unei mimici care să dea o greutate nejustificată
informației transmise.
– exagerarea.
– folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbește despre adevăr.
– etichetarea interlocutorului și atribuirea unei apartenețe la un anumit sistem de
idei, considerat negativ de către telespectatori dar fără legătură cu subiectul
discutat.
– adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei afirmații astfel încât
telespectatorul să rămână cu convingerea că, de fapt, cel ce a făcut-o este de
acord cu ea.
III.4 Ideologia televiziunii
Pe lângă ideile ale cărui canal de comunicare este, televiziunea are o
ideologie proprie pe care se străduiește s-o transmită telespectatorilor săi pentru
a-și ocupa și consolida locul de garant social obiectiv, unul dintre centrele de
putere și decizie esențiale ale unei societăți. Următoarele idei sunt exemplificări
ale modului în care ideologia televiziunii este întipărită în forme ale practicii și
comunicării.
Ideologia este similară tuturor celorlalte forme de manipulare a imaginilor
descrise aici. Ea implică înțelesuri și relatări care materializează opinia dacă
lucrurile au o valoare pozitivă sau negativă. Ea elaborează și programe de
acțiune, în legătură cu ce poate și trebuie să fie făcut, pe care-l reprezintă ca
având o valoare pozitivă.
Opiniile ideologiei televiziunii sunt incluse și
implicite în comunicare, rareori fiind necesară explicitarea lor. În parte,
ele îmbracă forma justificărilor implicite sau legitimărilor pentru ceea
ce este comunicat sau făcut.
În cazul mijloacelor de informare în masă (și în special a televiziunii),
ideologia este întipărită în toate acțiunile acesteia, în forma opiniilor implicite pe
care le exprimă în legătură cu natura și validitatea acțiunilor sale și motivele
diferitelor sale acțiuni. Toate aceste opinii formează împreună o ideologie
coerentă care protejează prerogativele și poziția mijloacelor de informare în
masă.
Ideea că jurnalele de știri se concentrează pe redarea exactă a
întâmplărilor, este o parte a ideologiei sale. Justificările care se dau actelor de
creditare și discreditare sunt altă parte a ideologiei. Împreună, toate aceste opinii
formează un sistem coerent, construit ca un model cognitiv, pe care ziariștii și
alții se bazează când decid cum să acționeze, să explice și să justifice acțiunile,
să răspundă acțiunilor și să le critice. Cu alte cuvinte, ei fac parte din sistemele
culturale de valori descrise mai sus.
Iată câteva elemente suplimentare ale ideologiei știrilor:
– Ideea că persoanele publice sunt obligate să răspundă la întrebările ziariștilor,
ca parte a răspunderii lor față de public.
– Ideea că mijloacele de informare în masă sunt a patra putere în stat, jucând
rolul de câine de pază pentru guvern și politică.
– Ideea că cele mai importante lucruri pe care le relatează ziariștii provin din
arena guvernului și a politicii.
– Ideea că ziariștii sunt doar mesageri; că ei relatează în loc să acționeze.
– Ideea că există o relatare obiectivă a evenimentelor și că toți observatorii
corecți vor fi de acord cu acest lucru.
– Ideea că ziariștii nu sunt și nu trebuie să fie îndatorați părții de business a
organizației sau managementului și patronatului.
– Ideea că ziariștii trebuie să înfățișeze ambele puncte de vedere.
– Ideea că ziariștii pot și trebuie să nu fie părtinitori în relatările lor.
– Pretextul că nu există nici o înscenare sau conspirație pentru a înfrumuseța
relatările ziariștilor și a celor despre care relatează aceștia.
– Ideea că progresul este bun. Sunt valabile toate ideile despre ce acceptă
publicul ca fiind bun, care pot fi presupuse în relatări.
După cum puteți vedea din această listă sumară, ideologia se infiltrează în
întreg domeniul jurnalismului. În cele din urmă, putem descrie întregul sistem
de gândire întipărit în acestea, în majoritatea sa implicit, ca fiind opinii și putem
face același lucru pentru grupurile politice, programele de marketing ale
firmelor ș.a.m.d. Putem face acest lucru și pentru societate în ansamblu. În cele
din urmă terminăm prin a descrie ceea ce unii numesc construcția socială a
“realității”.
Descrierea noastră trebuie să includă de asemenea atât discuții asupra
capacității mass-media de a ajunge la nivelul opiniilor sale, cât și discuții despre
ce criterii trebuie folosite pentru a determina validitatea opiniilor.
Ideologiile sunt sisteme de opinii. Opiniile sunt imagini manipulate.
Imaginile sunt forme de acțiune.
Există, evident, o tendință contrară celei prezentate mai sus și anume cea a
criticării mass-media și acuzării de subiectivism și manipulare. Din păcate, astfel
de critici ajung parțial la public, în mare parte din cauza opoziției mass-media
de a se discuta serios astfel de probleme. O parte a criticii ajunge la public,
desigur, dar cea mai mare parte a ei este coruptă de aceleași forțe care au
transformat restul mass-media într-o sursă de manipulare.
Ideile de mai jos încearcă să corecteze această „conspirație a tăcerii“,
oferindu-le cititorilor o introducere care le va permite să vadă tendințele mai
largi care definesc o mare parte a mass-media. Ideile sunt desprinse din analiza
caracteristicilor culturii și societății contemporane:
– Toate centrele de putere de azi se bazează pe mass-media și toate folosesc
manipulări și simulări senzoriale, împreună cu intrigi, retorică și performanțe
pentru a-i vinde publicului produse, candidați și idei.
– Astăzi cea mai mare parte a mass-media, de la știri și până la reclame, se
bazează pe spectacol, simplificare și exagerare pentru a captiva și a menține
publicul.
– Mass-media știrilor a devenit o parte a sistemului economic și social despre
care relatează. În loc să stea la distanță de evenimente și să încerce să relateze
cât mai corect, mass-media este adesea un jucător din interior care manipulează
informațiile după propriile sale scopuri. Acest lucru nu înseamnă numai că
firmele din mass-media au un conflict de interese, dar și că ziariștii care ar
prefera să fie cinstiți se subordonează până la urmă celor la putere în propriile
lor organizații și își modifică corespunzător reportajele. Acest lucru mai
înseamnă că este esențială acum pentru menținerea democrației critica mass-media
care nu se teme să relateze ce se întâmplă.
– O mare parte a mass-media suferă de idealizare și demonizare prin care
manipulatorii mass-media se înfățișează pe ei și pe aliații lor în chip de eroi și
sfinți, iar pe oponenții lor ca ticăloși, nebuni și caractere deranjate, ambele
pentru a crea reportaje senzaționale și pentru a câștiga confruntări.
– Azi mass-media este plină de informații lipsă. Lipsesc mai ales informațiile
de mai sus, care ar discredita sistemul și ar avea ca rezultat reforme care i-ar
elimina pe mulți dintre cei care folosesc azi sistemul pentru propriul lor
beneficiu.
– Întreaga mass-media este astăzi o formă de acțiune. Reportajele, retorica,
imaginile senzoriale și impresiile manipulate sunt toate eforturi de a influența
percepțiile și acțiunile oamenilor, de a trezi frica și dorințele și de a juca la
înălțimea valorilor. Omisiunea informațiilor din mass-media este și ea o formă
de acțiune.
– În mass-media se fac astăzi o mulțime de eforturi de a ajunge la adevăr, care
este adesea ascuns sau limitat în diverse moduri. Multe din aceste eforturi de a-i
spune publicului adevărul pot fi găsite în ficțiunile filmelor sau la televiziune,
care înfățișează deschis cultura în care trăim și corupția mass-media.
Aceste observații ar trebui să formeze baza oricărei teorii a criticii mass-media
și a oricărei teorii care caută să descrie societatea contemporană.
III.5 Multiple abordari ale televiziunii
Următoarele selecții încearcă să ofere o vedere de ansamblu care va folosi și
dezvolta ideile dezvoltate in acest capitol
1.„Stă acolo în colțul sufrageriei și transmite tot timpul mozaicul său de
viață. Imagine după imagine, incident după incident, emoție după emoție,
juxtapuse cu o logică anarhică, confuză și iresponsabilă. Un om, ud de benzină,
își dă foc în fața Casei Albe. Un dentist descoperă un gaz cu care vrea să
distrugă omenirea. Ce este adevărat ? Ce este fals ? Contează ?”
Milton Shulman, The Ravenous Eye
2. „Am încredere în sănătatea dvs., dar nu în produsul dvs. Vă invit să luați loc în
fața televizorului când emite postul dvs. și să stați acolo. Vă asigur că veți
observa un vast deșert.”
Newton Minow, președinte al FCC, în replică la Asociația Națională
a Posturilor de Televiziune, pe 9 mai 1961
3. „Televiziunea este gumă de mestecat pentru ochi.”
Frank Lloyd Wright, arhitect american
4. „Televiziunea este prima cultură cu adevărat democratică – prima cultură
disponibilă pentru toată lumea și guvernată în întregime de dorințele oamenilor.
Cel mai îngrozitor lucru sunt dorințele oamenilor.”
Clive Barnes, critic american de film și TV
5. „Televiziunea este o invenție care îți permite să fii distrat în sufrageria ta de
oameni pe care nu i-ai primi în casă.”
David Frost, crainic TV și scriitor britanic
6. „În orice conflict, se poate spune acum, există trei părți: A, B și TV.”
Roy MacGregor, editorialist canadian
7. „Cum poate să guverneze cineva fără televiziune?”
Andre Malraux, autor și ministru francez
8. „Ticălosul, inamicul, este camera de luat vederi. Noi, cei care suntem obișnuiți
să lucrăm cu ea, știm că este capabilă de infinit de multe induceri în eroare,
probabil cele mai mari dintre toate, și totuși este acceptată ca având un fel de
adevăr obiectiv.”
Malcolm Muggeridge, critic și prezentator TV de origine engleză
9. „Nu cred în puterea televiziunii. Nimeni nu este influențat de ea dacă nu vrea să
fie.”
Eamonn Andrews, crainic englez
10. „Televiziunea nu va mai aparține unei mici elite, ci maselor. Va fi forumul prin
care multiplele segmente ale comunității vor putea să vorbească între ele, un
mijloc pentru toată lumea.”
Dorothy Todd Henant, producător canadian
11. „Acest instrument, televiziunea, te poate distra, te poate informa și chiar inspira.
Dar totul depinde de voința celor care o conduc. Altfel este doar lumini și fire
într-o cutie.”
Edward R. Murrow, reporter american de știri
12. „Televiziunea este literatura analfabeților, cultura celor cu gusturi primitive,
averea celor săraci, privilegiul celor fără privilegii, clubul exclusiv al maselor
excluse.”
Lee Lovinger
13. „Publicul potențial al televiziunii în ultima sa evoluție ne putem rezonabil
aștepta să se limiteze doar la populația Pământului.”
Președintele RCA David Sarnoff, 1931
IV . Studii de caz
IV. 1 "Trântitul-ușii-în-față" și amuțirea presei independente
În toamna lui 1995, o dată cu reluarea discutării noului Cod Penal în Parlamentul României, partidul de guvernământ și-a reînceput presiunile pentru introducerea în cadrul articolelor 205, 206, 238 și 239 a unor pedepse speciale pentru ziariști în cazul comiterii infracțiunilor de calomnie, ofensă adusă autorității etc. Cum rezistența reprezentanților presei independente era foarte puternică, fiind susținută și de majoritatea partidelor din opoziție, formațiunea de guvernământ s-a gândit la o strategie de manipulare abil concepută, pentru a-și îndeplini scopul.
Înainte de a trece la descrierea strategiei propriu-zise și a felului în care ea a fost pusă în aplicare, se cuvin totuși câteva precizări pentru a contura întreg contextul respectivelor evenimente.
1) Din opiniile reprezentanților presei, făcute publice atât în paginile ziarelor independente (nealiniate), cât și cu alte numeroase prilejuri, reieșea clar că opoziția față de respectivele articole ale noului Cod Penal, precum și față de inițierea unei legi a presei, nu era rodul dorinței de a putea calomnia în voie, de a împroșca pe oricine cu noroi, de a pune în circulație știri voit false ori tendențioase, fără nici o teamă de posibile urmări. De fapt, asemenea lucruri nici nu erau posibile, chiar cu Codul Penal în vigoare la acea dată (de fapt și în momentul în care sunt scrise aceste rânduri), acesta conținând deja pedepsele pentru infracțiunile de calomnie, ultraj etc.
2) Opoziția față de articolele împricinate sau față de o lege a presei rezida și rezidă încă în România tocmai în îngrijorarea ― justificată de nenumărate exemple ― că aceste legi pot fi aplicate și interpretate într-un singur sens, anume de a îngrădi cât mai mult libertatea presei, chiar de a o anihila pentru a nu mai deranja Puterea și pe ai săi clienți.
3) Presa independentă (nealiniată), ea singură, nu reprezintă un pericol pentru Putere. Teama cea mare constă în audiența ei în rândul populației. Milioane de oameni citesc zilnic ziarele independente, plătesc pentru a le citi, tocmai pentru că le reflectă opiniile, le răspund unor întrebări spinoase, le arată modul în care cei aleși îndeplinesc sau nu așteptările electoratului, le deslușesc mecanismele intime ale vieții sociale, economice și politice din România de astăzi. Dacă cititorii ar simți că tot ceea ce se spune în ziarul pe care îl cumpără contrazice realitatea, contravine propriilor lor observații, propriilor lor idei sau sentimente, s-ar orienta imediat spre un alt ziar, iar cel care le-a înșelat așteptările ar da faliment. Deci forța ziarelor independente stă în primul rând în cititorii pe care îi reprezintă și cu care, la un moment dat, se identifică. De fapt, acest lucru reflectă tocmai rolul pe care trebuie să-l aibă presa, acela de a fi un veritabil câine de pază al democrației. În consecință Puterea nu se teme de presa independentă, ci de milioanele de oameni care au acces la această sursă de informație ce nu poate fi controlată. Pentru ca opinia publică să fie manipulată în voie, trebuie să aibă acces la o singură sursă de informație, aflată total sub controlul Puterii (spre exemplu, televiziunea națională). O sursă de informație care să nu amintească nimic de corupție, de incompetență, de imaginea proastă a României în lume, ca urmare a mineriadelor și a prezenței extremiștilor la guvernare în anumite momente ș.a.m.d. O sursă care să prezinte numai întâlniri oficiale, zâmbete, ședințe de lucru susținute, momente înălțătoare din activitatea productivă etc. Așa cum, spre exemplu, era pe vremea lui Ceaușescu. Mai ales că aceiași profesioniști de atunci au continuat să lucreze din plin și după revoluție. Amintiți-vă că regimul absurd, pe care o întreagă țară îl ura, nu a putut să cadă până nu a fost preluat controlul asupra informațiilor, respectiv asupra televiziunii naționale. Amintiți-vă, din nou, că mineriadele poate nu ar fi existat fără manipularea exercitată prin intermediul televiziunii. Manipularea eficientă a opiniei publice se poate realiza numai prin minimalizarea sau anihilarea surselor alternative de informație, deci a presei independente.
4) Un motiv principal vehiculat în permanență de Putere pentru a impune legile împotriva presei este că aceasta publică și știri false, tendențioase ori acuzații insuficient fundamentate. Este adevărat însă în majoritatea cazurilor că vina nu aparține ziariștilor, ci lipsei de transparență a autorităților, a diverșilor funcționari publici, chiar a celor obligați, prin natura muncii lor, să informeze opinia publică. Într-o democrație veritabilă, este un drept fundamental al contribuabilului să fie informat corect, în mod direct sau, mai ales, prin intermediul presei, despre cum îi sunt cheltuiți banii, despre activitatea autorităților sau a instituțiilor pe care le finanțează din buzunarul său, despre comportamentul și activitatea aleșilor săi. Probabil nimeni nu ar fi protestat dacă, în același timp cu o lege a presei, s-ar fi adoptat și legea funcționarului public, legea răspunderii ministeriale, legea partidelor ș.a.m.d., măcar pentru a-i da posibilitatea ziaristului acuzat de publicarea unor știri false sau tendențioase să acuze la rândul său funcționarul public ori autoritățile, care au refuzat să-i răspundă la întrebări, pentru lipsă de transparență sau comportament abuziv ori arogant. Respectivele legi însă nici măcar nu au fost luate în discuție. S-a aprobat în schimb Legea secretului de stat și de serviciu, care îngrădește și mai mult accesul la informații de interes pentru opinia publică, dar incomode pentru Putere și ai săi clienți.
5) Faptul că modificarea articolelor 205, 206, 238, 239 din Codul Penal nu avea nimic de-a face cu dorința Puterii de a impune societății românești norme firești de conduită, de moralitate, ci erau orientate doar împotriva presei independente, reiese evident și din exemplul oferit de publicațiile Președinției și Guvernului. Ele au apărut din dorința respectivelor instituții de a influența opinia publică, dar și ca o modalitate de a sonda în ce măsură electoratul mai este sau nu de acord cu politica lor.
Tirajul infim reflectă neîncrederea populației față de amintitele instituții, dar nu acesta este subiectul analizei de față. Important este faptul că în amintitele publicații câțiva mercenari ai scrisului publică frecvent injurii grosolane, gratuite, mult mai grave decât unele excese din presa independentă (excese apărute de cele mai multe ori din dorința disperată de a atrage atenția asupra unor situații intolerabile, în condițiile unei apatii totale din partea celor îndrituiți să le soluționeze, conform legilor și Constituției țării), în respectivele gazete apar frecvent insulte grosolane la adresa unor personalități politice sau culturale de prim rang, indezirabile Puterii. Instaurarea moralității atât de dorite ― în discursuri ― de Putere s-ar putea realiza, în aceste cazuri, prin simpla desființare a respectivelor gazete. De fapt, într-un stat democratic este nepermisă anomalia ca Guvernul să finanțeze din fonduri publice un ziar în care să-i fie atacați adversarii politici.
6) Evident, trebuie remarcat faptul că ofensiva Puterii împotriva presei independente a coincis cu declanșarea campaniei pentru alegerile din 1996.
Având în vedere situația existentă, creionată în cele de mai sus, să vedem strategia prin care Puterea și-a propus să-și atingă, într-o formă sau alta, scopul. După cum s-a văzut în capitolul anterior, o tehnică de manipulare a părții adverse, frecvent utilizată în cadrul unor negocieri, este "Trântitul-ușii-în-față". Reamintim, pe scurt, în ce constă ea.
Adversarilor li se pun de la bun început în față niște condiții total inacceptabile, cu care inițiatorii nici nu se așteaptă că partea adversă ar putea fi de acord, pentru ca apoi, pe parcursul negocierilor, să se ajungă la punctul în care condițiile dorite, de fapt, de inițiatori, să fie acceptate de adversari. Mai mult, adversarii rămân cu impresia că au obținut o victorie prin faptul că, deși defavorabile lor, noile condiții sunt mult mai blânde față de cele propuse la început de inițiatori.
Dar, pentru adevărații profesioniști ai manipulării, lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca succesul să fie deplin, prin diverse canale, ce nici măcar nu pot fi suspectate de legătură cu inițiatorii, li se sugerează chiar adversarilor textul noilor condiții, apoi se creează o stare artificială de panică, în sensul că termenul final al negocierilor nu mai poate fi amânat și "ceva trebuie pus în locul inacceptabilelor condiții inițiale". Astfel adversarii ajung ei înșiși să facă propunerile dorite de inițiatori, convinși fiind că sunt exclusiv rodul gândirii lor. Mai târziu, când tensiunea dispare și analizele lucide arată situația de inferioritate în care s-au pus adversarii ― păstrăm această denumire generică ―, orice protest din partea lor este inutil, replicându-li-se că ei au fost cei care au făcut propunerile.
Să traducem teoria de mai sus în ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1995, în relația dintre presa independentă și Putere. Reprezentanții Puterii au "trântit" de la bun început articolele cu pricina în noul Cod Penal. Au urmat, cum era de așteptat, protestele privind neconstituționalitatea lor, proteste venite din partea ziarelor independente, susținute de forțe din opoziție, de sindicate, de o mare parte a opiniei publice ș.a.m.d. Imediat, Puterea, prin diverse declarații mai mult sau mai puțin oficiale, s-a arătat dispusă la concesii. În acest timp, prin canale oculte s-a răspândit sugestia că totuși "ceva trebuie pus în locul hulitelor articole". A fost elaborat chiar și textul unui nou articol (doar unul, față de celelalte patru pe care era menit să le înlocuiască, pentru a sugera din start o nouă concesie), articol prin care era definit și pasibil de pedeapsă așa-numitul "delict de presă". Respectiva "nadă" a fost canalizată spre mediul gazetăresc și a început să circule pe diverse căi, fiind preluată și transmisă de la unii la alții, până ce s-a pierdut total urma celor care au lansat-o.
Manevra a dat roade, în sensul că, după puțin timp, câțiva gazetari de la un important cotidian național au făcut publică propunerea pentru înlocuirea celor patru articole incriminate din noul Cod Penal cu articolul privind "delictul de presă", convinși fiind că ei sunt autorii textului și că astfel oferă o soluție pentru ieșirea din impas.
În paralel, Puterea a inoculat atent o atmosferă de tensiune, de grabă, convocând imediat directorii principalelor cotidiane la o "ultimă" și "decisivă" întâlnire cu președintele partidului de guvernământ, pentru "hotărârea finală". Sub presiunea timpului, gazetarii care au propulsat "delictul de presă" nu au mai avut timpul unei analize lucide care să le demonstreze că noul articol nu numai că nu protejează ziariștii, dar creează disponibilitatea de a fi incriminate chiar și persoanele dispuse la mărturisiri sau declarații incomode. O astfel de analiză arăta clar că introducerea "delictului de presă" în noul Cod Penal ar fi reprezentat o victorie importantă a Puterii în ofensiva împotriva presei independente.
Dar, cum spuneam, întâlnirea dintre reprezentantul de marcă al Puterii și ziariști nu mai lăsa timp pentru discuții și analize. Evident, se aștepta ca propunerea cu "delictul de presă" să vină din partea ziarului care l-a prezentat în paginile sale. "Delictul…" ar fi fost imediat introdus în Codul Penal pentru a înlocui celelalte patru modificări și oricare proteste ulterioare ar fi fost contracarate cu nonșalanță: Voi l-ați cerut, noi n-am făcut altceva decât să vă acceptăm dorința.
Spuneam că strategia aplicată de profesioniștii Puterii în acest caz avea și alte efecte, mult mai greu decelabile, dar de mare importanță. Anticipând eforturile presei independente de a se apăra de atacurile Puterii, prin a demonstra că cele mai grave calomnii nu apar în paginile ei, ci în revistele extremiste, artizanii manipulării încurajau, prin diverse canale oculte, popularizarea conflictului existent la acea vreme între liderul Partidului România Mare și președintele României, sugerându-se că neglijarea lui i-ar putea da apă la moară liderului extremist. De asemenea, zilnic, presei i se ofereau noi declarații belicoase pentru a mediatiza nefiresc de mult acel conflict. Rezultatul a fost contrar așteptărilor gazetarilor, dar conform cu așteptările manipulatorilor: atât Ion Iliescu, cât și Vadim Tudor au înregistrat creșteri de popularitate, în detrimentul personalităților din opoziție. În plus, președintele României a reușit performanța de a beneficia de o imagine favorabilă în mai toate cotidianele independente, fiind pus permanent în antiteză cu liderul extremist. O nesperată bilă albă în perspectiva alegerilor din anul următor.
Revenind la manevra cu modificările Codului Penal, trebuie amintit că, deși a fost construită cu cea mai mare finețe, ea nu a reușit. Directorii principalelor cotidiane s-au întâlnit, în seara de dinaintea discuțiilor "finale" cu președintele partidului de guvernământ, și s-au înțeles să renunțe la ideea cu "delictul de presă" și să nu cedeze nici unei presiuni din partea Puterii. Ceea ce, a doua zi, s-a și întâmplat.
Ar mai rămâne de spus că imediat după aceea noul Cod Penal a căzut la vot în Parlament, fiind trimis spre reformulare…
IV. 2 Controlul comunicatiilor umane
Pentru a înțelege și mai bine mecanismele de manipulare în masă, se cuvine prezentarea unui studiu de caz. Cum pentru exemplificarea pe larg a celor opt metode ar fi necesar spațiul unui volum de sine stătător, ne vom limita doar la Controlul comunicațiilor umane.
Până la apariția Partidului Național Socialist German, au existat în istoria omenirii nenumărate alte sisteme totalitare, ce au distrus sute de mii sau milioane de vieți în numele unor ideologii, însă niciodată până atunci tehnicile de manipulare nu au fost atât de perfecționate și de extinse, pentru a controla tot ceea ce înseamnă cuvânt tipărit sau vorbit, imagine artistică sau sunet muzical, în scopul controlului total al individului. Sistemele comuniste, mai ales cele din perioada lui Stalin, Mao sau Kim Ir Sen, au ajuns la "performanțe" similare după experiența nazistă și într-un interval de timp sensibil mai lung.
Totodată, trebuie reamintit faptul că, deși teroarea nazistă a provocat milioane de victime umane, totuși alte zeci de milioane de oameni au fost determinați să creadă sincer în discursurile lui Hitler, să se supună cu devotament unor experiențe altminteri umilitoare, să-și dea viața de bună-voie pentru cel de-al Treilea Reich. Cum a fost posibilă această isterizare fără precedent a maselor și cine a fost artizanul ei, iată două întrebări cărora li se va da un posibil răspuns în cele ce urmează.
Fundamentele ideologiei naziste și principalele metode propagandistice de impunere a ei au fost gândite de Adolf Hitler și prezentate în cartea sa, Mein Kampf. Însă Hitler nu se putea ocupa personal, zi de zi, cu dirijarea propagandei. El urma să fie cel adulat, figura mesianică în stare să mobilizeze întreaga energie a națiunii germane, omul de la tribună, conducătorul suprem. Pentru a-și putea îndeplini rolul, avea nevoie de un om de încredere, inteligent și energic, care să preia ideile sale și să le ducă la îndeplinire, aducându-și, la nevoie, propria sa contribuție. Acest om a fost găsit în persoana lui Paul Joseph Goebbels, un bărbat scund, firav, cu ochi mari și zâmbet diabolic, căruia îi plăcea ca lumea să i se adreseze cu Herr Doktor.
Goebbels s-a născut în 1897, într-o familie de catolici din Rheydt, un mic centru al industriei textile din valea Rinului. Tatăl său muncea într-un atelier de fitile de lampă și nota într-un carnețel cu coperte albastre fiecare ban pe care îl câștiga. Deși părinții se îngrijeau ca toți trei băieții lor să primească o educație sănătoasă și să nu ducă lipsă de nimic, totuși permanenta grijă pentru bani a tatălui și normele morale rigide ale familiei aflate la periferia clasei de mijloc i-au lăsat micului Joseph un gust amar, din care se va dezvolta mai târziu cinismul ce îl va caracteriza.
O altă cauză a spiritului introvertit o reprezenta ura față de propriul său corp. Pe lângă faptul că era scund, avea și un șchiopătat evident. Piciorul său stâng era cu vreo șapte centimetri mai scurt decât dreptul, ca urmare a unei boli din copilărie (probabil poliomielită sau osteomielită). Din cauza handicapului a fost respins de la serviciul militar, în timpul primului război mondial, lucru care l-a făcut să se urască și mai mult pe sine, dar să urască și lumea înconjurătoare. Ceva mai târziu, când a plecat la Universitatea din Heidelberg, să studieze literatura germană, a inventat o poveste, potrivit căreia șchiopăta din cauza unei răni suferite pe câmpul de luptă. La facultate a excelat în studiul latinei și al religiei, însă atitudinea sa arogantă l-a făcut să fie ocolit de colegi. Deși a absolvit Universitatea cu rezultate foarte bune și, în 1922, și-a luat doctoratul, cariera sa de scriitor nu a avut șanse de reușită. A scris un roman, câteva piese de teatru, poeme și mai multe articole pentru ziare, toate respinse de editori.
În 1924 și-a găsit adevărata chemare, atunci când s-a angajat ca redactor la o publicație aparținând alianței de extremă dreaptă, ce includea partidul nazist. În foarte scurt timp a ajuns mâna dreaptă a lui Gregor Strasser. De profesie farmacist, Strasser era la acea vreme un foarte influent lider al naziștilor și rivalul ideologic al lui Adolf Hitler. Goebbels și-a slujit cu credință noul șef ajungând până la a-l denigra pe Hitler ca având mentalități "mic-burgheze" și a cere expulzarea acestuia din partid. Cuvântările lui Goebbels au început să aibă o tot mai mare audiență, el însuși fiind plăcut surprins de darul oratoric pe care și-l descoperise. Atunci când vorbea, avea senzația că este un adevărat predicator, un apostol, un comandant de oști. Sufletul muncitorului german este în mâinile mele și îl pot simți moale precum ceara, scria el entuziasmat de fascinația pe care o creau discursurile lui asupra mulțimii.
Abilitatea sa de a manipula auditoriul i-a atras atenția lui Adolf Hitler, care a declanșat o veritabilă campanie pentru a-l atrage de partea lui. Cu timpul, Goebbels a înțeles că viitorul îi va aparține lui Hitler. Mai mult, influența de care se bucura Führer-ul l-a făcut să îl admire sincer, așa cum o arată însemnările din jurnalul său personal. Nu a mai durat mult până la despărțirea de Strasser.
La douăzeci și nouă de ani, Joseph Goebbels a fost numit de Hitler conducător al Organizației berlineze a partidului nazist. În același timp, Fiihrer-ul a început să-l instruiască temeinic asupra importanței covârșitoare pe care o are propaganda, pregătindu-l pentru viitorul pas pe scara ierarhică.
Adolf Hitler era un geniu al propagandei. El începuse să practice această artă încă din 1919, când a fost angajat ca ofițer responsabil cu educația politică, în cadrul Regimentului I de pușcași din Bavaria. Întreaga lui activitate din acea perioadă s-a bazat pe analiza mijloacelor utilizate de propagandiștii englezi în timpul primului război mondial. Aceștia folosiseră un întreg arsenal de articole de presă, caricaturi grotești, emisiuni radiofonice, imagini trucate pentru a-i prezenta pe soldații germani ca pe niște barbari (huni, cum erau denumiți pentru a se induce instinctiv asocierea cu imaginea triburilor de migratori). În plus, nemții erau acuzați permanent de atrocități monstruoase, prezentate cu o asemenea abilitate, încât până și soldații germani ajunseseră să creadă că, într-adevăr, acestea fuseseră comise de unii camarazi de arme de-ai lor. Adolf Hitler a sesizat efectul devastator pe care l-a avut propaganda engleză chiar asupra moralului soldaților și civililor germani. Pe baza acestor observații a scris cartea sa de căpătâi, Mein Kampf, în care a preluat, printre altele, și una dintre ideile fundamentale ale inamicului: Spune o minciună și ea va prinde, la care a adăugat că propaganda trebuie să se adreseze maselor și că ea trebuie să se concentreze doar asupra câtorva puncte care să fie repetate la nesfârșit.
Sub îndrumarea lui Hitler, Joseph Goebbels a învățat curând că propaganda nu are nimic comun cu adevărul. Trebuind să revigoreze anemica organizație nazistă din Berlin, el a imaginat nenumărate căi de acțiune. A inițiat tipărirea de afișe incitante, a publicat articole de genul Micul ABC pentru Național-Socialiști și a inițiat un ziar al partidului, numit Der Angriff (Atacul), în care vor fi publicate frecvent caricaturi grotești ale evreilor și ale marxiștilor. Apoi a provocat nenumărate confruntări între oamenii săi și adversarii lor politici, comuniștii, pentru a cuceri supremația politică. Trebuie să ieșim din anonimat, le spunea adepților, lăsați-i să ne înjure, să ne calomnieze, să ne bată, important este să se vorbească despre noi. În urma ciocnirilor violente cu comuniștii îi punea pe soldații săi să își arate în public rănile pentru a apărea ca niște martiri. Atunci când pe ecranele berlineze a fost programată premiera filmului american pacifist Nimic nou pe Frontul de Vest, a răspândit în sălile de cinema șoricei și șerpi inofensivi, făcându-i pe oameni să le părăsească în panică. La un moment dat, unul dintre soldații naziști din trupele de asalt, Horst Wessel, s-a certat pentru o prostituată cu un individ și a fost ucis de acesta. Aflând că ucigașul făcea parte din Partidul Comunist, Goebbels a creat imediat un mit, în care Wessel era prezentat ca victima inocentă a adversarilor politici ai naziștilor. Mai mult, a preluat un cântec scris de Wessel și l-a transformat în imnul mișcării naziste.
În paralel, Goebbels și-a perfecționat talentul oratoric. El își repeta ore în șir discursurile în fața unui triptic de oglinzi, atent la fiecare gest, la fiecare intonație a vocii. Hitler era mulțumit de progresele lui și spunea că Goebbels a devenit singurul vorbitor pe care îl poate auzi fără să adoarmă. În 1930, Führer-ul l-a numit șef al propagandei naziste, pe postul pe care el însuși îl ocupase până atunci. Păstrându-și și funcția de conducător al Organizației berlineze, Goebbels s-a angrenat serios în viitoarea campanie electorală. El a folosit toate mijloacele pentru a-i crea lui Hitler o aură mistică, de unic salvator al Germaniei din ghearele evreilor și ale comuniștilor. Se pare că Goebbels a fost cel care a inventat acea celebră lozincă menită să energizeze masele: Ein Volk, ein Reich, ein Führer (Un popor, o țară, un conducător). Mesajul va fi preluat, mai târziu, în diverse forme, și de alți lideri ai unor sisteme totalitare. Spre exemplu, în România ultimilor ani ai regimului comunist, arhicunoscuta siglă PCR a fost tot mai mult utilizată, mai ales prin intermediul odelor politice, pentru a induce în rândul maselor un gen de fascinație mitică a nou-apărutei trinități Poporul-Ceaușescu-România sau Partidul-Ceaușescu-România.
Pentru meritele sale, pe 13 martie 1933, la șase săptămâni după ce Hitler a ajuns cancelar al Germaniei, Joseph Goebbels a fost numit ministru al Informației și Propagandei. Prin decret, el devenea responsabil "pentru toată influența exercitată asupra vieții intelectuale a națiunii, pentru toate relațiile publice din stat, cultură și economie și pentru administrarea tuturor instituțiilor ce servesc acestor scopuri".
Goebbels a organizat urgent ministerul, i-a găsit un sediu somptuos și a alcătuit personalul din tineri străluciți, recrutați din alte ministere. Pentru că mulți dintre noii săi subordonați nu aveau suficientă experiență, le-a adus profesori și a instituit un sistem foarte strict de reguli interne. Între altele, a impus ca rapoartele ce i se înaintau să aibă maximum cinci pagini dactilografiate și să fie scrise extrem de fluent și de corect din punct de vedere gramatical.
În șase luni, Ministerul Propagandei, supranumit și Promi, s-a dezvoltat rapid și a ajuns să aibă și treizeci și două de filiale regionale. Dar Goebbels voia să controleze absolut toată viața culturală a Germaniei, așa că l-a convins pe Hitler să înființeze Camera de Cultură a Reich-ului, cu șapte departamente: literatură, teatru, muzică, film, arte frumoase, presă scrisă și radio. Oricine "producea, distribuia sau vindea proprietate culturală" era obligat să se înscrie în departamentul potrivit al Camerei de Cultură și să se supună regulilor dictate de președintele acesteia, Joseph Goebbels. Evreii, non-arienii sau cei care nu erau agreați din motive politice nu puteau deveni membri ai Camerei și, în consecință, nu aveau voie să desfășoare nici o activitate din sfera culturii.
În tripla sa calitate de șef al propagandei partidului nazist, de președinte al Camerei de Cultură și de ministru al Propagandei, Goebbels deținea mecanismele necesare controlului întregii activități culturale a Germaniei. Prima țintă spre care și-a concentrat atenția a fost presa scrisă. La acea vreme, în Germania existau circa patru mii șapte sute de cotidiane și săptămânale și peste șapte mii de reviste, mai mult decât în orice altă țară de pe glob. Publicațiile reprezentau o paletă foarte largă de interese politice, religioase, sindicale. În 1933, incendierea Reichstag-ului, pe care Hitler a pus-o în seama comuniștilor (abia mult mai târziu se va dovedi că a fost o înscenare abilă), a oferit motivul pentru interzicerea presei de stânga (comuniste și social-democrate). Cu toate acestea, publicațiile naziste reprezentau sub trei la sută din total.
Spre sfârșitul lui 1933, Goebbels a luat două măsuri de forță. În primul rând a unit cele două agenții naționale de știri existente la acea dată într-una singură, pe care a denumit-o Biroul German de Știri și a pus-o în subordinea ministerului său. În acest fel a reușit să dobândească un anume control asupra informațiilor. Al doilea pas l-a constituit promulgarea Legii Editorilor, prin care aceștia erau făcuți răspunzători pentru fiecare cuvânt din publicațiile lor. În același timp li se interzicea să publice vreun material ce ar fi putut leza interesele statului. Mai mult, pentru a fi autorizați să-și desfășoare activitatea, era necesar să fie înscriși într-un nomenclator, la Ministerul Propagandei. Orice scăpare, cât de măruntă, precum menționarea vreunei diferențe între germani și austrieci după anexarea Austriei din 1938, atrăgea după sine excluderea editorului respectiv din nomenclator și interdicția de a mai profesa.
Următoarea mutare a fost transformarea conferințelor de presă guvernamentale în ore de instruire a ziariștilor despre ce și cum să scrie. De două ori pe zi, la prânz și seara, reprezentanților presei li se spuneau știrile zilei, bine selectate, apoi erau puși să semneze pentru primirea unor teancuri de foi galbene, secrete, conținând directive amănunțite privind evenimentele despre care era permis să se scrie, precum și lumina în care să fie prezentate. După citirea instrucțiunilor, redactorii erau obligați să le ardă în prezența unui martor. Se ajungea până la a le impune ziariștilor și lungimea articolelor, aranjarea acestora în pagină, mărimea titlului ș.a.m.d. Treptat, redactorii și editorii au ajuns doar să preia articolele deja scrise de propagandiștii lui Goebbels, să le semneze și să le pună în pagină acolo unde li se indica. Situația presei devenise atât de dramatică, încât până și Goebbels recunoștea, în jurnalul său intim: orice om căruia încă i-a mai rămas o fărâmă de onoare va fi foarte atent ca nu cumva, în viitor, să ajungă ziarist.
Lună de lună, cenzura devenea tot mai strictă. O directivă din 1935 interzicea publicarea fotografiilor cu lideri naziști la mese festive, în spatele unor rânduri de sticle, pentru a nu crea populației "impresia absurdă" că membrii guvernului s-ar ține de chefuri. Era interzisă orice referire la cerșetori sau la săraci, fără menționarea actelor de caritate pe care le făcea partidul nazist pentru aceștia. În 1938, în preajma invadării Cehoslovaciei, ziarelor li s-a impus să amplifice excesiv orice incident creat de cehi la graniță. Uneori, Goebbels ajungea și în situații dificile, precum cea ivită la sfârșitul lui august 1939, când nu se știa dacă Hitler va lua sau nu hotărârea de a ataca Polonia. Instrucțiunea Generală nr. 674, adresată editorilor de ziare cu câteva ore înaintea luării deciziei, prevedea: În numărul de mâine, articolul de fond va trebui să prezinte, cât mai elocvent cu putință, hotărârea Führer-ului, oricare ar fi ea, ca reprezentând singura soluție corectă pentru Germania.
În paralel cu indicațiile pentru ziariști, Goebbels a pus la punct și un serviciu foarte extins de supraveghere a presei. Fiecare publicație se citea cu mare atenție și orice greșeală sau nesupunere era semnalată imediat. Pedepsele variau în funcție de gravitatea faptei. Erorile minore se soldau cu confiscarea tirajului, dar menționarea unui nume interzis (de exemplu al unei personalități socialiste sau al unui autor evreu) atrăgea după sine interzicerea dreptului de a mai profesa pentru editorul în cauză. În alte cazuri putea fi și mai rău. Pentru o greșeală de machetare, în urma căreia o explicație privind un carnaval a apărut sub fotografia unei procesiuni solemne a trupelor de asalt naziste, redactorul-șef și editorul unui ziar local din Essen au fost trimiși într-un lagăr de concentrare.
Chiar și publicitatea se cenzura. Goebbels a interzis apariția anunțurilor prin care erau căutate menajere pentru familiile fără copii, pentru că politica demografică a naziștilor încuraja nașterile.
Cu toate aceste acțiuni în forță de subordonare a presei, Goebbels nu a devenit omnipotent. Adolf Hitler a avut întotdeauna grijă să nu lase prea multă putere vreunuia dintre subordonații săi, pentru a nu ajunge în situația de a-și vedea amenințată poziția supremă din ierarhie. Conform principiului "dezbină și stăpânește", el a încurajat rivalitățile dintre subordonații săi apropiați, dintre autoritățile reprezentate de aceștia. Astfel, în timp ce lui Goebbels i-a încredințat misiunea să înregimenteze presa, un alt cunoscut al său a fost ales să aducă în proprietatea partidului tot mai multe publicații. Este vorba de Max Amann, cu care Führer-ul se împrietenise în timpul primului război mondial, când amândoi făceau parte din aceeași unitate.
Amann era și el, ca și Goebbels, un individ scund, firav și handicapat. Își pierduse mâna stângă într-un accident de vânătoare. Hitler l-a numit director al editurii oficiale a partidului nazist, Eher Verlag, din München, deși Amann nu avea nici aptitudini literare, nici talent de orator. Chiar și ideologia nazistă îi era indiferentă. Însă avea un foarte ascuțit simț al afacerilor și mult fler în angajarea unor subordonați de valoare. La Eher Verlag a fost publicată cartea lui Hitler, Mein Kampf, și tot aici era editat și ziarul oficial al partidului, Volkisher Beobachter (Observatorul poporului). În foarte scurt timp, Amann a transformat publicația dintr-un săptămânal plicticos, într-un cotidian plin de succes, cu un tiraj de peste un milion de exemplare, în ediții tipărite la München, Viena și Berlin. Tirajul imens se explica și prin faptul că, după venirea naziștilor la putere, foarte mulți oameni s-au abonat la ziarul lor pentru a se proteja într-un fel.
Hitler l-a numit pe Max Amann responsabil cu întreaga presă a partidului și l-a făcut șeful Departamentului de presă din cadrul Camerei de Cultură conduse de Goebbels. Puterea lui Amann a început să crească pe măsură ce noi publicații intrau în proprietatea lui Eher Verlag, mai ales după ce evreii au fost forțați să-și vândă pe nimic editurile.
Pentru a prelua tot mai multe publicații independente, Amann a dat și el niște ordonanțe, pe 24 aprilie 1935, în calitatea lui de șef al Departamentului de presă al Camerei de Cultură, ordonanțe prin care îi obliga pe proprietarii de case editoriale să-și dovedească originea ariană până la anul 1800, le interzicea să dețină, fiecare, mai mult de un ziar și își aroga dreptul de a suspenda cu de la sine putere unele publicații, acolo unde considera concurența prea puternică. Peste cinci sute de editori s-au văzut nevoiți să abandoneze afacerile sau să-și vândă editurile lui Eher Verlag.
Până în 1939, numărul ziarelor germane s-a redus aproape la jumătate. Iar dacă în 1932 partidul avea în proprietate numai 3 la sută din publicații, acum a ajuns să dețină circa 66 la sută. Și în anii următori, în perioada războiului, procentul a fost ridicat la 82,5. Profitul casei editoriale a partidului nazist a ajuns să fie comparabil cu cel al celor mai mari corporații germane, precum I.G. Farben. Max Amann, la rândul său, și-a tras fără scrupule o parte însemnată din câștiguri, datorită faptului că poseda, în secret, o treime din acțiunile de la cea mai importantă tipografie cu care lucra editura.
Însă faptul că majoritatea publicațiilor aparținea naziștilor, iar cenzura funcționa pentru absolut toate, a făcut ca ziarele să devină extrem de plicticoase, lucru ce a dus la scăderea drastică a numărului de cititori. Îndemnurile lui Goebbels la adresa jurnaliștilor de a fi mai inventivi s-au dovedit zadarnice. Fiecare era conștient că orice greșeală îi poate fi fatală. Atunci ministrul Propagandei a hotărât să permită câtorva ziare foarte respectabile o minimă independență editorială. Cel mai important dintre acestea era Frankfurter Zeitung, care se bucura și de o solidă reputație internațională. Aparenta lui independență, continuitatea prezenței sale, evident fără evreii a căror familie îl avea în proprietate din 1856, au dus la creșterea prestigiului lui Hitler în străinătate. În același timp, regimul nazist a găsit un mijloc extrem de eficient pentru influențarea opiniei publice din afara granițelor Germaniei. În schimbul libertății de a comenta unele evenimente culturale și religioase, editorii lui Frankfurter Zeitung au acceptat să urmeze direcțiile politicii externe impuse de Hitler și pentru faptul că ei credeau în discursurile acestuia referitoare la crearea unei Germanii puternice, dar pașnice. Însă când Hitler a ordonat invadarea Poloniei, redactorul-șef al ziarului a rămas șocat. Frankfurter Zeitung a mai supraviețuit până în 1943, când Hitler a dispus desființarea lui.
După ce a reușit subordonarea necondiționată a presei, Goebbels s-a orientat rapid spre celelalte două noi mijloace de informare în masă: radioul și filmul. Dezvoltarea radiodifuziunii și a cinematografiei sonore a coincis cu perioada de ascensiune a nazismului. Mai mult, caracterul lor de noutate, faptul că încă nu ajunseseră la o diversitate și la tradiții greu de controlat le făceau foarte vulnerabile imixtiunilor unor artizani ai manipulării. La toate acestea se adăuga și faptul că liderii naziști, în special Hitler, le agreau pentru că aveau posibilitatea să-și etaleze, prin intermediul lor, talentul oratoric.
În Germania, încă de la începuturile sale, din 1925, sistemul de radiodifuziune aparținea statului, așa că misiunea lui Goebbels nu a întâmpinat prea multe dificultăți. În martie 1933, Ministerul Propagandei a preluat controlul asupra întregii rețele radiofonice, incluzând releele și stațiile locale de emisie. Oamenii lui Goebbels i-au înlocuit masiv pe profesioniștii din radiodifuziune, iar pentru a asigura o cât mai mare audiență emisiunilor, ministerul a forțat producătorii să scoată pe piață cât mai multe difuzoare populare, la un preț cât mai scăzut. În șase ani, numărul posesorilor de radiouri s-a triplat. Circa șaptezeci la sută din populație avea în casă cel puțin un aparat de radio, procentul fiind cel mai ridicat din lume.
În 1933, Führer-ul a ținut patruzeci și cinci de cuvântări la radio, deși începutul a fost ceva mai dificil. Cu toate că era un orator înnăscut, Adolf Hitler se obișnuise să vorbească în "priză" directă cu mulțimea. Aflat de unul singur în fața microfonului, s-a bâlbâit. Dar Goebbels a remediat imediat situația. La următoarele emisii a umplut studioul cu oameni.
Pe lângă stimularea producției de radiouri, Joseph Goebbels a inițiat și un vast program de audiții în comun, convins fiind că efectul discursurilor este cu atât mai mare, cu cât mulțimea adunată într-un loc, să le asculte, este mai mare. Nenumărate difuzoare au fost instalate pe stâlpii de telegraf din intersecții, în fabrici, magazine, birouri, berării și în alte locuri publice. În timpul programelor importante, se ordona încetarea lucrului, astfel încât oamenii să poată auzi emisiunile. Mii de gardieni ai radiourilor publice se ocupau de organizarea grupurilor de ascultători, își notau preferințele oamenilor și raportau conștiincios orice eventuală nemulțumire legată de faptul că emisiunile durau prea mult.
În scurt timp, circa un sfert din cele nouăsprezece ore de emisie zilnică erau dedicate cuvântărilor și comentariilor cu conotație clar propagandistică. Restul programului cuprindea știri (dintre cele furnizate de agenția națională, aflată și ea sub totalul control al lui Goebbels) și muzică. În general muzică simfonică, opere de Beethoven și Wagner, marșuri, dar și muzică populară ori valsuri. Goebbels era foarte atent ca ascultătorii să nu se plictisească și să închidă radioul, de aceea urmărea cu grijă programele și intervenea ori de câte ori considera că era cazul.
Însă, cu toată preocuparea pentru a subordona presa scrisă și radioul, adevărata obsesie a lui Joseph Goebbels o constituia cinematografia. În fiecare din cele trei case ale sale avea câte un aparat de proiecție și își făcea timp să vadă cel puțin un film pe zi, chiar și atunci când era extrem de ocupat. Pelicula lui preferată era Pe aripile vântului, dar a urmărit de mai multe ori și Nimic nou pe Frontul de Vest pentru a-i studia modalitățile de transmitere a mesajului pacifist, din cauza căruia a fost interzis în Germania acelor ani.
Goebbels a înțeles că filmul, prin calitățile sale vizuale, mergând direct la sufletul spectatorilor, poate deveni un mijloc de propagandă extrem de inteligent și eficace. Singurul său regret era acela că foarte mulți dintre actorii și regizorii talentați ai Germaniei au plecat spre Hollywood sau spre alte capitale ale filmului din cauză că aveau evrei printre strămoși, iar persecuțiile antisemite căpătau tot mai multă amploare. Goebbels a încercat să-l convingă pe Fritz Lang, autorul celebrului Metropolis, să facă filme pentru naziști, chiar dacă originea sa era evreiască. Lang i-a cerut un răgaz de gândire de douăzeci și patru de ore și în aceeași noapte a părăsit Germania cu trenul de Paris. Un alt actor renumit al timpului, Leo Russ, tot evreu, a fugit la Viena, și-a vopsit părul și barba în blond, și, sub un alt nume, s-a specializat în roluri de arieni, spre mândria criticilor de film naziști din capitala austriacă. Abia mai târziu și-a declinat adevărata identitate și s-a îndreptat spre Hollywood unde a început să lucreze pentru Metro Goldwyn Mayer.
Pentru a împiedica exodul acesta, Goebbels le-a promis realizatorilor de filme o libertate mult mai mare decât cea dată editorilor și celor de la radio. Dar promisiunea nu a ținut prea mult. Prin Ministerul Propagandei și prin Camera de Cultură, Goebbels le-a impus producătorilor să-i prezinte spre aprobare fiecare scenariu, apoi a început chiar el să decidă ce peliculă trebuie filmată, ce scene trebuie refăcute sau scoase din film, ce actori să interpreteze rolurile. În 1937, patru dintre cele mai cunoscute studiouri de film germane au intrat în proprietatea Ministerului Propagandei, iar puterea lui Goebbels a crescut și pentru faptul că el putea finanța diverse pelicule sau putea excepta încasările de la impozitare pe motiv că filmul are o "valoare politică și estetică specială".
Joseph Goebbels viziona fiecare film produs în Germania, de la scurtele documentare educative până la peliculele artistice de lungmetraj. În mod surprinzător, acestea din urmă nu purtau mesaje propagandistice. Goebbels avea interesul ca oamenii să vină în sălile de cinema unde asistau, înainte de proiectarea filmului, și la jurnale de știri sau la documentare ce reprezentau propagandă pură. Cum mulți dintre spectatori începuseră să întârzie, a ordonat ca ușile sălilor să nu se mai deschidă în pauza dintre film și documentar.
Circa o mie cinci sute de caravane cinematografice colindau zonele rurale ale Germaniei pentru a proiecta în special filme documentare, jurnale de știri, pelicule despre tinerețea lui Hitler sau alte teme de propagandă nazistă. Neexistând alternativă, oamenii le priveau și pe acestea.
S-au realizat și două filme având ca eroi militari din trupele de asalt, însă numărul extrem de redus al spectatorilor care au venit să le vadă l-a făcut pe Goebbels să concluzioneze că: Locul cămășilor brune este în stradă, nu pe ecran.
Și totuși, pe măsură ce se apropia războiul, Goebbels a trebuit să introducă tot mai multă propagandă în producția cinematografică, mai ales după ce Hitler i-a reproșat că temele naziste sunt prea puțin reprezentate în filmele germane. În 1938, Goebbels a ordonat intrarea în producție a câtorva pelicule virulent antisemite. Deja terenul era pregătit de presa în care caricaturile hidoase ale evreilor apăreau aproape zilnic. Săptămânalul Der Stürmer (Atacatorul), spre exemplu, ajunsese la un tiraj de șapte sute de mii de exemplare, cu toate că propaganda antisemită avea accente atât de scabroase, încât îi scârbise până și pe unii lideri naziști.
La realizarea peliculei Jidanul Süss, a trebuit ca Goebbels să-i amenințe pe producători și pe actori pentru a continua filmările. Pelicula prezenta cazul unui bancher evreu care își extorca fără scrupule concetățenii, îi tortura și le viola femeile, până ce revolta maselor a impus condamnarea lui la moarte. Efectul filmului a fost atât de puternic, încât grupuri de tineri, după ce ieșeau din sala de proiecție, se năpusteau asupra evreilor de pe stradă si îi băteau cu sălbăticie.
V. Concluzii
În concluzie, în condițiile în care fiecare dintre noi suntem o sursă de
transmitere a informațiilor în scopul, mai mult sau mai puțin declarat, de a-i
influența pe ceilalți, de a-i convinge de valabilitatea adevărului nostru,
realizatorii de televiziune nu sunt mai de condamnat pentru că folosesc mijlocul
acesta pentru a face același lucru. Așa cum vorbitorii din piețele Greciei Antice
erau respectați, crezuți sau nu, urmați sau nu, așa și realizatorii de televiziune
încearcă să-și transmită (uneori să-și și impună prin mijloace de manipulare)
propriile sisteme de valori. Realizatorii nu sunt nici mai buni nici mai răi decât
telespectatorii lor. Vorbim de o medie, evident ! De aceea, accesul la un mijloc
extrem de puternic de a-i influența pe ceilalți are aceleași efecte ca și în cazul
cetățenilor simpli, ajunși în funcții de conducere: pe unii îi responsabilizează și
altora le dă senzația că dețin adevărul absolut. Aceștia din urmă sunt treptat
eliminați pentru că, foarte probabil, mai devreme sau mai târziu, ideile lor vor fi
contrazise de realitate.
Cred că, în principiu, televiziunea este o întreprindere al cărui prim
obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, este de a-i aduce profituri
materiale sau influență politică. Dar, pentru atingerea acestui obiectiv,
televiziunea trebuie să câștige încrederea telespectatorilor săi. Pentru asta,
trebuie să servească interesele cetățenilor. Ea se poate preface o vreme că
servește aceste interese dar, în jocul competițional de pe piața mass-media, e
greu de păstrat o mască.
Sunt convins că există ziariști interesați mai mult de bani, relații și faimă
dar știu că cei mai mulți sunt preocupați de a-și folosi informațiile pentru a face
puțină ordine în această lume, atât de mozaicat reflectată de programele de
televiziune.
VI. Bibliografie
1.G. Le Bon – ”Psihologia multimilor” (Editura ANTET XX PRESS)
2.Coman, Cristina, 2000, Relațiile publice și mass-media, Iași, Editura Polirom.
3.Cutlipp Scot M., Center, Allen H., Broom, Glen M., 1994, Effective Public Relations, New Jersey, Prentice Hall.
4.Czobor, Zsuzsa, Racz, Judith, 2000, Professional Communication, Budapest, Open Society Institute.
5.Newsom, Doug, VanSlyke Turk, Judy, Kruckeberg, Dean, 2004,.Totul despre Relații Publice, Iași, Polirom.
6.Newsom, Doug, Carrell, Bob, Redactarea materialelor de Relații Publice, Iași, Polirom, 2004
7.Seitel, Fraser P., 1992, The practice of Public Relations, New York, MacMillan Publishing Company.
8.Slama Cazacu, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Editura Polirom.
9. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela M, Stoica, Adrian, 1997, Relații Publice – Succes și
Credibilitate, București, Concept Publishing.
10. Tolcea, Marcel, Interviul de presă scrisă, ediția a II-a, Timișoara, Editura Augusta, 2003.
11. J. Lull – ”Mass-media , comunicare , cultura” (Editura SAMIZDAT)
12. Irina Chiru – Comunicarea interpersonală (Colecția Media Comunicare, Editura Tritonioc, București, 2003)
13. Vasile Cioaric – Programa de studii la cursul Relațiile publice în administrația publică(Academia de Administrare Publică – Chișinău, Chișinău, 2002)
14. Cristina Coman – Relații publice. Tehnici de comunicare cu presa (Colecția Jurnalism /Comunicare, Editura All. Educational, 1999, București)
15. Steve Duck – Relațiile interpersonale. A gândi, a simți, a interacționa (Colecția Collegium,Editura Polirom, Iași, 2000)
16. Jean Lohisse – Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2002)
17. Armand Mattelart, Michele Mattelart – Istoria teoriilor comunicării (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2001)
18. Valentin Stancu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica – Relații publice. Succes și credibilitate (Editura Concept Publishing, București, 1997)
19. Nicki Stanton – Comunicarea (știință și Tehnică SA, București, 1995)
Codul internațional de la Atena de etică în relațiile publice
Codul internațional de la Lisabona de etică în relațiile publice
20. Jean-Claude Betrand – Deontologia mijloacelor de comunicare (Editura Institutul European,Iași, 2000
21. Irina Chiru – Comunicarea interpersonală(Colecția Media Comunicare, Editura Tritonioc, București, 2003)
22. Vasile Cioaric – Programa de studii la cursul Relațiile publiceîn administrația publică (Academia de Administrare Publică- Chișinău, Chișinău, 2002)
23. Steve Duck – Relațiile interpersonale. A găndi, a simți, a interacționa (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2000)
24. Jean Lohisse – Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune (Colecția Collegium,Editura Polirom, Iași, 2002)
25. Armand Mattelart, Michele Mattelart – Istoria teoriilor comunicării (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2001)
26. Katie Milo, Sharon Yoder, Peter Gross, Ștefan Niculescu – Maier – Introducere în Relații Publice (Editura NIM, București, 1998)
27. Nicki Stanton – Comunicarea (știință și Tehnică SA, București, 1995)
Bibliografie
1.G. Le Bon – ”Psihologia multimilor” (Editura ANTET XX PRESS)
2.Coman, Cristina, 2000, Relațiile publice și mass-media, Iași, Editura Polirom.
3.Cutlipp Scot M., Center, Allen H., Broom, Glen M., 1994, Effective Public Relations, New Jersey, Prentice Hall.
4.Czobor, Zsuzsa, Racz, Judith, 2000, Professional Communication, Budapest, Open Society Institute.
5.Newsom, Doug, VanSlyke Turk, Judy, Kruckeberg, Dean, 2004,.Totul despre Relații Publice, Iași, Polirom.
6.Newsom, Doug, Carrell, Bob, Redactarea materialelor de Relații Publice, Iași, Polirom, 2004
7.Seitel, Fraser P., 1992, The practice of Public Relations, New York, MacMillan Publishing Company.
8.Slama Cazacu, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Editura Polirom.
9. Stancu, Valentin, Stoica, Marcela M, Stoica, Adrian, 1997, Relații Publice – Succes și
Credibilitate, București, Concept Publishing.
10. Tolcea, Marcel, Interviul de presă scrisă, ediția a II-a, Timișoara, Editura Augusta, 2003.
11. J. Lull – ”Mass-media , comunicare , cultura” (Editura SAMIZDAT)
12. Irina Chiru – Comunicarea interpersonală (Colecția Media Comunicare, Editura Tritonioc, București, 2003)
13. Vasile Cioaric – Programa de studii la cursul Relațiile publice în administrația publică(Academia de Administrare Publică – Chișinău, Chișinău, 2002)
14. Cristina Coman – Relații publice. Tehnici de comunicare cu presa (Colecția Jurnalism /Comunicare, Editura All. Educational, 1999, București)
15. Steve Duck – Relațiile interpersonale. A gândi, a simți, a interacționa (Colecția Collegium,Editura Polirom, Iași, 2000)
16. Jean Lohisse – Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2002)
17. Armand Mattelart, Michele Mattelart – Istoria teoriilor comunicării (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2001)
18. Valentin Stancu, Marcela M. Stoica, Adrian Stoica – Relații publice. Succes și credibilitate (Editura Concept Publishing, București, 1997)
19. Nicki Stanton – Comunicarea ({tiință și Tehnică SA, București, 1995)
Codul internațional de la Atena de etică în relațiile publice
Codul internațional de la Lisabona de etică în relațiile publice
20. Jean-Claude Betrand – Deontologia mijloacelor de comunicare (Editura Institutul European,Iași, 2000
21. Irina Chiru – Comunicarea interpersonală(Colecția Media Comunicare, Editura Tritonioc, București, 2003)
22. Vasile Cioaric – Programa de studii la cursul Relațiile publice ^n administrația publică (Academia de Administrare Publică- Chișinău, Chișinău, 2002)
23. Steve Duck – Relațiile interpersonale. A găndi, a simți, a interacționa (Colecția Collegium,Editura Polirom, Iași, 2000)
24. Jean Lohisse – Comunicarea. De la transmiterea mecanicăla interacțiune (Colecția Collegium,Editura Polirom, Iași, 2002)
25. Armand Mattelart, Michele Mattelart – Istoria teoriilor comunicării (Colecția Collegium, Editura Polirom, Iași, 2001)
26. Katie Milo, Sharon Yoder, Peter Gross, {tefan Niculescu – Maier – Introducere ^n Relații Publice (Editura NIM, București, 1998)
27. Nicki Stanton – Comunicarea ({tiințăși TehnicăSA, București, 1995)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Manipularea In Mediile de Comunicare In Masa (ID: 105802)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.