Manipularea In Discursul Politic. Studiu de Caz Traian Basescu In Alegerile Prezidentiale din 2009

Capitolul I

Manipularea și politica

. Considerații generale

Manipularea este un termen des întâlnit în zilele noastre întrucât majoritatea indivizilor îl folosesc pentru a obține anumite favoruri. Este un subiect sensibil, este inerent naturii umane, omul fiind o ființă conștientă de sine și de alții, care dispune de un limbaj verbal și non verbal pentru a putea comunica cu cei din jur și a putea trăi în societate.

Omul, trebuie să trăiască printre alți oameni, trebuie să formeze rețele, trebuie să respecte anumite reguli, să facă schimburi, să dea la rândul său și altora, trebuie să își îndeplinească anumite dorințe și să se facă respectat în societate. Astfel pe parcursul vieții, omul are o multitudine de interacțiuni în mediul său și în anturajul său, el trebuie să profite de fiecare oportunitate care îi iese în cale și în acest fel apare manipularea, din dorința de a avea mai mult, de a reuși mai mult.

Termenul manipulare a fost definit înainte de 1989 cu sensul de „mânuire”, „manevrare” (a unor aparate), iar după 1989 acest termen era întâlnit doar în dicționarele de sociologie, dar totuși nu era definit încă exact. În prezent, dicționarul explicativ al limbii române definește termenul ca „influențarea prin diverse mijloace, modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități”.

Ca și în cazul altor termeni, manipularea are o multitudine de definiții: „Manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării… prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat”. De asemenea, aceasta este considerată o acțiune violentă și constrângătoare care-i privează de libertate pe cei care i se supun ducând la „construcția unei imagini a realului care are aerul de a fi realul”. Manipularea reprezintă un act al comunicării intenționat, dar ascuns, astfel încât fără dovezi verosimile informația este luată ca atare și persoana care manipulează nu este acuzată de nimic, ba chiar reușește să aibă succes. Ținând cont de faptul că de cele mai multe ori manipularea se bazează pe limbaj, ea este des întânită în discursurile politice, acestea având rolul de a masca adevăratele intenții are emițătorului.

În actul comunicării, manipularea reprezintă o acțiune voită folosită cu o anumită intenție de cel care manipulează. Dacă un emițător dorește să facă o persoană să își schimbe concepțiile el va trebui să identifice factorii procesului de comunicare care pot produce această schimbare. Mesajul care iși propune să provoace o schimbare de atitudine a receptorului este numit mesaj persuasiv.

Uneori se face greu distincția dintre manipulare și persuasiune, întrucât nu a fost afirmat faptul că persuasiunea ar face referință doar la rațiune, iar manipularea doar la starea afectivă a unei persoane. În cazul persuasiunii „convingerea celui ce recepționează mesajul ține de reacția lui afectivă, specific față de argumentele emițătorului de mesaj”, însă în cazul manipulării modul în care este transmis mesajul induce în eroare persoana manipulată, deoarece aici există mereu un scop ascuns. Persuasiunea conține la rândul ei anumite elemente de manipulare, dar diferența majoră constă în ceea intenționează să facă persoana care exercită persuasiunea, de aceea aceasta este considerată o formă pozitivă de influențare a receptorului.

Mijloacele prin care este transmisă manipularea pot fi atât verbale cât și non-verbale. Considerăm că, anumite cuvinte folosite cu un scop, lozincile, prezența unei anumite persoane într-un loc, etichetele, semnele, sunt acte care pot influența indivizii și le pot schimba starea de spirit și opiniile. Când ne uităm în jur putem observa că pentru oameni nu mai contează cine are cu adevărat dreptate, ci mai mult contează cine reușește să ajungă în vârf. Cei care dețin puterea sub formă de bogăție, armament, proprietate sunt cei care decid cu adevărat ce se întâmplă în jurul nostru. Adevărul este mereu cosmetizat de către de către cei puternici, alături de mass media, fapt îngrijorător pentru lumea în care trăim. Chiar dacă se consideră că manipularea este peste tot, doar anumite categorii de persoane reușesc să o folosească în adevăratul sens al cuvântului, persoane care își urmăresc propriul interes și care au calități speciale față de alte persoane. Acești indivizi dobândesc de obicei mai multă putere și ocupă poziții de autoritate, sunt obișnuiți să joace rolul dominant în relații, iar aici vorbim în special de politicieni, dar și alte categorii de persoane care ocupă poziții înalte.

Manipularea se concentrează în special pe persoanele care manipulează. Manipulatorii sunt de cele mai multe ori critici ai societății, ei reușesc să manipuleze o masă de oameni, aceasta fiind considerată o modalitate foarte simplă de a-și duce planurile la bun sfârșit. Manipulatorii nu își folosesc inteligența pentru binele publicului, ci pentru propriul interes, în alianță cu alte persoane care au aceleași interese.

Persoanele cu abilități de manipulare doresc să influențeze în general, credințele și comportamentul persoanelor vulnerabile, iar la final acestea să acționeze așa cum ei și-au dorit de la bun început. Astfel manipulatorii vor să apară în fața publicului larg ca niște persoane cu putere, cu autoritate, și moralitate convențională. Acest impuls este evident, de exemplu în cazul politicienilor care apar în fața publicului de masă cu un discurs bine conturat, lustruit, dar totuși gol din punct de vedere intelectual. Ei vor să controleze informațiile și țin ca unele din acestea să fie distorsionate în fața publicului pentru ca ei să apară într-o postură care i-ar avantaja.

Manipularea funcționează pe termen scurt, ea nu este capabilă să păstreze o relație cu manipulatorul. Uneori acțiunile întreprinse prin cadrul manipulării sunt descoperite și pedepsite, dar chiar și așa manipulatorii ajung să își găsească alte presupuse victime asupra cărora să acționeze.

Tehnici de manipulare politică

Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California a identificat 3 categorii de manipulare și anume:

Manipulări mici

Manipulări medii

Manipulări mari

Manipulările mici, sunt cele care fac mici modificări în societate, ele pot fi, uneori extrem de periculoase și pot lua întorsături majore. „De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu și de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras în cap și înveșmântat în specifica togă albă, se plasează în sala de sosiri a unui aeroport și îi așteaptă pe călători cu o floare în mână. Când aceștia încep să iasă, își ochește imediat o "victimă" și îi oferă floarea insistând să fie primită fără nici o obligație, doar așa, ca semn al bucuriei de a trăi și al iubirii față de semeni. Dacă darul este acceptat, imediat, membrul sectei scoate o mică revistă a cultului și o oferă și pe aceasta, dar de astă dată contra unei… mici donații. Foarte puțini sunt cei care pleacă numai cu floarea, fără a face vreo donație”. Cu manipulările mici ne întâlnim pe stradă, în trafic și oriunde există o zonă populată. În cadrul acestui tip de manipulare se apelează în general la sentimentele umane.

Tot în cadrul acestui tip de manipulare ne întâlnim de asemenea și cu tehnica piciorului în ușă, prin această tehnică autorii Freedman și Fraser au vrut să demonstreze că dacă un individ ajunge să fie de acord cu o cerere mică, pe parcurs acesta poate ceda și în cazul altor cereri mai mari. Tehnica aceasta este des folosită pentru spălarea creierelor coreenilor și de asemenea a fost uzitată într-o formă puțin diferită în propaganda nazistă din 1940. Aceasta este întâlnită și în zilele noastre în campanile de publicitate care încearcă să îl facă pe consumator să încerce un anumit produs, chiar dacă acesta nu este neapărat de acord cu produsul respectiv.

Cei doi autorii au vrut să vadă dacă ideea lor este verosimilă și astfel au făcut experimente concrete pe oameni. Un experiment a fost adresat femeilor, aceștia au testat patru condiții și anume:

Performanța – Inițial au început cu o cerere mică, care apoi a ajuns să se transforme într-una mai mare.

Sunt de acord – Solicitarea cea mică nu a fost de ajuns, dacă persoanele care au participat la experiment au fost de acord cu ce li s-a propus, pe parcus au introdus și alte cereri din ce în ce mai mari.

Familiarizarea – Participanții la test au fost contactați de persoana care urma să le pună întrebări și au descoperit de la aceasta că acele întrebări nu erau periculoase, fapt care i-a făcut să nu fie suspicioși sau fricoși în legătură cu ce urma să se întâmple, de aici crescând probabilitea ca ei să răspundă în viitor și la alte cereri mult mai mari.

Un contact – Prin contactul social oamenii ajung să aibă mai multă încredere în cei care îi chestionează.

Doamnele acestui experiment au fost luați aleatoriu din cartea de telefon, ei au fost contactați de două ori, prima dată luni, iar apoi vineri. Inițial acestea au fost întrebate dacă doresc să răspundă la câteva întrebări despre produsele de uz caznic. Pentru cele care au răspuns afirmativ li s-au pus 8 întrebări despre utilizarea săpunului. La câteva zile, aceleași persoane au fost din nou sunate și deja cererea a fost mai mare, acestea au fost întrebate dacă 5-6 persoane autorizate puteau veni în casa lor să inventarieze produsele folosite de acestea.

Rezultatul experimentului a fost acela că persoanele care ințial nu au vrut să răspundă la întrebări nu au dorit nici să fie vizitate, iar din cele care au răspuns afirmativ la întrebările mici o mare parte au fost de acord și cu vizita la domiciliu. Acesta este doar unul din exemplele care arată că indivizii ajung să răspundă pozitiv de la o simplă cerere mică la una din ce în ce mai mare. Această tehnică poate produce controverse atunci când este folosită din punct de vedere politic. De multe ori indivizii nu știu cum să reacționeze la astfel de cereri și consideră că dacă răspund la o mică cerere nu are ce să se întâmple, dar aceste mici cereri au întotdeauna în spatele lor ceva mult mai mare și astfel o manipulare considerată mică poate ajunge să aibă efecte extrem de mari și extrem de periculoase.

Trântitul ușii în față reprezintă inversul piciorului în ușă. „Prin această tehnică, oamenii sunt determinați să accepte o anumită concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeași natură, care are toate șansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate șansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparație cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă”. Cei care se folosesc cel mai mult de această tehnică sunt politicienii. Inițial anunță o informație exagerată care pare a fi catastrofală, pe care populația cu siguranță nu o va accepta ca pe parcurs aceasta să fie introdusă cum s-a vrut de la început. Un exemplu la această tehnică ar fi chiar din țara noastră, în anul 1995, în Parlamentul României se discuta despre noul Cod Penal, astfel printre altele partidul de la guvernare dorea ca în cadrul articolelor 205, 206, 238 și 239 să se introducă pedepse pentru ziariștii care ajung să defăimeze autoritățile. Aceasta nu a fost susținută de majoritatea partidelor opozante astfel s-a apelat la tehnica trântitului ușii în față, întrucât aceștia se așteptau la un răspuns negativ din partea opozanților. Scopul acestei informații a fost acela de schimbare a relației dintre Putere și presă. Pe parcurs au apărut proteste din partea ziarelor susținute și de opozanți. Astfel după acest așa zis scandal Puterea a declarat că este îngăduitoare și că o să introducă doar o parte din cele transmise inițial. Scopul Puterii a fost atins astfel încât după puțin timp s-a publicat această declarație, crezându-se astfel că aceasta a fost cea mai bună soluție. Defapt aceast nou text viza orice persoană care ar fi făcut declarații nu tocmai pe placul autorităților. Chiar dacă aceasta a fost o tehnică extrem de greu de observat, întrucât puterea a folosit cea mai subtilă modalitate de a introduce un articol în Codul Penal, la final aceasta nu a fost votată în Parlament.

Manipulările medii sunt acelea care produc transformări în mediul social, având o exagerată influență asupra publicului și uneori provocând evenimente tragice. În acest tip de manipulare se încadrează revoluția de la 1989 și consecințele acesteia. Prin introducerea cultului personalității, Nicolae Ceaușescu a reușit să acumuleze cât mai multă putere pentru el, dar și pentru soția sa care a fost aleasă ca membru al Comitetului Politic Executiv în 1974, ea având din ce în ce mai multă putere și fiind asfel al doilea om care conducea țara pe domeniile de învațământ și cultură. Cuplul Ceaușescu a devenit astfel unul de temut în România comunistă, oamenii respectând tot ce aceștia ordonau, considerând că așa era bine. Pentru că era o persoană de temut și oamenii nu mai suportau situația în care se aflau, în momentul în care s-au declanșat ieșirile în stradă la Timișoara, tot mai mulți au răspuns pozitiv acestei provocări și au ieșit de asemenea în stradă pentru a-și striga alături de alte mii de cetățeni.

Dezinformarea și inducerea în eroare în acele zile au dus la uciderea a o mie de persoane nevinovate, fără ca autorii faptei să fie expuși. De asemenea zvonurile, cum că în țară ar fi existat teroriști au amplificat starea de haos, în acele momente cei care se aflau în armată au primit ordine de a trage focuri de armă în orice cetățean care li se părea suspect, fapt care a dus la acele situații teribile. Prin intermediul manipulării medii, soldații au ajuns să se dezumanizeze, eu au ucis oameni nevinovați, crezând cu tărie că aceia amenințau țara și nu i-a mai interesat faptul că mulți dintre ei erau doar simpli cetățeni. Manipularea medie face astfel ca o situație aparent banală să se transforme în una extrem de periculoasă pentru întreaga populație.

Manipulările mari reprezintă modul cel mai periculos de influențare a unei populații. Întrucât acest tip de manipulare este uneori peste așteptările noastre, este mult mai simplu să identificăm manipulările mici sau medii, decât manipulările mari, care sunt continue. Începând de la sistemul de învățământ și până la fenomenele sociale, sărăcia, globalizarea, toate acestea se consideră a fi forme de manipulare la un grad maximizat.

Faptul că mare parte din populația unei țări suferă de un efect al acestui tip de manipulare și anume de neputința de a cunoaște tot ce se întâmplă în țara sa, aceasta ajunge la căderea întregului sistem de valori, situație sinonimă cu termenul de anomie. „Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Lipsa acestor norme se resimt la nivelul omului obișnuit prin apariția și accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acțiuni de revendicare în paralel cu creșterea agresivității”.

Se consideră o manipulare mare și sistemul de învățământ, deoarece acesta ar face ca oamenii să ajungă încă de mici să respecte regulile, să facă ce li se spune, să învețe la o grămadă de materii care poate pe viitor nu îi va ajuta cu nimic. Manualele sunt întotdeauna cenzurate pentru ca elevul să învețe doar ce doctrina din acel stat îi permite. Deși este destul de subtil acesta este considerat periculos întrucât, copii încă de mici sunt învățați să fie în competiție unii cu alții, faptul că la final de an există premii și alte recompense îi face pe aceștia să se întreacă pentru a fi mai sus decât colegii lor. Toate aceste lucruri sunt create pentru a-l face pe adultul în devenire să își dorească mai mult la locul de muncă, să muncească din ce în ce mai mult pentru a ajunge cât mai sus și pentru a deveni mai bun decât colegul de lucru, sau decât orice altă persoană de lângă el. În sistemul totalitar erau introduse uniformele, mod prin care tinerii erau depersonalizați, purtând aceleași haine, fiind mereu la fel unii cu ceilalți, puteau fi manipulați mult mai ușor. Odată ce sistemul totalitar a căzut și uniformele obligatorii au fost scoase, acestea rămânând doar în anumite instituții de învățământ care doresc ca cei care învață acolo să se deosebească de restul, întrucât se consederă că aceștia fac parte dintr-un sistem mult mai ridicat decât ceilalți.

Acest tip de manipulare este folosit în mod diferit în funcție de fiecare stat în parte și de regulile pe care acesta le introduce și de modul cum au fost învățați.

De asemenea Noam Chomsky, distins profesor la Instititului de Tehnologie din Massachusetts, dar și o cunoscută personalitate în politica de stânga a Statelor Unite a constatat că există câteva tehnici manipulative și le-a explicat într-o modalitate mai simplistă într-un articol ce avea să se numească Decalogul Chomski .

Acestea sunt:

Strategia de diversiune

Strategia are drept element cheie distragerea atenției publicului de la problemele importante și modificările hotărâte de elitele politice și economice, printr-o mulțime de elemente care distrag atenția și informații banale. Strategia de deviere este de asemenea esențială pentru a preveni publicul să se concentreze pe cunoștințe esențiale în domeniul științei, economie, psihologiei etc. „Păstrarea atenția publicului adult deturnat de la problemele sociale reale, captivat de probleme fără nici o importanță reală. Păstrarea ignoranței publicului față de realele probleme matematice, economice, de drept și istorice. Păstrarea publicului ocupat, ocupat, fără a gândi vreun moment; înapoi la ferma cu celelalte animale”. Această strategie, după părerea mea este extrem de des întâlnită, publicul larg știind de puține ori adevăratele probleme pe care le întâmpină statul în care trăiesc. Deseori acest lucru se întâmplă și din cauza faptului că acese probleme sunt ignorate, se consideră că persoanele care au fost alese sunt cele care trebuie să rezolve aceste probleme.

Crearea problemelor și apoi oferirea soluțiilor

Aceasta este o metodă cunoscută și sub numele de „Problemă-reacție-soluție”. Inițial se creează o problemă, orice tip de situație care alarmează publicul larg în care actorii politici să vină apoi cu anumite soluții la rezolvarea acesteia. Un exemplu ar fi să se lase dezvoltarea violenței urbane, sau aranjarea unor anumite atacuri sângeroase pentru ca întreg publicul să ceară legi în această privință, în detrimentul libertății. Exemple ar fi multe, cert este că de multe ori sunt lăsate special anumite portițe pentru ca oamenii de rând să acționeze exact așa cum defapt s-a plănuit.

Strategia degradării

Pentru a face ca o măsură inacceptabilă să fie acceptată aceasta se aplică treptat pe o perioadă de 10 ani, perioadă în care populația se obișnuiește cu ideea și ajunge să o accepte. Aici ne putem gândi la situații concrete, salarii inadecvate care nu asigură un trai decent, șomajul masiv, insecuritatea și altele care fac ca la un moment dat poporul să se revolte și să fie provocată o revoluție. Prin această strategie, publicul larg ajunge să accepte anumite situații și astfel uită că la început aceste schimbări li s-au părut extrem de grave.

Strategia de amânare

Un alt mod de accepta o decizie impopulară este de a o prezenta publicului drept „dureroasă, dar necesară”obținând astfel acordul publicului în prezent pentru o aplicație care va fi depusă în viitor. Este mult mai ușor să se accepte un sacrificiu viitor decât unul imediat, în primul rând pentru că efortul nu este depus în momentul respectiv, iar în al doilea rând pentru că întotdeauna publicul are naivitatea de a crede că mâine va fi mult mai ușor decât azi, iar sacrificial poate fi evitat. Acest tip de strategie permite publicului să se resemneze și să se obișnuiască cu ideea de schimbare. Un exemplu ar fi acela de la trecerea de la ROL, la RON la 1 iulie 2005, deși la început a fost mai greu, cu timpul populația s-a obișnuit cu această schimbare.

Adresarea către public ca și când acesta ar fi un copil mic

Deseori anunțurile sau reclamele televizate se adresează publicului cu un limbaj simplist, având un ton deosebit de condescendent, călduros ca și cum s-ar adresa unui copil de vârstă medie. În acest fel mulțimea de oameni nu acordă o foarte mare importanță subiectului și îl tratează chiar cu indiferență fiind extrem de naivă și predispusă la intoxicare informațională.

Atragerea părții emoționale decât a celei de gândire

Pentru aceasta există o tactică clasică de ocolire a raționalului în acest fel și sensul critic al indivizilor. În plus utilizarea registrului emoțional deschide calea de acces la inconștient de a implementa idei, dorințe, temeri, impulsuri. Astfel sunt încurajate discursurile emoționale pentru că acestea sunt cele mai ușor de manipulat.

Păstrarea publicului în ignoranță și prostie

De cele mai multe ori sunt folosite tehnologii și metode sofisticate pe care publicul larg nu le poate înțeleg. Calitatea educației claselor de jos este scăzută în așa fel încât nivelul de ignoranță separă clasele superioare de cele inferioare, cele din urmă rămânând undeva în ceață.

Încurajarea publicului de a se complace în starea de mediocritate

În viața de zi cu zi observăm că tot mai mulți moguli investesc în posturi de televiziune și în emisiuni care efectiv îndobitocesc publicul larg. Este adevărat, nimeni nu ne obligă să ne uităm la televizor, dar cu toate acestea mai mult de jumatate din populația țării vizionează emisiuni din ce în ce mai vulgare și care nu îi stimulează în niciun fel din punct de vedere intelectual, fapt îngrijorător deoarece în acest fel populația poate fi manipulată mult mai simplu. Se dorește de asemenea ca publicul să aibă astfel de activități, pentru a nu fi extrem de informat cu privire la viața politică și a afla doar ceea ce se difuzează, adică acele informații care doresc ei să le afle publicul.

Înlocuirea revoltei cu vinovăția

Persoanele care ajung să creadă că sunt vinovate de ce se întâmplă în jurul lor, de ghinionul lor, de lipsa de inteligență, sau de faptul că eforturile lor sunt în zadar ajung să se complacă în această situație și nu mai doresc să se revolte, astfel fiind într-un număr cât mai mare se creează acel efect de turmă care este mult mai ușor de controlat de către politic.

Cunoașterea individului, mai bine decât acesta se cunoaște pe el

În ultimii 50 de ani, au existat progrese rapide în știință care au obținut un decalaj tot mai mare între cunoștințele publicului și a celor deținute și utilizate de către elitele conducătoare. Datorită biologiei, psihologiei aplicate, neurobiologiei „sistemul" a ajuns la o cunoaștere avansată a ființei umane, atat fizic cât și psihic. Sistemul a ajuns să cunoască persoana mai bine decât ea însăși se cunoaște. Acest lucru înseamnă că, în cele mai multe cazuri, sistemul are mai mult control și mai multă putere asupra persoanelor decât indivizii înșiși.

Manipularea politică și efectele ei

Manipularea politică este folosită în mediul politic cu scopul de a ajunge la o situație dorită, astfel chiar și în țara noastră se folosește manipularea de masă. Partidele politice se folosesc de publicitatea comercială pentru a promova sau a distruge un anumit politician, anumite idei sau programe politice. Informația este transmisă în zilele noastre într-un timp extrem de scurt datorită noilor tehnologii, astfel manipularea este răspândită la scară largă.

Modul de organizare al manipulării este în strânsă legătură cu trăsăturile culturii politice ale fiecărei societăți. În societățile cu o cultură politică fără mijloace de control, unde puterea este concentrată în mâinile unei anumite elite, manipularea este un mijloc aproape continuu de gestionare a relațiilor guvernanți-guvernați. În statele democratice, manipularea este mult mai limitată, dar și mai subtil disimulată, ținută în sisteme de norme, instituții și ideologii. Ea poate fi mult mai bine controlată și denunțată în condițiile existenței dreptului la liberă opinie. Folosirea repetată a formelor de manipulare face ca cetățeanul să fie exclus parțial din activitatea reală a politicului. „De aceea, manipularea este responsabilă pentru blocarea accesului cetățenilor în domeniul politicii, pentru cinismul, dezangajarea și apatia populației; în ultimă instanță pentru criza democrației (participative, mai ales) în România”.

În cadrul știrilor sau a anumitor emisiuni politice deși informația este acceași, ea este transpusă diferit în funcție de preferințele politice ale fiecarui post de televiziune. Telespectatorul poate să aleagă ce post de televiziune să urmărească, neobligându-l nimeni să aleagă. Se cunoaște faptul că fiecare dintre acestea are anumite preferințe politice și acest lucru nu mai este o noutate, astfel cei care preferă o anumită formațiune politică tind să urmărească posturile de televiziune care favorizează această formațiune, renunțând să mai vadă și alte puncte de vedere. În acest fel, manipularea este vizibilă din punctul meu de vedere întrucât publicul vede doar o parte a informației, care de cele mai multe ori nu este completă, este o informație parțial adevărată, astfel individul fiind parțial informat. În momentul de față nu avem o televiziune imparțială care să transmită informațiiile așa cum sunt ele. Folosindu-se astfel de instrumentele necesare politicul dezinformează publicul lăsându-l să cunoască informația doar dintr-un punct de vedere, un punct care poate pune o altă formațiune politică sau un alt personaj politic într-o lumină prea bună. Faptul că politicieni precum fostul președinte Traian Băsescu preferau să meargă la emisiuni televizate la un anumit post de televiziune, sau Mircea Geoană care frecventa un altul care să îl favorizeze, arată că electoratul primea doar informațiile pe care aceștia doreau să le transmită.

Manipularea politică este efectuată și prin intermediul zvonului, al dezinformării, al intoxicării și al propagandei.

Zvonurile sunt forme mai puțin agresive de manipulare, deseori anumite informații fiind transmise fără a avea dovezi concrete, iar sursa nefiind niciodată cunoscută. Zvonurile pentru unii autori reprezintă „o relatare sau o explicație neverificată, care circulă din om în om și care este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public”. Deseori anumite informații care nu au fost supuse unei cercetări mai amănunțite înainte sunt tratate ca și informații concrete și astfel ajung sa inducă în eroare publicul larg. De cele mai multe ori zvonul este transmis pe cale orală și circulă de la om la om, uneori acesta fiind un avantaj pentru anumiți politicieni întrcât informația circulă singură și nu costă nimic, spre deosebire de publicitate care este extreme de costisitoare mai ales în campania electorală. Dacă zvonul este negativ, cel vizat are posibilitatea să se apere și să transmită adevarata informație. Prin intermediul zvonului se poate juca la dublu, astfel pentru că nu se știe de unde acesta a pornit, toată lumea citează acel zvon, fiind dificil de descoperit cine a venit prima dată cu acesta, fiecare interpretându-l în maniera sa. Informația ajunge să circule într-un timp relativ scurt, de cele mai multe ori aceasta fiind distorsionată sau exagerată. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial. Paralel sau uneori în opoziție cu informația oficială, zvonul o contestă, propunând alte realități. Așa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desființat”.

Zvonurile puse în circulație au funcție explicativă ( explică o situație apărută imediat), sau de creștere a anumitor tensiuni. Cu cât un zvon circulă mai mult cu atât informația este mai scurtată și mai deformată, într-un final neștiindu-se defapt ce a vrut să se transmită inițial. Efectul este unul de scurtă durată, informația circulând pentru o perioadă minimă de timp pentru ca mai apoi să fie dată uitării.

Dezinformarea este și ea o formă de manipulare, prin intermediul acesteia informația este deformată, se intervine în comunicare și se fac anumite modificări asupra informației inițiale. Aceasta reprezintă un fenomen nedorit în comunicare, dar care totuși există și care este extrem de des întâlnit. În zilele noastre dezinformarea este cunoscută ca ansamblul tuturor elementelor din comunicare care ajung să fie considerate verosimile într-un final, deși ele inițial au fost false. Ea este aplicată și folosită de către marile puteri și oglindește o existență a politicii internaționale, în timpul evenimentelor istorice modificându-se doar cauzele și modalitatea de organizare a acestora.

Termenul de dezinformare a apărut în limba rusă, după cel de-al Doilea Război Mondial și era folosit pentru a orândui practicile capitaliste care aveau drept scop supunerea maselor sociale. Treptat termenul a apărut și în engleză, fiind definit în Chambers Twentieth Century Dictionary din 1972 drept „scurgerea deliberată de informații care induce în eroare”. Apoi în 1974 termenul a apărut și în Franța fiind considerat mai mult un termen politic definit drept „ingnoranța în care e ținut publicul cu privire la o problemă extrem de gravă, de exemplu nebunia nucleară”. Odată cu apariția cuvântului désinformation din limba franceză, a fost răspândit și în limba română ca dezinformare. Acest termen poate fi înțeles în sens larg ca și minciună propriu zisă, sau în sens restrâns ca o informație care ajunge să influențeze publicul. Dezinformarea diferă de la stat la stat în funcție de doctrinele politice pe care fiecare dintre acestea le abordează, cetățenii crezând mereu ceea ce este spus de către autorități.

Lenin a fost una din personalitățile istorice care s-a folosit de manipularea cetățenilor prin dezinformare și propagandă, el s-a folosit de aceastea prin anumite sloganuri precum: „Bolșevismul este puterea sovietelor plus electrificare”, „ Război palatelor, pace bordeielor”, „Ia cu forța ce ți s-a luat cu forța”, acestea sunt câteva din expresiile pe care el le folosea drept propagandă, dar care se cosideră și mesaje de dezinformare. Un alt mesaj pe care acesta îl folosea cu privire la statele din Occident, state care după părerea sa trebuiau să dispară este următorul: „Spuneți-le cea ce vor să audă” sau folosirea unui mesaj care pur și simplu calomnia adversarii era „Lada de gunoi a istoriei”.

Dezinformarea se poate observa și în folosirea limbii de lemn din perioada comunistă. Prin folosirea limbii de lemn, mesajul este astfel codificat și nu mai are aceeași semnificație. Deseori se folosea această limbă de lemn pentru ca publicul larg să nu înțeleagă mesajul așa cum trebuia. Dezinformarea este ca și celelalte o formă de manipulare care permite utilizarea anumitor expresii și cuvinte care să inducă în eroare cetățenii.

Intoxicarea este o altă formă de manipulare, aceasta spre deosebire de zvon poate conține o informație reală, dar care totuși nu a putut fi sprijinită. De cele mai multe ori intoxicarea este folosită în cadrul militar, dar de asemenea și partidele politice se folosesc de această tactică, mai ales în timpul unei campanii electorale. „Intoxicarea încearcă să formeze în mod indirect atitudini, introducând în circuitul gândirii publice anumite idei pe baza și prin prelucrarea independentă prin care manipulații ajung la anumite convingeri. De aceea, tacticile de intoxicare sunt, de regulă, mai subtile. Exemple de asemenea tactici sunt „topurile aranjate” „sondajele promoționale”, „testele formative” sau „dezbaterile trucate”. Dezbaterile trucate sunt făcute doar pentru a avea o anumită influență asupra indivizilor. Vladimir Volkoff îl citează pe Brouillard care precizează că: „Nu ar fi greu să deturnăm cuvântul <intoxicare> de la sensul său propriu-zis, pentru a-l transforma într-un sinonim al vicleșugului de război, al subterfugiului diplomatic, al mistificării, diversiunii, trădării, minciunii și altor <trucuri>. Îl vom aplica utilizării acestor procedee necinstite, dar rezervându-l planurilor superioare:

al tacticii generale, adică folosirii combinate a armelor de către militarii de pe teren, în luptă;

al strategiei, al desfășurării generale a războiului;

și al politicii interne și în special externe”.

Intoxicarea îl are în vedere în principal pe rival, livrându-i-se astfel informații neverosimile, astfel acesta ajungând să ia anumite decizii care în final îl dezavantajază și sunt prielnice pentru emițător.

Comunicare politică prin intermediul mass-media este un instrument influent care reușește să pătrundă în interiorul indivizilor simpli care se lasă manipulați fără să își dea seama prin imaginile și informațiile transpuse.

Propaganda este modalitatea prin care se transmit anumite idei sau doctrine cu scopul de a influența și schimba diferitele convingeri ale publicului larg. Cea mai importantă este propaganda politică, aceasta se bazează în general pe partea afectivă a populației, organizând astfel mesajele din discursurile politice ale politicienilor în așa fel încât să provoace reacții de tip afectiv din partea electoratului. Deseori propaganda este ajutată de publicitate și este folosită în special în campaniile electorale pentru a atrage mai mult atenția cetățenilor.

„În lunga istorie a umanității, propaganda s-a afirmat ca fiind acea cale prin care conducătorul unei orânduiri sociale impunea ascultarea supușilor săi, folosind doar informația și imaginea. Aceste modalități au fost ilustrate prin templele și monumentele construite, prin monedele și slujbele religioase oficiate, legendele și miturile create, dar mai ales prin educație”. În domeniul politic, propaganda este folosită pentru ca publicul să cunoască diferitele doctrine și fiecare idee în parte a reuși să aleagă varianta cea mai potrivită. Diferitele partide politice de până în 1970 se foloseau excesiv de propagandă având chiar și „secretariate cu propagandă”, „resposabili cu propaganda”, „servicii de propagandă”. În cazul propagandei se apelează deseori la tertipuri destul de subtile precum jocurile de cuvinte sau eufemismele folosite în discursurile politice. Se consideră că propaganda este de trei tipuri în funcție de cum este transmisă informația și în funcție de sursa care a transmis informația și anume: propaganda neagră este acel tip de propagandă în care informația și sursa sunt incorecte, propaganda gri, este cea în care informația poate fi parțial corectă, la fel și sursa din care ea provine, iar cel de-al treilea tip este cel de propagandă albă unde și informația și sursa sunt corecte, aceasta fiind folosită în comunicare mai mult pentru a informa publicul.

În cadrul campaniilor electorale se folosește foarte mult propaganda politică, se ține extrem de mult cont de discursul politic, de tacticile care trebuiesc folosite pentru a atrage cât mai mulți simpatizanți „cu cât figura unui anume candidat apare mai des la televizor, indiferent de ocazie, cu atât ea devine mai familiară alegătorului. Strategia îi are în vedere mai ales pe potențialii alegători încă nehotărâți, al căror procent, uneori, este atât de mare, încât o asemenea manipulare poate răsturna spectaculos rezultatele preconizate ale scrutinului” .

Manipularea politică este mult mai răspândită campania electorală, deoarece electoratul este în acel moment atent la tot ceea ce înseamnă program politic și manifestă un interes mai sporit față de actorii politici. În acest fel, mesajele contradictorii emise de către politicieni creează mai ușor confuzie în perioada campaniilor electorale din cauza mult prea multor informații cu caracter politic care se află simultan comunicare și a timpului mult prea scurt pentru verificarea lor.

Efectele manipulării se pot observa prin modul în cetățenii aleg să voteze, dacă o mare parte din persoanele care inițial au fost nehotărâte ajung să voteze un anumit candidat, doar pentru că despre el au auzit cel mai mult în mass-media, pentru că el a fost cel mai popular de-a lungul campaniei electorale, acesta este un rezultat al manipulării, o tehnică subtilă folosită de majoritatea politicienilor.

Manipularea face parte din viața noastră de zi cu zi, fie că este de natură economică, politică sau socială aceasta are deseori efecte negative asupra gândirii raționale. Aceasta produce efecte asupra individului sau grupurilor prin diferite modalități, întrucât oamenii trec informația prin propriul filtru de gândire. În funcție de fiecare persoană în parte manipularea ajunge sau nu să fie efectuată. Gradul de educație și spiritual critic schimbă foarte mult situația, astfel de cele mai multe ori manipulatorii se îndreaptă către acel public țintă care nu este foarte bine pregătit din punct de vedere educațional și care consideră că tot ce este publicat, televizat reprezintă o informație verosimilă.

Efectele manipulării sunt de două feluri și anume, acestea reușesc să atragă un număr cât mai mare de persoane în capcana politică sau cele care au un efect mai scăzut. Publicul este atras deseori de un discurs bine pus la punct care promite lucruri benefice în momentul respective. Există și acea categorie de persoane care nu se lasă manipulate foarte ușor, drept pentru care efectele acesteia sunt nule.

Manipularea prin discursul politic

Discursul politic este modalitatea de folosire a limbii și limbajelor de către un actor politic prin interpretarea anumitor fapte. Manipularea este eficientă în momentul în care ajunge la emoțiile, afectivitatea și impulsurile inconștiente ale publicului prin intermediul discursului politic. Acesta ocupă un loc privilegiat în structura comunicării politice, prin el este expusă dorința de putere. Mesajul discursului inoculează publicului o mulțime de idei pentru a putea să impregneze o anumită atitudine și de asemenea să construiască o anumită opinie în urma unor presiuni manipulatorii. Rolul discursului politic este acela de a ajuta la crearea unei stări de asediu în cadrul receptorilor, de a perturba anumite idei și a elibera gânduri și idei noi, de a manipula și inflența conștiințe. Un discurs politic poate leza perspectivele de gândire, poate schimba opiniile de până atunci și influența electoratul. Totul ține de limbajul folosit, de tonalitate, de modul cum reușește să capteze atenția receptorul în momentul respectiv. Prin intermediul discursului actorii politici doresc să dobândească puterea sau ocuparea unei noi poziții în stat. Actorul politic apelează la diferite promisiuni, care în momentul respectiv par cât se poate de credibile, dar care în realitate, doar o mică parte din acestea pot deveni realitate. Autorul politic, prin acestea dorește să fie perceput de către electorat ca un personaj care mereu spune adevărul, un personaj căruia îi pasă de țara sa și care vrea să facă ce alții nu au reușit înaintea sa. Deseori, în goana după putere, actorii politici promit mult prea multe lucruri și spun doar ce publicul ar vrea să audă. Ajutați și de media se ajunge astfel la o modalitate de manipulare căreia oamenii îi dau crezare. De cele mai multe ori discursul vine în ajutorul actorului politic, acesta îl face pe cel care este în fața publicului să expună ideile, chiar dacă de multe ori acestea sunt hiperbolizate.

Desigur, există și actori politici care nu reușesc să exprime discursul politic așa cum ar trebui, de aceea electoratul nu le dă crezare și pierd în fața celor care sunt mult mai bine instruiți și care știu cum să se folosească de acesta. De aceea se consideră că discursul nu trebuie să ia în calcul toate persoanele care aud sau văd un discurs televizat pentru că acest lucru nu poate fi real. Oratorul trebuie să știe doar să își expună discursul cât mai bine și să nu își propună nimic, trebuie să facă publicul să fie atent până la final și acest lucru de multe ori este extrem de dificil pentru că marea majoritate a discursurilor politice devin plictisitoare pe la jumătate și oamenii încep sa nu mai fie atenți la ce se spune.

Cel mai simplu mod de a-i face pe oameni să creadă ceea ce este expus într-un discurs politic este acela de a crede cu tărie în cele expuse, aceasta fiind o modalitate elegantă de a induce publicul în eroare și a-l face să recepteze mesajul așa cum s-a plănuit. Limbajul folosit în discursul politic trebuie să fie unul simplist, pe înțelesul tuturor, în așa fel încât să capteze atenția mai multor categorii de persoane și nu doar a celor care cunosc un anumit tip de limbaj. Pentru ca tehnica de convingere să fie efectuată, oratorul trebuie să își știe foarte bine discursul, să creadă cu tărie în cele spuse și să reușească să țină publicul atent pe o perioadă cât mai îndelungată de timp, să folosească slogane și fraze care să facă publicul să fie focusat pe acestea. De asemenea în discursul politic foarte important este ca oratorul să fie o persoană plăcută, o persoană cu bun simț și o persoană care se pară foarte sigură pe ea, iar în cazul în care i se atrage atenția sau se spune ceva în tipul discursului sau la terminarea acestuia, actorul politic trebuie să asculte ce se spune și apoi să își continue ideile pentru că deseori aceștia uită să mai asculte și pierd din vedere că electoratul dorește să fie ascultat.

Manipularea nu implică doar puterea ci în mod special abuzul de putere, care este defapt dominația. Astfel, prin aceasta manipularea implică exercitarea unei forme de influență nelegitimă prin intermediul discursului, în acest fel manipulatorul reușește să îi facă pe cei din jur să creadă că acesta face lucrurile în interesul public. Fără conotațiile negative pe care manipularea le folosește în discursul politic, aceasta ar putea fi văzută ca o formă de persuadare. Diferențele cruciale în acest caz sunt acelea că în cadru persuasiunii interlocutorii sunt liberi să creadă și să acționeze după bunul plac, în funcție de informația librată, în schimb în cadrul manipulării receptorii ajung să fie victime, întrucât ei au un rol pasiv. Această consecință negativă a discursului de manipulare apare, de obicei atunci cand beneficiarii sunt în imposibilitatea de a înțelege intențiile reale sau de a vedea consecințele complete ale acțiunilor efectuate de către manipulator. Un exemplu binecunoscut este discursul politic cu privire la imigrație și imigranți, astfel încât cetățenii de rând ajung să dea vina pe imigranți pentru problemele economice, precum șomajul din respectivul stat și nu pe politicile publice, care sunt mult mai vinovate în aceste situații .

Totuși discursul în sine nu este manipulator, el își schimbă forma doar în momentul în care este controlat de către o poziție dominantă precum politic, mass-media, elite academice sau corporații. Discursul va fi considerat manipulativ în funcție de context, astfel anumite cuvinte puse unde trebuie semnificând ceva și reușind să atragă atenția publicului și astfel să îl manipuleze. Deși structurile în sine ale discursului nu trebuie să fie manipulative, unele dintre acestea pot fi mai eficiente decât altele în procesul de influențare al destinatarului, livrând astfel exact ceea ce receptorul a vrut să puncteze.

Fostul președinte al României, Traian Băsescu este unul din actorii politici care s-a folosit de tehnicile de manipulare în discursul politic. Acesta folosea anumite expresii sau cuvinte de nenumărate ori, discursurile sale având un caracter populist. În 22 aprilie 2007 acesta a avut un discurs în Piața Constituției despre care s-a vorbit mult timp. În cele ce urmează vom introduce o mică parte din discursul acestuia pentru a observa folosirea accentuată a numărului 322: „Este o bătălie pe care trebuie să o dăm noi toți. Eu am fost suspendat din funcție cu 322 de voturi împotriva unui om. Ce n-au înțeles cei 322 de parlamentari, că nu anulau mandatul unui om, anulau votul unui miliion de români prin votul lor. Acest lucru nu se poate întâmpla în democrație! Practic noi toți suntem cetățeni suspendați de 322 de oameni. Ce dă dreptul la 322 de oameni să ne interzică democrația?”.

Această parte din discurs reprezintă o formă de manipulare și anume folosirea excesivă a numărului 322 care face electoratul să se gândească că există o reală problemă și că suspendarea sa ar însemna defapt interzicerea democrației. Prin cele relatate acesta indică cetățenilor că aceștia au votat pentru funcția sa, iar acum partidele politice se opun de la acest fapt și se îndoiesc de capabilitatea sa ca și președinte al României. Președintele în același discurs dorește să pună într-o lumină nu tocmai favorabilă cei 322 de parlamentari care au votat suspendarea sa, dar de asemenea anunță electoratul că poate ei nu au știut de ce au votat și că majoritatea dintre ei au fost îndrumați de șefii lor de partide. Prin toate acestea dorește să puncteze că el este cel care a fost fost votat către suspendare pe nedrept și că acest lucru nu o să se întâmple. În filmulețul din aceeași dată observăm cât de stâpân pe el este președintele și cum se folosește de limbajul verbal și nonverbal.

În același discurs președintele explică cetățenilor cum toți parlamentarii sunt niște hoți și niște persoane mincinoase, persoane fără scripule care nu fac altceva decât să fraudeze țara și el încearcă să se lupte cu acestea orice ar fi. În cele ce urmează am să relatez acea parte din discurs. „ Vă asigur, vă asigur că … (se scandează Hoții, hoții!) Vă asigur că, după referendum, nimic din atitudinea mea nu se va schimba în raport cu partidele politice. Nu trebuie să fie o surpriză pentru dumneavoastră. Dacă aș fi fost predispus să-mi schimb atitudinea, astăzi aveați președinte în funcție. Dar n-o să cedez niciodată! N-o să cedez niciodată intereselor de grup, dar în defavoarea românilor. Eu sunt gata să discut cu partidele politice. Dar să discut pentru interesele românilor și nu pentru interesele oligarhilor”. Acestea fiind spuse, președintele se folosește de manipulare, făcând publicul să creadă că el este cel care dorește binele țării mai presus de orice, dar partidele sunt cele care nu îl lasă să își desfășoare activitatea așa cum ar trebui. De asemenea el spune că dorește să discute cu partidele pentru a ajunge la un consens și că nu va ceda dacă nu este în favoarea poporului. Manipularea se folosește în discursul politic pentru a captiva atenția cetățenilor, în mare parte discursurile politice nu sunt verosimile, actorii politici folosindu-se de toate tipurile de manipulare, doar pentru ca la final să primească ceea ce și-au dorit de la început și anume puterea, același lucru face și Traian Băsescu în discursul său, se folosește de toate mijloacele. Se folosește de emoțiile cetățenilor și face promisiuni care poate nu sunt tocmai fondate.

Ca o concluzie generală a acestui capitol am putea observa faptul că prin intermediul manipulării actorii politici, ajung să se folosească de publicul larg pentru a ajunge în punctul pe care l-au țintit inițial. Nevoia de putere a acestora este mai presus de orice și astfel ajung să se folosească de toate modalitățile posibile pentru a o căpăta. Manipularea reprezintă o parte din viața noastră și din ce în ce mai mulți ajung să se folosească de ea pentru a-și vedea propriile dorințe împlinite, iar politicul este cel care se folosește de aceasta în cea mai mare măsură. Există atât de multe tehnici de care aceștia se pot folosii în cât cetățenii nici măcar nu își pot da seama cât de grav este acest fapt. Consider că folosirea manipulării este un lucru negativ care ajunge să afecteze foarte mulți oameni într-un timp relativ scurt, în funcție de modalitatea pe care manipulatorul ajunge să o folosească. De aceea este foarte important să știm să ne ferim de persoanele care se folosesc de această modalitate de exercitare a puterii. Manipularea ne afectează pe toți și trebuie să nu ne lăsăm influențați de toate discursurile politice sau de toate aparițiile televizate ale oamenilor politici care încearcă să atragă publicul de partea lor și să pună adversarii într-un context negativ.

Capitolul II

Discursul politic

Considerații generale

Dicționarul explicativ al limbii române definește discursul ca „specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc”.

Discursul, reprezintă modalitatea prin care un actor își expune ideile, acesta devine politic în momentul în care sunt făcute cunoscute anumite interese. El reprezintă o modalitatea de folosire a limbii și limbajelor (verbal, nonverbal,paraverbal și a anumitor limbaje specializate).

Spre deosebire de celelalte tipuri de discurs, cel politic se folosește de limbajul academic și este folosit în special de către personalitățile politice care înfățisează o anumită instituție politică (partid, minister, președenție). Prin imixtiunile publice, politicianul ar trebui să se prezinte în fața electoratului așa cum este el, omul care ar trebui să fie ales prin vot de către cetățeni. Discursul politic are o prezență universală atât în cercetarea domeniului politic cât și în dezbaterile de zi cu zi. În perspectiva lui Foucault un discurs reprezintă „domeniul tuturor declarațiilor”. Tot ceea ce este spus și structurat într-un discurs specific constituie o formare discursivă, dar o formare discursivă nu este o colecție de declarații aleatorii, ci este rezultatul unei serii de reguli de formare care generează condițiile de existență, coexistență, regularitate și transformare pentru un discurs anume.

Discursul politic se întâlnește deseori în societatea modernă și ocupă un însemnat rol în zilele noastre. Se consideră că un discurs devine politic, atunci când acesta reprezintă adevărul, informațiile relatate astfel în discursul politic trebuie să fie întotdeauna verosimile, dar acest lucru nu se întâmplă de multe ori, actorii politici recurgând la tot felul de tertipuri pentru a putea face discursul să sune cât mai bine și să atragă cât mai mult publicul larg.

Discursul politic este considerat a fi în strânsă relație cu puterea politică și cu manipularea. De asemenea prin modul în care este scris și relatat discursul politic, un emițător reușește să câștige puterea în lupta politică împotriva adversarilor săi, a grupurilor sau partidelor politice. Discursul politic este profund legat de putere și în același timp este un important instrument de care forțele politice se folosesc pentru a ajunge în punctul dorit. Probabil actorii politici sunt interesați de mecanismele care asigură aderarea la putere. De cele mai multe ori actorii politici sunt preocupați de găsirea formelor de discurs care au impactul profund și convingător asupra publicului.

Pentru scriitori precum Cicero, cultivarea puterii discursului a fost esența obligației cetățeanului. Pentru alții a fost esența înșelăciunii și denaturării. În Europa secolului al XVIII-lea, noile minți științifice au început să aibă încredere profundă în lucrurile pe care limba le-ar putea face. Retorica ca studiu al formelor de persuasiune și exprimare verbală a scăzut, dar oratorii, politicienii, predicatorii și propagandiștii de tot felul au continuat să-și folosească talentele retorice naturale ca și înainte. Practica retorică, sub formă de relații publice și a mișcării rapide, alimentate de explozia mass-media, este acum mai mult decât oricând in centru atenției. Cele mai multe definiții prezintă politica și discursul politic ca având două aspecte generale, pe de o parte politica este privită ca lupta pentru putere, (iar aici discursul politic îl ajută pe actor să ajungă acolo unde și-a propus) între cei care caută să afirme și să mențină puterea și cei care încearcă să îi reziste.

Este dificil ca un actor politic să reușească să câștige încrederea publicului fără a avea un discurs politic bine pus la punct. Printr-un discurs, actorul politic își arată preocuparea față de societate, față de cetățeni și de instituții, iar de multe ori acesta se folosește de șiretlicuri pentru a reuși să fie credibil în fața cetățenilor.

Discursul politic este și rămâne un discurs legat de putere, natura sa are anumite implicații pentru natura discursului politic. O implicație ar fi aceea că : discursul politic este întotdeauna un discurs care se adresează maselor. În dezbaterile politice nimeni nu vorbește fără să fii avut pregătit înainte un discurs, pentru că nu se poate câștiga puterea fără a avea ceva relevant de spus. Sloganele utilizate pe scară largă (”Voi sunteți adevărata majoritate”, ”Împreună învingem”), în special în campaniile electorale ajută discursul și actorul politic să se califice mai departe. Discursurile politice nu sunt altceva decât formule retorice prin intermediul cărora manipularea maselor este pusă în aplicare.

Fiecare actor politic își dorește să obțină o funcție cât mai importantă pe plan politic, de aceea într-o societate democratică discursul este instrumentul cel mai folosit prin care actorii politici se luptă între ei. Lupta cu inamicul reprezintă respingerea motivată a ideilor sale, a argumentelor și a faptelor sale.

Discursul politic devine electoral în momentul când acesta este introdus într-o campanie și se folosește cu scopul de a informa publicul cu privire la campania electorală.

„Campaniile electorale conferă actorilor politici roluri discursive multiple înainte chiar ca aceștia să se lanseze în competiție. Astfel, fiecare actor politic acționează simultan în calitate de:

„candidat” care deține puterea politică în timpul campaniei versus „candidat” situat în opoziție

„contracandidat”

„politician” care dispune deja de o imagine publică alimentată de un trecut politic și o memorie colectivă.

Participând la această interacțiune relativ pre-stabilită, la un spațiu de comunicare convențional și, ca atare, aparent „închis”, candidatul își poate construi în mod legitim o identitate în condiții de publicitate”. Prin aceste roluri actorul politic trebuie să treacă pentru a putea ajunge mai departe în cursa politică. Prin rolul de candidat el trebuie să prezinte electoratului ideile pe care le are pentru mai departe și astfel acesta ajunge să ia anumite decizii. Discursul candidatului trebuie să fie bine structurat, concis și să fie pe înțelesul tururor. În opoziția candidatului este rolul de contracanditat, care la fel ca și acesta își expune ideile, dar de data aceasta sunt introduse și elemente care încearcă să-i denigreze pe actorii politici care îl contracandidează. Acestea fiind spuse observăm că deși un discurs trebuie să fie în totalitate verosimil, uneori dorințele și interesele proprii sunt mai presus de acest fapt, drept pentru care anumite informații se pierd, sau sunt spuse în așa fel încât marile mase să nu înțeleagă prea bine despre ce este vorba. Astfel prin discurs se ajunge la manipulare și cetățenii de rând nici nu bănuiesc uneori câte informații eronate li se livrează. În funcție de modul în care oamenii politici se folosesc de acesta, el se schimbă și poate lua pe rând fiecare din tipurile prezentate mai sus. În discursul politic, limbajul are un rol important, întrucât prin acesta discursul capătă o anumită cosmetizare.

Prin urmare, uneori discursul intervine între „domeniul politic”, domeniu care este reprezentat de către instituții și de „experiențele individuale”, experiențe care uneori nu sunt tocmai în concordanță cu ceea ce emițătorul dorește să transmită. „ De aceea orice discurs este în același timp: o structură socială (adică o schemă de interpretare pe care fiecare dintre noi a acumulat-o în timp, de-a lungul propriei biografii sociale) și un eveniment (o schemă de interpretare care exprimă viziunea noastră despre interlocutor și în general, despre întreaga situație de comunicare”.

Funcțiile strategice ale limbajului politic

Limbajul politic reprezintă cea mai importantă componentă a vieții politice, actorul politic folosindu-se foarte mult de cuvinte (acestea au un caracter politic), care sunt instrumente politice extrem de însemnate. Ideologia politică, discursul politic, funcționează cu ajutorul limbajului, acesta este nelipsit în viața de zi cu zi, drept pentru care este prezent și în viața politică. În contextul efectuării anumitor distincții terminologice între limba și politica noțiunii, prin cercetările și definițiile oferite de Chilton avem în vedere semnificația limbajului. Astfel, cercetătorul afirmă că limbajul este „capacitatea universală a oamenilor din toate societățile de a comunica, în timp ce politica pentru el înseamnă arta guvernării”.

Limbajul politic este un unul care nu diferă foarte mult de limbajul standard, dar are și o parte din caracteristicile limbajului jurnalistic și în același timp acesta preia puțin din termenii juridici și administrativi, atunci când este cazul. Limbajul politic este fundamental pentru domeniul politic, întrucât prin intermediul său actorii politici reflectă în fața interlocutorilor activitățile pe care aceștia le organizează și nu numai.

Prin intermediul comunicării politice omul este influențat, modelat și chiar manipulat, întrucât prin acest tip de comunicare se dorește ca cetățenii să creadă tot mai mult în clasa politică. De asemenea putem considera că omul politic se folosește de limbaj prin două modalități și anume prin cuvinte și prin gesturi, mimică, postură etc. Mesajul transmis trebuie să fie unul cu impact, trebuie să nu fie prea lung pentru a nu plictisii publicul, să fie scurt și să inglobeze tot subiectul pe care expeditorul dorește să îl transmit. Modul de exprimare al limbajului politic se schimbă în funcție de trăsăturile puterii politice și de așteptările persoanei care comunică despre promisiunea elementelor comunicării ce va ajunge la cel mai mare grad de putere, prin urmare limbajul apare într-o ipostază dublă, aceea „de scut și armă”.

Diversitatea extraordinară a limbajul crește numărul interpretărilor simbolice. Limbajul politic este folosit cu scopul de a îndoctrina, influența, a pune la curent, a amuza sau chiar a plictisi cetățenii. Prin modul său de manifestare, limbajul politic dirijează înfățisarea realității din perspectiva intereselor politice. Politicienii se folosesc de limbajul politic și construiesc mesaje de tipul„aici și acum”, prin tot felul de simboluri, joculețe și alte modalități extrem de simple, dar care au impact extrem de mare asupra publicului larg. Prin respectarea unor reguli simple de comunicare chiar și limbajul poate fi interpretat altfel de către receptor, pentru că acesta ajunge să se ca și când ar fi înțeles de către emițător. Pentru ca un discurs să ajungă să fie elaborate într-un anumit sens pe o anumită tematică acesta folosește un anumit tip de limbaj. Pentru a se arăta puterea în discursul politic nu este nevoie ca oratorul să folosească un limbaj violent, ci trebuie doar ca acesta să fie temperat, trebuie să arate ca ajunge la anumite compromisuri doar pentru a face ca populația să fie mulțumită și asfel se ajunge acolo unde se dorește. Limbajul este folosit pentru a media anumite conflicte, pentru a face ca anumite stări de tensiune să fie înlăturate, pentru a nu se ajunge la folosirea unor elemente nedorite. „Prin urmare, un cod lingvistic este un ansamblu de cuvinte și un repertoriu de reguli ce trebuie folosite într-o manieră acceptabilă. De asemnea, el este un sistem de semnificații, o grilă de înțelegere a sinelui, a celorlalți și a mediului înconjurător”.

Limbajul politic conține clișee, este acel tip de limbaj în care întâlnim metafore, eufemisme și de ce nu jocul de cuvinte pentru ca mai apoi discursul politic să sune cât mai bine și să poată construi „povești frumoase” povești ascultate de milioane de cetățeni care dau crezare acestui limbaj. Prin intermediul limbajului politic se ajunge la o relație între emițător (actorul politic) și receptor, care este reprezentat de masa de oameni. De asemenea, tot prin limbajul politic oamenii politici comunică între ei în timpul ședințelor și sunt cât se poate de formali. Contează foarte mult modul de exprimare al politicienilor, prin acesta ei reușesc să își contureze cariera în politică, reușesc să facă din anumite cuvinte care par banale, fraze cu un impact puternic. Semantica ocupă și ea un loc important în limbajul politic, prin intermediul său cuvintele ajung să aibă mai multă putere, dând noi sensuri, sau sensuri diferite lexicului și automat frazelor folosite în discursul politic.

Camelia Beciu consideră că „limbajul, precum și realizarea acestuia în discurs, permite găsirea acordului, a compromisului având deci o virtute pacificatoare în relațiile sociale. Prin intermediul limbajului astfel, oratorul ajunge să se folosească de retorica politica pentru a putea să intre în grațiile cetățenilor. Tot prin limbaj el construiește un discurs bine pus la punct și nu doar niște propoziții pe care oamenii să nu le înțeleagă.

S-a constatat că în mediul politic de cele mai multe ori actorii politici se folosesc de puterea pe care o dețin întrucât din partea electoratului există o oarecare lipsă de putere în momentul când ascultă discursurile candidaților, prin discurs fiind astfel observată puterea fiecărui actor politic. De asemenea putem observa că există și un mare impact emoțional, pentru că deseori politicul se folosește de acest lucru pentru a ajunge acolo unde își dorește, manipulează publicul larg prin intermediul discursului politic și implicit prin limbajul politic.

Limbajul politic poate uneori chiar să schimbe percepțiile umane, poate face un cetățean care la un moment dat a fost nehotărât să își schimbe opiniile doar pentru că limbajul folosit de către candidatul X a fost mai bun decât al contracandidaților săi.

Discursul politic este scris în așa fel încât expresiile și clișeele sunt nelipsite și deseori sunt repetate, acest lucru este folosit tocmai pentru a famialiariza auditoriul cu punctele forte ale discursului, dar și pentru a manipula auditoriul întrucât acesta ajunge să audă de atât de multe ori acele cuvinte, sau acele expresii încât acestea intră în subconștientul cetățeanului și astfel se poate produce o anumită schimbare la nivel de percepții. Tot prin intermediul limbajului sunt introduse și propaganda politică, dar și dezinformarea pentru că evitarea unor anumite subiecte de discuție, sau folosirea unor cuvinte înlocuitoare celor care ar trebui să fie spuse, induc în eroare și astfel publicul este dezinformat și nu mai recunoașt adevăratul sens al discursului.

„Într-un eseu cu tema „scrierea politică este o scriere de proastă calitate”, George Orwell remarcă: „Dacă discursul [politicianului] este cel pe care s-a obișnuit să-l țină mereu, este posibil să nu mai știe ceea ce spune, asemenea celor care țin isonul în biserică. Această stare redusă de conștiență, chiar dacă nu este indispensabilă, poate fi favorabilă asentimentului politic”. Repetând același discurs la un moment dat, actorul politic nu mai știe nici el ce este adevărat și ce nu, ajungând să dea crezare la tot ce spune.

Limbajul politic presupune într-o oarecare măsură schimbarea sensurilor anumitor cuvinte, iar în momentul în care un actor politic își expune ideile în față unui public numeros acesta este că într-o „piesa de teatru jucată simulatan de către și în față mai multor spectatori, în decoruri sociale diferite. Pentru că oratorul este considerat un actor, acesta trebuie să își cunoască foarte bine replicile, trebuie să creadă în tot ce spune și trebuie să folosească sensurile corecte ale cuvintelor. Există o pregătire a discursului politic, oameni care sunt plătiți extrem de bine pentru a concepe textul, pentru a fi atenți la cuvintele pe care le folosesc și pentru a observa ce impact au acestea asupra cetățenilor. Este important ca textul, prin limbajul folosit să reușească să țină publicul conectat la ce se vorbește pentru că dacă acesta nu este atent la ce se vorbește și la mesajul care este transmis, discursul a fost doar expus și nu a avut nicio relevanță pentru public.

Așadar, putem observa că limbajul politic are o funcție extrem de importantă când vine vorba de discursul politic întrucât cu ajutorul său discursul poate fi expus în fața publicului, fără un limbaj adecvat discursul nu poate fi relatat deoarece nu ar avea nicio logică și nici nu ar captiva atenția publicului. Chiar și acele discursuri care par degajate au fost bine gândite de la bun început și sunt făcute pentru ca publicul să se simtă și el conectat la ceea ce actorul politic dorește să transmită. Limbajul ca și celelalte elemente ale unui discurs politic ajută pentru ca actorul politic să își poată atrage masele de partea sa.

Manifestarea limbajului politic

După cum am spus și în subcapitolul precedent limbajul politic reprezintă o parte importantă în mediul politic și implicit în discursul politic. Prin intermediul limbajului politic discursul își poate schimba forma, întrucât se pot introduce alte semnificații, astfel conținutul său să exprime în esență cu totul și cu totul altceva pentru a induce publicul în eroare. Limbajul are o putere extraordinară de care de cele mai multe ori oamenii politici se leagă pentru a reuși să-i aducă mai aproape pe cetățeni, anumite cuvinte care să atragă atenția și ca pe viitor să se gândească mai mult la ceea ce doresc să voteze. Există anumite tactici care se folosesc limbajul politic pentru a influența cetățenii. Folosirea anumitor expresii, folosirea anumitor cuvinte destul de rigide și a unor cuvinte statice reprezintă modalitatea prin care un actor politic dorește să devină credibil în fața electoratului, modalitatea prin care acesta dorește să exprime cât mai multe, modalitea prin care acesta face promisiuni. Doar prin intermediul limbajului acesta reușește să își exprime toate dorințele sale. Discursul politic este un instrument prin care limbajul este pus în practică.

Prin intermediul limbajului politic apare și manipularea lingvistică, pragmatic vorbind aceasta se bazează pe utilizarea indirectă a actelor vorbirii. Astfel prin intermediul limbajului oamenii politici ajung să impună taxe, sisteme birocratice, legi pe care cetățenii trebuie să le respecte. Aceștia se folosesc de puterea lor pentru a influența modul de a gândi al populației, pentru a-i face pe oamenii de rând să fie loiali anumitor politici, cu ate cuvinte le dictează oamenilor ce să facă și cum să voteze, fără măcar ca ei să își dea seama de acest lucru. Discursul politic al acestora implică atât textul cât și contextul, modalitatea în care este adresat discursul reprezintă o funcție importantă. Contează extrem de mult modul în care actorul politic rostește discursul, modul în care sunt formulate propozițiile deoarece prin intermediul acestora este transmisă informația. Limbajul conduce la forme de manipulare, prin intermediul discursului politic se folosesc mecanisme retorice la nivel lexical, semantic, pragmatic și textual. Scopul acestuia este de a se face cât mai înțeles de către populație, limbajul nu este încărcat, este un limbaj destul de simplu pe care îl pot înțelege cu toții, un limbaj care emoționează, un limbaj care ajunge să sensibilizeze cetățenii.

În prezent limbajul politic se folosește de retorică, limba de lemn nu mai este folosită ca înainte de 1989, astfel limbajul nu mai este la fel de rigid, iar cuvintele nu mai au aceleași rezonață ca până atunci, ele fiind mult mai degajate și având cu totul și cu totul alte semnificații. Prin intermediul limbajului politic se ajunge la o anumită comunicare între guvernați și guvernanți, o comunicare pe care emițătorul (actorul politic care reprezintă o anumită instituție) reușește să o mențină cu receptorii, care sunt formați din electorat. Toate acestea sunt posibile doar cu ajutorul limbajului, un limbaj care conține subiecte de interes general și care astfel ajunge să fie politic. Cu ajutorul limbajului academic sunt transmise informațiile de care publicul larg are nevoie, informații care ajung la un moment dat să îi influențeze pe aceștia.

Putem considera că limbajul politic se manifestă în așa fel încât puterea să fie cea care câștigă, doar prin intermediul limbajului se ajunge la putere, de aceea acestea sunt în strânsă legătură, fără un limbaj politic adecvat actorul nu mai reușește să aibă un discurs plauzibil, iar puterea începe să scadă și în așa fel scade și încrederea publicului. De aceea se dorește ca prin manifestarea politică a limbajului electoratul să fie interest.

Comunicarea verbală și comunicarea nonverbală în discursul politic

Pentru ca un discurs să fie considerat complet trebuie să fie un discurs foarte bine gândit, bine lucrat și care să facă publicul să fie atent la ceea ce se vorbește, să atragă atenția și să se folosească de toate elementele necesare pentru ca acesta să devină foarte bun. Oratorul nu doar că trebuie să știe să comunice foarte bine (să aibă o dicție bună), să știe foarte bine ce are de spus și ce dorește să transmită prin aceste cuvinte, dar trebuie de asemenea să aibă și un limbaj al trupului adecvat cu ceea ce vorbește pentru a putea fi luat în serios de către oamenii de rând.

Discursul politic nu este compus doar din comunicarea verbală, chiar dacă uneori pare că ea este cea mai importantă. În realitate aceasta reprezintă doar 7% din schema comunicării, restul este compus din nonverbal care reprezintă 55% (gesticulație, mimică) și paraverbal (ton, inflexiunile vocii), care reprezintă 38%, potrivit spuselor cercetătorilor Albert Mehrabian și M. Weiner. Comunicarea verbală este importantă întrucât nu toate persoanele cunosc semnificațiile comunicării nonverbale, drept pentru care actorii politici se folosesc extrem de mult de acest lucru și încearcă să impresioneze prin limbaj, prin modul de exprimare pentru ca publicul să ia în considerare activitățile lor, altfel o mare parte din populație nu ar înțelege nimic din ce acesta dorește să comunice. De multe ori politicienii se bazează foarte mult pe comunicarea verbală, dar uneori ajung să piardă din vedere și faptul că nonverbalul exprimă foarte mult și există persoane care le studiază fiecare gest în parte. De-a lungul timpului au existat foarte mulți cercetători care au vizualizat gesturile actorilor politici din țară și de peste hotare. Pentru că limbajul nonverbal este important Septimiu Chelcea și Adina Chelcea au făcut un studiu mai aprofundat și au descoperit că uneori deși actorii politici știu cât de mult înseamnă nonverbalul uită de acest fapt și ajung să facă gesturi necontrolate „Vă mai amintiți ce îi strigau președintelui Ion Iliescu protestatarii în anii ’90? „Nu mai da din mână!”, „Nu mai da din mână!”.

Sentimentele pot fi exprimate prin comunicarea verbală, dar dacă acestea nu rezonează și cu trupul nu au aceeași putere de convingere, de aceea este foarte important ca cele două să fie în concordanță pentru a putea produce o explozie comunicațională și pentru a ajunge să motiveze electoratul.

Acum două mii de ani, grecii antici au inventat teatrul politic, dialogurile politice și democrația. Noi încă mai folosim conceptele lor pentru a vorbi despre limbajul politic, cum ar fi semnele și semnificațiile acestuia, simbolurile, dar nu în ultimul rând tripletul subiect-obiect-predicat. Deși conceptele grecești din subiect, obiect și predicat sunt ambigue și depășite din punct de vedere al teoriilor de astăzi despre gramatică, logică și semantică, ele sunt încă valabile, pentru a discuta despre comunicarea verbală. Despre comunicarea verbală știm că ea este cea prin care emițătorul comunică cu receptorul și invers, aceștia având un mesaj care este transmis prin intermediul canalului, ele fiind plasate într-un anumit context. Comunicarea nonverbală poate fi considerată ca și comunicarea verbală, o modalitate de exprimare.

„Emițătorul” este sursa mesajelor, în timp ce „receptorul” este cel care primește mesajul transmis de către emițător. „Mesajul are semnificație ce este codificată (tradusă într-un cod,într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului) de către emițător și „decodificată” (re-tradusă) de către receptor”. În viața de zi cu zi, cu toții folosim comunicarea nonverbală, chiar și atunci când nu scoatem un cuvânt, drept pentru care același lucru se întâmplă și în viața politică, un anumit gest greșit îi poate face pe actorii politici să piardă mult de aceea în spatele lor există persoane care îi instruiesc și le spun cum trebuie să se folosească de limbajul verbal în concordanță cu nonverbalul și paraverbalul.

După Maurice Patterson, comunicarea nonverbală îndeplinește mai multe funcții:

Transmite informații

Gestionează interacțiunile

Reflectă gradul de apropiere

Exercită influența

Controlează sentimentele

Facilitează satisfacerea unor obiective sau interese.

Toate acestea sunt valabile și în mediul politic, întrucât actorul politic este un individ care prin intermediul discursului dorește să transmită un anumit mesaj, mesaj care să aibă un impact mai mare și în acest fel el se folosește de limbajul verbal, dar și de cel nonverbal (chiar dacă nu intenționează să facă acest lucru).

Prin intermediul comunicării indivizii reușesc să se familiarizeze cu un mesaj pe care un actor politic dorește să îl comunice, aceasta este modalitatea prin care ființa umană se dezvoltă, este modalitatea cea mai simplă de a purta o conversație și de a transmite ceva. Cu ajutorul comunicării discursul politic reprezintă un mesaj bine conturat. Cicero era cel care îi indemna pe oratori să se folosească în discursul lor și de limbajul nonverbal deoarece acesta poate aduce un plus în comunicarea politică.

De-a lungul timpului politicienii s-au folosit de fiecare mișcare a trupului lor în momentul în care și-au expus un discurs politic, postura lor fiind extrem de importantă. De multe ori ei încearcă să își corecteze poziția mâinilor și pe cea a picioarelor, de asemenea și modul în care ei își țin capul. Mimica feței exprimă și ea foarte multe lucruri, în funție de modul în care aceasta este folosită. Președintele care s-a folosit cel mai mult de limbajul nonverbal într-o dezbatere politică televizată a fost cunoscutul John.F.Kennedy în 1960 în timpul dezbaterii sale cu Nixon. Pentru persoanele care au auzit dezbaterea la radio acesta era pierzător, dar pentru că au existat foarte multe persoane care au văzut dezbaterea televizată, acesta a câștigat mult mai multe voturi decât adversarul său politic. Mimica feței poate ajuta o persoană, poate ajuta foarte mult un candidat să fie votat dacă se folosește de zâmbetul său. Se consideră că o persoană care zâmbește este mult mai apreciată, dacă un politician este charismatic el se poate folosi foarte bine de acest lucru și să atragă mai mult atenția asupra sa. Felul în care un politician zâmbește poate să rămână memorabil, mai mult decât discursul pe care acest l-a avut. Un zâmbet l-a ajutat foarte mult și pe Reagan, toate celelalte greșeli politice fiind uitate și el fiind recunoscut drept un președinte extrem de charismatic. Reagan, Bill Clinton și Barack Obama au în comun charisma lor, aceștia au reușit în cariera lor politică pentru că au știut cum să se folosească de aceasta, au știut cum să își folosească trupul, chiar dacă uneori discursurile lor nu au fost extrem de strălucite din punct de vedere verbal.

Reagan a fost mereu o personalitate care a reușit să fie plăcut în discursuri și dezbateri prin modul său prietenos. În dezbaterea cu Jimmy Carter acesta i s-a adresat „Iar o iei de la început” prin această replică dorea să puncteze faptul că el era corect, iar adversarul său nu. Prin modul cum acesta zâmbea expunea publicului generozitate și prietenie, întrucât zâmbetele sale erau deseori largi și pline de căldură.

„Vizita președintelui SUA [în România, 23 nov. 2002-n.n.s], George W. Bush, a impresionat prin punctualitate, concizie și acuratețe. Milioane de români au fost cuceriți de prezența scenic și de lipsa de formalism a ținutei prezidențiale. Puțină lume cunoaște că <<spontaneitatea>> este îndelung pregătită de specialiști în imagine publică, probabil cel mai bine plătiți dintre consilierii Administrației SUA”. Tot ce ține de comunicarea nonverbală în asemenea momente este analizat dinainte și bine pus la punct pentru ca totul să pară cât se poate de natural. Folosirea corectă a mâinilor, zîmbetul, privirea toate au fost atent selecționate pentru ca președintele să fie bine văzut de către publicul român. „Cât despre comunicarea verbală, George W. Bush a pronunțat în discursul său de 16 ori cuvântul <<România>>, <<NATO>> de 11 ori și de 3 ori <<Rusia>> în doar două fraze, când s-a referit la marele nostru vecin. Folosirea simbolisticii naturii, <<puterea curcubeului>>, a credinței , <<biserica veche de 300 de ani>>, a forței dictaturii, <<tăcerea captivității>> face parte din planul de construcție al discursului ca principale tehnici de persuasiune, menite să stârnească emoțiile collective. După cum bine șe știe, individual în mulțime își pierde identitatea și este supus <<gândirii colective>>. Masa de oameni poate fi <<aprinsă>> doar prin astfel de metode și abilități. Nu întâmplător, Bush a folosit de nenumărate ori cele trei cuvinte <<Libertate>>, <<Patrie>>, <<Dumnezeu>>. Toate cele trei îi sunt funcțiuni simbolice associate pe care se bazează construcția unei identități de succes”.

În România, o personalitate extrem de controversată în ultimii ani a fost Traian Băsescu, acesta prin charisma sa a reușit de-a lungul timpului să câștige voturile și încrederea cetățenilor țării noastre. De-a lungul timpului acesta a adoptat o postură umilă, de fiecare dată când a ieșit în public a încercat să pară cât mai natural, cât mai sigur pe el și să le arate cetățenilor ca el este „unul de al lor”, a dorit mereu să fie văzut altfel decât ceilalți, să fie văzut ca un om care spune mereu adevărul și căruia îi pasă de cetățenii statului său. Zâmbetul său exprima de cele mai multe ori blândețe, fapt care i-a impresionat pe cei mai mulți din cetățenii țării noastre. În ultima confruntare cu Mircea Geoană din 2009, Traian Băsescu a expus un zâmbet larg care îl făcea să pară sigur pe el și în același timp să își intimideze adversarul. Tot în confruntarea cu Mircea Geoană, potrivit ziarului Machiavelli Traian Băsescu a folosit de două ori în salutul cu acesta o poziția nu foarte favorabilă pentru el și anume poziția de supunere. Există poze în care Traian Băsescu a atins doar degetele adversarului ceea ce ar însemna după spusele lui Allan Pease lipsa de încredere în sine, iar altele în care acesta stă cu palma în sus și de această dată acest lucru reprezentând supunerea, iar Mircea Geoană cu palma în jos, el fiind cel care conduce salutul și de asemenea cel care domină în acel moment. Faptul că acesta a avut un moment de slăbiciune totuși nu l-a făcut să piardă alegerile.

De-a lungul timpului cercetătorii au demonstrat că de cele mai multe ori oamenii politici nu reușesc să își controleze în totalitate anumite ticuri care îi trădează, iar acest lucru ne demonstrează că verbalul și nonverbalul vin uneori în contradicție. Citirea feței unei persoane prezentându-ne „ceea ce de multe ori nu este spus”.

Există o serie de gesturi pe care le întâlnim la actorii politici, gesturi care au anumite semnificații și anume:

Acoperirea gurii, mascată printr-un tușit subtil reprezintă faptul că persoana respectivă minte, iar dacă aceasta își pune mâna la gură în timp ce interlocutorul lor vorbește acest lucru înseamnă că este sceptic în privința mesajul spus de vorbitor;

Atingerea nasului, reprezintă o oarecare tensiune cu, care acesta se confruntă;

Încrucișarea degetelor reprezintă o frustare pe care vorbitorul o are în vorbirii;

Sprijinirea degetelor unul de celălalt în formă de coif ridicat în sus reprezintă încrederea în sine în timp ce coful îndreptat în jos reprezintă opusul;

Expunerea degetului mare reprezintă tărie de caracter;

Frecarea la ochi reprezintă exprimarea unei minciuni sau inducerea în eroare;

„A minți cu nerușinare” reprezintă un gest mai complex constituit din strângerea puternică din măsele, un zâmbet fals și frecarea la ochi;

Ridicarea degetului arătător reprezintă o poziție agresivă, un mod de a ordona celor cărora le vorbește;

Apropierea mâinilor reprezintă totalitatea gândurilor pe care le are în acel moment actorul politic;

Așezarea mâinii pe piept reprezintă autoapărarea;

Toate acestea reprezintă doar o mică parte din gesturile pe care le folosesc actorii politici în timpul unui discurs și nu numai.

Ca o concluzie pentru acest subcapitol am putea spune că în mediul politic pentru ca un discurs să fie considerat un discurs bine pus la punct comunicarea verbală și comunicarea nonverbală ar trebui să se completeze și nu să vină în contradicție cu cele spuse. Este extrem de important ca limbajul verbal să fie natural, iar expresiile feței, gestica, folosirea mâinilor și picioarelor să fie ca o completare pentru cele spuse. Limbajul conteză și el foarte mult întrucât acesta trebuie să fie adecvate publicului căruia i se adresează, pentru ca toată lumea să înțeleagă ce se vorbește. Dacă toate acestea sunt folosite cum trebuie discursul politic este într-adevăr unul care merită să fie ascultat și care merită ca actorul politic să meargă mai departe în cursa politică. De asemenea contează și cum actorul politic se folosește sau nu de charisma sa pentru a apropia publicul cât mai mult de el, astfel încât ceea ce spune să fie în concordanță și cu celelalte și cetățenii să simpatizeze actorul pentru ceea ce este el.

Manipularea în discursul politic actual

Pe scena politică actuală o armă extrem de importantă în manipulare este discursul politic, este cea mai simplă modalitate de dezinformare a maselor. Chiar dacă discursul trebuie să fie unul verosimil, să se bazeze pe fapte adevărate și lucruri care urmeză să se întâmple cu adevărat în viitorul politic, de cele mai multe ori se trece cu vederea peste aceste detalii și se ajunge ca discursul politic să fie mai mult unul care dezinformează, decât informează, un discurs care promite multe în esență, dar care totuși nu conține nimic concret. Pentru că suntem în epoca tehnologiei și pentru că mass-media este un instrument destul de important pentru politicieni, aceștia se folosesc de imagini pentru ca discursul și povestea acestuia să pară cât mai adevărate. Pentru ca discursul să fie unul politic, acesta trebuie să evidențieze probleme de interes general. Discursul politic, față de celelalte tipuri de discurs reprezintă o anumită instituție, instituție reprezentată la rândul ei de persoane alese în funcție pentru aceasta. Pentru mulți dintre actorii politici, discursul a reprezentat și reprezintă puterea întrucât acesta este mediatizat și devine ascultat de o mare parte din populație care poate se identifică și ea în problemele pe care acesta le relatează, dar și în soluțiile pe care le aduce în rezolvarea problemelor țării. Discursul politic reprezintă mai mult decât un enunț sau o frază, el reprezintă un ansamblu de idei care puse cap la cap ajung să prezinte idei generale. Pentru că până în 1989 transmiterea televizată a discursurilor politice nu era extrem de cunoscută, după 1989 toți actori politici au preferat să se folosească de televiziune pentru a-și transmite discursurile publicului larg, pentru a reuși să se facă mult mai cunoscuți și pentru a reuși să influențeze publicul cât mai mult.

În discursul politic actual, se folosesc tehnici de manipulare subtile pentru ca electoratul să ajungă să voteze un anumit politician. Pentru ca discursul să fie mai captivant se folosesc metode de atragere a atenției, una din aceste metode este cea a termenilor cheie, termeni special aleși pentru ca discursul să sune mai bine și pentru ca aceștia să atragă atenția. Chiar dacă este folositoare această metodă este de cele mai multe ori contestată întrucât poate ajunge să fie doctrinală, prin minimalizarea conținutului textual.

Dacă cineva dorește să analizeze discursul politic ca producție lingvistică în rapoartele de convingere, acesta trebuie să ia în considerare trei tipuri de constrângeri care sunt înregistrate în politică, constrângeri de comunicare și anume: constrângerile simplității, constrângeri credibilității, constrângerile dramatizării.

Costrângerile simplității se adresează maselor de a aborda un ansamblu de indivizi eterogeni și disparați din punct de vedere al educației lor, capacității lor de a învăța, capacității de rațiune și experiență în viața comunității. Acest lucru înseamnă că ar trebui să sublinieze valorile care pot fi împărtășite și înțelese de de un număr cât mai mare de persoane, în caz contrar s-ar reduce publicul. Actorul politic, prin urmare, trebuie să caute ceea ce poate fi cel mai mare numitor comun al ideilor grupului la care se adresează, el meditează asupra acestora: așa că trebuie să simplifice cât mai mult din idei și raționament pentru a putea fi înțeles pe deplin. Simplificarea ideilor nu este ușoară și implică un risc. Acest lucru nu este ușor pentru că ideile sunt organizate în sisteme de cunoștințe și de credință care se împletesc și sunt complicate de explicat. Prin urmare, este ușor să încerce să reducă această complexitate la expresia sa cea mai simplă, pentru cea mai bună înțelegere, dar chiar și aici apare o formă de manipulare.

Credibilitatea constrângerilor care conduc subiectul politic pentru a face o imagine de sine, o moralitate, care ar trebui să servească drept mijloc de identificare pentru public: luciditatea acesteia "Îmi dau seama că …"; moralitatea angajamentelor prin exprimarea disponibilității de a acționa; moralitatea de autoritate.

În cele din urmă, constrângerile dramatizării care conduc subiectul politic pentru a anima scena vieții politice, prin utilizarea de cuvinte și argumente care nu zboară, și anume, afectează emoția publicului: argumente mai mult sau mai puțin directe argumente de amenințare „Dacă vom lăsa să treacă șansa unei Europe unite nu este numai slăbește împotriva puterii statelor Unite, dar, de asemenea, a țării noastre”;

Toate acestea sunt forme mici de manipulare în discursul politic și pot influența foarte mult electoratul.

O formă actuală de manipulare în discursul politic este și manipularea lingvistică ea poate fi privită ca un ajutor folositor în modul de a vorbi frumos cu oamenii deoarece până la urmă discursul politic asta urmărește și anume a persuada oamenii să hotărască în privința unor aspecte legate de viața politică. „Pentru a convinge electoratul potențial în societățile prezente, politica domină practic în mass-media, ceea ce duce la crearea de noi forme de manipulare lingvistică, exemple ar fi formele modificate de conferințe de presă și declarații de presă, texte actualizate în sloganuri, aplicarea de fraze de captură, aluzii idiomatice, semnificații conotative ale cuvintelor, o combinație de limbaj și imagini vizuale. Pentru a fi diferit, limba joacă un rol ideologic important, pentru că este un instrument prin intermediul căruia intențiile de manipulare ale politicienilor devin evidente”. Prin intermediul manipulării lingvistice publicul poate fi influențat în mare parte.

Manipularea reprezintă una din practicile sociale discursive ale grupurilor dominante îndreptată către reproducerea puterii. Aceste grupuri pot manipula și prin persuasiune, oferirea de informații, educare, instrucțiuni și alte proiecte sociale care să atragă atenția cetățenilor de rând. Manipularea este considerată o tehnică socială ilegitimă deoarece încalcă normele și regulile generale ale societății. Ilegitime sunt definite toate formele de interacțiune și comunicare care sunt în interesul unei singure părți.

Manipularea se poate regăsi în zilele noastre și pentru că mass-media oferă informații incomplete sau altfel părtinitoare despre un anume politician în timpul campaniei electorale pentru a influența voturile cetățenilor. Se consideră manipulare deoarece oamenii au dreptul de a fi informați corect cu privire la un anumit actor politic în timpul alegerilor și nu numai. Informația poate fi astfel specificată ca fiind echilibrată, relativ completă, imparțială, relevantă. Asta nu înseamnă că un ziar sau o televiziune nu va favoriza propriul candidat, dar și dacă face asta ar trebui să o facă prin argumente pertinente, fapte etc., acest lucru ar trebui făcut prin informații adecvate și persuasive și nu prin manipulare cum se întâmplă de cele mai multe ori. Aceste principii normative ar trebui să fie luate în considerare de către mass-media, dar și de către actorii politici în momentul în care colaborează cu un anumit ziar sau o anumită televiziune.

Pentru ca totul să meargă așa cum își plănuiesc, actorii politici „joacă teatru” atunci când vine vorba de discursurile din Campania electorală, aceștia trebuie să își învețe rolurile pentru a putea fi cât mai credibili, pentru ca oamenii să creadă în ceea ce ei spun, pentru ca totul să pară natural. Modalitățile prin care aceștia își expun ideile sunt numeroase, de cele mai multe ori apar la televizor, dar de asemenea și în ziar, pe internet, pe site-urile și blogurile personale. Manipularea este modul prin care aceștia reușesc să facă publicul să îi îndrăgească, aceasta este peste tot, iar discursul actual conține mereu elemente care să emoționeze publicul.

Modalitatea prin care actorii politici vor să își expună discursurile, modul în care aceștia doresc să fie percepuți de către electorat sunt extrem de importante pentru viitorul lor politic. Politica este un domeniu în care joacă relațiilor de putere simbolice pentru cucerirea și gestionarea puterii. Ar fi naiv din partea noastră să credem că un actor politic rostește un discurs definit pe idealism social, fără să aibă un anumit motiv. Discursul politic este îndreptat spre emițător, dar de asemenea și receptorii acestuia sunt implicați și anume cetățenii. Acesta este motivul pentru care putem spune că oamenii sunt responsabili de o responsabilitate partajată între mase și elitele regimurilor politice în care trăiesc.

Montarea discursului politic oscilează între ordinea rațiunii și ordinea de pasiune, de amestecare a logo-urilor, ethosului și patosului pentru a încerca să răspundă la întrebarea pe care toți ar trebui să o avem: „Ce ar trebui făcut să se adere la o valoare deosebită sau la o acțiune politică (de la un partid sau altul, un personaj sau altul)?”. Suntem în plină „subiectivitatea” a politicii, cum spune Tocqueville, Foucault sau Deleuze, o subiectivitate care este indisolubilă, aceasta împletește afectivul și raționalitatea, poveștile personale și colective, istoria spațiului public și privat, religia și politică, genul și puterea.

Manipularea există în politica actuală fie că ne place, fie că nu de aceea cel mai bine este să depistăm actorii politici care încearcă să manipuleze cât mai mult prin discursul politic și să ne ferim de aceștia pentru că pot deveni extrem de periculoși. De cele mai multe ori actorii politici nu încearcă să informeze electoratul cu ceva, aceștia încearcă să atragă cât mai mulți din electorii altor candidați politici și să îi blameze pe aceștia pentru ca ei să aibă o imagine cât mai bună.

Discursul democratic versus discursul totalitar

Din câte știm există diferențe între discursul politic democratic și cel totalitar, de aceea în cele ce urmează o să facem o scurtă prezentare a celor două pentru a înțelege care sunt aceste diferențe și cât de mult schimbă ele discursul politic. Discursul politic democratic este extrem de diferit față de cel totalitar întrucât discursului totalitar devine unul propagandistic și oratorul își dorește ca toate persoane care au fost prezente să fii fost captate de cele spuse și să acționeze în modul cum acesta dorește.

Discursul democratic conține un anumit limbaj, acesta la fel ca și discursul publicitar încearcă să vândă omul politic care este în fața publicului, încearcă să îl facă pe acesta să atragă atenția publicului, nu printr-un limbaj rigid cum se făcea în sistemul totalitar, ci printr-un limbaj cât se poate de decent, dar care totuși să fie înțeles și persuasive în același timp. În discursul politic electoral se folosesc tot felul de tertipuri precum „falsificarea intenționată a lucrurilor” sau „insinuarea” pentru că receptorul să nu poată găsi prea multe informații despre ce a auzit.

Limbajul în discursul democratic dorește să exprime potențialul actorului politic, astfel chiar și în cazul confruntărilor dintre oamenii politici, fiecare dorește să arate că este mai puternic decât adversarul sau adversarii săi și astfel observăm că există anumite componente prin care aceștia ajung să își exprime puterea. Astfel în dezbaterea dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană, cel din urmă i-a adresat adversarului său următoarea întrebare: „După cinci ani de mandate Băsescu, românii trăiesc mai bine?”, aceasta a fost o întrebare care în acel moment l-a pus într-o lumină tocmai bună pe Traian Băsescu, dând de înțeles că el a fost răspunzător pentru tot ce a pățit țara noastră în mandatul anterior și că dacă acesta avea să câștige încă un mandate nimic nu s-ar fi schimba și populația tot avea de suferit. Deși acesta a dorit sp facă să pară o tragedie și să arate toate părțile negative ale mandatului lui Traian Băsescu, acesta s-a descurcat totuși bine și a reușit să iasă din impas. Au existat o mulțime de astfel de momente în care actorii politici au încercat să obțină cât mai multe voturi prin punerea într-o lumină nefavorabilă a adversarilor lor.

Spre deosebire de discursul politic democratic, discursul totalitar se bazează și el pe un anumit tip de limbaj, folosirea în special a limbii de lemn, dar și alte elemente care au consacrat totalitarismul. În special limbajul totalitar a fost unul agresiv care le impunea cetățenilor să aibă un anumit comportament și de asemenea îi înștiința pe aceștia de ce se întâmpla pe viitor.

În discursul totalitar se folosea foarte mult limba de lemn, prin intermediul acesteia se se utilizau anumite aspecte negative și anume: aceasta se folosea în exces de: clișeizare, simplificare, eufemizare etc. În discursul democratic toate acestea sunt considerate motive de sanționare, pentru că prin intermediul acesteia discursul devine unul totalitar care ține doar să influențeze publicul larg. „Lipsa de informație reală, monotonia, chiar falsul evident nu ar putea rezista dacă ar fi contrazise de alte discursuri sau dacă ar risca să antreneze dezinteresul publicului. În plus, limba de lemn a regimului totalitar tinde să se extindă în afara domeniului politic, urmărind să devină limba unică a presei, a relațiilor de serviciu, a comunicării curente. Lipsa contra discursurilor și proliferarea extremă diferențiază în mod radical discursul totalitar de alte limbaje politice”.

În cadrul limbajului totalitar există o paradoxuri precum: „deținut de putere – dar fără putere în sine, ci numai prin violența care îl susține; complicat și artificial – dar comod, pentru că dezleagă de responsabilități. E un limbaj care duce la extremă și la caricatură unele trăsături ale discursului politic – eufemizarea, vagul, clișeizarea – , dar se și depărtează de acesta într-un punct fundamental: deși apare ca discurs al propagandei, deci cu orientare clar persuasivă, renunță în bună măsură la strategiile retorice, pentru că autoritățile nu au nevoie să convingă. Funcția conativă a limbajului rămâne dominantă, dar mijlocul predilect nu este retorica, ci actul de impunere. Proliferând independent, folosind abstracția, impersonalizarea, superlativul și metafora uzată, limbajul totalitar își e autosuficient, punând un ecran deopotrivă de gros în fața oricărei forme a realității. Impersonalizant, el funcționează prin intimidare, a-l folosi e o mărturisire de supunere.

Defectele profunde ale limbii de lemn nu trebuie văzute ca rezultat al unui proiect clar, al unei intenții originare de manipulare. Multe au apărut, pur și simplu, din aplicarea premiselor ideologice”.

După ce a căzut totalitarismul, limbajul politic a căpătat alte semnificații, nu la fel de periculoase ca înainte de 1989. Chiar dacă în discursul democratic se folosește un limbaj care se vrea a fi pe înțelesul tuturor tot există acea frică de nedescris a electoratului care încă nu s-a dezobișnuit de practicile și dictaturile comuniste, iar modul de a gândi al cetățenilor de rând nu s-a putut schimba instant, drept pentru care uneori aceasta este o reală problemă pentru că discursurile nu sunt văzute nici după atâția ani prea bine.

Putem observa că există schimbări atât la nivel lingvistic, dar și din alte puncte de vedere, pentru că în prezent discursurile democratice doresc ca electoratului să i se capteze atenția și să voteze un anumit candidat și nu adversarul pe când în discursul totalitar exista o singură persoană care își spunea discursul și se folosea foarte mult de propagandă. Ne putem gândi la faptul că în ambele perioade s-a folosit și se folosește încă dezinformarea ca instrument în manipularea politică.

Capitolul III

Studiu de caz: Traian Băsescu în alegerile prezidențiale din 2009

3.1 Analiza discursului politic al lui Traian Băsescu

Potrivit Constituției, Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței nationale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Mandatul este de 5 ani, iar funcția de președinte al țării poate fi îndeplinită pentru cel mult două mandate, care pot fi și succesive.

Mandatul lui Traian Băsescu a început la 21 decembrie 2004 și expira la 21 decembrie 2009, drept pentru care alegerile au avut loc la 22 noiembrie 2009, primul tur de scrutin și la 6 decembrie, al doilea tur de scrutin, unde confruntarea a fost doar între Traian Băsescu și Mircea Geoană. „Pentru alegerile prezidențiale, Guvernul a alocat aproximativ 152 de milioane de lei, iar pentru referendumuri alte 16 milioane de lei. Ministerul de Interne a organizat în total 21.706 secții, dintre care 18.053 secții de votare permanente (înființate prin dispoziția primarului), 3.359 secții de votare speciale din care 71 înființate în unități sanitare, iar 294 secții de votare înființate în străinătate. Pentru aceste alegeri au fost tipărite 22.010.129 de buletine de vot, dintre care 20.182.137 pentru secțiile permanente, 1.227.992 pentru secțiile speciale, iar la secțiile din străinătate au fost distribuite 600.000 de buletine de vot. Numărul de buletine de vot a fost calculat astfel: pentru secțiile de votare permanente numărul de alegători de pe lista electorală permanent plus 10%, iar pentru secțiile de votare speciale în baza numărului de alegători de pe listele electorale suplimentare de la alegerile prezidențiale din 2004 potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică. O premieră la aceste alegeri au fost ștampilele personalizate cu numărul județului și al secției de votare, existând câte 5 ștampile la fiecare secție”.

În primul tur de scrutin au fost 12 candidați și anume: Mircea Geoană susținut de Alianța PSD+PC, Traian Băsescu susținut de PD-L, Crin Antonescu susținut de PNL,Corneliu Vadim Tudor susținut de PRM, Kelemen Hunor susținut de UDMR, George Becali susținut de PNG, Ovidiu Iane susținut de Partidul Ecologist Român , Constantin Rotaru susținut de Partidul Alianța Socialistă, Remus Cernea susținut de Partidul Verde și de asemenea și independenții: Sorin Oprescu, Constantin Ninel Potârcă și Gheorghe Eduard Manole.

În turul al doilea de scrutin au rămas doar candidații Traian Băsescu și Mircea Geoană, ei fiind preferați de marea majoritate a electoratului.

După cum bine știm Traian Băsescu a fost ales de către electorat în cel de-al doilea tur de scrutin. Deși în seara de duminică, la număratoarea voturilor Mircea Geoană era cel care părea că a învins, rezultatele au fost unele uimitoare și Traian Băsescu a câștigat . Mircea Geoană find sigur că a învins a mulțumit tuturor persoanelor care au fost alături de el în campania electorală, tuturor celor care l-au votat, dar și românilor care nu l-au votat. Pe cealaltă parte se afla Traian Băsescu, care deși părea că a fost învins el era extrem de încrezător în forțele proprii și a spus că știa sigur că la ora 19.00 îl depășise pe Mircea Geoană și că la fel avea să se întâmple și la finalul numărătorii voturilor. În cea de-a doua zi, după ce s-au terminat de numărat toate voturile Traian Băsescu a fost declarat câștigător și ales pentru a doua oară Președinte al României.

Acesta și-a început discursul de mulțumire cu „ Am învins la fel ca și în 2004”, deși în acel moment rezultatele arătau 51,6% pentru Mircea Geoană și doar 48,4% pentru el. Putem observa în filmulețele difuzate de posturile de televiziune încrederea pe care Traian Băsescu o are în momentul în care acesta rotește aceste cuvinte. Dacă ne uităm la limbajul nonverbal vedem încrederea în sine prin folosirea mâinii drepte la început. Acesta apropie de mai multe ori degetul mare de aratător, în formă de inel,ceea ce reprezintă după spusele lui Alan Pease că totul este OK și că el are încredere în aceste lucruri și că are să câștige alegerile, chiar dacă momentan acestea nu în acel moment nu sunt tocmai favorabile pentru el.

Tot în discursul său de mulțumire către electorat acesta s-a folosit deseori de cuvântul „manipulare” și spune în felul următor: „Dragii mei, dragii mei, în momentele următoare veți vedea probabil pe televizor, diverse manipulări de la televiziunile care de trei ani încearcă să manipuleze. Vă asigur că și de această dată, ca și în 2004 puteți avea deplină încredere în ce vă spun: Am câștigat!”. Acesta folosește de data aceasta un limbaj nonverbal destul de agresiv întrucât se folosește de degetul arătător care îl țin ridicat către public și este agresiv și în vorbire, tonul este mai ridicat de această dată și dorește să arate că toți ceilalți ar manipulează și că el este singurul în care electoratul ar trebui să aibă încredere, este singurul care dorește binele poporului său și doar cu ajutorul său acesta ar putea să meargă mai bine în viitor. Prin lăsarea în jos a sprâncenelor el arată că există un pericol pentru electorat și anume acela de a fi manipulat de către adversari, acesta își exprimă dorința de a ajuta și pe viitor poporul. Tot în discursul de duminică 6 decembrie acesta spunea că: „De la ora 21 și până când se va termina număratoarea voturilor electoratul meu să fie liniștit și convins că număratoarea voturilor nu poate fi fraudată, nu poate fi pentru că la Biroul electoral central este o echipă de oameni care trebuie să dea un rezultat corect și ei nu sunt implicați în procese de manipulare ca trustul domnului Vântu sau trustul domnului Voiculescu”. Ca și mai sus acesta se folosește de cuvântul „manipulare” pentru a-i caracteriza de adversarii săi politici și a arăta încă odată că aceștia sunt defapt oamenii de care populația trebuie să se ferească și să aibă grijă să nu se lase manipulați de ceea ce ei spun.

De-a lungul discursului său, Traian Băsescu s-a folosit de comunicarea nonverbală, care a fost în concordanță cu cea verbală, iar tot ceea ce acesta a rostit a fost bine gândit și bine pus la punct, a fost ca și cum președintele ar fi știut de dinainte că avea să câștige alegerile și electoratul nu trebuia să își facă griji. Pe parcursul discursului le-a spus că el vede prosperitate pentru România și că își dorește ca aceste lucruri să se întâmple doar cu ajutorul său, în noul mandat. „ Nu avem altă variantă decât programul propus de mine pe care prin votul lor românii și l-au asumat”. Acestea fiind spuse, putem observa că deși rezultatele nu erau încă stabilite, Traian Băsescu se considera deja câștigător și considera că doar programul propus de el era cel mai bun și cel care cetățenii îl votaseră.

De asemenea Traian Băsescu a mulțumit electoratului pentru că l-a votat pentru a doua oară și că au avut încredere că este persoana capabilă să „să realizeze modernizarea României”. Chiar dacă acesta era discursul în care se confirma că Mircea Geoană ar fi câștigat alegerile, observăm din discursul lui Traian Băsescu acea încredere pe care o avea și modul în care își spune discursul. De-a lungul timpului, Traian Băsescu a dorit să fie văzut ca acea persoană care este alături de poporul său, acea persoană care se luptă pentru ca cetățenii să ducă un trai mai bun și pentru a fi feriți de manipularea în masă a adversarilor politici deși de cele mai multe ori chiar el folosește tehnici de manipulare a populației pentru a putea fi văzut cât mai bine. Pe parcursul discursului el a avut o postură degajată, un zâmbet care îl l-a făcut să fie charismatic și chiar și ținuta sa a fost lejeră, un tricou polo albastru (dacă ne uităm la simbolistica acestei culori observăm că această culoare dorește să arate transparența) , care arată că el nu se diferențiază prea mult de restul populației și nu trebuie neapărat să poarte costum în acel moment.

Traian Băsescu a dorit de-a lungul timpului să fie văzut de către popor drept o persoană pașnică, o persoană calmă și care nu poate face rău nimănui, o persoană care dorește să facă lupte pentru țara sa. Interesant este faptul că acesta s-a ajutat pe tot parcursul campaniei și în discursul politic de temerile populației, s-a folosit de sărăcia populației, de neajunsuri, de tot ceea ce trăiau românii în acel moment și a reușit prin acest fapt să manipuleze o mare masă de oameni, în special categoria persoanelor defavorizate. De asemenea prin sloganul pe care Traian Băsescu l-a avut în campania electorală „De ce le e frică nu scapă!” Acesta s-a folosit de asemenea și de faptul că cetățenii erau nemulțumiți de tot ceea ce însemna politic, de parlament, de faptul că țara noastră era în criză și de tot ce părea rău și dezolant în acele moment. A profitat de această situație și le-a promis cetățenilor un trai mai bun în viitorul mandat.

Cel de-a doilea slogan al lui a fost „Băsescu pentru România!”, acesta venea ca completare a primului slogan, în care electoratul trebuia să înțeleagă că și Băsescu era împotriva parlamentarilor, împotriva celor care duceau România într-o stare nefavorabilă și doar el putea să fie acolo pentru cetățenii săi, doar cu ajutorul său țara avea să meargă mai bine.

Pentru că acesta a dorit ca el să fie bine văzut de către electoratul său, dar de asemenea și de o parte din cei care nu l-au votat de-a lungul discursului a încercat să le mulțumească cât mai mult cetățenilor, să le arate recunoștința sa și să le spună să nu își facă griji pentru că el avea să câștige și aceste alegeri.

Dacă facem o comparație între discursul lui Traian Băsescu din 2004 și discursul din 2009 observăm o evoluție a acestuia întrucât în anul 2004 acesta nu părea la fel de pregătit, la fel de sigur pe sine ca în anul 2009. În doiscursul politic din 2004 Traian Băsescu își spunea discursul cu o oarecare rigiditate, nu se folosea prea mult de limbajul nonverbal și era extrem de încordat, fapt care în 2009 nu a mai fost prezent. Train Băsescu promitea românilor în anul 2004 că dacă aveau să îl voteze aceștia aveau să „trăiască bine”, aceasta a fost deviza sa și a încercat să îi facă pe cetățeni la acea vreme să creadă ca aveau să trăiască mai bine și că aveau un viitor mai bun dacă îl votau pe el. Acest lucru s-a întâmplat și după 5 ani de zile, Traian Băsescu le promitea același lucru oamenilor, dar cu alte cuvinte, le promitea că aveau să prospere în viitor și că țara noastră avea să se modernizeze dacă el era ales de către ei. De asemenea și în 2004 și în 2009 președintele a declarat că dorea să devină președintele tuturor românilor, fapt ce a fost deseori contestat de cetățenii care nu au simțit aceste lucruri și care nu au crezut nicio clipă în ceea ce președintele spunea, dar de asemenea acesta șia dezamăgit și o parte din electorat pe parcursul mandatelor sale.

Prezentarea pentru președinție din 2004 a fost una agresivă, o prezentare anti-minciună, care îl făcea pe Traian Băsescu să pară singurul care ar fi fost capabil să ia președinția României în acel moment. De asemenea din câte știm în anul 2004 Traian Băsescu prefera să iasă în cât mai multe băi de mulțime, îi plăcea să fie aproape de electoratul său de câte ori avea ocazia, iar pe parcurs acestea nu au mai fost la fel de dese ca la început. De-a lungul timpului președintele ne-a obișnuit cu aceste băi de mulțime. Cert este că deși unele persoane au spus că de-a lungul timpului Traian Băsescu nu a schimbat nimic și că avea aceleași idei în discursul politic, am putea observa în toate filmulețele cu acesta cât de mult s-a schimbat din 2004 și până în 2009. Pe parcursul timpului consider că președintele a schimbat foarte multe în discursul său, în modul său de a vorbi în fața camerelor, dar și față de electoratul său, a devenit mult mai sigur pe el și mult mai relaxat fapt care l-a ajutat extrem de mult în cariera sa.

În anul 2004 Traian Băsescu a fost ales de către electorat după ce Theodor Stolojan a renunțat la candidatura sa de viitor președinte Deoarece avea probleme de sănătate care îl împiedicau să conducă cum și-ar fi dorit țara. Acesta a fost începutul lui Traian Băsescu, și-a depus candidatura pentru președinție și la 21 decembrie 2004 a fost ales de către români. În acel an el s-a luptat cu Adrian Năstase pe care la și învins și a râmas și cu o replică celebră în care aducea vorba de comuniști și în care îl făcea direct și pe Adrian Năstase „ Măi, Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?” Acesta a fost unul din momentele pe care românii l-au reținut, un moment în care Traian Băsescu a recunoscut faptul că înainte ar fi fost comunist, dar că dorea să schimbe acest lucru.

Același lucru s-a întâmplat și în anul 2009, celebra replică către Mircea Geoană „Ați fost azi-noapte la Vântu?” Aceste replici au rămas cunoscute de câtre cetățenii români și sunt cele care l-au ajutat pe Traian Băsescu să meargă mai departe în cursa pentru prezidențiale și chiar să câștige.

3.2 Tehnici de manipulare în discursul lui Traian Băsescu

Pentru că alegerile prezidențiale nu se puteau câștiga de la sine, de-a lungul timpului Traian Băsescu s-a folosit de o multitudine de tehnici de manipulare pentru ca electoratul să îl voteze. Așa cum era de așteptat aceste tehnici au fost destul de subtile întrucât mare parte din cetățeni nu le cunosc și pe el l-au ajutat să își construiască o imagine de care oamenii să nu uite.

Potrivit ziarului DC News, de-a lungul campaniei electorale din anul 2009, Traian Băsescu ar fi folosit 10 tehnici de manipulare care l-au ajutat să meargă mai departe și să câștige în fața lui Mircea Geoană. În cele ce urmează am să prezint cele 10 tehnici folosite și modul în care au fost folosite de către acesta.

Identitatea graduală a conspiratorului reprezintă o tehnică care admite existența unei persoane care ia parte la o conspirație ce are efect asupra unui inamic. Tehnica presupune ca persoana care o aplică să știe că există o persoană care face lucruri de care alții nu știu și în felul acesta poate face acuzații grave la adresa sa. În cazul lui Traian Băsescu, persoana care a fost acuzată a fost chiar contracandidatul său, Mircea Geoană. Acesta e multe ori a fost considerat un personaj corupt, un personaj fricos, zgârcit etc. Pentru că Traian Băsescu nu avea cum să aplice această tactic dacă nu exista măcar un moment în care Mircea Geoană să nu calce strâmb, a prins un moment în care liderul PSD a mers în vizită la Moscova în data de 27 aprilie 2009, aceasta o fost o vizită secretă unde el s-a întâlnit cu un consilier al președintelui Medvedev. A fost o vizită neoficială, iar instituțiile statului nu știau cu ce ocazie a fost această vizită drept pentru care acest lucru a fost destul de incert și nu l-a pus pe liderul PSD într-o postură prea bună. Traian Băsescu a fost ajutat și de către presă întrucât ei au fost cei care au făcut cunoscute aceste informații compromițătoare. Se specula că vizita aceasta fusese aranjată de către omul de afaceri Boris Golovin care a încercat în așa fel încât Mircea Geoană să se întâlnească și cu Putin. Tot din aceleași surse aflăm că prin această vizită neoficilă Mircea Geoană dorea privatizarea Romgaz fapt care l-a făcut pe Traian Băsescu să reclame această acțiune care poate în fond nu a fost chiar adevărată. În acest fel Traian Băsescu a reușit să fie personajul pozitiv din această poveste și să pară îngrijorat de consecințele care aveau să urmeze dacă Mircea Geoană plănuia acest lucru.

Omul de paie

Aceasta este o altă tactică folosită de către Traian Băsescu prin care a dorit să arate din nou că Mircea Geoană era un om care este condus de către soție, dar și de către alți oameni din partid, sau oameni de afaceri fără de care campania electorală nu ar fi funcționat cum trebuie, drept pentru care a fost considerat un actor politic slab care nu ar fi putut să conducă o țară, iar această caracterizare a fost făcută de către profesorul Ștefan Stănciugelu, în Manualul anti-manipulare ca și om de paie. Geoană a fost considerat un actor politic care nu a fi fost capabil să preia președinția României întrucât acesta era văzut ca un personaj care făcea destul de multe greșeli din acest punct de vedere și lăsa e foarte multe ori să se interpreteze greșit acțiunile sale. Un moment în care acesta a fost din nou pus într-o postură incomodă a fost când acesta s-a întâlnit cu Sorin Ovidiu Vântu în Deltă, deși nu se știa motivul pentru care cei doi s-au întâlnit, presa a făcut tot felul de speculații, moment în care Traian Băsescu a fost iar văzut mai bine decât Mircea Geoană. De asemenea, tot despre subiectul Mircea Geoană și Sorin Ovidiu Vântu s-a adus în discuție și în dezbaterea dintre Traian Băsescu și Mircea Geoană. Au fost și momente în care Traian Băsescu a punctat faptul că Mircea Geoană a avut pe tot parcursul campaniei în spatele său anumiți moguli care l-ar fi ajutat. Și această tactică a fost bine folosită de către Traian Băsescu întrucât el a ajuns în final să câștige, iar Mircea Geoană a ajuns să fie văzut drept un personaj slab.

Zemefleaua

Spre deosebire de ironie, zemefleaua este considerată o formă mai ușoară în care ironia nu se simte atât de mult. Traian Băsescu s-a folosit foarte mult de acest tip de ironie și spre deosebire de contracandidații săi și din 2004 și din 2009, resprectiv Adrian Năstase și Mircea Geoană acesta a fost înțeles de cele mai multe ori de către electorat și nu ca ceilalți. Zemefleaua a prins de-a lungul timpului la mase mai mari de oameni, de aceea președintele s-a folosit de această modalitate de comunicare.

Omul simplu

O altă tactică a fost de asemenea cea în care omul politic, Traian Băsescu a arătat electoratului său că este și el un cetățean și că toți sunt egali și că tot ce el își dorea era ca cetățenii să voteze un om ca și ei. Această tehnică a fost de mare ajutor în momentul în care s-a observat că o parte din electoratul lui Traian Băsescu din 2004, în anul 2009 își schimba opțiunea în favoarea lui Mircea Geoană, fapt care l-a făcut să acționeze în acest fel, a trecut la imaginea de om simplu. Aici putem încadra și băile de mulțime în care acesta se plimba în campania electorală, vorbea cu oamenii, avea un limbaj simplist, pe înțelesul tuturor și de asemenea se lăsa filmat la cumpărături. Acestă tactică a atras de partea sa extrem de mulți oameni, deoarece aceștia considerau că este o persoană simplă, o persoană ca oricare alta, care are și activități normale și care cu siguranță ar fi putut să conducă în continuare țara.

Vox populi, vox dei

Traian Băsescu s-a folosit de această tehnică de manipulare deoarece a ținut mereu să le arate adversarilor săi că vocea poporului reprezintă mai mult decât ei ar fi crezut și că de-a lungul campaniei electorale el a fost susținut de către popor. Aceasta este o frază care vine din latină și este extrem de cunoscută în zilele noastre și deseori folosită de către politicieni. Prin aceasta se dorește să se înțeleagă că orice ar fi vocea poporului este la fel de importantă ca și vocea divinității pentru că dacă poporul nu ajunge să voteze, oamenii politici nu au nicio șansă, iar Traian Băsescu a încercat de fiecare dată să fie cât mai aproape de cetățeni și să le arate că fără ei politica nu ar fi la fel.

Inventarea aliatului-poporul

Această este o tactică ce face reerire din nou la popor, se dorește ca acesta să își spună cuvântul. Traian Băsescu a apelat la băile de mulțime care l-au ajutat să își anunțe și candidatura. În cadrul băilor de mulțime pe care președintele le-a avut de-a lungul timpului se poate observa că acesta era și mai relaxat decât atunci când ținea discursuri oficiale, acesta vorbea cu oamenii de rând, le asculta problemele și arăta că îi pasă de tot ce oamenii vorbeau. De cele mai multe ori acesta mergea la petreceri ale orașelor sau ale unor sate micuțe, petreceri la care oamenii petreceau în stil popular românesc. Acesta făcea poze cu oamenii, discuta cu ei și le mulțumea celor care îl invitaseră. În cadrul acestor băi de mulțime mergea alături de soția sa și era extrem de degajat. Chiar dacă discursurile sale nu au fost niciodată unele prea rigide, sau sobre, în cadrul întâlnirilor din orașe el dădea mâna cu toate persoanele pe care le întâlnea și avea un zâmbet larg, acel zâmbet care îi făcea pe cetățeni să creadă cu tărie că și el este unul de-al lor, o persoană care a fost bine votată și o persoană plăcută de mulți.

În campania din 2009 a avut alocat un buget destul de mare pentru vizitele în sate și orașe. Și-a dorit ca anunțarea candidaturii să fie făcută într-un orășel destul de mic, drept pentru care vestea a fost dată în județul Timiș, la o petrecere câmpenească din Sânnicolau Mare.

"Aici, la Sânnicolau, vă doresc o după-amiază plăcută și voi reveni la Sânnicolau Mare pentru că de acum Sânnicolau Mare pentru mine a devenit un loc important, locul in care președintele în funcție anunță că va mai candida pentru un mandat". Acesta a afirmat apoi că nu dories să își anunțe candidatura în acel moment, dar numărul mare de persoane care se aflau acolo l-au făcut să se mai gândească și să anunțe vestea cea mare. După acest anunț el a primit și o emblemă de la edilii locali, stema orașului, ceea ce ar fi semnificat faptul că președintele a făcut și de data aceasta o alegere bună și că era susținut de către orașul Sânnicolau Mare.

Aceasta a fost una din tacticile care l-a ajutat cel mai mult pe Traian Băsescu și el a profitat din plin de acest lucru pentru că știa că cel mai bine trebuia să ia legătura cu oamenii într-un astfel de cadru.

Inamicul interpersonal

Dacă am fi crezut că pentru Traian Băsescu un adversar ar fi fost Mircea Geoană sau Crin Antonescu, acesta ne-a demonstrat că nu era așa și că principalul adversar era criza. "Până în prezent nu am luat o decizie cu privire la candidatura mea la prezidențiale, pentru că adversarul meu nu e Geoană sau Crin Antonescu, ci criza. Obiectivul meu este diminuarea la maxim a efectelor crizei". Aceasta formulare a fost elaborată de către Traian Băsescu în mai 2009, când afirma faptul că pentru el candidatura la prezidențiale ar fi însemnat din nou jigniri din partea electoratului și nu numai, ceea ce spunea el la acea vreme trebuia analizat.

Cu toate acestea Traian Băsescu a candidat și în 2009 la prezidențiale și prin toate modalitățile de care s-a folosit a și câștigat.

Poziționare strategică

Această tehnică a fost și este folosită în dezbaterile publice, Traian Băsescu s-a folosit de aceasta în cadrul dezbaterii dintre el și Mircea Geoană, dezbatere moderată de către Robert Turcescu la B1. Traian Băsescu s-a folosit și atunci de întâlnirea lui Mircea Geoană cu Sorin Ovidiu și i-a pus întrebări la care Geoană evita să răspundă. „Nici azi-noapte nu v-a plăcut? Azi noapte nu v-a plăcut, azi noapte, când a aflat că a fost arestat domnul Popa Nicolae, cel cu FNI-ul, și v-a chemat de urgență? V-a chemat de urgență?” Acesta este doar o mică parte din dezbatere în care Traian Băsescu a dorit să arate că Mircea Geoană nu era omul potrivit pentru a candida la președinția României întrucât în spatele său se aflau moguli, fapt nefavorabil pentru țară.

Persuasiunea și raționamentul valid

Prin această tehnică se dorea să se vadă doar faptul că guvernul era corupt și că trebuia să se facă ceva neapărat, drept pentru care Traian Băsescu a propus acel referendum în care Senatul să fie desființat și să rămână doar 300 de parlamentari. Acest fapt a fost din nou în defavoarea lui Mircea Geoană deoarece în acea perioadă el era președintele Senatului. Și de această dată Traian Băsescu a dorit să arate că se poate face în felul său. O greșeală a lui Mircea Geoană a fost aceea în care a anunțat că vota NU la referendum, iar Ion Iliescu dorea să existe o sistare organizată din partea acestora pentru a nu se face cvorum.

Contaminarea negativă

Prin această tehnică Traian Băsescu a dorit să arate că dacă l-ar fi ales pe Mircea Geoană ca președinte nu ar fi făcut altceva decât să îl aleagă din nou pe Ion Iliescu, pentru că după părerea sa cei doi aveau foarte multe în comun, iar Mircea Geoană nu putea să conducă această țară fără ajutorul lui Ion Iliescu. De aceea a existat și sloganul „ Geoană pentru noi, este Iliescu doi”. Traian Băsescu s-a focusat pe aceste lucruri și pe faptul că țara ar fi ajuns din punctul său de vedere ca în anii 90, drept pentru care în campanie a dorit să aibă alături persoanele care erau împotriva FSN.

Consider că aceste tactici folosite de către Traian Băsescu au contribuit într-o mare măsură la alegerea acestuia în anul 2009 și că dacă nu ar fi existat de asemenea și Diaspora în momentul de față nu am mai fi vorbit cu siguranță de Traian Băsescu președinte, ci de Mircea Geoană, care deși de-a lungul campaniei a avut de îndurat destule a fost votat de destul de multe persoane și a avut simpatizanți care credeau în el și în programul pe care îl propusese.