Manipulare Si Propaganda In Regimurile Totalitare Si Democrate din Romania
LUCRARE DE LICENȚĂ
Manipulare și propagandă în regimurile totalitare și democrate din România
Cuprins:
Introducere
Capitolul 1
Note teoretice privind manipularea si dezinformarea
1.1 Principii, categorii și tehnici de manipulare și dezinformare:
1.2 Clasificarea manipulărilor:
1.3 Contracararea manipulării și principalele strategii de a rezista influențelor:
Capitolul 2
Manipulare și propagandă in mijloacele de comunicare din regimurile totalitare române
2.1 Presa română sub tutela dictaturii carliste și din timpul celui de-al doilea
război mondial:
2.2 Propaganda mass-mediei românești din timpul regimului comunist:
2.3 Manipularea mediatică a Revoluției din decembrie 1989.Revoltă populară sau lovitură de stat?
Capitolul 3
Manipulare și propagandă în presa română contemporană
3.1 – Tipuri complexe de cenzură politică dezvoltate în societățile democratice:
3.2 – Mass-media- “câinele de pază al democrației” sau “cea de-a patra putere in stat”:
3.3 – Fenomenul manipulării.Totalitarism Vs democrație:
Concluzii:
Anexe:
Bibliografie
Introducere
Lucrarea de față și-a propus să urmărească strategiile, tehnicile și metodele prin care clasa dominantă din România ultimilor decenii , prin intermediul statului și al instituțiilor sale, a încercat să informeze cetățeanul în legătură cu regulile de funcționare ale sistemului și să-l determine să le urmeze.Aceste strategii și tehnici de informare ale populației sunt prezentate în lucrare prin intermediul unei paralele între presa aservită specifică regimurilor totalitare de până la Revoluția din decembrie 1989 și mass-media specifică regimului democrat instituit în perioada următoare, o presă care îți conferea o falsă idee de liber arbitru, însă la fel de manipulatoare si de nocivă ca si metodele de informare precedente. Comunicarea de sorginte oficială, venită dinspre vârful ierarhiei, formată deci din informare si propagandă, este o prezență continuă în istoria umană cu un impact decisiv asupra organizarii sociale, militare, economice, politice sau religioase.Deși s-a vorbit mult despre comunicarea din epoca recentă, corelată cu ideologiile totalitare si explozia mass-media, o privire atentă asupra trecutului mai indepartat dovedește omniprezența demersului comunicațional și, de fapt, imposibilitatea evoluției umane fara existența permanentă a acestui demers. În fond, cum ne puteam imagina realizarea impunerii diverselor coduri de legi, de precepte și principii, care au existat încă de acum patru mii de ani, diverselor populații, uneori desparțite de teritorii semnificative ca și de bariere lingvistice fără comunicarea centralizată a acestora? Sau cum putem interpreta nasterea de eroi si de simboluri unificatoare pentru populații întregi fără o reală strategie de imagine?
Scurt istoric: Manipularea în Lumea veche a fost permanentă și utilizată de majoritatea structurilor iar scopurile ei au fost perfect înțelese de cei care o practicau.Nici măcar lipsa mijloacelor tehnice fără de care nouă ni se pare imposibil să pornim asemenea acțiuni nu i-au împiedicat sa le puna în aplicare și să aibă succes.Acțiunile de manipulare politică ale prezentului sau ale trecutului apropiat seamănă, în multe privințe, cu cele ale antichitații.Și aceasta pentru că și unele și celelalte au izvorât din aceeași nevoie a clasei dominante de a obține, fără utilizarea violenței, supunerea dominaților.Dacă ne vom opri mereu la deosebirile tehnologice dintre cele două epoci vom rata o evidență.Aceea a prezenței continue a unei comunicări duse în scop manipulatoriu de ierarhie, comunicare compusă din informație și imagine. Presa și-a inceput activitatea în Europa fiind în mare masură un instrument al puterii care a descoperit utilitatea comunicării și cu acea parte a populației interesată mai mult de ziar decât de carte.Controlul asupra presei a fost simplu de pus la punct, fie prin metoda clasică a cenzurii, fie prin condiționare economică, fie prin blocajul administrativ prin neînnoirea privilegiului de funcționare a gazetelor cu puncte de vedere ostile, fie prin toate la un loc. Presa a reușit să iasă din condiționarea guvernamentală în momentul în care , în mai multe state europene, sau pe continentul American, au apărut partidele politice adverse si alternanța la putere.Existența opoziției politice legal admise a generat nașterea cu acte în regulă a presei de opoziție , și implicit, a jurnalismului ca meserie.După Constituția Americană cu al sau First Amendament si după Revoluția franceză si Declarația drepturilor omului si cetățeanului , liberalizarea discursului prin presă a marcat începutul informării individului din surse alternative și nașterea ziarelor independente întâi față de putere și apoi de politic.Incepand de acum, ierarhia va avea două căi de conlucrare cu media.Va încerca să o domine, prin abuz și forță ca în societățile totalitare , sau economic și prin jocuri de presiune ca în celelalte, sau va încerca să o influențeze aplicându-i tehnici de comunicare, asa cum a făcut de milenii cu populația.Din acele timpuri putem vorbi de manipularea directă a cetățeanului-după metoda déjà cunoscută din istorie-sau de manipularea intermediată prin mijloacele de comunicare în masă.Independența media și apoi transformarea ei într-o afacere globală vor da naștere unor centre alternative de putere care, de la un moment dat, nu vor juca nici cartea guvernării, nici cartea opoziției, ci vor evolua conform propriilor lor interese determinate de o diversitate de factori. Din perspectiva comunicării oficiale, media este un instrument extrem de util pentru invadarea și ținerea sub control permanent al câmpului ideatic al comunității ce trebuie dominate.Media independentă de ierarhie, media constituită în grup propriu de interese, reprezintă un inamic deranjant ,care amenință exact acest control.În momentele electorale din contemporaneitate , sau în momentele de confruntare între o ideologie și o contraideologie în trecut , consumatorul de media este pus să aleagă între realitatea definită de ierarhie și realitatea definită de media necontrolată de aceasta. Multiplicarea canalelor de comunicare a permis în secolul al XX-lea ca instituțiile propagandei să proiecteze o realitate artificială să acopere tot câmpul ideatic al mulțimii putând astfel să furnizeze fluxul necesar de motivații și de răspunsuri la provocarile vieții reale astfel încât regulile sistemului să apară mereu ca fiind solutia cea mai convenabilă.Comunicarea inițiată de sistem, până în epoca modernă, a intenționat doar să justifice realitatea existentă, să o consolideze și să motiveze individul să-și ocupe locul prestabilit în interiorul ei.Nicio clipă nu a încercat să modifice realitatea.Proiectul totalitar pornește de la înlocuirea realității cu o viziune ideologizată a acesteia.Întregul univers al celor aflați sub cupola totalitară este închis și rezugrăvit, și tot ce este afară este fie negat, fie blamat.Din locuința sa insalubră, săracul Lumii Vechi vedea statuia de aur a liderului alături de statuia de aur a zeului și înțelegea care sunt raporturile de forțe în această lume.Nimeni nu încerca să-i spună că locuința sa nu este insalubră, sau că el nu este sărac, ci doar că este normal sa se întample așa.În apartamentul neîncălzit din blocul construcției socialiste, cetățeanul român al Epocii de Aur vedea la televizor că traiește în cea mai bună dintre lumi și că se află pe cele mai înalte culmi de progres și de civilizație.Negarea acestor informații și invocarea realității care însemna frig, foame, lipsă de medicamente și tot restul era pedepsită la fel cum era pedepsită revolta împotriva sărăciei în trecut.Formidabilul atribuit al media de a crea o realitate alternativă a generat posibilitatea marilor dictaturi ale prezentului de a completa, printr-o contribuție proprie, lecția manipulării inventată de antici.Prăbușirea statelor totalitare și a propagandei specific lor a demonstrat că realitatea învinge până la urmă artificialul și că întotdeauna se va găsi un canal necontrolat care va distorsiona emisia oficială și care va introduce în sistem dubiul, neincrederea, nemultumirea și, în cele din urmă, revolta.Mai ales că acest canal necontrolat de structura atacată a fost, de fapt, construit de o altă strucură dominantă, care utiliza însa alte paradigme comunicaționale, alte concepte cheie și o realitate artificială mai ușor de acceptat.
Capitolul 1
Note teoretice privind manipularea si dezinformarea
1.1 Principii, categorii și tehnici de manipulare și dezinformare:
Conform Dicționarului de Sociologie, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat. Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a intereselor unei clase, grup, colectivități nu prin mijloace coercitive, la îndemână totuși puterii, ci prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la această cale în situații de divergență de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea fiind un instrument mai eficient și mai puternic decât utilizarea forței. Kara Murza rezumă fenomenul manipulării într-o formulă satisfăcătoare:Manipularea este un mijloc de a-ti impune vointa actionând în mod spiritual asupra oamenilor prin programarea comportamentului lor.Se va observa că nu se acționează inițial nici asupra conștiinței, nici a inconștientului, ci asupra comportamentului, de unde se ajunge până la inconstient, de unde se ajunge la conștiința care asumă și justifică totul, astfel încat comportamentul poate deveni repetitiv și chiar automat.Salutul hitlerist este un exemplu recent în aceste sens, dar se poate menționa și semnul crucii făcut într-un sens sau într-altul, prin care catolicii se diferențiaza de ortodocși, pumnul ridicat al socialiștilor, salutul militar, strangerea de mână și, mai mult de atât un anume vocabular folosit cu o anumită intenție și sfârșind prin a modifica gândirea celui care îl folosește, de la limba de lemn comunistă până la jargonul drepturilor omului. Informația este concepută într-un limbaj accesibil și celor cu un IQ sub mediu. Comunicatorul nu impune ci stimulează. El nu se mai adresează conștientului ca sistemele totalitare, ci inconștientului, penetrând subconștientul cu tehnici emoționale. Astăzi nu se mai ordonă: faceți asa și nu invers ci se stimulează emoțiile primare ca individul manipulat să aibă senzația că optează în funcție de propriul său liber arbitru. În Războiul psihologic, o echipă de cercetători militari specialiști în dezinformare scriau înca din 1954: „ Misiunea manipulatorului este de a determina corect orizontul aspirațional al victimei și de a-i păcăli conștientul adresând impulsuri direct inconștientului trecând de filtrul subconștient. Controlând acest sub ego, manipulatorul încheie o aliantă cu zonele întunecate și abisale ale inconștientului stimulând diferite efecte neuronale cum ar fi frica, teroarea, ura, stresul, agitația, idolatria etc…” Atentatele de la WTC Informația este concepută într-un limbaj accesibil și celor cu un IQ sub mediu. Comunicatorul nu impune ci stimulează. El nu se mai adresează conștientului ca sistemele totalitare, ci inconștientului, penetrând subconștientul cu tehnici emoționale. Astăzi nu se mai ordonă: faceți asa și nu invers ci se stimulează emoțiile primare ca individul manipulat să aibă senzația că optează în funcție de propriul său liber arbitru. În Războiul psihologic, o echipă de cercetători militari specialiști în dezinformare scriau înca din 1954: „ Misiunea manipulatorului este de a determina corect orizontul aspirațional al victimei și de a-i păcăli conștientul adresând impulsuri direct inconștientului trecând de filtrul subconștient. Controlând acest sub ego, manipulatorul încheie o aliantă cu zonele întunecate și abisale ale inconștientului stimulând diferite efecte neuronale cum ar fi frica, teroarea, ura, stresul, agitația, idolatria etc…” Atentatele de la WTC din septembrie 2001 au adus în discursurile prezidențiale ale lui Bush jr. predicatele stresului și ale fricii. Preluate de presa, sintagme ca „război total împotriva terorismului” au permis instaurarea unui regim polițienesc. Același lucru s-a întamplat în Rusia lui Putin după atentatele cecenilor din Groznii. Ca să nu mai vorbim de tehnicile de propagandă și manipulare bazate pe ură de rasă, de clasă, intoleranța religioasă și inter-etnică! Ca să convingi un om să ia viata unui seamăn de-al său trebuie să-l convingi mai întai că face un bine global, că victima este un monstru, un demon. Nu degeaba a apărut sintagma: axa răului! Specialiștii în manipulare au identificat temerile de care omul se exorcizeaza prin exteriorizare, prin spectacol mediatic. Teama de moarte este foarte des folosită în acapararea atenției publice. Nu este un secret pentru nimeni că bătrânii citesc cu o oarecare voluptate anunțurile mortuare, că știrile violente fac cea mai mare audiența. Un specialist american în comunicare, Mark Wiezer notează: „ Moartea este o valoare certă, deorece omul află cu plăcere că altcineva a murit, în timp ce el continuă să trăiască”. După moarte, alte atribute care fascineaza și magnetizeaza publicul sunt violența și sexul. Astfel beneficiarul comunicării mediatice este corupt, i se ațâță artificial cele mai nesănătoase instincte și astfel el consimte să cadă în plasa manipulatorului, devenind din ce în ce mai dependent de un set iluzoriu de plăceri intense.Putem să forțăm o generalizare, dar dacă privim atent produsele media ne mai liniștim puțin, prin care să subliniem deontologia producătorilor de televiziune: „Interesul nostru este să-i oferim publicului ceea ce el caută: senzationalul. Pe cine ar interesa o stire cu un doctor căruia i-a ieșit o operație, sau un preot care propovăduiește binele? Sunt banalitați. Audiența apare odată cu socul. Dacă un preot violează un baiețel, sau medicul își înșeală soția cu una dintre paciente și aceasta din urmă, cuprinsă de deznădejde se aruncă pe geam, toate astea stârnesc interesul unor categorii largi de public, din toată lumea, indiferent de rasă, sex sau religie!” Cinic, sumbru, dar din păcate adevarat! Reality show-urile, prin banalizarea intimitații pregătesc terenul unui Big Brother social. Dacă nazismul sau comunismul ar fi beneficiat de tehnicile de control de astăzi, libertatea individuală și democrația ar fi rămas niște utopii. Tehnici de manipulare: Cele mai utilizate tehnici de manipulare sunt: piciorul-în-ușă, trântitul-ușii-în-față și mingea-la-joasă-înălțime. Alături de aceste tehnici (descrise pe larg în orice lucrare de psihologie socială) se folosesc și alte metode mai puțin cunoscute: manipularea semantică, manipularea neurolingvistică, manipularea prin imagini subliminale. Asemenea tehnici pot aparține categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți. Piciorul în ușă – Această tehnică pornește de la ideea că pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră este convenebil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la început. Eficacitatea acestei tehnici a fost dovedită de numeroase experimente. Primele demonstrații ale efectului de picior-în-ușă au fost realizate de Freedman și Fraser. Proiectul lor era să convingă gospodinele, într-o anchetă asupra alimentelor consumate în mod obișnuit de familiile americane, să primească acasă o echipă de cinci-șase oameni. În prealabil fuseseră avertizate că ancheta era relativ lungă (2 sau 3 ore), apoi că anchetatorii trebuiau să aibă libertatea totală de a controla prin casă pentru a stabili lista completă a produselor de consum curente care se găsesc acolo. Era vorba deci de o cerere greu de acceptat și de fapt puține gospodine au răspuns solicitării în mod spontan (22%). Recurgerea la tehnica piciorului-în-ușă le va permite celor doi (Freedman și Fraser) să dubleze numărul gospodinelor care au acceptat ca o astfel de anchetă să se desfășoare acasă la ele. Metoda folosită de cei doi autori a constat, într-o primă fază, în determinarea gospodinelor să participe la o scurtă anchetă telefonică (să răspundă la opt întrebări asupra consumurilor alimentare obișnuite). Odată obținut acest act puțin costisitor, nu le mai rămânea decât să telefoneze acelorași gospodine, câteva zile mai târziu (trei zile) pentru a le cere, de data aceasta să accepte să primească acasă echipa de anchetatori. Procedând astfel, adică precedând cererea finală costisitoare de o cerere inițială puțin costisitoare (dar în legătură cu același tip de corportament), Freedman și Fraser au reușit să obțină o rată de acceptabilitate de 52% din numărul total de gospodine contactate. Prin urmare, această tehnică constă în obținerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilității celui vizat de a accepta o concesie mai mare. Trântitul ușii în față – Constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de acceptat prin comparație cu următoarea solicitare care pare mult mai rezonabilă și are mult mai multe șanse de a fi acceptată.Ușa-în-nas sau trântitul-ușii-în-față este susținută de un principiu invers celui al tehnicii piciorului-în-ușă. Adică: cererea inițială se referă la un serviciu extrem de costisitor, nu la unul mai puțin costisitor cum ne-am aștepta. Mai precis, principiul constă în a cere cuiva un serviciu foarte mare, mult prea mare ca să-l accepte, înainte de a-i solicita un al doilea serviciu al cărui cost este mai mic. Această tehnică este întâlnită destul de des (seamănă cu negocierea, tocmeala). Cialdini și colaboratorii săi au oferit o primă explicație a acestui fenomen. Ei considerau că dacă se începe prin a cere cuiva o favoare extremă al cărui refuz este sigur și dacă se trece după aceea la o cerere mai mică individul ar putea simți o presiune normativă care să-l facă să răspundă acestei concesii printr-o concesie din partea sa. În măsura în care situația se prezintă astfel încât răspunsul celuilalt la cererea noastră să implice o alegere dihotomică (da sau nu) singurul mod pentru el de a demonstra reciprocitatea constă în a trece din poziția inițială de refuz într-o poziție de acceptare. Astfel, printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie din poziția inițială, este posibil să-l determinăm pe celălalt să accepte cererea pe care doream s-o accepte de la început. Întreaga explicație a lui Cialdini și a colaboratorilor săi se bazează pe noțiunea de concesie reciprocă. Mingea la joasă inălțime – Această tehnică este foarte asemănătoare cu piciorul-în-ușă, dar și cu ușa în față. Asemănarea cu prima procedură este aceea că persoana care comunică încearcă să obțină conformarea în raport cu o cerere obținând mai întâi acordul cu o cerere mai puțin costisitoare. Diferența constă în faptul că tehnica piciorului-în-ușă obține mai întâi o conformare la o cerere rninoră pastrând cererea reală ascunsă, în timp ce tehnica mingii joase obține conformarea la cererea reală păstrând costurile ei ascunse. Utilizată îndeosebi în industria reclamei sau în comercializarea unor produse (după acceptarea prețului, cumpărătorului i se aduce la cunoștiinștiintă că prețul negociat nu cuprinde o serie de accesorii) această tehnică își sprijină efectele pe doi factori: implicarea individului în decizia de a se angaja în acțiune și trăirea de către subiectul-țintă a unui sentiment de responsabilitate față de cel care a formulat cererea (ca în cazul ușii în față). Manipularea semantică – Ca formă de falsificare a informației este cea mai utilizată. Se face apel la ambiguitatea vocabularului pentru a fi disimulate scopurile și constă în a acționa asupra auditoriului fără ca acesta să bage de seamă. Cele mai utilizate procedee de manipulare semantică sunt: -utilizarea unui jargon specializat într-un alt context decât cel specific. De exemplu, vocabularul militar pentru a descrie confruntările socio-politice. În acest mod, adesea sunt provocate efecte durabile ce pot deveni o modă; •substantivarea adjectivelor. De exemplu, despre două fenomene ale căror evoluții nu au efecte reciproce se va spune că sunt independente, după care se va vorbi despre independență devenită subiect în sine, obținând orice vom dori. În unele situații se pot personifica abstractizările pentru a le crea terenul unor confruntări dialectice; – sensul cuvintelor poate fi profund modificat prin tonul care însotește folosirea lor. Batjocorirea unor termeni le poate schimba sensul, oferind astfel posibilitatea ca, fără să fie exprimat în mod explicit, sensul acestora să se transforme devenind peiorativ; • a face să fie acceptate identități false. Este un procedeu foarte uzitat. Se repetă până la saturație anumite echivalențe, cum ar fi: a avea = a fura sau anumite calificative în mod sistematic adăugate unui substantiv până la crearea unei referințe automatizate în conștiinte; -sunt utilizate și abuzurile de semnificație. Astfel este preluat unul din conceptele de bază ale societății ce se dorește a fi manipulată și, după ce a fost adus până la un sens absolut, fără nici o legătură cu realitatea, se folosește în scopul de a distruge societatea țintă în numele propriilor ei principii: libertatea devine dreptul de face tot ce te taie capul, iar egalitatea se aplică tuturor relațiilor umane, nu numai juridice, ci și economice, intelectuale și sociale. Manipularea neurolingvistică – În 1979 psihologul Richard Bandler și lingvistul John Grinder susțineau că pot pătrunde în mintea oricărei persoane și îi pot influența modul de gândire și de acțiune numai cu ajutorul câtorva metode originale de interpretare a limbajului și a gesturilor. Aceste metode pot deveni instrumente foarte periculoase de manipulare și control social. Bandler și Grinder au pornit de la analizarea comportamentului unor medici psihiatri, cu intenția de a descoperi ce anume îi făcea pe aceștia să aibă succes în comunicarea cu bolnavii, cum reușeau să și-i apropie și să-i influențeze în sensul reintegrării în societate. Astfel, au descoperit că un practician foarte bine antrenat poate influența decisiv comportamentul, emoțiile și gândirea interlocutorilor săi printr-o serie întreagă de metode cum ar fi: copierea gesticii celuilalt, reglarea respirației, modificarea subtilă a limbajului, a mimicii ori a intonației, utilizarea unorancore pentru a creea celuilalt adevărate reflexe condiționate etc. Se creează, în acest fel, o legătură subtilă între practician și interlocutor, legătură datorită căreia practicianul dobândește încrederea celuilalt și apoi, treptat, îi poate influența gândirea, comportamentul și chiar deciziile. De exemplu, în NLP (neuro linguistic programming) oamenii se împart în trei categorii după modul preferențial de percepție: vizual, auditiv, tactil și care se reflectă în alegerea cuvintelor, analogiilor ș.a.m.d. (astfel, un tactil spune că simte că s-a schimbat ceva, când un vizual ar spune ca vede că s-a schimbat ceva). Deslușind din ce categorie face parte interlocutorul și folosind o exprimare proprie categoriei respective îi câștigăm încrederea. Mai mult, pe parcursul conversației, în același scop, putem să-i oglindim discret limbajul corpului (gesturi, posturi, mimică). În plus, putem planta ancore, mici stimuli asociați unei stări pe care o dorim. De exemplu, de câte ori celălalt arată într-un fel oarecare bunăvoință față de noi (ne zâmbește, ne laudă, dă din cap apreciativ) facem un gest (cum ar fi să ne masăm rădacina nasului). După un număr oarecare de repetări, va fi suficient să facem gestul pentru ca interlocutorul să intre în starea pe care i-am asociat-o (bunavoința, în exemplul nostru) asemenea câinilor lui Pavlov care salivau când auzeau clopoțelul. Grinder și Bandler susțin că, aplicată de practicanți experimentați, metoda are șanse de reușită în majoritatea cazurilor. Manipularea prin mesaje și imagini subliminale – Se înscrie în categoria tehnicilor de manipulare subtile, despre care o parte a specialiștilor cred că poate avea efecte semnificative asupra psihicului. Se știe că există un prag al percepției numit prag liminal, sub care nu suntem conștienți de existența unui stimul. Dacă o imagine sau un sunet nu depășesc o anumită intensitate sau durată ele pătrund direct în subconștientul nostru ocolind cenzura conștientă. Este binecunoscut experimentul realizat într-un cinematograf american: filmele au fost presărate cu flash-uri subliminale, cu mesaje precum: "Drink Cola and eat Pop-Corn" (beți Coca-Cola și mâncați Pop-Corn). În urma acestui experiment vânzările de Coca-Cola și Pop-Corn la cinematograful respectiv au crescut spectaculos (cu 18% și respectiv 58%). O tehnică apropiată este folosită mai ales în campaniile publicitare și electorale, cu toate că în mai toate țările civilizate există legi menite să limiteze utilizarea unor astfel de tehnici de manipulare. Este vorba de folosirea unor mesaje quasi-subliminale, cu durată sau intensitate suficient de mari pentru a ieși din categoria legală sau fiziologică de subliminal, dar suficient de scurte sau de puțin intense pentru a trece ca fulgerul, sau aproape neauzite prin conștiințele lente și semi-adormite ale unor spectatori din ce în ce mai învățați să li se explice ca la scoala ceea ce văd și aud. Ca orice acțiune socială care se desfășoară într-un spațiu social unde există multe variabile parțial controlabile și altele incontrolabile manipularea nu trebuie văzută ca o fatalitate, dar nici ca o bagatelă care nu ar merita atenție, deoarece are un potențial deosebit de important în formare și întreținerea unor curente de opinie. Principiile dezinformării: Conceptul este greu de definit însă putem găsi câteva direcții asemănătoare care ne-ar putea întregi și consolida viziunea despre dezinformare: minciuna, șiretlic (atunci când dai de crezut că te vei deplasa la dreapta când de fapt tu intenționezi s-o virezi la stânga), intoxicarea care constă în furnizarea de date eronate, propaganda pozitivă prin care se încearca implementarea ideilor proprii unei mase cât mai largi de populație ca fiind un adevăr imuabil, propaganda negativă prin inducerea unei acțiuni oribile pe care s-o atribui ulterior inamicului, influențarea. Poate cea mai complexă abordare a dezinformarii îi aparține lui Vladimir Volkoff care o postulează asa: “Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, dar nu a indivizilor, în scopuri politice, economice, militare, sociale, fără a se folosi de tehnici clasice de publicitate, prin alte mijloace de tratare decât propaganda, a unei informații verdice sau nu, neacordandu-se importanță veridicității informației respective ci felului în care este prezentată”.Într-un sens putem admite că manipularea cu toate componenetele ei de dezinformare, propagandă și agresiune info-energetică (psihotronică) este un mijloc de impunere a voinței unui individ sau grup, acționând în mod distal asupra oamenilor prin programarea comportamentului lor. Asadar, manipularea vizeaza conștientul, inconștientul și subconștientul subiectului având ca țintă finală schimbarea comportamentului în asa fel, încât subiectul agresat să creadă că a luat această decizie prin liber arbitru și nu prin condiționare! Simbolistica comunistă, nazistă, salutul militar, facerea semnului crucii la ortodocși care se deosebește de cel facut de catolici, limbajul folosit fac parte din arsenalul sistemului de a se impune mimetic prin confuzare și depersonalizare! Presa audio-vizuală și scrisă a devenit o platforma de formare a conștiințelor, însă interpretarea corectă a informațiilor primite este dificilă fără o cunoaștere de ansamblu a contextului mai larg în care se deruleaza informația și atunci când există tendința de manipulare sau dezinformare, se eludează conștient parți din subiect care ar ajuta consumatorul să-și conceapă o proprie interpretare a informației. Asa apar autoritațile fictive ale căror predicate nu se mai analizează ci se execută! În perioada Inchiziției, de exemplu, preotul avea autoritatea de a impune dogma: “cine nu este cu noi, e impotriva noastră!” Astăzi editorialiștii care și-au construit un renume pot manipula aderenții prin credibilitatea propriei semnături. În lumea democratică se întâmplă, din păcate prea adesea ca minoritatea aflată la putere să facă tot posibilul de a ține secrete tehnologiile și doctrinele care permit manipularea conștiinței publice. Schema este însă simplă: recompensarea generoasă a “oamenilor noștri” și boicotarea, ridiculizarea “celor care nu sunt cu noi”. Categoriile dezinformării: 1.Prin cuvânt: Se aplică etichetarea. Adversarul este asociat cu un mit întunecat, malefic la care vibrează conștiința de masă. (corupt, anti-semit, mafiot, bolșevic, fascist, taliban, securist etc). Consecința imediată este ca publicul șovăielnic, neinformat se va depărta de cel etichetat. Cei care poartă etichete sinistre vor fi obligați să-și consume enorm de multa energie în încercarea de a se „curăta”. 2. Prin numar: Este foarte greu pentru un spectator sau cititor să verifice daca la un miting au fost 10.000 sau 60.000 de manifestanți. Specialiștii știu că spre deosebire de cuvânt sau metaforă, numărul posedă autoritatea matematică a rigorii, preciziei și imparțialitații. Pornind de aici și mai ales de la remarca lui Michel Focault: „ limba numerelor este absolut indispenabilă dominației ideologice” s-a conceptualizat unul dintre principalele obiecte de manipulare. Aici nu are importanță dacă numarul este plauzibil sau autentic, nici măcar verosimil, el impunându-se prin sine! „În piața Victoriei au manifestat împotriva guvernului peste 100.000 de pensionari!” Institutele de sondare manipulează după bunul plac statisticile fără să poată fi verificate. 3. Prin repetiție: Marele propagandist Goebels spunea că dacă repeți de 1000 de ori o minciună ea devine un adevăr acceptat de toți cei care înzestrează cu valoare afirmația. Așadar mijlocul de acțiune cel mai eficace în manipulare este repetiția constantă a acelorași afirmații, din medii și unghiuri diferite, pentru ca publicul să se obișnuiască cu ele, încetând în a le mai filtra cu propria rațiune, înlocuită pe nesimțite de credulitate! Gustave le Bon nota: „repetiția sfarșește prin a se integra în adâncul inconștientului, acolo unde se nasc motivele acțiunilor noastre”. 4. Prin zvon: Lansarea de „noutați” care să nu necesite o verificare imediată permite reptarea unei minciuni fără niciun risc. Credibilitatea celui care lansează zvonul este necesară, iar daca i se alătură alți comunicatori din medii diferite care confirmă zvonul respectiv se poate obține un adevăr fără conținut. 5. Prin clișee: Este mult mai ingurgitabilă o minciună dacă ea se bazează pe un clișeu întipărit în inconștient. De exemplu știm că „țiganii” sunt predispuși unei păreri colective precare și atunci poți stimula câteva sinonime artificiale: țigan-hoț! Manipulatorul, în acest caz de dezinformare va utiliza clișee negative care să genereze frustrări, nemulțumiri. Clișeele justifică acțiuni adeseori imorale: „Noi suntem de același sânge, împărtășim aceleași valori, cine nu este cu noi, evident este împotriva noastră”. Teoriile conspirației se bazează pe clișee standard: evreu-negustor; german-serios; țigan-hoț; musulman-terorist, etc. Un teoretician al presei, americanul W. Lippman consideră că „procesul de asimilare a informației este de fapt adaptarea mecanică unui fenomen încă necunoscut la o formulă generală stabilă, stereotipă.Drept pentru care, presa trebuie să efectueze standardizarea fenomenului care face obiectul informației. Redactorul ignorând de bună voie nuanțele se va baza pe stereotipii și pe opinii de rutină ca să convingă consumatorul să asimileze știrea fără efort, fără ezitare, fără conflict interior și mai ales, fără analiza critică…” 6. Prin imagine: „O imagine face cât o mie de cuvinte!” Pornind de la această butadă, specialiștii în manipulare sunt de acord că prin imagine mesajul va evita simțul critic al „beneficiarului” și va penetra fără cenzori adâncul inconștientului. Aici tehnica se aseamănă cu cea publicitară. Iată ce notează Kara Murza: „Societatea urbană a occidentului a ajuns fără religie, dar s-a umplut de o cantitate enormă de fetișuri. Partea cea mai importantă a vieții sunt vitrinele, vederea obiectelor consumabile ca imagini, fără cumpărarea suportului.”
1.2 Clasificarea manipulărilor:
Situațiile sociale exercită un control semnificativ asupra comportamentului uman. Acțiunile și reacțiile individului la stimulii dintr-un anumit mediu social sunt determinate de forțe și constrângeri specifice acelui mediu, într-o măsură mult mai mare decât ar fi de așteptat dacă s-ar avea în vedere doar personalitatea intimă a celui în cauză. Chiar și aspecte care par banale, nesemnificative, pot determina schimbări majore în comportamentul persoanelor aflate într-o anume situație socială. Cuvinte, etichete, lozinci, semne, regulamente, legi și, într-o mare măsură, prezența celorlalți sunt factori cu o mare putere de influență asupra individului, dirijându-i reacțiile și comportamentul uneori chiar fără ca respectivul să-și dea seama.
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație socială este creată premeditat pentru a influența reacțiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator. Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație socială. Astfel “manipulările mici” sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației sociale. Trebuie remarcat că, deși în această accepțiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respectă o corespondență strictă cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbări mici pot avea consecințe majore și invers. – Manipulările mici, obținute prin modificări minore ale situației sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donațiile pot crește simțitor atunci când cererea este însoțită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfățișarea celui care formulează cererea. Micile manipulări pot avea și efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăți. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea națională a prezentat mai multe zile la rând informații oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăți. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat ușurați aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situația prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, țăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel național, însă prețul de achiziție care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în așteptarea unui preț mai bun. Prețul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus țăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creșterea generală a prețurilor, cât și în deteriorarea situației financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-și valorifice recoltele pentru a obține surse de finanțare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită și pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.
Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate și în categoria marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posibile. Spre exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naționale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetățenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură. Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparține categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți. – Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere de influență a situațiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri. Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere față de autorități sau, dimpotrivă, să declanșeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi și cele prin care se urmărește dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv. După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deși sunt relativ simple, efectele lor depășesc orice așteptări. În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări și fără remușcări din partea executanților, majoritatea proveniți dintre oamenii obișnuiți. Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curățarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn și periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotație omenească. La nevoie, însuși sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru rațiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentați drept niște troglodiți violenți și periculoși. Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de șocante. În accepția psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si corect în societate, eliberare obținută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creștere a agresivității, a manifestărilor deviante. – Manipulările mari sunt reprezentate de influența întregii culturi în mijlocul căreia viețuiește individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise și nescrise ale societății în care trăiește, de subculturile cu care vine în contact. Neglijând această permanentă și uriașă influență, individul poate face mult mai ușor judecăți greșite sau poate fi lesne de manipulat. În același timp trebuie observat că, tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este ușor de remarcat o manipulare minoră, de genul “trucurilor” electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate. Un efect tulburător și grav al marii manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie, ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepții și standarde sociale se prăbușește brusc.
Conceptul de anomie (din grecește: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul școlii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obișnuit prin apariția și accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acțiuni revendicative în paralel cu creșterea agresivității. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradițiile și legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiți de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situațiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientați, nervoși.
1.3 Contracararea manipulării și principalele strategii de a rezista influențelor:
Profesorul Philip Zimbardo și colega sa Susan Andersen, de la Universitatea Stanford, California, au desfășurat numeroase studii, în urma cărora au cristalizat principalele metode prin care putem identifica momentele în care suntem supuși manipulărilor. De asemenea, ei arată cum ne putem detașa în astfel de momente și, mai ales, care sunt principalele strategii de a rezista influențelor.
În continuare vom analiza primele trei cele mai importante astfel de strategii de combatere a potentialilor factori de manipulare: – Identificarea discontinuităților: De obicei, marile minciuni sunt ascunse sub un înveliș de aparentă normalitate. Și totuși “camuflajul” nu poate fi niciodată perfect. Întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, apare ceva “în neregulă”, ceva ce “nu se potrivește”. De fiecare dată, astfel de momente trebuie să reprezinte pentru noi semnale de alarmă. Regimurile comuniste au colapsat atunci când tot mai mulți oameni au început să simtă discrepanțele uriașe dintre promisiunile înălțătoare ale ideologilor și înrăutățirea continuă a traiului de zi cu zi. În general, când simțim că în adâncul sufletului nostru persistă o nemulțumire (semn al disonanței cognitive), înseamnă că este momentul unei analize “la rece” a situației în care ne aflăm, pentru a lua cât de repede posibil o decizie în privința viitorului. Neglijarea acestor nemulțumiri interne, ignorarea lor conform principiului “lasă că trece” ne pot duce uneori în situații ce par fără scăpare. În fond, libertatea de opțiune, în adevăratul sens al cuvântului, impune mai întâi analiza obiectivă a situației, pentru ca abia după aceea să fie căutată soluția optimă.
Alternând trăirile intense cu momentele de detașare destinate analizelor, ne putem dezvolta un anume scepticism și un simț critic în măsură să ne ofere posibilitatea de a depista la timp influențele nedorite cărora le suntem supuși. – Observarea normalității aparente: Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparențe de normalitate. Pentru a avea succes, agenții de influență trebuie să acționeze în așa fel încât să nu atragă atenția celor din jur. Comportamentul civilizat, respectul și sentimentele de prietenie față de cei din jur nu sunt echivalente cu a le acorda, necondiționat, o încredere absolută. Întotdeauna, un minim simț critic este bine venit. Chiar și cei mai apropiați nouă tind, uneori, să ne exploateze slăbiciunile pentru a-și satisface un interes, sau cum spun bătrânii, încearcă “să ne apuce un deget, pentru a ne lua toată mâna”.La nivel macrosocial, toate regimurile, indiferent de ce orientare ar fi acestea, încearcă să inducă oamenilor obișnuiți sentimentul de normalitate, în măsură să justifice acțiunile guvernamentale și să confere un spor de autoritate suprastructurii. Revenind la modalitățile propriu-zise de detectare a normalității aparente în viața de zi cu zi și la strategiile de evitare a influenței manipulatorilor în astfel de cazuri, trebuie remarcată dificultatea și caracterul complex al acestora. Artizanii manipulării depun eforturi considerabile pentru a evita apariția oricărei discontinuități. Și totuși posibilități de apărare există. Respectarea unor reguli de protocol foarte rigide nu impune neapărat supunerea necondiționată față de acestea. Respectarea oricăror legi, norme și regulamente, scrise sau nescrise, nu înseamnă abandonarea judecării lor cu un ochi critic, mai ales în cazurile în care ele afectează, chiar și într-o mică măsură, drepturi fundamentale precum cele la liberă exprimare, asociere sau informare. Testarea unor asemenea reguli se poate face printr-o minoră încălcare a lor pentru a observa consecințele. Dacă reacția este disproporționat de mare și de violentă, înseamnă că “nu e în regulă ceva” și trebuie să reevaluăm situația, eventual prin adunarea unor informații suplimentare referitoare la cei cu care am intrat în contact sau la respectiva situație socială. În general, o anumită relaxare dublată de un spirit nonconformist sunt necesare în asemenea situații pentru păstrarea capacității de analiză lucidă, în măsură să sesizeze aparența de normalitate. – Sesizarea falsei similarități: Marii artizani ai manipulării nu se mulțumesc doar cu controlul total al victimelor. Ei devin cei mai buni prieteni ai acestora, le captează afecțiunea și respectul, putând astfel să le influențeze mult mai eficient. Pentru a ne feri de astfel de situații este necesar să analizăm cu atenție comportamentul noului partener de relație, să vedem dacă supralicitează într-un anume context și de ce, să facem diferența între ceea ce vorbește sau promite și ceea ce face cu adevărat, să-i cerem, din când în când, câte o dovadă cât de mică, dar concretă, de prietenie.
Este adevărat că exacerbarea unui asemenea comportament critic față de orice nouă cunoștință ar putea să ne împiedice să trăim din plin. Permanenta neîncredere în ceilalți, bănuielile, teama de a nu fi înșelați nu pot rămâne nesesizate prea mult timp de către cei din jur și ar putea să ne izoleze. Probabil, în marea majoritate a cazurilor, este mai bine să-i privim pe oameni cu încredere, chiar cu riscul de a fi dezamăgiți mai târziu. Pentru că toate astea țin, în ultimă instanță, de farmecul vieții. De fapt, secretul supraviețuirii decente nu constă în a ne comporta ca și cum am trăi într-o lume de dușmani, ci de a învăța din greșelile noastre și ale celorlalți Acceptând că am greșit în anumite situații, chiar și numai pentru faptul că ne-am lasat amăgiți, ne va fi mult mai ușor, după aceea, să ne ferim. În acest subcapitol am trecut în revistă principalele strategii de identificare a tehnicilor de manipulare și de rezistență împotriva lor. De aceea vom încheia această parte a lucrarii cu o listă cuprinzând douăzeci și două de sfaturi, propuse de Bogdan Ficeac, necesare pentru a rezista manipulărilor, oferind astfel celor interesați instrumente cât mai eficiente pentru a se sustrage presiunii permanente exercitate de agenții de influenta: 1. Încercați să jucați cu dumneavoastră înșivă, din când în când, rolul de “avocat al diavolului”, combătându-vă propria imagine, concepțiile pe care le considerați de nezdruncinat, prejudecățile, comportamentul, sentimentele. Veți ajunge astfel să vă cunoașteți mai bine, să vă descoperiți punctele slabe ori rigiditățile, dar poate și calități pe care nu vi le-ați pus în valoare. Încercați să vă priviți cu alți ochi, mereu din alte perspective, pentru a înțelege mai bine care este părerea celorlalți despre dumneavoastră. 2. Exersați rostirea unor expresii precum: “Am greșit”, “Îmi pare rău”, “E vina mea”, “Am învățat ceva din greșeala asta”. 3. Fiți atenți la perspectiva din care alții încearcă să prezinte, să încadreze o problemă, o situație, o anume opinie. Acceptând necondiționat premisele lor, le oferiți din start un avantaj substanțial. Fiți pregătiți pentru eventualitatea de a respinge de la bun început, în întregime, punctul lor de vedere și de a veni cu varianta dumneavoastră. Feriți-vă să treceți la discutarea detaliilor înainte de a vedea dacă problema, în totalitatea ei, nu este cumva greșit pusă. De multe ori agenții de influență își atrag interlocutorul în discuții pe marginea unei probleme, pentru ca abia când e prea târziu acesta să-și dea seama că întreaga problemă era artificial creată. Spre exemplu, după revoluția din 1989, regimul de la București a făcut nenumărate presiuni asupra ziariștilor pentru discutarea articolelor pe care ar fi trebuit să le cuprindă legea presei. Ziarele independente însă au pus problema cu totul altfel: era într-adevăr necesară legea presei sau apariția ei ar fi putut justifica un nou val de cenzură informațională? 4. Acceptați pierderile pe termen scurt (în bani, timp, efort, sau chiar respect față de propria dumneavoastră persoană) pentru a vă păstra independența. Lăsându-vă atrași cu ușurință de mirajul unor avantaje imediate, puteți cădea în capcane foarte periculoase, iar suferința produsă de apariția disonanței cognitive va fi incomparabil mai mare decât cea provocată de nemulțumiri sau de necazuri trecătoare. Acceptați micile pierderi și gândiți-vă că ele vă sunt învățătură de minte pentru a nu mai greși în viitor. 5. Puneți imediat piciorul în prag atunci când sunteți nemulțumit, agasat, sau când suferiți din cauza comportamentului unei persoane apropiate. Exersați-vă în a spune:,,Pot trăi și fără dragostea (prietenia) ta, chiar dacă la început îmi va fi greu. Dacă vrei să mai fim împreună (prieteni), încetează să mai faci lucrul ăsta și obișnuiește-te să faci asta”, sau: “Pot supraviețui fără favorurile dumneavoastră, dacă vreți să rămânem în relații bune, gândiți-vă să mă tratați cu mai mult respect” ș.a.m.d. În caz că nu sunteți luat(ă) în serios, chiar după avertismente repetate, pregătiți-vă să vă detașați (despărțiți) total de persoana respectivă. 6. Evitați întotdeauna să luați hotărâri pripite, mai ales în situații care vă sunt neclare. Mulți agenți de influență exagerează graba cu care trebuie să răspundeți, presându-vă, pentru a nu vă da timp de gândire. Judecați problema la rece, luați-vă un răgaz suficient, căutați surse suplimentare de informații asupra subiectului și abia apoi puneți-vă semnătura. 7. Întotdeauna când ceva vi se pare neclar, insistați cu întrebările până ce vă lămuriți complet. Nu-i lăsați pe agenții de influență să vă facă să vă simțiți prost și astfel să vă reducă la tăcere, în foarte multe cazuri, explicațiile superficiale sunt semne ale unor tentative de manipulare, dar și ale superficialității și incompetenței celui chipurile atotștiutor. 8. Exersați-vă în descifrarea sensurilor ascunse ale lucrurilor sau situațiilor întâlnite la fiecare pas, indiferent cât de banale ar părea: rolul uniformelor, substratul diverselor relații interper-sonale, intențiile reale ale diverșilor vorbitori, rolul nescris al unor legi și regulamente. Încercați să vă explicați ce s-a urmărit prin promovarea unor anumite concepții arhitectonice, care sunt tentativele de manipulare prin afișarea diverselor simboluri sau sigle, ce interese se ascund sub unele alianțe de circumstanță, prin ce mijloace este obținut acceptul sau atașamentul unora sau al altora față de anumite idei, organizații sau lideri, cum acționează asupra individului presiunea grupului social din care face parte, ce se poate citi printre rânduri în articolele din ziare ș.a.m.d. Poate fi un joc interesant, dar și foarte util. 9. Fiți atent(ă) la regulile impuse de gazde, atunci când sunteți în rolul oaspetelui. Uneori respectarea instinctivă a acestora (pentru a nu da dovadă de impolitețe) vă poate limita drastic libertatea de exprimare, de acțiune și chiar de alegere. Priviți cu detașare regulile de protocol, respectați-le, dar nu într-o asemenea măsură, încât să renunțați la a vă mai expune deschis părerile. Încercați din când în când să jucați rolul nonconformistului. Reacțiile celor din jur vă vor putea demonstra dacă au sau nu intenții ascunse. 10. Nu acordați credit soluțiilor simple în cazul unor probleme personale, sociale sau politice complexe.
11. Amintiți-vă că nu există dragoste sau prietenie totala, necondiționată, din partea unui străin, la prima vedere. Fiți foarte atenți la cei care încearcă să vi se “bage sub piele” și încercați să aflați ce anume urmăresc să obțină de la dumneavoastră. Însă chiar și în cadrul relațiilor obișnuite de prietenie sau de iubire, rețineți că acestea pot fi verificate numai în timp. De asemenea, este imposibil ca ele să reziste dacă unul numai dă, iar celălalt doar primește. Încrederea, adevărata dragoste sau prietenie au la bază reciprocitatea și respectul față de celălalt. 12. Dacă ajungeți într-o situație socială nouă, într-un anturaj nou, într-o companie nefamiliară, încercați imediat să aflați de pe ce poziție puteți intra în contact cu cei din jur și care sunt principalii agenți de influență ai grupului. Intrați pe “lungimea de undă” a acestora, aflați cât mai multe amănunte despre ei, “citiți-le” preferințele, orgoliile, preocupările, flatați-i dacă e cazul, încercați să descifrați ce urmăresc și apoi căutați soluțiile cele mai bune pentru a rezolva problemele ce se pot ivi. 13. Evitați situațiile total nefamiliare, în care nu vă puteți manifesta libertatea de acțiune sau de exprimare. Dacă totuși vă aflați într-o asemenea situație, începeți cu testarea limitelor ce vă sunt impuse. Acceptați un preț mai mic pentru a vă elibera, în loc să vă supuneți unor suferințe greu de suportat pe care vi le-ar putea provoca rămânerea într-o astfel de situație. 14. Nu vă dezvăluiți sentimentele, dorințele ascunse, slăbiciunile sau limitele în fața oricui. Amintiți-vă că, uneori, chiar și cel mai bun prieten vă poate trăda sau vă poate exploata cu ajutorul acestor destăinuiri. 15. Obișnuiți-vă cu momentele de detașare emoțională, mai ales atunci când doriți să analizați cu atenție o anumită problemă. Exersați-vă în păstrarea calmului și a sângelui rece, în confruntările cu cei care încearcă să va manipuleze. De foarte multe ori ei urmăresc să vă enerveze special pentru a vă crea momente de vulnerabilitate de care să se folosească în a vă îngenunchea. 16. Nu vă lăsați la cheremul lăcomiei și al satisfacerii orgoliului personal. Agenții de influență știu foarte bine cum să vă exploateze aceste slăbiciuni pentru a profita de pe urma dumneavoastră sau chiar pentru a vă supune în cele din urmă. Rezistați ademenirilor, lingușelilor, bârfelor, iar dacă vă simțiți nesigur(ă) și nu știți cum să procedați, gândiți-vă la persoana pe care o considerați un exemplu de onestitate și stăpânire de sine și imaginați-vă cum ar proceda aceasta în locul dumneavoastră. 17. Acceptați schimbul de idei, analizați la rece opiniile sau concepțiile ce nu coincid cu ale dumneavoastră, mai ales când sunt susținute de argumente concrete, încercați să vă puneți în locul celor cu care vă confruntați ideile, pentru a vedea mai bine unde greșesc ei sau unde greșiți dumneavoastră.
18. Identificați momentele în care simțiți un sentiment de vină și încercați să-i aflați originea. Vedeți dacă nu vă este indus în mod artificial pentru a vă determina să acționați într-un anume fel. În general, nu luați decizii pentru a scăpa de sentimentul de vină. Acceptați-l ca pe o componentă inevitabilă a firii umane, dar nu acționați sub imperiul său. 19. Acționați pe deplin conștient în toate situațiile. Nu luați decizii doar pentru că “așa trebuie” sau pentru că așa v-a intrat în reflex. Încercați să vedeți care anume reflexe corespund convingerilor dumneavoastră intime și care v-au fost impuse prin diverse tehnici de manipulare. 20. Gândiți-vă că, uneori, consecvența poate conduce la rigiditate. Dacă în urma unei analize detașate vă dați seama că ați greșit, nu persistați în greșeală doar de dragul consecvenței. 21. Autoritățile legitime trebuie respectate, dar cei care se erijează în autorități fără a avea legitimitate trebuie supuși unei analize atente pentru a vedea care sunt interesele ascunse ce îi animă și pentru a găsi calea de a-i respinge. 22. Vociferările sau reacțiile emoționale nu sunt suficiente pentru contracararea actelor de inechitate sau de injustiție. Pentru a lupta împotriva oricăror abuzuri trebuie să vă asumați deschis opțiunea și să le înfruntați până la capăt, indiferent de consecințe.
Capitolul 2
Manipulare și propagandă în mijloacele de comunicare din regimurile totalitare române
2.1 Presa română sub tutela dictaturii carliste și din timpul celui de-al doilea
război mondial:
Pentru a întelege mai ușor rolul mass-mediei în România guvernată de sisteme totalitare, voi prezenta la începutul acestui capitol varianta totalitară a manipularii și propagandei promovate de presa din principalele două astfel de sisteme care au marcat secolul al XX-lea prin intermediul unei paralele între Germania lui Hitler și Goebbels, și Rusia lui Lenin și Stalin. Manipularea totalitară este o întoarcere în timp, o negare a liberalismului secolului al XIX-lea și o anulare a ideii de opțiune.Sistemul redevine al liderului, valorile sale sunt din nou obligatorii, comunicarea presupune din nou demonizarea celuilalt.Dușmanul este din nou definit ideologic și este iar lipsit de orice drepturi. Varianta totalitară a manipularii a însemnat o tentative de întoarcere la epoca de dinaintea media, bazandu-se însa pe utilizarea masivă a acesteia.În locul plasarii unei opțiuni la care să adere majoritatea dintr-o infinitate de opțiuni liber generate, totalitarismul a anulat toate celelalte opțiuni, a enunțat-o pe singura existentă și a utilizat toate mijloacele de comunicare, dar și de presiune, pentru a o impune indivizilor, pentru a obține unanimitatea.Pe 4 noiembrie 1917, Lenin scrie un proiect de declarație cu privire la liberatatea presei, care va apărea în Pravda, pe 7 noiembrie:” Pentru burghezie, libertatea presei înseamna libertatea celor bogați de a publica și a capitaliștilor de a deține și a controla ziarele, realitatea care în orice țară, chiar și în cele mai libere, dă naștere unei prese corupte.Pentru guvernul muncitorilor și țăranilor, libertatea presei înseamnă eliberarea presei de sub opresiunea capitalistă și instaurarea proprietații publice asupra fabricilor de hartie și a tipografiilor.Ca prim pas al acestui scop, strâns legat de eliberarea a poporului muncitor de sub oprimarea capitalistă, Guvernul Provizoriu al Muncitorilor și țăranilor a înființat o Comisie de Anchetă pentru a verifica legaturile dintre capital si publicații, pentru a vedea sursele fondurilor și beneficiilor ziarelor, lista donatorilor, bani dați petru acoperirea deficitelor și orice alt aspect legat de afacerea de presă, în general.Ascunderea datelor, conturilor și documentelor sau furnizarea altor evidențe contabile despre care se știa că sunt false vor fi pedepsite de un tribunal revoluționar”. O analiză comparată a evoluției- măcar din punct de vedere comunicațional- a celor două mari sisteme totalitare ale secolului al XX-lea ne indică extrem de multe similitudini, diferențele fiind mai degrabă dictate de nivelul diferit de dezvoltare al masei și al tehnologiei avute la dispoziție, precum și de conjuncturile istorice semnificativ deosebite.În rest, amandouă organizațiile au confiscat media, au adaptat comunicarea lor la agenda comunitații, pe care apoi au modificat-o în spiritul ideologiei proprii , și-au demonizat adversarii și i-au eliminat după ce convinseseră majoritatea de pericolul pe care îl reprezantau, au impus noi reguli de funcționare a întregului sistem social și le-au respins polemic pe cele vechi sau pe cele existente în alte țări, au oferit un scop major întregii societați și au subordonat acestui scop întregul demers al existenței individuale, dar mai cu seamă colective ale respectivului popor.Au urmat ca efecte aproape normale:gulagul și holocaustul.Realitatea artificială, construită de o medie integral coordonată, care transmitea în toate colțurile teritoriului, prin toate canalele posibile, un mesaj unitar pornit de la necesitați concrete ale mulțimii, dar și de la idei și concepții considerate adevărate sau juste de un numar important de cetațeni a făcut posibilă acceptarea și chiar aprobarea de către milioane de oameni a violențelor dezlănțuite asupra unor semeni ai lor.Motivul pentru care bolșevicii ruși sau naziștii germani și-au ucis adversarii derivă din viziunea lor asupra exercitării puterii.Motivul pentru care populația țărilor respective a acceptat crimele celor două regimuri a fost influențat, în mare masură, de comunicarea oficială, cea care a construit realitatea în care acele acțiuni deveneau necesare sau, dacă nu, măcar justificabile. Jean Marie Domenach, comparând propagandele nazistă și leninistă, consideră că ”pentru leniniști propaganda era traducerea strategiei, atunci când Lenin lansează sloganul pământ și pace este chiar vorba despre împărțirea pământului și de semnarea tratatului de pace” în timp ce mesajele naziste ”nu prezintă nicio realitate concretă, ci doar cea mai bună formă de mobilizare a masei”. Daca propaganda leninistă are o baza rațională, cea nazistă urmărește “ să răscolească cât mai profund în mulțime ura și dorința de putere”.Trecând peste “sinceritatea” lui Lenin și a bolșevicilor atunci când promiteau pământ, leniniștii emiteau mesajele dorite de masa rusă- de fapt, de o parte semnificativă a acesteia- sătulă de un razboi impopular și presată de sărăcie.Comentând Decretul Pământului emis pe 8 noiembrie 1917, Lenin spunea că bolșevicii se opuseseră legii pe care o semnaseră până la urmă, deoarece “nu am vrut să ne opunem dorinței majoritații țăranilor.De aceea am ajutat la divizarea pământurilor, deși noi am înteles că nu era o soluție”.În schimb, naziștii emiteau mesajele dorite de masa germană în căutare de explicații și de vinovați pentru înfrângerea din același război care-i supărase pe țăranii ruși, pentru dificultățile economice de după război și pentru eșecul Republicii de la Weimar.Lenin promitea un stat fără exploatatori, iar Hitler promitea un stat fără evrei, cu toate consecințele care decurgeau de aici.Amândoi folosise însă această linie de mesaj din motive ideologice, pe de o parte dar și din nevoia majoră de a veni în întâmpinarea nevoilor masei, nu doar din punctul de vedere al soluțiilor executive, dar și al explicațiilor imagologice.La fel ca peste tot, când dominarea își schimbă paradigma, liderul enunță ierarhiei și supușilor atat regulile după care va funcționa societatea, cât și motivele pentru care acestea trebuiesc urmate.Decretele și inițiativele politico-administrative, adoptate de cele două mari puteri încă din primele momente ale instalării lor, au fost întărite și au căpătat consistența fiindcă au fost însoțite de un complex de explicații și de justificari imagologice care derivau din programul ideologic de la care se revendicau și care, la randul său, răspundeau nevoilor măcar a unei clase sociale, dacă nu cumva a unei societați în ansamblul ei. Așa cum marele sau micul proprietar de pământuri era unul din personajele negative ale rusului obișnuit, evreul era unul dintre personajele negative ale Germaniei postrăzboi.Acest personaj negativ putea fi lesne folosit ca explicație pentru toate disfuncționalitațile trecute, prezente, și viitoare ale sistemului, lupta împotriva sa devenind încă și mai utilă din punct de vedere social. Comunicarea totalitară este ultima tentativă asumată de direcționare a cetățeanului în vederea respectării regulilor sistemului.După căderea totalitarismului și implicit a modelului său de comunicare, nicio ierarhie nu mai acceptă posibilitatea manipularii cetațeanului, a dezinformarii sale programatice sau a malformarii adevărului din rațiuni superioare.Este suficient însă să ne uităm la recent consacrata idée de blogosferă pentru a vedea că gate-keeperii există încontinuare, dar nu mai sunt identificabili ca pe vremea cenzurii și propagandei totalitare, ci total invizibili și anonimi.Temele agendei publice în vremea lui Hitler erau hotărâte de Goebbels și transmise prin media coordonată de sistem în timp ce temele care intră astăzi în ciberspațiu nu mai este clar de cine sunt lansate. Pentru a reliefa cat mai veridic rolul presei și al cotidianelor românești din perioada pe care acest subcapitol o va analiza, vom studia efortul propagandistic a doua mari publicații ale vremii, “România” care, potrivit frontspiciului, îl are ca director pe Cezar Petrescu, o vedetă a vieții publice autohtone, și “Universul”, ziar în ale carui pagini a fost surprinsă metamorfoza cotidiană motivată de noile realitați politico-militare de la începutul celui de-al doilea Război mondial, redând viața cotidiană, speranțele și temerile unei generații, aspirațiile unui lider al vremii și starea de tensiune a acelor momente istorice.Ambele publicații au avut în centrul articolelor imaginea celor doi lideri exponențiali ai timpului. Regele Carol al II-lea și, respectiv, generalul Ion Antonescu.Însă înainte de a concretiza aceste idei, este necesară o scurtă prezentare a unei altfel de propagandă, deosebită față de ceea ce am întâlnit în cadrul sistemelor tradiționale, propagandă ce a avut loc în România înaintea celui de-al doilea Război Mondial și a fost inițiată de legionari. După asasinarea premierului Duca de către aceștia, Garda de Fier, formațiunea politică reprezentativă, a fost dizolvată. Sub numele de Partidul "Totul pentru țară" ea își făcea însă reapariția în public, în 20 martie 1935, ca organizație legală, sub conducerea batrânului general Zizi Cantacuzino Grănicerul, în timp ce adevăratul șef, Codreanu, era ținut intenționat în umbră. Acest partid a ales să facă un alt fel de propagandă. Nu publica ziare și nu făcea propagandă, în adevăratul sens al cuvântului, încercând să se diferențieze de celelalte partide care "activau" doar oratoric. Codreanu afișa un dispreț suveran față de orice construcție rațională în domeniul doctrinar sau programatic: "țara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe". Programele erau considerate superficiale, menite a-i amagi pe proști în alegeri, unelte ale "vorbăriei și înșelătoriei politicianiste". Prin acest fapt Legiunea a fost, de fapt, singura formațiune politică interbelică ce și-a propus schimbarea revoluționară a societății românești. Încercând să aducă ceva nou față de programele politice și electorale ale celorlalte partide și grupări politice, Codreanu s-a străduit să găsească alte forme și metode propagandistice cum au fost: taberele de muncă legionare, comerțul legionar și ceremonia de înmormântare legionară. Accentul în noul tip de propagandă se punea pe predominanța acțiunii: "Fapta, nu vorba – Fă, nu vorbi!" era unul din îndemnurile pe care Codreanu le considera cele mai importante. Acest tip de propagandă a încetat în 1937. Lupta electorală din acel an a adus cu sine o revenire a legionarilor la formele propagandistice tradiționale. Cea mai eficientă formă de propropagandă pe care a promovat-o Codreanu în acei ani, 1934 – 1937, a fost subsumată campaniei axate pe muncă, acțiune, exemplu. Garda trebuia să se sustragă reproșului că ar reclama doar deficiențe, nefiind capabilă de o politică constructivă. Așa a apărut ideea taberelor de muncă. Ideea nu era originală. În Italia, asanarea lacurilor pontinice, pusă în scenă cu efect publicitar de către Mussolini, stârnise mare interes. În Germania exista munca obștească. Tabăra de muncă, în varianta românească, trebuia sa fie un fel de falanster, o celulă a noii societăți : "Tabăra este o cetate ideală, unde nu există antagonism între generații și între clasele sociale. Tabăra este o școală în care crește și a crescut numai în câțiva ani de zile, cu puteri nebănuite încă, românismul. La sfârșit, tabăra e o imensă mănăstire în aer liber, în care se roagă legionarii pentru întregul neam". Deci "tabăra" este o cetate, o școală și o mănăstire. Cei care participau la asemenea tabere primeau o diplomă în care era menționat locul și timpul cât a muncit fiecare, cum s-a comportat și ce aptitudini are ca muncitor și comandant. Începând din 1935 niciun legionar nu putea accede la funcțiile de conducere din partid dacă nu poseda o astfel de diplomă. Taberele de muncă legionare au elaborat proiecte care altădată fuseseră teme electorale ale liberalilor sau ale național-țărăniștilor. Alte partide s-au văzut obligate să imite modelul. Legionarii s-au văzut astfel confirmați în acțiunea lor. Pe tot cuprinsul țării, între anii 1933-1937, au fost presărate tabere de muncă voluntară ale Partidului "Totul pentru țară", care reparau podurile din sate, drumuri și biserici, construiau stavilare, săpau fântâni și lucrau pentru solidaritatea colectivă și națională. Nici un alt partid nu a putut egala dinamismul, mistica, sloganurile și propaganda (anexa 5) Garzii de Fier din această perioadă. Numărul taberelor de muncă a crescut de la 4, în 1934, la 50, în 1936, în acest an existând alte 500 de șantiere mai mici. Adevărul este că aceste acțiuni erau populare, fiind admirate chiar de adversarii ideologici ai Legiunii. Iată ce se scria de exemplu în articolul "Cărămizile de la Drăgășani" al unui ziar liberal: "Sub comanda hotărâtă și perseverentă a tinerilor : preot G.Necșulescu și avocat Victor Bărbulescu, o armată întreagă de tineri, de copii și de flăcăi, muncesc de luni de zile, în pielea goală și în arșița soarelui de vară, pentru ca să fabrice cărămida și să înalțe astfel catedrala orașului Drăgășani rămasă de atâta vreme în stare de proiect uitat și părăsit de către drept credincioșii creștini și români de acolo… Tineretul care credea odinioară că rezolvă totul prin violență și distrugere, prin persecuție și prigoană, prin exclusivism și toleranță, s-a putut convinge că mult mai utilă, mai atrăgătoare și mai eficace este lupta și munca pozitivă și extrem de utilă intereselor generale.". Conform ideologiei legionare însă, toate aceste încercări făceau parte din ceea ce profeția lui Codreanu numea "Muntele suferinței". Antrenarea hotărâtă a Mișcării legionare în arena vieții politice, o data cu alegerile parlamentare din 1937, au marcat trecerea la a doua etapă de suferințe și încercări legionare numite de Codreanu, în "Cărticica șefului de cuib", "Pădurea cu fiare sălbatice".Guvernul liberal Tătărescu a emis, în mai 1937, un decret-lege prin care se interzicea munca legionarilor în tabere, sub motivul că sunt subversive.Garda a fost lipsită astfel de cel mai însemnat instrument de publicitate al său. Ea va găsi însă noi mijloace de exprimare: magazinele, restaurantele și cantinele legionare. Cantinele și căminele studențești vor fi și ele desființate la 26 februarie 1937 de Consiliul de Miniștri, în urma cererii lui Florian Stefănescu-Goangă și Gabriel Marinescu. Ele au continuat totuși să apară și după această dată. O atitudine acuzatoare împotriva comerțului legionar ia însă și Nicolae Iorga. Profesorul publicase câteva articole în legătură cu evoluția comerțului românesc și rolul evreilor în domeniu. Savantul susținea că magazinele și cantinele legionare erau centre de iradiere a ideilor legionare. Paralel cu aceste forme de propagandă a mai existat însă una: înmormântările legionare. În 1936, la Cernăuți, un partizan al Paridului "Totul pentru țară", studentul la teologie Gheorghe Grigor, a fost ucis în conflictele dintre comuniștii evrei și membrii mișcării legionare. Înmormântarea, care a avut loc pe 9 mai, a depășit toate asteptările. În ciuda ploii, când cortegiul a ajuns la cimitir erau în jur de 20.000 de persoane. Toți locuitorii Cernăuților au purtat atunci cămăși verzi. A fost, evident, o formș de protest al creștinilor bucovineni contra evreilor. Funeraliile pentru studentul decedat au fost primele dintr-o serie întreagă de ceremonii de înmormântare legionară, prin care Mișcarea și-a croit drum către culmile artei sale dramatice. Cert este faptul că acest caz a adus mișcarii foarte mulți noi membri. Ceremonii funerare fastuoase vor avea loc însă și în 11 noiembrie 1937 cu ocazia înmormântării generalului Zizi Cantacuzino-Grănicerul. Generalul fusese conducătorul oficial al Partidului "Totul pentru țară" și liderul echipei legionare plecate la 24 noiembrie 1936 să lupte în Spania contra comunismului. A fost petrecut pe ultimul drum de o imensă mulțime de bucureșteni și coloane de legionari.Tot fastuoase vor fi și înmormântările din noiembrie 1940, când au fost reînhumați legionarii uciși de guvernul Argeșanu în septembrie 1939. Cu puțin înaintea loviturii de stat și a instaurării dictaturii carliste, presa românească a fost marcată de o criză fără precedent în rândul ziarelor din perioada interbelică. Cotidianele de stânga („Adevărul“, „Dimineața“, „Lupta“) sunt suspendate din 30 decembrie 1937, imediat după instalarea Guvernului Goga-Cuza. „Cuvântul“, ziarul lui Nae Ionescu, a fost interzis în 17 aprilie 1938. Directorul, împreună cu alți colaboratori, au fost trimiși în lagăr. Ziarele de autoritate și prestigiu – „Curentul“, „Universul“ – se confruntă cu mari probleme financiare. Dictatura regală, instaurată prin lovitura de stat din noaptea de 10 spre 11 februarie 1938, a suprimat partidele și, prin asta, a pus capăt vieții politice românești. Într-o țară care trăiește politica la un nivel foarte intens, viața politică asigură hrana zilnică a presei: certuri, scandaluri, discursuri în Parlament, declarații de presă, știri din culise.. Partidele politice sunt moarte iar guvernul nu are cum să cadă, deoarece lovitura de stat a adus în fruntea țării un guvern al Regelui, condus de Patriarhul Miron Cristea, un personaj nou pe scena politica a vremii care nu putea oferi presei cancanurile vitale cotidianelor si a tirajelor. Mult mai grav, înăsprită după lovitura de stat din 10/11 februarie 1938, cenzura emasculează ziarele. Înainte de vreme, în bătălia cu cenzura presei, cenzură durând neîntrerupt din 30 decembrie 1933, cotidianele apelau la un truc. Acolo unde rândurile sau chiar articolele erau scoase de cenzură, redacția lăsa spații albe sau tipărea cuvântul Cenzurat. Acum, tocmai pentru a contracara acest șiretlic, s-a interzis o asemenea practică. Deși cenzurat, textul apare ca și cum așa ar fi fost scris și tipărit.Pe acest fond de criză, piața presei din România înregistrează apariția unui nou ziar. Se numește „România“ și, potrivit frontispiciului, îl are ca director pe Cezar Petrescu. Un ziar având ca director pe Cezar Petrescu nu poate decât să stârnească interesul. Scriitorul e și un ziarist de prestigiu, cunoscut mai ales ca arhitect de gazete: „Gândirea“, „Cuvântul“, „Curentul“ insa din nefericire pentru Cezar Petrescu, dar și pentru presa românească, „România“ nu e ziarul lui Cezar Petrescu. „România“ e oficiosul dictaturii carliste sau, mai bine zis, ziarul lui Carol al II-lea. Alegerea lui Cezar Petrescu ca director al oficiosului „România“ și, prin asta, al trustului de presă alcătuit și din săptămânalul „România satelor“ și „România literară“ n-a fost întâmplatoare. Nu știm cine s-a oprit și a susținut ca scriitorului și publicistului Cezar Petrescu să i se dea o misiune atât de importantă în mașinăria propagandistică a dictaturii regale. Ahtiat după prețuirea scriitorilor, Majestatea Sa nu putea fi decât încântat să aibă în slujba sa directă pe unul dintre scriitorii la modă în anii interbelici. Oricum, Cezar Petrescu e o alegere fericită. Faimei de scriitor și gazetar i se adaugă talentul de a face gazete, de a le conduce și, mai ales, de a strânge în jurul său tineri înzestrați, cei mai mulți proveniți din rândurile scriitorilor obligați să-și asigure existența cotidiană practicând blestemata meserie de gazetar. Mult mai important, Cezar Petrescu e ceea ce se cheamă în epocă un carlist convins. Timp de doi ani și ceva, până la abdicarea lui Carol al II-lea, deși devine, pe rând, ziar al Frontului Renașterii Naționale (din 19 octombrie 1939) și al Partidului Națiunii (din 23 iunie 1940), „România“ (anexa 3) va fi nava amiral a presei puse în slujba incredibilului cult al personalității lui Carol al II-lea. Nu există număr în care, sub un pretext sau altul, să nu se înalțe un imn Regelui Dictator. Formulele gazetărești sunt multe și diverse, dând seamă de o creativitate și o fantezie excepționale, din nenorocire, folosite de Cezar Petrescu într-un scop aberant: comentarii, analize, fotografii și fotomontaje, plasarea de citate în colțul din dreapta sus al primei pagini, adeziuni și telegrame adresate Suveranului. Reportajele dedicate acțiunilor lui Carol al II-lea (participarea la deschiderea de sindrofii, înaltele botezuri regale, vizitele de lucru și vizitele de curtoazie) poartă pecetea de neșters a opulentei absolute. Alături de adeziuni, telegrame, de așa-zise descinderi de la fața locului, relatarea acțiunilor lui Carol al II-lea stă sub semnul strădaniei de a dovedi dragostea și recunoașterea poporului față de Conducător. Momentele de culme ale cultului practicat de „România“ sunt date de numeroasele sărbătoriri care domină, alături de parade, uniforme și instituții de mucava, regimul carlist: aniversarea Restaurației, aniversarea proclamării Constituției din februarie 1938, ziua de naștere a lui Carol al II-ea, înființarea Frontului Renașterii Naționale, înființarea Partidului Națiunii. Dintre numerele omagiale se detașează, indiscutabil, cele consacrate aniversării lui 8 iunie 1930. Cele trei aniversări trăite de ziar dau prilejul unui crescendo evident în materie de pagini consacrate, de fantezie și creativitate gazetărească. Numărul apărut în 8 iunie 1938 consacră aniversării cinci pagini din 20. Sub genericul „După opt ani, o țară nouă“, sunt tipărite pagini precum: „Ctitoriile Regale – dăruințe ale Restaurației“, „Restaurarea monarhică – Restaurarea Națiunii“, „Închinarea celor mulți“. Peste un an, în 8 iunie 1939, „România“ consacră aniversării un număr special, de 36 de pagini (ziarul are normal 20 de pagini). Semnificativ pentru felul în care se scrie despre Carol al II-lea e titlul dat rememorării lui 8 iunie 1930: „Coborând din văzduh, ca un arhanghel al mântuirii, M.S. Regele Carol al II-lea a reînnodat firul continuității dinastice“. Împlinirea a 10 ani de la Restaurație dă ziarului prilejul unui nou spor de pagini: 48! Titlurile de pagini spun totul despre Cultul personalității lui Carol al II-lea: „Regele consolidator de țară“, „Rege al scriitorilor- Rege al culturii românești“, „Muncitorimea în jurul Regelui“. După un stagiu într-o clădire de pe Strada Regală, „România“ se mută într-o clădire de pe Calea Victoriei. Salt nu numai de domiciliu, dar și de condiție materială. Grație finanțării substanțiale, „România“ e astfel unul dintre ziarele românești, dacă nu chiar singurul, care se poate mândri cu echipamente occidentale de ultimă oră. Miercuri, 4 septembrie 1940, dimineața, confruntat cu mari manifestări de protest față de cea de-a doua ciuntire a țării în decurs de doar două luni, Carol al II-lea apelează la soluția considerată de el și de camarilă drept salvatoare: îl demite pe premierul Ion Gigurtu și-l însărcinează cu formarea noului guvern pe generalul Ion Antonescu, dușmanul său, adus rapid de la Mănăstirea Bistrița, locul în care generalul avea domiciliu forțat din 9 iulie 1940. La presiunea lui Ion Antonescu, care susține că nu-i poate garanta securitatea, amenințată îndeosebi de manifestările de protest legionare, Carol al II-lea semnează alte două decrete. Prin cel cu numărul 3052, suspendă Constituția din 27 februarie 1938, altfel spus, temelia legală a dictaturii sale. Prin decretul următor, cu numărul 3053, îl învestește pe Ion Antonescu cu puteri depline, prerogativele Regelui fiind reduse drastic. Evident, Carol al II-lea n-a abdicat încă, deși omul-forte, stăpânul practic al țării, e altcineva: generalul Ion Antonescu. Ziarele își întârzie apariția edițiilor din dimineața de 5 septembrie 1940, pentru a putea prinde evenimentele în succesiunea lor amețitoare. Printre ziarele care apar joi, 5 septembrie 1940, pe tarabe, se află și „România“ lui Cezar Petrescu. Pe frontispiciu scrie, alături de „Director Cezar Petrescu“, „Ziar al Partidului Națiunii“. Asemenea tuturor cotidianelor, „România“ publică pe prima pagină comunicatele și decretele regale care au răsturnat peste noapte ordinea politică existentă. Restul ziarului e normal, dovadă că redacția lăsase doar prima pagină deschisă până spre dimineața lui 5 septembrie 1940. Titlul paginii, dar și materialele subsumate lui, ne aduc o surpriză colosală: deși – repetăm – Carol al II-lea nu abdicase, deși, teoretic, avusese loc o obișnuită numire de către Rege a unui nou premier, Suveranul a dispărut din ziar cu desăvârșire. Ion Antonescu fusese învestit de Rege cu formarea noului guvern. Firesc ar fi fost ca titlul care acoperă prima pagină să menționeze acest lucru, fie și în supratitlu. Titlul pus de redacție, mai precis de Cezar Petrescu, sună astfel: „D. General Ion Antonescu a fost învestit președinte al Consiliului de Miniștri cu depline puteri pentru conducerea statului român“. „România“ mai e încă oficiosul lui Carol al II-lea. Chiar și dacă ar fi fost un ziar independent, procedurile constituționale îi cereau să menționeze că generalul a fost învestit de Suveran. Folosirea verbului „a fost învestit“ nu e întâmplătoare. Ea are menirea de a exclude din piesă pe Carol al II-lea, pentru a-l aduce în prim-plan pe Ion Antonescu, noul om forte al României. Timp de aproape doi ani, „România“ ne desfătase cu poza lui Carol al II-lea pe prima pagină. În numărul de joi, 5 septembrie 1940, poza Suveranului lipsește. In 6 septembrie 1940, Carol al II-lea abdică la ora 6 și 10 din dimineața zilei. Ediția din 6 septembrie fusese dată la tipar pe la miezul nopții. Când textul a fost scris și chiar și când a fost tipărit, Carol al II-lea mai era Regele României, altfel spus, mogulul ziarului „România“(anexa 4). Cu toate acestea – supremă dovadă a iuțelii amețitoare cu care se schimbă conștiințele și se reorientează condeiele în România tuturor posibilităților – textul îi administrează Suveranului o copită poligrafică. Prezența noului conducător a fost impusă de situația dramatică în care a ajuns țara: „Această prezență a fost impusă de însuși dramatismul excepțional al situației în care ne-a adus o guvernare nenorocită plină de patimi oarbe și de greșeli politice catastrofale. Mulțimea românească, descoperită total în fața unei stări de lucruri iremediabile, ispășește astăzi păcatele sîngerosului trecut care a subjugat-o“. Regimul lui Carol al II-lea e declarat sfârșit pentru totdeauna. Începe – se înțelege – un nou regim, o nouă eră, o nouă epocă. Perioada imediat următoare a fost marcată de efortul propagandistic al unei alte publicații aflate în slujba unui alt conducător, generalul Ion Antonescu, al cărui imagine impetuoasă intens promovată domină prima pagină a cotidianului “Universul”. Reper al societății românești și, poate, cea mai activă voce a celei de-a patra puteri din stat, ziarul Universul a cunoscut o evoluție spectaculoasă, devenind în anii 30 – 40 ai secolului trecut ziarul cu cea mai ridicată cotă de cititori. Fondat în 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillan, publicația avea să ajungă în 1933 la nivelul de 200.000 de exemplare zilnice. Anunțul începerii războiului a fost publicat în ediția de luni, 23 iunie 1941, când pe prima pagină ziarul Universul apăreau fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I si a lui Ion Antonescu, sub titlul ”Un războiu sfânt începe / Pornim la luptă pentru drepturile neamului” (anexa 6). Cu litere îngroșate și caractere mărite era redată proclamația generalului către țară: ”raclele strămoșilor, crucile martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră (…)”. Poporul român era chemat la ”lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizației și bisericii, ai dreptății și propriilor noastre drepturi”, având ca scop eliberarea Basarabiei și Bucovinei și distrugerea bolșevismului. Accentul se punea pe nevoia coagulării întregii societăți pentru a face față realității belice ”legați în jertfă pentru idealul nou și mare al lumii în plămădire”, având unic scop zidirea unui ”nou altar neamului”. Articolul cuprindea și remarci elogioase la adresa celor doi aliați majori ai României: Germania lui Hitler și Italia ducelui. Ponderea cade pe primul aliat: dacă numele fuhrerului este amintit, numele lui Mussolini nu este menționat. Generalul plusează și precizează că îi mulțumește ”în numele națiunii noastre geniului creator al lumii noui (…)Adolf Hitler, că a înțeles cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial (…)dându-i poporului român mândria unei lupte puternice și curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naționale , dar și împotriva celui mai mare dușman al lumii: bolșevismul”. Ordinul către armată completa prima pagină, subliniindu-se caracterul drept al războiului ”azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte” și făcându-se apel la memoria înaintașilor și la faptele eroice ale acelora. Ca și în proclamația către popor, Antonescu scotea în evidență onoarea armatei române de a lua parte la construirea unei noi lumi, fapt realizabil prin lupta alături de trupele germane: ”ostași, veți lupta cot la cot, suflet la suflet lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii”. Prezentarea situației politice externe era centrată pe două coordonate: redarea optimismului ce domnea în tabăra germană datorită victoriilor Axei și analizarea strategiei Statelor Unite ale Americii despre care se preciza că nu este pregătită de război, conform declarației antiintervenționistului Lindbergh. În primul număr al Universului de după începerea ostilităților la Prut, ponderea știrilor având ca subiect lumea americană era, surprinzător, aproape egală cu cea privind Germania nazistă, atenția redacției către analizarea și publicarea informațiilor despre politica țărilor vestice fiind una sporită.. Alături de menirea războiului, figura lui Ion Antonescu este punctul central al întregului mesaj purtat de ediția de luni, 23 iunie 1941, a ziarului Universul. Cu toate că portretul generalului apare restrâns, doar în partea de jos a primei pagini, numele său este menționat de nu mai puțin 14 ori pe pagină, exceptând referirile indirecte. Pe plan intern, societatea românească este marcată de ceremonii și evenimente ce subliniază adeziunea națională la efortul belic. Câteva poze înfățișează manifestația de simpatie care a avut loc în fața Palatului Regal din București și hora de bucurie jucată în jurul statuii Regelui Carol I și se relatează cum, la ora 11:30 mulțimea a îngenuncheat în onoarea realității istorice, ca de altfel în toată țara, conform cererii generalului Antonescu. Întreaga societate pare conectată întru totul la tensiunea momentului, ziarul consemnând declarații ale refugiaților care își așteptau reîntoarcerea la căminele lor și cele ale bătrânilor care vroiau să participe la luptă, în ciuda vârstei. Manifestări de simpatie nu au loc doar față de forțele politice interne (Rege și general), cât și față de reprezentațele puterilor aliate, în speță Germania nazistă și Italia Fascistă. Dacă la legația italiană demonstrația este una de mai mică intensitate, dar descrisă ca plină de patos, la sediul german de pe Calea Victoriei, are loc un discurs al lui Mihai Antonescu, fratele generalului, proaspăt numit vice-președinte al Consiliului de Miniștri. De asemenea, este publicat un alt discurs al profesorului Antonescu, rostit de această dată la radio, care a reiterat ocazia istorică pe care românii o au de a lupta alături de germani pentru eliberarea teritoriilor anexate de URSS și pentru distrugerea ideologiei comuniste. Figura lui Ion Antonescu este din nou prezentată într-o manieră epocală, vice-președintele consiliului de Miniștri declarând: ”generalul Antonescu a prăbușit azi umbrele pătate ale dezonoarei de ieri (…)Prin el, providența a revărsat zorii mândriei naționale și bucuria regăsirii istorice”. Imaginea lui Ion Antonescu de conducător providențial, având menirea de a repara o nedreptate istorică și de a restabili onoarea poporului și a armatei avea să fie întărită apoi în fiecare număr al Universului. Transpunerea situației interne, în raport cu nevoile frontului, nu era neglijată, ci se sporea imaginea unei națiuni adunate în fața pericolului comun care necesita o acțiune unitară. Pe lângă atașamentul românilor (în rândul cărora se remarcau multe cereri de voluntariat pe câmpul de luptă), membrii diferitelor etnii, cu precădere cea germană se declarau pentru înrolarea în armata română, cu scopul de a participa la lupta efectivă de pe front. În privința noilor reglementări, se publicau știri ale condamnărilor celor acuzați de sabotaj, în special a comercianților care fuseseră arestați pentru speculă sau furt la cântar. Exercițiile de apărare antiaeriană erau comentate și populația era educată să respecte setul de regului aferente. Rezultatele exercițiilor de apărare anti-aeriană fuseseră unele mulțumitoare, așa că ziarul Universul publica îndemnuri ale autorităților de a se respecta legislația care mergea în cazuri de nesupunere până la închisoare de la 6 luni la 5 ani. Punând pe seama bravurii inutile, a curiozității și a exhibiționismului, se relatau episoade în care oamenii, în loc să se adăpostescă în locurile amenajate, priveau din plină stradă exploziile proiectilelor artileriei antiaeriene, fapt socotit drept o disprețuire a orânduielilor stabilite de autorități.Întreaga societate era, practic, racordată la noile realități și la nevoile nou-apărute. Cultul personalității se dezvolta continuu în jurul figurii generalului Antonescu. Într-un articol publicat în ziua de joi 3 iulie 1941 și semnat chiar de către Mihai Antonescu,fratele generalului, imaginea conducătorului României era zugrăvită în culori monumentale, portretul sau fiind cel al salvatorului providențial. Datorită”ceasurilor de plumb greu în viața unui Neam”, a apărut liderul excepțional care avea să ridice țara din starea gravă în care se afla. Acela nu putea fi altcineva decât generalul Ion Antonescu. Idealizând alianța româno-germană, Mihai Antonescu considera că această reorientare politică se întemeia exclusiv pe eforturile generalului și pe carisma sa.Reformând societatea, Ion Antonescu era văzut ca un om providențial, menit să așeze România pe ”drumul său de împlinire de drepturi”. Generalul era conturat drept o sumă de trăsături pozitive credincios, cinstit, luptător, blând cu săracii și țăranii și neiertător cu ”hoții și ușuraticii”, tonul articolului fiind unul în crescendo, frazele devenind mai scurte, dar mai concise, explicațiile lăsând locul imperativelor, creând o senzație că întreaga societate trebuia să se coaguleze în jurul personalității cu totul excepțională a lui Ion Antonescu. În concluzie, participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat un moment deosebit de important al istoriei contemporane, fiind, în primul rând, o necesitate de ordin istoric (recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940).Trecerea Prutului alături de Germania Nazista a declanșat pe lângă ofensiva armată, și una propagandistică. Societatea românească a trebuit să se schimbe, să se adapteze la noile realități belice, iar paginile ziarului Universul au evidențiat și generat efectul propagandistic asupra unei societăți pentru care istoria nu mai avea răbdare.
2.2 Propaganda mass-mediei românesti din timpul regimului comunist:
Preluând puterea politică și economică în România cu ajutorul nemijlocit și hotărator al armatelor sovietice de ocupație, comuniștii au introdus ceea ce ei numeau "dictatura proletariatului", de fapt, dictatura unui grup aflat la conducerea partidului, exercitată, fără nici o deosebire de apartenență de clasă, in detrimentul intregului popor. După ce au lovit fără milă in moșierime și in burghezie, in fostul aparat de stat, comuniștii nu au ezitat să facă același lucru și cu țărănimea și cu clasa muncitoare, nemulțumite de jaful la care erau supuse, de cantitatea de muncă, tot mai mare, solicitată de noii stăpani și de nivelul de viață foarte scăzut impus de gigantomania noii puteri. Pentru a avea situația sub control, comuniștii au folosit toate mijloacele disponibile, dintre care cele mai importante au fost represiunea și persuasiunea. Dacă represiunea urmărea să zdrobească rezistența fizică a romanilor față de noul regim, in schimb, persuasiunea, care a imbrăcat haina propagandei și agitației, urmărea să le distrugă rezistența morală și spirituală. Propaganda comunistă a avut ca principal obiectiv crearea "omului nou", rupt de tradițiile și de istoria poporului său, ancorat in filosofia și ideologia marxist-leninistă, executant docil al politicii partidului și, mai ales, al ordinelor celor care conduceau partidul. Emanație a regimului comunist, propaganda comunistă nu putea fi altceva decât acesta. Toate nerealizările și contradicțiile regimului s-au răsfrant asupra ei și i-au distrus orice urmă de credibilitate. Creditul minim de care s-au bucurat, probabil, comuniștii la inceputurile guvernării lor va dispărea foarte repede și, o dată cu el, toate incercările aparatului de propagandă de a-i convinge pe oameni de justețea politicii partidului vor deveni inutile. Iar dacă in aparență, puterea comunistă din Romania s-a prăbușit brusc, numai in cateva zile, de fapt, erodarea care-i anunța sfarșitul a inceput mult mai devreme, iar primul element al sistemului de putere care s-a prăbușit a fost tocmai propaganda, lipsită, chiar de la inceput, de orice urmă de credibilitate.Perioada 1948-1953 va ramâne multă vreme un subiect de cercetare pentru istoricii români. Intr-o perioadă scurtă de timp un sistem politic democratic, consolidat și acceptat de populație va fi înlocuit cu un crunt sistem de ocupație militară sovietică.În această perioadă metodele folosite s-au îndepărtat foarte puțin de modelul original sovietic, anume introducerea cenzurii și desființarea presei independente de voința comuniștilor, iar, poate cel mai important aspect; creearea unei vaste rețele de propagandiști pe tot cuprinsul țării. Propaganda referitoare la problema Basarabiei în această perioadă dură, în care compromisurile cu puterea politică au fost de un servilism rușinos, ilustrează cel mai bine mizeria morală a spațiului public românesc și “caracterul antinațional al puterii comuniste”. Surprinzător pentru unii acestă problemă delicată nu a fost combatută de istoricii epocii Ceaușecu, cavalerii cruciați ai unui naționalism cu voie de la partid, prost înțeles și prost aplicat, dovadă situația actuală a percepției din România asupra problemei Basarabiei. Conferința radiofonică intitulată A 8-a aniversare a creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești difuzată la 2 august 1948 ne lasă fără comentarii asupra modului stalinist de rescriere a istoriei recente: “Acum 8 ani, la 2 august 1940 a fost creată Republica Socialistă Moldovenească. Moldova sovietică este una dintre cele mai tinere republici sovietice unionale. În 1940, după eliberarea Basarabiei, poporul moldovenesc s-a reunit într-un singur tot, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, realizându-și astfel visurile și speranțele seculare. Regimul sovietic a adus poporului moldovenesc nu numai libertatea politică, dar a creat și baza materială trainică pentru un rapid progres economic și cultural”. După cum remarcă autorul, Eugen Denize “mai mare înjosire pentru România decât aceste cuvinte rostite de un crainic român, în limba română și la microfonul Radiodifuziunii Române, este adevărat că dominată de comuniști, nu credeam că putea exista”. Propaganda comunistă a fost una dintre cele mai susținute tactici de controlare și dirijare a opiniei publice a maselor, patrunzând însă și în adâncul minții fiecărui individ.Adaptându-se pe parcurs fiecărei situații specifice, dar mai ales inspirându-se din metodica anterioară, propaganda comunistă a știut cum să-și continue lupta.După ce personalitatea umană devenea o așa numită tabula rasa cu ajutorul cenzurii, propaganda venea și reconstruia, de fapt devaloriza, fiecare detaliu distrus anterior, promovând noi mituri, alogene însă fundamentelor naționale.Astfel apar elementele cele mai dure ale metodologiei propagandei, care în timp au avut un impact serios asupra unor grupuri masive de populație.Retorica monumentelor, atât cele materiale cât și cele care foloseau structuri semantice metaforice și hiperboleice, viza imortalizarea, în principal, a măreției unui conducător.Dacă la început propaganda a vizat doar ideologia comunistă, în timp ea s-a transferat și asupra construirii măstii carismatice a liderului.Pe măsură ce înaintăm, ele devin simboluri naționale, cu o structură pur ideologizată, fapt ce dovedește în fond sistemul dogmatic construit cu multă tenacitate de politrucii elitelor guvernante.Perioada stalinistă a fost cea în care propaganda a invadat fiecare părticică considerată liberă a spațiului social, devenit acum parte integrantă a spiritului propagandistic, a avântului revoluționar a acelor timpuri.Abundența acestor tipuri de monumente dovedește derularea în România a unei perioade de totalitarism, perioadă care nu s-a oprit la doar a-și face propagandă subversivă, ci a degenerate pe parcurs într-un cult al personalității exacerbate, în care liderul apare mai des reprezentat decât ideea de sistem în sine.Deja în perioada postbelică se poate vorbi de instalarea în țara noastră a unui regim dictatorial cu vagi tendințe naționaliste.Astfel, pe parcurs, propaganda ideologizată de puterea sovietică se transformă treptat în propagandă a cultului personalității.Se întemeiază noi valori, se creează noi repere axiologice, noul mit construit devine mult mai substanțial și mai palpabil.Însă tocmai această dovadă a creșterii și chiar a exacerbării propagandei, dar mai ales a acestei transbordări dintr-un plan general într-unul pur personal, este cea mai limpede dovadă a decăderii puterii politice, a forței sale de reprezentativitate, în fond a legitimării sale concrete. Presa națională comunistă a rămas obedientă, până la ultima clipă, clișeelor bolșevice.În fixațiile leniniste aplicate în presă, dar și în simulacrul unei vieți culturale anoste au fost identificate o serie de acțiuni apte pentru remodelarea gandirii prin metodele specifice manipulării conștiinței.Acestea s-au dovedit a fi permanent valabile, în orice fel de sistem totalitar indiferent de origine.Puterea comunistă s-a arătat însă mult mai drastică în folosirea și aplicarea lor. Controlul comunicațional este principalul instrument folosit în actiunea de remodelare, prin manipulare a gândirii umane.Conform principiilor esențiale ale directivelor totalitare comuniste:”ce trebuie să știe poporul și ce nu trebuie să știe”, pentru îndeplinirea acestor scopuri, în manipularea conștiințelor, se pune în mișcare un întreg sistem de propagandă.Pentru ca acțiunea să aibă un succes deplin, închiderea oricărui acces la alte surse de informații devine un fapt real. Reconstituirea climatului politic din România anilor 1944-1948, ca și scenariu specific de comunizare a societății românești este una din cele mai dureroase recursuri la adevăr ale istoriei noastre contemporane.Punerea în aplicare a concepțiilor venite ca directive de la Kremlin de către comuniști autohtoni, sub scutul și adesea cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație, dar și al înaltor cercuri diplomatice sovietice, a lăsat cele mai adânci urme în mentalul colectiv românesc, deznaționalizând și pustiind conștiințe prin formele cele mai dure de propagandă și cenzură. Presa vremii permite o nominalizare corectă a actorilor participanți la acest scenariu, și nu doar pe cei de prim rang, ci și pe cei reprezentanți ai eșaloanelor inferioare, al căror rol nu trebuie bagatelizat sau dat uitării.Tocmai aceste persoane sunt principalele pârghii care au făcut posibilă instaurarea unui regim de teroare susținut cu mijloace specifice totalitarismului.Prin propagandă, manipularea conștiințelor maselor, dar mai ales prin cenzurarea, iar apoi interzicerea a tot ce înseamnă național, regimul comunist va accede în sfera puterii politice cu scopul clar declarat de bolșevizare a României și transformarea acesteia într-un gulag sovietic. Dramatismul evenimentelor începe odată cu 23 august 1944, moment în care, regele Mihai I pronunță Proclamația pentru țară prin care anunță iesirea României din alianța cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Națiunilor Unite și începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, răpită prin dictatul de la Viena.Pe posturile de radio, regele afirma că dictatura antonesciană a luat sfârșit și odată cu aceasta încetează toate asupririle, construirea noului guvern însemnând începuturile unei ere noi în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate și vor fi respectate.Totul se va destrăma însă pe parcurs, timp în care România a fost transformată într-o nouă republică sovietică.Ceea ce s-a petrecut în România acelor ani a fost posibil datorită lichidării treptate a formațiunilor politice opozante, prin abolirea monarhiei.Este și perioada în care se pun bazele și se dezvoltă partidul unic, componenta fundamentală a unui regim totalitar. În dimineața zilei de 24 august reapare ziarul Liberatea, oficios al Partidului Social Democrat, avându-l ca redactor responsabil pe ziaristul Ion Pas.Ziarul devine unealtă a comuniștilor în acțiunea lor de a obține controlul asupra uniunilor de creație și implicit a vieții culturale în România.Este și momentul primei apariții, în condițiile de legalitate a României Libere.Încă din 28 ianuarie 1943, ziarul apăruse sporadic în ilegalitate, ca organ de presă al Uniunii Patrioților.Redactorul proaspăt numit în funcție este Grigore Preoteasa, ce publică poziția referitoare la politica C.C. al P.C.R. care “nu răpește independența organizatorică, ideologică și politică, păstrându-și deplina liberate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi și de mâine”.Întreaga presă va publica decretele nou promulgate care amnistiau toți deținutii politici (mai puțin legionarii) și care desființau lagărele. Pe data de 26 august reapare oficiosul P.N.Ț., Dreptatea care-l va avea în frunte pe I. Liveanu.În aceeași zi România Liberă va publica chemarea comuniștilor care lansau îndemnuri comune, adresate în special muncitorilor de a se organiza în sindicate și comitete patriotice de fabrică.În același ziar apar și primele inserturi propagandistice:”Stalin conducătorul iubit de 200 de milioane de oameni”.Mult mai echilibrată este însă pozița Viitorului care pledează pentru pluralism politic,renunțarea la violența și respectarea drepturilor omului.Pe 9 septembrie, Ion Lugojianu scrie în Universul un amplu articol ce viza înființarea Ministerului Presei și Propagandei, care avea un rol de intoxicare cu știri false și articole partizane comuniștilor.Dirijând opiniile, acest minister este considerat drept “un instrument tipic al unui regim totalitar, în care minciunile repetate mereu devin adevăruri, afirmațiile gratuite devin realități, iar oamenii mici devin oameni mari”.În presă se pleda adesea pentru o informare cinstită a publicului, deoarece ”chiar recunoașterea onesta a unei greșeli, care poate fi îndreptată, este preferabilă unui neadevăr care poate fi controlat”.Idee subliniată și de editorialiștii Viitorului:”nu există democrație acolo unde nu există consens în privința ideilor fundamentale și mai ales acolo unde nu există sinceritate și hotărâre în susținerea lor”.Pe scena politică au loc și primele migrații oportuniste:P.S.D., partid aflat sub comanda lui Titel Petrescu, anunță o viitoare fuziune cu partidul comunist, după ce în prealabil se stabilise deja o unitate sindicală. Între timp, România Liberă (anexa 7) își continuă nestingherită inserturile propagandistice.Clica antonesciană este condamnată că a târât România într-un ”război tâlhăresc împotriva marii noastre vecine, Uniunea Sovietică”.Paralel cu lupta împotriva hitlerismului, se ia atitudine și împotriva cheagurilor intelectuale formate.Iorgu Iordan chiar recomandă “demiterea rectorilor și decanilor care s-au demonstrat a fi solidari și partizani cu toate actele regimului antonescian”.Este și momentul de debut al ziarului oficial al partidului comunist, ce va deveni treptat tribuna propagandismului Comitetului Central al P.C.R., Scânteia, care déjà de la primul număr adreseaza un apel înflăcărat muncitorilor, țăranilor și intelectualilor de solidarizare cu mișcarea comunistă. La 15 octombrie, Sindicatul Unic al Ziariștilor împreună cu Asociația Generală a Presei au cerut epurarea foștilor fasciști din rândurile oamenilor de presă din România.Este constituită și o comisie de epurare și publicată o listă cu autori și ziariști cărora li se ridică dreptul de a publica.Extrema este atinsă de cererea, din 16 octombrie, a României Libere de suprimare a ziarului Universul, principala fortăreața a reacțiunii românești. Răspunsurile ziarelor care erau situate deja în opoziție, deși reprezantau interesele unor partide aflate în arcul guvernamental, nu întarziau să apară.Acuzațiile care sunt adresate partidelor țărănesc și liberal de a avea tendințe fățis fasciste duc la prima formă de protest la nivel guvernamental:Iuliu Maniu demisionează la 16 octombrie.Dreptatea, plasându-se pe o poziție și mai fermă, cere suprimarea Scânteii, dar și a României Libere deoarece prin ton și stil împroșcă cu noroiul calomniei și al relei intenții partide, oameni politici, ziare și ziariști.Reverbația decizională în plan politic a acestor tulburări interne a constat într-un transfer major de responsabilitate și competențe.Serviciul de cenzură a trecut în ordinea Consiliului de Miniștri.Partidele politice tradiționale se văd aproape reduse la tăcere.Se atrage atenția că mijloacele de luptă politică s-au redus, în esență, la presă și stradă. Scânteia atacă și publicațiile copilăriei.Universul copilăriei, este în principal, revista cea mai vizată.Se pare că cei doi eroi ai revistei au fost trimiși să lupte împotriva barbarilor sovietici.Se încearcă reprimarea oricăror canale care distribuiau alte idei decât cele de sorginte comunistă.Încet, chiar și clasa politică reușește să-și însușească astfel de idei, pe care la rându-i încearcă să le propage.Afirmații de genul regimul sovietic a dezrobit personalitatea și a deschis cele mai largi perspective, vor deveni, în urma amenințărilor liderilor sindicaliști comuniști, tot mai des întâlnite în presa vremii. Paralel cu imensa propagandă în forță, presa este în continuare încătușata.Nu suntem încă în stare să acordăm libertate completă presei.Ne aflăm încă sub controlul armistițiului.Aceste declarații incendiare ale primului-ministru, care recunoștea, de fapt, cenzura presei, vor fi aspru dezbătute de presa nealiniată încă Moscovei.Se cere desființarea cenzurii pentru libertatea prezentării problemelor interne și pentru controlul actelor de guvernare și administrare.Cauza acestei cenzuri concertate sistematic de guvernul comunist era de a se institui scutul tăcerii. În Occident déjà sunt trase primele semnale de alarmă cu privire la precipitarea evenimentelor din România și la posibilitatea stabilirii unui guvern cu preponderență comunistă.Sunt semnalate chiar și campanile de presă susținute de comunști contra fruntașilor țărăniști și liberali, denunțați drept fasciști.Orice încercare a presei liberale sau țărăniste de a răspunde la atacurile din ziarele comuniste, ce devin pe zi ce trece și mai numeroase, este blocată fie prin intermediul cenzurii sovietice, fie prin refuzul constant al tipografiilor de a tipări jurnalele respective, în urma amenințărilor liderilor sindicaliști comuniști. Anul 1948 a însemnat desființarea oricărei forme de opoziție a presei. Controlul total al statului asupra activităților editoriale, naționalizarea editurilor, tipografiilor și chiar a fabricilor de hârtie (parte a unui între proces de etatizare a economiei naționale) a dus, așa cum se intenționa, la suprimarea oricărei forme de libertate și creație de presă, cultură și artă românesacă. Din acest moment singurele voci abilitate în a exprima o idee vor fi doar cele construite sau agreate de putere. În aceste condiții ziarele devin simple receptoare ale propagandismului ideologic de directivă, iar apoi, difuzoare ale acestuia. Puterea comunistă, în mod paradoxal, cere tinerilor jurnaliști o cât mai mare combativitate, cu cât mai multe realizări. Aceștia nu puteau însă dezvălui în articolele lor decât informații care condamnau agenții imperialismului. Era strict interzis să apară în presă știri ce vizau domeniul economic, administrativ, politic sau militar, în afara acelora care primeau aprobare specială. Deși lupta de clasă sporea în intensitate, în țara noastră nu existau incendii, inundații, epidemii, secete, accidente, jafuri etc. În paginile ziarelor și la posturile de radio erau receptate, la unison, doar datele vehiculate de AGERPRESS, singura voce abilitată cu informarea mass-media românească. Colectarea, stocarea sau preluarea de informații din alte surse decât cea oficială constituiau o gravă abatere de la directivele impuse de partidul comunist și echivala cu o trădare. Modelul acestei epoci este ziarul de directivă, asemeni Pravdei (exponatul puterii comuniste), cotidianul Scânteia (anexa 8), schematizat și coordonat printr-o serie de hotărâri ale Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Dacă la început acest ziar s-a manifestat lent, banal, doar ca un apendice al mișcării comuniste din România, acum, acesta devenise etalonul întregii mass-media românesti, constituind un exemplu demn de urmat. Virulența cu care, oficiosul partidului, a abordat și cele mai sensibile probleme de stat, l-au transformat treptat într-un partizan redutabil al puterii totalitare. Demascând agenturile străine, contribuind la înrădăcinarea metodelor stahanoviste, educând în spiritul nou, Scânteia a devenit un exemplu luminos al implementării bolșevismului.Chiar și așa, criticele nu au contenit să apară. Se constatau și unele lipsuri majore, atrăgându-se atenția asupra gradului de combativitate împotriva dușmanului de clasă, a reacțiunii, a lipsurilor și încălcărilor deformatoare de la linia și direcția partidului. Deși este un aspru dușman al imperialismului, Scânteia trebuia să-și întoarcă privirile și spre rândurile muncitorimii, a proletariatului care, uneori era dominat de tendințe anarhice. Controlul asupra maselor trebuia făcut printr-o mai amplă demascare, concretă și documentată, clară și mobilizatoare a reacțiunii, paralel cu răspândirea permanentă și susținută a minunatelor învățături ale lui Lenin și Stalin. Aceste idei prind imediat viață. Tineri ziariști, pregatiți la școala politică a partidului, în frunte cu deja experimentatul Silviu Brucan deschid o serie de rubrici și articole în ziarul Scânteia cu titlul sugestiv Viața de partid. Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole și studii stimulative, tânărul ziarist este inițiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul materialismului dialectic. Însă, nu oricine putea înfiera cu ura proletară reacțiunea, mai ales în paginile unui ziar. Pentru ca eficiența aparatului de cenzură să crească , pe un fond menținut propagandistic, este controlată școlarizarea, pregătirea și formarea viitorilor constructori ai socialismului. Școala de partid A.A. Jdanov iar ulterior Universitatea Ștefan Gheorghiu erau cele care scoteau ca pe bandă politrucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreați sunt și ziariștii care lucraseră în redacțiile din perioada ilegalității ori în alte structuri comuniste anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziții intelectuale în presa românească era curmată. Regimul comunist folosea tehnici combinate, alăturând interdicțiilor libertății cuvântului, opiniei și creației, manipularea, teroarea, diversiunea, propaganda, corupția etc. Acestor factori li s-a mai adaugat și omniprezența în structurile de comandă ale statului roman a reprezentanților Armatei Roșii. Crima și abuzurile au fost instrumente de tranșare a conflictelor de interese. Violența a devenit un mijloc de acțiune privit ca acceptabil, inevitabil și normal, de care mulți se fereau, dar pe care îl acceptau. Deportările, arestările asasinatele au fost făcute în numele luptei de clasă. Propaganda și cenzura sugrumând orice fel de informație, au demonizat Occidentul imperialist, l-au idolatrizat pe Stalin și au ridicat în slăvi Armata Roșie Eliberatoare. Se declanșează un război perpetuu împotriva poporului, nu fiindcă acesta ar fi opus mai multă rezistența, ci fiindcă, în principal, clasa conducătoare avea nevoie de o stare de conflict și agresiune pentru a-și menține nestingherită poziția de lider. Pedepsele au crescut ți au fost introduse noi infracțiuni, toate cu caracter politic. Menținând condițiile de viațî la un nivel scăzut, sau pentru a le înăbuși, deși producerea unor astfel de tulburari de ordin intern erau practic imposibile. Rezultatul a fost declanșarea unui haos general, economic, social, politic, ce a dus la o inevitabilă sărăcire a populației. Astfel, creștea și mai mult dependența față de U.R.S.S. iar în politica internă, întreaga vină era aruncată asupra vechilor elite care, în masă, sunt condamnate istoric, că au pus țara la dispoziția imperialismului. Populația pierde orice capacitate de a se apăra, în timp ce presiunile comuniste creșteau. Aceasta devine un obiect al manipulărilor consecvente ale clasei politice. Individul este obscurizat prin retorica egalitarist-colectivistă oficială. Descurajat și lipsit de apărare acesta va ceda. Sfera publică este tot mai mult falsificată, golită de conținut, devenind un spațiu al ritualurilor și ceremoniilor puterii. Personalitățile marcante au fost substituite cu pseudoidentități, lipsite de orice autoritate. Presiunea oficială s-a exercitat în direcția obținerii participării maselor la realizarea scopurilor liderilor politici. După controlul strict al întregului spațiu public s-a trecut și la subordonarea sferei private. Populația a fost urmărită permanent cu ajutorul diferitelor instituții special create. S-a acționat în direcția realizării planurilor și obiectivelor conducerii partidului pentru transformarea societății într-o structura slabă, nerezistentă noilor provocări, care și-a schimbat natura. Dintr-o formă de manifestare a libertăților publice, aceasta s-a supus relațiilor clientelare impuse de regim.Este anihilat orice spațiu autonom în care individul putea să supravețuiască prin mijloace proprii. Dezorientat, individul este educat să se supună. Apartenența la societate este iluzorie, fără conținut. Se creaază o situație în care nimeni nu mai poate aștepta nimic de la nimeni. Fiecăruia îi este frică de fiecare, fiecare bănuie pe fiecare. În lipsa libertăților individuale, cetățeanul se ascunde în spatele corupției, minciunii, absenteismului, complicității și evazionismului social. Aceste simptome nu sunt intâlnite doar în rândurile oponenților, ci și în segmentele aderente regimului. Anul 1965 este însă momentul ce poate fi considerat drept dezmorțire și trezirea celor mai mulți scriitori din somnul dogmatic. Este momentul de cotitură în conștiința colectivă, fiind prima dată când mulți dintre cei care serviseră ideologiei comuniste erau rușinați de ce scriseseră până atunci. Acesta este cel mai important câștig pe care il înregistrează literatura română postbelică, după aproape două decenii de umilințe și degradare.Așa numita liberă lizare din această perioadă, care a continuat până aproape de anii ’70, a fost de fapt un proces de deschidere relativ, în continuare atent controlat și supravegheat de organele de partid. Aceasta nu poate fi privită ca un rezultat al emancipării intelectualității române, dominată în continuare de un sentiment de frică și de supunere, ci a unor rațiuni politice superioare. Intelectualii au acceptat docili umilința și toate servituțile ce le-au fost impuse. Unii au tăcut și s-au retras în anonimat, iar alții s-au grăbit să-și joace cartea afirmării, devenind purtătorii de cuvânt ai regimului. Mulți însă au încercat sentimentul culpabilizării poate prea tarziu ca să mai poată avea vreun efect: poate am greșit fără să ne dăm seama, poate am servit fără să știm, cauze nedemne. Acest sentiment, inculcat de propaganda oficială printr-o permanentă și metodică acțiune de pervertire a conștiințelor, a constituit una din cauzele condamnării intelectualității românești la tăcere. Lipsa de curaj, teama, frica de a nu-și pierde locul de muncă sau de a rămâne pe drumuri a îndemnat inteligența românească la cumințenie și întelepciune. Nu este întâlnit frecvent nici un act de protest, nici o împotrivire, nici un act de curaj sau demnitate, în cel mai onorabil caz intelectualul român refugiindu-se în spatele unei rezistențe pasive, care îl condamnă și mai mult la uitare. Sistemul ceaușist a fost prin natura sa incompatibil cu o viață intelectuală și culturală adevărată, adică liberă. Era un sistem fundamental antiintelectualist. Dar în mod cert acesta nu putea renunța la orice apartenență culturală, având nevoie de un simulacru de creație pentru susținerea propriilor ideologii. Iată de ce, actul de creație, mai mult sau mai puțin voluntar, participă activ la opera de mistificare, amăgire și înselare a poporului român. Se practică un culturalism sec, zadarnic, ce se zbătea într-o neputință de a spune adevărul. Aceasta iluzorie viață culturală, artistică și intelectuală a fost de fapt marea înșelătorie ce avea să fie pregătită tinerei generații. Reformele perioadei 1965-1968 au dat naștere la o atmosfera de optimism și de speranță privind promovarea și susținerea de către conducerea de partid a unei politici de liberalizare a sferei publice. Însă niciuna dintre reformele interne emanate de partid nu au slăbit presiunea controlului instituit de Ceaușescu. În noul context, se pune mai mult accentul pe forța intelectualilor. Aceștia sunt chemați să se implice mai mult în aspectele contemporane ale vieții politice și li se cere să nu mai manifeste nici cea mai mică temere sau rezervă în dezbaterile politice. În acelasi timp, la nivel economic, românii începuseră să se bucure de o îmbunatățire a nivelului de trai. Deținerea de autoturisme în proprietate personală a crescut semnificativ, o dată cu sporirea vânzărilor de televizoare, frigidere și aspiratoare, majoritatea de fabricație indigenă. Deschiderea unor fabrici de producție occidentală a reprezentat simbolul suprem al concesiilor făcute capitalismului. Paralel cu derularea unor programe sociale de construire de locuințe chiar și la sate, unde acestea vor fi trecute în regim de proprietate particulară. O slăbire a controlului ideologic asupra surselor de informare în masă a permis presei, radioului, televiziunii să publice și să difuzeze materiale, care deși atent selecționate proveneau din spațiul cultural occidental. Divertismentul și programele pentru tineret pot fi vizionate la Televiziunea Româna, care va difuza chiar și ecranizări occidentale de ultimă oră. Radioul va realiza emisiuni gen duplex din marile capitale europene iar în presă apar deja satire, foarte voalate însă, la adresa regimului. Această imagine pe care propaganda încearcă asiduu să o construiască, rareori corespundea realității. Cel mai adesea, liderul convins că poporul nu este încă de ajuns de receptiv deschiderilor sale care anunțau zorii unei noi ere a socialismului și care condamnau primejdiile exterioare , se va comporta ca un veritabil despot. Suspiciunea, dar mai ales megalomania și sentimentul adulației, îl vor face pe Ceaușescu să concentreze întreaga putere decizională în mâinile sale.După venirea acestuia la putere, cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social. Cuvântul scris trebuia să se supună necondiționat unor canoane stricte impuse de organele de control. Consecințele au fost fixarea limbii române într-un clișeu sărac, lipsit de bogăție semantică usor de asimilat, mai ales printr-o obsedantă repetiție. Chiar Ceaușescu cerea: în cadrul revistelor și periodicelor de literatură și artă să crească spiritul de răspundere față de dezvoltarea culturii noastre socialiste, față de educația și cultura poporului nostru. Acestea trebuie să promoveze cu mai multă fermitate principiile estetice ale partidului nostru, să lupte pentru o cultură realistă, militantă, care să slujească cauza construcției socialiste, formării conștiinței omului nou. Să promoveze cu consecvență și fermitate linia politică a partidului, și numai linia politică a partidului nostru comunist. Nu se poate admite sub nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii, indiferent din partea cui ar veni, care contravin ideologiei partidului. Partidul trebuia să fie neapărat forța politică conducătoare, orice substitut fiind considerat o abatere de la linie. Cel care nu se supune calapodului instituit de cenzură era pedepsit cu închisoarea sau, în cel mai bun caz, cu munca de jos. Acțiunea cea mai josnică din timpul perioadei ceaușiste la nivel mediatic a fost exploatarea cutremurului din 1977 ( 4 martie) de către propaganda comunistă și transformarea acestui dezastru într-un carnaval al puterii. Și cu această ocazie s-a subliniat unitatea și dăruirea partidului în fața marii încercări, dar nu se uită nici grija părintească, neobosita activitate și gandire creatore, unitatea de monolit și umanismul socialist al cuplului dictatorial.Astfel de exemple sunt foarte frecvente pentru aceasta perioadă, însă fiecarui eveniment i se oferea o altă față a realității. Diversiunea este pregătită pas cu pas cu ajutorul propagandei prin intermediul mass-media. Sunt mai întâi identificate caile optime pentru receptarea cea mai bună a mesajului, apoi adevărul este treptat aliniat la adevărurile P.C.R. Subiectele predilecte pe care se insistă sunt transformările economice, survenite în ultimul timp (cu date și cifre astronomice), politice (punându-se accentul pe lupta de clasă) și sociale ( avându-se în vedere animozitățile încă prezente). Această tactică de îndepărtare a dat roade estompând astfel intențiile ascunse ale dușmanului de clasă. În acest fel socialismul este întotdeauna prezentat pompos, supradimensionându-i-se mereu latura pozitivă, în timp ce Occidentul este privit numai dinspre latura negativă. Pe baza acestor teorii se pot justifica și dreptul elitelor autoritare de a decide conținutul și forma informațiilor oficiale. Chiar și desființarea Comitetului de Stat pentru Presă și Tipărituri a facut parte dintr-un proces tactic de pregătire propagandistică ce viza transferarea mecanismelor responsabilităților centralizate spre nucleul colectiv, iar de aici spre fiecare persoană în parte. Anul 1989 a însemnat momentul de apogeu al nemulțumirilor sociale care, alimentate și de situația internațională, nefavorabilă politicilor comuniste, au izbucnit, cu o intensitate fără precedent în majoritatea statelor socialiste est-europene. Naționalismul comunist se infiltrase însă în toate fisurile sociale ale statului român, dar efectul Gorbaciov începuse să aibă aderenți și să se înrădăcineze în structurile de comandă ale României. Deja în țara noastră se va manifesta un curent, alimentat ideologiilor forțelor progresiste care resping orice idee de recurgere la mijloace de presiune puternică. Se pledeaza pentru acțiuni în favoarea pluralismului politic și a libertății de gândire și exprimare. Facțiunile conservatoare sunt dezaprobate și paralel se va porni un proces accelerat de contestare a politicilor tangente principiilor staliniste. Lumea este martora unei derive lamentabile a comunismului. Regimul de dictatura a lui Nicolae Ceaușescu este total discretditat de politica sa economică dezastruoasă, de promovarea unor idei antisociale și de distrugerea treptată a culturii naționale. Populația se află într-o situație dificilă, jenantă pentru un stat ce se pregătea pentru secolul XXI. Discreditarea internațională, precum și schimbările în curs de desăvârșire din celelalte state satelitare Moscovei i-au încurajat și mai mult pe cei care doreau – din oportunism sau poate din convingeri – îndepărtarea de la conducerea României a cuplului dictatorial. Așadar, în ciuda măsurilor de represiune ale odioasei Securități , cât și a atmosferei apăsătoare a dictaturii, în România se vor pregăti manevre reformatoare atât din interiorul țării cât și din exteriorul acesteia. Aceste elemente vor sugera iminența unei lovituri de stat induse de personalități comuniste potrivnice clanului Ceaușescu, pusă la punct de Armată, cu sprijinul tacit al serviciilor secrete românești, dar și străine și cu adeziune globală a Kremlinului și Washington-ului. Teza difuzată oficial a fost aceea a îmbinării unei lovituri de stat cu insurecție populară.În câteva zile, rezistența forțelor devotate regimului ceaușist se va termina, de facto, spre sfârșitul lunii decembrie, exact la 43 de ani de la proclamarea oficială a Republicii Populare Române. În România se va declara sfârșitul erei comuniste și reinstaurarea după aproape jumătate de secol, a valorilor democratice reale. Câteva săptămâni mai tarziu, convinse că au fost dezinformate, mediile occidentale încep să repună în discuție schimbările românești. Poporul care nu fusese decimat la Timișoara; Armata în marte parte formată din puciști, care în mod deliberat ar fi făcut victime, mărind astfel numărul teroriștilor; Frontul Salvării Naționale, a cărui formare n-ar fi fost deloc spontană, ci din contra, anterioară evenimentelor. Obidit și desconsiderat, poporul român ce s-a autocondamnat crezând în soluții iluzorii a unor discursuri utopice, a înteles, poate prea târziu, că trebuie să renască din propria cenușă. Plictisit după încă o farsă implacabilă a istoriei, riscă acum să cadă în mrejele nostalgiilor deșuete, uitând câteodată cât de grea a fost povara propriilor sale păcate.
2.3 Manipularea mediatică a Revoluției din decembrie 1989.Revoltă populară sau lovitură de stat?
Revoluția română rămâne, după vorba istoricului Florin Constantiniu, "cea mai mare enigmă a istoriei României", iar aceasta este, de departe, mai mult decât suma teroriștilor și a Frontului Salvării Naționale, și orice studiu care nu recunoaște acest lucru riscă să diminueze rolul miilor de oameni curajoși care au ieșit pe străzi pentru a-l sfida pe Ceaușescu. România lui Ceaușescu era departe de a fi o societatea deschisă. Conform unor ordonanțe din 1983, toate mașinile de scris trebuiau înregistrate oficial, și pentru a face o fotocopie, era nevoie de o aprobare specială; iar din 1985, neraportarea unei convorbiri cu un cetățean străin era considerată o infracțiune. Unii analiști au sugerat că revoluțiile sunt declanșate nu de sărăcia sau lipsurile totale, ci de o sărăcie relativă – o diminuare a prosperității după o perioadă de bunăstare. În anii '80, s-a înregistrat un declin economic drastic urmând după un interval de creștere economică și dezvoltare socială susținută, ceea ce, probabil, a produs o mare diferență între așteptări și realizări. Pentru declanșarea unei revoluții nu este nevoie doar de lipsuri sau de un sentiment larg de nemulțumire. Este nevoie și de apariția unor indivizi sau, mai probabil a unui grup – o coaliție revoluționară – care vrea să schimbe regimul aflat la putere. În România, PCR era oficial legat de stat, "căsătorie" simbolic încheiată în 1974, de când Ceaușescu a ocupat și funcția de conducător al PCR și de cea de președinte al țării.
În timpul revoluției, PCR a suferit o implozie și acest lucru a produs, concomitent, și prăbușirea instituțiilor statului. Cultul personalității a fost o sabie cu două tăișuri pentru că, elogiind virtuțile lui Ceaușescu de conducător suprem, a creat și terenul favorabil pentru desemnarea lui drept țap ispășitor universal și țintă a nemulțumirilor. Limitele legitimității post-revoluționare erau departe de a fi clare. Nimeni nu știa cât de mult din trecut nu mai era acceptabil în noul context. Era evident că regimul trebuia înlăturat, dar ce trebuia să se întâmple cu membrii nomenclaturii și ai Securității? Și ce modalități ideologice de legitimare trebuiau părăsite? Declinul autorității morale a regimului ceaușist și-a aflat ecoul în întreaga societate, dar a fost resimțit în special de membrii elitei comuniste alienate, iritați de faptul că erau conduși de indivizi pe care îi considerau inferiori. Într-o societatea alcătuită încă în mare măsură din țărani sau din muncitori la prima generație, supunerea și solidaritatea socială erau destul de prețuite – dovadă proverbul "capul plecat sabia nu-l taie". Aceste idei au putut fi întărite printre intelectuali și prin intermediul influentului filozof Constantin Noica. El susținea că viața poate fi mai plină în condiții dificile și punea preț mai mare pe rezistența prin cultură decât prin opoziție deschisă. Intelectualii erau alienați de regimul din România, dar, din varii motive, doar rareori ajungeau să-și manifeste deschis opoziția. Refuzau să sprijine regimul, fără să contribuie activ la dărâmarea lui. În timpul revoluției, această lipsă a unei opoziții deschise avea să aibă multe implicații, printre care dificultatea intelectualilor de a-și câștiga credibilitatea morală atât de mult dorită și împiedicarea apariției unei figuri cunoscute care ar fi putut rivaliza cu Iliescu. După reafirmarea naționalismului, s-a adâncit procesul de identificare a armatei cu națiunea, cu "poporul" adică, și la o diminuare a loialității față de partid. Această experiență comună a suferinței și a opresiunii – întărită, pe măsura trecerii timpului, prin solidaritatea născută la cozi – a adus societatea în ansamblul ei în opoziție cu regimul. Cu oarecare ironie, se poate afirma că răsturnarea lui Ceaușescu a fost realizată de protestele populare izvorâte din fabrici, forme de organizare ridicate de comunism la rand de nucleu efectiv și deopotrivă mitic al statului. Fabricile au fost baza organizațională ce a stat la baza mobilizării de mase care l-a răsturnat pe Ceaușescu. Se poate spune că, probabil fără intenție, Dinescu și Caramitru au servit drept paravan pentru legitimizarea grupului Iliescu. Apariția lor la televizor a sporit speranța într-o schimbare reală. Potrivit lui Dinescu, armata ar fi cerut, la început, apariția unor "politicieni serioși" în locul "câtorva poeți și intelectuali nebuni". Singurii care aveau o asemenea experiență erau înalți activiști de partid – foști sau în activitate. Unul dintre aceștia s-a dovedit a fi în mod special pregătit sa iasă în față și să joace acest rol: Ion Iliescu. Majoritatea celor care au urmărit sosirea lui Iliescu la Televiziune au reținut că imediat ce a intrat a dovedit un evident simț al autorității si exista deja o anumită așteptare – cel puțin în rândul intelectualilor – în legătură cu faptul că el urma să fie viitorul lider în stil Gorbaciov. Prin intermediul televiziunii, liderii nou-apăruți s-au legitimizat în ochii poporului drept noile autorități ale țării iar în primele zile ale revoluției, pe această cale a ajuns FSN la public, odată ce PCR-ul se autodizolvase. Majoritatea celor care au ieșit pe străzi pentru a apăra revoluția au fost civili care au dat curs apelurilor disperate auzite la radio și la televizor.Însă vom reveni la acest aspect decisiv al Revoluției și la rolul primordial pe care l-a avut Radiodifuziunea în a facilita acțiunile grupului noii puteri care preluase televiziunea. Decizia execuției cuplului Ceaușescu a fost luată într-un moment în care conducătorii Frontului Salvării Naționale erau departe de a se simți siguri pe propriile poziții.Procesul a durat doar 55 de minute.În loc să se arate că se face dreptate, procesul avea iz de vechi practici comuniste și însuși Iliescu a trebuit, ulterior, să admită că a fost o greșeală.(anexa 1) Nu a fost o revoluție televizată, ci o contrarevoluție înfăptuită prin televizor.De la revoluția adevărată nu s-a transmis niciun cadru în timp ce contrarevoluția a fost televizată cu generozitate.În primele 3 ore și 45 de minute ale transmisiunii Televiziunii Române Libere, cuvântul “popor” a fost pronunțat, la microfon, de 144 de ori.Asta înseamnă, în medie, o dată la un minut și jumătate.A fost cea mai mare manipulare mediatico-militară a secolului XX.O aplicație formidabilă pentru serviciile secrete sovietice, care au beneficiat de un teatru de operațiuni nemaiîntâlnit. Românilor le-a fost aplicată o ucigătoare doză de minciună.Nu poate fi vorba de greșeală involuntară, pentru că dezinformările au un singur sens.Cazul-școală este Sibiu:în mai puțin de 3 ore au fost difuzate 11 știri despre atacurile “securiștilor însetați de sânge” asupra armatei, spitalelor și mașinilor Salvării.Nicio vorbă despre canonada armatei, autoarea reală a măcelului.Și pentru că oamenilor răi trebuia să li se opună niște oameni buni, aceștia au fost gasiți în randul complotiștilor filosovietici.Adevărați eroi ai patriei cărora le place să creadă că au lucrat sub gloanțe, însă niciunul n-a fost atins de vreun glonț.Moartea le-a fost rezervată naivilor din stradă.Tot Sibiul a reprezentat și locul unde a fost cel mai bine pusă în aplicare marea diversiune a Revoluției române:un razboi între Securitatea “fidelă regimului Ceaușescu” și Armata “ pusă în slujba poporului dornic de libertate”.Poziționate perfect pentru declanșarea unei astfel de diversiuni, Unitatea Militară 01512 și Inspectoratul Județean al Ministerului de Interne erau despărțite de o stradă îngustă.Aflate față în față, Armata și Securitatea din Sibiu au căzut în capcana întinsă de indivizii misterioși îmbrăcați în combinezoane negre, poziționați pe clădirile din jur.Conform mai multor mărturii, pe 22 decembrie 1989, aceștia au deschis focul asupra cordonului de militari aflat în fața unității, omorând un soldat.În mijlocul acestui conflict au cazut și manifestanții aflați în stradă, dintre care unii pătrunseseră în sediile Ministerului de Interne înaintea de începerea focului.43 de oameni și-au pierdut viața în urma acestei diversiuni.Susținută masiv și de la microfoanele Televiziunii Române Libere, manipularea a fost atâ de bine realizată, încât mult timp după revoluție s-a crezut că ”securiștii-teroriști” atacaseră armata, care n-a facut decât să se apere.Adevărul era însă cu totul altul.Influențată de manipulările transmise de TVR, mulțimea e convinsă că securiștii și milițienii s-au transformat în teroriști, care apărând cu disperare clanul Ceaușescu, se ascund în diverse locuri strategice și trag în populație.Armata și populația se lansează într-o adevărată vânătoare de teroriști, care degenerează într-un haos cu consecințe tragice. Această diversiunea a fost susținută intens de anunțurile făcute la TVR, unde Crainicul Teodor Brateș nu putea lipsi dintre factorii de manipulare.Mai întai, la televizor, a apărut un mesaj care alimenta idea că securiștii sunt teroriști fără scrupule:”Apa este otrăvită la Sibiu, Timisoara”.Decisivă a fost și intrarea pe post al lui Ion Iliescu la ora 14.40.Acesta și-a folosit prima intervenție la TVR pentru a mitralia eterul cu minciuni instigatoare.În timp ce vorbește Ion Iliescu, pe ecran apar diverse lozinci(“Televiziunea Româna, inima României noi”, “Lupta lucidă, calmă, fermă, până la victoria finală”), ceea ce indică o regie pusă în slujba noului conducător.Formal, acesta este doar directorul Editurii Tehnice ș nu deîine nicio funcție politică.În realitate el știe că a fost desemnat déjà ca successor al lui Ceaușescu. Silviu Brucan este un personaj aparte fiind protagonistul și regizorul transmisiunilor de la TVR, transmisiuni menite să mobilizeze populația și să alimenteze falsa impresie a revoltei spontante.Scopul în sine, la prima vedere, pare unul nobil însa metodele folosite, manipularea și dezinformarea poporului, sunt cele care îl transforma în unul din personajele nocive ale revoluției.Acesta a contribuit la împușcarea a doi conducatori ai României, la o distanță de 43 de ani:maresalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu.În ambele cazuri, Brucan s-a ocupat de propagandă, asumându-și rolul de a convinge populația de necesitatea execuțiilor.În 1946 o făcea prin articolele sale violente din “Scânteia”, ziarul Partidului.În 1989-din postura de ideolog politic și de staroste al Radioteleviziunii.În 1946, soluția capitală pentru Antonescu era dictată de Stalin și pusă în practică de agenții sovietici de la Bucuresti.În 1989, sfârșitul lui Ceaușescu a fost decis de Gorbaciov și înfăptuit de agenții sovietici din România. Marile manipulări, aflate în plină desfașurare, ale Televiziunii au avut în spate o formidabilă echipă de profesioniști ai diversiunii, coordonată de Silviu Brucan. Acesta cunoștea bine Televiziunea și Radioul, căci fusese director al Radioteleviziuni între 1962-1966.Era familiarizat și cu turnul de conducere, și cu studiourile, și cu dedesubturile tehnice, dar mai ales cu oamenii.Pe 22 decembrie 1989, când a aflat de fuga lui Ceaușescu, Brucan a venit direct la Televiziune.Decizia sa nu este întâmplătoare.Bătrânul stalinist avea credința fermă că primele puncte care trebuie capturate, la schimbarea regimului ceaușist, sunt Televiziunea și Radioul.Nu a fost o inspirașie de moment, ci un plan îndelung pregătit.Iată cum descrie Brucan planul unei lovituri de stat dejucate de Ceaușescu:”Complotiștii au hotărât să intre în acțiune în 1984, când Ceaușescu era invitat în Germania Occidentală.Ei contau pe sprijinul comandanților Garnizoanei Militare București.Scenariul prevedea ca o primă acțiune arestarea celor mai apropiați asociați ai dictatorului și, simultan, capturarea postului de Televiziune și Radio pentru a chema populația să se ridice împotriva dictaturii, pentru a asigura astfel succesul operației militare.Împletirea loviturii militare cu răscoala populară era ideea centrală a scenariului”.Iar pentru a face legătura cu decembrie 1989, să-l urmarim pe același Silviu Brucan:”Revoltă populară sau lovitură de stat?Eu socot că a fost o combinație a ambelor”.Așadar, cum “împletirea loviturii militare cu răscoala populară” era un fapt împlinit, se impunea “capturarea postului de Televiziune și de Radio”.În concluzie: marele regizor al diversiunii numită “Revoluția la TV” a fost Silviu Brucan.Toată această construcție a fost creația trioului care conducea România în acele clipe revoluționare în strada și contrarevoluționare în birouri:Iliescu-Brucan-Militaru. Un alt caz interesant este cel al crainicului George Marinescu care a trait Revoluția într-o echilibristică jenantă.A citit comunicatul despre sinuciderea “trădătorului Milea”, apoi, în aceeași zi, și-a facut “mea culpa” în direct, cu capul plecat.În numai cateva ore a trecut de la statutul de sol al ceaușismului muribund la cel de entuziast luptător împotriva “teroriștilor ceaușisti”.Pentru cș a manipulat eficient în favoarea noii puteri, Marinescu a fost recompensat după Revoluție, fiind numit director la studioul de televiziune al Guvernului.A rămas în acest post timp de șapte ani, până la schimbarea puterii politice.Fost prezentator al telejurnalului între anii 1969-1990, George Marinescu recunoaște că televizorul a mințit poporul în decembrie 1989.Două decenii mai târziu, el admite că a spus multe aberații pe post.”În acele zile și nopți, noi trebuia să dăm niște informații pe care nu aveam cum să le verificăm.Eu am stat două săptămâni în Televizune și am dormit dupa niște dulapuri.Nu aveai cum să te duci afară, doar operatorii se mai duceau.Nu aveai cum să verifici informațiile care îți veneau.Trebuia să ținem la curent lumea cu ce se întâmplă.Evident că triam informațiile, nu dădeam orice.Ziceam <se spune>, <se pare>, adică nu la modul cel mai sigur.” Marea diversiune prin Televiziune a fost completată de cea facută prin radio.Nici nu era greu, căci ambele instituții, aflate sub o pălărie comună, Radiodifuziunea, au avut și un patron comun:Silviu Brucan.Pentru un control total, pe 22 decembrie s-a luat decizia ca toate cele trei programe de radio-Actualități,Tineret și Cultural- să se unească și să emită dintr-un singur loc.Pe toate frecvențele-o singură voce, care în momentele-cheie s-a confundat cu cea a televiziunii.Crainicii chemau cetățenii să apere sediul Radioului. ”Oameni ai muncii, veniți spre radio și televiziune.Postul este al vostru!Apărați-l!Faceți zid viu între noi și țară!Nu permiteți celor rău intenționați, provocatorilor, să pătrundă în acest hotar al informației pe care vrem să-l punem cu adevărat în slujba adevărului, în slujba poporului!” Maratonul diversionist al Televiziunii era paravanul ideal în spatele căruia “grupul Iliescu” își urma drumul spre Putere. Însă nu doar Radiodifuziunea a fost cea care a alimentat permanent panica și haosul din stradă și din rândul populației și a satisfăcut planurile noii puteri care preluase Televiziunea, ci și presa scrisă a fost marcată de articole diversioniste care au ascuns în permanență adevărul de popor. Astfel cele mai importante ziare ale vremii au prezentat carnagiul de la MApN cu titluri halucinante:”Nimicirea gorilelor mercenare”(România Liberă-25 decembrie 1989, sub semnătura lui Victor Dinu), “Vii și morți, ciracii ucigași”(Adevărul-26 decembrie 1989, sub semnătura lui Eugen Dichiseanu), “Ucigașii de meserie ai teroristului nr.1”(România Liberă-26 decembrie 1989, articol semnat de maiorul Mihai Flora).În acele zile toate informațiile cheie erau livrate presei de o echipă diversionistă coordonată de Silviu Brucan.Aceasta funcționa din plin și la Televiziune, și la Radio, și la sediile celor trei ziare centrale:Scânteia poporului, Tineretul liber, și România Liberă.Iar toate acestea erau alimentate de agenția Agerpres, controlată total de oamenii lui Brucan.Articolele sunt scrise în stilul patetic, angajat, al presei comuniste, fără a avea vreun dubiu asupra celor întâmplate. Să prezentăm în încheiere și declarațiile de după revoluție ale lui Ion Iliescu, indiscutabil unul din protagoniștii vitali înfăptuirii loviturii de stat sau generatorul revoltei populare:”Revoluția Română a fost declanșată de o explozie populară și este meritul poporului român, al maselor orășenești mai ales, al spiritului de abnegație al tineretului, atât la Timișoara, cât și la București”, și “Constituirea CFSN a fost o opera la fel de spontană ca și mișcarea de masă care a caracterizat Revoluția română.N-a fost nimic prestabilit.Sunt tot felul de răstălmăciri răuvoitoare, că a venit Iliescu cu echipa lui.Care echipă, domnilor?N-am avut niciun fel de echipă”. ( anexa 2) Dacă aș încerca să răspund întrebarii care dă titlul acestui subcapitol, “lovitură de stat sau revoltă populară?”, încă aș avea dubii în privința răspunsului și niciunul nu ar fi mai aproape de adevăr decât celălalt menționând faptul că dacă ceilalți membrii ai conducerii PCR ar fi apucat să-l dărâme pe conducătorul român înainte de 22 decembrie, s-ar fi putut vorbi despre o lovitură de stat, dar plecarea lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central în acea zi, în fața unei mulțimi furioase, și fuga la Târgoviște par să se potrivească mai mult cu imaginea unei revoluții decât a unei lovituri de stat.Cei care susțin, însă, ideea loviturii de stat se pare că au în vedere nu atât mecanismele înlăturării liderului român, cât mai degrabă natura conducerii politice care i-a luat locul. În realitate, așa cum a observat Tocqueville, revoluțiile aduc frecvent mult mai puține schimbări decât susțin revoluționarii, și intențiile revoluționare sunt rareori identificabile în etapele de început ale procesului.
Capitolul 3
Manipulare și propagandă în presa română contemporană
3.1 – Tipuri complexe de cenzură politică dezvoltate în societățile democratice:
Înainte de a începe să prezint subiectul propus de acest subcapitol, este necesar un scurt fragment care să tranziteze cele două mari perioade din istoria României din ultima jumătate a secolului XX și în care să subliniez momentele istorice când cele două sisteme se confruntau la nivel ideologic și internațional, punând bazele războiului informațional prin lupta mediatică a mijloacelor de comunicare.Astfel, în confruntarea ideologică din timpul Războiului Rece, paradigma bunăstării ca fundament al libertații este folosită din plin de Occident împotriva unui bloc estic marcat permanent de sărăcie.Neputincios în fața evidenței, bruiat continuu de comunicarea Vestului care penetra Cortina de Fier fie prin propaganda standard a diverselor posturi de radio, fie prin exportarea imaginii simplificate a modelului bunăstării împachetate în filme, muzică, produse sau relatări ale celor care ajungeau dincolo și se mai și întorceau, comunismul întarziat a încercat, pe de o parte metode radicale, de tipul închiderii maxime practicate de Ceaușescu (două ore de program de televiziune pe zi, filme practic numai din Est și acelea atent cernute, puține carți traduse tipărite în tiraje insuficiente, media obedientăși orientate doar spre construcția cultului liderului, fără niciun fel de contact cu realitatea cotidiană care era negată în totalitatea ei, o criza de alimente împinsă la extrem și, periodic, inițiative de mai lungă sau mai scurtă durată care adăugau griji suplimentare unei populații vlăguite- tema avorturilor, demolările de case, demolările de sate, interzicerea deținerii sau tăierii unor tipuri de animale, criza lemnelor de foc, contribuțiile sociale, interzicerea reșourilor și a închiderii balcoanelor, interzicerea antenelor de televiziune etc.)Pe de altă parte s-au încercat și metode de tip competitiv, respectiv investițiile majore făcute în RDG, care trebuia să fie un soi de vitrină a Estului, mai ales că se afla într-o comparație naturală cu cealaltă Germanie, sau micile soluții locale din Ungaria și din mult lăudata Iugoslavie care generau un trai mai bun, o activitate culturală mai destinsă și chiar și o mai liberă circulație a persoanelor.În tot spațiul totalitar comunist dupa consumarea terorii s-a trecut la o formulă hibridă care conținea în subtext iminența reizbucnirii acesteia, dar și o ofertă de acces la un confort adaptat valorilor ideologice tutelare.Cumințenia socială, obârșia sănătoasă și acceptarea unor compromisuri individuale putea genera o traiectorie bună în comparație cu marea masă de concetațeni, ipoteză care s-a dovedit semnificativ mai persuasivă decât teroarea inițială.Oricum, dincolo de toate celelalte capitole, în lupta dintre cele două oferte comunicaționale, Vestul a caștigat detașat, modelul său artificial fiind mult mai atractiv și mai evoluat decât cel al competitorului.Iluzia libertății menținute prin confort, de exemplu, a fost mai ofertantă decât iluzia egalității menținute prin nivelare- ca să nu spunem teroare. Perioada imediat următoare după încheierea Războiului Rece, a fost foarte bine ilustrată de Vladimir Volkoff în cărtile sale de specialitate privind manipularea și dezinformarea. Atunci când omul este manipulat, sugerează Vladimir Volkoff, se lasă manipulat în general, inconștient la început, și conștient apoi, și cand el s-a lăsat manipulat, în curând va îndeamna să fie manipulat, cerând și mai mult, deoarece mesajele sunt agreabile, deoarece e odihnitor să abdici, deoarece e mai confortabil să ai idoli decât idei. Un alt fenomen distinctiv în regimurile democratice, în care se regăsesc multe din tehnicile de manipulare mediatică, este reprezentat de campania electorală, decisivă în formarea opiniilor maselor electorale și implicit în obținerea puterii.Ne vom opri puțin asupra prezentării acestei categorii vitale într-un stat de drept, masele electorale, adică acele colectivități chemate să-i aleagă pe titularii unor funcții.Constituie un tip de mulțime eterogenă, dar, având o singură menire, précis determinată: să aleagă între diferiți candidați.Aici se observă cu precădere slabă înclinare de a gândi, lipsa spiritului critic, iritabilitatea, credulitatea și naivitatea.În hotărârile maselor electorale mai descoperim influența “cârmacilor” și rolul unor factori precum afirmația, repetiția, prestigiul și contagiunea.Să analizăm cum sunt seduse masele electorale.Procedeele cu cei mai mari sorți de izbândă în această directivă sunt perfect edificatoare asupra psihologiei lor.Prima calitate pe care trebuie să o posede un candidat e prestigiul, prestigiul personal neputând fi înlocuit decât de cel conferit de avere, pe când talentul ori geniul nu constituie nicidecum punți către succes, în acest caz.Necesitatea ca un candidat să fie aureolat de prestigiu, și astfel să se impună indiscutabil, este capitală.Dacă masa de electori, în cea mai mare parte muncitori și țărani, își alege foarte rar reprezentanții din aceste categorii, se explică prin faptul că o personalitate de origine muncitorească sau țărănească nu va avea niciodată în ochii ei suficient prestigiu.Se poate ca printre cei aleși să fie și oameni de rând , dar aceasta se va întâmpla din motive adiacente, cum ar fi, de exemplu, nevoia de a contracara un patron sub a cărui influență cotidiană se află electorii, care au astfel, o clipă, iluzia că și ei au devenit stăpâni.Dar, pentru a-și asigura succesul, prestigiul candidatului nu este de-ajuns.Electorul vrea să-i fie flatată vanitatea și dorințele arzătoare;candidatul trebuie să-l lingușească la modul cel mai extravagant și să nu se dea în lături de a-i face cele mai fabuloase promisiuni.În fața muncitorilor, pe patron îl va înjura și mânji cu noroi.Se va strădui din rasputeri să-l întineze și să-l spulbere pe candidatul advers, arătând cu forța afirmației, repetiției și contagiunii, că acesta nu este decât un nemernic, ale carui acte reprobabile sunt de notorietate.Bineînțeles, fără a aduce vreo mărturie în sprijinul unor asemenea învinuiri.Dacă adversarul nu cunoaște psihologia maselor, va încerca să se justifice uzând de zeci de argumente, în loc să răspundă, pur și simplu, la afirmațiile calomnioase prin alte afirmații la fel de calomnioase, retezându-și astfel șansele de a triumfa.Desigur, programul scris al candidatului nu trebuie sa fie în termeni categorici care i-ar putea fi puși în față mai tarziu, dar prezentarea lui verbală cât mai bombastic nu va fi niciodată de prisos.Fără teamă, el poate să promită reformele cele mai radicale, pe moment exagerarile lui vor produce un efect uluitor,iar în viitor nu îl angajează cu nimic.După alegeri, electorul nu se mai preocupa să vadă în ce măsură alesul își urmărește profesiunea de credintă aclamată, în baza căreia a și fost ales.Oratorul care știe să manipuleze cuvintele și formulele, face ce vrea din mase, după bunul său plac.Expresii precum”mizerabil capital”, “exploatatori josnici”, “minunata clasă muncitoare”,” repartizarea în mod egal a bogăției”, deși destul de tocite déjà, produc întotdeauna un bun efect.Dar candidatul care este în stare să descopere o formulă nouă, lipsită de un sens foarte précis și, prin aceasta, potrivită să răspundă celor mai diverse năzuințe, obține un infailibil success. John Keane identifică nu mai puțin de cinci tipuri complexe de cenzură politică a presei, toate dezvoltate în societăți democratice, în care libertatea presei, garantată prin constituție, este parte integrată a existenței sociale.Primul tip este puterea în situație de criză- în numele unei situații excepționale care intervine, statul consideră necesară limitarea sau chiar interzicerea prezentării unor teme legate de cazul în speță, pentru a nu amplifica starea de nervozitate a populației.Exemplele pot veni de la modul în care au abordat autoritățile franceze situația din Algeria din anii 60, de interzicerea difuzării unor anumite ziare în colonie, sau de impunerea retragerii unor materiale de pe canalele de televiziune, dar și mult mai recenta critică violentă pe care președintele României a adus-o televiziunilor private pentru prezentarea prea detaliată a inundațiilor și pentru lipsa tonului optimist în abordare.Al doilea timp este confidențialitatea militară-blocarea accesului media în numele secretului de stat, a siguranței naționale și a interesului general la toate informațiile ce țin de activitatea structurilor armatei , internelor și serviciilor speciale, dar și desfășurarea de către structuri dedicate ale acestora de operațiuni de monitorizare, de influențare și de intimidare împotriva jurnaliștilor.În perioada Războiului Rece, dar și în prezent, în cadrul luptei globale antiteroriste, guvernele din țările cu democrații consolidate extind conceptul de siguranță națională peste un câmp foarte larg de teme care astfel nu ajung sau ajung trunchiate în spațiul public.Consiliul Suprem de Apărare a Țării din România a cerut, în 2006, comisiilor de apărare din Parlament dezbaterea în regim secret a șase proiecte de lege privind securitatea națională, proiecte care introduceau puteri sporite lucrătorilor din serviciile de informații, inclusiv în domeniul supravegherii activității din media.Al treilea tip se referă la minciuni- constructul de imagine al oricărei instituții publice presupune nuanțarea realității, astfel încât impactul negativ să fie cât de mult posibil diminuat .Acest deziderat se traduce în modelarea informațiilor, în eludarea anumitor teme, în evidențierea excesivă a altora, în utilizarea de strategii alternative de comunicare, al caror scop este să distragă atenția unei părți cât mai mare din public de la tema incomodă, în scoaterea în prim-plan al unor purtători secunzi de mesaj care să preia, sacrificându-se politic, potențialul negativ dintr-un anume eveniment și chiar în îngroparea unor subiecte deranjante sub un munte de informații diverse, preluat de segmente mai prietenoase din media.Publicitatea statului este al patrulea tip- pornind de la ideea că media modernă este în primul rând un business și că publicitatea este sursa principală de venituri, implicarea economică a statului în presă înseamnă dirijarea fondurilor de promovare aflate la dispoziția sa către anumite structuri în schimbul unei atitudini cooperante.Legile privind accesul la informație, dar și necesitatea socială a comunicării guvernamentale impun o activă prezență a publicității de stat în spațiul public și de aici se deschid nelimitate căi de motivare sau de penalizare a media.În timpul guvernării social-democrate din România dintre 2001-2004, cotidianele critice au primit semnificativ mai puțină publicitate decât cele mai reținute sau cele laudative.După 2004 noua putere a restricționat drastic publicitatea de stat ajungându-se la o criză de non-comunicare, ce a afectat imaginea executivului și a primului-ministru.În fine, ultimul tip este corporatismul-implicarea tot mai dinamică a ONG-urilor în gestionarea, împreună cu statul, a unor segmente din activitatea guvernamentală conduce la pasarea către aceste structuri inclusiv a politicilor de comunicare și de informare din zonele respective și implicit la politizarea societății civile care devine purtător de mesaj al unei anumite tabere.În România postdecembristă, în numeroase cazuri, sindicatele au ales o anume culoare politică și au plasat informații pe piață din această postură, organizațiile patronale și profesionale au acționat ca urmare a impulsului promis de la anumiți membri ai lor, membri în același timp în structuri politice, iar organizații diverse ale societății civile dedicate s-au implicat activ în campania electorală din 2004 din partea unuia dintre partidele competitoare, influențând puternic atât deciziile politice ale acestuia- candidatul său la președinție a fost determinat să renunțe la cursă în folosul altuia, considerat mai bine plasat ca urmare a presiunilor făcute de o structură a societații civile- cât și intențiile de vot printr-o sumă de acțiuni care au discreditat reprezentanții celorlalte partide.În anul 2006, în urma unor critici aduse de un cotidian ministrului de externe român în legătură cu anumite afirmații ale acestuia, treisprezece reprezentanți ai mai multor ONG-uri publică o scrisoare deschisă violentă, în care acuză ziarul în cauză de extremism ideologic și spre stânga și spre dreapta. Pentru a apropia și mai mult mediul politic cu care se indentifică România ultimilor ani de aceste exemple de cenzură politică și de amuțire a presei independente , voi prezenta un caz din toamna lui 1995 care ilustrează metodele prin care formațiunile aflate la guvernare reușesc să-și îndeplinească scopul. Astfel, în toamna lui 1995, o dată cu reluarea discutării noului Cod Penal în Parlamentul României, partidul de guvernământ și-a reînceput presiunile pentru introducerea în cadrul articolelor 205, 206, 238 și 239 a unor pedepse speciale pentru ziariști în cazul comiterii infracțiunilor de calomnie, ofensă adusă autorității etc. Cum rezistența reprezentanților presei independente era foarte puternică, fiind susținută și de majoritatea partidelor din opoziție, formațiunea de guvernământ s-a gândit la o strategie de manipulare abil concepută, pentru a-și îndeplini scopul.Astfel, puterea și-a propus să-și atingă, într-o formă sau alta, scopul evidentiind o tehnică de manipulare a părții adverse, frecvent utilizată în cadrul unor negocieri, “Trântitul-ușii-în-față”.
Adversarilor li se pun de la bun început în față niște condiții total inacceptabile, cu care inițiatorii nici nu se așteaptă că partea adversă ar putea fi de acord, pentru ca apoi, pe parcursul negocierilor, să se ajungă la punctul în care condițiile dorite, de fapt, de inițiatori, să fie acceptate de adversari. Mai mult, adversarii rămân cu impresia că au obținut o victorie prin faptul că, deși defavorabile lor, noile condiții sunt mult mai blânde față de cele propuse la început de inițiatori.Dar, pentru adevărații profesioniști ai manipulării, lucrurile nu se opresc aici. Pentru ca succesul să fie deplin, prin diverse canale, ce nici măcar nu pot fi suspectate de legătură cu inițiatorii, li se sugerează chiar adversarilor textul noilor condiții, apoi se creează o stare artificială de panică, în sensul că termenul final al negocierilor nu mai poate fi amânat și “ceva trebuie pus în locul inacceptabilelor condiții inițiale”. Astfel adversarii ajung ei înșiși să facă propunerile dorite de inițiatori, convinși fiind că sunt exclusiv rodul gândirii lor. Mai târziu, când tensiunea dispare și analizele lucide arată situația de inferioritate în care s-au pus adversarii ,păstrăm această denumire generică , orice protest din partea lor este inutil, replicându-li-se că ei au fost cei care au făcut propunerile. Să traducem teoria de mai sus în ceea ce s-a întâmplat în toamna lui 1995, în relația dintre presa independentă și Putere. Reprezentanții Puterii au “trântit” de la bun început articolele cu pricina în noul Cod Penal. Au urmat, cum era de așteptat, protestele privind neconstituționalitatea lor, proteste venite din partea ziarelor independente, susținute de forțe din opoziție, de sindicate, de o mare parte a opiniei publice ș.a.m.d. Imediat, Puterea, prin diverse declarații mai mult sau mai puțin oficiale, s-a arătat dispusă la concesii. În acest timp, prin canale oculte s-a răspândit sugestia că totuși “ceva trebuie pus în locul hulitelor articole”. A fost elaborat chiar și textul unui nou articol (doar unul, față de celelalte patru pe care era menit să le înlocuiască, pentru a sugera din start o nouă concesie), articol prin care era definit și pasibil de pedeapsă așa-numitul “delict de presă”. Respectiva “nadă” a fost canalizată spre mediul gazetăresc și a început să circule pe diverse căi, fiind preluată și transmisă de la unii la alții, până ce s-a pierdut total urma celor care au lansat-o. Manevra a dat roade, în sensul că, după puțin timp, câțiva gazetari de la un important cotidian național au făcut publică propunerea pentru înlocuirea celor patru articole incriminate din noul Cod Penal cu articolul privind “delictul de presă”, convinși fiind că ei sunt autorii textului și că astfel oferă o soluție pentru ieșirea din impas. În paralel, Puterea a inoculat atent o atmosferă de tensiune, de grabă, convocând imediat directorii principalelor cotidiane la o “ultimă” și “decisivă” întâlnire cu președintele partidului de guvernământ, pentru “hotărârea finală”. Sub presiunea timpului, gazetarii care au propulsat “delictul de presă” nu au mai avut timpul unei analize lucide care să le demonstreze că noul articol nu numai că nu protejează ziariștii, dar creează disponibilitatea de a fi incriminate chiar și persoanele dispuse la mărturisiri sau declarații incomode. O astfel de analiză arăta clar că introducerea “delictului de presă” în noul Cod Penal ar fi reprezentat o victorie importantă a Puterii în ofensiva împotriva presei independente. Dar, cum spuneam, întâlnirea dintre reprezentantul de marcă al Puterii și ziariști nu mai lăsa timp pentru discuții și analize. Evident, se aștepta ca propunerea cu “delictul de presă” să vină din partea ziarului care l-a prezentat în paginile sale. “Delictul…” ar fi fost imediat introdus în Codul Penal pentru a înlocui celelalte patru modificări și oricare proteste ulterioare ar fi fost contracarate cu nonșalanță: Voi l-ați cerut, noi n-am făcut altceva decât să vă acceptăm dorința.Spuneam că strategia aplicată de profesioniștii Puterii în acest caz avea și alte efecte, mult mai greu decelabile, dar de mare importanță. Anticipând eforturile presei independente de a se apăra de atacurile Puterii, prin a demonstra că cele mai grave calomnii nu apar în paginile ei, ci în revistele extremiste, artizanii manipulării încurajau, prin diverse canale oculte, popularizarea conflictului existent la acea vreme între liderul Partidului România Mare și președintele României, sugerându-se că neglijarea lui i-ar putea da apă la moară liderului extremist. De asemenea, zilnic, presei i se ofereau noi declarații belicoase pentru a mediatiza nefiresc de mult acel conflict. Rezultatul a fost contrar așteptărilor gazetarilor, dar conform cu așteptările manipulatorilor: atât Ion Iliescu, cât și Vadim Tudor au înregistrat creșteri de popularitate, în detrimentul personalităților din opoziție. În plus, președintele României a reușit performanța de a beneficia de o imagine favorabilă în mai toate cotidianele independente, fiind pus permanent în antiteză cu liderul extremist. O nesperată bilă albă în perspectiva alegerilor din anul următor. Revenind la manevra cu modificările Codului Penal, trebuie amintit că, deși a fost construită cu cea mai mare finețe, ea nu a reușit. Directorii principalelor cotidiane s-au întâlnit, în seara de dinaintea discuțiilor “finale” cu președintele partidului de guvernământ, și s-au înțeles să renunțe la ideea cu “delictul de presă” și să nu cedeze nici unei presiuni din partea Puterii. Ceea ce, a doua zi, s-a și întâmplat.Ar mai rămâne de spus că imediat după aceea noul Cod Penal a căzut la vot în Parlament, fiind trimis spre reformulare.
3.2 – Mass-media- “câinele de pază al democrației” sau “cea de-a patra putere în stat”:
Libertatea presei și libertatea de exprimare sunt printre cele mai importante caracteristici ce descriu o societate democratică. Aceste drepturi fundamentale sunt protejate, în mod formal, de către toate statele, libertatea de exprimare fiind exercitată prin mijloacele endemice de informare si comunicare în masă. Astfel, scopul liberal al tuturor formelor de guvernare rămâne păstrarea, cultivarea și menținerea libertății, iar mass-media trebuie să devină un instrument al libertății sociale. Diferiți agenți ai comunicării în masă devin mediatorii unui cadru social dominat simbolic de pattern-uri de comunicare ce întretaie societatea într-un mod complex. De fapt, mass-media sunt o sursă majoră de expectații sociale modelate, referitoare la organizarea socială a unor anumite grupuri din societatea modernă. Prin conținutul lor, mijloacele de comunicare de masă descriu sau înfățișează norme, roluri, ierarhii și sancțiuni aparținând de fapt fiecărui tip de grup cunoscut în viața socială contemporană. De aceea, teoria expectațiilor sociale ține de influențele de socializare ale comunicării de masă, influențe ce rezultă din descrierile modelelor stabile ale vieții de grup. Astfel de pattern-uri stabile definesc ceea ce se așteaptă de la oameni să facă. În plus, prin delimitarea ariei de analiză, trebuie precizat că rolul jucat de către mass-media în noile sisteme democratice din sud estul Europei este fundamental pentru procesul de liberalizare și democratizare al societății. Anul 1989 a fost unul de răscruce, marcând schimbări fără precedent în această regiune a Europei. Fostele țări comuniste au început și dificila tranziție de la regimul totalitar la o societate democratică. Pentru început, România este un exemplu inedit, datorită faptului că revoluția din 1989 a fost transmisă în direct. În perioada comunistă televiziunea transmitea numai două ore în fiecare zi, duminica fiind o excepție – doar opt ore de program. În anii 1980, media în România și-au extins funcțiile sale propagandistice și de manipulare, fiind printre cele mai importante mijloace de susținere și consolidare a regimului Ceaușescu. Controlul media era extrem de centralizat, partidul fiind implicat în activitatea tuturor mijloacelor media, de la radio și televiziune, studiourile de film, tipografii, ziare, până la singura agenție de presă. Aparatul de control era cel care reglementa accesul la publicațiile străine, la filme, cărți și alte programe. Este bine cunoscut faptul că mass-media din România s-a dezvoltat într-un ritm rapid după căderea comunismului. Conform agenției Press Now, numărul publicațiilor a crescut de la 60 în 1989 la 98 în 1997 și numărul săptămânalelor a crescut de la 37 la 146 în aceeași perioadă. Toate formele de mass-media – radio, televiziune, presă și Internet au devenit accesibile, oferind posibilitatea diseminării informației publicului. Expunerea la opinii contradictorii e o condiție sine qua non într-un dialog politic democratic. Opiniile unor grupuri minoritare și-au găsit expresia în ziare precum: Magyar Szo și Algemeine Zeitung. Au apărut companii de televiziune privată, ProTV, Antena1, PrimaTV, alături de posturi de radio private. Prin urmare, multitudinea de opinii, inclusiv cele minoritare, reprezentate în media din România au încurajat exprimarea dreptului la diversitate. Problema transparenței a devenit una controversată și sunt numeroase amendamentele ce trebuie făcute legii ce va asigura această transparență în media din România. O lege mai detaliată, un Cod de Comportament al mass-media este esențial în România. Cu toate acestea, media pot constitui, alături de alte instituții, un front comun împotriva corupției și în construirea unui mod de gândire democratic.
Cert este că nu a venit încă timpul ca mediul audio-vizual românesc să fie ghidat de o “mână invizibilă”, aceasta datorită unei competiții limitate. Mediul audio-vizual trebuie abordat dintr-o perspectivă a unui pluralism reglementat, fiind cea mai bună cale de a construi o piață competitivă de media. De fapt, mass-media post-comunistă a fost și rămâne cea mai elocventă, palpabilă și activă forță a prăbușirii comunismului. O presă independentă, dezvoltându-se într-un cadru legislativ coerent, va fi un garant al credibilității mass-media în ochii unei societăți în tranziție.
În acest sens, mass-media ar trebui să se distanțeze de relația dificilă cu guvernul și să se comporte ca un “câine de pază” veritabil. Nu numai că media ar trebui să prezinte dovezi fizice, să prezinte faptele, să analizeze și să comenteze, ci să arate și cât de mult sprijin popular este acordat schimbărilor făcute de guvern. Mass-media în România îndeplinesc doar câteva dintre funcțiile sale. Din acest punct de vedere, așa numita mass-media supra-încărcată își asumă doar parțial rolul complementar de opoziție simbolică, fiind încă supusă influențelor. De fapt, media ar putea oferi mijloacele prin care observatorii pot evalua tranziția României spre democrație. Nivelul de libertate a presei și gradul în care se exercită o influență guvernamentală sunt un barometru pentru evoluția sau involuția societății. Asemenea barometre sunt un mijloc real pentru organizații internaționale, precum Uniunea Europeană, să evalueze nivelul de pregătire al României pentru integrare. De asemenea, mass-media, în timpul anilor de tranziție, au fost instituția cea mai apropiată de public . Această apropiere explică modul în care mass-media sunt percepute ca una din instituțiile ce sunt investite cu încredere din partea publicului. Prin judecățile de valoare pe care le emite, prin interpretarea faptelor și punerea lor în anumite contexte, prin desemnarea știrilor cu valoare negativă într-o anumită direcție idiologică, mass-media induce stereotipuri electorale și prejudecăți sociale greu de depășit prin alte mijloace informaționale în acele societăți în care standardele mass-media modulează existența publică a membrilor respectivelor societăți, politicul nici nu poate decât să urmeze linia trasă de mijloacele de informare. Importanța mass-media astăzi este imensă. Niciodată în cursul istoriei umanității, presa nu a avut un impact atât de mare asupra vieții și comportamentului nostru. În scurta sa istorie, media de masă nu și-a propus, cel puțin în mod deschis și conștient asumat, să masifice populația. Istoria însă ne dovedește că au contribuit la fasonarea naționalismelor, la generalizarea regulii unei conviețuiri civilizate și, de curând, la acceptarea de către opinia publică a procesului de mondializare.
Se spune adesea că presa este a patra putere în stat, după cea executivă, legislativă și juridică. Dar, privind cu atenție, în mai toate țările lumii această a patra putere „a săltat“ pe locul al doilea – după cea executivă – drept forța redutabilă de susținere a actualelor guvernări. Presa și Guvernul, Guvernul și Presa – constituie cel mai adesea un cuplu infernal. Nu de puține ori, guvernul acuză presa că nu prezintă corect realitatea. Adesea este cinstit când afirma aceasta, pentru că nici el nu o mai întelege, dar să o mai și controleze. Tot mai frecvent se face apel la presă, cerându-i-se să nu uite de interesul național sau internațional (vezi de exemplu lupta antiteroristă sau, mai bine spus, razboiul antiterorist), să fie corectă din punct de vedere politic și să se autocenzureze. Adică să dezinformeze. Cenzura, produsul tipic al lipsei de comunicare, este cel mai bun mijloc de a uita. Și deci de a nu mai pune întrebări. Iar forma cea mai periculoasă de dezinformare – chipul actual al minciunii – se ascunde în spatele măștii contestatare, reprezentată prin pseudointelectuali, cei care se pretind sau primesc rolul de avangardă a gândirii creatoare a lumii noi. Așadar, rolul presei de a crea emulație a disparut. Probabil cea mai cunoscută formulă consacrata de literatura de specialitate când se vorbește de puterea, forța, influența media este „cea de a patra putere în stat". Această formulare a fost lansată de Edmund Burke, istoric și filosof, în lucrarea sa, Reflecții despre Revoluția Rranceză, referindu-se la presă și la influenta ei asupra societății. Mai există de asemenea și un alt aspect de ordin istoric, dar care are contribuția lui la nașterea și, apoi, la impunerea formulei de care vorbim. Presa s-a afirmat în dispută cu puterea, în dispută mai ales cu simbolul acesteia -puterea executivă. Libertatea presei este văzută ca o expresie a drepturilor cetățenilor, ca o condiție a bunei guvernări. Ea mărește șansele deciziilor corecte, ca o premisă a atingerii și a impunerii adevărului. Presa a câștigat această luptă, a caștigat dreptul de a publica, fără constrângeri, opinii, abordări, informații dintre cele mai diverse. Această luptă a asociat presa cu puterea, ea fiind plasată pe următorul loc după cele trei mari puteri – executivă, legislativă și judecătorească. Această poziție face din presă un gen de contraputere a celorlalte forme de putere, „un câine de paza", după cum a fost denumită anterior. Forța media se cere pusă înainte de toate în legatură cu faptul că furnizează societății informațiile, luminează mai puternic anumite fenomene, evenimente în dauna altora, într-un cuvânt, organizează percepția socială asupra realității. Mijloacele de comunicare în masă fac legatura cu o realitate la care nu avem acces. Pentru a fi evitate imitxtiunile între cele trei din stat, media au fost învestite cu autoritatea de a verifica activitatea acestora. În schema propusă, rolul mass-media nu este de a decide, ci de a verifica dacă deciziile celorlalte puteri sunt corecte, dacă nu reprezintă depășiri de atribuții sau uzurpări de poziții. Mass-media au capacitatea de a da sentințe cu o foarte mare putere asupra mulțimii. Ele nu au o valoare juridică și cu toate acestea, de cele mai multe ori, în democrație, sunt funcționale. Totuși este greșit să măsurăm puterea unui organ de presă după numărul demisiilor de demnitari pe care le-a provocat, după reușitele anchetelor, după cataclismele sociale declanșate de dezvăluirile făcute. Performanțele media sunt tot mai mult măsurate în credibilitatea și pertinența materialelor difuzate. Cu cât prerogativele și rolul fiecărei puteri sunt mai precis delimitate, cu atât și posibilitățile de mișcare și rolul presei cresc. Pe de altș parte este foarte important ca media să își stabilească limitele. Nu este vorba numai de un cod deontologic, ci și despre regulile proprii ale unui sistem, reguli obligatorii pentru toți cei care vor să participe și să facă parte din stuctura respectivă. Chiar dacă odata considerată putere în stat, presa se poate să se impună și să acționeze mai ușor, jurnaliștii intră în relație și cu alți factori extrem de influenți: cu sistemul politic, cu cutumele, cu psihologia națională, cu sistemul legislativ existent, cu propriile limite umane ale fiecarui jurnalist în parte. Toate acestea se adaugă legăturilor pe care presa le stabilește cu celelalte puteri, cu clasa politică, cu electoratul, cu oamenii cu bani, cu publicul. Influența media asupra opiniei publice poate fi reținută cel puțin în două planuri. Influența imediată, pe termen scurt. Aici, rolul informației transmise prin media este acela de a declanșa procesul de reordonare a datelor existente până în acel moment. Mai avem de-a face cu un impact pe termen mediu și lung, mult mai important și mai durabil. Un flux informațional cu o durată măsurată în ani de zile poate influența nu numai opinia propriu-zisă, ci chiar instrumentele de evaluare ca atare; nu numai reacția, ci chiar mentalitatea. Prin urmare, atunci când discutăm despre puterea mass media, centrul de greutate al analizei se cere mutat în domeniul efectelor pe termen mediu și lung, în cel al unei influențe care are nevoie de timp pentru a se materializa. Mass-media nu au un impact de la o zi la alta. Ele nu „iau măsuri", ca să putem vorbi despre influența imediată. Ele informează, oferă analize și evaluări, construiesc pentru noi o „realitate", realitatea mediatică, un mediu de reprezentări, în funcție de care judecăm, evaluăm, luăm atitudine. Datorită rolurilor sale de formare, influențare și/sau manipulare a opiniei publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii politice sau juridice au fost influențate de apariția unor informații în presa. Aceasta nu este o situație foarte confortabilã pentru presa, deoarece trebuie să facă față unui număr crescut de condiționări de natură politică, economică și socială care, prin însumare, îi pot anula eficiența acțiunii. Pentru a fi eficientă în acțiunile ei, presa trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atât pe plan național dar și internațional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece și presa este reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puțin obiectivi, în funcție de subiectul tratat, situație, implicarea sau neimplicarea în situația prezentată în presa, și nu în ultimul rând în funcție de apartenența sau simpatia pentru un anumit segment politic, în funcție de gradul de cultură și de experiența profesională a ziariștilor. Pe de altă parte independența editorială a presei și profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o economie de piață. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmărite în funcție de diverși factori: cultură, educație, situație socială. Nu putem pretinde unui șomer sau unui om care are dimpotrivă o situație materială profitabilă dar este lipsit de o educație de nivel mediu să cumpere reviste sau să urmărească emisiuni cu caracter cultural educativ. Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxantă, de divertisment a presei care de multe ori are un caracter informațional precar chiar degradant în ceea ce privește caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din punct de vedere educațional, formativ nu poate fi accesat nici de cei interesați – din lipsă de bani – dar nici de cei care ar avea nevoie de ea pentru a-și ridica nivelul educațional, și care au situații materiale bune, datorită lipsei de instrucție a persoanelor respective. Puterea presei provine, în primul rând, din faptul că media are acces la o audiență (la un public) mult mai numeroasă decât o poate face oricare alt spațiu public (cafeneaua, teatrul, cinematograful, stadionul, piețele etc.). Toate celelalte puteri (pe care presa le supraveghează) își doresc să comunice cu acest public, deci au nevoie de presă. Adevărata putere a media se datorează faptului că nu preia aceste mesaje așa cum au chef guvernanții, parlamentarii, sau alții care le produc, să ajungă la public. Media le filtrează: le evaluează, le selectează, le ierarhizează și, nu în ultimul rand, le sancționează. Chiar dacă este redundant, o voi spune: garanția puterii presei vine din faptul că nu este subordonată niciuneia dintre celelalte puteri. Critici aduse acestui concept: Cei care contestă acest statut de “a patra putere” susțin că presa are probleme de legitimitate și de independență. Iar “puterea” trebuie să fie prin definiție legitimată și independentă. Dacă politicienii sunt legitimați prin vot, criticii spun că presa nu este legitimată de către nimeni. Eu cred totuși că presa este legitimată de către public. Toți cei care cumpără ziarul, care se uită la televizor, care ascultă radioul, care accesează site-urile publicațiilor, legitimează media.Independența presei este un atribut foarte controversat, ca de altfel și independența celorlalte puteri. Este de datoria și în interesul fiecărei instituții de presă să demonstreze că este independentă. Cum va face asta? Simplu: raportându-se obiectiv la fapte. Publicul e suficient de deștept să taxeze. În concluzie, mass-media, legitimate de încrederea publicului, îndeplinind funcțiile de informare, observare a arenei politice, de influențare și formare a opiniilor, au fost un factor fundamental în tranziția spre democrație si au o responsabilitate sporită în special în societatea românească. Efectele influenței unei mass-media libere, fie că sunt subtile și indirecte, fie că se adresează punctului central a problemelor, consistă în crearea unei opinii publice informată și receptivă. Drept consecință, mass-media devin indispensabile în construirea unei societăți democratice. Cu toate acestea, numai atunci când mass-media în România vor depăși stadiul de responsabilizare sporită, conferit de o societate în tranziție, se va putea spune că a atins nivelul unei democrații per se.
3.3 – Fenomenul manipulării.Totalitarism Vs democrație:
Trebuie afirmat în primul rând că regimurile politice de tip pluralist sunt net superioare regimurilor totalitare în ceea ce privește raportarea la individ și la nevoile lui. Există o relație de identitate totuși între cele două regimuri politice, la nivelul structurilor de profunzime ale modalitătilor de legitimare. Putem afirma deci, că cele două sisteme pot fi asemănătoare sau cel puțin se folosesc de mijloace asemănătoare de persuasiune.Însă organizarea, ideologia, formele de menținere și autoreproducere a puterii politice, conținutul justificărilor și al proiectelor – toate duc la distincții majore, inclusiv la nivelul consecințelor. Dar toate aceste regimuri politice se folosesc de una și aceeiasi strategie: “îmblânzirea socialului prin căutarea punctelor sensibile ale imaginarului politic” La nivel ideologic, totalitarismul își propune un ideal de societate, și un ideal de “om nou” a cărui caracteristică esențială să fie obedientă față de decizia liderului – instituțiilor politice. Individ sau comunitate, totul se supune unei logici integrative ale carei temeiuri devin “trans-istorice” și “trans-juridice”. Manipularea este totală și invadează socialul la toate nivelele. Societațile pluraliste sunt acolo unde decizia aparține unui parlament ales periodic, unde funcționează principiul separării puterilor în stat, unde alegerile sunt libere și oneste, existând transparența informației și controlul asupra reprezentanților aleși. Dar egalitatea dintre cele două tipuri de regimuri se întâlnește la nivelul strategiilor de căutare a legitimității pe care deținătorii puterii le folosesc în vederea cuceririi și menținerii ei. În societățile democratice există o reală competiție între diferiți agenți politici, dar structura campaniilor electorale și a mesajelor diferitelor partide politice se bazează pe logica miturilor. Mitul se adresează emoțiilor, sentimentelor. Durabilitatea și șansele unui regim politic sunt în funcție de capacitatea de a obține acceptarea societății, legitimarea se obține la nivelul credințelor politice, sentimentelor și neliniștilor colective. Orice cultură politică are o dimensiune cognitivă și una psiho-afectivă , definită și ca imaginar politic. Imaginarul politic este liantul ce unește regimurile totalitare cu cele democratice pentru că “un regim politic nu supraviețuiește decât prin teama pe care o suscită și prin adeziunea pe care stie să o mobilizeze.” Forme de dominație asupra celor mulți, democrația și totalitarismul utilizează metodologii complet diferite de dominație, impunere, control.Dintr-o perspectivă comparativă în cadrul totalitarismului nici nu se poate discuta despre controlul asupra deciziilor guvernului (nu există o separație a puterilor în stat, există un lider suprem, atotștiutor care ia și impune deciziile, iar el nu poate fi controlat ori critica; de altfel, constituția nu există pentru a-i limita puterea) sau în orice caz nu constituția de tip democratic în care legitimitatea puterii prin vot să fie una reală. Momentul electoral este unul de departajare între cele două sisteme. Dar se poate întâmpla ca un guvern ales în mod corect sa fie opresiv, invadator, răzbunător și arbitrar, după cum un guvern reales poate acorda oamenilor, regimurilor, orașelor, ca și artelor și literaturii – o largă autonomie . Într-un regim totalitar se marșeaza pe realizarea normalitații – asigurarea condițiilor pentru apariția societății perfecte. Pentru aceasta trebuie acordată totală încredere (de fapt total control) elitelor întrucât, fără acestea nici economia, nici educația, nici presa sau oricare alt domeniu nu ar putea prospera. Se instituie justificarea pentru controlul complet, total al întregii societăți echivalent cu distrugerea individualității. În total contrast, statul democratic permite exprimarea individualitaților si afirmarea acestora, trasându-le însă niste limite de manifestare. Gradul de libertate al unei țări este dat de numarul de oameni ce “se simt relativ autonomi în cuprinsul ei, ca și numărul domeniilor de activitate, ori de recreere, în care ei pot acționa din liberă inițiativă. Aceasta este garanția drepturilor lor, marcată de absența sentimentului că puterea politică reprezintă pentru ei un pericol” .Democrația are nevoie și de alte garanții, nu numai cele oferite prin vot, pentru că democrația nu înseamnă libertate și atât. Dezvoltarea și consolidarea regimurilor de tip democratic s-a datorat controlului (un cu totul alt fel de control decât al regimurilor totalitare) asupra problemelor, temerilor, dorințelor sociale aflate într-un permanent conflict. Pentru “îmblânzirea” acestei lumi agresive a fost nevoie de identificarea “logicii emoționale a psihismului individual și colectiv”, identificându-se astfel principiile fundamentale ale gestionarii simbolice a dinamismelor emoționale. Unul dintre mecanismele de asumare a controlului social în statele pluraliste este spectacolul și ritualizarea conflictelor dintre actorii săi politici, indivizi, grupuri sau instituții . Acestea au cea mai bună întruchipare în campaniile electorale, care concentrează și mobilizează o forță fantastică de manipulare, prin intermediul discursurilor de identificare cu electoratul, prin intermediul afișelor, diferitelor atitudini, prin “coborârea” în rândul mulțimii și prin adevărate spectacole. Propaganda și campania electorală în cele două sisteme politice: Privind lumea ca spectacol, iar politica, scena pe care se dau marile reprezentații, spațiul regimurilor democratice se caracterizează printr-o abundență de stiluri, o multitudine de actori care încearcă să demonstreze, să convingă că ei sunt cei mai buni. Este o lume plină de fast, cum de altfel este și lumea regimurilor totalitare, dar mult mai zgomotoasă, fără limite austere și unde violența simbolică capteaza mare parte a societății. Campania electorală într-o societate pluralistă este punctul de maximă atracție a electoratului în jurul oamenilor politici, momentul de maximă încordare pentru elite (indivizi ori partide politice).
În sistemele totalitare avem de a face cu o falsă campanie electorală. Alegerile există numai pentru a demonstra că societatea este liberă, că oamenii sunt liberi să-și manifeste voința, sunt liberi să aleagă. Dar ce să aleagă? Nu există mai multe variante, deci nu pot exista mai multe opțiuni, nu există o șansă reală de a alege persoana considerată potrivită. În plus, nimeni nu ar îndrăzni să voteze altceva decât ce trebuie. Și astfel, alegerile sunt folosite pentru legitimarea puterii, demonstrând că elitele și actiunile lor sunt în asentimentul populației, mulțumită de cursul lucrurilor și dornică ca cei de la putere să continue “marea operă începută”. Pentru demonstrarea superiorității și puterii nemăsurate (capabilă să-l zdrobească imediat pe cel care va îndrăzni să judece, să critice sau să vrea altceva) se organizează mitinguri la care participă un număr impresionant de mare de oameni. Toți aplaudă, sunt fericiți, toți se supun unei ordini prestabilite și ascultă indicațiile superiorilor. Mișcarea mulțimii se produce conform unui ritual și unor reguli bine puse la punct, învățate în prealabil, totul tradus în ritmuri novatoare de prosternare în fața liderului. Dar “uniformitatea, lipsa motivațiilor, nivelarea sistemelor umane genereaza vulnerabilitate” . Este exact acea vulnerabilitate a întregii societați, a fiecarui om care, de teamă sau unii poate chiar din convingere, vor face exact ceea ce li se spune prin intermediul mesajelor. Numai conducătorii prezenți sunt cei care pot asigura pacea. Simbolurile păcii sunt prezente la toate manifestațiile, porumbei albi zboară deasupra stadionului plin de oameni, chiar oamenii realizează din plăcuțe imaginea porumbelului cu ramura de măslin în cioc, albul predomină în décor, alături de albastru, pionierii poartă bluze albe sau albastre. “Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stapâni prin forța sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina “supușii să gândească sincer asa cum vor ei, conducătorii” . Astfel, liderii caută să convingă. Cu cât mai mult se vor înconjura de fast, cu cât mai mari vor fi manifestațiile, cu atât legitimitatea lor este asigurată. Minciuna devine instrument pentru restructurarea concepțiilor, pentru deformarea relațiilor dintre indivizi, pentru rescrierea istoriei, pentru recrearea sistemelor , pentru crearea omului nou, care să se integreze în masa depersonalizată, gata pentru a da naștere supușilor perfecți . Mijlocul principal în acreditarea minciunii drept adevăr unic îl constituie controlul comunicațiilor umane: carți, articole de ziare, documente, emisiuni radio sau de televiziune. Orice segment al propagării informațiilor era luat în considerare. Bogdan Ficeac citeaza din cuvântarea lui Nicolae Ceausescu din 1971 privind programul PCR pentru îmbunătățirea activității ideologice. “Radioteleviziunea trebuie să pună în centrul emisiunilor problemele educației socialiste (…), pe această cale să fie biciuite fără cruțare moravurile retrograde, să fie promovate normele socialiste de conviețuire (…) Filmul să devină un puternic mijloc de educație socialistă a maselor! (…) Pe scena teatrelor noastre, a operei, trebuie să-și facă loc (…) lucrări contemporane, cu caracter revoluționar, militant. (…) Casele de cultură, cluburile și căminele culturale trebuie să desfășoare o activitate cultural-artistică multilaterală, să cuprindă milioane de oameni, îndeosebi tineretul, contribuind în mod activ la educația socialistă a maselor. (…) Ziarele și revistele trebuie să deschidă larg paginile lor problemelor educației socialiste. (…) Ele trebuie să promoveze cu curaj experiența înaintată, să critice obiceiurile și moravurile înapoiate. (…) Criticii de artă trebuie să acționeze întotdeauna în spiritul principiilor marxist-leniniste. (…) Este necesar ca organele și organizațiile de partid să acționeze pentru unirea tuturor forțelor de care dispune societatea noastră în direcția realizarii hotărârilor partidului privind îmbunătațirea activitații politico-educative, formarea conștiinței socialiste, care să devină o uriașă forță în înfăptuirea programului general de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în România”. Îndeplinirea tuturor acestor “indicații prețioase” se realiza printr-un imens mecanism al minciunii instituționalizate. În timpul campaniei, “electoratul va fi bombardat, intoxicat” cu aceleași mesaje, cu aceleași chipuri, lucrul acesta fiind înlesnit de controlul mass-mediei. Dar controlul comunicațiilor umane se referă nu doar la informații cenzurate, trunchiate, limitate primite de individ, ci și la comunicarea cu sine însuși. Existând o discordanța între credințe, sentimente interne și presiunea exteriorului se dă naștere unei stări de nesiguranță, concepțiile se clatină și atunci este “poate mai bine” să adopți sistemul de norme impus .
Lucrurile sunt diferite în ceea ce privește o campanie electorală după regulile democratice. Vom întâlni totuși elemente comune campaniilor electorale caracteristice regimurilor totalitare și democratice. Aici, ele se conturează ca momente în care își depun candidatura, până la mesajele transmise prin intermediul mediei sau prin intermediul afișelor, sloganurilor, aparițiilor în public. În ceea ce privește candidatul democrat, el se propune ca un om obișnuit, reflectând în plan politic cetățeanul de rând, întruchipând întelepciunea și bunul simț, cinstea și simplitatea celor mulți.
El este personajul care intuiește că alegătorul are nevoie de liniște, de echilibru, de o imagine în care să se regăsească, asupra căreia să-și proiecteze dorințele neîmplinite (singura posibilitate ca ele sa fie vreodata satisfăcute). Astfel, apare “președintele-oglindă”, ca și cum electoratul l-ar fi creat dupa propria înfățișare. Totul este obișnuit, fără nimic șocant, frapând în ținuta sa, în discursul său. Face și spune tot ceea ce ar face și ar spune alegătorii. Este omul a cărui viață de familie este la fel de obișnuită cu aceleași probleme legate de soție, copii, școala etc. Dar cum reușeste să se impună dacă este atât de comun și-și construiește campania pe elemente comune?
În primul rând, există posibilitatea identificării lui, pentru că are nevoie de încrederea și voturile cetățeanului de rând căruia îi oferea identificarea cu el – candidatul. Candidatul este unul dintre cei mulți și mărunți, iar ascensiunea sa reprezintă certitudinea că oricare dintre ei pot fi în locul său.
Ascensiunea sa va fi prezentată ca datorându-se faptului că puterea l-a ales pe el și nu că el a ales puterea (deci că lupta pentru putere, prestigiu, recunoaștere). Scena politică românească ne oferă exemple de oameni ce-și construiesc campania pe ideea de om simplu, dar aceste situații sunt numai secvențe apărute în campanie pentru a micșora distanța dintre candidat și potențialul votant: ex: miniștri care apar pe stadioane, la meciurile de fotbal, candidați la primărie ce călătoresc cu metroul sau tramvaiul, stând de vorba cu alegătorii ce iau același tramvai, articole de presă cu mesajul că și candidatul este un om obișnuit. Oricare din lideri își va construi campania printr-o strategie de lansare și menținere a imaginii pe care dorește s-o impună publicului. Inventivitatea, curajul, adaptabilitatea, mijloacele materiale existente și, evident, gradul în care sunt utilizate, conduc la victorie. Pe parcursul campaniei mass media va asigura propagarea acestei imagini, a ideologiei, a obiectivelor formulate de o tabără sau alta aflate în “conflict”. Dar aceasta nu este doar purtătoare de imagine, ci și mijloc de influențare, transformare a ei. Mesajul transmis de candidat este interpretat de media, apoi perceput în funcție de reprezentările sociale existente la nivelul indivizilor și grupurilor. Candidații preferă în perioada alegerilor întâlniri directe cu alegătorii pentru ca mesajele să fie cât mai puțin distorsionate. Dar se întâmpla să apeleze și la intermediari. Aceștia sunt “purtători secunzi de imagine”. Un personal “bine văzut în societate”, un lider de opinie (actor recunoscut, om de știință etc.) poate determina pozitivarea imaginii candidatului atunci când apare ca susținător al acestuia. Mass-media oferă atât imaginile directe, așa cum au fost concepute sau lansate de actorul politic prin intermediul interviurilor, știrilor, imaginilor, dar oferă și interpretări, comentarii și critici ale acestora. Însă chiar și în faza directă imaginea poate fi distorsionată datorită poziției știrii în ziar, cadrului ales pentru interviu etc. În momentul interpretării, mijloacele de mass-media direcționează electoratul într-un sens sau altul, acesta supunându-se deoarece nu poate verifica (decât într-o foarte mică măsură) adevărul informațiilor.
Concluzii
În concluzia acestei lucrări, este vitală o reluare a ideilor menționate în capitolul întâi, subcapitolul trei, și anume rezistența împotriva infuențelor generate de mijloacele de comunicare și contracararea atacurilor mediatice.Această abordare în finalul lucrării este necesară pentru a sublinia încă o dată efectul nociv asupra mentalului colectiv pe care îl pot avea aceste metode ale sistemului și a clasei dominante de a-și impune ideologia și regulile fundamentale și pentru a conferi un caracter educativ acestui studiu. Înainte de toate, Kara Murza recunoaște că omul dispune de o rețea de apărare naturală pe care ar putea-o utiliza eventual mai bine decât o face acum.Esențialul în distrugerea apărărilor faîa de manipulare nu este înlocuirea unui sistem de valori cu un altul la fel de coerent, ci ruinarea sistemului, relativizarea valorilor.Aceasta înseamnă că, dacă refuzăm să intrăm în jocul dezinformatorului și să luăm drept valori cele pe care ni le propune el, pe scurt dacă ni le păstrăm pe ale noastre, avem cele mai mari șanse să rezistăm virusului dezinformant. Indiferent că țin de o religie sau de alta, de o civilizație sau de alta, de o castă, de o familie, de o profesie, de niște prejudecăți discutabile ca atare, totuși protectoare, pe de o parte ele alcătuiesc o cuirasă naturală, pe de alta ne garanteaza libertatea reală prin însăși limitarea libertații noastre aparente.Am dobândit și pastram libertațile care au un prêț atât de mare pentru noi exclusiv datorită unui sistem imens și divers de non-libertați. Aceste metode, acceptate prin disciplină, sunt cele care ne vor permite să ne exprimăm, așa cum suntem, moștenitori ai unei culturi care s-a clădit timp de secole și care e capabilă să pună în cuvinte atât o idée cât și contrariul ei. Dar, pentru a face uz de aceste apărări naturale puse la dispoziția noastră, trebuie să exercităm un efort conștient și constant, deoarece a respinge de la bun început toate declarațiile, a nu crede absolut pe nimeni creează un asemenea stres încat puțini sunt capabili să reziste. Omul poate controla, filtra informațiile pe care le primește printr-un singur canal, de exemplu cuvântul sau imaginile vizuale.Dar nu așa se prezintă societatea actuală:Când aceste canale se unesc, adică atunci când radioul, televiziunea, presa și opinia publică îl presează pe om din toate părțile, eficacitatea integrării în conștiință crește brusc, filtrele se rup și valul dezinformării ne copleșește.Chiar și o minciună vadită prezentată la televizor nu provoacă telespectatorului vreaun semnal automat de alertă:apărarea sa psihologică e debranșată.Atunci cum să rebranșăm această apărare psihologică? În primul rând, evident, prin vigilență.Chiar și operațiunile de dezinformare cel mai bine cusute cu ată albă se trădează totuși.Trebuie să ne silim să remarcăm faptul însuși al repetiției oricărui clișeu, ceea ce va pune în alertă sistemul nostru de semnalizare. Trebuie să ne temem de un politician care ne manipulează conștiința prezentându-ne, în loc de problema de ansamblu, un mic fragment pe care îl fărâmițează și mai mult, astfel încât să nu putem sesiza ansamblul și să facem o alegere, și care încearcă să ne facă să credem în el ca într-un preot păgân, singurul care posedă întreaga știință.Dacă politicianul sau ziaristul începe să manipuleze sentimentele, acest lucru miroase a ipocrizie.În acest caz, trebuie să ne înăsprim pe moment și să nu ne lasam impresionați nici de o voce tremurătoare, nici de o lacrimă strălucind în ochi.Politica e politică, emoția servește de machiaj.Nicio chestiune nu trebuie considerată ca fiind pusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă, și, de îndată ce apare bănuiala că politicianul său, propagandistul său sunt pe cale de a trece sub tăcere încadrarea exterioară a unei probleme, o voce interioară trebuie sa ne avertizeze:e o manipulare! Vigilența, firește, nu ajută la nimic atâta vreme cât nu sunt aplicate câteva remedii pe care le avem la dispoziție, deoarece, orice am face, în materie de informație, suntem sclavii cuvintelor.Nu trebuie ca ele să fie comandate de manipulatorul care ne constrânge.Unul dintre principiile esențiale ale apărării de manipulare este refuzul limbajului în care manipulatorul potențial își expune problema.Trebuie să îi refuzăm limbajul, terminologia, conceptele.Să spunem același lucru cu alte cuvinte , evitând toate categoriile ideologice.Să îl supunem într-un mod grosolan sau stângaci, dar sub forma de concept absolut, care să poată fi traduse în imagini întru totul concrete, care să poată fi, ca să spunem așa, pipaite:pâine, căldură, naștere, moarte.Mai sunt și alte antidoturi.Antidoturi culturale:Tebuie să luăm aproape cu forța, ca pe niște medicamente, tot ce poartă în sine cunoștințele și simbolurile tradiționale.Există și cure de dezintoxicare: E suficient ca din când în când să nu ne mai uităm la televizor pentru o săptămână sau două și conștiința se repară.Există analize eficace:Trebuie să ai întotdeauna prezente în minte propriile tale interese- ale tale, ale copiilor tăi, ale poporului tău și să încerci să-ți închipui care sunt interesele celui care vorbește sau ale patronului său.Există o atitudine sistematic dubitativă:Să nu acceptăm nicio afirmație fără a o pune la îndoială.Există fie și numai luciditatea:Să-ți antrenezi conștiința astfel încat să despartă automat în orice comunicare partea de informație și partea de opinie nu e prea dificil.Când fluxul de opinie este prea dens, rațiunea trebuie să trimită semnalul:Atenție, manipulare! Principalul sfat al lui Kara Murza e cel de “a gândi.Și de a gândi cu efort, anevoie, ca și cum am săpa într-un pământ tare.” Însă dintre toate aspectele manipulării ilustrate în lucrarea de față, există unul extrem de pervers și periculos, pe lângă care întreaga societate românească trece cu o indolență fantastică. Acest aspect se referă la distrugerea valorilor morale, materiale și spirituale ale acestui popor. Valorile morale prin încurajarea lenei, lipsei de creație, prin îngustarea orizontului general uman (droguri, pornografie, alcoolism) și mai ales prin slăbirea forței educației naționale (după revoluție, întregul popor a asistat cu nepăsare la distrugerea școlii românești, iar acum rezultatele se văd prin calitatea adolescenților noștri). Valorile materiale – într-un cuvânt, bogățiile și resursele acestei țări – au fost distruse de asemenea cu bună știință. Dar poate cel mai important aspect, se constituie în distrugerea valorilor spirituale. Aici lupta se dă la nivel mondial și nu doar la nivelul României. Acest aspect se referă în principal la distrugerea ideii de creație (creativitatea, motorul progresului umanității, calitate de bază a individului liber de orice constrângere, a devenit un lucru deșuet, marii creatori aflându-se în umbra marilor companii, necunoscuți maselor, niște anonimi robotizați prin manipulare).Se mai referă la distrugerea rădăcinilor istorice, precum și la desacralizarea ideii de apartenență la ceva: organizație, idee, popor, rasă, credință, etc. Toate acestea au fost înlocuite treptat, chiar sub nasul nostru, cu democrația (idee de origine iudeo-masonică, aflată în totală contradicție cu cele mai elementare judecați de bun simț, și care nu păstrează decât numele celebrei forme de guvernare a cetăților antice grecești), drepturile omului (transformate peste noapte când nu au mai corespuns scopurilor politice, în dreptul popoarelor, respectiv al minorităților) și un sistem de justiție, în care forța banului a înlocuit bunul simț, și care abia dacă mai păstrează o pâlpâire a ideii de dreptate. Acestea fiind zise se impune o concluzie, prin definirea acestui concept numit manipulare. El reprezintă arma cea mai perversă, cea mai rafinată și cea mai inteligentă de luptă împotriva "luminii", ideii de creație, valorilor general umane, și implicit a progresului umanității.
Să întelegem bine: acolo unde se luptă împotriva acestor valori supreme, există manipulare, dar poate mai important decât aceasta este faptul că, acolo unde există manipulare, se luptă împotriva acestor valori, deci a OM-ului.
Anexe
Anexa 1
STENOGRAMA PROCESULUI CEAUȘESCU:
Ședința a început la ora 13.20 în UM 01417 Târgoviște. Președintele completului de judecată: judecător Gică POPA.
Procuror: Dan Voinea
Inculpați: Nicolae și Elena Ceușescu
Transcriptul ședinței Tribunalului Militar Excepțional din 25 decembrie 1989
O voce: Un pahar cu apă!
JUDECĂTORUL: Vă rog să luați loc. Suntem în fața unui tribunal al poporului.
Nicolae CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal în afară de Marea Adunare Națională.
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională s-a desființat. Noul organ al puterii este altul.
CEAUȘESCU: Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.
JUDECĂTORUL: Noi judecam dupa nouă lege adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naționale. Te rog sa te ridici în picioare, inculpat.
CEAUȘESCU: Citiți Constituția țării.
JUDECĂTORUL: Am citit-o, o cunoaștem și nu este cazul sa dai dumneata indicații să citim Constituția țării. O știm mai bine decît dumneata care n-ai respectat-o.
CEAUȘESCU: Nu voi răspunde la nici o întrebare.(…)
AVOCATUL: Domnule Ceaușescu, este șansa de a spune ce v-a îndemnat să faceți, este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocați a fost desființat prin forța poporului, prin voința poporului român. Dacă ințelegeți vă rugăm să ne spuneți, cu ce înțelegeți să vă faceți această apărare? Este o obligație morală față de dumneavoastră, vă rugăm să vă ridicați în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteți de acord sau nu. Pentru că acesta este totuși un tribunal legal constituit.
CEAUȘESCU: Nu dau socoteala decît în fața Marii Adunări Naționale. Nu recunosc tribunalul.
JUDECĂTORUL: Domnule avocat, vă rog să luați loc.
AVOCATUL: Vă mulțumesc.
JUDECĂTORUL: Inculpatul a refuzat, timp de 25 de ani, să poarte un dialog cu poporul, deși a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului, în deridere și-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul, se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat și această inculpată își aduceau în jurul lor camarila și cu cele mai luxoase toalete care nu existau nici la regii care au existat și există azi în lume nu era atâta fast, iar poporului îi dădea 200 gr de salam pe zi, pe buletin. Genocidul care l-au făcut acest inculpat și această inculpată jefuind poporul, își aroga dreptul de a vorbi în numele poporului, nici astăzi nu vrea să vorbească, este laș și la propriu și la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât și ale dânsului. Va rog, reprezentantul procuraturii, îi dau cuvântul pentru a susține actul de acuzare.
PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte și onorată instanță, avem de judecat astăzi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena care se fac vinovați de grave crime îndreptate împotriva poporului român, cei doi inculpați au săvârșit fapte incompatibile cu demnitatea umanii cu principiile justiției sociale, actionând discrețional, despotic și criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. Pentru crimele grave săvârșite de cei doi inculpați în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani, vă solicit:
Domnule președinte și onorată instanță, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârșirea următoarelor fapte penale:
infracțiune de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c;
subminarea puterii de stat prevăzută de articolul 162, Cod Penal, pentru organizarea de acțiuni armate de natură să slăbeasca puterea de stat;
infracțiunea de acte de diversiune prevăzute de articolul 163, Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în intregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod al instalațiilor industriale sau a altor bunuri de natură. să aducă în orice mod atingere securității statului, și
pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale, prevăzută de articolul 165, Cod Penal, prin faptul că au folosit o organizație din cele prevăzute de articolul 145, Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acestora de natură să submineze economia naționala a poporului român.
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat Nicolae Ceaușescu? Tribunalul îți cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile care ți se aduc?
CEAUȘESCU: Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale. Puteți face orice mascaradă, nu recunosc!
JUDECĂTORUL: Să se consemneze, refuz să răspund la orice fel de întrebare pusă de tribunal. Asta am mai auzit-o de atâtea ori încât știe întreaga lume.
CEAUȘESCU: În fața loviturii de stat nu răspund ..celor care au chemat armatele străine în țară, nu răspund!
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită.
CEAUȘESCU: Nu o poate nimeni dizolva!
JUDECĂTORUL: Prin voința nestrămutată a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan mondial.
CEAUȘESCU: Nu recunosc pe nimeni și de aceea poporul luptă în țară pâna la eliminarea acestei bande de trădători de țară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!
JUDECĂTORUL: Nu recunosc noul organ al puterii de stat, legal constituit și nici organele care au uzurpat, în ghilimele, puterea, de aceea poporul face dezordine astăzi în țară și luptă.
JUDECĂTORUL: Pentru cine luptă poporul? Luptă împotriva lui?
CEAUȘESCU: Pentru existența sa, pentru independență și suveranitate, pentru integritatea României.
JUDECĂTORUL: Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine, așa a spus inculpatul!
CEAUȘESCU: Nu este adevărat, voi spune public ori de câte ori, dar nu recunosc aceasta ca o declarație.
JUDECĂTORUL: În primul rând spune-ne-o nouă !
CEAUȘESCU: Ca simpli cetățeni, cu speranța că veți lucra pentru nimicirea României.(…)
AVOCATUL TEODORESCU: Și a inculpatei Elena Ceaușescu, dacă știe că a fost destituită din funcțiunile de stat pe care le deținea? Și încă următoarea întrebare: dacă mai are cunoștință că Guvernul a fost demis în integritatea sa. și că toți care făceau parte din Guvern, inclusiv inculpata Ceaușescu Elena, nu mai are această calitate, pentru ca să putem rezolva problema de drept în care prezența refuzului nejustificat al acestora, de a răspunde întrebărilor puse de către tribunalul militar, ne vedem obligați ca să lămurim noi, ca și dumnealor să înțeleagă, care este legalitatea în ce privește posibilitatea de judecare sau de nejudecare a acestora. Vă rog să-l întrebați dacă are cunoștință de acestea!
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat, ai cunoștință că ai fost destituit din funcția care o dețineai, că simplele organe au fost desființate?
CEAUȘESCU: Sunt președintele României și comandantul suprem al Armatei! Ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni!(…)
JUDECĂTORUL: Dumneata poate ești mai cooperantă cu tribunalul, femeile sunt întotdeauna mai raționale, mai înțelegătoare, poate și-a pierdut cumpătul inculpatul Ceaușescu. Dumneata care ai fost prima colaboratoare, Cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timișoara?
ELENA CEAUȘESCU: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc…
CEAUȘESCU: Nu vorbi nimic.
JUDECĂTORUL: Nu ai nici o legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de știință! De polimeri! Cine ți-a publicat lucrările în străinătate?
CEAUȘESCU: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu știința și polimerii.(…)
JUDECĂTORUL: Tribunalul se retrage pentru deliberare!(…)
Completul de judecată revine în sală pentru a da citire pronunțării sentinței.
JUDECĂTORUL GICĂ POPA: Ridicați-vă în picioare!
ELENA CEAUȘESCU: Nu dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni …
JUDECĂTORUL: Tribunalul, în numele legii și al poporului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid prevăzute de art 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevăzuta de art 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de art 163 Cod Penal și subminarea economiei naționale prevăzuta de art 165, aliniatul 2 Cod Penal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 decembrie 1989.
CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal.
AVOCATUL TEODORESCU: Nerecunoscând tribunalul nu exercită nici o cale de atac. Vă rog să constatați că hotărârea e definitivă în condițiile acestea.
CEAUȘESCU: Cine a dat lovitura de stat poate să împuște pe oricine!
Tribunalul se retrage.
CEAUȘESCU: România va trăi-n în veci de veci. Toți trădătorii, oricâți vor fi… Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădătorii,
CEAUȘESCU: "Mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât sa fii sclav încă pe vechiul pământ" … Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!
ELENA CEAUȘESCU: Și i-am avut lângă noi.
CEAUȘESCU: Da.
ELENA CEAUȘESCU: Da, așa se întâmplă, trădările vin de lângă tine.
CEAUȘESCU: Nu e voie, nu e voie! Nu ne legați!
ELENA CEAUȘESCU: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună. Dacă vreți să ne omorâți, ne omorâți pe amândoi, împreună, nelegați. Nu dragă.. împreună, mergem împreună, legea așa spune. Ne dă dreptul să fim împreună. Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit, nu puneți mâna pe noi, nu ne legați, nu ne jigniți, nu ne legați, nu e voie să ne legați! Vă e frică de popor. Nu ne rupeți mâinile mă copii. E rușine! V-am crescut ca o mamă, dați-mi drumul la mâini, îmi rupeți mâna, dați-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă!
UN MILITAR: Jumătate din colegii noștri sunt morți din cauza dumneavoastră. Ai noștri, colegii, frații noștri!
CEAUȘESCU: Nu! Nu! Vă minte.
MILITARII: Nu ne minte.
ELENA CEAUȘESCU: Ăia sunt ai Securității, nu sunt ai noștri. Noi suntem aicea așa, mai avem noi puterea? Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea!
Anexa 2
STENOGRAMA CONVORBIRII CU MEMBRII COMISIEI SENATORIALE PENTRU CERCETAREA EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989 :
Domnul Valentin Gabrielescu (Președintele Comisiei): – Domnule Președinte, vă găsiți în fața Comisiei senatoriale care cercetează evenimentele din decembrie 1989. Domnule Președinte, sunt obligat să vă spun în câteva cuvinte ce urmărim și vă rugăm să ne dați ajutorul în sarcina grea pe care o avem. Domnule Președinte, comisia aceasta, după cum bine știți, nu face anchete penale, noi facem o cercetare, în sfârșit, științifică, să zicem, istorică, să zicem, și politică, ca să putem să lăsăm Senatului și poporului român un document cât de cât apropiat de adevărul adevărat, în așa fel ca istoria să nu mai facă greșeli așa cum se face și cu alte evenimente din trecutul nostru istoric. De aceea, v-aș ruga, înainte de a începe să vorbim în fond, aș vrea să vă întreb dacă sunteți sau nu de acord ca unii reprezentanți ai presei să intre pentru câteva minute în sală. Cum hotărâți dumneavoastră!
Președintele Ion Iliescu – Pot să vă spun mai mult, întrucât dezbaterile dumneavoastră au devenit, practic, publice, dar nici măcar nu sunt corect publice, ci în mod selectiv și fraudulos folosite fragmente din declarații pentru a croi scenarii; decât așa ceva, preferam o dezbatere publică, în fața lumii, pentru că ceea ce se face nu-i gazetărie, cu răstălmăcirea și folosirea trunchiată a unor texte. Eu n-am ce să ascund și n-am a mă jena să discut deschis asupra acestor lucruri, pentru că eu am fost sub lumina reflectoarelor tot timpul. Deci, avantajul sau dezavantajul meu e că eu niciodată n-am fost singur în desfășurarea acestor evenimente și nimic n-a fost ocult din tot ce am făcut eu; din momentul în care
m-am angajat în vâltoarea evenimentelor, n-am fost o dată singur. Și am fost permanent “sub lumina reflectoarelor”.Sigur că elucidarea unui eveniment complex ca acesta – facem o mică paranteză până vin gazetarii – nu-i o treabă simplă, pentru că este un fenomen complex și foarte lung, cuprinzător. Nimeni nu poate să aibă cunoașterea completă a tuturor elementelor componente ale unei asemenea desfășurări. De aceea, la o iluminare cât mai completă, orice contribuție este bine venită și, apoi, dacă se face cu bună credință conjugarea lor, se poate completa tabloul. În ceea ce mă privește, ceea ce știu și ceea ce a constituit obiectivul participării directe, ca și reflecțiile personale despre premisele care au făcut posibilă Revoluția Română, desfășurarea ei și ceea ce a urmat, le-am concretizat într-o carte. O cunoașteți, v-am difuzat-o, ca să nu mai încep să repovestesc lucrurile. Deci, v-aș propune să pornim de acolo. Aveți tot ce am avut de spus, aveți nevoie de lămuriri, în plus, îmi cereți. Vă stau cu plăcere la dispoziție. După ce pleacă presa, am să încep cu unele preliminarii.(…)
Domnul Valentin Gabrielescu – Deci, domnilor, începem partea oficială; pentru stenogramă, domnul Ion Iliescu, Președintele Republicii, are cuvântul și, vă rog, domnule Președinte, procedați cum credeți dumneavoastră să ne spuneți, ce trebuie să ne spuneți, după aceea noi o să vă punem niște întrebări.
Președintele Ion Iliescu – Deci, pentru a nu intra în detalii, v-am distribuit și cartea pentru a avea un punct de referință; însă, dacă fac câteva precizări inițiale – și ele sunt de ordin principial, precum și cu anumite nuanțe – o fac mai ales legat de această campanie de presă, susținută cu insistență în ultima vreme și chiar cu mai multă virulență decât până acum, campanie care se sprijină, printre altele, și pe extrase răstălmăcite din depozițiile din fața comisiei. Eu cred că acestea au darul de a discredita într-un fel și activitatea comisiei dumneavoastră și cred că principala parte vătămată, ca să spunem așa, în această confruntare, în acest conflict de presă, este comisia dumneavoastră, care a fost în acest fel discreditată în fața opiniei publice și în fața celor care s-au prezentat în fața dumneavoastră. Și cred că e o datorie a dumneavoastră ca să luați poziție, pentru că este jignitor la adresa revoluției române și a celor care
s-au sacrificat pentru ea și, precum se vede, aceasta se face de pe ambele poziții menționate.
A doua chestiune pe care aș menționa-o este confuzia care se practică între noțiunea de complot și cea de revoluție. Sunt două lucruri total diferite.
Revoluția, în primul rând, nu este o categorie subiectivă; ea se judecă funcție de schimbările obiective pe care le determină în viața societății. Ea există sau nu există; nu poate fi nici admisă sau neadmisă pe criterii subiective, nici confiscată. În legătură cu aceasta, cu raporturile dintre mișcările sau acțiunile care pot să determine sau nu o revoluție, se poate întâmpla ca o mișcare de masă, oricât de amplă, dacă nu determină schimbări de esență, să nu se transforme într-o revoluție. A fost cazul tuturor răscoalelor țărănești din România. A fost cazul mai ales al răscoalei țărănești din 1907, care, în ciuda celor 11000 de țărani uciși de armata regală, nu a dus la revoluție; nu a schimbat nimic, nici în viața țăranilor, nici a societății românești. A rămas o răscoală.
Din contră, se poate întâmpla ca un complot uneori să determine schimbări revoluționare. Putem vedea cazul revoluției portugheze. “Revoluția garoafelor“, cum a fost denumită, declanșată de un complot militar, dar care, având susținere populară, a dus la răsturnarea celei mai vechi dictaturi din Europa, a lui Salazar, și a determinat trecerea Portugaliei spre democrație. În alte țări din zona noastră, au avut loc așa-numitele revoluții de catifea, unde n-a avut loc nici o explozie de masă, ca la noi, n-a fost vorba nici de un complot, cum a fost în Portugalia, ci a fost o acumulare de factori care au pregătit schimbarea, sau schimbările au fost, uneori, inițiate chiar din interiorul sistemului politic. Cum a fost cazul Rusiei, Uniunii Sovietice, cu Gorbaciov și perestroika. Sau în Bulgaria, unde o plenară a CC-ului l-a schimbat pe Jivkov și a permis, apoi, trecerea spre o transformare democratică a vieții societății, fără vărsări de sânge, fără violențe, fără sacrificii.
La noi, din păcate, nu s-a putut nici una, nici alta. Nu s-au putut produce schimbări din interior, de la vârf, pentru că nici Ceaușescu, nici cei din jur, nu înțelegeau inevitabilitatea proceselor transformatoare care se declanșaseră în jurul nostru și nici nu înțelegeau neviabilitatea sistemului pe care-l apărau. Pe de altă parte, n-a fost posibil un complot datorită controlului absolut instaurat de Ceaușescu asupra societății, în ciuda unor încercări de a se închega anumite mecanisme în vederea înlăturării lui Ceaușescu, dar care nu s-au putut materializa. Deșii unii încearcă să-și supradimensioneze propriile activități în această direcție, care, altminteri, sunt meritorii. Eu zic că, dacă s-ar fi realizat în România o asemenea mișcare, care să fi dus la izolarea și la îndepărtarea lui Ceaușescu, nici măcar n-ar fi fost de condamnat; ea ar fi fost benefică pentru țară. Asta ar fi făcut să se evite sacrificiul de vieți omenești plătit de poporul nostru, mai întâi la Timișoare și, apoi, în București și în alte orașe.
A treia întrebare sau comentariu: A fost sau nu revoluție? Eu zic că, dacă pornim în primul rând de la platforma-program[†] , cu cele zece puncte, care reprezintă cel mai radical program revoluționar din toate țările din zona aceasta de centru și est-european avem un prim răspuns; căci ce prevedea această platformă: schimbarea sistemului politic – lichidarea monopolului unui partid, introducerea pluripartidismului, lichidarea statului totalitar, realizarea unui stat de drept, alegeri libere, o nouă constituție democratică, separarea puterilor în stat, libertăți cetățenești depline, inclusiv pentru minorități. Al doilea – sistemul economic: lichidarea sistemului rigid de economie centralizată, etatizată, cu metode de comandă, economie care, de altfel, intrase în colaps și care crease această criză; trecerea spre economia de piață viabilă, libera inițiativă și competența. Sunt elemente conținute în acest program. Reorganizarea agriculturii și sprijinul gospodăriilor țărănești. Comerțul, modernizarea lui pornind de la nevoile populației și măsura imediată: stoparea exportului de produse alimentare și de resurse din energie. Suferea populația și în privința aprovizionării și în privința căldurii. Reorganizarea învățământului, a culturii, eliminarea dogmelor ideologice, dezvoltarea pe baze noi a culturii naționale, a presei, radioului, a televiziunii. Deschiderea politicii externe, buna vecinătate și orientarea spre Europa ș.a.m.d.
Acestea au fost elementele fundamentale ale platformei. Ce reprezintă ele? Reprezintă schimbări de esență în întreaga viață a societății. S-au înfăptuit aceste obiective? Eu cred că nimeni nu poate contesta schimbarea radicală a fizionomiei societății românești. Chiar ședința de astăzi este o demonstrație a acestei realități noi, care nu era de conceput cu cinci ani în urmă, domnule Gabrielescu.(…)
Domnul Adrian Popescu-Necșești – Domnule Președinte, dacă-mi permiteți să comentez un pic un citat din Adam Michnik: „Revoluția e neterminată, dar din fericire și restaurația va fi neterminată”.
Președintele Ion Iliescu – Depinde la ce restaurație vă referiți.
Domnul Adrian Popescu-Necșești – Dumneavoastră știți.
Președintele Ion Iliescu – De ce am ripostat la această apreciere a dumneavoastră? Pentru că restaurația nu-i posibilă. Adică, oricine își face iluzii că se poate întoarce roata istoriei mai aproape sau mai departe își face iluzii deșarte. Viața merge înainte. Că merge cu hopuri, cu dificultăți, cu bariere, asta-i clar. Dar o restaurație, deci revenire la sistem totalitar, la un sistem de dominație a societății de către un stat nedemocratic, așa ceva nu mai e posibil, precum nu e posibilă nici restaurație antebelică, cum își închipuie alții. Suntem la sfârșit de secol XX. Nu putem să prevedem mersul înainte decât de la acest nivel mai departe, nu înapoi. Orice privire înapoi, mai în apropiere sau mai în depărtare, înăbușă perspectiva. Ori, noi trebuie să ne uităm încotro merge lumea de azi.
Domnul Valentin Gabrielescu – Domnule Președinte, dar nici nu putem avansa spre acest progres cu spatele, fără să privim și în trecut….
Președintele Ion Iliescu – Asta spun și eu. Dar trebuie să privim înainte. Trecutul ne inspiră printr-o experiență pe care am acumulat-o. Dar trebuie să știm să privim înainte. Să privim la ce-i în jurul nostru, încotro merge lumea, domnule Gabrielescu.
Anexa 3
Prima pagină a „oficiosului“ regal „România“ din 9 iunie 1939 îl descrie pe Regele Carol al II-lea drept „MARELE STRĂJER“
Anexa 4
"România" din 6 septembrie 1940 anunță învestirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu în fruntea statului, „evocând“ personalitatea generalului.
Anexa 5
“Cuvântul”, principalul ziar al miscării legionare.
Anexa 6
“Universul”, ziarul ce a surprins la începutul celui de-al doilea Război Mondial, schimbările sociale ale României motivate de noile realităti politico-militare și starea de tensiune ale acelor momente istorice.
Anexa 7
“România liberă” continuă inserturile propagandistice, indiferent de epocă și de contextul politic.
Anexa 8
“Scânteia”, ziarul de directivă al regimului comunist, după modelul “Pravdei”, exponatul puterii sovietice.
Bibliografie
Autori din literatura de specialitate, în ordine alfabetică:
Cartianu, Grigore, Crimele Revoluției, București, Adevărul Holding, 2010
Denize, Eugen, Propagandă comunistă în Romania 1948-1953, Targoviște, Cetatea de Scaun, 2009
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, București, Nemira, 1996
Gustave, Le Bon, Psihologia mulțimilor, București, Antet, 2009
Murza, Kara, Manipularea conștiinței, București, Pro-Editura și Tipografie, 2007
Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, București, Humanitas, 2006
Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, București, Tritonic, 2010
Troncotă, Tiberiu, România comunistă-Propagandă și cenzură, București, Tritonic, 2006
Volkoff, Vladimir, Dezinformarea vazută din Est, București, Pro-Editura și Tipografie, 2007
Autor colectiv:
prof. univ. dr. Vasile Tran(coord.) si lector univ. drd. Irina Stanciugelu, Patologii si terapii comunicationale
Articole de reviste:
Cristoiu, Ion, Un mogul: Carol al II-lea, Historia
Csernatoni, Raluca, Rolul mass-media în România post-decembristă, Pretext
Drăghici, Petre Florian, Propagandă comunistă în România 1948-1953, Historia
Lucian, Vasile, Manipularea din presă în prima lună din al doilea război mondial, Historia
Prof. dr. Oane, Sorin, Propaganda legionară după asasinarea premierului I.G.Duca, Historia
Internet (linkuri):
Mass-Media – “Câinele de pază al democrației” de Constanța Vasile
http://www.despresuflet.ro/forum/comunicare-f40/mass-media-cainele-de-paza-al-democratiei-t1520.html
http://facultate.regielive.ro/referate/stiinte_politice/mass_media_a_patra_putere_in_stat-46966.html
http://www.referate-lucrari.com/referat_PRESA-A-PATRA-PUTERE-IN-STAT-728.html
http://www.ghidjurnalism.ro/presa-ca-a-patra-putere-urmeaza-internetul
http://www.infoteze.com/drept/print:page,1,670-teza-de-licenta-democratie-totalitarism-si.html
http://rebel-dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Manipulare/manipulare.html
Bibliografie
Autori din literatura de specialitate, în ordine alfabetică:
Cartianu, Grigore, Crimele Revoluției, București, Adevărul Holding, 2010
Denize, Eugen, Propagandă comunistă în Romania 1948-1953, Targoviște, Cetatea de Scaun, 2009
Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, București, Nemira, 1996
Gustave, Le Bon, Psihologia mulțimilor, București, Antet, 2009
Murza, Kara, Manipularea conștiinței, București, Pro-Editura și Tipografie, 2007
Siani-Davies, Peter, Revoluția română din decembrie 1989, București, Humanitas, 2006
Teodorescu, Bogdan, Cinci milenii de manipulare, București, Tritonic, 2010
Troncotă, Tiberiu, România comunistă-Propagandă și cenzură, București, Tritonic, 2006
Volkoff, Vladimir, Dezinformarea vazută din Est, București, Pro-Editura și Tipografie, 2007
Autor colectiv:
prof. univ. dr. Vasile Tran(coord.) si lector univ. drd. Irina Stanciugelu, Patologii si terapii comunicationale
Articole de reviste:
Cristoiu, Ion, Un mogul: Carol al II-lea, Historia
Csernatoni, Raluca, Rolul mass-media în România post-decembristă, Pretext
Drăghici, Petre Florian, Propagandă comunistă în România 1948-1953, Historia
Lucian, Vasile, Manipularea din presă în prima lună din al doilea război mondial, Historia
Prof. dr. Oane, Sorin, Propaganda legionară după asasinarea premierului I.G.Duca, Historia
Internet (linkuri):
Mass-Media – “Câinele de pază al democrației” de Constanța Vasile
http://www.despresuflet.ro/forum/comunicare-f40/mass-media-cainele-de-paza-al-democratiei-t1520.html
http://facultate.regielive.ro/referate/stiinte_politice/mass_media_a_patra_putere_in_stat-46966.html
http://www.referate-lucrari.com/referat_PRESA-A-PATRA-PUTERE-IN-STAT-728.html
http://www.ghidjurnalism.ro/presa-ca-a-patra-putere-urmeaza-internetul
http://www.infoteze.com/drept/print:page,1,670-teza-de-licenta-democratie-totalitarism-si.html
http://rebel-dac.150m.com/Cutia_Pandorei/Manipulare/manipulare.html
Anexe
Anexa 1
STENOGRAMA PROCESULUI CEAUȘESCU:
Ședința a început la ora 13.20 în UM 01417 Târgoviște. Președintele completului de judecată: judecător Gică POPA.
Procuror: Dan Voinea
Inculpați: Nicolae și Elena Ceușescu
Transcriptul ședinței Tribunalului Militar Excepțional din 25 decembrie 1989
O voce: Un pahar cu apă!
JUDECĂTORUL: Vă rog să luați loc. Suntem în fața unui tribunal al poporului.
Nicolae CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal în afară de Marea Adunare Națională.
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională s-a desființat. Noul organ al puterii este altul.
CEAUȘESCU: Lovitura de stat nu poate fi recunoscută.
JUDECĂTORUL: Noi judecam dupa nouă lege adoptată de către Consiliul Frontului Salvării Naționale. Te rog sa te ridici în picioare, inculpat.
CEAUȘESCU: Citiți Constituția țării.
JUDECĂTORUL: Am citit-o, o cunoaștem și nu este cazul sa dai dumneata indicații să citim Constituția țării. O știm mai bine decît dumneata care n-ai respectat-o.
CEAUȘESCU: Nu voi răspunde la nici o întrebare.(…)
AVOCATUL: Domnule Ceaușescu, este șansa de a spune ce v-a îndemnat să faceți, este un tribunal legal constituit. Organismul pe care dumneavoastră îl invocați a fost desființat prin forța poporului, prin voința poporului român. Dacă ințelegeți vă rugăm să ne spuneți, cu ce înțelegeți să vă faceți această apărare? Este o obligație morală față de dumneavoastră, vă rugăm să vă ridicați în picioare, indiferent dacă dumneavoastră sunteți de acord sau nu. Pentru că acesta este totuși un tribunal legal constituit.
CEAUȘESCU: Nu dau socoteala decît în fața Marii Adunări Naționale. Nu recunosc tribunalul.
JUDECĂTORUL: Domnule avocat, vă rog să luați loc.
AVOCATUL: Vă mulțumesc.
JUDECĂTORUL: Inculpatul a refuzat, timp de 25 de ani, să poarte un dialog cu poporul, deși a vorbit în numele poporului, ca fiul cel mai iubit al poporului, în deridere și-a bătut joc de acest popor. Nici astăzi nu vrea să coopereze cu tribunalul, se cunosc datele. Zilele de sărbătoare erau adevărate festinuri, în care acest inculpat și această inculpată își aduceau în jurul lor camarila și cu cele mai luxoase toalete care nu existau nici la regii care au existat și există azi în lume nu era atâta fast, iar poporului îi dădea 200 gr de salam pe zi, pe buletin. Genocidul care l-au făcut acest inculpat și această inculpată jefuind poporul, își aroga dreptul de a vorbi în numele poporului, nici astăzi nu vrea să vorbească, este laș și la propriu și la figurat. Avem datele cunoscute, atât ale dânsei, cât și ale dânsului. Va rog, reprezentantul procuraturii, îi dau cuvântul pentru a susține actul de acuzare.
PROCURORUL VOINEA: Domnule președinte și onorată instanță, avem de judecat astăzi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena care se fac vinovați de grave crime îndreptate împotriva poporului român, cei doi inculpați au săvârșit fapte incompatibile cu demnitatea umanii cu principiile justiției sociale, actionând discrețional, despotic și criminal, în mod deliberat, pentru a distruge poporul român, în numele căruia s-au erijat drept conducători. Pentru crimele grave săvârșite de cei doi inculpați în numele poporului român, victimele nevinovate ale acestor doi tirani, vă solicit:
Domnule președinte și onorată instanță, vă cer condamnarea acestora la moarte pentru săvârșirea următoarelor fapte penale:
infracțiune de genocid, prevăzută de articolul 357, aliniatul 1, Cod Penal, litera c;
subminarea puterii de stat prevăzută de articolul 162, Cod Penal, pentru organizarea de acțiuni armate de natură să slăbeasca puterea de stat;
infracțiunea de acte de diversiune prevăzute de articolul 163, Cod Penal, pentru distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, în intregime sau în parte, prin explozii sau orice alt mod al instalațiilor industriale sau a altor bunuri de natură. să aducă în orice mod atingere securității statului, și
pentru infracțiunea de subminare a economiei naționale, prevăzută de articolul 165, Cod Penal, prin faptul că au folosit o organizație din cele prevăzute de articolul 145, Cod Penal, ori de a împiedica activitatea normală a acestora de natură să submineze economia naționala a poporului român.
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat Nicolae Ceaușescu? Tribunalul îți cere să te ridici în picioare. Ai auzit care sunt învinuirile care ți se aduc?
CEAUȘESCU: Nu răspund decât în fața Marii Adunări Naționale. Puteți face orice mascaradă, nu recunosc!
JUDECĂTORUL: Să se consemneze, refuz să răspund la orice fel de întrebare pusă de tribunal. Asta am mai auzit-o de atâtea ori încât știe întreaga lume.
CEAUȘESCU: În fața loviturii de stat nu răspund ..celor care au chemat armatele străine în țară, nu răspund!
JUDECĂTORUL: Marea Adunare Națională de care vorbești dumneata a fost dizolvată, destituită.
CEAUȘESCU: Nu o poate nimeni dizolva!
JUDECĂTORUL: Prin voința nestrămutată a poporului avem alt organ al puterii, este Consiliul Frontului Salvării Naționale, legal constituit și recunoscut pe plan mondial.
CEAUȘESCU: Nu recunosc pe nimeni și de aceea poporul luptă în țară pâna la eliminarea acestei bande de trădători de țară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!
JUDECĂTORUL: Nu recunosc noul organ al puterii de stat, legal constituit și nici organele care au uzurpat, în ghilimele, puterea, de aceea poporul face dezordine astăzi în țară și luptă.
JUDECĂTORUL: Pentru cine luptă poporul? Luptă împotriva lui?
CEAUȘESCU: Pentru existența sa, pentru independență și suveranitate, pentru integritatea României.
JUDECĂTORUL: Uzurparea puterii a fost făcută cu ajutorul agenturilor străine, așa a spus inculpatul!
CEAUȘESCU: Nu este adevărat, voi spune public ori de câte ori, dar nu recunosc aceasta ca o declarație.
JUDECĂTORUL: În primul rând spune-ne-o nouă !
CEAUȘESCU: Ca simpli cetățeni, cu speranța că veți lucra pentru nimicirea României.(…)
AVOCATUL TEODORESCU: Și a inculpatei Elena Ceaușescu, dacă știe că a fost destituită din funcțiunile de stat pe care le deținea? Și încă următoarea întrebare: dacă mai are cunoștință că Guvernul a fost demis în integritatea sa. și că toți care făceau parte din Guvern, inclusiv inculpata Ceaușescu Elena, nu mai are această calitate, pentru ca să putem rezolva problema de drept în care prezența refuzului nejustificat al acestora, de a răspunde întrebărilor puse de către tribunalul militar, ne vedem obligați ca să lămurim noi, ca și dumnealor să înțeleagă, care este legalitatea în ce privește posibilitatea de judecare sau de nejudecare a acestora. Vă rog să-l întrebați dacă are cunoștință de acestea!
JUDECĂTORUL: Ai auzit inculpat, ai cunoștință că ai fost destituit din funcția care o dețineai, că simplele organe au fost desființate?
CEAUȘESCU: Sunt președintele României și comandantul suprem al Armatei! Ca simpli cetățeni, ca simpli cetățeni!(…)
JUDECĂTORUL: Dumneata poate ești mai cooperantă cu tribunalul, femeile sunt întotdeauna mai raționale, mai înțelegătoare, poate și-a pierdut cumpătul inculpatul Ceaușescu. Dumneata care ai fost prima colaboratoare, Cabinetul 2, dumneata ai cunoscut de genocidul de la Timișoara?
ELENA CEAUȘESCU: Nu! Ce genocid? Nici nu vorbesc…
CEAUȘESCU: Nu vorbi nimic.
JUDECĂTORUL: Nu ai nici o legătură nici dumneata cu acest genocid? Sau dumneata erai întotdeauna preocupată de știință! De polimeri! Cine ți-a publicat lucrările în străinătate?
CEAUȘESCU: Sunt cu zecile lucrările publicate în străinătate, cu știința și polimerii.(…)
JUDECĂTORUL: Tribunalul se retrage pentru deliberare!(…)
Completul de judecată revine în sală pentru a da citire pronunțării sentinței.
JUDECĂTORUL GICĂ POPA: Ridicați-vă în picioare!
ELENA CEAUȘESCU: Nu dragă, nu ne ridicăm în picioare, suntem oameni …
JUDECĂTORUL: Tribunalul, în numele legii și al poporului, deliberând în secret, condamnă în unanimitate de voturi pe inculpații Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea infracțiunilor de genocid prevăzute de art 357, aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevăzuta de art 162 Cod Penal; act de diversiune, prevăzut de art 163 Cod Penal și subminarea economiei naționale prevăzuta de art 165, aliniatul 2 Cod Penal. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 decembrie 1989.
CEAUȘESCU: Nu recunosc nici un tribunal.
AVOCATUL TEODORESCU: Nerecunoscând tribunalul nu exercită nici o cale de atac. Vă rog să constatați că hotărârea e definitivă în condițiile acestea.
CEAUȘESCU: Cine a dat lovitura de stat poate să împuște pe oricine!
Tribunalul se retrage.
CEAUȘESCU: România va trăi-n în veci de veci. Toți trădătorii, oricâți vor fi… Va trăi România și poporul român liber, nu cu trădătorii,
CEAUȘESCU: "Mai bine-n luptă cu gloria deplină, decât sa fii sclav încă pe vechiul pământ" … Ce nedreptate! Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători!
ELENA CEAUȘESCU: Și i-am avut lângă noi.
CEAUȘESCU: Da.
ELENA CEAUȘESCU: Da, așa se întâmplă, trădările vin de lângă tine.
CEAUȘESCU: Nu e voie, nu e voie! Nu ne legați!
ELENA CEAUȘESCU: Nu sunt de acord! Împreună am luptat, să murim împreună. Dacă vreți să ne omorâți, ne omorâți pe amândoi, împreună, nelegați. Nu dragă.. împreună, mergem împreună, legea așa spune. Ne dă dreptul să fim împreună. Ce e asta? Ce vrei să faci cu asta? Nu admit, nu puneți mâna pe noi, nu ne legați, nu ne jigniți, nu ne legați, nu e voie să ne legați! Vă e frică de popor. Nu ne rupeți mâinile mă copii. E rușine! V-am crescut ca o mamă, dați-mi drumul la mâini, îmi rupeți mâna, dați-mi drumul, aoleo, măi băiatule, mă!
UN MILITAR: Jumătate din colegii noștri sunt morți din cauza dumneavoastră. Ai noștri, colegii, frații noștri!
CEAUȘESCU: Nu! Nu! Vă minte.
MILITARII: Nu ne minte.
ELENA CEAUȘESCU: Ăia sunt ai Securității, nu sunt ai noștri. Noi suntem aicea așa, mai avem noi puterea? Voi o aveți! Întrebați-i pe cei care au puterea!
Anexa 2
STENOGRAMA CONVORBIRII CU MEMBRII COMISIEI SENATORIALE PENTRU CERCETAREA EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989 :
Domnul Valentin Gabrielescu (Președintele Comisiei): – Domnule Președinte, vă găsiți în fața Comisiei senatoriale care cercetează evenimentele din decembrie 1989. Domnule Președinte, sunt obligat să vă spun în câteva cuvinte ce urmărim și vă rugăm să ne dați ajutorul în sarcina grea pe care o avem. Domnule Președinte, comisia aceasta, după cum bine știți, nu face anchete penale, noi facem o cercetare, în sfârșit, științifică, să zicem, istorică, să zicem, și politică, ca să putem să lăsăm Senatului și poporului român un document cât de cât apropiat de adevărul adevărat, în așa fel ca istoria să nu mai facă greșeli așa cum se face și cu alte evenimente din trecutul nostru istoric. De aceea, v-aș ruga, înainte de a începe să vorbim în fond, aș vrea să vă întreb dacă sunteți sau nu de acord ca unii reprezentanți ai presei să intre pentru câteva minute în sală. Cum hotărâți dumneavoastră!
Președintele Ion Iliescu – Pot să vă spun mai mult, întrucât dezbaterile dumneavoastră au devenit, practic, publice, dar nici măcar nu sunt corect publice, ci în mod selectiv și fraudulos folosite fragmente din declarații pentru a croi scenarii; decât așa ceva, preferam o dezbatere publică, în fața lumii, pentru că ceea ce se face nu-i gazetărie, cu răstălmăcirea și folosirea trunchiată a unor texte. Eu n-am ce să ascund și n-am a mă jena să discut deschis asupra acestor lucruri, pentru că eu am fost sub lumina reflectoarelor tot timpul. Deci, avantajul sau dezavantajul meu e că eu niciodată n-am fost singur în desfășurarea acestor evenimente și nimic n-a fost ocult din tot ce am făcut eu; din momentul în care
m-am angajat în vâltoarea evenimentelor, n-am fost o dată singur. Și am fost permanent “sub lumina reflectoarelor”.Sigur că elucidarea unui eveniment complex ca acesta – facem o mică paranteză până vin gazetarii – nu-i o treabă simplă, pentru că este un fenomen complex și foarte lung, cuprinzător. Nimeni nu poate să aibă cunoașterea completă a tuturor elementelor componente ale unei asemenea desfășurări. De aceea, la o iluminare cât mai completă, orice contribuție este bine venită și, apoi, dacă se face cu bună credință conjugarea lor, se poate completa tabloul. În ceea ce mă privește, ceea ce știu și ceea ce a constituit obiectivul participării directe, ca și reflecțiile personale despre premisele care au făcut posibilă Revoluția Română, desfășurarea ei și ceea ce a urmat, le-am concretizat într-o carte. O cunoașteți, v-am difuzat-o, ca să nu mai încep să repovestesc lucrurile. Deci, v-aș propune să pornim de acolo. Aveți tot ce am avut de spus, aveți nevoie de lămuriri, în plus, îmi cereți. Vă stau cu plăcere la dispoziție. După ce pleacă presa, am să încep cu unele preliminarii.(…)
Domnul Valentin Gabrielescu – Deci, domnilor, începem partea oficială; pentru stenogramă, domnul Ion Iliescu, Președintele Republicii, are cuvântul și, vă rog, domnule Președinte, procedați cum credeți dumneavoastră să ne spuneți, ce trebuie să ne spuneți, după aceea noi o să vă punem niște întrebări.
Președintele Ion Iliescu – Deci, pentru a nu intra în detalii, v-am distribuit și cartea pentru a avea un punct de referință; însă, dacă fac câteva precizări inițiale – și ele sunt de ordin principial, precum și cu anumite nuanțe – o fac mai ales legat de această campanie de presă, susținută cu insistență în ultima vreme și chiar cu mai multă virulență decât până acum, campanie care se sprijină, printre altele, și pe extrase răstălmăcite din depozițiile din fața comisiei. Eu cred că acestea au darul de a discredita într-un fel și activitatea comisiei dumneavoastră și cred că principala parte vătămată, ca să spunem așa, în această confruntare, în acest conflict de presă, este comisia dumneavoastră, care a fost în acest fel discreditată în fața opiniei publice și în fața celor care s-au prezentat în fața dumneavoastră. Și cred că e o datorie a dumneavoastră ca să luați poziție, pentru că este jignitor la adresa revoluției române și a celor care
s-au sacrificat pentru ea și, precum se vede, aceasta se face de pe ambele poziții menționate.
A doua chestiune pe care aș menționa-o este confuzia care se practică între noțiunea de complot și cea de revoluție. Sunt două lucruri total diferite.
Revoluția, în primul rând, nu este o categorie subiectivă; ea se judecă funcție de schimbările obiective pe care le determină în viața societății. Ea există sau nu există; nu poate fi nici admisă sau neadmisă pe criterii subiective, nici confiscată. În legătură cu aceasta, cu raporturile dintre mișcările sau acțiunile care pot să determine sau nu o revoluție, se poate întâmpla ca o mișcare de masă, oricât de amplă, dacă nu determină schimbări de esență, să nu se transforme într-o revoluție. A fost cazul tuturor răscoalelor țărănești din România. A fost cazul mai ales al răscoalei țărănești din 1907, care, în ciuda celor 11000 de țărani uciși de armata regală, nu a dus la revoluție; nu a schimbat nimic, nici în viața țăranilor, nici a societății românești. A rămas o răscoală.
Din contră, se poate întâmpla ca un complot uneori să determine schimbări revoluționare. Putem vedea cazul revoluției portugheze. “Revoluția garoafelor“, cum a fost denumită, declanșată de un complot militar, dar care, având susținere populară, a dus la răsturnarea celei mai vechi dictaturi din Europa, a lui Salazar, și a determinat trecerea Portugaliei spre democrație. În alte țări din zona noastră, au avut loc așa-numitele revoluții de catifea, unde n-a avut loc nici o explozie de masă, ca la noi, n-a fost vorba nici de un complot, cum a fost în Portugalia, ci a fost o acumulare de factori care au pregătit schimbarea, sau schimbările au fost, uneori, inițiate chiar din interiorul sistemului politic. Cum a fost cazul Rusiei, Uniunii Sovietice, cu Gorbaciov și perestroika. Sau în Bulgaria, unde o plenară a CC-ului l-a schimbat pe Jivkov și a permis, apoi, trecerea spre o transformare democratică a vieții societății, fără vărsări de sânge, fără violențe, fără sacrificii.
La noi, din păcate, nu s-a putut nici una, nici alta. Nu s-au putut produce schimbări din interior, de la vârf, pentru că nici Ceaușescu, nici cei din jur, nu înțelegeau inevitabilitatea proceselor transformatoare care se declanșaseră în jurul nostru și nici nu înțelegeau neviabilitatea sistemului pe care-l apărau. Pe de altă parte, n-a fost posibil un complot datorită controlului absolut instaurat de Ceaușescu asupra societății, în ciuda unor încercări de a se închega anumite mecanisme în vederea înlăturării lui Ceaușescu, dar care nu s-au putut materializa. Deșii unii încearcă să-și supradimensioneze propriile activități în această direcție, care, altminteri, sunt meritorii. Eu zic că, dacă s-ar fi realizat în România o asemenea mișcare, care să fi dus la izolarea și la îndepărtarea lui Ceaușescu, nici măcar n-ar fi fost de condamnat; ea ar fi fost benefică pentru țară. Asta ar fi făcut să se evite sacrificiul de vieți omenești plătit de poporul nostru, mai întâi la Timișoare și, apoi, în București și în alte orașe.
A treia întrebare sau comentariu: A fost sau nu revoluție? Eu zic că, dacă pornim în primul rând de la platforma-program[†] , cu cele zece puncte, care reprezintă cel mai radical program revoluționar din toate țările din zona aceasta de centru și est-european avem un prim răspuns; căci ce prevedea această platformă: schimbarea sistemului politic – lichidarea monopolului unui partid, introducerea pluripartidismului, lichidarea statului totalitar, realizarea unui stat de drept, alegeri libere, o nouă constituție democratică, separarea puterilor în stat, libertăți cetățenești depline, inclusiv pentru minorități. Al doilea – sistemul economic: lichidarea sistemului rigid de economie centralizată, etatizată, cu metode de comandă, economie care, de altfel, intrase în colaps și care crease această criză; trecerea spre economia de piață viabilă, libera inițiativă și competența. Sunt elemente conținute în acest program. Reorganizarea agriculturii și sprijinul gospodăriilor țărănești. Comerțul, modernizarea lui pornind de la nevoile populației și măsura imediată: stoparea exportului de produse alimentare și de resurse din energie. Suferea populația și în privința aprovizionării și în privința căldurii. Reorganizarea învățământului, a culturii, eliminarea dogmelor ideologice, dezvoltarea pe baze noi a culturii naționale, a presei, radioului, a televiziunii. Deschiderea politicii externe, buna vecinătate și orientarea spre Europa ș.a.m.d.
Acestea au fost elementele fundamentale ale platformei. Ce reprezintă ele? Reprezintă schimbări de esență în întreaga viață a societății. S-au înfăptuit aceste obiective? Eu cred că nimeni nu poate contesta schimbarea radicală a fizionomiei societății românești. Chiar ședința de astăzi este o demonstrație a acestei realități noi, care nu era de conceput cu cinci ani în urmă, domnule Gabrielescu.(…)
Domnul Adrian Popescu-Necșești – Domnule Președinte, dacă-mi permiteți să comentez un pic un citat din Adam Michnik: „Revoluția e neterminată, dar din fericire și restaurația va fi neterminată”.
Președintele Ion Iliescu – Depinde la ce restaurație vă referiți.
Domnul Adrian Popescu-Necșești – Dumneavoastră știți.
Președintele Ion Iliescu – De ce am ripostat la această apreciere a dumneavoastră? Pentru că restaurația nu-i posibilă. Adică, oricine își face iluzii că se poate întoarce roata istoriei mai aproape sau mai departe își face iluzii deșarte. Viața merge înainte. Că merge cu hopuri, cu dificultăți, cu bariere, asta-i clar. Dar o restaurație, deci revenire la sistem totalitar, la un sistem de dominație a societății de către un stat nedemocratic, așa ceva nu mai e posibil, precum nu e posibilă nici restaurație antebelică, cum își închipuie alții. Suntem la sfârșit de secol XX. Nu putem să prevedem mersul înainte decât de la acest nivel mai departe, nu înapoi. Orice privire înapoi, mai în apropiere sau mai în depărtare, înăbușă perspectiva. Ori, noi trebuie să ne uităm încotro merge lumea de azi.
Domnul Valentin Gabrielescu – Domnule Președinte, dar nici nu putem avansa spre acest progres cu spatele, fără să privim și în trecut….
Președintele Ion Iliescu – Asta spun și eu. Dar trebuie să privim înainte. Trecutul ne inspiră printr-o experiență pe care am acumulat-o. Dar trebuie să știm să privim înainte. Să privim la ce-i în jurul nostru, încotro merge lumea, domnule Gabrielescu.
Anexa 3
Prima pagină a „oficiosului“ regal „România“ din 9 iunie 1939 îl descrie pe Regele Carol al II-lea drept „MARELE STRĂJER“
Anexa 4
"România" din 6 septembrie 1940 anunță învestirea cu puteri depline a lui Ion Antonescu în fruntea statului, „evocând“ personalitatea generalului.
Anexa 5
“Cuvântul”, principalul ziar al miscării legionare.
Anexa 6
“Universul”, ziarul ce a surprins la începutul celui de-al doilea Război Mondial, schimbările sociale ale României motivate de noile realităti politico-militare și starea de tensiune ale acelor momente istorice.
Anexa 7
“România liberă” continuă inserturile propagandistice, indiferent de epocă și de contextul politic.
Anexa 8
“Scânteia”, ziarul de directivă al regimului comunist, după modelul “Pravdei”, exponatul puterii sovietice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manipulare Si Propaganda In Regimurile Totalitare Si Democrate din Romania (ID: 107272)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.