Manifestele Avangardismului Românesc

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

CENTRUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ-ENGLEZĂ

Lucrare de licență

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Lect.Univ.Dr.Mihai Ene Stelea Andreia Cătălina

-Drobeta Turnu Severin 2016-

-1-

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

CENTRUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ-ENGLEZĂ

Tema:Manifestele avangardismului românesc.

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:

Lect.Univ.Dr.Mihai Ene Stelea Andreia Cătălina

-Drobeta Turnu Severin 2016-

-2-

CUPRINS

CAPITOLUL I AVANGARDA ROMÂNEASCĂ ……………..pag.5

1.1.Conceptul de avangardă…….…………………………………………pag.5

1.2.Manifestele europene……………..………………………………….pag.9

1.2.1.Manifestele expresioniste din 1905……………………………pag.11

1.2.2.Manifestul Dada………………………………………………………..pag.20

1.2.3.Manifestul Futurist…………………………………………………….pag.26

1.2.4.Manifeste suprarealiste……………………………………………….pag.29

CAPITOLUL II AVANGARDISMUL ROMÂNESC………..pag.31

2.1.Reviste…………………..………………………………………………pag.31

2.2.Reprezentanți ai avangardismului ……………………………………. pag.32

2.3.Curente literare………………………………………….………………….pag.32

2.3.1.Modernismul……………………………………………………………….pag.37

2.3.2.Avangarda…………………………………………………………………..pag.38

2.3.3.Decadența……………………………………………………………………pag.38

2.3.4.Kitsch…………………………………………………………………………pag.39

2.3.5.Postmodernism…………………………………………………………….pag.40

CAPITOLUL III REVISTE ȘI REPREZENTANȚI…………………..pag.41

3.1.Revista Contimporanul…………………………….………………….. pag.41

3.2.Revista 75 HP…………………………………………………………………..pag.42

3.3.Ilarie Veronca, Geo Bogza, Fundoianu ………………………………..pag.42

CONCLUZII……………………………………………………………pag.49

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… pag.50

-3-

ARGUMENT

În această lucrare vom vorbi despre manifestele avangardismului românesc.

Conceptul de avangardă definește totdeauna o schimbare profundă în modul de a concepe și de a structura obiectul literaturii.Avangardismul a marcat foarte mult literatura noastră după cum o să vedem în capitolele care urmează.

Vom vorbi despre mai multe curente literare cum ar fii:modernismul, postmodernismul, avangarda, decadența și rolul acestora; o să prezentăm și pe cei mai importanți scriitori avangardiști cum ar fii:Ilarie, Voronca, Ion Vinea și cele mai importante opere ale lor.

-4-

CAPITOLUL I. AVANGARDA ROMÂNEASCĂ.

1.1.Conceptul de avangardă.

Noțiunea de avangardă literară indică o schimbare profundă în modul de a concepe și de a structura obiectul literaturii.Vorbim în general de o ruptură violentă:tradiția este răsturnată și reconsiderată, gustul dominant al epocilor anterioare este contestat, structurile formale și manifestele estetice sunt negate, raporturile consacrate dintre emitentul de text și referentul-destinatar sunt deplasate într-o direcție sau alta în mod arbitrar.

Avangarda literară românească nu a devenit încă la noi o problemă de istorie literară așa cum se întâmplă în alte părți,aceasta nu se studiază riguros în manualele școlare și nu i s-a acordat o atenție deosebită.

Esența avangardei literare ar putea fii identificată cu negația și că vocația ei este prin excelență distructivă, chiar și atunci când avangarda aspiră spre actul constructiv.Ceea ce individualizează avangarda în raport cu programele mai mult sau mai puțin contestatare, nonconformiste, antitradiționale care au precedat-o sau cu propozițiile lor vizând înnoirea limbajelor artistice, este extremismul, radicalismul său. „Ar fi distrugător, inconoclast, terorist, nihilist tinde așadar să se confunde cu esența însăși a avangardei”-scrie Adrian Marino, care evidențiază o tendință simetrică:,,proslăvirea noului traduce o tendință spre extremism, spre paroxism și radicalism, simetrică cu atitudinile negative;neofilii sunt tot atît de fanatici ca și neofobii” 1 .

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

1 A.Marino, Tendences esthetiques, în op. Cit., pp.659, 705.

-5-

La o analiză atentă, obsesia unificatoare sub semnul căreia stau toate aceste atitudini și tendințe ni se pare a fi aceea a unui dinamism absolut al spiritului creator, a atingerii unei stări de totală disponibilitate 2 , a unui fel de perpetuum mobile al imaginației; a ieși din formulă și convenție, însă nu pentru a intra într-o altă formulă, într-o altă convenție, ar fi visul-utopic- al avangardei. Într-o negație, ca punct de plecare, și inovație, ca termen final, se întinde o întreagă zonă de tranzație, un spațiu și un timp al efervescenței apocaliptic-genezice, în care vechile forme sunt compromise, răsturnate, distruse, iar cele noi se află în plin proces de coagulare: este, în termeni ideali însăși durata avangardei.

Opera și mai ales capodopera, realizare a ei superlativă ar marca un fel de timp mort, ilustrând realizarea unor convenții estetice și generând altele întrucât devine exemplară, clasică, cerând imitația formula și stereotipul.

Avangarda radicalizează și absolutizează de fapt o obsesie mai generală în literatura și arta momentului, care era aceea a dinamismului, a opoziției față de tot ce ar putea ilustra staticul, inerția spiritului.Accentul particular i-l conferă tocmai acest maximalism, împingerea la extrem a principiului dinamic pînă la explozia formelor și structurilor cunoscute ale comunicării, exacerbarea unei vitalități ce nu mai suportă nici un fel de îngrădire, instaurarea unei lumi a mereu posibilului, a disponibilități și metamorfozei continue. Adevărurilor imuabile, crezute eterne, abstracțiunilor unei rațiuni prea sigure de sine, pozitivismului prin excelență ,, realist” determinismului mecanic, li se opune fluxul dinamic al trăirii, spontaneitatea impulsurilor vitale, intuiția și imaginația, hazardul întâlnirilor revelatoare, un relativism corespunzător crizei conceptului de realitate ce urma prea marilor certitudini si evidențe prin care se întemeiase, în esență, secolul precedent.

-6-

Avangardiști români vor oferi și ei mărturii semnificative ale acestei fascinații a perpetuei transformări, ale refuzului radical al stagnării, ale dezinteresului față de ceea ce G.de Torre numea permanență.

În Aviograma-manifestul său din revista 75 HP; Ilarie Voronca va cere ,, lepădarea formulelor purgative”, asigurând ca atunci ,, cînd formula va deveni ceea ce facem ne vom lepăda și de noi” iar mai târziu, în revista unu, va exalta ,,insuccesul, debutul perpetuu, nerealizarea, nedesăvîrșirea oricărui gest, condamnarea la eșec a oricărei înteprinderi ”3 . ,, Aș voi o perpetuă mișcare neîntronarea nici unei formule, dar nu e cu putință” scrie el altădată 4 ,urmat de Geo Bogza, care declara în 1931 că: ,, activitatea noastră prin cernală e o tragedie departe de orice veleități de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă.Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuința implacabilă de a evada din alta, care ne exasperează.

Nu exasperarea împotriva unei lumi, unei țări, unei categorii oarecare, ci o exasperare totală, organică, o exasperare cosmică” . ,, Și ceva mai jos:,, O exasperare împotriva exasperării”5 .Din aceste propoziții reies mai multe lucruri.

Întâi accentul dominant negativ, deruptură și opoziție al atitudinii avangardiste în numele acelei libertăți totale și disponibilități absolute.În al doilea rînd suspiciunea, reticiența, chiar refuzul cu care sunt întâmpinate ,,realizarea”, ,,rezultatul”, opera:

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

3 I.Voronca, Lectură pe o bicicletă, în unu, nr.26, iunie-1930.

4I.Voronca, A doua lumină.Între mine și mine, în unu, nr. 19, octombrie 1930.

5 Geo Bogza, exasperarea creatoare, în unu, nr.33, februarie 1931.

-7-

Atitudine eleocventă deopotrivă în plan estetic și în planul statutului social al poetului. Ceea ce definește e o stare de spirit și nu o ,,școală literară”, o stare de insubordonare, de neconformism radical, ce implică voința de perpetuare a tensiunii lăuntrice,a unei efervescențe a sensibilității care rămâne aproape fără obiect, într-atât își interzice determinările:ne aflăm în teritoriul acelei disponibilități absolute, gata să răspundă oricând oricărei solicitări creatoare, însă mereu precaută și bănuitoare în privința posibilei limitări.

Tendința avangardistă a fost aceea care și-a impus sistemul de semne, marcând noul curs al poeziei actuale, care își revendică un titlu autonom.Suprarealiștii vor domina epoca postbelică împreună cu poeții ,, generației războiului” 6 ce continuă cu un prim val înnoitor în avangarda românească.Cercul de la Sibiu cu manifestul baladist și gruparea lui Baconsky vor fi alte tentative de redefinire a poeziei. Din acestea se formează poezia ce se scrie astăzi, adăugate la influențele externe, uneori mai puternice decât cele interne.

Poezia postbelică nu începe de la zero; acest lucru era imposibil întrucât substanța tradiției poetice avea o relevanță de maximă cotă, fie la nivelul semnificatului, fie la nivelul semnificantului și a face abstracție de modelele oferite de aceasta înseamnă înainte de toate de a o depăși propunând forme noi de expresie act cu adevărat realizabil numai după ce procesul de asimilare s-a terminat.Manifestarea întârziată a avangardei la noi a dus după cum se cunoaște o diferență de atitudine, în ceea ce privește modalitatea de asimilare.

Nu a fost vorba de revoluționarea formelor de expresie ci de coabitarea pașnică a unor tendințe divergente.Avangarda impune definitiv o altă atitudine față de actul scriiturii, situație esențială ce se poate ușor identifica la oricare dintre reprezentanții omologați ai poeziei actuale.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

6 Eseu despre generația războiului de Emil Manu, Cartea Românească, 1978.

-8-

Criteriul aplicat la noi conform căruia avangardismul doar a terorizat fără a da mari poeți sau ,,capodopere” nu este decât o prejudecată de acre poezia europeană actuală nu mai ține cont.Poeții mari sau mici trebuie tratați cu specială atenție întrucât fiecare, în felul său contribuie la instituirea și sistemului literar căruia îi aparține.

1.2.Manifestele europene.

Pe plan teoretic se poate vorbi de ,,teorie” în cazul dadaismului, scrierile lui Tzara rămân fără discuție, textele fundamentale de la La premiere aventure celeste de Mr. Antipyrine din 1926 la manifestele din 1918 și 1920.

Dispoziții filozofice, satirice, bufonești, lirice se împletesc cu o tensiune intelectuală adevărată, cu o angoasă autentică ce dă dezinvolturii verbale a lui Tristan Tzara o forță reală.

Arta servește oare la tixirea cu parale ori la gîdilarea drăguților de burghezi? Rimele se acordă cu clinchetul monedelor și muzicalitatea alunecă de-a lungul liniei pîntecului văzut din profil. Toate grupările de artiști au sfîrșit la această masă deși călăreau pe comete diferite… Debordăm de blesteme cu abundența tropicală a vertiginoaselor vegetații… Iată o lume șovăielnică care fuge și iata-i, de partea cealaltă, pe oamenii noi, aspri, gata de salt, călări pe suspine.

Iată o lume mutilată și pe felcerașii literari preocupați s-o amelioreze.Noi sfîșiem asemenea unui vînt furios rufăria norilor și a rugăciunilor și pregătim marele spectacol al dezastrului, incendiul, descompunerea. Pregătim suprimarea durerii și înlocuim lacrimile cu sirenele alungate de la un continent, la altul…

-9-

Eu distrug sertarele creierului și pe cele ale organizării sociale:a demoraliza pretutindeni și a arunca mîna cerului în infern, ochii infernului în cer, a restabili roata fecundă a unui circ universal în potențele reale și în fantezia individuală…

Eu urăsc obiectivitatea crasă și armonia, această știință care găsește că totul e în ordine:

Continuați, băieți, umanitate… Știința ne spune că noi sîntem servitorii naturii:- Totul e în ordine; continuați, băieți, bărbați, burghezi gentili, ziariști…- Eu sînt împotriva sistemelor: unicul sistem, încă acceptabil, este acela de a nu avea sisteme…Logica e întotdeauna una falsă… Morala atrofiază, ca toate flagelele inteligenței.

Controlul moralei și al logicii ne-au impus imposibilitatea înaintea agenților de poliție cauză a robiei noastre, șobolani putrezi de care burgheziei îi crapă plină burta, care au infectat singurele coridoare de neted și transparent cristal ce mai rămâneau deschise artiștilor… Fiecare om trebuie să strige. E de împlinit o mare muncă distructivă, negativă.Să măturăm, să curățăm.

Desăvîrșirea individului se afirmă ca urmare a unei stări de nebunie agresivă și completă împotriva unei lumi lăsate pe mâinile bandiților care se spintecă și nimicesc secole… Orice formă de dezgust susceptibilă de a deveni o negație a familiei, este Dada; protestul violent al oricărei ființe îndreptat spre o acțiune distructivă, e Dada… abolirea oricărei ierarhii și oricărei ecuații sociale, instalate de servii noștri este Dada; orice obiect, toate obiectele, sentimentele și obscuritățile, aparițiile și izbirea precisă a liniilor paralele sînt mijloace de luptă Dada;

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

7 Ctr. Manifestul Dada, 1918, din partea a treia în traducere integrală.

-10-

abolirea memoriei:Dada; abolirea arheologiei; dada;…Libertate:Dada, Dada, Dada, urlet prelung al culorilor încrețite, întâlnire a tuturor contrariilor și a tuturor contradicțiilor a tuturor motivelor grotești, a tuturor incoerențelor: viața7 .

1.2.1. Manifestele expresioniste din 1905.

Expresionismul slav s-a răspîndit în Europa centro-occidentală, la Berlin, Paris, în capitalele artistice unde numeroși pictori și sculptori emigrau, în primii douăzeci de ani ai secolului, din estul-european.

Mulți dintre acești artiști sunt evrei, este un fenomen foarte interesant.În ceea ce privește expresionismul artiștii demni de amintit sunt Segall, Chagall și Soutine.

Segall a sosit la Berlin în 1906, și s-a mutat la Dresda patru ani mai târziu. Aici i-a cunoscut pe dix și Grosz.Pictura sa însă nu intră în gustul grafic și analitic al celor doi artiști germani; el exprimă dureroasa fixitate a figurilor sale cu moduri aproape similare cu cel din Les demoisselles d Avignon al lui Picasso, un Picasso atent la experiența sculpturii primitive.

În anul 1912, pleacă în Brazilia în căutarea unor pământuri virgine.Mai mult decât exotism la el era vorba de o aspirație spre modul de viață biblic, patriarhal, al unei sugestii născute din amintirea povestirilor ebraice ascultate la Vilnius, oașul său natal, în copilărie.

Perioada din jurul anilor 1920 este probabil epoca cea mai bună din creația acestuia reîntors din Brazilia în 1913. Din America de Sud adusese viziunea unor peisaje intense dar calme. El le-a pictat însă fără a reuși să se sustragă presentimentelor tragediei iminente care invadau pînzele multor altor expresioniști.

-11-

Segall refuză însă acel spirit destructiv acre avea priză la atâția artiști. Deși poate numai în mod confuz afectiv, el se simțea făcând parte în mod solidar din comunitatea umană a cărei mizerie o cunoscuse în călătoria emigranților din Amsterdam spre pământurile făgăduite ale Americii latine.

Sentiment pe care avu cum să-l aprofundeze odată cu izbucnirea primului război mondial, într-un lagăr de prizonieri civili, unde a fost închis ca cetățean rus.

Aceste experiențe sunt factori care, fie și prin incertitudini și ezitări, decid orientarea sa și-i îngăduie să ajungă la rezultatele cele mai sigure ale artei sale în anii ce urmează imediat conflictului.

Amintire din Vilna, Străbunii mei, Interior de oameni sărmani, alături de Familia bolnavă sînt câteva din lucrările sale cele mai semnificative și concludente. În ele personalitatea lui Segall se definește ca o personalitate de origine elegiacă mai înainte de a fi tragică sau dramatică: într-adevăr, cruzimea războiului, ororile foamei, contrastele sociale, provoacă în el mai mult ecou de uimire dezolată decât accentul invecțivei ori strigătul de protest.

În 1924 se întoarce definitiv în Brazilia dar inspirația sa nu se schimbă.Cubism-expresionismul său va rămâne caracteristica fundamentală a artei sale.

Exoduri, războaie vor continua sa-i populeze pînzele cu un aer de lamentație solemnă, până aproape de sfîrșitul zilelor sale.

Și Chagall, asemenea lui Segall, este atras de lumea țăranilor săraci, a vagabonzilor, a cerșetorilor.Este o temă care apare adesea în literatura rusă și a cărei prezențe se face simțită și în pictura democrată a secolului al 19-lea: edecarii lui Repin, mizerabilii lui Veresciaghin. El transportă această temă, într-o lume de basm: în acest regat el visează fericirea pentru cei săraci.

-12-

Mulți ani mai târziu el va scrie:,, Deschizând ochii pentru întîia oară, întâlnii lumea: orașul și casa, care apoi, puțin câte puțin se fixară în mine pentru totdeauna.Mai târziu întâlni o fată… Ea îmi traversă inima și se așterneau în pînzele mele… Și în tine cunoscui revoluția rusă.Fantomele inutile se risipiră. Ea mi-a descoperit noi perspective și în contact cu timpul meu, ea continua să mă țină în lanțurile ei.

Mai prețioasă poate, decât orice prietenie, decât orice întâlnire, ea este asemenea chemării abisului și a speranțelor” 8.

În această revoluție el vede visul de fericire al cerșetorilor săi. Dar valurile aspre ale revoluției respinseră visul delicat al lui Chagall în Europa. El fusese deja la Paris în 1910, iar în 1923 se reîntoarce acolo, trecând prin Berlin, unde mai fusese în 1914. Suferă și el sugestia cubistă, dar numai ca o posibilitate de a suprapune imaginile, de a le încastra unele în altele, de a le face să trăiască simultan, deși diferite pe acceași suprafață a tabloului. Cubismul său e deci în întregime de natură arbitrară și fantastică, nu are nimic din rigoarea geometrică.

Asupra lui au acționat mai riguros icoanele țărănești ale pămîntului său, primitivismul lor nealterat, misticismul popular.

Poetica lui chagall este cu totul ancorată în sentiment, în simpatia raporturilor omenești.Inima lui este inocentă, sufletul lui e candid. Arta lui se bazează pe instinctul feeric al naturii sale. În povești se întâmplă într-adevăr lucrurile cele mai ciudate: oamenii devin mici ca piticii, copiii cresc ca niște giganți blânzi, cât ai clipi din ochi, iar sărmanii zboară în cer cântând la vioară mai bine decât îngerii. Substanța inspirației lui Chagall nu este intelectualistă.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

8 Ctr.Paris nr.3-4, 1933.

-13-

În tablourile sale există oameni care muncesc pământul, care merg să se cunune la preot și mor înconjurați de lumânări.O idilă locuieșie în pânzele lui Chagall: nu ami este suferință pentru oameni, nu mai e robie. Omul și-a regăsit libertatea.Povara care-l încovoia a dispărut și el a devenit ușor umblă fără să atingă pământul.

El a transformat în imagini dorința sa de pace și de îndurare pentru oameni. Desenul său pueril, deformările sale sentimentale, culorile sale proaspete par a oglindi o lume care s-a eliberat din păcatul originar: din arborii pe care îi pictează au căzut pentru totdeauna fructele păcatului.

Se întâmplă totuși ca el să creeze și imagini ale durerii precum Moartea, pictată la Petesburg, unde locuiește între anii 1907-1909 și unde la școala lui Bakst, aude vorbindu-se pentru prima oară despre Gauguin, Van Gogh și Cezanne, de care va fi întrucîtva influențat; ca în Bețivul din 1912, ori Vînzătorul de ziare din 1914; dar și în aceste cazuri dramatismul său se estompează în sentiment, patosul milei.

Expresionism italian. Modigliani a avut o origine ebraică, comună cu cea lui Segall și Chagall. El a absorbit în mare măsură sugestiile estetice răspândite în aerul Parisului, de la începutul secolului, de la Cezanne la Toulouse- Lautreac, de la sculptura neagră la Picasso, cel din perioada albastră și perioada roz, de la liberty la cubism. În plus trebuie reamintiți pictorii primitivi din Siena și manieriști toscani.

În ceea ce privește cultura sa nefigurativă, el punea alături de Bakunin și Nietzsche pe Oskar Wilde și D, Annunzio.În Modigliani, deci, așa cum s-a observat,9 acționează înclinații umanitare și aristrocatice, populare și decadente.

-14-

E în el ceva care îl împinge spre un estetism rafinat și ceva care îl îndeamnă spre un adevăr mai ascuțit, mai cercetat în adâncimea lui. Muncitorii săi, prietenii intelectuali, fetele, servitoarele, copiii triști și blânzi cu privirea atentă sunt culeși cu o afectuoasă meditație.

Expresionismul lui Modigliani nu e agitat, e făcut mai degrabă dintr-o pasiune secretă, dintr-un fel de ardere interioară, pe care el transpunând-o pe pânză, îl constrânge într-un subtil înveliș stilistic. Este un expresionism care ține la eleganța sa, la o cadență a sa rafinată, am putea spune că este vorba despre un expresionism melodic.

Acest lucru, se poate constata din fluiditatea liniei modiglianești, din tendința ei spre voluta arăbescului floral. În această formulare stilistică există însă permanent o măsură, o definiție grafică ce amintește destul de aproape, chiar și prin gustul deformărilor, tradiția florentină de la Botticelli la Pontorno: subțierea în formă de fus a figurii, lungile, delicatele gîturi, umerii înguști și ascendenți, claritatea desenului. Aceste elemente caracteristice lui Modigliani se întâlnesc mai cu seamă la nuduri: aici linia se poate modela în voie iar neliniștea lui subtilă, erotismul său estetizant aderă intim la voluptatea mlădioasă a formei, căreia îi adaugă intensitatea roșului, roșului-brun, roșului-ocru, ale corpurilor mereu gingașe și calde, cufundate într-o fragilă dorință de perdiție.

Nu se poate totuși, spune că inspirația acestuia are un sens unic. Mai ales în portrete el dezvăluie o gamă surprinzătoare de sentimente, de la ironie la afecțiune, de la simpatie la dragoste, și tocmai această gamă diferită de sentimente este aceea care-i permite să nu devină arid în sigla figurativă pe care și-a inventat-o șipe care a repetat-o în fiecare tablou.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

9 Cfr.P.Russoir, Catalogo Mostra Modigliani, Milano, 1958, p.7

-15-

În cei trei ani rodnici ai vieții sale, din 1915 până în 1918, el a realizat creația sa cea mai valoroasă. A fost o răbufnire de flacără ce eliberează lumină și culoare, pe neașteptate, și, tot pe neașteptate, se stinge.

În ianuarie 1920, murea distrus de o viață dezordonată. Asupra lui, literați și regizori au țesut o literatură facilă: le peintre maudit era un subiect prea sugestiv pentru a nu fi exploatat, dar există și un Modigliani fără povești și mituri literare de un gust îndoielnic; iar acesta este un Modigliani adevărat, pictor cam plăpând puțin cam feminin, dar bine definit în limbajul și în poezia sa.10 Modigliani se născuse la Livorno, dar Parisul sfîrșise prin a-l absorbi, prin a-i pune pecetea sa.

Există un alt artist de pe coasta livorneză asupra căruia, în schimb, capitala Franței a acționat destul de puțin, cu toate că sosise aici aproximativ în aceeași epocă cu Modigliani., este vorba despre Lorenzo Viani. Și el a locuit la Ruche, o clădire din cartierul Vaugirard rezervat atelierelor de pictori, dar Viani nu a reușit cu nici un chip să capete un aer parizian. Viani avea p autentică rădăcină plebeiană. Textele lui Bakunin și ale lui Marx, împreună cu versurile anarhice ale lui Gorj, exaltau în el resentimente și pasiuni mult mai radicale.

Amărăciunea pentru trădarea idealurilor risorgimentale care înveninase ultimii ani ai vechilor macchiaioli ai lui Fattori, cu deosebire, anticlericalismul lor, împreună cu înflăcărată propovăduire a primului socialism anarhic care aducea un suflu de eliberare socială în sânul păturilor celor mai mizere, l-au cucerit pe de-a-ntregul pe Viani. Pe atunci de la Savona la Livorno, litoralul liguro-toscan mișuna de anarhiști: ei erau expresia cea mai directă și primitivă a revoltei împotriva nedreptății.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

10 Cfr.J. Modigliani: Modigliani senza leggende, Vallechi, Firenze 1958.

-16-

Înainte de a se înscrie, în 1900, la Institutul de Belle Arti din Lucca, Viani devenise șeful grupului anarhist din Viareggio delenda Chartago. Anarhiști ami erau Ceccardi, Pea, Ungaretti, toți uniți într-un grup numit Manipulul din Apua.

Primul său atelier Viani l-a avut în birourile Camerei de Muncă anarho- sindicalistă din Viareggio.

Aceste fapte n-ar fi importante dacă nu ar face corp comun cu arta lui Viani. Spiritul său refractar, rebel, dragostea pătimașă pentru cei dezmoșteniți, pentru locuitori de pe litoral, pentru vagabonzi, îl fac să adere și la stările lor de spirit, la gusturile lor, la modurile lor de existență.

El nu se logodise doar cu cauza, ci și cu felul de a gândi și de a vorbi, cu dialectul, cu jargonul. Aceștia sunt oamenii pe care îi pictează el. Dar cum să pictezi asemenea personaje cu mijloacele cizelate, academice, care căpătaseră acum, asemenea picturii lui Sartorio, aprobarea culturii oficiale?

Lui Viani îi repugnă această artă celebrativă, așa cum, de altfel, nu pricepea tendința figurativă de inspirație socialistă în genul lui De Amicis. El simțea necesitatea unui limbaj sacadat, grosolan, crud, agramat cu aceeași violență și brutalitae cu care viața îi deformase și îi batjocorise personajele, prietenii lui de fiecare zi, în durere. Acesta este domeniul în care Viani se va opinti cu încăpățânare, mohorât, cu ură.

El îi cunoaște pe Daumier, Toulouse-Lautrec, Forain, are sub ochi desenele satirice, polemice și politice ale lui Galantara din Simplicissimus: pe aceste urme își încearcă el drumul, prin crispări, prin opintiri, dezordonate, dar mereu orientat către un scop: acela de a exprima o lume de suferință și revoltă. În fața temelor pe care vrea să le reprezinte nu șovăie, alege întotdeauna calea mai dreaptă de la emoție la exprimare, scurtând până la minimum distanța între cele două momente.

-17-

Din această cauză Viani și-a făurit, în cele din urmă, un limbaj care aduce mai mult cu dialectul decât cu limba. Nu are, desigur, coerență formală a exemplelor franceze pe care le iubea. E un limbaj care-și iese uneori din țâțâni, care înaintează prin energici anacoluți, prin contradicții și grosolănii.

Adevărul e că uneori, Viani nu cunoaște măsură, nestăpânit, își dă drumul, exagerează. Dar și atunci el păstrează, mai întotdeauna, autenticitatea farsei populare, puternică și directă.Fapt este că el nu avea pentru oamenii pe care-i desena și picta o iubire literară, ci dragostea tovarășului de nenorocire, a fratelui, care îndură aceeași soartă. ,, Eu-desenam- a mărturisit Viani cândva- acele figuri

aspre și istovite de lucrători și sărmani din care mă trag și pe care i-am iubit și-i iubesc cu devotament de fiu… Mâini anchilozate, picioare torturate, capete năucite, oameni văzuți cu ochi fizici dar printr-o dragoste spirituală și o fermă credință de concepții” 11.

Între anii 1905-1908 el pictează câteva din operele sale cele mai neliniștitoare. Rătăciții, Piticul, Andrea,, Filozoful, Vînzătorul de pâine, Felcerul, Camera de Muncă, Clericul, seria tablourilor Peritucco, Stăpînitul de duhuri, Adunarea anarhistă. Sunt imagini de mânie, tragedie, de amenințare, imagini cu multe diferențe față de cele ale lui Munch; în lucrările lui Munch se vădește un desfrâu chinuit, o lividă teroare de spectre, aici e o milă mânioasă, o ranchiună motivată. În Viani nu sunt dezechilibre psihologice, ci doar o furie primitivă împotriva dușmanilor celor săraci și o dragoste spinoasă și nemulțumită pentru aceștia. A fost deja semnalată existența unei strânse legături, între numeroasele pagini literare ale lui Viani și opera sa figurativă: aceeași manieră severă de a schița figurile, aceleași regionalism șia celași gust pentru aflarea modului impresionant.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

11 Cfr. Francia e Cortopasse:Lorenzo Viani Vallechi, Firenze 1955, p.19.

-18-

În fine aproape că nu există nici o diferență între Viani pictorul și Viani scriitorul; până și temele sunt aceleași; ceea ce Viani a descris cu pana, a pictat același Viani. A se vedea, de pildă, acest portret al lui Tatorino, luat din prima sa carte care poartă titlul Bețiviiși datează din 1923: ,, O mare beretă bască mototolită îi acoperă capul gros și masiv asemănător cu cel al unui mistreț; fața acoperită cu urme de vărsat părea împroșcată de curând cu alice.Era monstruos.

Pieptul larg și păros era înfășurat într-o cămasă amrsilieză,a lbastru cu negru combinată cu o vestă dată cu catran; în dreptul umerilor robuști, scobiturile subșiorilor erau atât de înguste încât vagabondul umbla cu brațele lăbărțate.

Într-o cogeamite mînă, care îmbibată de apă i se umflase ca o broască amre, ținea strâns o nuielușă de salcie, din care mai priveau mici ramuri înfrunzite.

Omul, grosolan și puternic, venea desigur de foarte departe. Se opri înaintea gheretei paznicului: din nările dilatate îi ieșea un fum albăstrui ca din botul unui bou; un ochi îi era ciuruit de grăunțele variolei iar celelalt, dilatat, era injectat de sânge ” 12 .

Acest grup de intelectuali anarhiști de pe coasta livorneză, a constituit în plin climat dannunzian o insulă de cultură deosebit de vie. Adeziunea lor la plebe, al popor, le-a permis să găsească un limbaj neacademic, neoficial,, pentru a exprima adevăruri și sentimente mai concrete și reale.Din acest grup au ieșit unele poezii ale lui Roccatagliata Ceccardi care nu i-au fost, paote inutile lui Eugenio Montale, Moscardino al lui Pea, începuturile lui Ungaretti, deși pentru formația lui ulterioară decisiv a fost contactul francez.

Dar fără îndoială că dintre toți Viani a fost ecl care a trăit cel mai adânc experiența. Pentru multe din aspectele sale el reușește chiar să rupă limitele anarhismului post-risorgimental de provincie și să intuiască criza care cuprinsese Europa.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

12 L.Viani:Mare graza, Gli ubriachi, Vallecchi Firenze, 1955, p.6.

-19-

Protestul ce răzbate din pânzele sale izvorăște dintr-o conștiință oarecum confuză a dezvoltării istorice. Personajele sale, cu deosebire cele din perioada anterioară lui 1925, sunt simbolurii vii ale crizei care se manifestă în societatea italiană și cea europeană.Atare personaje nu vor putea să devină niciodată oficiale, nu vor putea niciodată să se insereze.

1.2.2. Manifestul DADA.

Pentru a lansa un manifest este necesar:

B. C.

să te înfurii și să-ți asculți aripile pentru a cuceri și a răspândi atâția mari și mici a, b, c, și să iscălești, să țipi, să blestemi, să dispui proza în chip de evidență absolută, irefutabilă, să-ți dovedești prpiul non plus ultra și să susții că noutatea se aseamănă cu viața așa cum ultima apariție a unei cocote dovedește esența lui Dumnezeu.

Existența sa a fost deja demonstrată de acordeon, de peisaj și de cuvântul dulce. A-ți impune propiul A.B.C. e un lucru antural și de aceea, deplorabil.

Toți o fac, totuși, sub forma de cristal-bluff-madonă sau de sistem monetar, de produs farmaceutic sau de picioare dezvelite ce invită la primăvara arzătoare și sterilă. Iubirea noului este o cruce simpatică ce demonstrează o ingenuă nepăsare, semn fără cauză, labil și pozitiv.

Dar și această nevoie este învechită. Trebuie să însuflețim arta cu supremă simplitate:noutate. Sântem umani și adevărați din amuzament, sîntem impulsivi și vibranți pentru a crucifica plictiseala. La răscrucile luminilor, treaz și atent spionând anii în pădure.

-20-

Eu scriu un manifest și nu doresc nimic și cu toate astea spun anumite lucruri și sunt din principiu împotriva manifestelor, cum de astfel, sunt împotriva principiilor, deciclitrii pentru măsurarea valorii morale a fiecărei fraze.

Prea multă comoditate. Aproximația a fost inventată de impresioniști. Scriu acest manifest pentru a demonstra cum se pot face împreună acțiunile cele mai contradictorii dintr-o singură, proaspătă, suflare; sînt împotriva acțiunii și în favoarea contradicției continui, dar sunt și pentru afirmație. Nu sînt nici pentru pro nici pentru contra și nu vreau să explic nimănui pentru ce urăsc bunul simț.

DADA- iată cuvântul care conduce ideile la vânătoare; orice burghez e un mic dramaturg, născocește diferite discursuri și în loc să așeze personajele la locul lor, potrivit cu calitatea inteligenței sale, crisalide pe scaune, caută cauzele sau scopurile pentru a da consistență intrigii sale, istoric care vorbește se definește.

Spectatorul care caută să explice un cuvânt este un intrigant: din refugiul vătuit al complicațiilor șerpuite este necesar să manipulăm propiile instincte.

De aici se nasc nefericirile vieții conjugale. A explica: divertisment de pântece roșii în morile craniilor goale.

Spontaneitatea dadaistă. Eu numesc nepăsare omanieră de a trăi în care fiecare își păstrează propriile condițiuni respectând totuși în afară de cazurile de apărare , celelalte individualități twostep-ul care devine imn național, magazinele de vechituri, T.S.F-ul, telefonul fără fir, reclamele luminoase, manifestele pentru lupanare, organul care răspândește garoafe pentru bunul Dumnezeu și toate acestea puse laolaltă și realmente substituie fotografiei și catheismul unilateral.

Simplitatea activă. Neputința de a discerne între gradațiile clarității: a linge penumbra și a pluti în marea gură plină de miere și de excremente.

-21-

Măsurată la scara Eternului, orice acțiune este zadarnică. Dar dacă viața este o farsă foarte urâtă, fără scop, nici naștere inițială , de vreme ce noi credem că ieșim din ea în mod decent, ca niște crizanteme spălate, să proclamăm arta drept unica bază de înțelegere.

Nu are importanță că noi, cavaleri ai spiritului, îi dedicăm de veacuri gângăvelile noastre. Arta nu întristează pe nimeni și cei care știu să se intereseze de asta vor avea cu mângăieri, frumoasa ocazie de a popula țara cu conservația lor. Arta e un lucru particular și artistul o face pentru el însuși; o operă comprehensibilă este un produs de gazetari. Și-mi place să amestec în acest moment o asemenea monstruozitate de culori în ulei: un tub de staniol care, apăsat, varsă în mod automat ură, lașitate, mojicie. Artistul, poetul își apreciază veninul masei condensate într-un șef de secție al acestei industrii.

El este fericit că este insultat:asta e o dovadă a statorniciei sale. Autorul, artistul elogiat de ziare, constată comprehensibilitatea operei sale; căptușeala mizerabilă a unei mantale destinate utilității publice.

Zdreanța ce învelește brutalitatea, urina ce colaborează la căldura unui animal ce-și clocește joasele sale instincte, caren flască și insipidă care se înmulțește cu ajutorul microbilor tipografici. Am tratat cu asprime aplcarea noastră spre lacrimi. Orice filtrare de asemenea natură nu este decât diaree siropoasă.A încuraja o astfel de artă înseamnă a o digera. Ne trebuie opere puternice, pure, precise și mai mult decât oricând incomprehensibile.Logica este o complicație, ea este întotdeauna falsă. Ea trage sforile noțiunilor, cuvintele, în foma lor exterioară, către concluziile centrilor iluzorii.

Lanțurile ei ucid, miriapod gigantic ce sufocă independența. Legată de logică, arta ar trăi într-un incest, înghițindu-și, hăpăindu-și coada, corpul, păcătuind cu ea însăși, iar temperamentul ei ar deveni un coșmar smolit cu protestantism, un

-22-

monument, un cuib de intestine cenușii și grele.

Dada e un microb virgin

Dada e impotriva vieții scumpe

Dada

Societate anonimă pentru expropierea ideilor

Dada are 391 atitudini și culori diferite conform cu sexul președintelui.

El se transformă, afirmă și spune contrariul în aceeași clipă-fără importanță- țipă și pescuiește cu undița.

Dada e cameleonul schimbării rapide și interesate.

Dada e împotriva viitorului.Dada e mort. Dada e idiot. Trăiască Dada.

Dada nu e o școală literală urlă

TRISTAN TZARA

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

-23-

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

urlu urlu urlu urlu urlu urlu urlu

Și încă o dată mă găsesc într-adevăr simpatic

TRISTAN TZARA

Dada la New York

Dar dacă producția Dada e cu adevărat un gest, atunci artiști dadaiști prin excelență au fost Duchamp și Picabia, care în 1917, la New York, se dedicaseră unei activități analoge și dusă chiar, mai departe decât cea a dadaiștilor elvețieni și germani. Încă la Paris, în 1913-1914, Duchamp luase un porte-bouteilles și o roată de bicicletă și le iscase pur și simplu drept opere ale sale. La New York în schimb, pentru expoziția de la Salonul Independenților, a trimis nici mai mult nici mai puțin un pisoar, produs comercial de serie, dându-i titlul Fîntână.

Mai târziu în seara vernisajului, prietenul său, Arthur Cravan, care trebuia să țină o conferință despre pictură, se prezentă publicului ales, elegant și intelectual, beat criță târând o valiză pe care o goli pe masa conferențialului,

întinzând jur-împrejur rufăria murdară și începând chiar să se descheie la

-24-

pantaloni, în indignarea celor prezenți și strigătele doamnelor care-și acopereau pudic fețele. Numai poliția reuși să-l îndepărteze pe ciudatul conferențiar 13.

Duchamp și Cravan au acționat ca niște adevărați dadaiști. În acel timp la New York, Duchamp scoate trei mici publicații:două numere din The Blindman și Rongwrong.La rândul său Picabia publică revista 391, unde își înserează desenele de scheme mecanice, și de obiecte recopiate cu fidelitateși scrie și poezii. Alături de Duchamp și Picabia se află Man Ray.

Și acesta va avea inițiativa unui șir de opere compuse din materiale extrapicturale eterogene; mai ales în domeniul fotografiei el va obține rezultate notabile, adevărate radiografii ale lumii reale, care, conform expresiei lui Hugnet, îi accentuează misterul dezvăluind-o. Aceste fotografii, dominante de un gust de știință mistificată au fost botezate, după numele autorului lor.

În 1918, reîntors în Europa, Picabia merge să-l întâlnească la Zurich pe Tristan Tzara. Aici își dă seama că Dada se potrivește de minune temperamentului său și devine un susținător activ al acestei mișcări.

Dada în Germania. Totuși rezultatele cele mai interesante ale dadaismului sunt cele obținute în Germania, atât de grupul de la Berlin cît și de Max Ernest la Koln.Aceștia sunt într-adevăr dadaiștii care inventează fotomontajul, nume găsit de comun acord de Grosz, Baader, Hoech și Hausmann.14

La Berlin primul manifest dadaist al lui Huelsenbeck a fost tipărit în aprilie 1918.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

13 Cfr. G. Hugneti op. cit. p.38

14 Cfr. R. Hausmann La Terrere Vogue, Paris, 1958, p.42.

-25-

În acest text se afirmă, între altele: Arta depinde în execuția și orientarea ei de timpul în care trăiește iar artiștii sunt creatorii epocii lor…Cei mai buni artiști, cei mai nemaipomeniți, vor fi aceia care, la orice oră, își vor relua fâșiile, trupurilor lor, în tunetul cataractelor vieții și îndârjindu-se, împotriva inteligenței timpului vor sângera din mâini și din inimă.

Expresionismul a satisfăcut oare așteptarea noastră a unei arte care să fie balotajul intereselor noastre vitale?

Nu! Nu! Nu!

Expresionismul a satisfăcut oare așteptarea noastră a unei arte care să ardă esența vieții în carne?

Nu! Nu! Nu!

Sub pretexul unei vieți interioare, expresioniștii din literatura și din pictura s-au reunit într-o generație care cere încă de pe acum prețuirea istoriei, a literaturii, și a artei, și-și pune candidatura pentru a avea o onorabilă aprobare burgheză…

Expresionismul găsit în străinătate a devenit în Germania, știe toată lumea în ce chip, o mare idilă în așteptarea unei bune pensiuni; el nu are nimic de a face cu tendințele oamenilor activi.

1.2.3. Manifestul Futurist.

Pentru celelalte popoare, Italia este încă un pământ al morților, un imens Pompei albind de morminte. Italia, în schimb renaște și reînvierii ei politice îi urmează reînvierea intelectuală.

În țara analfabeților se înmulțesc școlile: în țara dolce-lui far niente mugesc acum uzine nenumărate: în țara esteticii tradiționale își iau astăzi zborul inspirații scânteind de noutate.

-26-

Este vitală numai acea artă care-și află elementele proprii în mediul înconjurător. Așa după cum strămoșii noștrii și-au extras subiectul artei lor, din atmosfera religioasă care le stăpânea, sufletele tot așa și noi, trebuie să ne inspirăm din miracolele tangibile ale vieții contemporane, de la rețeaua metalică de viteză care înfășoară Terra, de la transatlantice, de la Dreadnought-uri, de la zborurile uimitoare ce trec de ceruri, de la îndrăzneala tenebroasa a navigatorilor submarini, de la lupta înverșunată pentru cucerirea necunoscutului.

Și putem noi oare să rămânem insensibili la activitatea frenetică a marilor capitole, la psihologia atât de nouă a noctambulismului la figurile febrile ale viveur-ului, cocotei, apașuluiși a alcoolizatului?

Voind să contribuim și noi la necesara înnoire a tuturor, expresiilor artei, declarăm război, cu hotărâre tuturor acelor artiști.

În primul manifest lansat de noi la 8 martie 1910, de la rampa Politeamei Chiarella din Torino, ne-am exprimat profunda scârbă, disprețul nostru mândru, voioasele noastre rebeliuni împotriva vulgarității, împotriva mediocrității, împotriva cultului fanatic și snob al vechiului, ce sugrumă Arta țării noastre.

Ne ocupăm atunci de relațiile ce există între noi și societate.Astăzi, cu acest al doilea manifest, lăsăm la o parte cu fermitate orice considerație relativă și ne înălțăm la cele mai de sus expresii ale absolutului pictural.

Patima noastră de adevăr nu mai poate fi săturată nici de Forma și nici de Culoarea tradițională.

Gestul pentru noi nu va mai fi un moment oprit al dinamismului universal: va fi, în chip hotărât senzația dinamică eternizată ca atare.Totul se mișcă, totul așleargă, totul se rotește rapid. O figură nu este niciodată stabilă înaintea noastră, ci apare și dispare, fără încetare. Prin persistența imaginii pe retină lucrurile, în mișcare se multiplică, se deformează, succedându-se ca niște vibrații, în spațiul pe care îl parcurg.

-27-

Astfel un cal în goană nu are patru picioare: are douăzeci, iar mișcările lor sunt triunghiulare. Totul în artă este convenție, și adevărurile de ieri sunt azi, pentru noi simple minciuni. Afirmăm încă o dată că portretul, pentru a fi o operă de artă, nu poate și nici nu trebuie să semene modelului, și că pictorul are în sine, peisajele pe care vrea să le producă.Pentru a picta o figură nu trebuie s-o facem, trebuie să-i construim atmosfera.

Spațiul nu mai există. O stradă udată de ploaie și iluminată de globuri electrice se cufundă până în centrul pământului.Soarele e departe de noi la mii de kilometri, dar casa ce ne stă înainte nu ne apare oare încastrată în discul solar?Cine mai poate crede încă în opacitatea corpurilor în vreme ce acuitatea, noastră și sensibilitatea multiplicată ne face să intuim obscurele manifestări ale fenomenelor medii? Pentru ce trebuie să continuăm a creea fără să ținem cont de potența noastră vizuală care poate da rezultate analoge celor ale razelor x?

Sunt nenumărate exemple care dau o senzație pozitivă afirmațiilor noastre.Cele șaisprezece persoane pe care le aveți în jur într-un tramvai ce aleargă sunt una, zece, patru, trei: toate stau nemișcate sau se mișcă; se duc și vin se aruncă în stradă, devorate de o zonă de soare, apoi se întorc la locurile lor, simboluri persistente ale vibrației universale. Și uneori pe obrazul persoanei, cu care stăm de vorbă în stradă vedem calul care trece departe. Corpurile noastre intră în divanurile pe care ședem, și divanurile intră în noi, așa cum tramvaiul care trece intră în case, care la rândul lor se năpustesc asupra tramvaiului și se fac una cu el.Construcția tablourilor e stupid de tradițională.Pictorii ne-au arătat mereu persoane și lucruri așezate înaintea noastră.Așa cum în toate domeniile gândirii umane, nemișcatelor obscurități ale dogmei, le-a luat locul iluminata căutare individuală, tot astfel este nevoie, că în arta noastră să fie substituită tradiția academică cu un înviorător curent de libertate individuală.

Noi dorim să reintrăm în viață. Știința de astăzi, negându-și trecutul, răspunde necesităților intelectuale ale timpului nostru.

-28-

Știința noastră nouă nu ne mai determină să-l considerăm pe om drept centru al vieții universale. Durerea unui om este interesantă pentru noi, tot atât cât cea a unui felinar electric care suferă și geme și strigă cu cele mai sfâșietoare expresii de culoare. Iar muzicalitatea liniilor și cutelor unui veșmânt modern are pentru noi o potență emotivă și simbolică, egală celei pe care nudul a avut-o pentru antici. Nu poate exista pictură fără divizionism. Divizionismul nu este în concepția noastră un mijloc tehnic care poate fii învățat metodic și aplicat.

Divizionismul trebuie să fie, pentru pictorul modern, un complementarism înăscut considerat de noi esențial și fatal.

Și în sfârșit, respingem încă de pe acum acuzația facilă de barochism cu care unii ar vrea să ne lovească.Ideile pe care le-am expus, aici derivă numai și numai din sensibilitatea noastră ascuțită.

Arta pe care o proconizăm noi este, în întregime arta de spontaneitate și potență.

1.2.4. Manifeste suprarealiste.

Suprarealism- substantiv masculin.Automatism psihic pur prin intermediul căruia îți propui să exprimi fie verbal, fie în scris, sau orice altă manieră, funcționarea reală a gândirii. Dicteu al gândirii în absența oricărui control, exercitat de rațiune în afara oricărei preocupări estetice sau morale.

Suprarealismul se bazează pe încrederea în realitatea superioară a unor anumite forme de asociații neglijate până la el, în atotputernicia visului, în jocul dezinteresat al gândirii. El tinde să surpe definitiv, toate celelalte mecanisme psihice și să se substituie lor în rezolvarea principalelor probleme ale vieții.

Au făcut un act de SUPRAREALISM ABSOLUT, domnii, Aragon, Baron, Breton, Desnos, Crevel, Picon. Se pare că ei sunt până în prezent singurii și nu ne-am înșela dacă n-ar exista cazul pasionat al lui Isidore Ducasse, asupra căruia îmi lipsesc datele.

-29-

Și desigur că, luând în considerație doar în mod superficial rezultatele lor, un număr însemnat de poeți ar putea trece drept suprarealiști începând cu Dante și în zilele sale cele, mai bune Shakespeare.

În decursul diferitelor tentative de reducere la care m-am dedat, a ceea ce se numește prin abuz de încredere, geniu, eu n-am găsit nici un alt proces căruia să i se poată atribui geniul, în afară de suprarealism.

Ei nu sunt mereu suprarealiști de vreme ce se poate denunța la fiecare din ei un anumit număr de idei preconcepute la care în chip naiv ei țineau.Ei țineau la acestea pentru că nu auziseră vocea suprarealistă, cea pe care o auzi și în pragul morții și peste furtuni pentru că ei nu voiau să servească doar la orchestrarea uimitoarei partituri. Noi, cei care nu ne-am dedicat nici unei filtrări, care ne-am transformat în operele noastre, în receptacule surde ale atâtor ecouri în modeste aparate înregistrare care nu se hipnotizează pe desenele ce le schițează, noi servim poate o cauză încă mai nobilă.Astfel noi redăm cu probitate talentul ce ne atribuie.

-30-

CAPITOLUL II. AVANGARDISMUL ROMÂNESC.

2.1. Reviste.

Revista Integral este caracterizată drept o revistă ,, mai cuprinzătoare de adevăruri și preocupații noi având o alură de strânsă solidaritate și de curat aspect ideologic.În această revistă s-a desfășurat procesul abordării critice comprehensive a tuturor experimentelor de artă mai precis al asimilării lor după o confruntare necesară, al realizării acelei sinteze moderne. Respectând emblema revista Integral a fost cu cele 15 numere ale sale, apărute între 1 martie 1925 si 1 aprilie 1928, o revistă deschisă manifestelor de artă și literatura nouă românești și străine.

Numere speciale au fost dedicate lui Tudor Arghezi,, poeziei noi franceze și românești , futurismului italian(12-1927).Referințele la expresionism dar mai ales la dadaism, futurism, suprarealism și desigur la constructivism sunt de asemenea numeroase., vom întâlni și înoirile din domeniului teatrului și cinematografiei.Un spațiu foarte extins este acordat manifestelor, articolelor cu caracter programatic și polemic, abordând problemele creației literare și artistice naționale considerate în strânsă conexiune cu metamorfozele creației europene de ultimă oră.

Autorii de poezie și proză originală sunt Ilarie Voronca, Ștefan Roll, Mihail Cosma, Ion Călugăru. Rubrica de notițe urmărește atent cărțile și revistele apărute în mediul modernist european-și nu numai. Manifestul publicat în primul număr propune toate elementele semnificative pentru starea de spirit avangardistă. Cei de la revista Integral evidențiază și imaginea omului-integralist.

-31-

Portretul robot al acestuia reactualizează trăsături prin excelență constructiviste: primatul intelectului asupra afectului, refuzul reveriei și al sentimentalismului romantic până în pragul acelei distrugeri a eului ,despre care vorbiseră în manifestele lor, și futuriștii ialieni.La această revistă se conturează și liniile unui program poetic, ce se dorește și el cît mai adecvat exigențelor, spiritului epocii.

Urmuz, revista lui Geo Bogza, de la Cîmpina, debutînd în ianuarie 1927, promitea o anumită înviorare. Au fost tipărite doar cinci numere până în iulie 1928. Atmosfera avangardistă era însă marcată în mod firesc, de dominanța constructiv-integralistă În numărul 3 apare o notă ce mărturisește:,,Urmuz a apărut pentru a bătători drumurile deschise acum patru ani de 75 H.P”.

Primele numere din revista Unu, răspund în linii mari unui program de largă deschidere. Tendința evidentă e de regrupare a forțelor existente dar și de atragerea a unor nume noi.

Reperele doctrinare sunt cele știute din momentele precedente ale avangardei. În numărul unu se reproduc propoziții de Hans Richter, tipărite mai demult în Contimporanul, rubrica Antologie, din numărul doi reia compoziția ,, lettristă” a lui Ion Vinea, Eleonora, regăsim, apoi, în numărul trei, Răzbunarea lui Papufili, pastișă urmuziană a lui Brunea apărută mai întâi în 75 H.P. și tot acolo sub semnătura Ion Tăutui, e elogiat Mrcel Iancu, căpetenia avangardei constructiviste.

2.2. Reprezentanți ai avangardismului.

Ion Vinea s-a născut la 17 aprilie 1895 la Giurgiu, este poet, romancier, nuvelist, gazetar.A urmat Facultatea de Drept la București și Iași.

-32-

Editează revista Simbolul cu Marcel Iancu și Tristan Tzara în 1912, iar în 1915, tot cu Tzara revista Chemarea. Prin Contimporanul (1922-1932) creează spațiul vital pentru afirmarea unei largi mișcări moderniste în cultura românescă.

În 1930, a preluat conducerea revistei democratice Facla menținând-o la o înaltă țintă până în 1940. Este unul dintre liderii avangardei literare, fie și numai pentru faptul că acreat limbajul teoretic și poetic.

DIN UMBRĂ

Înserare în orașul dintre munți;

Liniștea se taie-n plopi și-n vilele ascuțite,-

Sîngele pe țigle se cojește-

Pe balconul ud

Cineva ți-aduce un pled

Ora

Trebuie să se arate undeva, după un coș:

Brazi se-ntunecă departe unde schitul a cîntat;

Umerii simt frigul, dă-le

dezmierdarea șalului parfumat.

Cine e poetul care ți-a oprit pe foi visarea?

Cartea scapă și ochii-ți duc sufletul pe-ntinderi

Vino, viața se adună ca-ntr-un cuib încins cu umbră

Înăuntru-i cald și lampa, galbenă, a răsărit.

1913

Almanahul educației 1967.

-33-

EV

Pîclă și brumă.

Jertfa hornurilor nu mai e primită.

Lumini zgîriate pe cer

Nord-sud-est-vest-vibrări,

Rarurile nimbu-l beau în care-naintează,

Soneriile treieră chemări în săli,

laolaltă, împreună,

cu toți lunecăm spre o clipă la fel.

Fără steaguri coborâm veacul

Cu umbra noastră vestmînt

1918

Punct, an.I, nr.8, 9 ianurie 1925

Urmuz, s-a născut la 27 martie 1883 la Curtea de Argeș. Este prozator. Cel ce va deveni modelul absolut al avangardei române era de profesiune un modest magistrat purtat de hazard în diferite localități ale țării pentru a deveni, începând cu 1913, grefier la Înalta Curte de Casație. Fire sensibilă cu manifestări de claustrofobie era și un fin muzician.

Textele sale ,,bizare” au circulat în manuscris aproape zece ani până să fie publicate două de Tudor Arghezi în revista Cugetul românesc din 1922, ocazie când intră în literatură sub numele de Urmuz, inventat de Arghezi. Sinuciderea ce a urmat după un an de la debut rămâne unul din cazurile misterioase din dosarul literaturii noastre.

-34-

CRONICARI

Fabulă

Cică niște cronicari

Duceau lipsă de șalavari

Și-au rugat pe Rapaport

Să le dea un pașaport.

Rapaport cel drăgălaș

Juca un carambolaș,

Neștiind că-Aristotel

Nu văzuse ostropel.

,,Galileu!O Galileu!

Strigă el atunci mereu

Nu mai trage de urechi

Ale tale ghete vechi”.

Galileu scoate-o sinteză

Din redingota franceză,

Și exclamă:,,Sarafoff,

Servește-te de cartofi! ”

MORALA

Pelicanul sau babița.

Unu, an.III, nr.31, noiembrie 1930.

Teodorescu Virgil, poet care s-a născut la 25 iunie 1929, în Cobadin județul Constanța.Licențiat în litere și filozofie la București.

-35-

Debutează în Bilete de papagal, în 1928, cu pseudonimul Virgil Rareș.Scoate împreună cu Tașcu Gheorghiu revista Liceu în 1932, semnînd Cocoi Taalat. Face parte din grupul suprarealist român.Academician.

GAROAFA CONVULSIVĂ

Gestul tău cînd închizi capacele cutiilor

Lasă în aer o bucată de cîmp

Lasă în aer o perie cvasifalică fulguind clapele de bitum

Pe care izbucnește la patru mîini încolțirea

Ca un zgomot confuz de vitrouri înalte

Gestul tău cînd închizi ochii îmi taie gîtul

Ca pe un cărăbuș amețit

Deschide umbrelele falsifică iscăliturile

Sparge clasele de balcoane

Ridică cenușa deasupra planetei ca pe o superbă sinteză

Cenușa caldă a insurecției

Cenușa dunelor fluviatile

Cenușa diamantiferă a craniului tău adorat

Blănurile oceanelor, 1945

-36-

2.3. Curente literare.

Curentul literar  este mișcarea de idei și principii artistice care reunețte scriitoriice adera la aceleasși concepții literare fața de care se simt atrași spiritual, înscriindu-se astfel în maniera literară respectivă.

De obicei, ideile estetice și literare ale unei astfel degrupări se fac publice printr-un manifest sau program literar.

Caracteriticile unui curent literar:

Existența unui program și conturarea unei conștiințe estetice.

Acoperă o perioadă amplă.

Se dezvoltă într-un context larg, internațional, geografic și cultural.

Presupune o evoluție de la geneză al dezvoltare, apoi la decadență.

Există un cod stilistic comun susținut prin reviste, cenacluri, societăți literare.

Scriitorul își păstrează originalitatea dar respectă și o parte din principiile estetice, din regulile codului stilistic.

2.3.1. Modernismul.

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910-1914 , când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al XIX-lea.

-37-

Teoreticianul acestui curent este Eugen Lovinescu, care afirmă despre existența unui "spirit al epocii", care influențează literaturile mai puțin dezvoltate să se raporteze la altele mai evoluate.Astfel, el preia "teoria formelor fără fond" a lui Titu Maiorescu, cu precizarea că "formele trebuie să-și creeze un fond propriu".

2.3.2. Avangarda.

Avangarda literară are ca principal obiectiv, crearea unui teritoriu ,,virgin" al artei, fie prin distrugere, negație a tradiției fie prin explorarea unei zone ,,obscure" necunoscute a existenței. Ea reține atenția prin caracterul ei spectaculos, original. Mișcările de avangardă au la bază o stare de spirit frenetică, de exacerbare a neliniștii existențiale.

Promovează noul, elementele cotidianului și respinge toate valorile anterioare care ne ,, parazitează" creierul și au un spirit negatoriu.

2.3.3. Decadența.

Mitul decadenței era cunoscut la popoarele antice.Caracterul destructiv al timpului și fatalitatea declinului se numără printre cele mai de seamă motive ale tuturor tradițiilor mitico-religioase de la noțiunea indiană de Vîrstă a lui Kali, până în viziunile terifiante despre corupție și păcat transmise de profeții evrei.

Originalitatea filozofiei iudaice și mai tîrziu creștine rezidă în credința ei ceea ce face lineară și ireversibilă succesiunea temporală- într-un sfîrșit al istoriei, într-o zi de apoi, după care cei aleși se vor bucura de fericirea eternă pentru care a fost creat Omul, în timp ce păcătoșii vor îndura pentru totdeauna chinurile iadului.

Decadența devine preludiul angoasant al sfârșitului lumii.

-38-

Cu cât decadența este mai profundă cu atât este mai aproape Judecata de Apoi.

Nou în viziunea creștină asupra decadenței este sentimentul acut și mistuitor al urgenței.Decadența este resimțită cu o intensitate necunoscută drept o criză unică. Și cum timpul se scurtează devine de o importanță vitală ca fiecare dă facă fără să mai aștepte câtuși de puțin ceea ce trebuie făcut pentru mântuirea propie și a aproapelui. În perspectiva sfîrșitului lumii, care vine cu pași repezi orice moment poate fii decisiv.

Conștiința decadenței produce neliniște și o nevoie de autoexaminare, de angajamente chinuitoare și renunțări cruciale.Decadența este un concept relativ și această relativitate devine și mai înșelătoare atunci când așa cum subliniază V. Jankelevitch într-un eseu despre decadență.

2.3.4. Kitsch.

Kitschul, sugerează repetiție, banalitate, trivalitate, este unul dintre cele mai tipice produse ale modernități Esența acestuia o constituie indeterminarea sa fără limite forța vag, reveria neautentică.Întregul concept de kitsch se circumscrie în mod limpede unor noțiuni precum imitația, contrafacerea, falsitatea și ceea ce putem numi estetica amăgirii și autoamăgirii.

Poate fi definit drept o formă eminamente de a minți., el este strâns legat de iluzia modernă ca frumosul se poate cumpăra și vinde; este un fenomen foarte recent. El apare în acel moment al istoriei în care frumosul în diversele sale forme ajunge să fie distribuit social ca orice alt produs, în virtutea legii fundamentale a pieții-cererea și oferta.

O dată ce și-a pierdut pretenția elitistă la unicitate și o dată ce răspândirea lui

-39-

Este reglementată de criterii bănești frumosul se dovedește relativ ușor de fabricat. Acest fapt poate explica ubicuitatea frumosului contrafăcut în lumea de azi, unde până și natura a ajuns să semene cu o artă ieftină.

2.3.5. Postmodernism.

Este un curent literar, care indică legătura cu modernismul, fiind din punct de vedere istoric după acesta. Postmodernismul valorifică din istoria literaturii acele segmente care nu pot fii exploatate și reinterpretate în prezent.

Aici întâlnim plurarismul vocilor, ficțiunea și realitatea se amestecă; se subliniază caracterul artificial și convențional al proceselor literare și dezvăluirea modurilor în care naratorul își realizează scrierea.

În anii 60, soarta postmodernismului părea indisolubil legată de aceea a contraculturii, cu labirintul ei de curente adeseori contradictorii.

-40-

CAPITOLUL III. REVISTE ȘI REPREZENTANȚI.

3.1. Revista Contimporanul.

Prima grupare românească de avangardă cu un program bine conturat, este cea reunită în jurul revistei Contimporanul condusă de Ion Vinea cu sprijinul lui Marcel Iancu între anii 1922-1932, ia naștere în sfera de iradiere a constructivismului european.

Până în publicarea Manifestului activist către tinerime din mai 1924 și în bună măsură, chiar după aceea. Contimporanul se înfățișează astfel: articolele politice de orientare larg democratică au o pondere destul de însemnată în primele numere iar în spațiul majoritar dedicat problemelor cultural-literare se întâlnesc alături de semnăturile lui Ion Vinea, Marcel Iancu, Fundoianu, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Ilarie Veronca.

Manifestările artei și literaturii de avangardă europene, ilustrând o arie foarte întinsă de la cubism,, expresionism și futurism, la dadaism, constructivism și mai apoi al suprarealism.Când în numărul 37-38 al revistei, din aprilie 1923 se anunță:,,Vom deschide în țară cale unui curent salubru și inovator" numitul curent se conturează tot ca expresie a unei amxime comprehensiuni față de multiplele înfățișări ale ,,mișcării noi".

Primul articol consacrat de revista artei moderne, Note de pictură, apărut în numărul 4 fără semnătura, dar datorat probabil lui Marcel Iancu, se referă în chip semnificativ la abstracționism, celălalt nume al constructivismului, considerat în raport cu cubismul dar și cu romantismul, impresionismul și expresionismul într-o tradiție modernă militând.

-41-

3.2. Revista 75 H.P.

Revista 75 H.P. a apărut în octombrie 1924, și este o îmbinare de constructivism și dadaism fiind editată de Ilarie Voronca, Stephan Roll și Victor Brauner.

În această revistă Voronca se exersase însă și în sensul demitizării, procedând la parodierea unor motive mitologice în două ,,strofe" a căror ,,ținută" metric și simbolică e subminată urmuzian sub masca ireproșabilei corectitudini gramaticale.Programatic antipoetice sunt și alte compuneri tipărite în această revistă; una semnată Miguel Donville, e intitulată Unt cu pâine în chip de altminteri absolut gratuit întrucât nu are nici o legătură cu ceea ce urmează:

Iar urmarea este un text ce-l asociază ironic pe filosoful Kant clovnului Fratellini, adăugind pentru totala discreditare.

Singura proză din 75 H.P. mica schiță Răzbunarea lui Papufiili, datorată lui Brunea se înscrie în linia lui Urmuz exploatând cu dexteritate efectele de comic absurd. De la 75 H P datează noua directivă occidental-modernistă a Contimporanului, și a celorlalte reviste. Apariția acestei reviste a fost ca o funestă proorocire astrală, punct de derută, infuzie de terebentină pentru panica ploșnitelor literale.

3.3. Ilarie Voronca, Geo Bogza, Fundoianu.

Ilarie Voronca- pșoet bilingv, prozator, eseist născut la 31 decembrie 1903 la Brăila; urmează Facultatea de Drept la București, frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu în a cărui revistă va debuta.

-42-

Volumul Restriți nu anunță în nici un fel prodigioasa activitate avangardistă a poetului. Ilarie Voronca va fi însă teoreticianul principal al celor mai pronunțate programe avangardiste de la revistele: 75 H P , Punct și Integral.

După ce se stabilește în Franța, în anul 1933 poezia sa se destinde către un discurs modernist în sens mai larg.

HIDROFIL

Vîntul e pătrat invers 50 lei util gazometru

Interstițial cheamă hornar pentru esofag

Ein zwei pentru sept huit dieci

Temperament scafandrier în portefeuille

Sistem nervos apoteoză eu bumbac

Omletă confecționează clorofila castrat

Acul de siguranță ușa s-a închis în

Inima cu acetilen îmi e foame îmi

e întuneric îmi e dicționar telefonul

cu barba cochilia desface sonerii

almanah strada

75 Hp, octombrie 1924

Strofa I

Monsieur l archange este un bon chef contable

Euridice: să-ți prind ochii cu ace de siguranță

-43-

Te rog până aici fără aluzii matematice

Euridice mă duc să mă culc.

Strofa II

Euridice mă duc să mă culc

Te rog până aici fără aluziii matematice

Euridice: să-ți prind ochii cu ace de siguranță

Monsieur l archange est un bon chef contable

75 HP octombrie 1924

Geo Bogza- s-a născut la 6 februarie 1908, este poet, prozator autor de reportaje. La 16 mai este marinar pe Dunăre, autodidact.În 1928 scoate revista de avangardă Urmuz pe care o scrie împreună cu un singur colaborator, Alexandru Tudor Miu.Colaborează apoi la unu unde semnează poezie aproape în fiecare număr și unele texte programatice de mare răsunet cum ar fii, Exasperarea creatore și Reabilitatea visului. După 1933, se dedică reportajului.

Între 1936-1937, participă ca ziarist la războiul civil din Spania și publică Tragedia poporului basc, în 1939 iar în 1945 scrie monografia Cartea Oltului.

PENETRAL

Cerul destrămat în parcele căzut peste timpuri

Brăzdat de poteci și cuiburi de suflet

Deschis totdeauna la cei care au aripi

Coboară și azi spiralul inedit.

-44-

Iată prăbușiri, dorinți, nunți ancetrale

Cum se grămedesc sub piept cadavre

Vrem să ne incendiem împreună cu ele

Posibilitând germinarea versului stîncă

Cine va înțelege oare avloarea metalului pur

Fără falsificări fără amestec aproape absurd

Constituind fondul penetrant al genului acesta

În care sufletul mi se plantează ca arbori în grădini

Urmuz, an.I, nr.5, iunie 1928.

PLÎNS CU STÎNCI

Hebdomader, eu plîng cu stînci

destrămări

Zgudui

Rombic la margini de pământ

Sufletul pipăie

Vîrfuri de vînt.

Blestemul înțeapă

Dumnezeu curge și se împrăștie pe jos

Helas, suflet de om nebulos.

Ochii pun petice

-45-

Dureros de prismatic privesc

Rătăcesc

Iar sufletul sub univers

cum omul sub cobiliță.

1927

Unu, an.I, nr.4, iulie 1928.

Fundoianu, s-a născut la 14 noiembrie 1898, în Iași, a fost poet și esist bilingv.

A urmat Facultatea de Drept din Iași ; colaborează cu foiletoane și poeme la amjoritatea revistelor dintre cele două războaie mondiale.Înființează primul teatru de avangardă împreună cu Armand Pascal.Înainte de a se expatria la Paris, publică volumul Imagini și cărți din Franța.

Devenind cetățean francez este combatant între 1939-1940, și arestat de Gestapo în 1944, va fi gazat la Auschwitz.

HERȚA

În tîrg miroase-a ploaie, a toamnă și a fîn.

Vîntul nisip aduce, fierbinte în plîmîn,

Si fetele așteaptă în ulița murdară,

Tăcerea care cade în fiecare seară,

și factorul cu gluga pe cap, greoi și surd.

Căruțe fugărite de ploaie au trecut,

și liniștea în lucruri de mult mucegeiește.

În casă oameni simpli vorbesc pe ovreiește.

-46-

Gîște, cu pantofi galbeni, vin lent după-un zaplaz;

Auzi cum ploaia stinge fanarele cu gaz,

Cum învechește frunza în clopote de aramă

Auzi tăcerea lungă și gri caree toamnă

și diligența care vine din Dorohoi.

Pustiu, din șes, se urcă cirezile de boi,

și cum mugesc, cu capul întors, de par-ar suge-

Cu ochii roșii, tîrgul cuprins de spaimă, muge.

1917

Priveliști, 1930.

ȚOCA

Te rup din reverie, prietenă și soră,

Ființă despletită din somn și auroră,

Balcon în vis cu bucle de pasări pentru vid.

În mușchii tăi ai cântec, ureche ca un zid,

și străluciri de pietre pierdute, ca o mână.

Se clatină în tine oceanele de lână.

În părul tău din care se împletiră corzi

s-a mistuit privirea, salină de matrozi

plecați să se usuce la soarele din tropic.

Cît de departe-ți pare pământul microscopic

De-aici, de unde omul e puhav și urât,

și-orașul îngenunche cu frunzele pe rît.

-47-

și forța lenevoasă de-a se căta pe sine,

și moartea adormită cu coatele pe șine,

c-ai vrea în tine-o sevă să urci cu ochi-nchiși-

și sîngele prea vânăt și aspru de iriși.

1917

Unu, an.III, nr.21, ianuarie 1930.

-48-

CONCLUZII

În concluzie putem spune că, manifestele avangardismului au apărut prima dată în Europa iar apoi în România, cei mai de seamî avangardiști români sunt Ilarie Voronca, Geo Bogza, Tristan Tzara, iar cele mai importante reviste ale acestui curent sunt: Integralismul, Contimporanul, 75 H P, unde fiecare dintre ei și-au publicat creațiile.

Avangarda, promovează noul, elementele cotidianului și respinge toate valorile anterioare care ne ,, parazitează" creierul și au un spirit negatoriu.

În final putem adăugă că acest curent literar este unul dintre cele mai importante și are la baza sa foarte multe lucruri noi, mulți poeți avangardiști pe care îi regăsim.Acest curent a făcut întregi manifeste în toata Europa.

-49-

BIBLIOGRAFIE

Restriști, București 1923;

Descîntecul și Flori de lampă, Editura Adevărul, 1925;

Primele Poeme-1932;

R.Cognait:Histoire de la peintre; Fernand Nathan, Paris, 1955.

Poemul –invectivă, cu amprente digitale ale autorului, editura Unu.

Flori de spin, 1931.

Contimporanul, Integralismul, 75 Hp.

Poeme în aer liber, colecția Integral București 1929.

Manifestație, Orizont, Bucurețti 1945.

Tăgăduința lui Petru, cu o lămurire despre simbolism, Iași 1918.

Imagini și cărți din Franța București 1922.

Priveliști, București 1930.

Răvaș deschis generației anului 2000, 1930.

Repertoriu, Editura unu, 1935.

Cartea cu grimase, Editura Radical, 1933.

Metamorfoze, Editura unu, 1934.

Femeia de aer, Editura unu, 1943.

Primele Poeme, 1932.

Pâine,, pământ și țîrani, Craiova 1943.

Plâmînul sălbatec.

Marea palidă, Colecția Suprarealistă, 1945.

Diamantul conduce mîinile, 1940.

Eloge de Malombra, Surrealisme 1947.

A.Hauser. Storia sociale dell arte; Einaudi, Torino 1956

-50-

Avangarda literară românescă, Editura Minerva, București-1983.

Avangarda literară românească I, Editura Minerva, București 1999.

Avangarda literară românească II, Editura Minerva, București 1999.

Cinci fețe ale modernități, Editura București 1995.

Avangarda în literatura română, Ion Pop, Editura Minerva- București 1990.

-51-