Manifestarile Anxioase Si Depresive la Tinerii Dependenti de Drog

Actualitatea temei.

In literatura de specealitate fenomenul narcomanii este privit ca o forma de conduita devianta,ca abatere de la norma,de la comportamentul aceptat si dezirabil.

Flageul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai compexe,mai profunde si mai tragice ale lumii contemporane.An de an ,milioane de oameni cad prada drogurilor si o parte mereu crescind din ei sunt cu desavirsire perduti pentru societate.

Se fac tot mai multe apeluri,conferinte la care participantii i-si propun sa-si gaseasca cele mai adecvate metode pentru a pune capat operatiei drogurilor.

In acest context situatia actuala se contureaza tot mai clar,ca un fenomen social scapat de sub control.Nici o tara nu a fost crutata de problemele devastatoare cauzate de consumul de droguri.

Cu parere de rau,nici R.M. nu a scapat de acest fenomen devastator.Narcomania este raspindita pe intregul teritoriu al ei.Principalele focare de raspindire sunt orasele mari,centrele raionale din nordul republicii.Astfel in municipiul Chisinau sunt la evidenta-1380 de tineri,Balti-1620,Tighina-

980…numarul de narcomani este cu mult mai mare,cifrinduse la 55-65mii depersoane marea majoritate

fiind tineri in virsta de la18-30 ani.

Mentionez ca spitalele de narcologie se ocupa doar cu dezintoxicarea fizica a narcomanilor.Este stiut insa ca in afara dependentii fizice exista si o dependenta psihica fata de droguri,care este mult mai complicata.

Din acest punct de vedere ,constatam ca nu exista unitati specializate pentru scoaterea din dependenta psihica:centre de zi,comunitati terapeutice.Dependenta fizica tratata in spitale de narcolagie ramine a fi in ultima instanta neificienta ,intrucit programul de dezintoxicare nu este complet. Drept urmare fostii narcomani redevin dependenti de droguri.

Modificarile afective la tinerii dependenti de drog sunt variate si foarte complicat de adus in starea normala,presupun ca sunt foarte anxiosi si depresivi si necesita adoptarea unor masuri specifice pentru promovarea unei politici care sa urmareasca evitarea unor riscuri si sa faca din reteaua institutilor de tratament si reabilitare un loc unde toti,tineri si adulti sa lucreze cu placere si sa se simta in siguranta.

De aici reese scopul cercetarii date si ipoteza propusa care urmeaza a fi adeverita…

SCOPUL cercetarii:studierea anxietatii si depresiei la tinerii dependenti de drog.

OBIECTUL cercetarii:constitue influenta narcomaniei in manifestarea anxietatii si depresiei la tinerii dependenti de drog.

IPOTEZA cercetarii: presupunem ca tinerii dependenti de drog sunt mult mai anxiosi si mai depresivi in comparatie cu tinerii de aceiasi virsta ce nu consuma droguri.

OBECTIVELE cercetarii:

-analiza si studierea literaturii cu privire la problema influentii narcomaniei in dezvoltarea anxietatii si depresiei la tinerii dependenti .

-determinarea gradului de anxietate si depresie la tinerii dependenti si cei nedependenti cu ajutorul testelor si chestionarelor

-elaborarea si realizarea ghidului.

-analiza rezultatelor cercetarii si elaborarea concluziilor.

METODE de cercetare:

-analiza literaturii.

-chestionarul(adminisrarea chestionarului Frarckberg asupra tinerilor dependenti de drog pentru determinarea gradului de depresie).

-testul(testarea tinerilor dependenti cu scala de anxietate Spillerger.

-experimentul formative.

BAZA experimentului:

Dispensarul Narcologic Rpublican.

-ambulator

-sectia internare.

Universitatea de stat din Moldova.

studentii de la virsta de 18 ani

Capitolul 1.Directii teoretice in abordarea:Fenomenului Narcomaniei.

1.1. Semnificațiile conceptului de narcomanie:

Termenul narcomanie este o îmbinare din grecescul “narcosis” -somn, amorțire, și “mania” – patimă, demență. Prin urmare, acest termen conține explicația stării în care ajunge consumatorul de droguri.

În anul 1952, Organizația Mondială a Sănătății a calificat narcomania ca “o stare de intoxicare periodică sau cronică, dăunătoare individului și societății, provocată de consumul repetat al unui drog”. Potrivit aceleiași surse, caracteristicile narcomaniei sunt “o nevoie irezistibilă de a continua consumul drogului și de a-l procura prin toate mijloacele, o tendință de a majora dozele și o dependență de ordin psihic, uneori și fizic, față de efectele drogului”.

În afară de definiția și caracteristicile date narcomaniei de către Organizația Mondială a Sănătății, în literatura de specialitate fenomenul narcomaniei este privit ca o formă a conduitei deviante, ca o abatere de la norme, de la comportamentul acceptat și dezirabil.[1,p48]

Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai profunde și mai tragice ale lumii contemporane. An de an, milioane de oameni cad pradă drogurilor și o parte mereu crescândă din ei sunt cu desăvârșire pierduți pentru societate. Se fac tot mai multe apeluri, întruniri, conferințe la care participanții își propun să găsească cele mai adecvate metode pentru a pune capăt aberației drogurilor. În acest context situația actuală se conturează tot mai clar ca un fenomen social scăpat de sub control.

Prin intermediul presei, filmelor, cărților asistăm la un spectacol, pe cât de divers în manifestări, pe atât și de zguduitor – droguri ca produs la fel de scump ca aurul, droguri ca sursă de câștiguri fabuloase, droguri ca obiect de dispută ce ajunge la dimensiunea luptelor sângeroase, droguri ca refugiu din fața greutăților și adversităților unei existențe lipsite de certitudinea viitorului, marcată de convulsii dramatice și de polarizări extreme. Constatăm deci o recrudescență nemaiîntâlnită a flagelului drogurilor ce naște o serie de întrebări, dintre care se detașează una de fond, și anume, dacă acest flagel poate fi pus, ca gravitate, alături de un altul ce amenință omenirea – războiul nuclear. Desigur, este greu a da un răspuns pertinent. Statistica creează însă impresia că, de la începutul secolului nostru, drogurile au produs mai multe victime umane decât toate conflagrațiile militare care au avut loc. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestui flagel?

Menționăm, întâi de toate, posibilitatea extraordinară de a obține câștiguri fabuloase, într-un timp scurt, cu cheltuieli reduse, datorită unor factori favorabili, cum ar fi existența de culturi tradiționale, corupția, slăbiciunea organelor de represiune etc. Sociologii, juriștii, savanții, medicii, asistenții sociali etc. încearcă să abordeze sub cele mai diverse aspecte problema interpretării și estompării acestui fenomen. Este greu însă a găsi o soluție decisivă, dat fiind faptul că traficul de droguri tangențiază cu actele de terorism, traficul de arme și chiar cu false aspirații de ordin “politic”. Aceste deghizări și manifestări de subtilitate în realitate nu înseamnă decât niște încercări de a ascunde interesul fundamental care guvernează grupurile de traficanți – realizarea câștigurilor fabuloase.[1,p63]

Ce include în sine noțiunea de drog?

Prin drog (cuvânt de origine olandeză “droog”) se înțelege, în sens larg, orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este, câteodată, incert și nociv pentru organismul uman. Această definiție este însă prea vagă și poate include, în general, toate medicamentele. De reținut ca o curiozitate

faptul că numele de drog îl poartă și două plante – un arbust cu flori galbene (Geuista Albida) și o plantă târâtoare, din familia leguminoaselor, ce crește prin pășunile montane (Geuista Oligosperma) – fără ca ele să dețină proprietățile specifice conferite de alcaloizi și să fie supuse controlului internațional, precum drogurile propriu-zise.

Definind drogul, trebuie să consemnăm și sensul clasic al termenului. Potrivit definiției date de Organizația Mondială a Sănătăți, drogul este acea substanță care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcții ale acestuia. Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanța utilizată de medicină, a cărei administrare abuzivă (consum) poate crea o dependență fizică și psihică ori tulburări grave ale activității mentale, percepției, comportamentului etc. În ultimă accepțiune, termenul de drog nu se aplică anumitor substanțe ce pot fi desemnate prin termenul general de psihotrope (Convențiile și Protocoalele Internaționale dau termenului de psihotrope un sens particular, distingându-le de stupefiante, dar, în realitate, stupefiantele, conform Convenției Internaționale din 1961, precum și instrumentelor juridice internaționale anterioare, sunt ele însele psihotrope, în sensul farmacologic al termenului). Potrivit documentelor internaționale, prin droguri trebuie să înțelegem o parte dintre stupefiantele supuse controlului internațional prin Convenția Unică din 1961 privind stupefiantele, în timp ce substanțele psihotrope sunt substanțe al căror control internațional este prevăzut de Convenția privind substanțele psihotrope, încheiată în anul 1971.

Actualmente există mai multe clasificări ale drogurilor, fiecare din ele prezentând un interes particular.

După originea lor, drogurile se clasifică în:

Naturale – adică obținute direct din plante ori arbuști: opiul și opiaceele, extrase din latexul macului opiaceu; cannabisul și rășina,

produse ce se pot realiza din planta Cannabis Sativa; khatul; frunzele de coca și derivații lor; alte plante cu proprietăți halucinogene.

Semisintetice – realizate prin procedee chimice pornind de la o substanță naturală, extrasă dintr-un produs vegetal: heroina, L.S.D.

Sintetice – elaborate în întregime prin sinteze chimice: hidromorfina, petidina, metadona, mescalina, psylogina.

Louis Lewin, în lucrarea sa “Phantastica” publicată în 1924, care își menține până în prezent importanța, dă următoarea clasificare a drogurilor:

Euphorica – cuprinzând calmante ale activității psihice ce diminuează și suspendă emotivitatea și percepțiile, conservă, reduce ori suprimă conștiința, acordând consumatorului o stare de bine, eliberându-l de afecte. Cercetătorul german include în această categorie opiul și derivații săi opiacei ca: morfina, codeina, frunzele de coca și cocaina.

Phantastica – cuprinde în general substanțe diferite din punct de vedere chimic, dar care au în comun proprietăți halucinogene (agenți de iluzii). Acestea sunt: peyotl, cannabis indica, plantele conținând tropaină.

Inebrantica – substanțele îmbătătoare cum ar fi: alcoolul, cloroformul, eterul, benzina. Deși Louis Lewin nu-l menționează, în această categorie poate fi inclus fără riscul de a greși și protoxidul de azot.

Hypnotica – agenții inductivi ai somnului: chloratul, veronalul (toate barbituricele), sulfonalul, kawa-kawa, bromura de potasiu.

Excitantica – stimulentele psihice, care determină, fără a altera conștiința, o excitare a activității cerebrale. Din această categorie fac parte cafeinicele (cafeaua, ceaiul, cola, matiyage, khatul, guarana), cacaua, camforul, tutunul, betelul.[2,p39]

O altă clasificare asemănătoare cu cea precedentă, dată de L.Lewin, este următoarea:

a) toxicele sedative ale spiritului (euphorica): opiul și alcaloizii săi, cocaina;

toxicele îmbătătoare (inebrantica): alcoolul, eterul,

toxicele ce iluzionează simțurile (phantastica): hașișul, mescalina.

toxicele excitante (excitantica): cafeaua, tutunul.

Această diferențiere după efectele fiziologice pe care le produc toxicele nu este atât de riguroasă pe cât ar părea la prima vedere, iar anumite produse sunt, urmărind fazele acțiunii lor, pe rând excitante și producătoare de ebrietate, apoi stupefiante (alcoolul, hașișul etc.).

Pierre Deniker, în lucrarea “La psyhopharmacologie”, împarte substanțele psihotrope clasice și moderne în următoarele grupuri:

1. Psiholeptice

Hipnoticele – barbituricele și nebarbituricele;

Tranchilizantele și sedativele clasice – benzodiazerpinele;

Neurolepticele – phenathiazine, rezerpine, butirofenone, benzamide;

Regulatoarele umorului – sarea de litiu.

2. Psihoanaleptice

Stsuspendă emotivitatea și percepțiile, conservă, reduce ori suprimă conștiința, acordând consumatorului o stare de bine, eliberându-l de afecte. Cercetătorul german include în această categorie opiul și derivații săi opiacei ca: morfina, codeina, frunzele de coca și cocaina.

Hypnotica – agenții inductivi ai somnului: chloratul, veronalul (toate barbituricele), sulfonalul, kawa-kawa, bromura de potasiu.

O altă clasificare asemănătoare cu cea precedentă, dată de L.Lewin, este următoarea:

a) toxicele sedative ale spiritului (euphorica): opiul și alcaloizii săi, cocaina;

toxicele îmbătătoare (inebrantica): alcoolul, eterul,

toxicele ce iluzionează simțurile (phantastica): hașișul, mescalina.

toxicele excitante (excitantica): cafeaua, tutunul.

Pierre Deniker, în lucrarea “La psyhopharmacologie”, împarte substanțele psihotrope clasice și moderne în următoarele grupuri:

1. Psiholeptice

Hipnoticele – barbituricele și nebarbituricele;

Tranchilizantele și sedativele clasice – benzodiazerpinele;

Neurolepticele – phenathiazine, rezerpine, butirofenone, benzamide;

Regulatoarele umorului – sarea de litiu.

2. Psihoanaleptice

Stimulatoare ale veghii – amfetaminele;

Antidepresivele stimulatoare ale umorului – ivipramia și derivatele triciclice, hidrazinele, I.M.A.;

Alte stimulente – fosforicele, acidul ascorbic etc.

3. Psihodisleptice

Halucinogenele și onirogenele – mescalina, L.S.D, psylocina, psylocibina, canabinele;

Stupefiantele – morfina, heroina, cocaina;

Alcoolul și alte substanțe alcoolice – eterul.

Chimistul german Albert Hofmann propune o altă clasificare:

Analgezice euforizante – opiaceele, petidina, metadona;

Sedative neuroleptice – rezerpinele, fenotiazinele;

Hipnoticele – meprobamatul, barbituricele;

Substanțe îmbătătoare – alcoolul, cloroformul, eterul;

Stimulentele – stimulentele cerebrale, amfetaminele, cafeina, cocaina;

Psihodislepticele – halucinogenele, care, la rândul lor, se împart în naturale și sintetice:

halucinogenele naturale – peyotl, ciupercile halucinogene, hașișul, parica, yage;

halucinogenele sintetice – L.S.D., D.O.M., S.T.P.

Pot fi enumerate și alte clasificări ale drogurilor. Cea mai curent folosită este însă clasificarea drogurilor adoptată de Organizația Națiunilor Unite și de către Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol):

Produse depresive ale sistemului nervos central (opiul cu derivații săi: morfina și heroina);

Produse stimulente ale sistemului nervos central (cocaina, crackul, khatul, amfetaminele);

Produse perturbatorii ale sistemului nervos central (cannabisul, L.S.D., mescalina, ciupercile halucinogene).

Frecvent utilizată este, de asemenea, și clasificarea simplă a drogurilor în:

droguri legale (tutunul, alcoolul, ceaiul, cafeaua);

droguri ilegale (cocaina, heroina, cannabisul).

În concluzie menționăm că după efectele scontate drogurile se împart în:

droguri care provoacă excitație psihică, veselie, sentimente de tensiune psihică și, uneori, reacții violente, numite stimulente;

droguri care provoacă calm psihologic, relaxare psihică sau somnolență, numite sedative;

droguri care modifică percepția, senzațiile auditive, vizuale și olfactive, numite halucinogene;

droguri care tulbură rațiunea, analiza pe care o facem plecând de la senzațiile proprii, numite delirogene.[3]

1.2Dependenta de droguri: tipuri și caracteristici

Potrivit definiției Organizației Mondiale a Sănătății, folosirea excesivă, continuă sau sporadică a drogurilor, incompatibilă sau fără legătură cu practica medicală, este considerată drept consum ori abuz. Drogurile pot fi folosite de indivizi în mod:

excepțional, constituind în sine operațiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua această practică;

ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se ajunge până la dependență fizică sau psihică;

episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;

simptomatic, folosirea drogurilor caracterizată de apariția și instalarea dependenței.

Comitetul de Experți al Organizației Mondiale a Sănătății a stabilit, în anul 1964, elementul comun – starea de dependență – care caracterizează abuzul de droguri, recomandând înlocuirea termenilor de “toxicomanie” și “obișnuință” cu acela de “dependență”.

Așadar, dependența este o formă de consum voluntar, abuziv, periodic sau cronic de substanțe dependogene, dăunătoare atât individului, cât și societății, fără a avea la bază o motivație medicală, spre deosebire de farmacodependențele clasice, legitime, care sunt prin originea lor terapeutice ori paramedicale.[4,p55]

Din punct de vedere farmacologic, conform definiției date de Organizația Mondială a Sănătății, prin dependență trebuie să înțelegem “starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism și a unui medicament caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții, însoțite totdeauna de nevoia de a lua substanța în mod continuu sau periodic pentru a-i resimți efectele sale psihice și uneori pentru a evita suferințele.”

Dependența psihică (sinonim fiind psihodependența) – constă dintr-o stare psihică, particulară, manifestată prin dorința imperioasă și irezistibilă a subiectului de a continua utilizarea

drogului și de a înlătura disconfortul psihic. Dependența psihică se întâlnește în toate cazurile de dependență, cu anumite particularități, pentru fiecare drog în parte, putând fi însoțită ori nu de dependență fizică și toleranță.

Dependența fizică este rezultatul administrării îndelungate a unui drog. Ea se manifestă evident în cazurile când are loc reducerea marcată a dozelor, întreruperea completă a administrării sau amânarea acesteia peste limitele suportabile ale organismului, situații ce generează o serie de tulburări fizice. În ansamblul lor, acestea îmbracă aspectul sindromului specific toxicomanilor, cunoscut sub numele de sindrom de abstinență (servaj). Or, sindromul de abstinență nu ține doar de simpla întrerupere a administrării drogului. Simptomologia abstinenței apare atunci când s-au epuizat rezervele trofice-energetice ale organismului, care se manifestă prin perturbări grave ale echilibrului și ale capacității de reglare neuro-endocrino-umoral-metabolică-moleculară exercitată de sistemele neuromediatorilor. Simptomele de abstinență în toate toxicomaniile au caracterul unei hiperfuncții compensatorii hipersimpaticotonice (energotrope) care este exprimată clinic prin dilatarea pupilară, grețuri, anorexie, hiperglicemie, intensă stare de neliniște psihomotorie.

Servajul, în ceea ce privește anumite droguri, este nespus de greu de suportat de organism și în această situație, pentru a-i înlătura efectele neplăcute, consumatorul recurge la o nouă administrare. Modul de manifestare a dependenței fizice, respectiv a sindromului de servaj, diferă în funcție de drog, atât în ceea ce privește natura simptomelor, cât și intensitatea acestora. Astfel, ea este mai accentuată la opiacee și la barbiturice, dar este moderată sau poate să lipsească la formele de dependență create de celelalte droguri.[5,p67]

Organizația Mondială a Sănătății precizează încă din 1973 că riscul instalării farmacodependenței la un individ rezultă totdeauna din acțiunea conjugată a trei factori:

a) particularitățile personale ale subiectului;

natura mediului social-cultural general și imediat;

proprietățile farmacologice ale substanței în cauză, în corelație cu cantitatea consumată, frecvența utilizării și modul de utilizare (ingerare, inhalare, fumare, injectare subcutanată sau intravenoasă).

Dependența care nu este dobândită în mod accidental pe parcursul vieții individului se numește dependență naturală. Această dependență survine o dată cu nașterea individului, în cazul în care mama sa este toxicomană. Este un trist adevăr, dar trebuie să știm că cele mai recente victime ale abuzului de droguri sunt nou-născuții. Din această cauză, la ora actuală, unul din zece copii aduși pe lume riscă să decedeze ori prezintă grave malformații, întrucât mama sa a consumat droguri în timpul sarcinii.

Organizația Mondială a Sănătății a stabilit (la 1964) că există, din nefericire, atâtea tipuri de dependență câte droguri sunt, acestea fiind: dependența de tip morfinic, dependența de tip cannabis, dependența de tip cocainic, dependența de tip amfetamnic, dependența de tip solvent etc.

• Dependența de tip morfinic. Prototipul acestui tip de dependență este morfina, caracteristică tuturor opiaceelor. Opiaceele se consumă prin diferite modalități: fumat, ingerat, injectat, în băuturi și alte produse. Dependența de tip morfinic poate fi concomitent psihică și fizică, însoțită și de toleranță. Opiaceele acționează în mod deosebit asupra sistemului nervos central și în anumite doze exercită asupra acestuia efecte euforizante, în timp ce dozele mai ridicate dau consumatorului o stare de somnolență, mai mult sau mai puțin profundă, însoțită de vise. Dependența psihică instalată în legătură cu efectele euforizante este puternică și se manifestă nemijlocit prin dorința irezistibilă de a reutiliza drogul. Treptat, organismul devine tolerant, astfel încât efectele euforice sunt abia perceptibile la dozele obișnuite.

Paralel cu dependența psihică și toleranța se instalează și dependența fizică. Aceasta se manifestă pregnant la întreruperea

administrării drogului prin instalarea sindromului de abstinență. Servajul morfinic este greu de suportat, de aceea, alături de dependența psihică, dependența fizică devine cea de-a doua cauză majoră care va determina subiectul la reluarea consumării drogului.

Sindromul de abstinență la opiacee apare după câteva ore de la ultima administrare, manifestându-se pe termen scurt, prin deprimare, tremurături musculare, dureri, slăbiciune fizică, insomnie, agitație, greață, crampe musculare și abdominale, creșterea tensiunii, accelerarea respirației, confuzie, apatie, slăbire, sterilitate, edem pulmonar, colaps. Tulburările cardiace sunt severe, putând fi însoțite de prăbușirea tensiunii arteriale până la colaps. Manifestările neuropsihice sunt accentuate și duc la instalarea unei psihoze grave. Gradele de intensitate ale dependenței și toleranței, precum și timpul necesar instalării acestora sunt determinate de natura opiaceului, de dozele utilizate și calea de administrare, fapt pentru care acest tip de toxicomanie se poate clasifica în: foarte severă, severă și moderată.

• Dependența de tip cannabis apare prin consumul produselor pe bază de cannabis, care se caracterizează prin dependență psihică și toleranță, fără a fi prezentă dependența fizică, aceasta survenind doar în cazurile de consum masiv.

Persoanele dependente de substanțele produse pe bază de cannabis trec prin următoarele etape:

etapa de excitație euforică, atunci când individul percepe în organismul său o stare de biatitudine fizică și psihică, însoțită de o stare de veselie (de aici și denumirile date cannabisului de “iarbă nebună” și “provoacă râsul”);

etapa în care apar halucinațiile, corpul este perceput anormal, parcă deformat; obiectele din jur își schimbă formele, mâinile și picioarele par grele, capul umflat, memoria este tot mai slăbită, pupilele sunt dilatate, iar sensibilitatea la lumină devine din ce în ce mai accentuată;

etapa, extrem de dificilă, dar în care are loc revenirea subiectului de pe tărâmul ireal pe cel real pe măsură ce efectele drogului dispar. Regăsirea este însoțită de somnolență, o apatie ternă în care individul meditează ofuscat asupra trăirilor avute sub imperiul drogului;[5,p59]

etapa în care organismul manifestă o mare nevoie de somn; este agitat, însoțit de delir, coșmaruri, o stare de rău general, de dezorientare, ce poate persista zile sau chiar săptămâni de la utilizare. Consumul repetat duce la instalarea dependenței psihice caracterizată prin tendința nestăpânită de a le reutiliza. Starea de obișnuință îl determină pe consumator să mărească dozele și numărul administrării acestora. Consumul cronic este cunoscut și sub numele de cannabinism, fiind dăunător pentru organism, întrucât afectează funcțiile creierului și ale altor organe vitale cum ar fi plămânii, laringele, glandele endocrine, aparatul de reproducere. Scade, totodată, imunitatea organismului față de infecții și unele boli. Cele menționate constituie argumente convingătoare că este greșit a crede că preparatele de tip cannabis fac parte din categoria drogurilor ușoare și inofensive pentru organism. Din contra, ele pot constitui, la un moment dat, o cale de acces de la drogurile slabe spre drogurile mai tari.

• Dependența de tip cocainic (sinonim: cocainomanie) se caracterizează, la rândul său, prin dependența psihică puternică ce se instalează rapid, cât și prin toleranță. În cazul consumului de cocaină, dependența fizică este mai puțin accentuată, iar uneori poate fi chiar absentă totalmente.

Cocaina dă naștere la o serie de tulburări psihice. Astfel, în organismul toxicomanului își face loc euforia, un sentiment de putere fizică deosebită. Activitatea mentală se accentuează, apare o exaltare, logoree, agitație. Senzațiile de foame, oboseală, de somn sunt înlăturate. Această fază, numită cocada, durează 1-2 zile, după care își face apariția cea de-a doua etapă, caracterizată printr-o stare de depreciere generală. Își fac apariția depresia, suspiciunea,insomnia, halucinațiile vizuale, senzațiile tactile aberante, delirul, agresivitatea. Consumatorul face apel la o nouă doză de cocaină pentru a resimți starea euforică inițială.

Consumul repetat induce dependență psihică și instalează toleranță, în special față de efectele sale euforice. Consumul repetat și dozele crescânde accentuează intoxicația cronică a organismului, aceasta manifestîndu-se prin tulburări psihice grave, cu tendințe de sinucidere sau de agresivitate față de cei din jur. Moartea poate surveni în urma complicațiilor cardiace și pulmonare, a bolilor infecțioase, contactate în urma slăbiciunii avansate a organismului sau atunci când se folosesc la injectare seringi nesterilizate, ori din cauza suprainfecțiilor instalate în urma scăderii capacității de apărare a organismului. Cocainomanii pot fi identificați în societate cu ușurință după aspectul cartilagiului nazal care este inflamat, erodat sau perforat atunci când drogul este prizat, paloare accentuată a feței, pupile dilatate, tremuratul de nestăpânit al extremităților, stare de slăbiciune avansată din cauza lipsei poftei de mâncare.

• Dependența de tip amfetaminic se caracterizează prin dependență psihică care apare cu un grad de manifestare minor și prin toleranță accentuată.

Amfetamina face parte din categoria stimulentelor cu efecte directe asupra sistemului nervos central. Impulsionarea activității mentale constă în inducerea unei stări generale de bună dispoziție, în dispariția senzațiilor de oboseală și de foame, în stimularea activității motorii. Amfetaminele sunt consumate prin ingerare (sub formă de comprimate, capsule) sau prin injectare, singure sau asociate cu alte droguri. Dependența psihică este întreținută de dorința intensă de a se retrăi starea euforică. Toleranța se instalează curând și este accentuată. Consumul repetat conduce la intoxicarea progresivă a organismului ale cărei manifestări se caracterizează prin iritabilitate, agitație, stare de panică, tulburări de vorbire, accelerarea pulsului și bătăilor inimii, dureri violente de cap. La numai câteva săptămâni de consum se dezvoltă o psihoză toxică cu manifestări asemănătoare cu cele de schizofrenie, însoțită de halucinații auditive, vizuale, tactile. Apare deseori o senzație de panică cu tentativă de sinucidere. Agresivitatea este crescută, determinând săvârșirea de acțiuni grave, fapte ce caracterizează adesea consumatorii de amfetamină. Pentru combaterea stării de rău general indusă de amfetamină aceasta este asociată de toxicomani cu heroină sau barbiturice (pentru a reduce agitația și hiperexcitabilitatea), ceea ce conduce la politoxicomanie, plus dependență creată de ambele droguri, având astfel efecte mult mai dezastruoase asupra organismului individului ce recurge la acest melanj.

• Dependența de tip solvent este creată de substanțe din categoria solvenților, care sunt produse chimice volatile la temperatura ambiantă și ai căror vapori, odată inhalați, produc efecte asemănătoare alcoolului și anestezicelor.

Vaporii solvenților inhalați trec prin plămâni și ajung cu rapiditate în creier, încetinind ritmul respirator. Inhalările repetate pot duce la pierderea simțului de orientare, a controlului sau chiar a cunoștinței. Efectele vaporilor de solvenți se manifestă imediat, dacă se renunță la inhalare, și pot să dispară între câteva minute și jumătate de oră; subiecții însă vor resimți dureri de cap timp îndelungat, nu se pot concentra, sunt apatici, obosiți. Un consum repetat de solvenți pe o perioadă îndelungată de timp poate leza moderat funcțiile cerebrale, în principal controlul asupra mișcărilor. Se dezvoltă totodată și o toleranță a organismului, însă de această dată dependența psihică nu constituie o problemă notabilă.

Tipurile de dependență prezentate mai sus ne permit să cunoaștem urmările dezastruoase asupra organismului, să conștientizăm că utilizarea acestor substanțe nu poate fi tratată simplist, ca un joc sau curiozitate copilărească. Uneori chiar și o singură încercare a unui drog creează dependență, ceea ce se soldează în majoritatea cazurilor cu distrugerea persona.

1.3. Măsuri de prevenire și combatere a dependenței de drog.-

Prevenția primară are drept scop evitarea consumului de drog de către persoanele care nu au utilizat droguri până acum, încercându-se protejarea acestora, prin inducerea în setul lor de abilități a altora noi, necesare pentru a face față acestei probleme atât de acută astăzi. Avantajul acestei măsuri este că derulează în școli și oferă accesul la un număr mare de elevi. Ea ar trebui începută încă din grădiniță și continuată pe toată perioada școlară, pentru a putea clădi o atitudine și o convingere fermă despre consecințele nefaste ale drogurilor.

Prevenția secundară include activități de minimalizare a pagubelelor, pe care le provoacă drogurile, și de identificare a persoanelor care prezintă un comportament de risc aditiv. De cele mai multe ori prevenția secundară este cunoscută și ca o primă formă de intervenție, care constă în identificarea precoce a tinerilor care

consumă alcool și care prezintă un risc crescut de a deveni dependenți de drog. Aceste acțiuni urmăresc reducerea consumului de alcool și se realizează prin consilierea motivațională sau prin consilierea de grup.

Prevenția terțială este focalizată pe persoanele care deja au devenit dependente. Acest tip de prevenție implică tratament medical, facilități de reintegrare și de reabilitare a persoanelor dependente de drog. Scopul principal este obținerea abstinenței din partea celui dependent.[6]

În tratamentul și terapia narcomaniei actualmente s-au stabilit mai multe modele:

. modelul medical de reabilitare – acest model se bazează pe teza generală că narcomania este o boală și cel mai normal este ca ea să fie tratată de medic, idee respinsă de adepții modelului social;

. modelul de modificare а comportamentului – acest model este centrat în special asupra dinamicii de condiționare implicate în dezvoltarea dependenței, tehnica de tratament fiind de fapt o terapie de modificare а comportamentului. Ea include vechile metode de condiționare а abstinenței față de drog și noile metode de menținere а comportamentului modificat. Menținerea și consolidarea comportamentului modificat se bazează pe concepția că un reflex condiționat poate fi prelungit mai ușor prin recompensare decât prin pedepsire; spre exemplu, menținereа abstinenței poate fi prelungită dacă pacientul este lăudat pentru comportamentul său matur și conștient, metodă care își găsește utilitatea atât în cadrul modelului fiziologic, cât și în cadrul celui social;

. modelul psihologic – se bazează parțial pe conceptul psihanalitic al personalității narcomanului. Nucleul modelului psihologic îl constituie reabilitarea narcomanului, reinserția lui socială sau, cel puțin, dacă nu este capabil să învețe а conviețui activ, să obțină capacitatea de a se adapta la viață civilizată;

. modelul social – contribuțiile psihiatriei sociale și, în special, terapia de grup și reabilitarea prin reeducare, constituie bazele abordării psihologice în modelul social. Acest model înaintează în

prim-plan rolul determinant al factorilor sociali în dezvoltarea susceptibilității și independenței psihice, ceea ce implică cunoașterea și înlăturarea acelor factori ce au determinat abuzul. În al doilea rând, acest model consideră dependența psihică ca având un mecanism de imitare. Sunt acceptate atât metodele de recompensare pentru abstinență, cât și cele de pedepsire în caz de consum de drog, aplicate individului sau în grup;

. modelul complex – prevede tehnici și metode proprii fiecăruia din modelele anterioare, adaptate însă fiecărui narcoman în parte, dat fiind faptul că în dezvoltarea narcomaniei persistă atât factorii psihici, biologici, cât și cei sociali.

Paralel cu aceste modele de tratament există și alte modalități de clasificare a formelor de reintegrare și reinserție a persoanelor dependente de drog. Astfel, unii autori evidențiază: psihoterapia, terapia de familie, terapia de grup etc.

Psihoterapia

Psihoterapia ar putea fi definită ca o experiență emoțională specifică care apare în relațiile dintre două persoane, dintre care una ajută pe cealaltă să se înțeleagă mai bine pe sine, cu obiectivitate, prin prisma experiențelor sale de viață. Metoda poate fi și este aplicată atât de psihologi, asistenți sociali, cât și de sociologi. Psihoterapia individuală este una dintre numeroasele forme de reintegrare а narcomanilor, aplicându-se izolat sau în combinație cu alte forme de tratament.

În dependență de stadiul de intoxicație al narcomanului, psihoterapia poate fi aplicată pe parcursul a mai multor faze.

În prima fază se acceptă că psihoterapeutul trebuie să-și asume un rol activ în construirea relațiilor cu persoana dependentă de drog; el trebuie să-i fie apropiat acesteia, f ără idei preconcepute, onest, dar în același timp ferm și abil, să nu accepte compromisul. Posedând aceste calități va câștiga încrederea bolnavului. Relațiile dintre el și pacient trebuie să fie cât mai firești, de ajutorare. Principalul scop al psihoterapiei este de а-l face pe bolnav să înțeleagă necesitatea unei

vieți civilizate, să-și înțeleagă temerile, să diferențieze dorințele de realitate, impulsurile de gândire și acțiune. Un alt scop este acela de а-l obișnui pe pacient cu abstinența. Una dintre metodele utilizate în acest context este aceea а contractului terapeutic. Natura contractelor este diferită: ele privesc timpul de abstinență, perioada de tratament și se bazează pe încredere mutuală, efort din partea ambelor de a realiza clauzele prevăzute, clauze care nu trebuie să fie în contradicție cu legea sau normele de conviețuire. Metoda dată are calitatea de а oferi pacientului un scop precis în cadrul efortului terapeutic, de a cultiva responsabilitatea. Fără îndoială, această metodă nu poate fi aplicată oricărui narcoman și e necesar să se țină seama de stadiul intoxicației.

Cea de-a doua faza în psihoterapie începe când persoana dependentă de drog este abstinentă, iar între ea și terapeut sunt stabilite relații corespunzătoare scopului propus, cu alte cuvinte – când scopul principal al tratamentului este atins. În această etapă, psihoterapia constă în încurajarea bolnavului de а-și menține decizia și de а relua contactul cu realitatea într-o manieră matură. În faza a doua importanță mare are faptul dacă narcomanul este de tip reactiv sau este un narcoman învederat. În primul caz, psihoterapeutul îl va ajuta să înțeleagă impactele emoționale și influențele lor asupra bolii, cu atât mai mult dacă această influență nu este sesizată nici de bolnav și nici de familie sau anturaj, abuzul de drog fiind pus pe seama altor factori. În al doilea caz, atenția va fi îndreptată mai ales asupra obișnuinței de а consuma droguri, încercându-se crearea unor alte preocupări, reflexe sau obișnuințe.

Pe parcursul acestei faze se va încerca înlăturarea stării de resemnare și izolare de care toxicomanul este adesea stăpânit, arătându-i-se influențele negative pe care aceste stă ri (care sunt, în fond, mijloacele lui de apărare) le poate avea asupra sa. Se va încerca înlăturarea stărilor de blocaj psihic, de a-i stabili facultatea de a gândi și capacitatea de а raționa, tendințele de а renunța la mascarea adevăratelor cauze аle consumului de droguri. Relațiile trebuie să fie

de încredere reciprocă, terapeutul să nu apară într-o postură de “persecutor” sau “salvator”.

Ultima fază în psihoterapie presupune consolidarea realizărilor stabilite în fazele anterioare. La această fază fostul narcoman reacționează spontan asupra activităților sale; are potențialul de a rezolva într-o manieră matură stările conflictuale, acceptă reluarea tratamentului când devine anxios sau depresiv, încearcă să-și rezolve problemele f ără ajutorul psihoterapeutului. Acesta din urmă trebuie să fie atent o lungă perioadă de timp la orice semn ce indică o recădere, iar dacă ele apar, nu trebuie dramatizate, ca să nu se dăuneze rezultatelor obținute, mai ales legăturilor ce s-au stabilit între bolnav și terapeut.

Terapia de familie

Includerea familiei în reinserția narcomanului este justificată în primul rând de faptul că fiecare membru al familiei servește ca model pentru ceilalți. Terapia “de familie” а început să fie discutată în anul 1950 și recunoscută ca mijloc de combatere și terapie în narcomanie începând cu anul 1960. Аu fost propuse și utilizate mai multe tehnici în așa – zisa terapie “de familie”, bazate pe unele teorii, cum sunt cea а rolului jucat de mamă sau de tată în viața familiei și educația copiilor, căsătoria cu un narcoman și rolul soției în perpetuarea acestui obicei la soț. Tratamentul are ca scop să înlăture acel mod de comportare al membrilor de familie care reprezintă substratul etiologic al consumului de droguri аl unuia dintre membri.

Terapia de grup

O serie de metode utilizate în terapia individuală au fost aplicate la grupuri de narcomani, după modelul psihoterapiei de grup care а demonstrat avantajele unei terapii în comun а unor persoane având probleme similare. Metodele acestei terapii variază în funcție de orientarea teoretică а celui ce le aplică. Psihoterapia de grup are la bază concepția că anomaliile comportamentului social rezultă din dificultățile reacțiilor interpersonale și, ca o consecință, se încearcă ameliorarea acestor dezordini printr-o terapie de grup. Un membru al

acestui grup poate descoperi felul în care propria sa imagine se abate de la normal, prin observarea comportamentului celorlalți membri ai grupului în situații similare. Un alt avantaj al acestei terapii -narcomanul este în stare să depășească izolarea, el este reintegrat în viața de familie și cea socială, percepe favorurile cooperării și ale experiențelor comune de viață. Psihoterapia de grup reprezintă un procedeu relativ recent, bazat în mare parte pe înțelegerea psihanalitică а structurilor caracteriale ale narcomanului, considerat în general persoană nevrotică, imatură, cu mică toleranță la frustare.

Una dintre cele mai reprezentative lucrări privind psihoterapia de grup (Psihoterapia grupurilor) a fost elaborată de Mullan și Sangiuliano în 1966, în care autorii descriu în amănunt principalele etape de lucru:

. selecționarea pacientului, la care se ține cont de o serie de criterii (vârsta, capacitatea mintală); bolnavul recunoaște că este narcoman, acceptă o terapie adecvată, inclusiv necesitatea abstinenței;

. stabilirea unor relații corespunzătoare între narcoman și terapeut, bazate pe încredere și informare reciprocă;

. descrierea eforturilor pentru obținerea coeziunii în cadrul grupului;

. reducerea la minimum а stărilor de anxietate și а tendințelor egocentriste ale narcomanului;

. discutarea și elucidarea unor probleme de viață ale toxicomanului.

Una dintre variantele propuse în cadrul psihoterapiei de grup este formarea unor grupuri din 3-6 narcomani și soțiile lor, condiția fiind justificată de rolul pe care ele îl joacă în viața narcomanilor.

Terapia de grup este o formă de tratament care merită a fi luată în considerare, având o serie de avantaje ca:

– obținerea unei afecțiuni și coeziuni între membrii grupului, asemănătoare solidarității de familie;

în cadrul grupului, membrii sunt pregătiți pentru reinserție socială, pentru experimentarea unor forme variate de readaptare (ca dragostea, cooperarea), forme care mai târziu pot fi utilizate în afara grupului;

în cadrul grupului, indivizii sunt mai receptivi la măsurile educative și la asimilarea experiențelor.

În cadrul activităților de grup, sportul, pescuitul, dansul, arta sau alte activități distractive sunt privite ca mijloace adecvate de readaptre.[6]

Terapia de grup are astfel misiunea de а face sa înțeleagă fiecare membru că în viață nu predomină frustrarea, negarea și reprimările, cu alte cuvinte – de а sublinia bucuria unei vieți normale adaptate la nevoile societății; în al doilea rând, această formă de tratament se caracterizează printr-o coordonare colectivă, subiectul fiind mai mult sub controlul colectivului decât sub controlul individual al terapeutului. În fine, putem menționa că din punctul de vedere al terapeutului, recâștigarea independenței față de droguri este un obiectiv foarte greu de realizat și presupune aplicarea unor proceduri de “reabilitare” ce valorifică voința și simțul responsabilității.

Un loc important în prevenirea consumului abuziv de droguri și eradicarea fenomenului narcomaniei aparține ONG-urilor.

Pe plan mondial activitățile ONG-urilor în contracararea răspândirii drogurilor sunt deosebit de frecvente și eficiente. În Republica Moldova aceste activități sunt la început de cale. Unele programe de profilaxie și servicii persoanelor dependente de droguri sunt prestate de următoarele organizații nonguvernamentale:

Organizația “Tinerii pentru dreptul la viață”;

Centrul educațional “Alcoolismul și Narcomania”;

Centrul “SIDA”;

Liga de combatere a narcomaniei;

Asociația “Narcologia”.

Organizațiile nonguvernamentale pot influența și instituțiile guvernamentale cerându-le să abordeze cât mai direct problema narcomaniei. E știut că tragediile create de utilizarea abuzivă a drogurilor constituie uneori un element de noutate pentru aceste instituții care pot chiar nega existența fenomenului.

Cel mai dificil lucru în activitatea ONG-urilor este, desigur, obținerea de fonduri materiale atât de necesare pentru susținerea inițiativelor orientate spre stoparea producerii, traficării și distribuirii ilegale a drogurilor. Menționăm, de asemenea, și dificultățile întâlnite în selectarea celor mai adecvate tehnici, pentru realizarea obiectivelor propuse. În această ordine de idei pentru activitatea organizațiilor nonguvernamentale sunt importante:

constituirea unor puncte de contact în toate organismele administrației de stat, cu preocupări în domeniu, pentru a putea fi bine informați de tendințele și caracteristicile traficului ilicit și ale abuzului de droguri;

stabilirea unei legături între membrii organizației nonguvernamentale, factorii legislativi și decizionali, prin distribuirea periodică a unor buletine de informare, circulare etc.;

organizarea unor sesiuni, conferințe anuale de comunicări etc.[7,p29]

În concluzie putem menționa că pentru eradicarea flagelului toxicomaniei este necesar să fie întreprinse măsuri de prevenire, dezintoxicare și reinserție socială. Pentru a câștiga în eficiență, este necesară mobilizarea și implicarea tuturor actorilor sociali, fie că e vorba de părinți sau prieteni, de cadre didactice, de formatori sau de centrele de psihoterapie, de echipe spitalicești sau servicii de asistență socială, de instanțe polițienești sau judiciare. Efortul care se cuvine făcut trebuie să răspundă unor principii de bază:

instaurarea unei relații de încredere;

eșalonarea în timp a măsurilor luate;

crearea unor spații de dialog susceptibile de a spori resursele și potențialitățile grupurilor de apartenență;

acționarea în sensul unei ameliorări globale a drepturilor fundamentale: locuință, educație, loc de muncă, sănătate;

colaborarea cu instituțiile sau organismele preocupate de acest domeniu.

Capitolul II Abordari teoretice ale anxietatii si depresiei.

2.1. Definitia si abordarile anxietatii:

Anxietate (engl. anxiety; fr. anxiete; germ. angstlichkeit).

Starea afectivă vadă, difuză de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic. Sînt dominante sentimente intense de insecuritate ( generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor accidente, a unor nenorociri și catastrofe iminente). Anxietatea generează produse imaginative abundente (derulări de scene de imaginație uneori în înspăimîntare) care nu pot fi ignorate și nici eliminate și care pun stăpînire pe persoana umană, și o domină. Cei cuprinși de anxietate sunt mereu în alertă, au senzația penibilă neputință în fața pericolelor pe care le "simt" că se apropie, au scăderi importante de randament intelectual. In anxietate se manifestă instabilitatea motorie, tulburări ale somnului. Stările de anxietate au un larg acompaniament biosomatic și fiziologic (palpitații, tulburări de respirație, paloare provocată de vasoconstricții, modificări de voce, de puls etc). acestea pot fi mascate ca exteriorizare, dar nu și ca variabile fiziologice ce pot fi înregistrate.

Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporție mai redusă, ca atare generalizată, de fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valențe motivațional și chiar cu rol declanșator al creativității; cînd este mai accentuată și mai profundă devine simetom al unor tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psohoastenii, în cele mai multe dintre nevroze). în psihologie au fost elaborate o mulțime de instrumente de măsurare a gradului de anxietate care caracterizează o persoană. [8, p. 45] .

Adler abordează anxietatea ca fiind o "atitudine ostilă a unui om față de mediul său. Anxietatea este un fenomen extraordinar de răspîndit care-1 însoțește pe om din frageda copilărie și adesea pînă la adînci bătrînețe, amărîndu-i într-o inimaginabilă măsură existența, facîndu-1 incapabil sa-și facă prieteni și să pună prin aceștia o bază pentru o viață senină și pentru activitate rodnică". În concepția autorului angoasa umană poate fi suprimată doar prin restabilirea legăturii între individ și societate.

Anxietatea este un fenomen cu care fiecare s-a întîlnit în viața cotidiană. Problema anxietății constituie un punct spre care converg problemele cele mai diverse și mai importante, o enigmă a cărei dezlegare ar trebui să proiecteze fascicule de lumină asupra întregii noastre vieți psihice.

Anxietatea este o stare afectivă vagă, difuză, de neliniște, de apărare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este desconfortabilă din punct de vedere psihologic. Anxietatea generează produse imaginative abundente care nu pot fi ignorate și nici eliminate, care pun stăpînire pe persoana umană și o domină. [9, p. 85]

Anxietatea are grade diferite de profunzime. Cînd este prezentă într-o proporție mult. mai redusă, ca atare generalizată, poate fi considerată fenomen normal cu valențe motivationale și chiar cu rol declanșator al creativității, iar cînd este mai accentuată și mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice.

Anxietatea deține două elemente fundamentale o situație văzută de individ ca amenințătoare și convingerea individului de incompetența sa de a face față situației respective.

Teoretic, nu există lucruri care să nu poată fi sursă de anxietate, menționînd în special, prezența elementului de subiectivitate. Aceasta depinde în mare măsură de gradul de cunoaștere a realității și de sentimentul propriei puteri în fața lumii exterioare. Drept exemplu: este clar că sălbaticul va fi anxios, neliniștit la vederea unui tun sau a eclipsei de soare. Pe cînd omul civilizat nu simte nici o neliniște, știind ce este tunul și să prezică eclipsele. E argumentată și viceversa, tocmai faptul de a ști prea multe este, uneori, cauza anxietății pentru că în acest caz pericolul este prevăzut din timp.

Situația care crează starea de spaimă, neliniște poate fi descrisă astfel: subiectul este pregătit de pericol, manifestîndu-se printr-o exaltare a atenției senzoriale și a tensiunii motrice. Această stare de așteptare și de pregătire este incontestabil o stare favorabilă, fără de care subiectul ar fi fost expus unor urmări grave. Din această stare decurg pe de o parte, acțiuni motrice-fuga, și apoi-apărarea activă, iar pe de altă parte, ceea ce trăim ca pe o stare de neliniște – anxietatea. [9, p. 86]

2.2 Clasificarea anxietatii:

Freud și Janet sunt recunoscuți ca fiind printre primii care au studiat mai îndeaproape fenomenul anxietății la sfîrșitul secolului trecut. Începînd cu mijlocul anilor 60, el este din nou obiect de studiu. Acest fapt a dus la noi clasificări și la dezvoltarea unor metode noi de tratament.

Datorită faptului că Freud în 1985, deja a descris nevroza anxioasă, se vehicula ideea că anxietatea este mult mai frecventă la nevrotici. Din acest punct

de vedere trebuie destinse anxietatea reală de anxietatea nevrotică. Prima formă transpare în fața unui pericol real, adică a unei vătămări așteptate, prevăzute și este asociată cu reflexul de fugă. Anxietatea reală poate fi considerată ca o manifestare a instinctului de conservare. Anxietatea nevrotică prezintă starea de așteptare a unui pericol inexistent sau mai puțin existent și este caracterizată de următoarele simptome: iritabilitate generală, așteptate anxioasă, teamă nocturnă, tulburări digestive, apariția fabiilor. [10, p. 87]

Conform literaturii de specialitate sunt descrise, în speță, șapte forme de anxietate: anxietatea generalizată, atacul de panică, anxietate socială, fabii simple, agorafobia, tulburarea obsesiv – compulsivă, tulburarea de stres postraumatic.

Anxietatea generalizată

Anxietatea generalizată este o stare de neliniște resimțită de persoana aproape permanent, fără să existe totuși stimuli declanșatori cunoscuți, cum este în cazul anxietății fobice.

"Caracteristica generală a acestei tulburări este reprezentată de o teamă sau griji nejustificate, sau exesive (așteptare temătoare) privind două sau mai multe situații sau evenimente, de exemplu grija în legătură cu un necaz ce s-ar putea întîmpla unuia din copii (atunci cînd acesta nu este în pericol) sau grija privind situația financiară (fără motiv valabil), timp de șase luni sau mai mult cu prezența acestor griji peste o zi din două. La adolescenți și copii, tulburarea se manifestă printr-o anxietate și griji privind performanțele școlare, sportive și sociale. Atunci cînd o persoană este anxioasă, există numeroase semne ce dovedesc o tensiune motrică (tremurături, tresăriri, tensiuni, dureri sau impresia de durere abdominală), o hiperactivitate neuro – vegetativă ("respirație întreruptă sau senzații de sufocare, palpitații sau accelerarea ritmului cardiac, transpirație sau mîini reci și umede, uscarea gurii, amețeli, grețuri senzații de "nod în gît"), și o explorare hipervigilentă a mediului înconjurător (senzații, de a fi supraîncărcat, reacție de tresărire exagerată, deficultăți de concentrare sau goluri de memorie în raport cu anxietatea, deficultați de adormire sau somn întrerupt, iritabilitate).

Atacul de panică:

Atacul de panică este una din cele mai frecvent întîlnite forme de anxietate. Este vorba de o stare intensă de spaimă, frică, ce are loc fără o cauză aparentă. Simptomele atacului de panică sunt: amețeală sau leșin; palpitații sau accelerarea ritmului cardiac, tremurături; amorțele sau furnicături (parestezii); dureri în piept sau disconfort, înroșiri sau senzații de frig; teamă de a nu muri, de a nu înebuni sau de a face un lucru necontrolat; transpirație; probleme abdominale; depersonalizare sau pierderea simțului realității.

Pentru diagnosticarea atacului de panică este necesară prezența a cel puțin patru din aceste simptome.

Anxietatea socială:

Este acea teamă prezentă practic permanent atunci cînd persoana se află în centrul atenției altora. Momentul – cheie al acestei temeri este grija individului că s-ar putea comporta într-o manieră neadecvată sau umilitoare. In cazul fobiilor sociale se dezvoltă o frică persistentă, irațioanală și o dorință reținută de a evita situații în care subiectul poate fi observat de altcineva. Este vorba în cea mai mare parte a timpului de o teamă de a vorbi sau de a se manifesta în public, de a scrie sau de a mînca în fața altor persoane, de a roși sau de a se comporta într-un mod mai puțin natural. Fobia socială este o frică inensă de a fî umilit în situații sociale. Ea este comună atît femeilor cît și bărbaților.

Fobia socială este frecvent confundată cu timiditatea. Intre aceste două afecțiuni într-adevăr există și puncte comune. Totuși timizii spre deosebire de subiecții cu fobie socială, nu resimt anxeitatea externă în anticiparea situației sociale și nu există circumstanțele anxiogene. In contrast, indivizii fobiei sociali nu sunt neapărat și timizi.

Fobia socială perturbă viața normală interferînd cu cariera și cu relațiile sociale.

Teama de a fi respins este una din principalele mecanisme care pot genera singurătatea socială.

Formele ușoare ale fobiei sociale sunt destul de comune. Spre exemplu, teama de a vorbi în public deseori este specifică actorilor și muzicienilor, care este depistată peste un timp.

Fobii simple (specifice)

Fobiile simple sunt simple nu prin mecanism, ci prin circumscrierea foarte exactă a obictului care poate genera fobia. Ele sunt declanșate de un simplu specific ușor identificabil. Ele apar imediat înainte sau în timpul confruntării, intensitatea lor crește pe măsură ce situația fobică se apropie și descrește odată cu îndepărtarea acesteia. Dacă pacientul este obligat să înfrunte situația fobică, se va produce anxietate de anticipare. Este motivul pentru care el încearcă să evite astfel de situații, chiar dacă este conștient de caracterul nemotivat sau exagerat al anxietății sale.

Diferitele obiecte și situații specifice ce pot declanșa anxietatea sunt numeroase și au dat naștere la diverse liste și calsificări. Anxietătile cele mai frecvente sunt teama de animale (mai ales de cîini, șerpi și insecte), teama de a vedea sînge sau răni (vederea lor este însoțită de leșin) și teama de injecții sau de tratamente dentare. Alte boli simple privesc călătoria cu avionul, folosirea ascensoarelor, spațiile închise (claustrofobie) și locurile înalte (acrofobie). Debutul acestor tulburări care sunt foarte frecvente în general, prezintă mari variații în funcția de vîrstă. Fobiile sîngelui și rănilor își au debutul în timpul tinereții și vîrstei adulte precoce, în timp ce fobiile specifice spațiilor închise, locurilor înalte și călătoriilor cu avionul par să debuteze mai degrabă la începutul vîrstei de 30 ani. [9, p. 93]

Agrofobia:

Subiecții cu agrafobie sunt anxioși atunci cînd se află departe de casă, în aglomerații sau în locurile din care nu pot ieși cu ușurință. Simptomele care apar în aceste circumstanțe sunt cele ale oricărei tulburări anxioase, dar alte simptome, precum depresia de personalizarea și gîndurile obsesibve sunt mai frecvente în agorafobie decît în celălalte tulburări fobice.

Două grupuri de simptome anxioase sunt mai accentuate în agorafobie decît în alte tipuri de tulburări fobice. Intîi, atacurile de panică, sunt mai frecvente fie ca răspuns la stimuli ambientali, fie apărînd spontan. Apoi, cognițiile anxioase despre leșin și legate de pierderea controlului sunt frecvente în agorafobie.

Situațiile care provoacă anxietate și evitare sunt numeroase, dar aparțin unui același model caracteristic. Este voraba de autobuze și trenuri, prăvălii și supermagazine și locuri din care nu se poate ieși dintr-o dată fără a atrage atenția, precum un scaun la coafor sau un loc la mijloc de rînd într-o sală de spectacole. Pe măsură ce agorafobia progresează, subiecții evită tot mai multe din aceste situații pînă cînd, în cazurile mai severe, ei pot ajunge mai mult sau mai puțin să se izoleze în casă. Variațiile aparente ale modelului caracteristic sunt, de obicei, datorate unor factori ce pot reduce simptomele. De exemplu, cei mai mulți pacienți devin mai puțin anxioși atunci cînd sunt însoțiți de un om de încredere, iar pentru unii chiar prezența unui copil sau a cîinelui lor înseamnă ajutor.

Anxietatea anticipatorie este un simptom frecvent. In cazurile severe, această anxietate, apare cu cîteva ore înainte ca persoana să fie confruntată cu situația de care îi este frică, de cînd astfel la o creștere a suferinței.[12]

Depresia este un simptom frecvent și pare să fie consecința limitărilor pe care anxietatea și evitarea le aduc vieții normale a pacientului.

Debutul agorafobiei se situiază la începutul sau la mijlocul decadei a treia de viață, deși mai există și o altă perioadă cu fregvență mare a debuturilor, la mijlocul decadei a patra. Ambele perioade se situiază după vîrsta medie de debut al fobiilor simple (în copilărie) și a fobiilor sociale (la sfîrșitul decadei a doua și începutul decadei a treia). [9, p. 95]

Pe măsură ce agorafobia progresează pacienții devin din ce în ce mai independenți de rudele apropiate, avînd nevoie de ajutorul acestora pentru acele activități care provoacă anxietate.

Tulburarea obsesiv-compulsivă.

Tulburările obsesiv-compulsive se carcterizează prin gîndire obsesivă, comportament compulsiv și diferite grade de anxietate și depresie.

Gîndurile obsesive sunt cuvinte, idei sau credințe recunoscute de către pacient că îi aparțin dar care pătrund cu forța în mintea sa. Deoarece ele sunt, de obicei, neplăcute, pacientul face încercări de a le exclude. Această combinație a sentimentului de constrângere și a eforturilor de a rezista este caracteristică simptomelor obsesive, dar din cele două, gradul de rezistență este cel mai variabil. Gîndurile obsesive pot lua forma unor cuvinte izolate, fraze sau rime: sunt de obicei neplăcute, șocante pentru pacient și pot fi obscene. Imaginile obsesive sunt scene vii adesea cu un caracter violent sau dezgustător, în care argumentele pentru și împotriva unor activități cotidiene chiar foarte simple sunt reluate fără sfîrșit. Unele îndoieli obsesive privesc acțiuni ce ar fi putut să nu fie îndeplinite în mod adecvat, precum închiderea unui robinet de gaz sau încuierea unei uși: altele privesc acțiuni ce ar fi putut face rău altor oameni, de exemplu, dacă trecerea cu mașina pe lîngă un biciclist nu 1-a făcut cumva pe acesta să cadă de pe bicicletă.

Impulsiunile obsesive reprezintă pornirea de a îndeplini unele acte, de obicei cu un caracter violent sau stinjenitor, de exemplu, a sări în fața unei mașini sau a lovi un copil.

Ritualurile obsesive sunt comportamente repetitive dirijate spre un scop și intenționate, derulîndu-se după unele reguli sau în mod stereotip, ca răspuns la obsesie. Ele includ atît activități mintale, precum numărarea repetată într-un mod special sau repetarea unor anumite înlănțuiri de cuvinte, cît și acțiuni repetate, dar lipsite de sens, precum și spălarea mîinilor de 20 ori pe zi sau mai mult. Unele din acestea au legături inteligibilă cu gîndurile obsesiv premergătoare, de exemplu gîndurile despre contaminare în cazul spălării repetate a mîinilor. Alte ritualuri nu au asemenea legătură; de exemplu, așezarea hainelor într-o manieră complicată înainte de îmbrăcare. Unii subiecți se simt constrînși să repete altfel de acțiuni de un anumit număr de ori, dacă nu reușesc, trebuie să ia de la capăt întreaga secvență. În mod invariabil, subiecții sunt conștienți că ritualurile sunt ilogice și caută să le ascundă.[12]

Unii se tem că simptomele lor sunt semnele unei nebunii incipiente și asigurările că acest lucru nu este adevărat le sunt de mare ajutor.

Gîndurile obsesive și ritualurile compulsive se pot agrava în anumite situații; de exemplu, gîndurile obsesive despre vătămarea altor persoane devin adesea mai puternice la bucătărie sau în alte locuri unde se găsesc cuțite. In parte din acest motiv, gîndurile obsesive al căror conținut implică temeri (precum și gîndurile legate de obiecte ascuțite) au fost numite fobii obsesive.

Tulburarea de stres posttraumatic:

Tulburarea de stres posttraumatic este starea anxioasă ce urmează după un eveniment infiorător, este trăirea unei experiențe care iese din limitele celei cotidiene și care în mod firesc ar fi trăită de majoritatea oamenilor ca fiind o încercare deosebit de grea. Spre exemplu, ar fi implicarea în calamități naturale, în situații de război, ce periciclitează viața unei persoane apropiate. Această trăire este o formă a tulburării de stres posttraumatic.

O altă formă este anxietatea ce apare după consumarea evenimentului posttraumatic, luînd diferite forme sau același eveniment devine aproape obsedant sub formă de coșmar. La fel se vorbește și despre emoțiile trăite în situații similare ce reactualizează evenimentul traumatic.

Tulburarea de stres posttraumatic se manifestă și prin evitarea tuturor lucrurilor.

2.3. Personalitatea anxioasă:

Tipul de personalitate anxioasă

In ceea ce privește etiologia anxietății se discută despre ereditate și educație. Astfel numeroase studii au arătat că în diverse forme ale tulburării anxioase aproape un sfert din rudele de gradul I sufereau de un sindrom axios. In cazurile gemenilor monozigoți, cînd unul este afectat de un sindrom anxios generalizat, celălall are o șansă din două să sufere de același sindrom, dar numai o șansă din zece dacă gemenii sunt dizigoți. Se au în vedere tulburările anxioase și nu doar "personalitatea anxioasă", da raite studii au dovedit că și o trăsătură a personalității putea fi parțial moștenită.

Cu referire la mediu, studiile au arîtat că la pacienții ce suferă de tulburări anxioase cum ar fi sindromul de panică sau agorafobia, evenimentele de viață se succedează în lunile ce au precedat apariția sindromului. Alți autori se interesează de numărul deceselor sau al divorțului părinților survenite în timpul copilăriei.

Pentru ca o persoană să se formeze este nevoie de fiecare dată de o îmbinare variabilă între o predispoziție eriditară, experiențe educative și uneori evenimente traumatice. [11, p. 64]

Personalitatea cu anxietate intensă

Indivizii cu probleme de anxietate au multe trăsături comune. Lista de trăsături prezentată mai jos se referă la "personalitatea intensă".

• 1. Un înalt nivel al creativității, care este forța a două mecanisme de
apărare: anticipare negativă și tendința de ași imagina "real" eventualitatea
înfricoșătoare;

• 2. O gîndire rigidă (dihotomică manifestă prin tendința de a percepe viața
ca fiind în serie sau în alternative (ex: evenimentele sunt bune sau rele); prin
prezența unor reguli rigide, în special față de corectitudinea de a face ceva.
Individul este tulburat cînt ceva nu este făcut corect; exagerînd cuvîntul "trebuie";

• 3. Necesitatea excesivă de aprobare se referă la o stimă de sine sau
autopreciere joasă. Persoana este dependentă de alții, ceea ce crează frica de
respingeri din care rezultă o sensibilitate înaltă față de criticism și dificultatea de a refuza altora. Această necesitate crează tendința de a-și asuma responsabilități pentru sentimentele altora;

• 4. Expectafii extrem de înalte față de sine – tendințe de a realiza un nivel
înalt de performantă care nu este expectat de alții;

5. Perfecționismul este o combinație din trei elemente: expectații foarte
înalte, tendințe de a pune în tuncție toată gîndirea sau nimic, tendința de facalizare
pe mici erori sau eșecuri mult mai mult decît pe progrese. Din aceste considerente,
perfecționismul consideră orice realizare mică, dar imperfectă,ca fiind un eșec;

6. Necesitatea exesivă de a fi în control – persoana acordă o valoare înaltă calmitații și controlului, este predictibil; orice incursiune neexpectată într-un anumit plan predeterminat cauzează distres; este prezentă și tendințe de a controla sentimentele și comportamentul altora. Aceasta se face nu cu intenția de a jigni pe cineva, ci din frica pierderii controlului;

7. Supresia unor sau a tuturor sentimentelor negative — persoana își suprimă frecvent sentimentele ce n-ar trebui să fie simțite, deoarece ar cauza pierderea controlului sau dezaprobarea din partea celor din jur (ex. Furia și mîndria).

8. Tendința de a ignora necesitățile fizice corporale reflectă convingerea că corpul este neimportant. Persoana are conștiința oboselii doar cînd surmenajul este prezent.

T. Turchină menționează că aceste trăsături nu întotdeauna sunt indezerabile. Analizînd din alt punct de vedere, fiecare trăsătură în parte are și un aspect pozitiv. Manifestarea moderată a acestora contribuie la menținerea sănătății fizice și psihice, Dificultățile apar fie în lipsa acestor trăsături, fie cind ele sunt exagerate. Important este ca oamenii să însușească modul cum să dirijeze aceste trăsături.

Originea tipului de personalitate cu anxietate intensă

Din perspectiva bio-socială personalitatea se dezvoltă din interacțiunea a șapte factori:

valorile și credințele familiei;

metodele de învățare și socializare;

rolul modelelor adulților;

locul în cadrul constelației familiei;

influența socială și culturală;

• ereditarea;
• sensul și semni£cați acordată factorilor sus menționări.

Conform cercetărilor s-a constatat că experiența și evenimentele din copilărie, în comun cu acești factori, pot produce trăsături anxioase. Factori care contribuie la dezvoltarea trăsăturilor anxioase pot fi:

Alcoolismul din familie

Abuzul față de copil

abuz fizic – orice rănire nonaccidentală ;

abuz sexual – orice tip de contact sexual;

neglijența – lipsa furnizării necesităților de bază: îmbrăcăminte, atenție medicală, îngrijire etc;

pedeapsa crudă, care este externă sau nepotrivită pentru vîrsta copilului (ex. închiderea în viceu, forțarea copilului de 6 luni de a face pipi în viceu);

neglijarea emoțională – lipsa afectivității, emoțiilor din partea părinților;

abuzul psihologic – orice formă de comunicare repetitivă ce cauzează suferință mentală.

Modelul rolului parental anxios – cînd părintele suferă de anxietate severă copilul dezvoltă trăsături anxioase prin preluarea modelului;

Criticismul excesiv al unuia din membrii familiei – prezent la părintele perfecționist cu expectatii nereale sau la unul din frați. Un astfel de părinte perturbă dezvoltarea abilităților și a comportamentului normal;

Reguli familiale rigide; un mediu cu astfel de reguli duce la dezvoltarea unei gîndiri dihotomice;

Sistem rigid de convingeri și valori – acesta este bazat pe un fundament fie cultural, fie religios; tocmai acest sistem crează terenul pentru dezvoltarea regulilor și gîndirii rigide;

Hiperprotecția părintrească, manifestă prin tendința de a apăra copilul de convingerile greșite; uneori această hiperprotecție este rezultatul necesității părintelui de a avea pe cineva dependent;

Supresia sentimentelor – copilul este învățat să-și înăbușe sentimentele prin intermediul interdicțielor: "Nu plînge", "N-ar trebui să simți astfel", "Nu fi furios pe mine" (mod direct) și prin imitarea părinților (mod indirect). Acești părinți consideră că exprimarea sentimentelor nu este importantă, fiind desconsiderate;

Aprecierea – greșeala părinților este cînd nu diferențiază acțiunile copiilor de valoarea copilului ca persoană. Astfel este apreciat mai mult rezultatul acțiunii. Aceasta este o experiență comună pentru toți oamenii. Dar, o apreciere strictă doar a performanței încurajează convingerea greșită a persoanei că are valoare doar cînd face ceva. Impactul negativ al acestei experiențe este atunci cînd un părinte perfecționist își iubește copilul pentru performanțele sale, distrugînd, totodată, nivelul competenței copilului;

Anxietatea ca consecință a separării sau pierderii – copilul niciodată nu înțelege cauza separării, indiferent de situație, fie părinții lucrează în afara orașului, fie spitalizare sau divorț.

Schimbul de roluri – în situația cînd un părinte este bolnav, ocupat sau absent copilul își asumă rolul de părinte; copilul nefiind pregătit dezvoltă un set de reguli rigide. [8, p.[101-103]

2.4:Definitii si caracteristeci a depresiei:

Sindromuldepresiv reprezinta un sindrom complex care afecteaza dispozitia,functiile cognitive si somatice si care are ca simptom cardinal depresia.

Aproape fiecare individ a suferit cel puțin o dații depresia, care este considerată o parte firească a vieții cînd se manifestă prin pierdere, tristețe, frustrare, eșec, dezamăgire. In timp ce pentru unii depresia este mai mult o reacție temporară cu impact redus asupra funcționalității, pentru alții durează săptămîni sau luni de zile cu manifestarea simptoamelor sindromului depresiv[13,p.64]].

Depresia este cel mai frecvent fenomen psihopatologic întîlnit în practica clinică. Se apreciază că cel puțin 10% din subiecții care se prezintă ia medicul generalist sunt depresivi. OMS consideră că 3% din populația pămîntului suferă de depresie, ceea ce în cifre absolute prezintă un impresionant contingent, cuprinzînd aproape 150 milioane de persoane. Statistica denotă ascensiunea fenomenului, datorită creșterii duratei medii de viață, modificărilor psihosociale rapide generatoare de situații stresante, creșterii morbidității prin boli cronice, consumului excesiv de medicamente, care pot induce o depresie farmacogenă.

In ciuda faptului că, depresia este o experiență universală, cel puțin în forma sa de dispoziție tristă, este uneori percepută greșit, în special în culturile ce se mîndresc cu controlul excesiv al emoțiilor. Unii consideră depresia ca ceva ieșit de sub control. Pe cînd alții o apreciază ca un impact puternic asupra vieții mai ceva decît bolile cronice somatice.

Prin examinarea numărului total de indivizi afectați de depresie și impactul asupra vieții se evidențiază o altă trăsătură:

-depresia adesea survine din familie și distresul semnificativ al unuia din membri va avea mult mai probabil un impact asupra celorlalți, în speță asupra copiilor. Mai mult decît atît, tinerii sunt acea parte a populației care sunt supuși unui risc mai mare de a suferi de depresie.

Dacă atenția va fi axată mai pe percepere profundă a defectelor neurotransmiterii, pe înțelegerea depresiei în contextul familial sau din perspectiva patternurilor etnografici, atunci psihopatologii vor fi incitați mai mult să participe în studiul tulburărilor psihologice.

Dicționarul enciclopedic de psihiatrie definește depresia ca fiind «scădere pînă la prăbușire a dispoziției bazale, cu caracter pasager sau durabil, reactualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare» (Gorgos, 1987).

Depresia este termenul aplicat atît unei dispoziții negative, unui set de simptome și experiențe, cît și sindromului medical (sindromul depresiv).

Este utilă distincția dintre sensul vital al depresiei și cel psihopatologic, în care nu lipsește numai obiectul suferinței, dar însăși suferința este anormală, pervertită, deformată, subiectul devenind «obiectul propriei sale suferințe».

Dispoziția depresivă este reacția normală și, de obicei, tranzitorie la tracasările cotidiene – mici eșecuri, dezamăgiri, dezacorduri, conflicte. Dispoziția depresivă este trăită ca tristețe vitală» (K. Schneider), caracterizată prin pierderea sentimentelor, neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, Această stare negativă poate dura cîteva momente, ore sau câteva zile.

Uneori, pe lingă dispoziția depresivă se manifestă și Experiențe adiționale de genul: ideație și sentimente negative față de sine, pesimismul viitorului, simptome auxiliare de expresie somatică, astenie, lipsă de vigoare fizică, insomnii, la care se adaugă reducerea senzațiilor de plăcere și a motivației. Aceste simptome pot dura ore sau zile și se încadrează în rangul reacțiilor tipice normale la stres și eșecuri prezente în viață.

Majoritatea oamenilor depășesc această stare destul de rapid, nepermițîndu-i să-i captiveze și așteaptă de la alții același lucru. Ei consideră dezavantajos a rămâne în starea depresivă un timp mai îndelungat.

în contrast cu experiențele normale și tranzitorii ale dispoziției depresive, sindromul depresiv este definit ca dispoziție depresivă acompaniată de un set de simptome auxiliare, persistând majoritatea timpului, și cauzând disfuncționalitatea normală.[14,p.28]

În procesul de reconsiderare nosografică și de clarificare semantică a fost elaborat termenul de «tulburare afectivă». Dar, se consideră că nu afectivitatea, ci dispoziția constituie expresia emoțională bazală și constantă care «colorează comportamentul» și «întreaga viață psihică» (R. Ketay, 1975). Din aceste considerente, termenul de «tulburare a dispoziției» (mood disorder), care contează durata, este mai adecvat pentru a ilustra aspectele clinice ale depresiei (H. Akiskal, 1981).

Fără a se opune acestui punct de vedere psihopatologia franceză consideră că depresia include pe de o parte «dispoziția depresivă», iar pe de altă parte, inhibiția, care exprimă o diminuare globală «a forțelor pulsionale, a proceselor intelectuale și a activității motorii», Ținând cont de aceste opinii, cele mai importante sisteme nosografice și taxonomice, inclusiv DSM-III-R (1987) și ICD-10 (1987) aderă la termenul de «tulburare a dispoziției» în locul celui de «tulburare afectivă».[25]

Dintre toate noțiunile din psihopatologia clinică, conceptul de depresie este cel mai mult utilizat și include o femenologie extrem de variată. In plus, termenul de depresie este folosit și în alte domenii precum ar fi:

– în neurofiziologie depresia indică o reducere a activității electrofiziologice;

– în farmacologie ea exprimă efectul anumitor substanțe de reducere a responsivității senzoriale și psihice. Această acțiune farmacodinamică a constituit chiar un criteriu taxonomic în funcție de care psihotropele erau despărțite în «stimulante» și «depresante»;

– în fiziopatologie depresia constituie expresia dezechilibrului între anumiți neurotrasmițători și modulatori ai impulsului neuronal sau o perturbare a mecanismelor neuronale receptoare.

Totodată, depresia prezintă o accepție distinctă și este diferit definită în funcție de orientarea psihologică sub care este privită. Astfel:

– psihanaliza vede depresia ca o deturnare a agresivității spre sine;

– teoria comportamentalistă consideră depresia ca un
defect de condiționare sau ca o lipsă de abilitate de învățare,
survenită în urma eșecurilor repetate;

– teoria cognitivă apreciază depresia ca o tulburare

cognitivă ce determină o imagine de sine negativă și o viziune distorsionată, pesimistă față de lume și viitor (cit.Predescu,1998).

2.5.Aspecte clinece a depresiei:

Semnificația clinică a depresiei constituie ceva mai mult decît starea de tristețe. Simptomele dispoziționale influențează și interacționează cu alte simptome din domeniul cognitiv, comportamental și funcțional. Acestea corelează reciproc și pot fi combinate în diferite moduri și este, Cîteodată, dificil să le recunoști, mai ales în formele lor somatizate. Mai jos sunt trecute simptomele ce se pot întîlni în tablourile depresive (cit. Huber, 1997):[24]

Comportament, motricitate, aspect: fără forță, curbat, tară vigoare; încetinirea mișcărilor; neliniște nervoasă, frecarea mîinilor; expresia feței – tristă, îngrijorată; colțurile gurii – îndreptate în jos, riduri profunde, mimică rigidă; modul de a vorbi – șoptit, monoton, lent;[15]

Aspect emoțional: sentimente de descurajare, neputință, disperare, pierdere, abandon, singurătate, culpabilitate, animozitate, impresia de a nu mai avea sentimente și detașare față de lumea înconjurătoare;

Aspect psihologic vegetativ: agitație interioară, tensiune, iritabilitate, oboseală, slăbiciune, tulburări de somn, variații diurne ale sentimentului de bine, sensibilitate la variațiile meteorologice, dureri și indispoziții vegetative;

Aspect imaginativ cognitiv: atitudine negativă față de sine și față de viitor; pesimism și autocritică permanentă, nu este sigur de el, ipohondrie, lipsă de imaginație, probleme de concentrare, frămîntări repetitive, se așteaptă la pedepse și catastrofe;

Aspect motivațional: se așteaptă la eșec, retragere și evitarea responsabilităților sale, trăirea absenței controlului și neputinței, pierderea elanului, creșterea dependenței de ceilalți.

Întrucît depresia este tulburarea modului de a gîndi despre sine, mediu și viitor, o persoană depresivă își

1. Creștere sau scădere semnificativă în greutate; creștere sau scădere a apetitului. 2.Insomnie sau hipersomnie aproape zilnică. 3.Agitație psihomotorie sau retardare aproape zilnică. 4.Fatigabilitate sau pierdere a energiei aproape zilnică. 5. Sentimente de devalorizare sau de culpabilitate excesivă sau nepotrivită.

6. Capacitate diminuată de concentrare și gîndire, indecizie.

7. Gînduri recente despre moarte; ideație suicidară fără plan specific; atentat suicidar; doar plan specific pentru comiterea suicidului.

B) 1. Nu se va stabili diagnosticul de depresie majoră dacă afecțiunea este declanșată și menținută de un factor organic.

2. Depresia majoră nu este o reacție normală la moartea unei persoane iubite.

C) Nu se suprapune cu schizofrenia sau cu tulburarea psihotică.

Distimia se referă la simptome depresive cronice ce durează majoritatea timpului pentru cel puțin doi ani. În această perioadă se manifestă cel puțin 2-6 simptome ale sindromului depresiv. Distimia variază mult în ceea ce privește severitatea, vîirsta debutului. Anterior distimia desemna neuroză depresivă.

2.6Clasificarea si etiologia depresiei.

Clasificări bazate pe etiologia:

Depresia reactivă și endogenă

Din punct de vedere etiologic tulburările depresive pot fi clasificate în două grupe – endogene și reactive (exogene). În tulburările endogene simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului și sunt independente de factorii din mediu. In tulburările reactive simptomele constituie răspunsuri ia factorii și stresorii externi.

Clasificarea clasică a lui Kraepelin (1906) corespunde acestui criteriu și enumără depresia endogenă din PMD, depresia constituțională (temperamentul cicloid/ciclotimic) și melancolia de involuție. Dihotomia depresie endogenă / depresie exogenă a fost elaborată de J. Lange (1920) care folosea, însă, noțiunea de depresie psihogenă ca sinonimă cu acea de depresie exogenă. El își baza dihotomia pe argumente de ordin etiologic, simptomatologic, evolutiv și familial.

Clasificarea lui Keilholz (1972) vizează trei etiologii: organică, endogenă și psihogenă:

Depresiile somatogene: organice și simptomatice;

Depresiile endogene: schizofrenice, ciclice, periodica și tardive;

Depresiile exogene: nevrotice, de epuizare și reacționare.

Actualmente, această dihotomie este atît susținută, cît și respinsă. Astfel, L. G. Kiloh și R. F. Garside (1977) ajung la concluzia că «trebuie să existe cel puțin două boli afective calitativ diferite». De asemenea se subliniază că dihotomia endogenă / exogenă «are o bază teoretică serioasă, iar distincția are o relevanța considerabilă pentru răspunsul la tratament» (M M Katz M. A.Hirschfeld, 1981).[15] Acest lucru semnifică că tipurile endogene răspund mai bine la medicație, pe cînd cele psihologene – la tratamentul nonsomatic.

Pe de altă parte, este tot mai mult argumentată opinia conform căreia dihotomia depresie endogenă / depresie reactivă este nesatisfacătoare, deoarece stabilește categorii care nu se exclud reciproc, ci se interferează. Spre exemplu, studiile efectuate de K.C. Thomson și H.C. Hendric (1972), E.S. Paykel (1984) nu găsesc diferențe cu privire la rolul evenimentelor vitale în apariția celor două entități. S-a dovedit și faptul, că incidență bolii depresive la rudele pacienților cu depresie exogenă este nesemnificativ mai mică decît la rudele celor cu depresie endogenă (P.Boyer, 1983). Nici DSM-III-R nu conține categoriile nosografice de depresie reactivă sau endogenă. Totodată, în ultimii ani, s-a cristalizat o nouă supoziție etiopatogenetică, ce anulează demarcația, preconizînd un continuum endo-exogen, fiecare tip de depresie avînd în structura sa elemente endogene sau exogene. Expresia acestei opinii eclectice o constituie noțiunea de depresie endoreactivă (H.E. Lehmann, 1985). Acest termen definește o stare disforică, Ilustrată printr-o disfuncție acută, nonreactivă, care se manifestă clinic prin incapacitatea de a trăi plăcerea și de a răspunde afectiv-pozitiv la anticiparea plăcerii, bucuriei sau succesului.

Depresia primară și secundară

Această dihotomie a fost introdusă în scopuri de cercetare. Intenția a fost de a exclude acele cazuri de depresie care ar fi putut fi cauzate de o altă boală.

Robins și Cuze (1972) aplică modelul medical tradițional, în concepția depresiei ca fenomen clinic, și propun două criterii de clasificare: cronologic și prezența unei boli asociate. Depresia primară apare ca atare, cu un debut fără istoric psihiatric sau somatic, în timp ce depresia secundară[23]

succede unei alte afecțiuni psihiatrice, somatice postterapeutice. Această clasificare nosologică introduc e depresia primară ca o categorie reziduală, distincție valoroasă din punct de vedere clinic și terapeutic, întrucît presupune un diagnostic prin excludere.

Feightner și colaboratorii (1972) stabilesc criteriile diagnostice ale tulburărilor afective primare și secundare. Depresia primară necesită următoarele trei grupe de criterii:

1. dispoziție disforică constînd în următoarele simptome: depresie, tristețe, deznădejde, lipsa speranței, temeri, instabilitate, neliniște, descurajare;

2. cel puțin cinci din următoarele simptome necesare pentru recunoașterea depresiei «clare», respectiv, patru pentru recunoașterea depresiei «probabile»:

apetit diminuat, scădere în greutate;

tulburări ale somnului;

pierderea energiei;

agitație sau lentoare;

pierderea interesului pentru activitățile obișnuite;

sentimentul diminuării sau diminuarea reală a capacității de a se concentra;

sentimente de culpabilitate;

gînduri persistente referitoare ia moarte sau suicid.

3. depresia să dureze cel puțin o lună, fără a fi anticipată de alte boli psihice. Diagnosticul de depresie primară nu se pune subiecților care duc o existență stresantă sau suferă de boii invalidante somatice care preced sau acompaniază depresia.

Pe de altă parte, nu există nici, o dovadă convingătoare pentru o deosebire între cele două tipuri în privința petternurilor simptomatice. De aceea, această clasificare ar avea mai mare valoare pentru cercetare, decît pentru clinicieni (Weissmann,1977).

Clasificări bazate pe simptome:

Depresia nevrotică si psihotică

Anumite simptome sunt adesea mult mai intense în tulburările depresive ușoare decît în cele severe. Această aderență în intensitatea simptomelor a condus la sugerarea ideii că există două forme distincte de tulburări depresive: nevrotică și psihotică. Dihotomia respectivă a fost propusă de E. F. Rhuzard (1930). Pînă la apariția în DSM-III-R distincția neurotic versus psihotic se referea prezumtiv la categoriile biologic (psihotic) versus nonbiologic (neurotic), sau la sever (psihotic) versus ușor (neurotic). Problemele legate de această distincție devin mai dificile prin folosirea imprecisă a termenului psihotic. În ccepție generală, termenul de psihotic exprimă perturbarea severă a funcționării personale și sociale, a cărei consecință este izolarea socială, prin incapacitatea de a îndeplini roluri profesionale și gospodărești. În DSM-III-R depresia psihotică este ilustrată prin prezența halucinațiilor, manifestărilor delirante și confuzionale, tulburarea gîndirii, simptome afective.

Mulți clinicieni, în special britanici, consideră dihotomia depresie psihotică / depresie nevrotică ca sinonimă distincției depresie endogenă / depresie exogenă.[16.p45]

In schimb, clinicienii americani utilizează noțiunea de psihotic în sens restrictiv față de aceea de «endogen». Astfel, din punctul lor de vedere, noțiunea de psihotic implică prezența ideației delirante și a manifestărilor halucinatorii, elemente chimice care nu sunt obligatorii pentru definirea endogeniei. Din acest punct de vedere, «depresia psihotică» se înscrie în sfera depresiei endogene, ca o boală severă, probabil de natură organică. Spre deosebire de aceasta, «depresia nevrotică» este o afecțiune relativ discretă (Predescu, 1998).

Depresia nevrotică era considerată o formă a distimiei, ce se referea la depresia ușoară cronică. Totuși, tabloul a fost renovat mai tîrziu, fiind considerat un tip nevrotic al depresiei reprezentând o posibilă origine psihosocială și cu diverse trăsături evolutive.

Autorii Zimmerman, Colyell, Stangi și Ptohl (1987) au elaborat criteriile operaționale pentru depresia nevrotică, aplicîndu-le pe un eșantion de pacienți spitalizați depresivi. Sistemul include 6 criterii: tulburări de personalitate; stresori psihosociali; debut înainte de 40 ani; blamarea altora pentru depresia proprie; tendințe suicidare nesemnificative; separarea maritală / divorț.

Autorii au evidențiat că depresia nevrotică corelează semnificativ cu alcoolism familial, recuperare redusă în spital, și o revenire după 6 luni.

«Distincția psihotic / neurotic trebuie privită astăzi doar ca un termen descriptiv, folosit pentru a plasa pacientul pe un continuum cu oarecare valoare clinică și nu ca bază pentru o distincție netă între grupări nosologice cu diferențe cauzale bine determinate» (G.L. Klerman, 1980).

Sistemul lui Winocur

O nouă clasificare cu referire la simptome, bazată pe pattemuri familiali ai afecțiunii depresive, este propusă de Winocur (1979), Această clasificare permite separarea subiecților cu istoric genetic familial de boală afectivă («spectrul depresivi boala» și «boala depresivă pură») de cei fără această încărcătură genetică «depresie sporadică»;

această distincție fiind utilă pentru studierea ponderii vulnerabilității specifice individuale la depresie în raport cu alți factori etiologici.

Boala depresivă pură afectează mai frecvent bărbații cu unde gradul I depresive, este considerată a fi relativ severă, cu probabilitate de cronicizare. Spectrul depresiei boală este specific feminină, cu debut înainte de 40 ani, cu rude femei depresive, bărbați alcoolici sau sociopați. Această afecțiune este mai puțin severă și survine mult mai probabil din stilul de viață haotic. Depresia sporadică nu-și are originea în familii cu tulburări psihiatrice.

Zimmerman, Coryell (1986) stabilesc o suprapunere către spectrul depresiei boală și depresia nevrotică, pe cînd boala depresivă pură interferează cu melancolia depresivă.

Din punctul de vedere al factorilor psihosociali, diferența dintre aceste două grupe de pacienți se axează pe criteriul de proveniență – experiența depresivă familială sau alcoolismul.

Melancolia

Termenul de melancolie care a fost abandonat, este actualmente recomandat și «remedicalizat». Conceptul este ipostaziat nosografic de către Kraepelin care-i conferă un conținut dramatic – «melancolia de involuție» – caracterizîndu-se prin severitate și incurabilitate.[22]

In deceniile care au urmat, însă, termenul a fost tot mai puțin folosit, restrîns, dar și dezinvestit, termenul de depresie devenind progresiv acceptat și consacrat. Marginalizarea și înlăturarea termenului de melancolie s-au datorat probabil și faptului că afecțiunea pe care o desemna «melancolia de involuție» a fost respinsă de însuși autorul ei – E. Kraepelin Predescu, 1998).

Readucerea în actualitatea nosografică a termenului de melancolie se datorează dispersiei semantice a celui de depresie.

Astfel, pentru a-i sublinia severitatea, clinicienii adaugă depresiei diferența specifică prin apelative ca: endogenă, endogenomixtă, psihotică etc. Întrucît nici un astfel de atribui nu este considerat satisfăcător, se recurge la termenul de melancolie care prin conținutul său precis determinat, este mai larg acceptat. Astfel, «melancolia se definește ca un aspect al depresiei intense», simptomele sale dominante fiind ilustrate prin «durere morală, inhibiție psihologică, intelectuală și motorie, dorință de moarte și tendință autodistructivă». Unii autori redau sub termenul de melancolie «starea cea mai profundă de depresie» (Predescu, 1998).

Clasificări după evoluție:

Tulburări unipolare și bipolare

Leonhard (1962) și colaboratorii au sugerat o împărțire în trei grupe: pacienții care au avut numai tulburări depresive (depresie unipolară), cei care au avut numai manie (depresie unipolară) și cei care au avut atît tulburări depresive, cît și manie (depresie bipolară).

Actualmente practica uzuală recomandă de a nu folosi termenul de manie unipolară, ci de a include toate cazurile de manie în grupul bipolar, pe temeiul că aproape toți pacienții care au avut manie vor prezenta pînă la urmă și o tulburare depresivă.

In sprijinul distincției tulburărilor unipolare și bipolare, Leonhard a descris diferența de ereditate și personalitate între cele două grupe, Oricum, este în generai acceptat că cele două grupe nu diferă nici în privința simptomelor, cînd este vorba de depresie, nici a răspunsului lor la tratament.

Tulburări afective sezoniere

Unii pacienți dezvoltă în mod repetat o tulburare depresivă în aceeași perioadă a anului. In unele cazuri, această regularitate concordă cu suprasolicitarea într-o anumită perioadă a anului. In alte cazuri, nu există o astfel de cauză și s-a sugerat că ele sunt legate într-un anume el de anotimpuri. Obișnuit, tulburările se instalează toamna sau iarna, și restabilirea – primăvara sau vara. Acest pattern a sugerat importanța acțiunii luminii asupra psihicului și a condus la
tratament prin expunerea la lumina artificială, în timpul zilelor scurte.[22]

Sindromul depresiei de iarnă include, de exemplu, trăsături depresive atipice: supraalimentație,

necesitate de carbohidrați,

creștere în greutate,

fatigabilitate,

Epidemilogia si eteologia depresiei

Experții OMS apreciază că în fiecare an în lume, cel puțin 100 milioane de oameni dezvoltă o depresie identificabilă clinic. Întrucît această cifră impune pentru validare o raportare la numărul persoanelor cu rate de îmbolnăvire, se menționează că există actualmente un consens al clinicienilor și cercetătorilor, potrivit căruia boala depresivă constituie cea mai mare afecțiune psihologică (E. Rouillan, 1983), ea fiind de 10 ori mai mare decît schizofrenia. Astfel, fără a ignora variațiile transculturale sau aprecierile generale conform cărora depresia constituie o parte a vieții cotidiene» se menționează că «depresia semnificativă din punct de vedere clinic este estimată la 15% dintre persoanele oricărei populații» (Weissman, 1984 ).

Această cifră este confirmată și de alți cercetători din domeniu, întrucît pe baza unor date epidemiologice relativ recente, se apareciază că «cel puțin 15% din populație prezintă o depresie majoră în timpul vieții» (Wolpert, Myers, Holzer, 1989).[17.p71]

O evidență considerabilă în urma a mai multor investigații constată dezvoltarea depresiei clinice la femei de două ori mai mult decît la bărbați. R. Cancro (1975) remarcă riscul pe viață pentru depresia majoră estimat la 26-30% pentru femei și 8-12% pentru bărbați. Dacă se adaugă depresia majoră corelată cu alcoolismul și sociopatia, rata globală a riscului este aceeași la ambele sexe. Din ansamblul depresiilor majore, 86% sunt depresii primare și numai 14% sunt depresii secundare. De asemenea, se estimează că expectanța pe viață pentru apariția unei tulburări afective este de 8-20%, în timp ce pentru boala bipolară este de 1-2% (Klerman, 1980).

Aprecierea globală implică și alte nuanțe semnificative: riscul pentru depresia endogenă este dublu la femei față de bărbați, fiind estimat la 0,9% pentru femei și 0,48% pentru

bărbați.

Au fost efectuate investigații epidemiologice la vîrste mai mici, constatîndu-se că la copiii din școala primară nu există diferențe de sex spre deosebire de adolescenți, unde fetele prezintă o rată semnificativ mai înaltă a depresiei decît băieții (Lewinsohn și Hops, 1990). Pe de altă parte studenții nu manifestă diferențe semnificative de sex, fapt constatat și la bătrîni (Holen-Hoeksema,1990).

Unii autori consideră că aceste diferențe de sex se datorează aspectelor «reale» a diferențelor dintre susceptibilitatea psihologică și biologică. Astfel, femeile prezintă un plus de vulnerabilitate față de situațiile psihostresante și frustrante; din punct de vedere biologic femeile au un nivel mai crescut de monoaminoxidază, care se consideră că scoate din funcțiune neurotransmițătorii implicați in reglarea dispoziției. Modificările hormonale ale femeilor ar putea explica tulburările afective întîlnite în perioada premenstruală sau post-partum.

Alți autori argumentează că diferențele sunt produse indirecte ale statutului profesional, venitului și suportului social. În ceea ce privește prevalența tulburării depresive în funcție de vîrstă nu s-a realizat un consens față de incidența depresiei la copii, clinicienii prezentînd-o într-un procent de 3,5 din populația de copii aflați sub 13 ani. Alte studii cuprind date între 1,8% și 25% din ansamblul populației de copii.

La vîrsta adultă, în mod tradițional se consideră că prevalență depresiei crește proporțional cu vîrsta. Dar, datele impun o nuanțare în funcție de sex, întrucît se apreciază că în timp ce «la femei frecvența depresiei este mai mare în tinerețe, la bărbați crește după 50 ani» (Rouillon, 1983). Weissman și Myers constată că vîrful prevalentei depresiei la femei este înainte de 35 ani, în timp ce la bărbați vîrful e între 55-70 ani.

In aspectul epidemiologie au fost efectuate și alte studii în estimarea factorilor demografici. Astfel, majoritatea investigațiilor n-au depistat diferențe semnificative între rasa albă și cea neagră {Robins, Helzer, 1984). Factorul etnic și cultural influențează manifestarea simptomelor depresive. Dar, datorită faptului că instrumentele sunt standardizate pe rasa albă și au fost aplicate pe populații de alte rase, ele au demonstrat un tablou neadecvat expectațiilor.[18.p56]

Factorul studii, în general, corelează cu psihopatologia. Totuși, acest efect nu a fost dovedit în relație cu depresia majoră sau distimia. Proveniența rurală – urbană determină, de obicei, diferențe în rata tulburărilor, astfel, psihopatologia prevalează la populația urbană. In depresie acest factor este ignorat (Robins, 1984). Clasa socială fiind un conținut complex

ce pare a fi un indiciu al educației și al statutului ocupațional evidențiază o relație ambiguă cu simptomele depresive. Golding (1989) a încercat să studieze combinarea acestor factori demografici, și anume, dacă rolurile sociale sunt stresante. Au fost investigate și resursele asociate diferitor roluri. Golding a depistat că rolul social și stilul de interferență a acestor factori demografici relaționează cu simptome depresive, dar cantitatea de dispoziție și suport social în cadrul rolurilor modifică în mod adițional intensitatea depresiei.

Statutul marital este unul din factorii demografici care corelează cu diverse tulburări, inclusiv și depresia. Investigațiile recente sugerează o tendință de creștere a ratei tulburărilor depresive, în special la tineri.

Debutul depresiei:

Unii autori consideră că depresia este o tulburare a vîrstei medii, alții susțin că copiii nu manifestă astfel de afecțiune. Cu toate astea debutul actual al depresiei variază enorm cu puncte de incidență semnificativă la vîrste mai mici ca înainte.

Lewinsohn, Duncan, Stanton (1986) au estimat că rata debutului în copilărie este foarte mică, dar crește dramatic în adolescență, ajungînd apogeul la vîrsta medie și descrescînd la bătrînețe. Burke, Regier și Rae (1990) au stabilit vîrsta medie a debutului depresiei majore – 25 ani.

Pentru femei și bărbați rata cea mai înaltă a depresiei unipolare are loc între 15-19 și 25-29 ani. După 25-29 ani rata debutului la bărbați scade, în timp ce la femei rămîne relativ înaltă pînă sub 49 ani, după care apare un declin.

Rezultate similare au fost opținute și în alte investigații epidemiologice. Astfel, Sorenson și Rutter (1991) au determinat că 25% din depresivi raportează debutul fie în copilărie fie în adolescență și 50% debutează sub 25 ani. Femeile, mult mai probabil, că au un debut mai precoce. E de menționat, că vîrsta debutului nu este un predictor semnificativ al numărului, severității sau intensității episoadelor depresive.

Studiile au evidențiat că un debut precoce duce la o evoluție mai distructivă a depresiei. Bland, Newman și Om (1986) au stabilit că debutul precoce al depresiei majore este asociat cu o rată înaltă a tulburărilor afective familiale. Hammen (1998) constată că debutul precoce al depresiei unipolare poate fi mediat de un. stres cronic.

La fel se speculează că debutul precoce perturbă funcționarea și achiziția abilităților de soluționare a problemelor. Astfel de carențe contribuie la cauzarea condițiilor de viață stresante, concentrate în activități, finanțe și relații sociale, și blochează ajustarea eficientă la stresori.

Etiologia depresiei:

Etiologia depresiei rămîne încă o problemă controversată, datorită numeroaselor și diferitelor căi de abordare și existenței unui număr mare de ipoteze. Totuși, experții în acest domeniu se separă în două tabere – unii examinează etiologia depresiei din perspectiva biologică, alții – din perspectiva psihologică. Este preferabil de a înțelege cauzele depresiei ca rezultat al interacțiunii variaților factori. In această secțiune se prezintă o privire generală asupra factorilor biologici și psihologi prin intermediul cărora factorii predispozanți și stresanți pot conduce la tulburări depresive.

Factori biologici:

Cauze genetice

Aspecte ereditare ale depresiei au fost remarcate de clasicii psihiatriei, în special de către E. Kraepelin, ele fiind aprofundate și acreditate în epoca modernă de către F. Kallman, J. Mendlewicz, C. Perris, E. Slater, R. Winokur și alții.

Cauzele genetice au fost studiate mai mult pe cazurile moderate și severe cu tulburări depresive, decît pe cele mai ușoare.

Majoritatea studiilor familiale au arătat că părinții, frații și copiii pacienților cu depresie severă au un risc de boală de 10-15% pentru o tulburare afectivă, în comparație cu 1-2% din populația generală.

Studiile pe gemeni sugerează pregnant că aceste rate înalte în anumite familii sunt în mare măsură datorate factorilor genetici. Astfel, din șapte studii pe gemeni J.Price (1968) conchide că ratele concordante pentru psihoza maniacal depresivă sunt de 68% pentru gemenii monozigoți crescuți separat (12 perechi) și de 19% pentru gemenii dizigoți (119 perechi). La rîndul lor, G. Winocur și col. (1969) estimează că în boala depresivă rata concordanței la gemeni este de 70-100% pentru monozigoți și de 15-25% pentru dizigoți E. Gherskou și col (1976) face o trecere în revistă a literaturii bazate pe analiza celor mai corecte și valide studii sub aspect metodologic efectuate în acest domeniu. Astfel, pe 91 perechi de gemeni monozigoți ei constată o rată globală a concordanței de 69,2%, în timp ce pe 226 de perechi de gemeni dizigoți concordanța a fost de numai 13,3%, fapt ce susține puternic

ideea eredității.

Studiu pe copii adoptați indică de asemenea o etiologic genetică. Gadiret (1978) a studiat 8 copii, fiecare născut dintr- un părinte cu o tulburare afectivă și apoi adoptat de un cuplu sănătos. Trei din cei opt au dezvoltat o tulburare afectivă, față de numai 8 din 118 copii adoptați ai căror părinți naturali fie sufereau de o altă tulburare psihică, fie erau sănătoși.[19]

Intr-un studiu pe 29 copii adoptați care sufereau de o tulburare afectivă bipolară, Mendlewicz (1977) a găsit tulburări psihice la 31% dintre părinții lor naturali, față de numai 12% din părinții adoptivi (Predescu, 1998).

Constituția fizică și personalitatea

Kretschmer (1936) a sugerat că pacienții cu tip constituțional picnic erau în mod special predispuși la boli afective. Cercetările ulterioare nu au arătat nici o asociere semnificativă de acest fel.

Kraepelin (1921) a sugerat că indivizii cu personalitate ciclotimică erau mai predispusi să dezvolte tulburări maniacal-depresive. Ulterior, Leonhard și col. (1962) au consemnat această asociere ca fiind mai puternică la pacienții cu tulburări bipolare decît la cei cu tulburări unipolare.

Nici un tip de personalitate nu pare a predispune la tulburări depresive unipolare; de subliniat că tulburările personalității de tip depresiv nu prezintă o astfel de asociere.

Etiologia biochimică:

Depresia a reprezentat prima tulburare psihică pentru care au fost concepute și verificate în practică teste biologice cu valoare diagnostică și prognostică. In funcție de multitudinea și diversitatea datelor obținute au fost elaborate mai multe variante de teorii biochimice.

♦ Ipoteza monoaminică: Această ipoteză pornește de la supoziția că tulburarea depresivă se datorează unei anomalii a unui sistem neurotransrnițător monoaminic într-una sau mai multe regiuni din creier.

În forma sa inițială, ipoteza sugera existența unei modificări în cantitatea de monoamine furnizată (serotonina și norepinefrina). O nouă etapă în argumentarea teoriei monoaminelor cerebrale a constituit identificarea în anumite produse biologice și mai ales în lichidul cefalorahidian (LCR) și în urină a substanțelor rezultate din degradarea catecolaminelor (dopaminei (DA) și noradrenalinei (NA)) și a indolaminei (serotoninei (5-HT) = hidroxitriptamina).

Ipoteza fusese verificată observîndu-se trei tipuri de

fenomene;

> metabolismul neurotrasmițătorilor la pacienți cu tulburări afective;

> efectele precursorilor și ale antagoniștilor aminici asupra indicilor măsurabili ai funcției sistemelor monoaminice;

> proprietățile farmacologice ale medicamentelor antidepresive. Rolul ransmitâtorilor susnumiți a fost investigat prin diverse modalități.

Efectul 5-HT asupra simptomelor relevante pentru depresie poate fi listat după cum urmează: scăderea funcției 5-HT pare să coreleze cu dispoziția depresivă, anxietatea și insomnia. In plus, perturbarea 5-HT poate cauza și o disfuncție sexuală, creșterea temperaturii corporale, creșterea sensibilității la durere.

In cercetarea biologică clinică, încercările de a verifica ipoteza 5-HT au fost inconsistente. Astfel, examinarea lichidului cefalorahidian a dovedit o concentrație redusă de 5-HT, dar interpretarea a suferit și dificultăți. In primul rînd, cînd LCR este obținut prin puncție lombară, nu este sigur ce proporție din metaboliții 5-HT își au originea mai degrabă în creier decît în măduva spinării. In al doilea rînd, concentrațiile modificate pot reflecta pur și simplu alternanțe în transportul metaboliților în afara LCR.

Măsurarea 5-HT a fost făcută și în creierele pacienților depresivi decedați de obicei prin suicid. Deși testul este mai direct, rezultatul este greu de interpretat. Modificările constante ar fi putut avea loc după moarte sau puteau să se fi produs înainte, dar cauzate de alți factori decît de depresie. Aceste precizări pot explica de ce unii cercetători au raportat concentrații scăzute de 5-HT în trunchiul cerebral al pacienților depresivi, în timp ce alții nu.

Care sunt dovezile pentru o anomalie a funcției noradrenalinei?

Funcția globală a noradrenalinei nu este încă clară, însă s-a sugerat că principalul rol al ei este de a descrește rata descărcărilor spontane ale neuronilor, crescînd astfel responsivitatea lor la stimulii externi. Rezultatele studiilor privind metabolitul noradrenalinei 3-metoxi-4- hidroxifenilglicol (MHPG) în LCR al pacienților depresivi sunt contradictorii, ar exista presupunerea că acest metabolit este scăzut. In creierul celor decedați, măsurătorile nu au relevat o anomalie semnificativă a concentrației noradrenalinei.[21]

Sunt puține dovezi pentru o anomalie a funcției dopaminei în tulburările depresive. Principalul metabolit al DA, acidul homovanilic (HVA) nu s-a arătat a fi nesemnificativ scăzut în LCR, și nu s-au comunicat modificări semnificative ale concentrațiilor DA în creierul pacienților depresivi, post-mortem. Astfel, rolul DA în tulburările afective a fost aproape complet negat.

Deși multe studii susțin ipoteza unei implicații a anumitor amine biogene în biologia depresiei, nu s-a reușit să se identifice o disfuncție specifică într-unui dintre sistemele aminice ca patogenic pentru depresie.

♦ Sistemul endocrin: Tulburările sistemului endocrin sunt importante în etiologia depresiei din următoarele motive:

unele tulburări ale funcției endocrine sunt urmate de

tulburări depresive mai mari decît ar fi de așteptat;

-anomaliile endocrine din depresie sugerează existența unei tulburări a centrilor hipotalamici ce controlează sistemul endocrin;

-modificările endocrine sunt reglate de mecanisme hipotalamice, care, rînd pe rînd, sunt controlate parțial de sistemele monoaminice.

Studiul sistemului endocrin în corelație cu depresia s-a

focalizat asupra axelor:

hipotalamo-hipofizo-adrenală (HPA);

hipotalamo-hipofizo-tiroidiană (HPT);

hipotalamo-hipofizo-hormon de creștere (HPGH). În mod normal, funcționalitatea subsistemului HPA se

desfășoară după un anumit ritm circadian, în cadrul căruia secreția de cortizol are loc mai ales dimineața, după care se reduce la minimum. In depresie hiperactivitatea axei HPA are loc nu doar în primele ore ale dimineții, ci continuă, în ritm constant, în timpul zilei. Se subliniază faptul că această hipersecreție de cortizol, întîlnită la pacienții depresivi.[20]

Aceste trei serii de evenimente de viață nu pot fi înscrise direct în etiologia bolilor depresive, ci doar în corelație cu anumiți factori de vulnerabilitate. Dintre factorii de vulnerabilitate și de risc pentru depresie pot fi menționate dificultățile pe termen lung (precum apartenența la grupuri marginale, șomaj) sau pentru femei: activitatea profesională cu copii sub vîrsta de 14 ani, lipsa de ocupații, îngrijirea a trei sau mai mulți copii sub 14 ani la domiciliu, lipsa unei relații strinse, de încredere cu partenerul/soțul și, ca factor specific, pierderea mamei înainte de 11 ani (Brown, 1982). Factorii de vulnerabilitate în sine nu cresc riscul depresiei, ci au făcut femeile mai receptive la influența evenimentelor stresante Richter, 1984).

De asemenea, există clinicieni care consideră că «nu toate depresiile sunt precedate de evenimente vitale, iar acestea nu constituie o condiție necesară pentru apariția tulburării» (F.Ronillon, 1983)

2.7Modificarile afective la tinerii dependenti de drog.

Cum sa mentionat mai sus depresia este o tulburare afectiva care va face sa va simtiti trist sau fara speranta pentru o perioada indelungata de timp.Este mai mult decit un pic de melancolie sau o stare de tristete sau de lipsa de energie;depresia face oamenii incapabili sa comunice,incapabili sa-si desfasoare activitatile de rutina sau ii poate impinge la suicid.

Unul din motivele aparitiei depresiei este consumul de substante narcotice,individul devine o personalitate neichilibrata,anxioasa,sentimente persistente de tristete,pierderea increderii in sine sau proasta parere despre sine,ginduri de suicid.

Depresia induce tinarul dependent intr-o lume neechilibrata,intunecata de unde este foarte greu de revenit la viata normala a omenirei.Este greu de facut fata acestei incercari si de recunoscut ca esti bolnav si neaparat neceseti ajutorul specialistelor.Dar odata ce recunosti faptul ca ai nevoe de ajutor,tinarul intra intr-o noua etapa, una dificila-pentru supravetuire si este necesar de mentionat ca fara ajutorul celor apropiati probabil nu se va trece peste acest obstacol,dar se poate considera ca primul pas spre vindecare este facut.

Capitolul 3: Abordari experimentale.

3.1Metodologia cercetarii.

Pentru a efectua experementul de constatare am aplicat doua probe de constatare:

1.Scala de anxietate (Taylor)-testu avind ca scop examenarea gradului de anxietate.

Esantionul asupra carui sa aplicat acest chestionar pentru determinarea gradului de anxietate a fost ales din tinerii inernati in Dinspensarul Narcologic Republican cu sediul de la spitalul de Psihiatrie din chisinau, tinerii de la sectia ambulator si tinerii studenti la Universitatea de Stat din Moldova cu virsta cuprinsa intr 18…30ani.

2.Urmatorul chestionar adminisrat este scala de depresie(F.Fahrenberg)-acest chestionar are ca scop depistarea gradului de depresie la tinerii dependenti si tinerii normali,esantionul este acelasi,

chestionarele au fost administrate in grup cit si individual(vezi anexa…)

3.2 Interpretarea,analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor.

In baza scalei de depistare a anxietatii si depresiei au fost obtinute urmatoarele rezultate:

Tineri dependenti(gradul de anxietate)

Tineri nedependenti(grad de anxietate)

Tineri dependenti(nivel de depresie)

Tineri nedependenti(nivel de depresie)

Concluzii generale : Incepind sa studiez aceasta tema mi-am inaintat ca scop sa studiez anxietatea si depresia la tinerii dependenti de drog ,aflindune intr-o dezvoltare continua inru-n apogeu al stintii si democratii, depresia si anxietatea au devenit ca un accesoriu zilnic in viata noastra dar totusi sunt anumiti factori care ridica gradul de axietate si depresie si din pacate de cele mai multe ori cale intoarsa nu exista… Dupa rezultatele afisate se vede cert ca nivelul de anxietate la tinerii dependenti este mult mai ridicat fata de rezultatele tinerilor nedependenti ceea ce valideaza ipoteza cercetarii date(ca tinerii dependenti de drog sunt mult mai anxiosi si depresivi de cit cei normali.).

3.3Propunerea unui program pentru diminuarea anxietatii si depresiei la acesti tineri.

Pentru ameliorarea gradului de anxietate si depresie la tinerii dependenti de drog me-am propus sa realizezi un program ce include 8activitati ce reprezinta: – activitati de solutionare a conflictelor(sunt activitati ce reprezinta situatii de conflict sau un anumit aspect a acestora.Constituie un mecanism important in insusirea descriierii conflictelor,arecunoasterii cauzelor la diferite nivele si a interactiunilor persoana-societate,grup precum si in cautarea unor solutii posibele.).

-activitati de comunicare(ele incearca sa stimuleze cumunicarea intre participanti si urmaresc crearea unui proces de comunicare poliplanic in grupul in care de regulase stabilesc niste roluri fixe.Aceste activitati tind sa creeze un mediu favorabil ascultarii active si comunicarii verbale,iar pe de alta sa stimuleze comunicarea nonverbala penru ainitia noi moduri de comunicare.

-activitati de incredere(sunt in mare parte exercitii fizice pentru a trezi si consolida increderea in sine si in grup.)

(Prezenarea sedintelor vezi anexa3)

Planul programului:

1:Sirul aniversarilor,Oglinda.

2:Asertivitatea.

3:Sa invatam sa spunem „NU”

4:Sustinerea partenerului.

5:Fisele dispozitiei.Lantul.

6:Ma cunosc bine?

7:Cu fata la spate.

8:Barometrul valorilor.

Concluzii generale:

In urma desfasurarii activitatilor propuse sa observat ca tinerii au devenit mai comunicabili,aveau buna dispozitie,indeplineau insarcinarile cu ituziazm,le priveu ca ceva distractiv si depuneau efort pentru realizarea insarcinarilor.

La fiecare activitate dupa realizare se facea evaluarea,se discuta cum sau discurcat cu insarcinarea,cum sau simtit,ce parerii ,opinii sau format…in acest fel tinerii dupa cele relatate de ei insasi-simteau ca parerea lor are valoare si face mult sa-ti impui aceasta parere…

Dupa finisarea tuturor activitatilor propuse sa repetat testarea tinerilor cu aceleasi metode relatate mai sus,pentru a determina daca in urma aplicarii acestui program sa diminuat cit de putin gradul de axietate si depresie prezent la acesti tineri.(prezentarea rezultatelor vezi anexa..)

Dupa rezultatele obtinute se observa ca schimarile nu sunt mari dar este evident pentru obtinerea unor rezultate bune este nevoie de foarte mult timp si foarte multa rabdare.

Dar orcum pot sa mentonez ca acesti tineri au nevoe de atentie,comunicare,dreptul la parere,dreptul la existenta si cum se spune”nimeni nu este protrjat de acest viciu(narcomania) trebuie sa luptam toti impreuna pentru rezolvarea acestei probleme care nu este a lor dar este a tuturor,a inregii omenirii.

ANEXA 1

Prima sedinta: mai intii de toate se prezinta citeva reguli:

-prezenta regulata.

-a nu intirzia.

-a fi liber in opinii.

-a se simti bine…

1:Sirul aniversarilor:

Marimea grupului-10-30 participanti

Materiale:nimic

Timp-30min.

Obective:a mari concentrare,atentia,la ascultare sau la alte forme de comunicare nonverbala.

Procedura:Jocul decurge in lineste absoluta.Participantii sa formeze un rind conform zilei si lunii in care sau nascut,din ianuarie pina in decembrie.Vor trebui sa caute modalitati de a se intelege fara cuvinte,nu contazarezultatul,cit lucrul si comunicarea in comun.

2:Oglinda:

Marimea grupului:10-30 participanti.

Timp:25min.

Materiale:nimic

Obective:a dezvolta concentrarea si comunicarea nonverbala.

Procedura:Participantii formeaza doua rinduri la2-3 metri distanta inre ei.Participantii ditr-un rind incep sa faca o serie de gesturi,care sunt copiate ca intr-o oglinda,simultan de parteneri.

Sedinta 2

2:Asertivitatea.

Se pune inrebarea ce insemna a fi asertiv?

Sedinta asertiva presupune anumite tehnici si exercitii folosite pentru a creste asertivitatea oamanilor in anumite domenii,

A fi asertiv inseamna:

-sa fii asa cum esti,sa nu-ti fie frica sau rusine dea fi cum esti.

-sa fii constient de tine insuti

-sa stii ce vrei.

-sa fii sincer cu tine.

-sa te respecti pe tine si cei din jur.

-sa ai grija de tine.

-sa-ti recunosti proprile valori si limite.

Exercitiu:de crestere a stimei de sine.

-enumerati 3 calitati si un defect pe care considerati ca le aveti,3 realizari si o nerealizare a D-voastra si 3 lucruri pozitive si un lucru negativ pe care le aduceti intr-o prietenie.

Exerctiu:penru inbunatatirea imaginii de sine in special a imagenii corporale.

Se cere:

-sa identifice 3 trasaturi ale fetii,parti ale corpului lor care le plac.

-sa identifice 3 trasaturi ale fetii,parti ale corpului care nu le plac.

Evaluare:argumentati alegerile facute,parerea despre insarcinarile realizate,discutii.

Timp:40-50min.

Sedinta 3.

Sa invatam a spune „NU”.

-este un exercitiu prin care se urmareste invatarea modului prin care sa refuzam o cerere pe care ne-o face cineva ,atunci cind dorim sa facem acest lucru,dar nu stim cum so facem.

-asadar cind consideri ca ai vrea sa spui „NU”spune-o scurt si clar,dupa aceasta pleaca din zona.respectiva sau,daca nu se poate atunci schimba imediat subectul.

-nu te justifica spui pur si simplu”nu” sau nu vreau (sa consum drogori) si atit.

-nu-ti cere scuze neintimeat.

-nu inventa motive ai putea fi prins.

-spune ca ai dreptul sa spui nu.

-amentestiti ca ai refuzat o cerere,propunere nu persoana.

Exercitiu:

Scrisoare drogurilor:

Planul scrisorii:

-cum eram pina a nu consuma droguri…

-ce au facut ele din mine…

-iata cum ma simt eu acum….

-cum au influintat toate acestea asupra mea…

-ce nu trebuia sa faci..

-cum voi proceda mai departe…

-Recititi scrisoarea.Ce simti.

Evaluare:se discuta pe baza scrisorii,se spun parerile,propunerile.

Sedinta 4.

Sustinerea partenerului.

Marimea grupului:10-30participanti.

Timp:30-50min.

Materiale:un perete.

Obective:de a faforiza rezistenta la manipulare,de a dezvolta capacitatea colectiva, de a rezolva conflicte si de a lua decizii.

Procedura:Animatorul explica ca se va vorbi despre neascultare,sa nu se dea mai multe informatii.Dupa prezentarea temei,grupul va decide ce solutii se vor lua si cind va termina jocul.

Grupul esta invitat sa se adune in fata unui perete,la o mica distanta.Li se indica ca peretele se tine datorita unei slabe legaturi si trebue sustinut cu o privire.

O persoana ramine in afara grupului si va trebui sa-i convinga pe restul ca e inutil sa o mai faca.

Jocul se va termina cind toti vor renunta sa priveasca peretele,fiind deacord sa opreasca jocul.

Evaluare:Se poate incepe prin discutia despre ascultare-neascultare.Cum va-ti simtit?Ce semnifica peretele pentru cei ce au ramas?Cum se simteau ei?Pe cine trebuia sa ascultati si pe cine nu.De ce?Ce dificultati implica aceasta pozitie in viata reala?

Sedinta 5.

Fisele dispozitiei.

Marimea grupului:10-30 participanti.

Timp:30min.

Materiale:fise,carioci,scotch.

Obective:a relaxa grupul si a permite cunoasterea reciproca,a permite participantilor sa vorbesca despre sentimentele lor.

Procedura:la intrarea in incapere jucatorii primesc o fisa,o carioca,si o bucata de scotch.Ei trebue sa descrie dispozitia lor la moment,fisa trebue lipita de piept cu scotch.Participantii trec prin incapere privind fisa dispozitiei si punind intrbari.Dupa aceasta participantii formeaza grupuri cu jucatorii care au dispozitie asemanatoare.Permiteti grupurilor sa discute intre ele,fiecare dintre ele poate scrie pe o fisa dispozitia lui si sa o lipeasca pe perete.

Evaluare:se discuta cum s-au simtit?

Lantul.

Marimea grupului:10-30 participanti.

Timp:30min.

Materiale:nimic.

Obective:A dezvolta atentia si capacitatea analitica,a initia o discutie despre problemele comunicarii.

Procedura:citiva participanti ies din camera,un membru al grupului prezinta un conflict,cit mai amanuntit si detaliat.Mai bine ar fi sa fie scris pe hirtie.Unul dintre cei care au ascultat prezentarea,cheama unul din participantii care au esit din sala,povestindui istoria.Aceasta povesteste urmatorului participant chemat si asa pina toate persoanele iesite din sala sunt informate despre informatiile despre situatie.

Evaluare:fiecare participant va avea posibilitatea sa-si exprime dificultatile ce le-au avut in prezentare si sa le compare cu viata cotidiana.

Sedinta 6.

Ma cunosc bine?

Marimea grupului:10-30 participanti.

Timp:45-90min.

Materiale:hirtie,carioca,scotch.

Obective:a ajuta participantii sa fie siguri pe propriile forte,a-i ajuta sa fie constienti de propriile avantajuri si neajunsuri.

Procedura:Rugati participantii sa se descrie in centrul unei foi,in coltul sting ei trebue sa scrie cuvintele”ca persoana”,in coltul drept”ca lucrator”,sub fiecare titlu participantii trebue sa scrie cite 5 cuvinte care ii determina cel mai bine ca persoane sau ca lucratori.Sub desen ei trebue scrie lista lucratorilor care le plac si pe care nu le plac.Sub desen ei trebue sa scrie lista lucrurilor care le plac si pe care le pot face,desenul poate fi numit”cele mai bune calitati ale mele”Desenele se expun pe perete sau pe tabla.Participantii trebue sa ia cunostinta cu desenele afisate fara a discuta,ei trebue sa ghiceasca cui apartine desenul,de asupra desenelor care au fost corect ghicite se va scrie numele persoanei.Exercitiu este discutat de tot grupul.Se vor crea 3 categorii,in dependenta de urmatoarele calitati:personale,profesionale si de comunicare.Se vor analiza ideiile de constiinta de sine,autoapreciere,autoaceptare.

Evaluare:se discuta urmatoarele probleme:

-parerea despre sine este ceva neschimbator dar si ia se poate schimba.De ce?

-cum influienteaza autoaprecierea asupra atitudinii fata de propria persoana?fata de alte persoane?fata de lucru?

-discutati desenele

-va fost usor sa faceti exerctiile?

-ce noutati ati aflat despre sine si despre alte persoane.

Sedinta 7.

Cu fata la spate.

Marimea grupului:10-30 persoane.

Timp:30-50min.

Materiale:nimic.

Obective:a ajuta participantii sa inteleaga necesitatea comunicarii.

Procedura:animatorul roaga participantii sa se separe in perechi,fiecare pereche trebue sa se aseze pe scaun,unul in spatele celuilant.Cel care sta inainte nu poate sa se intoarca,iar din spate sa se inchine inainte.Membrii perechilor trebue sa discute intre ei.

Evaluare:animatorul aduna toti participantii inpreuna si descuta exercitiul.Animatorul poate sa-l intrebe pe cel care a stat in spate:

-cum vati simtit cind ati incercat sa discutati cu partenerul?si persoana din fata?

-cum va-ti simtit in timpul discutiei?

Sedinta 8.

Barometrul valorilor.

Marimea:10-30 participanti.

Timp:40-60min.

Materiale:o tabla cu rubricele”pro” si „contra”

Obective:a permite participantelor sa-si formeze o idee mai clara despre ceea ce ii uneste si ceea ce ii face diferiti,cu ajutorul unei divizari echilibrate de a practica un exercitiu de ascultare activa,a favoriza flexibilitatea pozitiei si cautarea compromisurilor.

Procedura:nu exista neutralitate,fiecare trebue sa se pronunte,sunt interzise explicatiile dar se expune prerea”pro” sau „contra”.Se cere lineste si seriozitate,ocuparea unei pozitii corespunde unei deplasari la dreapta”pro” si la stinga”contra”.Cei care nu pot decide exact care este alegerea lor,se vor deplasa intre cele 2 grupuri.

Animatorul prezinta conditiile jocului si determina spatiul pentru fiecare opinie.Apoi animatorul observa proportiile celor ce sunt pro si contra.Odata ce sau inteles conditiile jocului animatorul propune enunturile ce indica diferentele din interiorul unor teme sau punctele ce vor fi discutate in timpul activitatatii.La fiecare propozitie participantii trebue sa se deplaseze in spatiul respectiv,motivindu-si alegerea,fiecare va propune o reformulare a propozitiei,pentru a ajunge la un consens cit mai satisfacator pentru ambele parti.

Cind considera ca etapa sa terminat,animatorul va ruga lumea sa revina la pozitiile comune,enuntind o alta afirmatie.

Evaluare:-va fost dificil sa va expuneti coerent si independent parerea?

-ce a conditionat deplasarea in spatiu?

-ce ati insusit despre respectarea opiniei celorlanti?

-e usor sa fii apropiat de o persoana ce valori are si opinii diferite de ale tale?

ANEXA 2

Scala de anxietate (Tavlor J.) – chestionarul este destinat examinării gradului de anxietate. El conține 50 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde feluluisău de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde.

Testarea se face colectiv și durează 15-30 minute.

Scala de anxietate

De regulă sînt liniștit și e greu să fiu scos din sărite. Da Nu

Nervii mi-s dereglați nu mai mult ca la alți oameni. Da Nu

Rareori am dureri de cap. Da Nu

Rareori obosesc. Da Nu

Aproape întotdeauna mă simt destul de fericit. Da Nu

Am încredere în propriile puteri. Da Nu

Aproape nici o dată nu roșesc. Da Nu

In comparație cu prietenii, mă simt destul de îndrăzneț. Da Nu

De obicei am dispoziția bună. Da Nu

Rareori am palpitații sau o greutate pe inimă. Da Nu

De obicei mîinile îmi sunt calde. Da Nu

Sînt timid nu mai mult ca altii. Da Nu

Bineînțeles, îmi lipsește încrederea în propriile puteri. Da Nu

Uneori îmi pare că nu sînt de nimic. Da Nu

Periodic mă cuprinde o neliniște atît de mare încît nu pot sta locului. Da Nu

Noaptea adorm cu greu. Da Nu

Nu-mi ajunge tărie de caracter pentru a înfrunta dificultățile. Da Nu

Ași vrea să fiu tot atît de fericit cum, după părerea mea, sînt alții. Da Nu

Uneori îmi pare că am în față greutăți pe care nu le-și putea Da Nu

înfrunta.

21 Deseori visez.- Da Nu

Observ că-mi tremură mîinile cînd încerc să fac ceva. Da Nu

Somnul meu e neliniștit, adesea se întrerupe. Da Nu

Mă neliniștesc mult eșecurile posibile. Da Nu

Uneori simt frică, chiar cînd nu mă amenință nimic. Da Nu

Mă concentrez cu greu asupra unei activități sau însărcinări. Da Nu

De obicei lucrez cu o mare încordare. Da Nu

Nimeresc ușor în încurcătură. Da Nu

Aproape tot timpul sînt îngrijorat din cauza cuiva sau a ceva. Da Nu

Sînt predispus să iau totul în serios. Da Nu

Deseori plîng. Da Nu

Deseori am stări de vomă. Da Nu

Mă neliniștește mult propria sănătate. Da Nu

Deseori mă tem că voi roși. Da Nu

Situația mea în mijlocul celor ce mă înconjoară mă

neliniștește mult. Da Nu

Situația materială mă neliniștește mult. Da Nu

Uneori mă gîndesc la așa lucruri, despre care n-ași vrea

să vorbesc. Da Nu

Am avut perioade cînd neliniștea mă lipsea de somn. Da Nu

Uneori, cînd sînt în încurcătură, transpir și mă genez mult. Da Nu

Chiar în zilele răcoritoare transpir repede. Da Nu

Cîteodată sînt atît de agitat că nu pot adormi. Da Nu

Sunt o persoană iritabilă. Da Nu

Uneori mă simt absolut inutil. Da Nu

Uneori îmi pare că sistemul nervos mi-e dereglat și din clipă

în clipă voi pierde cumpătul. Da Nu

45. Deseori simt că ceva mă neliniștește. Da Nu

Sînt cu mult mai sensibil decît majoritatea oamenilor. Da Nu

Aproape tot timpul mi-e foame. Da Nu

Mi-s neplăcute schimbările intervenite pe neașteptate. Da Nu

Viața mea decurge aproape întotdeauna într-o tensiune continuă. Da Nu

Așteptarea întotdeauna mă enervează. Da Nu

Prelucrarea rezultatelor

Se calculează numărul răspunsurilor "Da " la afirmațiile 14-50.

Se calculează numărul răspunsurilor "Nu " la afirmațiile 1-13.

Se calculează suma rezultatelor "a "și "b".

Rezultatele sumare:40-50 puncte denotă un grad foarte ridicat de anxietate;

25-40 puncte relevă un grad ridicat de anxietate;

15-25 puncte indică un grad mediu (cu tendința spre un grad ridicat) de

anxietate; 5-15 puncte denotă un grad mediu (cu tendința spre un grad scăzut) de

anxietate; 0-5 puncte relevă un grad scăzut de anxietate.

ANEXA 3

Scala de depresie – chestionarul este destinat pentru determinarea persoanei depresive. El conține 14 afirmații la care persoana examinată răspunde prin "Da" cînd conținutul afirmației corespunde felului său de a fi și prin "Nu", atunci cînd nu corespunde.

Testarea se face colectiv, individual și durează 15-30 minute.

Visez peste zi mai mult decit este bine pentru mine .

Ma simt de multe ori fara temei , destul de nenorocit.

Am comis erori in viata.

Am de multe ori sintimentul ca altii rid de mine.

Daca privesc inapoi la cite am intimpinat nu sunt cu totul multumit de soarta mea.

Uneori im pare ca nu sunt bun de nimic .

Citeodata sunt posomorit fara a sti cu adevarat de ce.

Ma indoiesc citodata ca oamenii cu care vorbesc sunt interesati intradevar de ceea ce spun eu.

Ma inerveaza uneori enventualitatea de avea ghinion.

Daca te gindesti la intreaga suferinta de pe pamint intradevar poti sa doresti sa nu te fi nascut.

Dispozitia , toanele mele se schimba fregvent.

Sunt adesea incomodat de ginduri inutile care imi vin adesea in memorie.

Cu adevarat familia si cunuscutii ma inteleg cu greu.

Adesea ma pierd in gindurile mele.

Prelucrarea rezultatelor

Se calculează numărul răspunsurilor "Da " la toate afirmațiile.Suma totala daca depaseste de 7 sau mai mult indica ca el este o persoana depresiva.

Bibliografie selectivă.

1.Dragan J.Aproape totul despre droguri.Bucuresti 1996.

2.Ferrot G.Adolescentii si taxonomiile.Bucuresti 2000.

3.Internet.www.Gogle.md.

4.Porrot M.Taxonomiile.Bucuresti2000.

5.Selaru M.Drogurile.Iasi 1998.

6.Internet.www.Referat.ro.

7.Berzoi G.B.Prevenirea narcomanii.Moscova.2000 8.Schiopu U., Dictionar de psihologie, Bucuresti , Ed. Babel 1997.

9Turchina T., Psihologie clinica, Chjsinau 1999.

10.Huber A.,Psihoterapiile, Bucuresti, Ed. Stiiinta si Tehnica 1997.

11.Lelord si Andre, Cum sa ne purtam cu persoanele dificile, Bucuresti, Ed. Trei 1998.

12.Holdevici L., Psihoterapii, Bucuresti, Ed. ALL 1996.

13.Hauck P.Depresia nervoasa.Ed.Polimarc,Bucuresti.1994.

14.Holdevici.I. Psihologia tulburarilor anxioase.Bucuresti.1998.

15.Horney K. Personalitatea nevrotica a epocii noastre.Bucuresti.1998.

16.Huber W. Psihoterapiile.Bucuresti.1997.

17.Ionescu.G. Introducere in psihologia medicala.Bucuresti.1997.

18.Ionescu G. Tratat de psihologie medicala si psihoterapie.Bucuresti.1995.

19.Ionescu. G. Paisprezece abordari in psihopatologie.Iasi.1998.

20.Lelord F.& Andre C. “Cum sa ne purtam cu personalitati dificile”Bucuresti.1998.

21.Predescu.V. “Psihoterapie”.Bucuresti.1998.

22.Romila A.” Psihiatrie”.Bucuresti.1998.

23.Tallis.F.”Obsesiile”Bucuresti.1998.

24.Peurifoy R.Z.”Anxiety,phobias an panic.SUA.1998.

25.Pirozynski T.”Psihopatologia relationala”.Iasi.1996.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Manifestarile Anxioase Si Depresive la Tinerii Dependenti de Drog (ID: 164290)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Manifestarile Anxioase Si Depresive la Tinerii Dependenti de Drog

Copyright Notice

Impactul Evaluarilor Initiale Asupra Rezultatelor Scolare ale Elevilor din Ciclul Primar

Prevenirea Tulburarilor de Scris Citit la Scolarul Mic

Femeia – Victima a Violentei In Familie

Rеlațіa Dіntrе Factorіі Dе Реrsonalіtatе Șі Randamеntul Școlar la Adolеscеnțі

Discriminarea

Art Terapia

Copyright Notice

Similar Posts