Manifestări Temperamentale ȘI Stiluri DE Învățare LA Studenți

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PSIHOLOGIE

Proțîc Ana

MANIFESTĂRI TEMPERAMENTALE ȘI STILURI DE ÎNVĂȚARE LA STUDENȚI

511.01. Psihologie

Teză de licență

Șef Departament: ________________Platon Carolina, dr.hab., prof,univ.

Conducător științific:________________Pravitchi Galina, magistru în pishologie

Autorul: _________________Proțîc Ana, anul III, gr. 32

CHIȘINĂU, 2016

CUPRINS

ADNOTARE (în limbile română și engleză )………………………………………………………..

Introducere…………………………………………………………………………………

Capitolul I. Repere teoretice ale temperamentului și stilurilor de învățare……………….

1.1. Delimitări conceptuale ale temperamentului……………………………………………

1.1.1. Tipologii temperamentale…………………………………………………………………………

1.2. Stiluri de învățare. Delimitări conceptuale……………………………………………………………

1.2.1. Modele ale stilurilor de învățare……………………………………………………………….

1.2.2. Specificul învățării la studenți…………………………………………………………

Concluzii la capitolul I…………………………………………….………………………..

CAPITOLUL II. Design-ul experimental

2.1. Metodologia cercetării…………. ……………………………………………………………………….

2.2. Procedura administrării…………………………………………………………………………………..

2.3. Descrierea metodelor utilizate în cercetare………………………………………………………..

Concluzii la capitolul II………………………………………………………………………………….

Concluzii generale……………………………………………………………………………………………..

Recomandări…………………………………………………………………………………………………….

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………………………………………

ADNOTARE

Proțîc Ana

Manifestări temperamentale și stilurile de învățare la studenți

Teză de licență, Chișinău, 2016

Structura tezei: Introducere, 2 capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 27 de surse, anexe.

Scopul cercetării: determinarea legăturii dintre manifestările temperamentale și stilurile de învățare.

Baza conceptuală a cercetării:

Temperament- în viziunea originară și naivă a lui Galenus și Hipocrat- acea caracteristică dinamică a organismului, comportamentului și vieții psihice, explicată prin amestecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră și fiere galbenă, flegma) din care una ar domina, de unde și denumirile ce s-au păstrat de: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic.

Stilurile de învățare – autorul Grasha (2002) le definește drept dispoziții personale care influențează capacitatea studentului de a achiziționa informația, de a interacționa cu colegii și profesorii și de a participa la experiențele de învățare.

Utilitatea teoretică a cercetării: Aspectele abordate, examinate în teză formează un criteriu important și actual în domeniu și deschide noi perspective de cercetare a conceptelor studiate. Ne propunem ca termenii de temperament și stilurile de învățare să capete un caracter mai complex, spre realizarea unor noi cercetări.

Utilitatea practică a cercetării: determinarea legăturii dintre temperament și stilurile de învățare.

Cuvinte-cheie: temperament, stiluri de învățare.

ANNOTATION

Proțîc Ana

Manifestations of temperament and learning styles in students

Chișinău 2016

Thesis structure: introduction, two chapters, conclusions and recommendations, bibliography of 27 sources.

The purpose of the research: Determine the link between temperament and learning styles of student.

The conceptual research:

Temperament- the original, naive vision of Galen and Hipocrat- that feature dynamic body, behavior and mental life, explained by the mixture of the four fundamental reckoned Humor (blood, black bile and yellow bile, phlegm) from which one would dominate, hence the names that have been kept: choleric, sanguine, phlegmatic, melancholic.

Learning styles – Grasha author (2002) defines as personal provisions that affect the student's ability to acquire information, interact with peers and teachers and to participate in learning experiences.

The theoretical value of the research: the issues addressed, considered an important criterion in sentence form and present in the field and open up new avenues of research concepts studied. We propose that the terms of temperament and learning styles to gain a more complex towards the new research.

Practical utility of the research: is to analyze temperament and learning styles;

determine the relationship between these concepts.

Key terms: temperament, learning styles.

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Studiul temperamentului este important deoarece el face parte din conceptul personalității umane. Modul și mijloacele formării unei personalități sunt un efect al societății, al culturii pe care o promovează din generațiile anterioare. Temperamentul se referă la modul în care decurge o acțiune, constituind latura dinamico-energetică a personalității. Trasăturile de personalitate cele mai vizibile și cele mai ușor de identificat sunt cele temperamentale. De exemplu putem ușor identifica persoanele care sunt active de cele pasive, agresive de cele calme, echilibrate, flexibile de cele neechilibrate, prin modul de distruibuire a cantității de energie pe care o are individul. Aceste trasături ale personalității sunt în cea mai mare parte ereditare, fiind mai stabile și manifestându-se în întreaga conduită a persoanei, prin expresivitatea verbală, gesturile, mimica sa. Anumite tendințe, impulsuri, manifestări de personalitate au baza dinamico-energetică.

Obținerea succesului sau eșecului, modul de realizare a percepției, modificarea nivelului aspirațiilor, nivelul de reactivitate a persoanei sunt influențate de tipul de sistem nervos, temperament.

Studiul de față este actual prin stabilirea legăturii dintre latura dinamico-energetică a personalității și stilurile de învățare ale studenților. Fără cunoașterea particularităților temperamentale și stilurilor de învățare ale studenților, nu se va putea realiza eficient o serie de activătăți psihopedagogice. Deoarece este important să se cunoască stilurile de învățare ale studenților pentru a putea îmbunătăți procesul de predare-învățare.

Stilul de învățare reprezentînd o modalitate preferată de receptare, prelucrare, stocare și reactualizare a informației. Există diferite clasificări ale stilurilor de învățare în dependență de palierul pe care se plasează. Fleming și Mils ( 1992) identifică patru stiluri de învățare: vizual, auditiv, citit-scris, kinestezic.

Printre autorii care au cercetat conceptul de temperament se enumeră: Hedges P., Bonchiș E., Cosmovici A.

Referitor la conceptul de stiluri de învățare și-au adus aportul următorii autori: Iacob L., Căpiță C., Ceobanu C., Macri C..

Asfel problema stilurilor învățării se orientează mai mult spre modul în care se realizează învățarea și mai puțin asupra aspectulului ce se realizează. Este important de a afla prin intermediul cercetării cum învață studenții pentru a putea găsi modalitățile de formare a abilităților necesare unei învățări eficiente. Fiind necesar datorită tendințelor actuale ale educației.

Motivația alegerii temei de cercetare: Menționând interesul multor cercetători pentru tema stilurile de învățare, identificăm totodată că nu sunt studiate un șir de aspecte, cum ar fi:

-legătura dintre stilurile de învățare și temperament;

– particularitățile temperamentale în contextul stilurilor de învățare;

Astfel, constatăm că, pe de o parte în știința psihologică și în practica sa, se studiază mult această problemă, iar pe de altă parte, o serie de probleme, nu sunt suficient studiate si cercetate.

Contradicția vizată mai sus permite formularea problemei cercetării noastre: Manifestări temperamentale și stilurile de învățare la studenți.

Obiectul cercetării: manifestările temperamentale și stilurile de învățare.

Scopul cercetării: determinarea legăturii dintre manifestările temperamentale și stilurile de învățare.

Ipoteza 1: Presupunem că stilurile de învățare sunt determinate de anumite manifestări temperamentale.

Ipoteza 2: Presupunem că există diferențe în manifestarea stilurilor de învățare în dependență de particularitățile temperamentale

Obiectivele cercetării:

Documentarea teoretică la tema propusă spre cercetare;

Definirea termenilor de temperament, stiluri de învățare;

Selectarea și aplicarea metodelor specifice de cercetare;

Analiza statistico-matematică a datelor obținute;

Interpretarea rezultatelor obținute;

Elaborarea concluziilor și recomandărilor referitor la problema cercetată.

Metode utilizate în cercetare:

Metode teoretice: analiza și sinteza, deducția, generalizarea;

Metode empirice: Chestionarea-

Chestionarul de examinare a stilurilor de învățare (după: P. Honey și A. Mumford);

Chestionar de personalitate (H. Eysenck);

Metode statistico- matematice de prelucrare si interpretare a datelor

Baza experimentală a cercetării. În cadrul investigației efectuate a fost inclus un eșantion constituit din 60 de studenți de la Universitatea de Stat din Moldova. Vârsta subiecților este cuprinsă între 18 și 23 ani. În cercetare nu s-a ținut cont de mediul de proveniență al subiecților (urban/rural). Subiecții au fost selecționați în mod aleator, doar în corespundere cu cenzul de vârstă. Participarea subiecților la cercetare a fost benevolă.

Baza conceptuală a cercetării:

Temperament- în viziunea originară și naivă a lui Galenus și Hipocrat- acea caracteristică dinamică a organismului, comportamentului și vieții psihice, explicată prin amestecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră și fiere galbenă, flegma) din care una ar domina, de unde și denumirile ce s-au păstrat de: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic.

Stilurile de învățare – autorul Grasha (2002) le definește drept dispoziții personale care influențează capacitatea studentului de a achiziționa informația, de a interacționa cu colegii și profesorii și de a participa la experiențele de învățare.

Utilitatea teoretică a cercetării: Aspectele abordate, examinate în teză formează un criteriu important și actual în domeniu și deschide noi perspective de cercetare a conceptelor studiate. Ne propunem ca termenii de temperament și stilurile de învățare să capete un caracter mai complex, spre realizarea unor noi cercetări.

Utilitatea practică a cercetării: determinarea legăturii dintre temperament și stilurile de învățare ale studenților.

Cuvinte cheie: temperament, stiluri de învățare.

Capitolul I. Repere teoretice ale temperamentului și stilurilor de învățare

Delimitări conceptuale ale temperamentului

Personalitatea umană este unică. Nu există oameni identici. De la naștere omul posedă anumite caracteristici psihologice specifice doar lui. Ele sunt manifestate în diferite activități, indiferent de conținutul său și au rămas relativ constante de-a lungul vieții. În corelațiile lor, aceste proprietăți individuale formează temperamentul. [26, p. 7] În cadrul dezvoltării personalității, temperamentul este latura care se manifestă cel mai de timpuriu și se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament. [21, p. 80]

Temperamentul este una dintre cele mai importante trăsături de personalitate. Interesul către această problemă a apărut cu mai mult de două mii și jumate ani în urmă. [25, p.553]

Astfel dintre toate dimensiunile personalității, temperamentul este cel mai ușor de observat, de identificat și de măsurat. Termenul de temperament derivă din latinescul temperare care înseamnă a mesteca pentru a dilua. Dacă îl raportăm la celelalte dimensiuni ale personalității, aptitudini și caracter, temperamentul exprimă mai degrabă forma vieții psihice și nu conținutul acesteia, el reprezentând modul de a fi, de a se comporta al cuiva, sub aspect valoric fiind specific pentru personalitate. [4, p.157]

Temperament- în viziunea originară și naivă a lui Galenus și Hipocrat- acea caracteristică dinamică a organismului, comportamentului și vieții psihice, explicată prin amestecul celor patru humori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră, fiere galbenă și flegma) din care una ar domina, de unde și denumirile ce s-au păstrat de: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic. Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituționale și bioenergetice se psihizează și se reflectă în comportament. Astfel înțeles, temperamentul dobândește obligatoriu un conținut și o conotație psihologică, devenind obiect de studiu al psihologiei. [11, p.769]

După psihologul american Gordon Allport, temperamentul se referă la:

-fenomene caracteristice unui undivid;

-înțelegerea suscebilității sale la stimuli emoționali;

-forța și rapiditatea răspunsurilor;

-calitățile dispoziției;

-intensitatea sau fluctuația acesteia.

Iar autorul Ananiev consideră temperamentul o bază psihofiziologică a caracterului.

Conform altor autori temperamentul- constituie latura dinamico-energetică a personalității. Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ și mai ales modul cum este consumată aceasta. Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent; unele își consumă energia într-o manieră echilibrată, fac chiar economie, altele dimpotrivă, își risipesc energia. Toate aceste diferențe psihocomportamentale existente între oameni sunt, de fapt, diferențe temperamentale. Temperamentul este una dintre laturile personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament. [22, p. 243]

Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, mobilitatea, echilibrul dă structura temperamentală personalității. [9, p.154] Din punct de vedere biologic, temperamentul implică direct constituția fizică și procesele neurochimice sau metabolice din organism. Iar din punct de vedere psihologic, temperamentul implică modul cum reacționează și se manifestă un individ, sub aspect dinamico- energetic, în diverse situații externe. [21, p. 80] Temperamentul indică stilul, forma, modul de a fi și a se comporta al cuiva. El este o caracteristică formală a personalității care își pune amprenta asupra modului în care sunt realizate diferite activități intelectuale, afective, volitive. Alături de „predispoziții”, structura temperamentală și respectiv, tipul temperamental este înnăscut, ambele reprezentând „elementul” ereditar în organizarea internă a personalității. [21, p. 83]

Dacă însușirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în plan psihocomportamental, adică în dinamica proceselor psihice și a actelor motorii, se realizează în ontogeneză. Întrucât aceste însușiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează stadial în cursul vieții individului, structura temperamentală și respectiv, tipul temperamental este înnăscut, reprezentând, astfel, alături de predispoziții, „elementul" ereditar în organizarea internă a personalității. [11, p. 769]

Deși temperamentele nu pot fi schimbate, înlocuite unele cu altele, ele pot fi educate, modelate sub influența factorilor socioculturali. Fiind determinat în principal de tipul de sistem nervos, temperamentul se dezvoltă ca premisă și rezultantă a întregului sistem de personalitate și este influențat de aptitudini și caracter, dobândind unele însușiri secundare destul de variabile și care trec dincolo de tipic spre individual.

Temperamentul se regăsește și începe să-și dezvăluie trăsăturile sale specifice îndată ce omul începe să deschidă gura, să gesticuleze. De aceea, spunem, că temperamentul se manifestă în orice situație, în orice împrejurare, fiind prima determinare a personalității, care se impune nemijlocit observației. [9, p. 154]

El prezintă următoarele caracteristici:

este o manifestare primordială a personalității;

este latura cu cea mai puternică înrădăcinare genetică, depinzând direct de forța, mobilitatea și echilibrul cu care se desfășoară activitatea nervoasă superioară, precum și de caracteristici somatice și de regimul de funcționare al organismului;

este o modalitate foarte generală, ce se manifestă în orice activitate;

este constant, neschimbându-se pe parcursul vieții;

este latura personalității cea mai ușor și repede constatabilă, în special la vîrstele mici. [20, p. 32]

Este aproape evident că la unii oameni ritmul și viteza desfășurării vieții psihice sunt mai accelerate: vorbesc repede, se mișcă rapid, se emoționează și își exteriorizează cu mare ușurință stările afective, în timp ce la alții toate aceste manifestări sunt mult mai încetinite, viteza și ritmul lor fiind, deci, extrem de reduse. Se știe din proprie experiență că unele persoane sunt impulsive și impresionabile, față de altele mai calculate și mai reci sub raport emoțional. Unii oameni intră rapid în activități se apucă cu ușurință de muncă, dar tot atât de rapid părăsesc sarcinile, nefinalizând activitatea. Alții, dimpotrivă, intră mai greu în activitate, dar până nu o termină, nu o părăsesc. Diverși indivizi vorbesc repede având un debit verbal foarte mare, însă alții abia dacă deschid gura, tempoul lor fiind extrem de mic. Toate acestea sunt indicii că persoanele respective au temperamente diferite. Indicatorii la care ne-am referit nu aparțin doar unui șir, unui proces psihic, unei anumite conduite, dar întregii personalități. De asemenea, ei nu se manifestă sporadic, accidental, ci având manifestări continui. [22, p. 243-244]

Când vorbim de temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constituția fizică sau la procesele neuroendocrine sau metabolice care au loc în organism, ci la modul cum reacționează și se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situații externe: rapiditatea percepției, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacțiilor motorii; intensitatea trăirilor emoționale și durata lor; intensitatea sau forța acțiunilor voluntare; echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiunea stimulării externe; gradul de impresionabilitate la semnificația stimulilor; direcția orientării dominante spre lumea externă sau spre umea interioară, locul controlului; disponibilitatea la comunicare interpersonală; ascendența sau obediența relațională; capacitatea generală de lucru și rezistența la solicitări puternice și de lungă durată; rezistența la frustrații, la stres,la situații afectogene și conflictuale. [11, p. 770]

După cum se poate de evidențiat afectivitatea rămine principala sferă de evidențiere a temperamentului prin parametrii de sensibilitate, tonus afectiv, stabilitate și profunzimea trăirilor. [17, p. 707]

Toate aceste trăsături se exprimă și se concretizează numai la persoana care se manifestă, se comportă și acționează într-o împrejurare de viață sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasivă. De aceea, temperamentul, deși are o condiționare biologică directă și ereditară, dobândește valențe și sens real numai în plan psihocomportamental.

Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar că o formulă temperamentală este mai avantajoasă decât alta în ceea ce privește rezistența la stresuri și gradul de predispunere la anumite tulburări de ordin psihiatric, nevrotic sau psihotic. Dar din punct de vedere educațional, nu se poate evidenția un temperament ca fiind absolut favorabil sau superior , iar altul, ca fiind total nefavorabil, inferior. În principiu, tipurile temperamentale sunt echipotențiale: pe fondul unor scheme temperamentale diferite, în ontogeneză, se pot edifica profiluri de personalitate asemănătoare din punct de vedere aptitudinal și caracterial, după cum pe fondul aceleiași formule temperamentale se elaborează profiluri de personalitate diferite.

Din cele de mai sus, decurge concluzia că temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ . Dimpotrivă, așa cum am menționat, structura temperamentală este o interfață între persoană și lume și îndeplinește rol de mediator între intensitatea, durata și semnificația influențelor externe și efectele în sfera psihocomportamentală. O importanță specială dobândesc trăsăturile temperamentale în cadrul relațiilor interpersonale, atracțiile și respingerile, simpatiile și antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiționate de ele. [11, p. 771]

Tipologii temperamentale

În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalității care s-a impus atenției, observației și evaluării, identificarea și clasificarea tipurilor temperamentale s-au dovedit a fi o problemă dificilă. Deși între oameni există diferențe psihocomportamentale, încât și temperamentale, foarte mari, nu-i mai puțin adevărat că o grupare a oamenilor în funcție de trăsăturile lor asemănătoare este posibilă. Pornindu-se de la răspunsurile specifice ale indivizilor infiltrate în răspunsurile lor habituale. Iar a acestora din urmă trăsături s-ar putea ajunge la stabilirea unor tipuri personalități sau ale unor tipuri temperamentale. Tipul este, după definiția lui W Stern, o dispoziție psihică sau psihologică dominantă de natură neutră, proprie unui grup de oameni fiind comparați fără ca acest grup să se distingă strict de alte grupuri . [22, p. 244]

Diferențele psihologice ale fiecărui tip de temperament sunt clar manifestate în comportamentul indivizilor, în situații neobușnuite. [24, p. 18]

Tipul de temperament este întotdeauna definit aproximativ și prin precizarea însușirilor implicate se pot detașa categorii subtipice, variante mai concrete etc. [17, p. 707]

Chiar dacă temperamentul este o dimensiune a personalității care a atras atenția foarte devreme, în istoria gândirii filosofice și psihologice, identificarea și mai ales clasificarea tipurilor temperamentale s-au dovedit a fi o problemă complicată și controversată. Criteriile utilizate sunt dintre cele mai diverse: morfologice sau bioconstituționale; fiziologice, psihologice. [4, p. 161]

Tipologia lui Hipocrate și Galen

Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătățiri, a rezistat până în zilele noastre este cea propusă de cunoscuții medici ai antichității, Hipocrate (400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.). [7, p. 58] Hipocrate a folosit noțiunea de tip corporal, determinat de aspectul constituțional exterior , de raportul dintre țesutul muscular și cel osos, precum și de cel dintre cutia toracică și abdomen. A delimitat tipul corporal fizic, caracterizat prin aspect scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tăcut, reflexiv; medical, predispus la tuberculoză, și tipul apoplectic, caracterizat prin aspect musculos-obez, abdomen dezvoltat, statură mijlocie sau mică, temperamental jovial, afectuos, impulsiv , instabil, emoțional, necontrolat; medical, predispus la tulburări circulatorii și digestive. [11, p. 772]

Privitor la mediu, autorul susținea că anotimpurile, temperatura, apele, dispunerea localităților sunt cauze ale unor maladii, umorismul vizează cele patru umori din organism: sânge, limfă, bilă neagră și bilă galbenă, care atunci cînd sânt în echilibru asigură o bună stare de sănătate, dezechilibru însemnând boală. Aceste umori sunt asociate cu patru calități: umed, uscat, rece, cald, fiecare având o funcție proprie. El considera că dominanta uneia dintre cele patru umori (sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă), temperamentul poate fi : sanguin, melancolic, coleric, flegmatic.

În sec. II î.Hr. medicul român Claudiu Galen a făcut prima clasificare a temperamentelor, pe care a expus-o în renumitul tratat „De temperamentis”. El deosebea 13 tipuri de temperamente, pe care le-a descris foarte minuțios, dar numai 4 din ele au fost cunoscute mai deosebit. Acestea sunt: sanguinic, flegmatic, coleric și melancolic. Galen asociază temperamentului coleric anotimpul vara și ca element din natură focul; temperamentul sanguinic este asociat cu anotimpul primăvara și cu aerul; flegmaticului îi este asociată iarna și apa; melancolicul este asociat cu toamna și pământul. [4, p. 162]

Hipocrate și Galen credeau că amestecul potrivit, temperat al acestor patru substanțe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un temperament perfect, în timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte. Dacă la o persoană predomină sângele, deci irigația bogată, vasele dilatate, pulsul amplu și plin, aceasta va avea fața destinsă, surâzătoare, fericită, va fi destinsă, satisfăcută, optimistă. Când predomină limfa, cu funcții încetinite și amorțite, fața va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare, inertă. Predominanța bilei galbene, produsă de ficat, revărsată în sânge, se asociază cu fața rigidă, cu proeminența oaselor frunții, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante, impulsive, în sfârșit, la persoanele la care organismul este impregnant de bila neagră care generează intensitatea și profunzimea. [22, p. 245]

Această clasificare a avut un impact enorm asupra oamenilor de știință din trecut multe secole. Dovada acestui fapt este că tipologia propusă de Galen este cea mai răspândită și cunoscută. [25, p. 555]

Tipologia lui Pavlov

Pavlov și discipolii săi au stabilit pe baza unor minuțioase studii de laborator corespondența dintre tipurile de activitate nervoasă superioară și clasificările temperamentale făcute de Hipocrate. Plecând de la unul din postulatele de bază ale psihologiei științifice, conform căruia psihicul este funcție a creierului, Pavlov consideră că principalii factori care condiționează tipul temperamental sunt proprietățile naturale înnăscute – intensitatea (forța), echilibrul și mobilitatea- ale celor două procese nervoase fundamentale: excitația și inhibiția. Cele trei proprietăți definesc tipul de activitate nervoasă superioară sau tipul de sistem nervos. Cu ajutorul metodei reflexului condiționat, I. Pavlov a dezvăluit legitățile activității nervoase superioare și însușirile de bază ale proceselor nervoase. Teoria despre însușirile proceselor nervoase, ce decurge din ea, despre tipurile activității nervoase dezvăluie formele primare de comportare a animalelor superioare, cât și a omului. Deci temperamentul depinde direct de structura biologică și este propriu nu numai omului, ci și animalelor. [9, p. 155]

Proprietățile naturale care împreună alcătuiesc ceea ce Pavlov a numit tip general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoasă superioară sunt: forța, mobilitatea și echilibrul. [11, p. 781]

Forța sau energia dependentă de metabolismul celulei nervoase, se exprimă prin rezistența la solicitări a sistemului nervos. [7, p. 59] Indicatorii comportamentali după care putem evalua forța sistemului nervos sunt: capacitatea generală de lucru, exprimată ca funcție de durată și de gradul de dificultate și complexitate a sarcinilor; rezistența la acțiunea factorilor stresanți și afectogeni; rezistența obiectivă la experiențele dure și dramatice ale vieții; nivel ridicat al pragurilor senzoriale. În funcție de valorile pe care le iau acești indicatori, se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul puternic și tipul slab.Proprietatea opusă e slăbiciunea proceselor nervoase și se caracterizează prin lipsa de capacitate a celulelor nervoase să suporte o excitație sau o inhibiție de lungă durată și concentrată. [9, p. 156] Mobilitatea- dependentă de viteza cu care se consumă și se regenerează substanțele funcționale constitutive ale neuronului se manifestă prin ușurința cu care se înlocuiesc procesele nervoase pe bază observabilă, de exemplu, atunci când se dorește schimbarea unor deprinderi. Mobilitatea definește dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza și durata instalării lor, rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima în unități de timp și va fi evaluată pe baza unor indicatori, precum: rapiditatea formării noilor legături temporare; rapiditatea formării frânelor condiționate; rapiditatea trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături temporare și stereotipii; rapiditatea și ușurința adaptării la schimbare. După valorile acestor indicatori, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil și inert. [11, p. 781]

Echilibrul existent între excitație și inhibiție, dezechilibrul avantajând, de regulă excitația. Echilibrul este proprietatea care rezultă din raportul de forță dintre excitație și inhibiție și se obiectivează în trei tendințe: tendința spre impulsivitate, tendința spre inhibare și tendința spre echilibru. [7, p. 59]

Pavlov a pus în corespondență tipurile generale de sistem nervos cu cele 4 temperamente stabilite în antichitate. Astfel putem enumera:

a) Tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sanguinic.

b) Tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic.

c) Tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric.

d) Tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic .

Caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentelor clasice:

Sangvinicul- se adaptează ușor la situațiile noi, este stăpânit, are capacitate de efort susținut și de acțiune rapidă; este sociabil, comunicativ, stabil din punct de vedere afectiv; manifestă spirit de grup și aptitudini de conducere. [20, p. 32-33]

Sanguinicul are un vocabular bogat, vocea este puternică, rapidă, clară, echilibrată, cu accente și intonații corecte, însoțită de o mimică și pantomimică expresivă, sunt perseverenți, ușor suportă insuccesele. Este temperamentul bunei dispoziții, al adaptabilității promte și economicoase. De obicei e vesel și plin de viață. [9, p. 159]

Flegmaticul- manifestă o oarecare lentoare în conduită, are rezistență crescută la stres și mare stabilitate la nivelul deprinderilor; este controlat, calm, introvert și pasiv din punct de vedere al inițiativelor.

La flegmatici predomină rigiditatea, sensibilitatea e mică, emotivitate slabă, mișcări neexpresive, tempoul lent al mișcărilor, introversiune. Acțiunile, mișcările, vorbirea, gesturile, mimica sunt calculate, gândite și stăpânite. În activitate și în conduită este disciplinat și ordonat. Reactivitatea emoțională este moderată, desfășurarea emoțiilor este lentă, sentimentele sunt însă foarte profunde și stabile. În acest sens leagă greu prietenii, dar odată închegate, acestea devin foarte statornice. Flegmaticii nu irosesc în zadar forțele sale, ci se adaptează foarte greu la situații noi, nu doresc să consume în zadar forțele, au nevoie de imbold în muncă, cu greu trec de la o activitate la alta și exprimă o stare liniștită, calmă chiar în situații critice.

Colericul- manifestă rapiditate în mișcări și în ritmul verbal; este inegal în manifestările afective și în comportamente; impulsiv, uneori chiar agresiv, este instabil în interese,comunicativ și optimist. [20, p. 33] Se distinge printr-o mare capacitate de muncă și rezistență la oboseală. Colericii sunt oameni mereu neliniștiți, agitați, alarmanți, nerăbdători, irascibili, impulsivi, combativi, agresivi. Vorbirea este explozivă, rapidă, inegală, cu intonații oscilante. Capacitatea lor de muncă este mare, ușor înfruntă greutățile pentru a-și atinge scopul și sunt nereținuți în stări negative, în comportare, comunicare”. [9, p. 158]

Melancolicul- prezintă o sensibilitate deosebită, lipsă de energie și rezistență scăzută la stres; introvert și instabil, este rigid, rezervat și pesimist; este cel mai puțin sociabil dintre toate tipurile temperamentale. Melancolicii manifestă neîncredere în vorbire, obosesc repede, distribuirea atenției e scăzută, dar în condiții bune și favorabile de lucru și activitate atenția se mărește. În situații noi adesea se închid în sine, devin timizi, dar în condiții obișnuite melancolicii sunt sociabili. Vocabularul este sărac, vocea monotonă, propozițiile sunt scurte și cu o construcție gramaticală simplă. [20, p. 160]

Din punct de vedere psihologic, nici un temperament nu poate fi considerat ca fiind privilegiat: fiecare prezintă aspecte pozitive, precum și riscul unor însușiri negative. Modalitățile de manifestare a celor două aspecte pozitiv sau negati, ale trăsăturilor temperamentale vor depinde de aptitudini, de interese, de motivație și în special, de orientarea axiologică a persoanei, precum și de particularitățile situațiilor în care persoana se află. De asemenea, și tipurile pure sunt foarte rare; în general întâlnim tipuri mixte, cu predominanța mai ușoară sau mai accentuată a anumitor trăsături temperamentale. [21, p. 94]

Tipologia lui Jung

Tipologia lui Jung se referă la tendința pe care o posedă libidoul, respectiv energiile instinctuale ale individului de a se orienta preponderent fie spre lumea externă, spre obiecte- extraversiune, fie spre lumea interioară, spre sine- introversiune. [11, p. 788] Persoanele la care aceste orientări nu sunt predominante, ci se află în stare de echilibru, aparțin tipului ambivert. Pe baza dimensiunii polare extraversie- introversie se pun în evidență diferențele interindividuale, exprimând atât modalitatea dominantă a interacțiunii individului cu lumea, cât și orientarea energiei sale psihice.

Extrovertitul- acordă valoare lumii externe: bogăției, prestigiului, el caută aprobarea socială, tinde să fie conformist, este sociabil, iubește activitatea exterioară, schimbarea, variația. Emoțiile sale sunt ușor de activat, dar sunt superficiale, de moment. Are inhibiții puține. Sunt înclinați către dinamismul vieții practice, către circumstanțele fiind de aceea mai sociabili, comunicativi și ușor adaptabili, expresivi. [22, p. 248]

Extravertiților le place să lucreze în compania altor oameni. Gândesc în general repede și se pun în mișcare la fel de repede când au ceva de făcut. Sunt atrași în permanență de lumea exterioară, pot să aibă dificultăți de concentrare dacă sânt nevoiți să lucreze pe cont propriu vreme îndelungată.

Introvertitul- se caracterizează prin trăsături opuse, interesul său esențial situându-se în sfera ideilor. Introvertiții se îndepărtează de obiecte pentru a se orienta asupra psihicului propriu, de unde tendința de izolare. Introvertiții preferă să lucreze în liniște, de obicei pe cont propriu, căci numai atunci dau randament maxim. Analizează lucrurile pe îndelete și rareori spun celorlalți în ce stadiu se află. Dacă profesia le cere să vorbească în public, trebuie să se pregăstească temeinic și din timp. [12, p. 85]

Jung indică patru compartimente diferite în care se pot manifesta extraversiunea sau introversiunea, și anume: gândirea, afectivitatea, senzațiile și intuiția. În funcție de compartimentul predominant se pot distinge în total opt tipuri, și anume:

gânditor-extravertit;

gânditor-introvertit;

sentimental- extravertit;

sentimental-introvertit;

senzitiv-extravertit;

senzitiv-introvertit;

intuitiv-extravertit;

intuitiv-introvertit.

Tipologia după K. Horney

Karen Horney ia ca premise direcțiile principale pe care le poate lua copilul în relațiile sale cu anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de a se îndepărta. Horney clasifică temperamentele în funcție de relațiile interpersonale. După modul în care o persoană rezolvă conflictul interpersonal generat de existența a două atitudini contradictorii. [21, p. 100] Asfel se clasifică în:

-tipul complezent, orientat spre oameni,

-tipul agresiv, orientat împotriva oamenilor,

-tipul detașat, care se îndepărtează de oameni. [23, p. 251]

Tipologia lui W. H. Sheldon

În funcție de gradul de dezvoltare a celor trei forțe embrionare- endoderm, mezoderm și ectoderm, Sheldon stabilește trei biotipuri: endomorf, mezomorf și respectiv, ectomorf. Asfel, pornind de la endoderm, din care se vor dezvolta viscerele digestive, rezultă endomorful ca biotip și viscerotonul ca tip temperamental. Caracterizat prin caracterul relaxat al ținutei și al mișcărilor, dorință de confort fizic, plăcerea de a munci, sociabil, amabil, tolerant, mâncăcios, somn adânc, nevoia de ceilalți atunci când este tulburat. Prezintă iubire față de ceremonii, uniformitate în curgerea emoțională, complăcerea în propria situație, comunicare ușoară și rapidă, fire extravertită. [17, p. 738] Cea de a doua foiță germinativă embrionară mezoderma, din care se dezvoltă sistemul muscular, conduce la biotipul mezomorf, greoi, masiv, puternic și la tipul temperamental somatoton. Tipul somatoton se caracterizează prin aserțiune în ținută și mișcări, dorință de aventură fizică, nevoia de efort fizic, manifestări energice, vioi, tendința de a domina, tendința spre autoafirmare, competitivitate, maniere directe, agresivitate, claustrofobie, voce nereținută, indiferență față de durere, somn neliniștit, simte nevoia de acțiune atunci când are probleme. Din foița emrionară ectoderma, din care se vor dezvolta sistemul osos, rezultă biotipul ectomorf, slab, cu mușchii nedezvoltați, osos, iar în planul temperamental tipul cerebroton. Acest tip se caracterizează prin mișcări reținute, anxios, inhibat, tendință de izolare, sociofobie, agorafobie, discreție în domeniul afectiv, încordare mintală, hiperatenție, voce reținută, evitarea zgomotului, meditativ, introvert, nevoia de singurătate atunci cînd are probleme. [21, p. 89]

Tipologia lui H. Eysenck

Pornind de la teoria lui Jung, H. Eysenck a adăugat la dimensiunea extraversiune introversiune, dimensiunea stabilității, instabilității neuropsihice, numită nevrotism. Nevrotismul prezintă la un pol note ridicate de stabilitatea emoțională, rezistență la șocuri și lovituri morale, calm, echilibru, bună rezistență la stres. La celalalt pol, vorbim de labilitate emoțională, sensibilitate excesivă, rezistență scăzută la șocuri emoționale și la stres. [23, p. 106] El a construit urmatoarele tipuri temperamentale:

-extravertul instabil-colericul;

– extravertul stabil-sangvinicul;

-introvertul stabil-flegmaticul;

– introvertul instabil-melancolicul. [14, p. 68]

Colericul este reactiv, neastîmpărat, agitat, excitabil, schimbător, optimist, impulsiv. Sangvinicul- este extrovert, stabil, dinamic, sociabil, prietenos, are nevoie de recunoașterea grupului. Flegmaticul- este introvert, constant, calm, echilibrat, perseverent, demn de încredere.

Melancolicul- introvert, instabil, neîncrezut în sine, pesimist, sobru, rigid, nesociabil. [19, p. 19]

1.2 Stiluri de învățare. Delimitări conceptuale.

În ultimii douăzeci de ani, studiul cu privire la stilurile de învățare, atât din punct de vedere teoretic cât și aplicativ, a stârnit simultan un puternic interes, dar și o întreagă controversă de opinii, atât în rândul experților învățării academice cât și în rândul celor care învață independent, autonom. O mare parte din cercetare și practică a înaintat în fața unor dificultăți semnificative în confuzia tulburătoare de definiții ce înconjoară conceptualizările stilurilor cognitive și stilurilor de învățare (Coffield și colaboratorii, 2004).

Conceptul de “stil” este introdus în psihologie de Adler (după Kramar, 2002) sub sintagma “life style”. [27] Actualmente, literatura de specialitate abundă în diferite studii experimentale și modele teoretice ce au ca scop facilitarea înțelegerii modului în care pot fi descifrate stilurile de învățare. Stilul de învățare reprezentând un demers coerent prin care subiectul își exprimă preferința pentru un anumit mod de a se angaja în procesul cunoașterii. [8, p. 8] Acesta are atât componente determinate genetic, cât și componente care se dezvoltă ca urmare a expunerii frecvente și preferențiale la o anumită categorie de stimuli.

a) După modalitatea senzorială implicată, există trei stiluri de învățare principale: auditiv, vizual și kinestezic.

b) în funcție de emisfera cerebrală cea mai activată în învățare există două stiluri cognitive: stilul global- dominanță dreaptă și stilul analitic sau secvențial- dominanță stângă [1, p. 150] Fiecare stil de învățare se poate defini printr-o structură de factori constitutivi în care elementele esențiale sunt: modul de organizare a cunoașterii, prelucrarea informației și modalitatea de exprimare. Stilurile de învățare sunt o formă particulară a stilurilor cognitive. Stilurile cognitive reprezintă preferința manifestată de o persoană în ceea ce privește mecanismul procesării informației și descrie modul particular al acesteia de a gândi, a memora și a rezolva probleme. De asemenea, reprezintă o dimensiune a personalității care influențează atitudinile, valorile și interacțiunea socială și se referă la o anumită manieră de abordare a evenimentelor, care poate fi globală sau analitică. Stilurile de învățare se referă la modul particular în care o persoană, pe de o parte percepe informația iar pe de altă parte, prelucrează informația. [2, p. 138] Asfel stilul de învățare reprezentând o manieră particulară de a învăța, fiind stabil pe o perioadă mai lungă de timp și unic fiecărui individ. [5, p. 30] Glen-Cowan (1995) consideră stilul de învățare drept una dintre cele mai importante resurse pentru a face față în mediul academic și reprezintă:

Modul în care este abordată sarcina de învățare;

Strategiile activate pentru îndeplinirea sarcinii de învățare;

Ceea ce este stabil în modul de abordare a sarcinilor de învățare;

Ceea ce este caracteristic individului atunci când învață. [10, p. 95]

Cercetătorii consideră că stilul de învățare poate afecta rezultatele pe care studenții le obțin la ore. Cercetările demonstrează că atât studenții cu rezultate slabe cât și cei cu rezultate bune reușesc să-și îmbunătățească performanțele academice, atitudinea față de învățare, atunci când își cunosc stilul de învățare. [18, p. 66] Conform autorului I. Neacșu stilul de învățare reprezintă o matrice specifică și preferențială de tratare, procesare, prelucrare a sarcinilor de învățare, prin care punem în mișcare strategiile, adaptîndu-le la cerințele unui mediu nou creat. Grasha (2002) definește stilurile de învățare drept dispoziții personale care influențează capacitatea studentului de a achiziționa informația, de a interacționa cu colegii și profesorii și de a participa la experiențele de învățare. Aceste dispoziții personale se concretizează în motive, capacități perceptive, modalități de prelucrare a informației, preferințele pentru o anumită modalitate senzorială, relațiile sociale și caracteristicile mediului fizic. [15, p. 73] Cheia pentru implicarea activă a elevilor în învățare este de a înțelege preferințele pentru învățare, stilul de învățare, cu influențe pozitive sau negative asupra performanțelor studenților. Construcția simplificată a stilului de învățare are la bază, în esență, combinarea următorilor factori (R. și K. Dunn; Griggs, Olson, Gorman, Beasley, 1995):

-preferința pentru o manieră dominantă specifică de percepție, de focalizare atențională, cognitiv-reflectivă, mnezică, kinestezică în abordarea unei sarcini de învățare, în contexte formale și nonformale;

-opțiunea pentru un model relativ explicit de strategii, metode, instrumente, tehnici și procedee cu rezonanță la particularitățile învățării academice, contextualizate și motivate;

-conduita relativ explicită privind utilitatea posibil optimă a valorilor emoționale adaptare la stres, motivaționale-centre de interes, valențe, caracteriale -simțul responsabilității, controlul stabilității scopurilor și deciziilor, într-un anume mediu ergonomic și ecopsihologic – lumină, temperatură, design, mobilier, compoziție socio-grupală ș.a. (A. Bell, 2001).

Majoritatea experților domeniului psihopedagogic subsemnează (Glenn-Cown, 1995, cât și după Nevogan, 2007) că stilurile de învățare reflectă următoarele preferințe pentru învățare și studiu, cu direcțiile lor de manifestare:

Preferințe pentru momentul de timp când se învață cel mai bine: ziua sau noaptea;

Preferințe cu privire la modul de utilizare a timpului în rezolvarea sarcinii: unitar, cu concentrarea pe o singură activitate pe o unitate de timp sau secvențial, cu varierea sarcinilor în timp, cu pauze între sarcini;

Preferințe pentru instanța ce coordonează învățarea: gândirea sau afectivitatea;

Preferințe estetice: nevoi estetice înalte cum ar fi grija pentru locul de studiu, nevoia de ordine, confort sau nevoi estetice joase lipsa de preocupare pentru aparențe și mediul ambiant;

Preferințe tactile: nevoia de a manipula lucrurile, de a acționa în timpul învățării- a scrie, a concretiza în ceva informația sau absența nevoii de a acționa în timpul învățării;

Preferința pentru relațiile cu grupul-introversiune/ extraversiune: preferința pentru activitate solitară sau lucru în grup;

Preferințe în legătură cu raționamentul: deductiv cu orientare inițial spre ideile principale ale sarcinii și apoi spre detaliile ei sau inductiv cu orientare spre particular și apoi spre general;

Preferințe în legătură cu modalitatea senzorială activată în receptarea și codificarea informațiilor: vizuală, auditivă, tactil-kinestezică.

Frecvența, stabilitatea și constanța manifestării în timp a unei combinații de preferințe utilizate în majoritatea sarcinilor și a tipurilor de informații fac posibilă diferențierea stilurilor de învățare distincte. [10, p. 97]

1.2.1. Modele ale stilurilor de învățare

Modelul stilurilor de învățare este un instrument valid și singurul comprehensiv, care poate oferi diagnoza multiplelor elemente ale stilului de învățare care pot influența individul (Shaughnessy, 1998) [15, p. 76]

Modelul lui David Kolb

Modelul dezvolatat de Kolb se bazează pe teoria care are drept cadru de referință ciclul învățării experențiale, potrivit căreia o persoană învață în principal prin descoperire și experiență.

[10, p. 103] Modelul este imaginat circular, și presupune că fiecare individ va parcurge toate cele patru tipologii, în ordinea propusă de autor: experimentare concretă sau învățarea prin experiență; reflectare/observare sau învățarea prin examinare; abstractizare/conceptualizare sau învățarea prin explicitare și experimentare activă sau învățarea prin aplicare. [13, p. 32]

Asfel David Kolb, accentuează dimensiunea cognitivă și identifică patru stiluri de învățare, pornind de la cele patru stadii ale invățarii – învățarea prin implicare emoțională, învățarea prin observare și urmărire, învățarea prin gândire, învățarea prin acțiune:

a) convergent- operează la nivel abstract, folosește raționamentul deductiv;

b) divergent- preferă experiențe concrete, imaginativ și afectiv în confruntarea cu lucruri și oameni, preocupat mai mult de oameni decât de lucruri;

c) asimilator- conceptualizează la nivel abstract și este un observator reflectiv, îi place să creeze modele teoretice, folosind gândirea inductivă pentru a reuni observațiile disparate într-un model integrat;

d) acomodator- îi plac experiențele concrete și este un experimentator continuu, îi place riscul; [15, p. 78]

Pentru ca o experiență completă de învățare să se producă o persoană care învață trebuie să parcurgă toate cele patru stadii. Fiecare persoană utilizează toate cele patru stiluri în grade diferite, dar manifestă preferință pentru unul dintre ele. [2, p. 223]

Modelul lui Honey și Mumford

Inspirați de studiile lui Kolb, savanții britanici, Peter Honey și Alan Mumford (1986) dezvoltă un model ce definește patru stiluri de învățare: activ, reflexiv, teoretician, pragmatic- conform fiecărei etape a procesului învățării experențiale. [10, p. 104]

-Teoreticienii- se întreabă constant cum se relaționează un lucru cu altele. Preiau informațiile prin analiză, observație și gândire.Punctul lor forte constă în abilitatea de a crea modele teoretice. Îi întâlnim în cercetare sau în departamentele care se ocupă de planificare.

-Pragmaticii- se întreabă mereu cum pot pune în practică o idee. Cel mai tare punct al lor este că observă latura practică a informațiilor. Achiziționează cunoștințele prin experiență directă, simțuri, acțiuni. Au interese legate de tehnică și se specializează adesea în fizică.

-Activiștii- sunt gata să încerce orice. Acordă semnificație unei experiențe prin angajare imediată în folosirea sau realizarea acesteia. Punctul forte al lor este faptul că se implică în experiențe noi. Excelează în a se adapta la circumstanțele imediate ale contextului. Rezolvă problemele intuitiv, bazându-se pe informația de la alții. Îi întîlnim în marketing și vânzări.

-Reflexivii- preferă sa aibă timp să mediteze asupra unui subiect. Acordă semnificație unei experiențe reflectând la ea și încercând să identifice toate posibilitățile. Punctul lor forte constă în abilitatea imaginativă. Au interese culturale variate și le place arta. Pot deveni consilieri, directori de resurse umane. [2, p. 225]

Elementul cel mai important al acestui model este flexibilitatea, căci Honey și Mumford afirmă că nu există moduri unice de învățare și că profilul de achiziție, depozitare și aplicare de informații, deprinderi și competențe fluctuează în funcție de orientările generale ale elevilor. Modelul reușește să pună în acord ideea de predispoziție psihologică cu cea de predispoziție cognitivă. [5, p. 40]

Modelul lui Ricki Linksman

Potrivit lui Linksman: “Oamenii învață în moduri diferite. Pentru a recepta informații din lumea exterioară, implicăm toate simțurile noastre; totuși, în timp, își dezvoltă unul dintre simțuri într-o măsură mai mare și constată că le vine mai ușor să se bazeze pe el pentru a învăța lucruri noi.” Ricki Linksman identifică patru stiluri principale de învățare: vizual, auditiv, tactil, kinestezic. [15, p. 79]

-Stilul vizual- receptarea informației predominant prin văz, sensibilitate la suportul vizual -ambiant-imagini, filme, grafice, diagrame, modele, tabele; înțelegerea informației atunci când este vizualizată, amintirea cu ușurință a diagramelor, titlurilor, atractivitate față de proiectele vizuale și prezentările grafice.

-Stilul auditiv- percep preponderent și eficient informația prin auz, vorbind, citind în voce; nevoie permanentă de stimuli auditivi.

-Stilul tactil- receptarea informației se produce preferențial prin senzațiile pielii, prin pipăit, implicarea degetelor, prin percepții fizice sau emoționale; sensibilitate față de senzațiile fizice atât personale cât și ale altora.

-Stilul kinestezic- receptarea eficientă o asigură implicarea musculaturii grosiere, mișcarea deplasarea în spațiu, exploararea și experimentarea; adaptați la mișcările și acțiunile din ambient, au nevoie de spațiu pentru a se deplasa. [10, p. 101]

Specificul învățării la studenți

A cunoaște întocmai trăsăturile unui student este un demers foarte complex. În sprijinul înțelegerii acestora se pot observa aspecte legate de înfățișare, de expresiile feței, apoi se observă gradul de activism, rapiditatea cu care acționează la stimulările externe, implicarea în sarcini care implică un efort susținut, modul cum reacționează față de semeni. Înaintarea în cunoaștere se bazează pe observația că personalitatea umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante atât înăscute cât și dobândite. Atunci când ne referim la cele eriditare vorbim despre temperament. Modul în care se manifestă un student aparținând unuia dintre cele patru temperamente în mediul de învățare:

Studentul coleric este agresiv, gălăgios; nu-și poate stăpâni furia atunci când se simte nedreptățit, dar nici veselia, râzând în hohote chiar în toiul orelor. Poate fi mustrat deseori pentru răbufnirile și violențele sale. Îi place să se impună în fața celorlați colegi, este încăpățânat și nesăbuit în actele sale, riscând adesea.

Studentul sangvinic îi molipsește și pe ceilalți cu veselia sa; este mereu neastâmpărat, pus pe glume, bravează cu succes atunci când ia note proaste, greșește din cauza grabei și superficialității, dar e dispus să-și ceară scuze și să se împace cu toată lumea; se entuziasmează cu ușurință, vorbește neîntrebat și bârfește fără mari rețineri, nu poate păstra mult timp un secret.

Studentul flegmatic este reținut în tot ceea ce face și spune; își alege cu grijă cuvintele atunci când trebuie să vorbească, analizează problemele din diverse punte de vedere, cântărește îndelung orice răspuns, este conștiincios și se ține întotdeauna de cuvânt, de aceea este, în general, respectat și apreciat de ceilalți.

Studentul melancolic tremură veșnic de teama celor din jur, colegi și profesori, roșește ușor, se sperie de tot ceea ce ar putea fi o amenințare pentru el, plânge cu ușurință când e luat la rost sau din cauza tensiunii afective. [10, p. 323-324]

Concluzii la capitolul I

În urma analizei studiilor teoretice și practice asupra conceptelor din cercetarea propusă putem conchide următoarele: temperamentul ca subsistem al personalității se referă la o serie de particularități și trăsături înnăscute care, neîmplicând, responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane. Cunoașterea tipului temperamental și a trăsăturilor temperamentale, reprezintă prima treaptă către modelarea personalității. Chiar dacă are o puternică înrădăcinare genetică, temperamentul poate fi modelat, în sensul potențării și valorizării unor trăsături și al estompării sau compensării altora. O importanță specială capătă trăsăturile temperamentale în cadrul relațiilor interpersonale, atracțiile și respingerile, simpatiile și antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiționate de ele. Cunoașterea temperamentului este deosebit de importantă pentru a putea atenua influența negativă a unor trăsături asupra conduitei umane.

Identificarea trăsăturilor temperamentale este foarte importantă în activitatea educațională. Prin aceasta se poate ameliora relația profesor-student. Profesorul poate acționa pentru a pune în valoare trăsăturile pozitive, favorizante din punct de vedere educațional și pentru a compensa, modela sau combate aspectele negative.

Conceptul stilul de învățare- reprezintă o matrice specifică și preferențială de tratare, procesare, prelucrare a sarcinilor de învățare, prin care punem în mișcare strategiile, adaptându-le la cerințele unui mediu nou creat, I. Neacșu. Toate modelele stilurilor de învățare pornesc de la profilul psihologic al studentului pentru a ajunge la manifestări atât observabile, cât mai ales cuantificabile, standardizate și cu o anumită putere de predicție. Altfel spus, funcția de generalizare pe care o au modelele învățării sunt fundamentale pentru proiectare și aplicare.

R. Dunn (1998) menționează că studenții obțin rezultate mai bune atunci când metodele de predare se adaptează stilurilor lor de învățare. Este important ca fiecare student pentru a-și facilita învățarea, a-și spori randamentul, să-și cunoască stilul preferențial de învățare. Dar este important ca și profesorul să cunoască care sunt stilurile preferențiale de învațare ale studenților. Asfel încât profesorul își va putea adapta metodele de lucru în funcție de stilurile dominante ale studenților eficientizând procesul educațional. Studentul va conștientiza calitățile, lacunele, nevoile de învățare și va alege mediul de studiu care îl avantajează cel mai mult.

Capitolul II. Design-ul experimental

În capitolul dat va fi prezentată interpretarea cantitativă și calitativă a rezultatelor obținute în urma testării temperamentului și stilurilor de învățare la studenți.

Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalității, cu caracter înnăscut, care structurează din punct de vedere formal conduita umană.

Conceptul stilul de învățare se referă la un demers coerent prin care subiectul își exprimă preferința pentru un anumit mod de a se angaja în procesul cunoașterii.

2.1. Metodologia cercetării

Scopul cercetării: determinarea legăturii dintre temperament și stilurile de învățare.

Obiectivele cercetării:

-Identificarea eșantionului de cercetare;

-Stabilirea și aplicarea metodelor specifice de cercetare;

-Analiza statistico-matematică a datelor obținute;

-Interpretarea datelor obținute;

Ipoteza 1: Presupunem că stilurile de învățare sunt determinate de anumite manifestări temperamentale.

Ipoteza 2: presupunem că există diferențe în manifestarea stilurilor de învățare în dependență de particularitățile temperamentale.

Descrierea eșantionului: În cadrul investigației efectuate a fost inclus un eșantion constituit din 60 de studenți de la Universitatea de Stat din Moldova. Vârsta subiecților este cuprinsă între 18 și 23 ani. În cercetare nu s-a ținut cont de mediul de proveniență al subiecților (urban/rural). Subiecții au fost selecționați în mod aleator, doar în corespundere cu cenzul de vârstă. Participarea subiecților la cercetare a fost benevolă.

2.2. Procedura administrării

În vederea realizării cercetării propuse am mers la universitate, unde am identificat cele 60 de persoane. Subiecților le-au fost aplicate cele două chestionare, în mod individual, fiindu-le explicate condițiile chestionării, oferirea de explicații pentru itemii prezentați în chestionar. Subiecții au avut sarcina de a alege varianta de răspuns care li se potrivește și este mai apropiată de ei, din chestionarele propuse. Administrarea testelor s-a desfășurat într-o atmosferă favorabilă. S-a oferit timp necesar completării acestora, fără a fi influențați sau constrânși într-un oarecare mod. Rezultatele obținute la chestionare cât și interpretarea acestora le-au fost oferite subiecților cu explicațiile de rigoare.

2.3. Descrierea metodelor utilizate în cercetare

Eșantionului stabilit pentru cercetare i-au fost aplicate două chestionare, asfel pentru identificarea tipului de temperament am utilizat Chestionarul de personalitate (H. Eysenck), alcătuit din 57 de întrebări la care este necesar de răspuns prin da sau nu. Variantele de răspuns pentru a verifica dacă subiectul a răspuns sincer la itemii propuși da: 6, 24, 36 și nu: 12, 18, 30, 42, 48, 54. Variantele de răspuns pentru extroversiune/ introvesriune- da: l, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 39, 44, 46, 49, 53, 56 și nu: 5, 15, 20, 29, 32, 34, 37, 42, 51. Variantele de răspuns pentru nevrotism- da: 2, 4, 7, 9, 11, 14, 16, 19, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43, 45, 47, 50, 52, 55, 57. (vezi anexa 1)

Tabel 2.3.1. Modul de interpretare a factorului sinceritate

Tabel 2.3.2. Modul de interpretare a factorilor extraversiune/ introversiune și nevrotism

Cea de-a doua scală aplicată este Chestionarul de examinare a stilului de învățare (după: P.Honey și A. Mumford). Chestionarul conține 80 de enunțuri, subiectul fiind solicitat să bifeze cu plus (+) enunțurile cu care este deacord și cu minus (-) cele cu care nu este deacord. Fiecărei afirmații bifate cu plus (+) i se acordă un 1 punct iar pentru cele bifate cu minus (-) se acordă 0 puncte. Variantele de răspuns pentru stilul activ: 2, 4, 6, 10, 17, 23, 24, 32, 34, 38, 40, 43, 45, 48, 58, 64, 71, 72, 74, 79. Stilul reflexiv: 7, 13, 15, 16, 25, 28, 29, 31, 33, 36, 39, 41, 46, 52, 55, 60, 62, 66, 67, 76. Varintele de răspuns pentru stilul teoretic: 1, 3, 8, 12, 14, 18, 20, 22, 26, 30, 42, 47, 51, 57, 61, 63, 68, 75, 77, 78. Stilul pragmatic: 5, 9, 11, 19, 21, 27, 35, 37,44, 49, 50, 53, 54, 56, 59, 65, 69, 70, 73, 80. Asfel stilul care va acumula cel mai mare punctaj va fi cel preferențial. (vezi anexa 2)

2.4. Analiza și interpetarea datelor obținute.

În urma aplicării chestionarelor pentru examinarea stilului preferențial de învățare și celului de personalitate, pe un eșantion de 60 de persoane pentru cercetarea dată, am obținut o serie de date care vor fi prezentate în tabelele și histogramele care urmeauză mai jos.

În continuare sunt prezentate rezultatele obținute la chestionarul de personalitate la care se pune în evidență factorii de personalitate introversiune/ extraveriune și nevrotism (stabilitate emoțională, instabilitate emoțională).

Tabelul nr. 2.4.1 Rezultatele obținute la Chestionarul de personalitate H. Eysenck

Analizând tabelul ilustrat mai sus observăm ca la factorul de personalitate introversiune numărul de subiecți este de 18 (30%) și la factorul extraversiune numărul subiecților este de 42 (70 %). La factorul de personalitate nevrotism și anume la stabilitate emoțională numărul subiecților este de 37 (62%) și la instabilitate emoțională numărul subiecților este de 23 (38%).

Asfel, la grupul dat prevalează numărul subiecților extroverți și celor cu stabilitate emoțională.

Datele sunt reprezentate grafic în histograma de mai jos:

fig. 2.4.1. Reprezentarea grafică a factorilor de personalitate a studenților care au participat la cercetare

Conform histogramei de mai sus evidențiem că un procent mai mic au obținut subiecții la factorii de personalitate introversiune 30% și instabilitate emoțională 38%. Un procent mai mare subiecții au obținut la factorii de personalitate extraversiune 70% și stabilitate emoțională 62 %.

La al doilea chestionar aplicat care identifică stilul preferențial de învățare subiecții au obținut următoarele rezultate:

Tabelul nr. 2.4.2. Rezultatele obținute la chestionarul de examinare a stilului preferențial de învățare după: P.Honey și A. Mumford

Urmărind datele din tabel se evidențiază faptul că la 16 persoane predomină stilul de învățare pragmatic 27%, la stilul teoretic sunt 14 persoane- 23%, stilul reflexiv 11 persoane- 18% și la stilul activ sunt 19 persoane- 32%.

Datele sunt prezentate grafic în histograma de mai jos:

fig. 2.4.2. Reprezentarea grafică a stilurilor de învățare în rîndul studenților care au participat la cercetare

Urmărind histograma de mai sus observăm că la 32% din subiecții care au participat la cercetare predomină stilul de învățare activ, la 27% predomină stilul pragmatic, la 23% din subiecți predomină stilul teoretic și la 18% stilul preferențial de învățare este cel reflexiv.

Pentru a interpreta rezultatele obținute și a verificare prima ipoteză în care presupunem că există o relație dintre stilurile de învățare și manifestările temperamentale, am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor- coeficientul de corelație liniară Brawais- Pearson, pentru a determina dacă există legătură dintre fenomenele studiate și interinfluența utilizând formula:

r=

r≥0, 273, p= 0,05

r≥0, 354, p= 0, 01

r≥0, 444, p= 0, 001

În urma aplicării formulei, sau obținut următoarele rezultate:

Tabelul 2.4.3 Prezentarea coificientul de corelație dintre manifestările temperamentale introversiune/ extraversiune și stilurile de învățare .

În urma aplicării formulei am obținut rezultatul de 0,677 la stilul activ, ceea ce ne permite să concluzionăm că există legătură între factorii de personalitate introversiune/ extraversiune și stilul de învățare activ. Obținînd un rezultat semnificativ de 0,677 la stilul activ putem menționa că întradevăr factorii de personalitate introversiune/ extraversiune corelează cu stilul de învățare activ.

Și am obținut rezultatul de 0,496 la stilul pragmatic, ceea ce ne permite să conluzionăm că că există legătură între factorii de personalitate introversiune/ extraversiune și stilul de învățare pragmatic. Asfel, obținînd un rezultat semnificativ de 0, 496 la acest stil de învățate putem conchide că întradevăr există o interinfluență intre factorii de personalitate personalitate introversiune/ extraversiune și stilul de învățare pragmatic.

Celalte două stiluri teoretic și reflexiv au obținut rezultate nesemnificative.

Asfel putem concluziona: cu cât persoana este mai extrovertă cu atât ea va utiliza stiluri de învățare precum cel activ, pragmatic deoarece aceste persoane preferă mai mult să acționeze, să fie mereu puse în valoare, doresc mereu să se implice în diverse activitați, sunt active și energice. Cu cât persoana este mai introvertă cu atât ea va încerca mai mult să utilizeze stiluri precum cel teoretic, reflexiv deoarece aceste persoane sunt mai calme, ehilibrate, mai mult le place să reflecteze, să citească, să analizeze și să lucreze individual decât să fie active, să se implice în diverse activități de învățare.

Tabelul 2.4.4 Prezentarea coificientul de corelație dintre manifestările temperamentale stabilitate emoțională/ instabilitate emoțională și stilurile de învățare .

În urma aplicării formulei am obținut rezultate semnificative pentru stilul de învățare reflexiv de 0,314, ceea ce demonstrează că între factorii de personalitate stabilitate emoțională/ instabilitate emoțională și stilul reflexiv există corelație. Asfel putem conchide că cu cît persoana este mai stabilă emoțională cu atât ea este mai reflexivă, deoarece aceste persoane preferă să analizeze, să calculeze bine totul pe când persoanele instabile preferă mai mult să răspundă prompt, să ia decizii rapid, intuitiv decît analizînd mult timp situația.

Pentru celelalte stiluri de învățare rezultate obținute nu sunt semnificative.

Pentru verificarea ipotezei a doua în care presupunem că există diferențe în manifestarea stilurilor de învățare în dependență de particularitățile temperamentale, am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor criteriul T- Student, adică compararea a două medii pentru eșantioane n> 30, formula:

Z(t)=,

– este media eșantionului 1

– este media eșantionului 2

– dispersia eșantionului 1

– dispersia eșantionului 2

n1 – numărul de subiecți , eșantonul 1

n2 – numărul de subiecți, eșantionul 2

t≥2,00, p=0,05

t≥2,66, p=0,01

În urma aplicării formulei de calcul sa obținut următoarele rezultate:

Tabelul 2.4.5 Prezentarea valorilor medii la stilurile de învățare în dependență de introversiune/ extraversiune

Tabelul 2.4.5 Prezentarea valorilor medii la stilurile de învățare în dependență de stabilitate emoțională/ instabilitate emoțională

Recomandări

În urma analizei studiilor teoretice și practice la cercetarea data, propunem următoarele recomandări în funcție de stilul preferențial de învățare.

Stilul vizual:

solicitați materiale de suport, înscrieri pe tablă;

utilizați culori, semne, simboluri pentru a sublinia ideile principale;

fixați-vă la vedere planul de lucru asupra sarcinii;

alegeți un loc de învățare liniștit;

cînd faceți o prezentare folosiți diagrame, postere, video;

înainte de a citi un text “scanați” imaginile, schemele, titlurile;

priviți interlocutorul, asta vă ajută la concentrarea atenției, la o mai bună înțelegere;

stabiliți obiective clare și notațile.

Stilul auditiv:

înregistrați prelegerile și prezentările semnificative pentru a le putea reasculta;

exprimați frecvent propria opinie;

implicați-vă activ în discuții;

citiți în voce sarcinile;

comentați în voce pașii de realizare a activității;

folosiți un fundal muzical;

oferiți feedback și comentarii orale;

studiați împreună cu un coleg, astfel puteți discuta neclaritățile;

recitiți cu voce tare informațiile pe care doriți să le rețineți;

înregistrați în format audio aspectele principale ale informației de învățat.

Stilul kinestezic:

asigurați-vă cu manuale, ghid pe care să le răsfoiți;

urmăriți limbajul non-verbal al vorbitorlui: expresii, gesturi, emoții;

antrenați-vă în sarcini experimentale;

folosiți mijloace tehnice, multimedia;

efectauți individual sarcini aplicative;

oferiți sprijin, sugestii și ajutor celorlalți;

scrieți mai mult manual;

pentru a memora mai eficient, plimbați-vă și spuneți cu voce tare ceea ce aveți de învățat;

decorați locul de studiu pentru a-l face mai atractiv. (profesoară, 112-113)

Bibliografie

Baban A. Consiliere educațională. Cluj-Napoca: Ardealul, 2009

Bernat S. Tehnica învățării eficiente. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană, 2003

Bonchiș E. ș. a. Dezvoltarea umană. Oradea: Editura Imprimeriei de vest, 2009

Bonchiș E. ș. a. Introducere în psihologia personalității. Oradea: Editura universității din Oradea, 2006

Căpiță C. Stiluri de predare- stiluri de învățare. București: Millenium Design Group, 2011

Ceobanu C. Psihologia educației. Iași: Editura Univ. „Al. I. Cuza”, 2009

Cosmovici A., Iacob L. Psihologie școlară. Iași: Polirom, 1999

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (D.P.P.D). Teoria și metodologia instruirii; Teoria și metodologia evaluării. București: Universitatea Spiru Haret, 2008

Ețco C. ș. a. Psihologie generală. Chișinău: USMF, 2007

Focșa-Semionov S. Învățarea autoreglată: teorie și aplicații educaționale. Chișinău: Epigraf, 2010

Golu M. Fundamentele psihologiei. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007

Hedges P. Personalitate și temperament. București: Humanitas, 1999

Leino A. L. A Study of Learning Styles. Research Bulletin, nr.2 Helsinki, 1989

Lupșa E., Bratu V. Psihologie: manual pentru clasa a X-a. Deva: Editura Corvin, 2005

Macri C. ș. a. Stiluri de predare, Stiluri de învățare. București: Millenium Design Group, 2011

Neacșu I. Învățarea academică independentă. București: Editura Universității din București, 2006

Neveanu P. Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros, 1978

Pacurari O. ș.a. Să ne cunoaștem elevii. București: Educația 2000, 2006

Ștefănescu D. Psihologie: manual pentru clasa a X-a. București: Humanitas Educașional, 2005

Țăranu M. Psihologia educației. Iași: Editura Institutul European, 2005

Țuțu M. Psihologia personalității. București: Editura Fundației România de Mâine, 2007

Zlate M. Fundamentele Psihologiei. București: Polirom, 2009

Zlate M. ș. a. Psihologie: manual pentru clasa a X-a. București: Aramis Print, 2005

Батаршев А.В. Темперамент и характер: Психологическая диагностика. М.: Изд-во ВЛАДОС-ПРЕСС, 2001. — 336 с.: ил. — (Психология для всех).

Маклаков А. Г. Общая психология: Учебник для вузов. — СПб.: Питер, 2008. — 583 с: ил. — (Серия «Учебник для вузов»).

Симонов П.В., Ершов П.М. Темперамент. Характер. Личность. Москва: Наука, 1984

http://www.ultrapsihologie.ro/psihologie/stilurile-de-invatare-la-elevi-si-strategiile-de-predare-ale-profesorilor/ Accesat 06.02.16

ANEXE

Anexa 1

Chestionar de personalitate (H. Eysenck)

Instrucțiuni: Citiți cu atenție fiecare întrebare și răspundeți prin „da” sau „nu”, în funcție de faptul dacă conținutul ei corespunde sau nu cu felul dvs. de a fi. Este în interesul dvs. să nu pierdeți prea mult timp la nici o întrebare. Fiți atent pentru a nu omite nici una din întrebări. Nu există întrebări juste sau nejuste, prezentul chestionar reprezintă doar o măsură a modelului în care dvs. vă comportați.

Deseori doriți să fiți în situații care să vă stimuleze?

Aveți frecvent nevoie de prieteni care să vă înveselească?

Sînteți o persoană care de obicei nu-și face griji?

Vă este greu să acceptați un refuz?

Vă opriți pentru a vă gândi înainte de a face ceva?

Dacă promiteți ceva, întotdeauna vă țineți de cuvînt?

Vi se schimbă adesea dispoziția?

În general, vorbiți și acționați repede, fără a vă opri pentru a reflecta asupra lucrurilor?

Vă simțiți vreodată pur și simplu indispus, fără a avea un motiv serios?

Ați face orice cînd sânteți pus la ambiție?

Sânteți vreodată timid când doriți să vorbiți cu o persoană de sex opus de care vă simțiți atras?

Vi se întâmplă să vă pierdeți, din când în când, cumpătul și să vă înfuriați?

Acționați deseori la inspirația de moment?

Vă necăjiți adesea pentru lucruri pe care nu trebuie să le spuneți sau să le faceți?

Preferați, de obicei, să citiți în loc să vă întîlniți cu alți oameni?

Puteți fi jignit cu ușurință?

Vă place să ieșiți des în oraș (la plimbare)?

Vi se întâmplă să aveți gânduri și idei care nu v-ar place să fie cunoscute de alții?

Vă simțiți uneori plin de vioiciune, iar alteori apatic?

Preferați să aveți prieteni puțini, dar aleși?

Deseori visați?

Cînd oamenii ridică tonul la dvs., răspundeți în același mod?

Deseori aveți sentimente de vinovăție?

Considerați că toate obișnuințele dvs. sînt bune și dezirabile?

De obicei vă puteți destinde și petrece foarte bine când participați la o petrecere veselă?

Credeți despre dvs. că sînteți foarte sensibil?

Cei din jur vă consideră foarte vioi?

După ce ați făcut un lucru important, vi se întîmplă deseori să aveți sentimentul că ați fi putut să-1 faceți mai bine?

Când sînteți cu alți oameni, sînteți în majoritatea cazurilor tăcut?

Bîrfiți cîteodată?

Vi se întîmplă să nu puteți dormi din cauza unor gînduri care vă preocupă?

Dacă doriți să vă informați asupra unei probleme, preferați să aflați răspunsul din cărți, în loc să discutați cu cineva despre acest lucru?

Aveți vreodată palpitații sau o greutate la inimă?

Vă place genul de muncă ce necesită multă atenție?

Aveți crize de tremurături și frisoane?

Ați declara întotdeauna la vamă tot ce aveți, dacă ați ști că nu v-ar prinde niciodată?

Vă displace să fiți într-o societate în care oamenii joacă feste unul altuia?

Sînteți o persoană iritabilă?

Vă place să faceți lucruri în care trebuie să acționați rapid?

Vă frămîntați în legătură cu anumite lucruri îngrozitoare care s-ar putea întîmplă?

Sînteți lent și lipsit de grabă în felul dvs. de a vă mișca?

Întîrziați deseori la întîlnire sau la serviciu?

Aveți deseori coșmaruri?

Vă place atît de mult să discutați, încît intrați cu ușurință în vorbă și cu necunoscuți?

Simțiți deseori dureri?

Dacă nu v-ați afla mai mult timp printre oameni, v-ați considera nefericit?

Vă considerați o persoană nervoasă?

Din toți oamenii pe care îi cunoașteți sînt unii care categoric nu vă plac?

Considerați că aveți suficientă încredere în dvs.?

Puteți fi cu ușurință jignit cînd oamenii vă găsesc defecte personale sau greșeli în muncă?

Vă este greu să vă distrați la o petrecere veselă?

Sînteți frămîntat de sentimente de inferioritate?

Vă este ușor să înviorați o petrecere plictisitoare?

Vorbiți cîteodată de lucruri despre care nu dețineți informații suficiente?

Sînteți îngrijorat în legătură cu sănătatea dvs.?

Vă place să faceți farse altora?

Suferiți de insomnie?

Tabelul de mai jos conține cheia răspunsurilor semnificative pentru factorii: sinceritate, extraversiune/ introversiune, nevrotism. Fiecare răspuns al subiectului care corespunde cu cheia de mai jos se egalează cu un punct.

Sinceritate:

Da: 6, 24, 36.

Nu: 12, 18,30,42,48,54.

Extraversiune/introversiune:

Da: l, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 39, 44, 46, 49, 53, 56.

Nu: 5, 15, 20, 29, 32, 34, 37, 42, 51.

Nevrotism:

Da: 2, 4, 7, 9, 11, 14, 16, 19, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43, 45, 47, 50, 52, 55, 57.

Modul de interpretare a factorului sinceritate

În cazul de față este vorba doar despre gradul de sinceritate al răspunsurilor și nicidecum despre nesinceritate ca trăsătură de personalitate.

Modul de interpretare a factorilor extraversiune/ introversiune și nevrotism

Anexa 2

Chestionarul de examinare a stilului de învățare (Honey și Mumford)

Instrucțiuni:Citiți, pe rând, cele 80 de enunțuri.

Bifați cu (+) enunțurile pe care mai mult le acceptați decât nu.

Bifați cu (-) enunțurile cu care mai mult sunteți în dezacord decât în acord.

Eu am reprezentări clare despre ce e corect și incorect, bine sau rău.

Eu deseori comit fapte absolut necugetate.

Eu prefere să spluționez problemele pas cu pas.

Eu consider că procedurile formale și normele încătușează oamenii.

Eu am reputația unei persoane rectilinii, fără menajamente.

Eu deseori mă conving de faptul că comportamentele dirijate de emoții sunt la fel de corecte ca și acele asupra cărora reflecteze îndelungat, le analizezi în detalii.

Îmi place cînd am suficient timp pentru pregătirea către lucru și îndeplinirea acestuia.

Eu întreb cu regularitate oamenii despre viziunile lor generale, despre ce gînduri.

Pentru mine cel mai important este rezultatul practic al activității.

Eu în permanență mă aflu în căutarea noului.

Cînd aflu despre o problemă sau o ideie nouă, imediat încep a mă gîndi cum pot fi aplicată în practică.

Îmi place autodisciplina, manifestată în respectarea dietei, efectuarea regulată a exercițiilor fizice, urmarea unui anumit mers al lucrurilor.

Mă mîndresc cu faptul că muncesc conștiincios.

Mă împac mai bine cu persoanele logice, care au structură analitică, decît cu persoanele impredictibile, iraționale.

Eu reflectez detaliat asupra informației accesibile mie și mă feresc de concluzii pripite.

Îmi place să iau decizii, cîntărind meticulos toate alternativele posibile.

Mă simt mai atras de ideile și gîndurile noi decît de cele uzuale.

Nu-mi place haosul, prefer ca toate să fie puse la locul lor.

Eu respect normele generale atîta timp cît le consider eficiente pentru lucru.

Îmi place să acționez în conformitate cu principiile generale.

În timpul discuțiilor îmi place să trec imediat la subiectul principal.

În interacținile ierarhice prefer ” să respect distanța”, să mențin relații formale cu oamenii.

Mă inspiră sarcinile noi, complicate.

Îmi place oamenii veseli, firești.

Înainte de a lua o decizie, studiez toate detaliile.

Îmivine gru să generez idei în mod impulsiv.

Consider că trebuie să treci din start la esența problemei.

Sunt suficient de atent/precaut ca să nu atrag concluzii pripite.

Prefer să mă documentez din cît mai multe surse: cu cît deții mai multe informație cu atît mai bine.

De obicei, mă enervează persoanele superficiale, care nu au o atitudine suficient de serioasă față de ceea ce se întimplă.

Eu mai întîi ascult părerea altora și apoi o expun pe a mea.

De obicei, îmi exprim sincer atitudinea.

În timpul sdiscuțiilor îmi place să observ/ urmăresc acțiunile celorlalți.

Prefer să reacționez la evenimente în mod flexibil, în corespundere cu situația, dar nu să o planific din timp.

Prefer tehnologiile noi: planificarea probabilistică, graficele de lucur, analiza sistematică.

Devin anxios/neliniștit atunci cînd trebuie să realizez un lucru în grabă, în termen- limită.

Pentru mine, criteriul de evaluare a ideilor este aplicabilitatea lor în practică.

Simt disconfort în compania persoanelor liniștite, echilibrate, gînditoare.

Deseori mă enervează persoanele care încearcă să anticipeze evenimentele.

Este mult mai important să savurezi prezentul decît să te gîndești la trecut sau la viitor.

Consider că hotărîrile bazate pe o gîndire meticuloasă a întregii informații sunt mult mai corecte decît cele luate în baza intuiției.

Eu ma strădui să aduc la perfecțiune tot ce fac.

În timpul discuțiilor, de obicei, îmi apar multe idei noi.

În timpul întîlnirilor de lucru eu contribui cu idei practice, reale.

Eu consider că în majoritatea cazurilor regulile există pentru a fi încălcate.

Prefer să mă distanțez de la situație și să reflectez asupra tuturor consecințelor.

Eu deseori observ locurile vulnerabile, contradicțiile în argumentele aduse de alții.

În general, eu vorbesc mai mult decît ascult.

Eu deseori identific soluțiile mai bune și mai practice.

Eu consider că prezentările în scris trebuie să fie succinte, la subiect.

Eu consider că gîndirea rațională, logică asigură reușita în lucru

Eu prefer să discut probleme concrete decît să întrețin discuții rituale/ de societate.

Mie îmi plac persoanele care care abordează problemele din perspective practice, și nu teoretice- pragmaticii, nu teoreticii.

În timpul discuțiilor eu deseori îmi ies din fire cînd persoanele se abat de la temă și fac observații neadecvate.

Dacă trebuie să pregătesc o prezentare, eu de obicei refac de nenumerate ori ciorna înainte de a alege varianta finală.

Îmi place să testez ideile în practică.

Îmi place să vorbesc mult.

Prefer să găsesc răspunsurile mergînd pe calea rațiunii logice.

În timpul discuțiilor, sunt persoana care apreciază real situația.

Înainte de a lua o decizie, eu prefer să examinez, să cîntăresc diferite variante de alternativă.

În timpul discuțiilor în contradictoriu, observ că eu, deseori, sunt cel mai obiectiv și imparțial.

În timpul discuției, eu mai curînd ocup o poziție mai curînd pasivă decît să iau inițiativa în propriile mîini.

Îmi place faptul că eu pot face corelații între sarcinile curente și cele de perspectivă.

Dacă lucrurile nu merg, eu, mai curînd, le las baltă.

Eu resping ideile “trăsnite” din cauza faptului că sunt ireale.

Înainte de a acționa, consider că este mai bine să cîntărești bine totul.

În general, eu mai mult ascult decît vorbesc.

Sunt intolerant cu persoanele care percep cu greu abordarea logică a problemei.

Din punctul meu de vedere, în majoritatea cazurilor, scopul scuză mijloacele.

Dacă sarcina de lucru o cere, poți uneori să lezezi sentimentele cuiva.

Eu consider că planurile și scopurile formale încătușează omul.

Eu, de regulă, sunt una din acele persoane care este considerată sufletul companiei.

Eu fac tot posibilul pentru îndeplinirea lucrului.

Eu mă plictisesc repede de munca sistematică, temeinică.

Îmi place să studiez teorii și principii fundamentale, care stau la baza lucrurilor și fenomenelor.

Îmi face întotdeauna plăcere să aflu părerea altora.

Îmi place cînd întrunirile decurg conform planului stabilit.

Eu evit discuțiile asupra subiectelor personale sau dubioase.

Îmi place dramatismul și tensiunea situațiilor critice.

Oamenii, deseori, mă consideră neîndurător, insensibil, dur.

Prelucrare

Fiecare afirmație bifată cu (+) primește un punct.

Afirmațiile bifate cu (-) primesc 0 puncte.

Înscrieți punctajul în tabelul ce urmează, corespunzător întrebării și răspunsului dat.

Calculați, pentru fiecare coloniță scorul obținut.

Colonița la care ați obținut cel mai mult punctaj reflectă stilul dvs prefrențial de învățare.