Manifestari Psihocomportamentale ale Copiilor cu Parinti Plecati la Munca In Strainatate

CUPRINS

Argument ………………………………………………………………………………p

Capitolul 1. Perioada adolescenței ……………………………….…………………p

1.1. Caracteristici generale ale evoluției adolescentului ………………………..p

1.2. Dezvoltarea biologică șl restructurarea conduitelor …………………………p

1.3. Dezvoltarea psihică …………………………………………………………p

1.4. Expansiunea personalității și a comportamentului ………………………….p

Capitolul 2. Importanța familiei în procesul de educare și învățare

al copilului ………………………………………………………………p

2.1. Familia – concept, definire ………………………………………………….p

2.2. Tipuri de familii ……………………………………………………………..p

2.3. Structura familiei ……………………………………………………………p

2.4. Funcțiile familiei ………………………………………………………………………………..p

2.5. Rolul familiei în protecția și educarea copilului ……………………………………..p

2.5.1. Nevoile copilului ………………………………………………………………………p

2.5.2. Modele parentale ………………………………………………………………………p

Capitolul 3. Fenomenul migrației si impactul asupra copilului ……………………….p

3.1. Migratia – concept, definitie …………………………………………………………………p

3.2. Tipurile de migrație și factorii implicați în procesul migrației ………..……p

3.3. Neglijarea copiilor prin plecarea părinților în străinătate…………………….p

3.4. Migrația-factor destabilizator al familiei ……………………………………p

3.4.1. Consecințele migrației asupra familiei ………………………………p

3.4.2. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor …………………………..p

Capitolul 4. Manifestări psihocomportamentale ale copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate …………………………………………………………………..p

4.1. Anxietatea de separare ……………………………………………………………………….p

4.2. Fobiile ………………………………………………………………………………………………p

4.3. Depresia …………………………………………………………………………………………….p

4.4. Tentative de suicid ……………………………………………………………………………..p

4.5. Comportamentul deviant si formele de manifestare a deviantei scolare ……..p

4.5.1. Comportamentul deviant – continut si semnificatie ………………………p

4.5.2. Formele de manifestare ale devianței școlare ……………………….p

4.5.3. Cauzele care determină comportamentul deviant……………………p

Capitolul 5. Obiectivele și ipotezele cercetării………………………………………………….p

5.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………………p

5.2. Ipotezele cercetării …………………………………………………………..p

5.3. Lotul de subiecți …………………………………………………………….p

5.4. Prezentarea instrumentelor ………………………………………………….p

5.5 Design experimental …………………………………………………………p

Capitolul 6. Metodologia cercetări ……………………………………………………………….p

6.1. Prezentarea analizei datelor …………………………………………………p

6.2. Interpretarea rezultatelor …………………………………………………….p

6.3. Concluzii preliminare ……………………………………………………… p

Capitolul 7. Program de intervenție centrat pe dezvoltare personal ………………..p

Capitolul 8. Concluzii și discuții finale ……………………………………………………………p

Anexe ………………………………………………………………………………… p

Bibliografie ……………………………………………………………………………p

Capitolul 1

Perioada adolescenței

1.1. Caracteristici generale ale evoluției adolescentului

1.2. Dezvoltarea biologică șl restructurarea conduitelor

1.3. Dezvoltarea psihică

1.4. Expansiunea personalității și a comportamentului

Capitolul 1

PERIOADA ADOLESCENȚEI

CARACTERISTICI GENERALE ALE EVOLUȚIEI ADOLESCENTULUI

Perioada adolescenței (14/15 – 18/25 ani) mai este denumită și ca perioadă a școlarului mare.

Dacă în pubertate se înregistrează un puseu de creștere, în perioada adolescenței se produce o dezvoltare intensă în plan psihic și se stabilizează structurile de personalitate.

Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru și spre adoptarea unei conformații apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase și de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcții, cu evoluții mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite și noi modalități de relaționare cu cei din jur, forme originale de înțelegere și adaptare. Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existența unor conflicte și trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspirațiilor și cu tendința de a evita teama față de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist și un luptător activ pentru îndeplinirea dorințelor sale, un original tn adaptarea soluțiilor urmărite, în modul de a privi și de a se adapta la lumea înconjurătoare (Verza, 2003, p189).

Acestea sunt o parte din motivele pentru care adolescența este atât de controversată de o serie de specialiști. Astfel, adolescența este apreciată în mod drferit, fiind numită “vârsta de aur”, “vârsta ingrată”, “vârsta marilor elanuri”, “vârsta dramei", “vârsta crizelor”, “anxietății, nesiguranței, insatisfacției", “vârsta integrării sociale", “vârsta participării la progresul social”, “vârsta contestației, marginalității, subculturii” ș.a. în felul acesta, adolescența este privită nu numai prin prisma concepției autorilor respectivi, ci și ca o interpretare a condiționărilor și transformărilor multiple ce intervin în perioada respectivă a vieții.

Mai cu seamă pentru prima parte a perioadei, adolescentul, în plan comportamental, oscilează între copilărie și maturitate, visează și este preocupat de viitor, trăiește intens sentimental, dar este labil în relațiile cu sexul opus, este dornic de a ști și a învăța, dar efortul depus nu este prea constant, este nemulțumit de alții, dar față de sirie adoptă un ușor narcisism. Treptat, dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează în deosebi sub raport social și cultural, îl face să devină avid de cunoaștere și de participare cu responsabilitate, în deplină cunoștință de cauză, la activități cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, știință, tehnică.

DEZVOLTAREA BIOLOGICĂ Șl RESTRUCTURAREA CONDUITELOR

Transformările din planul fizic, deși nu sunt spectaculoase, imprimă caracteristici stabile, asemănătoare adultului. Astfel, unele măsurători pun în evidență faptul că între 14 și 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă și se apropie de finalizare osificarea diferitelor părți ale craniului. Dar procesul de osificare al scheletului se realizează progresiv și se încheie între 20 și 25 de ani ca ulterior, până la bătrânețe, să se producă modificări în compoziția chimică a țesutului osos (Șchiopu și Verza, 1995, p209).

Concomitent, se dezvoltă volumul mușchilor și se mărește forța musculară. O dezvoltare mai intensă se înregistrează, la începutul perioadei adolescenței, la nivelul mușchilor mari ca apoi, întregul proces să se extindă și la nivelul mușchilor mici, ceea ce influențează perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constată și o stabilizare relativă a creșterii adolescenților în înălțime și greutate, dar, frecvent, acest fenomen se corelează cu alimentația și cu condițiile de activitate. Prin unele măsurători, s-a pus în evidență o creștere în înălțime, între 20-30 cm, iar în greutate, 4-5 kg anual. în funcție de maturizarea sexuală precoce, se produce și o creștere statuară mai timpurie și mai rapidă (Verza și Verza, 2000, p200).

Cercetările efectuate au demonstrat existența unor dife-rențe, ce sunt specifice sexului. Ca atare, tot mai evident adolescentele capătă o înfățișare generală feminină, concretizată în proeminența bustului și conformația bazinului, dezvoltarea șoldurilor, au craniul mai mic, fața mai scurtă, forme mai rotunde, existența unei grăsimi mai accentuate pe partea superioară a coapsei, pe șezut ș.a. Și conduitele motrice și acționale poartă pecetea sexului. Fetele au conduite feminine complexe din care transpar acțiuni erotizante, ce pot fi distinse la nivelul mimicii și pantomimicii, în expresivitatea feței și a ochilor, la nivelul vestimentației și podoabei capilare, iar băieții manifestă o gestică semnificativă pentru dezvoltarea vieții afective și sexuale cu conduite atente și controlate față de sexul opus.

Așadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă, spre un anumit echilibru și stabilizare, în timp ce evoluția psihică se realizează, prin tensiuni și conflicte, adeseori, cu salturi calitative și constitutive de la o funcție la alta, de la un proces la altul. Totuși, se constată un anumit paralelism între dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) și cea psihică, cu o evoluție pertinentă spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenților în rezolvarea complicatelor probleme ale lumii contemporane. Aspirațiile, dorințele de afirmare, interesele, motivațiile etc. exprimă noi metamorfozări care duc la elaborarea de comportamente participative la viața socială (Piaget, 1980, p154).

După pubertate, tânărul trăiește mai intens ieșirea din societatea de tip tutelar, familial și școlar și intrarea în viața culturai-socială sau într-o formă școlară mai complexă. Având în vedere caracteristicile biopsihice și modelul integrării sociale, putem desprinde, în cadrul acestei perioade, următoarele trei subperioade (Verza și Verza, 2000, p200):

a) Subperioada preadolescenței (14-16 ani), ce se caracterizează prin stabilizarea maturizării biologice, dezvoltarea conștiinței, în general, și a conștiinței de sine, în special. Dezvoltarea psihică este intensă și încărcată de conflicte interioare și ca urmare a menținerii unor stări de agitație și impulsivitate, a unor momente de neliniște și anxietate. Identitatea de sine și adoptarea de comportamente individuale se dezvoltă sub influența planurilor intelectuale și de relaționare.

Interesele se diversifică pe direcția unor roluri pentru care se manifestă dorința de exercitare sau pentru care apar preferințe în situațiile ocupaționale legate de lectură, filme, TV, tehnică. Prin acestea se satisface dorința de afirmare personală, ce conține componente ale socializării. Atitudinile și acțiunile sunt tot mai impregnante de planurile intelectual- afective, ceea ce modelează viața interioară;

b) Subperioada adolescenței propriu-zisă (16-18 ani) este centrată pe o intelectualizare intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca însemn al personalității complexe. Notele personale și specifice se exprimă în atitudini de independență și în îndeplinirea unor responsabilități prin care adolescentul să se poată afirma și autodepăși. Adolescentul afișează o demnitate bazată pe valorile culturale și morale, în care încearcă să demonstreze simț critic și originalitate. Expansiunea personalității se realizează prin socializarea aspirațiilor, a manifestării vocaționale și profesionale devenind dornic de confruntare și competiție.

Deși, din punct de vedere psihologic, adolescentul este pregătit pentru a răspunde dificultăților ivite, în plan biologic se menține o oarecare fragilitate la boli (TBC, nevroze, psihoze) și la conduite deviante pe un fond de condiționare tensională și de adaptare dificilă;

c) Subperioada adolescenței prelungite (18-20/25 ani) este înglobată de mulți autori în perioada adolescenței, dar sunt unii care o includ în perioada tinereții. Independența este dobândită în bună măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalității și afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viața social- culturală crește și se nuanțează, ca și pentru dobândirea unui statut profesional cât mai complex.

În îmbrăcăminte și comportament se adoptă atitudini moderniste. Se trăiește intens sentimental, deși se manifestă o anumită instabilitate în plan afectiv. în același timp, se învață rolul sexual și au loc angajări matrimoniale, ceea ce duce la adoptarea de noi responsabilități legate de întemeierea unei familii.

DEZVOLTAREA PSIHICĂ

Luând în considerație aspectele generale ale întregii perioade, se pot evidenția o serie de caracteristici ce îi dau o notă de specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane. Astfel, printre cele mai semnificative subliniem dezvoltarea conștiinței și a conștiinței de sine, în care sunt implicate identitatea egoului și plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat, obiectiv și subiectiv, cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală și de descoperirea dimensiunilor realității sociale. Demnitatea și onoarea, la care aspiră atât de mult, sunt influențate de experiențele personale și de acumulări în plan socio-cultural și profesional.

Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrante, de nesiguranță și de dependență. Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilitatea trăsăturilor de personalitate în care cerința de exprimare aptitudinală și atitudinală devine condiție a afirmării. Din această perspectivă, E. Erikson a analizat specificul adolescenței în care constituirea identității personale, cu accent pe implicarea conștiinței de sine, devine punctul central interpretativ și de evidențiere a carac-teristicilor ce o definesc (Neveanu, 1969).

În dezvoltarea conștiinței de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în amănunțime și cu un fel de admirație, ceea ce dă o notă de ușor narcisism. W. James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se creează între "eu” și "sine". Personalitatea este alcătuită dintr-un nucleu format din eu și sine, ceea ce îi dă un caracter de dualitate. Eul este cel ce cunoaște și este conștient, iar șinele reprezintă latura cunoscută. Șinele poate fi material și se referă la tot ceea ce posedă persoana social, în care este implicat rolul și statutul cu identitatea ce o formează și în fine, șinele spiritual ca expresie a activității psihice în care se remarcă "sanctuarul emoțiilor și dorințelor”.

În toate cele trei ipostaze, percepția de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. Când intervin eșecuri în adaptare (școlară sau profesională) sau când estimația de sine este joasă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forțele proprii, nu manifestă inițiativă și perseverență în activitate. Pe fondul unor succese și a expectanței de sine înalte, manifestă încredere, putere de acțiune, dorință de a învinge dificultățile, autoconștiința onoarei și datoriei etc. în obținerea acestor imagini, adolescentul se raportează la cei din jur și ia în considerație atitudinea acestora față de el. Matricea relațiilor socio-culturale este percepută convergent sau divergent și provoacă proiecția trăsăturilor ce le are fiecare. Este ceea ce H. Wallon înțelegea prin exprimarea relației dintre eu sau sine și "alter”, care contribuie la dimensionarea identității și a identificării.

Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condiții de dependență sau în situațiile în care se mențin forme infantile ale independenței. Formele dependenței materiale, emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori) pot provoca frustrații și conflicte între adolescent și părinți, estompând exprimarea disponibilităților tânărului. Datorită acestora se ajunge la comportamente rigide sau lejere care își pun pecetea asupra modului cum evoluează personalitatea (Verza, 2003, p109).

În adolescență, apariția conflictelor și a frustrațiilor este relativ frecventă, dar ele nu au un caracter devastator, așa cum încearcă unii autori să le dea o anumită turnură spre patologizare. Ca atare, apar conflicte pubertare, manifestate în relația căutării de sine și raportarea la modul de a fi și a se comporta a celor din jurul copilului, conflicte din prima perioadă a adolescenței apărute pe baza aspirațiilor formate și nivelul realizării efective de sine, conflicte din perioada adolescenței propriu-zise rezultate din îndeplinirea rolului și statutului, a relației dintre vocație și exercitarea unei anumite profesiuni etc. Acestea mobilizează eforturile adolescentului în afirmarea potențialului său și în raportarea expectațiilor sale la situațiile reale.

În literatura de specialitate se subliniază că dezvoltarea comportamentelor adolescentului se face și sub semnul evoluției erotismului. Se semnalează faptul că, deși tânărul este matur și viril, conduita sexuală este labilă, neorganizată și anxioasă. Dar cu timpul, în adolescența prelungită, se manifestă o afecțiune puternică și matură, în care conduita sexuală devine complexă și adaptată la realitate ( Zisulescu, 1968,

p 41).

Relațiile dintre fete și băieți sunt mai relaxate, contactele mai intime și diverse, iar atitudinea față de adulți mai permisivă, admirativă și afectivă. M. Debesse arată că adolescența, ca vârstă a entuziasmului și a exaltării, înlocuiește neliniștea puberului.

Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziții de cunoștințe și disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se apelează la forme verbale precise și elevate. Se evidențiază gândirea discursivă și se constituie concepția despre lume și viață, ce îmbracă forma unei beții orgolioase, cum spune H. Ey. Aceste progrese din planul gândirii apar, pregnant, în expunerile originale și autocontrolate. Vehicularea cunoștințelor se bazează pe memoria logică, ce atinge și ea o dezvoltare complexă. Se organizează mecanismele mnezice și se adoptă un stil propriu în memorare cu efecte deosebite în învățare. Năzuința de a deveni cult este foarte mare și pentru aceasta citește mult, este receptiv la informațiile cu care vine în contact. Inteligența se maturizează astfel încât la 16-18 ani ea atinge un nivel maxim de operativitate. Dorința de a se diferenția net de ceilalți nu înseamnă ceea ce se vehiculează atât de mult în literatura de specialitate, prin sintagma "criză de originalitate”. Adolescentul vrea să fie unic chiar, și prin modul pe care îl adoptă, în a se iscăli, dar mai presus de aceasta, el aspiră la admirația și respectul celor din jur.

Bazat pe evoluția intelectuală, Jean Rousselet relevă trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma și de a fi unic în felul său (Verza, 2003, p 109). Prima este conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învățat sau i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste, contrazice pe alții fără temei, îi ironizează, utilizează un limbaj ieșit din comun cu atitudini pline de ironie etc. A doua este conduita închiderii în sine, din care transpare o autoanaliză și cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunoașterea de sine și disecarea comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate și închiderea în sine. A treia formă este aceea a conduitei exaltării și afirmării prin care se caută confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacități fizice, intelectuale și afectiv-motivaționale adoptând, adeseori, atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale. Asemenea caracteristici ale conduitelor se manifestă prin toate formele activității psihice, dar unele din acestea sunt într-o stare mai activă față de altele.

Ca atare, se adoptă exigențe tot mai mari în exprimare, în discursurile coerente și contradictorii, în situațiile de informare, de confesiune. Limbajul se nuanțează și câștigă în melodicitate, vocabularul conține concepte abstracte ce fac posibilă cuprinderea unui larg câmp de evenimente. Creșterea capacității de verbalizare, a percepțiilor și imaginilor, a evenimentelor și situațiilor, a emoțiilor și cunoștințelor determină o extindere a comunicării și proiecției personalității. Dezvoltarea psihică poate contribui la elaborarea precoce a unor producții literare, muzicale și tehnico-științifice. Sunt cunoscute multe cazuri de adolescenți care au devenit mari creatori și s-au impus ca personalități într-un domeniu ori în altul. Din același unghi de vedere, se poate remarca și aviditatea adolescenților față de cunoaștere. Ei sunt mari consumatori de cultură, antrenându-se cu fervoare în lecturi, vizionarea de teatru, film, emisiuni TV, ascultă muzică modernă etc. Romanele de aventuri și de dragoste sunt preferate ca apoi să se intereseze asiduu de știință și de descoperiri. Acestea contribuie la satisfacerea motivației pentru rolurile prospective și la atingerea statutului de lider informai. Adolescentul conștientizează limitele ce le are în asimilarea cunoștințelor și trăiește stări de anxietate în raport cu domeniile ce intră sub incidența ignoranței.

Conștientizarea ignoranței se realizează cu dificultate, iar atunci când se produce acest fenomen, se adoptă o atitudine pozitivă față de instruire și o tendință de a acumula cât mai multe informații. Evoluția conceptului de ignoranță este în funcție de o serie de factori, cum ar fi: dezvoltarea mentală, vârstă cronologică, motivație, trăsături de personalitate etc. Într-un experiment s-a constatat că la puberi conceptul de ignoranță este confuz, iar cel de știință este relativ exaltat (Crețu, 1994, p136). Odată cu adolescența se produc o serie de modificări ce se accentuează pe măsura înaintării în vârstă. Aceștia iau în considerație perimarea morală a cunoștințelor și definirea ignoranței ca nonva- loare. În acest context, apar distanțe de mentalitate cu privire la receptivitate și înțelegere între adolescenții foarte buni la învățătură, mediocrii și slabi. Astfel, cei foarte buni fac considerații sincere și coerente pe marginea chestionarului aplicat referitor la domeniile ignoranței, științei și cunoașterii; adolescenții mediocrii apelează la răspunsuri retorice și cu relative contradicții, iar la cei slabi apar răspunsuri confuze, lacunare, stereotipe. Referitor la abordarea domeniului științei, răspun¬surile sunt mai conștiente, ca urmare a centrării pe cunoștințe și aspirații. în final, rezultă corelații între conștientizarea ignoranței și inteligenței, pe de o parte, trăirea subiectivă a ignoranței și implicarea zonelor personalității, pe de altă parte.

Adolescentul conștientizează și alte situații care sunt mai puțin plăcute, conflictuale și tensionale. Spre exemplu, pierderea unei persoane apropiate (părinți, bunici, prieteni) determină stări anxioase din care conștientizează ireversibilul și îi provoacă o depresiune în plan interior. Cumulate aceste trăiri cu alte șocuri, insuccese profesionale, școlare, sentimentale creează crize intense și fragilizări ale personalității cu com¬portamente de incertitudine.

Margaret Mead analizează influențele de cultură și mentalitate asupra adolescentului în societatea americană, arătând că acestea pot determina și o serie de trăiri negative ce îl fragilizează pe subiect. Astfel, autoarea arată că sexualitatea adolescenților este dezaprobată și considerată ca un păcat până la căsătorie, ceea ce poate duce la fragilitate, lipsă de compatibilitate cu partenerul de mariaj și la instalarea unor tulburări emoționale. Aceeași autoare a menționat și alte dis-torsiuni caracteristice perioadei adolescenței și care afectează continuitatea în dezvoltare (Oprescu, 1996, p81). O dependență prea mare față de părinți și educatori sau cerința exprimată față de adolescenți de a se comporta ca adulții în timp ce rămân dependenți de ei nu sunt menite să dezvolte spiritul de responsabilitate, facilitează stresul și anxietatea.

În aceeași ordine de idei, Bianka Zazzo vorbește de "vârsta integrată" a adolescenților din perspectiva transformărilor biologice și psihologice în relație cu unele atitudini rigide din partea adulților, cu neînțelegerea comportamentului acestora, ceea ce poate duce la conflicte și comportamente inadaptate.

Din fericire, adolescentul depășește relativ ușor asemenea stări și învinge obstacole prin antrenarea în activități ce îi aduc momente de fericire. Expansiunea interrelațiilor personale și sociale îl antrenează pe adolescent într-un context mai larg al integrării în activitate și a adoptării unor strategii compensatorii care duc la echilibrarea personalității. Integrarea în grup constituie o latură a satisfacerii dorinței de comunicare, de relaționare și adaptare la formele de activitate specifice pentru această perioadă. în acest context, se formează calități de demnitate și responsabilitate, de erodare a mentalităților infantile cu privire la aportul social și profesional în care îi implică cerințele vieții. În confruntarea cu aceste opțiuni profesionale și sociale, adolescentul își clarifică condițiile în care trăiește și eventualele roluri prospective spre care aspiră.

Comportamentele de învățare capătă și ele un anumit specific pentru această perioadă, dat fiind faptul că sunt numeroase forme ale inteligenței, ale afectivității și ale motivației ce imprimă întregii activități un caracter selectiv și o încărcătură de investiții psihice complexe. Aceste forme îl plasează pe adolescent într-un context mai larg în care se exprimă atributele adaptării. Din această perspectivă, J.Piaget corelează adaptarea cu învățarea și inteligența. Astfel, el a considerat că inteligența se exprimă prin acomodare și asimilare, însușiri ce se pot acorda, în egală măsură și adaptării (Piaget, 2012, p138). Fenomenul, ca atare, este deosebit de activ atunci când adolescentul manifestă o motivație corespunzătoare pentru învățare și produce distorsiuni, când pe fondul unei inteligențe remarcabile apar oscilații, inegalități cu implicări parțiale și selective în activitate. Adaptarea adolescentului la viața școlară este facilitată de capacitatea decodificării de cunoștințe, imagini și reprezentări pe care le ordonează, le seriază și le include în sisteme ale cogniției și comprehesiunii ce îi sunt caracteristice.

Formele învățării organizate se mențin, în bună măsură, la această vârstă, dar învățarea incidentală cauzată de relațiile speciale în care este antrenat adolescentul are o mare influență formativă și se realizează sub presiunea exploziei informaționale. Încă din copilărie, se stratifică formele învățării incidentale, neorganizate și se stochează în adolescență prin programe mai complexe și prin algoritmi de lucru ai memoriei care se formează prin învățarea organizată. În învățarea incidentală acționează structuri emoționale și motivaționale, în care informațiile evenimenționale sunt legate direct de adaptarea socială și de dezvoltarea interrelațiilor cu cei din jur, în care roiurile și statutele se stratifică continuu. Astfel, învățarea organizată (instruirea), învățarea incidentală și învățarea socială creează un cadru coerent în acumularea unui set complex de cunoștințe și de dezvoltare a personalității ce determină noi forme comportamentale bazate pe valori și idealuri sociale. Se constituie “ereditatea socială”, prin care se acumulează și se transmit obiceiuri, tradiții, moravuri, cutume ce duc la perceperea identității de neam și de țară cu conturarea sentimentelor de apartenență. Performanțele realizate și progresele exprimate în acceptarea validității informațiilor sunt legate de controlul inteligenței, a acumulărilor mnezice ale sinelui și ale perso-nalității și se ajunge la organizarea de sisteme complexe cu funcții decizionale ale acțiunilor și ale dezvoltării idealului de sine. Dacă în pubertate memoria de scurtă durată este foarte activă, în adolescență memoria de lungă durată se organizează prin acumulări și stocări de informații cu ajutorul algoritmilor de organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea și decodificarea factorilor cu care se operează. Teoriile învățării, fundamentale în psihologie și pedagogie, se referă la modalități diferite de achiziții prin care se poate evalua influenta mediului asupra organismului și dobândirea de comportamente în relație cu acestea. Ca urmare, prin instrucție și educație vor fi organizate procese complexe de interacțiune între educator și educat ce duc la cristalizarea de atitudini și expectații ca filtre evaluative ale comportamentului propriu și ale comportamentului celor din jur. În acest context se plasează și preferința adolescentului pentru un anumit domeniu sau pentru un anumit cadru didactic. În copilărie, preferința pentru un cadru didactic determină, adeseori, orientarea expresă pentru o anumită materie, iar în adolescență, domeniul are o semnificație majoră și interesul pentru cadru didactic poate fi apreciat în măsura în care este un bun specialist al domeniului respectiv. Angajarea adolescenților în activitatea de învățare și în stocarea de informații se realizează în conformitate cu anumiți patterni personali specifici. "Personalitatea, în întregime, își datorează liajul și consistența sa formativă memoriei și capitalurilor ei. Ea construiește tezaurul cognitiv" (Șchiopu și Verza, E., 1995). Și evocarea de evenimente denotă o anumită orientare a subiectului în care sunt implicate atitudini, motivații, filtrarea acestora, aprecierea consecințelor și raportarea la modul în care este perceput, printr-un asemenea demers, de cei din jur. Așa de exemplu, puberii sunt mai centrați pe evocarea de evenimente plăcute în timp ce adolescenții evocă situații din care transpar evenimente culturale, sociale cenzurate de conștiință și cu interpretări ce pun în evidență dilatarea, afirmarea de sine. Gândirea și capacitatea de exprimare accentuează diferențele pe aceste planuri. Într-un experiment, P. Popescu-Neveanu a solicitat unor subiecți alcătuirea de texte care să conțină episoade descriptive epice și comentarii abstracte. În urma analizei rezultatelor obținute, a constatat că subiecții cu gândire predominant intuitivă s-au axat pe episoade descriptive, iar cei cu gândire reflexivă, pe episoade cu comentarii abstracte. Experimente similare, efectuate la puberi și adolescenți, au pus în evidență amplificări și adăugiri de concretisme, substituiri, deplasări și completări care duc la finalizarea povestirilor pentru puberi, existența de date explicative cu respectarea firului epic, cu comentarii reflexive din care nu lipsesc divagații cu caracter de replică pentru ad-lescenți.

Dezvoltarea limbajului și creșterea debitului verbal denotă un salt remarcabil, ca urmare a organizării sensurilor și semnificațiilor ce intervin în comunicare. Se manifestă și o capacitate verbală creatoare ce pune în evidență complexitatea și operativitatea structurilor intelectuale. Adolescenții sunt preocupați de folosirea unui limbaj elevat, dar și de adoptarea unei forme nonconformiste care să dea note personale exprimării sale. Din acest ultim aspect, amintim folosirea jargoanelor școlare și cuvinte ce se constituie prin mixtiuni ale vorbirii din vocabularul diferitelor discipline sau din limbajul curent și cuvinte din limbajul pitoresc al tineretului, ce apelează la elemente de prețiozitate sau la o valoare necultivată. Acordând credit teoriei lui N. Chomsky, ce consideră limbajul ca o structură generativă, înnăscută, adolescentul are capacitatea de a folosi combinații de flexionări în nenumărate situații a cuvintelor ce sunt învățate.

Referindu-se la varietatea formelor de învățare specifice adolescenților, Gagné le menționează pe următoarele:

învățarea prin ghidaj emoțional, când educatorul aprobă sau dezaprobă, sancționează sau stimulează prin discursul verbal sau pantomimică activitatea respectivă;

învățarea cu ajutorul stimulilor relevanți, în care predomină acumulările informaționale utilizându-se dintr-o limbă străină cuvinte și propoziții, care permit stabilirea relațiilor sociale sau dintr-o știință înrudită, care pun în evidență elementele relevante ale paradigmelor respective;

învățarea de algoritmi aplicativi, care facilitează însușirea tehnicilor în acumularea informațională;

învățarea cu algoritmi ce conțin paradigmele domeniului;

învățarea de cunoștințe, prin intermediul potențialului verbal evocator de experiență;

învățarea prin discriminare multiplă, accentuându-se paradigma și abaterile semnificative ale elementelor la care se referă;

învățarea sistemelor de rezolvare și a determinanțelor incluse într-o astfel de activitate.

Strategiile rafinate ale învățării, întâlnite la adolescenți, presupun aspirații și interese variate, cu stimulări complexe ale potențialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică, întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a întregii activități psihice și comportamentale. Astfel, cu ajutorul gândirii și al limbajului se operează cu simboluri, concepte, imagini, scheme și reprezentări, generalizări și abstractizări care organizează direcțiile mișcării intelectuale. Până la vârsta de 17-18 ani, gândirea se realizează după o formulă combinatorie ipotetico-deductivă, complexă, iar între 20-24 de ani (adolescența prelungită), sensurile potențiale implicate în activitatea psihică superioară permit extinderea însușirilor sau atributelor, ale relațiilor și conceptelor la generalitățile și cauzalitățile cu care se operează. Unii autori apreciază că la 16-18 ani, inteligența atinge nivelul maxim de operativitate și implicarea acesteia în rezolvările de probleme denotă maturizarea ei (Verza E., în Oprescu ,1996, p 92) . Conștienți de forța inteligenței și gândirii, adolescenții manifestă tot mai frecvent preferințe pentru învățarea bazată pe argumentație și asociații complexe în detrimentul învățării prin memorare. Apelarea, din această perspectivă, la utilizarea expresă a formelor inteligenței (concretă, abstractă, socială) exprimă potențialul individual al fiecăruia și diferențele ce apar între adolescenți. Se ajunge, astfel, la activități mai mult sau mai puțin originale și creative ce definesc personalitatea tânărului. Literatura psihologică evidențiază că tinerii inteligenți sunt creativi, sunt activi, sociabili, agitați, cu tendința de a atrage atenția, debordanți și dornici de a învinge plictiseala; cei cu inteligentă medie sunt prudenți, lipsiți de siguranță, mai puțin sociabili, dar autocritici până la devalorizarea activității lor; cei cu inteligență slabă, paradoxal, sunt mai siguri și mai puțin ezitanți, manifestă o sociabilitate mai bună și o oarecare expansiune socială, iar adolescenții cu retarduri intelectuale sunt slabi creativi și se relaționează fără o fundamentare realistă evidentă. În genere, tinerii foarte inteligenți și foarte creativi manifestă comportamente mai degajate, mai independente și cu dorințe de autoperfecționare. Aceștia sunt și mai nonconformiști, fenomen activ în respingerea aspectelor convenționale și de afirmare a autorității ce pot duce după M. Debesse, la ceea ce el a numit criza de originalitate.

EXPANSIUNEA PERSONALITĂȚII Șl A COMPORTAMENTULUI

Întregul sistem atitudinal al adolescentului față de cei din jur este legat și de nevoia de afecțiune și de a se confesa în raport cu primele sale flirturi. Astfel, se trăiesc noi experiențe în care domină afirmarea eului și tendința de manifestare a disprețului față de familie, deoarece adolescentul începe să capete convingerea că se află la vârsta adultă. În același timp, este sensibil față de situația de respingere și față de judecata adultului, deși se poate găsi în opoziție cu acesta. Apare, așadar, o ambiguitate comportamentală ce se transpune în forme de timiditate și de confruntare, în care conflictele și frustrațiile pot deveni acute. Încearcă, prin toate mijloacele, să se plaseze în originalitate și să nu cadă în conformism. Pentru aceasta, vestimentația trebuie să fie deosebită, chiar dacă nu este acceptată, muzica să cânte cât mai mult, camera să fie dezordonată, limbajul să fie încărcat de simbolisme bulevardiere cu tendința de a provoca etc. Evident, conflictele de autoritate depășesc cadrul familiei și sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă tânărului mai multă independență în luarea deciziilor și manifestarea unor forme comportamentale în care adultul să nu mai dicteze asupra vârstei când are voie să fumeze, să nu mai fixeze ora de venire acasă seara, să nu mai spună când să te dai cu un ruj prima dată etc (Verza și Verza, 2000, p 191).

Adolescentul rămâne încă, în bună măsură, dependent de familie, dar se străduiește tot mai mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulți apar dificultăți în adoptarea celor mai favorabile forme de relaționare cu adolescenții pentru a evita eventualele conflicte. Situațiile extreme, cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent, ca și al unuia prea rigid cu interdicții exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, deoarece se mențin stările tensionale și se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului în propria sa socializare. Familia este și ea afectată deoarece îi scade forța de influențare și este tot mai des evitată în luarea unor hotărâri de către tânăr. Ca atare, relațiile dintre familie și adolescent se deteriorează, ceea ce determină repercusiuni negative și asupra adaptării generale a tânărului din perioada de vârstă ulterioară.

Adolescentul se construiește pe sine prin continue căutări și diferențieri față de alții, din care nu lipsesc tensiunile, conflictele și frustrările. Personalitatea nu evoluează fn mod linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate si chiar dizarmonii din care se dezvoltă o serie de structuri pozitive sau negative, dependente de condițiile factorilor educaționali sociali și de cei ce țin de dobândirea unor particularități ereditare. Posibilitățile reduse de adaptare și de integrare, neputința adolescentului și de a se racorda la structurile social-profesionale și frecventele eșecuri, insuccese, dezamăgiri, anxietăți pot genera comportamente nefaste, deviante și chiar de suicid. Dimpotrivă, când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaștere sunt realiste și însoțite de satisfacții, când are posibilitatea de a-și valoriza propriile calități, comportamentele cunosc o ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător. Astfel, mișcările sterile, ce caracterizează prima parte a vârstei adolescentine, sunt înlocuite de dorințe de realizare Personală, concretizate într-o muncă asiduă de cunoaștere, decreație, de elaborare a unor produse prin activitate care să-l definească și să-l evidențieze ca personalitate unică (Verza, 2003, p111).

Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască și să se autoevalueze în raport cu realizările sale și ale altora. El se întreabă, adeseori, “cine sunt eu ?", iar răspunsurile ce și le dă se bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenți, chiar de pe la 16 ani, iar pentru alții la 18 ani. în acest context, M. Debesse afirmă că adolescența are două funcții: prima este funcția de adaptare la mediu, când subiectul își formează deprinderi și obișnuințe pentru a putea răspunde la solicitările exterioare în scopul integrării sociale, iar a doua, funcția de depășire ce joacă rolul unui resort, ducând la tendința subiectului nu numai de a depăși copilăria, ci și unele secvențe, chiar și vârsta adultă. Așa se face că unii adolescenți sunt dornici de autodepășire, sunt în permanentă stare de căutare, nu sunt mulțumiți de ceea ce fac, manifestă tendințe spre perfecționism, în timp ce alții, sunt mai împăcați în ceea ce fac și au realizat, sunt mai docili și se orientează în adaptare prin ceea ce îi spun alții că trebuie urmat.

În desfășurarea conduitelor umane, motivația ocupă un rol important. Alături de abilități și atitudini, motivația energizează sau estompează rezervele psihice, întreține starea tensională sau o inhibă și în felul acesta se creează modalitățile acționale de o anumită factură și intensitate (Șchipu și Verza, 1995, p 231). Condițiile în care se desfășoară activitatea influențează și ele motivația, ca variabilă intermediară de natură psihică foarte sensibilă la modificările ce au loc în mediu. Așadar, se poate sublinia ideea că orice activitate umană are la bază o formă sau alta de motivație din care se constituie motivul. Prin intermediul acestuia se realizează selectarea și ierarhizarea scopurilor și intereselor, ajungându-se la formarea de aspirații în care componenta afectivă este deosebit de activă în adolescență. Din intersectarea motivației și a afectivității, la adolescent, se constituie o serie de comportamente ce sunt legate de conduite de amor propriu, politețe, reticențe, evitare, rușine, bunăvoință, compasiune etc. Complexitatea comportamentelor, ce caracterizează adolescentul, este amplificată și de varietatea trebuințelor care se activează mai mult sau mai puțin, în raport de situația dată și de aspirațiile ce le are fiecare.

Prin combinarea diferitelor trebuințe și interese se crează aspirații ca forme proiective cu mare încărcătură cognitiv – emoțională. Prin acestea iau naștere dispozițiile ce mediază stările de exaltare și depresie. În condiții favorabile de viață, la adolescent, predomină dispozițiile pozitive cu manifestări de conduite în care așa cum spune M. Ralea ”totul este ingeniu, proaspăt, nou și tulburător” (Ralea în Verza, 2003, p 109). Ca atare, adolescentul se simte fericit, plin de fantezie, cu visuri de erou în care proiecția viitorului nu are limite. Pe aceste baze, socializarea și erotizarea investițiilor psihice, legate de scopuri, interese, idealuri, aspirații, contribuie la organizarea structurilor de personalitate și manifestarea de comportamente complexe.Asemenea comportamente se extind în toate formele de activitate ale adolescentului, începând cu cele de tip ludic și loisir. Ca urmare a caracteristicilor de personalitate, jocurile și distracțiile parcurg etape importante și semnificative pentru evoluția psihică. Conduita adolescentului, în asemenea forme, se nuanțează și răspunde complex cerințelor sociale atât prin conținutul jocului, cât și al distracțiilor în care se investesc cunoștințe, experiențe, aptitudini, atitudini cu mare încărcătură emoțională. Construirea de aparate și demontarea acestora sunt activități încărcate de elemente ludice ce se aseamănă jocului de mânuire întâlnite adeseori la vârstele copilăriei. Adolescentul își face o plăcere din a-și organiza nu numai propriile sale jocuri, dar și a celor exercitate de copii mai mici în care își proiectează personalitatea sa ce trece prin aventuri fantastice și rezolvă probleme complicate de viață. Rolul și subiectul jocului denotă o interiorizare intensă a acțiunii cu valorificarea complexă a capacităților psihice. Adolescentul manifestă preferințe pentru jocurile și distracțiile, ce au un pronunțat caracter intelectual, cum sunt: șahul, țintarul, rummy, cărțile, audierea de scenete, ascultarea muzicii, șueta etc., în care-și probează forțele intelectuale și își afirmă însușirile de personalitate. Asemenea activități pun în evidență dorința adolescentului de a-și crea reputație prin stilul personal de participare și prin performanțele obținute. În aceste forme, ca și în lectură, desen, vizionarea de spectacole, el manifestă exigență față de propriul comportament, dar și față de al altora. Și dansul ocupă un loc preferat, deoarece el constituie o modalitate pertinentă de exprimare a emoțiilor erotice și de manifestare a simpatiei față de sexul opus. În același timp, prin dans, se exprimă agilitatea în mișcare și se valorifică aptitudinile în executarea figurilor complexe cu un consum de energie fizică accentuată. Jocurile colective pun în evidență modalități de raportare la alții, la modul cum se cooperează și se implică în finalizarea acțiunilor respective.

Dacă la începutul perioadei adolescenței se mențin o serie de preocupări ce îi sunt specifice puberului, de la 18-19 ani el devine tot mai circumspect la acțiunile altora, la modul său de comportare în societate, la felul în care acționează și vorbește. Aceste caracteristici sunt deosebit de evidente în comentarea unor cărți citite, a unor spectacole vizionate în grup, în plimbările cu grupurile de același sex sau mixte în care amuzamentul, refacerea energiei nervoase transpare ca structură dominantă a unei tipologii de personalitate. Ca urmare, își reface forțele și adoptă momente de relaxare printr-un echilibru comportamental ce îl exercită tot mai discret. Aceasta este o formă activă de odihnă prin care se refac forțele și se recreează. Efecte asemănătoare au și vizionarea emisiunilor TV, ascultarea radioului, citirea de cărți și reviste, vizionarea de spectacole de teatru, șuetele din cofetării, cafenele, turismul etc., în care adolescentul se afirmă ca un veritabil consumator de cultură.

Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului și adaptării adolescentului, pot apărea conduite amorale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilității, negativismului, non-conformismului bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din necunoașterea lor sau din nerealizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini, și, în fine, conduite imorale când încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză sau deliberat. Ca urmare a desfășurării unor astfel de conduite, se constituie acceptorii morali, care pot duce la conflict și frustrație ce se evidențiază în roluri și statute sociale. Când conflictul și frustrația îmbracă forme acute și când se prelungesc în timp, încât tânărul trăiește anxios și dramatic relațiile sale cu cei din jur, intervin o serie de manifestări ce cad sub incidența unor comportamente structurate după următoarele tipuri de personalitate (Verza, 2003, p 201):

a imaturității psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parțial de realism și cu acțiuni infantile;

a dezvoltării dizarmonice dominate de acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate, ostilitate față de cei din jur;

a evoluției astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite situații;

a evoluției psihopatice sub forma epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conține o mare doză de labilitate afectivă și tendințe spre manifestări delincventuale și infracționale.

Aceste structuri ale personalității pot genera tulburări de comportament la adolescenți care au fost împărțite, după natura și simptomatologia lor, în următoarele categorii (Verza, 2003, p 100):

1. tulburări de comportament, produse pe baza existenței unei deficiențe fizice (deprivare senzorială, motorie, somatică);

2. tulburări de comportament, ce au la bază o deficiență de intelect (debilitate mentală în forme și grade diferite);

3. tulburări de comportament, pe bază de deprivare socială și profesională (nereușita în viață și profesiune, eșecuri școlare repetate, neîmplinirea aspirațiilor și dorințelor);

4. tulburări de comportament, pe bază de deprivare psihică (afectivă, volitivă, cognitivă, de limbaj, distorsionări ale conștiinței, degradare psihică);

5. tulburările de comportament, pe bază de educație și influențe sociale nefavorabile (iatrogenii, didactogenii, atitudini supraautoritare, lipsa de supraveghere și control, oferirea de modele negative).

Din fericire, adolescenții, în majoritate, găsesc resursele psihice pentru a depăși conflictele și tensiunile care pot genera asemenea comportamente. Socializarea este o nouă formă compensatorie de adaptare și de exprimare de atitudini față de alții ce se bazează pe afirmarea spiritului onoarei, conținut frecvent în sintagma ”pe cinstea mea”. În cazul acesta, conduitele de conveniență, întâlnite și la puberi sunt înlocuite prin cele de reputație în care activitatea adolescenților nu mai este încărcată de anxietate și ambivalență. Structurile de personalitate, constituite pe aceste baze, îi permit adolescentului să se apropie de idealul omului acceptat și exprimat printr-un grup social spre care tinde. El devine conștient de calitățile omului real, concret, dar prospectează, în același timp, dimensiunea omului acceptat și promovat de societate. Aptitudinile și însușirile de caracter, ca disponibilități ale personalității, generează, la această vârstă, interese, curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză și raportări la cei din jur pentru a-și putea dezvălui conduite legate de acceptorii morali și valorici, ce îi permit o integrare activă și eficientă în viața social-profesională.

În concluzie, din punct de vedere psihologic, adolescenții traversează următoarele etape principale ale identificării personalității și comportamentului:

cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identități, prin tendințe de interiorizare și introspecție, de analiză și autoanaliză a stărilor trăite;

instalarea conștiinței maturizării și a aspirațiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă a însușirilor proprii la conduitele celor din jur;

menținerea și chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziție, de teamă, de conflict și frustrare, prin zbaterea spre câștigarea independenței și autonomiei personale;

creșterea simțului de responsabilitate, de datorie și proiecția personalității în devenirea și afirmarea socială, culturală, profesională;

maturizarea personalității și elaborarea de comportamente integrative, bazate pe creșterea forței intelectuale, volitive și motivaționale, prin trăirea experiențelor afective și cognitive care fac posibilă integrarea cultural-socială și circumscrierea în cadrul originalității atât de râvnite;

dezvoltarea capacității de autocontrol și stăpânire de sine, prin exercitarea unor conduite de sacrificiu și proiectarea aspirațiilor pentru servirea cauzelor generoase.

Capitolul 2

Importanța familiei în procesul de educare și învățare al copilului

2.1. Familia – concept, definire

2.2. Tipuri de familii

2.3. Structura familiei

2.4. Funcțiile familiei

2.5. Rolul familiei în protecția și educarea copilului

2.5.1. Nevoile copilului

2.5.2. Modele parentale

Capitolul 2

IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN PROCESUL DE EDUCARE ȘI ÎNVĂȚARE AL COPILULUI

2.1. FAMILIA – CONCEPT, DEFINIRE

Fără a-și diminua importanța ca instituție socială, schimbările din ultimele decenii însfera familiei îndreptățesc concluzia că, dimpotrivă, familia nu mai reprezintă o instituție conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societății: familia caută acum să se debaraseze de “gloria” conservatorismului, de “meritul” de a fi păstrătoarea valorilor naționale devenind mai curând “barometrul” schimbărilor sociale, (Mihăilescu apud Popescu Raluca, Introducere în sociologia familiei.Familia românească în societatea contemporană,Ed. Polirom, Iași, 2009, p.17).

Aflându-se în strânsă relație cu societatea , familia resimte imediat schimbările economice, culturale, din cadrul societății și inevitabil viața cotidiană a indivizilor suferă modificări.

Derivând din latinescul “famulus” –“sclav domestic”, termenul de familie s-a schimbat în decursul vremurilor, căpătând conotații diferite (Caluschi apud Bonchiș Elena, Psihologia copilului și parenting, Ed.Polirom, Iași , 2011, p 17) În literatura română Stănoiu și Voinea in Bonchiș Elena, (Bonchiș Elena, Psihologia copilului și parenting, Ed.Polirom, Iași, 2011, p.19), definesc familia ca fiind “grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății.”

O altă definiție ar fi și cea a lui Claude Levi Strauss care spune că familia este un grup, având la bază căsătoria, alcătuit din soț, soție și copiii născuți în acest cadru, pe care îi numesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, și sociale. Familia este o unitate socială, un sistem deschis, care este supusă unor schimbări rapide, radicale, paralele cu viața socială. Se presupune că în viitor, rolul familiei va suferi schimbări, își va crește semnificația și funcțiile, va trebui sa dovedească mai multă flexibilitate și adaptabilitate la cererile tot mai complexe ale vieții sociale, (Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Ed. Medicală, București, 1998, p.104).

A fi părinte este cea mai dificilă, importantă si exigentă muncă pe care o desfășoară un adult în viața lui. Când viața cotidiană aduce mai mult stres decât satisfacții este foarte ușor să îți reverși sentimentele generate de frustrare pe cei mai slabi, pe copii. (Muntean Ana, Violența în familie și maltratarea copilului în Neamțu George (coord), Tratat de Asistență Socială, Ed. Polirom, Iași, 2003, p.671)

Astfel calitatea vieții de familie este influențată de o serie de factori și anume:

Situația economică influențează în mare măsură viața de familie. Stress-

ul unor finanțe insuficiente apasă în permanență asupra unor familii, mai ales în condiții de instabilitate economică

Locul de muncă al părinților. Munca în “ture diferite” a celor doi părinți

pentru a se asigura continuitatea în urmărirea copiilor la domiciliu tulbură interacțiunile între cei doi soți

Culturafamiliei. Mediul în care crește și se dezvoltă copilul, nivelul de educație al părinților ,valorile morale care sunt transmise noilor generații își pun amprenta asupra relațiilor vieții de familie. (Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți –copii, Ed.Medicală, București, 1998, pp.105-106)

2.2. TIPURI DE FAMILII

În literatura de specialitate există numeroase abordări ale tipurilor familiale, iar în continuare voi încerca să surprind câteva aspecte ale acestora:

Familia extinsă- cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații: părinți,frate, surori ai/ale soțului/soției, bunici, unchi, mătuși, etc. (Iluț apud Bonchiș Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed.Polirom, Iași, 2011, p.23)

Ea se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. De asemenea, ea asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. (Vasile Diana Lucia, Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Ed.Fundației România de Mâine ,București, 2007, p.30).

Familia nucleară- Iluț consideră că familia nucleară este „nucleul” tuturor celorlalte structuri familiale, este o unitate minimală a organizării sociale. Comparativ cu familia extinsă, familia nucleară este mai expusă instabilității , „divorțul emoțional fiind mai frecvent decât cel legal”. (Bonchiș Elena, Familia și rolul ei în educarea copilului, Ed.Polirom, Iași, 2011, p 24).

Familia monoparentală- este un tip de familie format dintr-un părinte și copilul sau copiii săi, un grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată prin filiație directă sau adopție. Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți și copilul sau copiii săi. Rolurile membrilor familiei și de aici , realizarea funcțiilor acesteia sunt condiționate inevitabil de structura grupului din care fac parte. În analizele referitoare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe consecințele asupra evoluției copiilor: starea de sănătate, succes, eșec sau abandon școlar, deviantă, stabilitate în familiile pe care le formează (Ștefan Cristina, Familia monoparentală.O abordare politică, Ed.Polirom, Iași, 2006,pp.45-47)

Familia poligamă- se împarte în: familii poliandrice unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați.

și familii poligenice unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe partenere ( Vasile Diana Lucia, Introducere în psihologia familiei și psihosexologie, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2007, p.30).

2.3. STRUCTURA FAMILIEI

Unul dintre elementele esențiale ale familiei, fără de care nu poate fi înțeleasă, este structura familiei. Aceasta reprezintă ansamblul de caracteristici permanente care definesc grupul familial. De-a lungul timpului, de la o societate la alta, structura familiei a cunoscut o serie de modificări determinate în cea mai mare parte de evoluția în planul vieții sociale mai largi. Mai mult chiar, în aceeași formă de viață socială pot exista structuri familiale diferite.

În esență, precizează M.Voinea, (1996, p.32) elementele semnificative structurii familiale sunt:

Componenta generațională,

Componenta numerică

Statusurile celor care alcătuiesc familia

Aceste elemente vizează dimensiunea statică a familiei, alcătuirea ei la un moment dat. Dincolo de acestea însă, în mod obisnuit, prin structura familiei se înțelege și aspectele ce țin de rolurile corespunzătoare statusurilor familiale, diviziunea rolurilor în familie, exercitarea autorității.

Fiecare dintre elementele componente ale structurii familiei au cunoscut evoluții în timp, au îmbrăcat forme spcifice de la o epocă la alta, de la un tip de societate la altul. Astfel componenta generațională variază de la tipul larg , extins la tipul restrîns nuclear, de la societățile tradiționale la cele moderne. Prin urmare odată cu evoluția societății se constată un accentuat proces de nuclarizare a familiei. Vechea familie tradițională extinsă care reunea cîteva generații în aceeași gospodărie este înlocuită cu familia nucleară alcătuită din cuplul conjugal și descendenții acesteia.

Viabilitatea și specificitatea familiei sunt date de status-urile și rolurile acesteia, de întrepatrunderea lor, de aspirații și împliniri, de deziderate și fapte.

Status-ul exprimă poziția de baza a unei persoane în cadrul unui grup și comportamentele așteptate în mod legitim de la cei în raport de care se definește persoana în cauză. De exemplu, în familie status-urile și rolurile sunt asociate indivizilor după cum urmeaza: sot, soție, fiu, fiica, bunic, nepot, s.a.

Rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate, standard asociate status-urilor.

Diviziunea rolurilor antrenează o bogată și diversificată rețea de relații sociale. Varietatea și complexitatea relațiilor sociale, direcțiile și modalitățile specifice în care îi organizează pe membrii grupului să participe la viața acestuia, asigură unitatea și coeziunea familiei.

Rolurile conjugale sunt marcate de relațiile natural-biologice ale cuplului, de complexitatea si profunzimea celor spiritual-psihologice, morale, juridice, economice.

Relațiile natural-biologice sunt marcate de atracția sexuală dintre cei doi soți, de necesitățile biologice ale acestora și de tendința naturală de menținere și perpetuare a speciei umane. Astfel, aceste roluri sunt complexe și antrenează gesturi, sentimente, acțiuni, mobiluri, dintre cele mai diverse oferindu-i familiei particularități care o individualizează între celelalte grupuri sociale. În sociatățile tradiționale și în cele moderne rolurile conjugale sunt diferențiate.

Familia tradițională reprezintă o instituție conservatoare, în sensul că sistemul valoric este puternic modelat de valorile religioase și se bazează pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitatrea unor reguli rigide care să mențină stabilitatea și așa numitul ,,spirit de calm”. Rolurile în societățile tradiționale sunt distribuite conform ierarhiei, conformismului și puterii. Acestea definesc un stil de viață al familiei ce cosacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mai mici, etc.

Armonia și cursul ,,natural” al vieții de familie în comunitățile tradiționale au fost tulburate de schimbările macrosociale care au avut loc odată cu dezvoltarea urbană și industrializarea tot mai puternică. Modernizarea aduce, pe de o parte, importante schimbări la nivel social, iar pe de altă parte, transformarea structurii familiei și o reorientare a stilului de viață, așa zisa familia modernă. (R.Popescu Iași Polirom 2009 p 3). Principalele transformări ale instituției familiale datorate modernizării pot fi rezumate astfel:

bărbatul nu mai deține în exclusivitate responsabilitatea procurării celor necesare traiului familia iar femeia, antrenată în activități profesionale extradomestice nu se mai poate ocupa în întregime de activitățile gospodărești.

autoritatea patriarhală este în scădere și crește rolul individului în decizia asupra momentului căsătoriei și a alegerii partenerului.

o parte din funcțiile familiei (economică, educațional-socializatoare) încep să fie preluate de alte instituții (statul, școala).

femeia începe să patrundă pe piața muncii.

tendința de egalizare a rolurilor.

schimbarea perspectivei asupra valorii copilului în familie; nu mai reprezintă forță de muncă și valoare în sine; costul său devine tot mai ridicat; se reduce numărul de copii ai cuplului.

Am putea spune ca din perspectiva rolurilor conjugale se disting doua tipuri de familii:

1) Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerințelor și exigențelor normalității funcționale a cuplului. Acestea constituie premise ale adaptării și integrării sociale, moduri de relaționare optimă cu mediul social larg, surse de satisfacții și condiții pentru performanțe profesionale și sociale.

 2) Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și nesatisfăcător, pe fondul unei stări de indiferență sau tensiune. Relaționarea interpersonală este dificilă și disfuncțională antrenând și agravănd conflicte, manifestări violente ale caror efecte se resimt în viața profesională și socială a partenerilor, în dezechilibre și lacune de socializare ale copiilor.

Reușita maritală este dependentă de capacitatea partenerilor de a-și asuma rolurile conjugale, de a-și satisface trebuințele și aspirațiile specifice.

Structura de autoritate vizeaza capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării familiei prin impunere sau consens.

Istoria familiei a consemnat doua tipuri de autoritate:

autoritatea ascendenților asupra descendenților (a părinților față de copii, a bunicilor față de nepoți, etc. );

forme secundare de autoritate (ale copiilor față de parinți, ale tinerilor față de vârstnici).

Exercitarea autorității este condiționată de o serie de factori de ordin economic, social, cultural, de tradiții și norme existente în comunitatea respectivă, dar și de factori interni familiali: mărimea grupului, componenta generațională.

2.4. FUNCȚIILE FAMILIEI

Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială pentru multiplele funcții pe care le îndeplinește. Rolul ei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor (Crețu Elvira, București, 1999, p.146). Funcțiile familiei ar putea fi definite ca fiind totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activității economico-sociale într-o anumită perioadă istoricește determinată, (Mitrofan Iolanda, Mitrofan Nicolae, București, 1991,p.156).

Funcțiile universale ale familiei ar putea fi rezumate astfel:

Funcția de supraveghere și securitate- familia asigură nevoile de bază ale copilului, hotărăște dimensiunile ei, recrutare de noi membrii, tratarea bolnavilor;

Asigură dezvoltarea socială și emoțională a membrilor ei prin suport în perioade de stres, educație, pedepsire, compensații;

Educarea copiilor-in cadrul familiei se învață valorile morale, culturale, religioase, păstrarea identității etnice, conștiința civică, patriotismul, (Ciofu Carmen, București, 1998, p.104)

Mitrofan și Mitrofan grupează funcțiile familiei în următoarele:

Funcția biologic-sexuală de satisfacere a trebuințelor sexuale ale celor doi soți în contextul normelor specifice unei comunități;

Funcția psihoafectivă-care se referă la natura relațiilor ce se nasc între membrii familiei și care generează sau nu o comuniune;

Funcția educațională-exercitată de către adulți, în speță părinți, asupra copiilor, sub forma unor acțiuni sau modele de conduită, (Bonchiș Elena, Iași, 2011, p.31)

2.5. ROLUL FAMILIEI ÎN PROTECȚIA ȘI EDUCAREA COPILULUI

Familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. . În cadrul familiei, copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate). În densa rețea de influențe reciproce și adaptări din cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărâtorEa reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte le așteaptă de la el.

Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente:

normativă – prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale;

cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult;

creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații;

psihologică – pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.

Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:

dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;

asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;

complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.

După cum am precizat dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:

asigurarea subzistenței și educației;

educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții;

dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;

orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

2.5.1. Nevoile copilului

Așadar, în accord cu întreaga literatură de specialitate, familia reprezinta o instituție sociala fundamental „erenă, nucleul central, celula de bază a unei societăți, etc”. in cadrul careia au loc satisfacerea anumitor nevoi psihologice si sociale ale copilului.

Părinții copilului sunt cei responsabili pentru anumite nevoi specifice ale copilului a căror împlinire asigură dezvoltarea lui armonioasă și constituie un punct de pornire pentru dezvoltarea aptitudinilor și abilităților relaționate cu școala. De asemenea, nevoile copilului pot fi privite ca motive care pot fi regăsite în comportamentul copilului. De exemplu, nevoia de atenție poate sta la baza comportamentului inadecvat al copilului din timpul orelor de la școală.

Nevoile includ următoarele categorii (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):

nevoi esențiale, legate de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, locuință, temperatură adecvată în casă, igienă etc.)

nevoi care țin de adaptarea la mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare)

nevoi legate de sănătatea fizică și psihică a copilului (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentație sănătoasă, precum și alternanța dintre muncă, învățare și relaxare, preluarea unor responsabilități adecvate vârstei etc.)

nevoi emoționale.

Nevoile emoționale sunt nenumărate. Ele sunt de asemenea specifice fiecărui copil. Împlinirea acestor nevoi are loc diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui copil în parte. Iată câteva exemple de nevoi emoționale care se regăsesc în repertoriul fiecărui copil (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):

1. Nevoia de dragoste. Copiii au nevoie de dragoste și atunci când au dreptate și când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul. Dragostea nu este același lucru cu sentimentul de iubire. Un părinte poate simți că își iubește copilul, fără ca acesta să afle acest lucru vreodată sau să îl simtă. Aceasta se poate întâmpla atunci când dragostea nu este manifestată la nivelul comportamentului. O fațetă a dragostei este disciplinarea. Dragostea mai include și ascultarea copilului când își exprimă gândurile și sentimentele, acordarea atenției când are nevoie de aceasta și presupune atingerea adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi), însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el ca persoană etc.). Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.

2. Nevoia de onestitate. Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

3. Nevoia de respect. Copilul trebuie tratat ca o personă valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Are nevoie de explicații pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul. Impunerea lor fără a înțelege importanța lor îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului („mulțumesc”, „iartă-mă”).

4. Nevoia de înțelegere. Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru. Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate și umanitate și contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase.

5. Nevoia de acceptare. Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său.

6. Nevoia de răbdare din partea părintelui. Este ușor să ai așteptări mari din partea copilului. Dar este mai greu să ai răbdare pentru a-l ajuta să le realizeze. Copiii au nevoie uneori de explicații și de exerciții repetate pentru a-și însuși unele comportamente sau atitudini.

7. Nevoia de flexibilitate. Copilul crește și se schimbă, la fel cum s-a întâmplat și în cazul nostru. În acest sens, atitudinea față de copil trebuie să se schimbe în ceea ce privește regulile, limitele sau consecințele. Aceasta nu înseamnă lipsă de constanță, ci doar ajustarea la ritmul de dezvoltare al copilului și la receptivitatea acestuia.

8. Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor. Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, după cum au fost stabilite.

9. Nevoia de constanță. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.

10. Nevoia de timp petrecut cu părintele. Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica etc. Suntem conștienți că timpul este din ce în ce mai prețios, că uneori părintele este nevoit să lucreze mai mult pentru a asigura un „trai decent” familiei, copiilor. Dar nu întotdeauna acest lucru presupune sacrificarea timpului petrecut cu copilul. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al părintelui, pentru care să depună efort conștient și care, cu siguranță, va fi răsplătit în viitor.

Sarcina părintelui este de a identifica nevoile care generează comportamentul nedorit al copilului, de a căuta modalități mai adecvate prin care să împlinească acele nevoi și să elimine comportamentul inadecvat. De aceea, ideal ar fi, ca între părinți și copii să se sudează o serie de relații bazate pe sentimente de dragoste, iubire, atașament afectiv-emoțional, solidaritate interumană, pe respectarea unor valori,norme, pe satisfacerea unor nevoi si trebuințe emoționale, spirituale, morale, psihologice, de securitate socio-afective, confort psihic, socializare, orientare, educare, comunicare și interacțiune socio-umana, de realizare, de înțelegere, toleranță fata de semeni etc.

2.5.2. Modele parentale

Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii proprii de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată.

Deși rolul principal al părinților este acela de a influența, învăța și supraveghea copiii, oamenii aleg maniere diferite pentru a face aceste lucruri. La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la cealaltă extremă aceia care se limitează la a îndeplini doar sarcinile elementare presupuse de statutul de părinte.

Stilurile parentale –sunt definite ca ,,maniera în care părinții își exprimă credințele despre cum să fie parinții buni sau răi. Toți părinții(cel puțin 99%) vor să fie părințibuni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău .Adoptă stilurie însușite de la părinții lor,pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilurile parentale sunt în primul rând modalități de educare a copiilor prin interacțiune părinte copil. Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toți părinții educă copiii în același fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am putea spune că unul dintre părinți are unul din stilurile parentale în proporție de sută la sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

Literatura de specialitate propune o clasificare în 5 stiluri parentale. Vorbim astfel de părintele indulgent, autoritar, indiferent, protector și democratic. Aceste stiluri parentale rareori sunt independente, de cele mai multe ori ele funcționează combinat. De exemplu, deși un părinte are un stil parental indulgent, el uneori poate fi și autoritar. Fiecare dintre aceste stiluri parentale are propriile lui avantaje și dezavantaje.

Specialiștii se folosesc de anumiți parametrii în dezvoltarea celor 4 stiluri parentale clasice. Ei consideră că modul în care părinții acționează în comportamentul, educația și disciplina copilului în copilaria timpurie are un impact puternic în formarea lui la maturitate.

Exista 4 dimensiuni ale parenting-ului:

strategiile disciplinare;

caldura și afecțiunea;

stilurile de comunicare;

așteptările de la copil.

Părintele indulgent

Stilul indulgent se caracterizează prin faptul ca părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără să-i impună prea multe restricții. Filosofia de viață a părintelui care adoptă acest stil este: ,,Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie, atât verbală, cât și artistică. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când ia o decizie, manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepsește sunt foarte rare.

Această atitudine îi permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie și să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiție esențială în dezvoltarea armonioasă a personalității). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii.

Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă, îi va fi foarte greu să înțeleagă rolul limitelor, al regulilor și să țină cont de ele atunci când situația o va cere; de aceea, pentru foarte mulți dintre adulți, el poate fi considerat obraznic sau chiar copil problemă. Părinții se pot aștepta ca foarte curând el ”să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ce vrea el și nu va mai accepta sfaturi. Părintele va fi „depășit”.

Părintele autoritar

Stilul autoritar pe care îl adoptă părintele se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă. Filosofia de viață a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicații suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: „ De ce? Pentru că sunt mama / tatăl tău! Nu discutăm!” Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte.

De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică . De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină ,,perfecționist” („Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect”).

Din păcate, adoptarea acestui stil, atrage după sine numeroase dezavantaje. În primul rând, copilul crescut de părinți autoritari, va învăța foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător cu cei care greșesc („Cum poate fi așa proastă”?). De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, ei vor fi frecvent lipsiți de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumiți, deoarece se tem în permanență că vor putea greși. Pentru ei, „a greși” este sinonim cu ,,a fi un ratat”, de aceea preocuparea lor majoră este ,,Ce va zice mama sau tata când va afla?”

Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine („Am greșit! Nu sunt bun de nimic! Niciodată nu voi putea să…..”). Unele cercetări (W. Damon, D. Hart, 1988) arată că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative foarte marcante pe parcursul întregii vieți, asemeni unui coșmar care te urmărește în permanență și de care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

Părintele indiferent

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este „în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viață pe care o sugerează este: ,,În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate. El își poate dezvolta o stimă de sine redusă (asemeni copilului crescut autoritar), poate deveni timorat și urmărit în permanență de un complex de inferioritate (,,Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i mulțumesc pe ai mei”). Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viața se va ghida după regulile stricte pe care le-a învățat în copilărie), copilul crescut de părinți indiferenți, se va baza doar pe experiența lui de viață. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă și se va pune problema cum să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte („Ce știi tu? Ai trăit ce am trăit eu? Cine ești tu ca să-mi dai sfaturi?”).

Lipsa afecțiunii, chiar dacă pe de o parte îl face mai rezistent la greutățile vieții, copilul crescut indiferent va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele și la dorințele celorlalți, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil ,,fără suflet”, ,,de gheață”, fără să bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte îl determină să se ghideze pe principiul ,,Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab”.

Părintele protector

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia securitate, deoarece conștientizează că un copil este o ființă foarte fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și de protecție, educația pe care o acordă copilului se clădește în jurul ideii că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” și are grijă să își învețe copilul în primul rând să fie precaut și rezervat față de tot ceea ce vine din afara familiei.

Din păcate, uneori protecția acordată copilului este exagerată, părinții devin veșnic îngrijorați, văd catastrofe și calamități la fiecare colț de stradă. Când își văd copilul plângând, devin agitați, creând, fără să își dea seama, mai multă tensiune, odată ,,porniți” sunt greu de oprit („Ce te doare puiule? Unde? Te doare tare? Vai, sărăcuțul de tine!”).

Atunci când apare o problemă, părinții exagerat de protectori, se grăbesc să caute vinovații și să țină morală („De câte ori ți-am zis că….?), fapt care duce la scăderea eficienței rezolvării conflictului și a învățării unor reguli de disciplină. Asemeni părinților autoritari, acceptă greu situația în care copilul începe să își dezvolte independența, însă ei nu creează conflicte, ci intră în panică ,,se consumă”.

Acest stil parental mai atrage după sine numeroase alte dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au părinți exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat și are tendința de a se îndepărta de părinte, el găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înțelege și se va îngrijora („Mai bine nu-i spun mamei, că mama se îngrijorează”). Astfel, copilul va învăța să ascundă informații, va avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte. De asemenea, atunci când va fi pus în situația de a-și exprima frustrarea sau mânia, preferă să se exprime indirect, prin acte de răzbunare sau de sabotaj.

Părintele democratic

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei (cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (așa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Se ghidează după principiul „Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu” și este împotriva ideii „Unii sunt mai egali decât alții”.

Prin urmare, părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau.

Pe de altă parte, părintele care are un stil parental democratic este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, precum și suficient de înțelegător și încrezător în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. El încurajează copilul să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldură față de copil, îl apreciază, îl consideră un membru responsabil al familiei.

Ca urmare a acestei atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională, autonomie personală. Ca urmare a încurajărilor făcute și a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine, care îi va permite să obțină eficiență și productivitate în acțiunile întreprinse.

Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații, având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților.

Cu toate că în aparență stilul democratic are numai avantaje, totuși e bine să menționăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar (pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, armată etc). El ar putea fi considerat ,,bleg” pentru că nu va executa foarte promt sarcinile solicitate, sau, dimpotrivă, „impertinent” pentru că „discută ordinele”.

Nu există părinte perfect și nu există părinte care să nu fi greșit măcar odată în relația cu copilul său. Putem însă, oricând să învățăm și să acceptăm punctele diferite de vedere și modalități diferite de relaționare,chiar și în spatele ușilor închis eale propriei familii. Un copil are nevie de multă iubire,de siguranță dar și de reguli. Comunicarea și siguranța sunt baza oicărei educații,iar reguliile sunt cele care ne ajută să supraviețuim și să ne păstrăm echilibrul comportamental și emoțional.

Indiferent de ce îi spunem copilului să facă acesta va învăța cel mai bine prin imitație. Orice i-am spune nu este mai presus de ceea ce vede. Părintele este modelul copilului, bun sau rău și acesta este unul dintre cele mai importante roluri parentale.

Astfel, există familii reprimatoare, care înăbușă spiritul de independență al copilului, și familii liberale, care dezvoltă inițiativele acestuia.

De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, și familii la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social.

Nu mai puțin interesante sunt așa-numitele familii active și pasive. În cazul celor active, principala însușire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutățile, de a se impune, în sensul bun al cuvîntului, în societate; ele încurajează formarea la membrii mai tineri ai familiei a dinamismului, a încrederii în sine, a motivației muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, generează sentimentul de eșec, de neîncredere în viață, de descurajare în lupta cu obstacolele întîlnite în activitate.

A. Berge consemnează un număr destul de mare de defecte ale părinților, unele dintre ele capitale:

hiperprotectivism,

narcisism;

nervozitate;

incapacitatea de a iubi,

perfectionalism,

iar altele de importanță mai mică, secundare:

lipsa de condescendență,

lipsa de respect,

oportunism.

Desigur, greșelile educative ale părinților pot fi considerate diferențiat, în funcție de rolurile diferite care revin, în mod natural, acestora: mamei-afecțiunea, tatălui-autoritatea. Mama este aceea care poate sau nu priva pe copil de afecțiunea echilibrată atât de necesară dezvoltării sale psihice.

O atmosferă familială prea tristă, apăsătoare, sau prea agitată, caracterizată de certuri, injurii și brutalități se repercutează în sens negativ asupra psihicului, provocându-i traumatisme afective, care își vor pune amprenta asupra modului de a gândi, simți și de a se comporta a viitorului adolescent.

.

Capitolul 3

Fenomenul migrației si impactul asupra copilului

3.1. Migrația – concept, definiție

3.2. Tipurile de migrație și factorii implicați în procesul migrației

3.3. Migrația-factor destabilizator al familiei

3.3.1. Consecințele migrației asupra familiei

3.3.2. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor

Capitolul 3

FENOMENUL MIGRAȚIEI SI IMPACTUL ASUPRA COPILULUI

3.1. MIGRAȚIA – CONCEPT, DEFINIȚIE

Termenul de migrație provine din franceză (migration) și latină (migratio, -onis) și reprezintă fenomenul de deplasare în masă a unor populații de pe un teritoriu pe altul, deplasare determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali[1].

Abordarea cercetării acestui fenomen ar trebui să pună laolaltă puncte de vedere exprimate de oameni de știință cu pregătire diferită (sociologi, demografi, geografi, economiști, juriști etc.). În realitate aceste abordări sunt, în majoritatea cazurilor, unilaterale ignorându-se astfel detalii semnificative care ar putea întregi imaginea asupra acestui fenomen. Studiile asupra migrației au fost realizate mai ales de către demografi. La modul general se pot identifica două componente majore ale procesului: teritorială (aspect studiat cantitativ în special de demografi, dar se regăsește și în alte studii teoretice aparținând altor discipline) și socială (care nu se reduce doar la aspecte profesionale și procese de socializare, ci implică în aceeași măsură sisteme și opțiuni valorice, interacțiuni și raporturi de interese, etc.).

Perspectiva sociologică evidențiază faptul că definirea migrației se bazează pe argumente economice, sociale, culturale. A.G.Johnson definește migrația drept o „deplasare fizică a oamenilor înăuntrul sistemelor sociale și între ele”. Această deplasare are o mare influență asupra compoziției sociale a populației, modificând relațiile de natură rasială, etnică și relațiile de clasă, fiind în același timp o sursă importantă de creștere numerică a populației urbane (Johnson, 2007, 215-216).

De asemenea, poate fi reținută opinia profesorului V. Miftode care consideră că „migrația este o expresie spațială a mobilității sociale" (Miftode, 1984,154). Este evident faptul că migrația nu este o simplă deplasare în teritoriu. Procesul nu este doar unul fizic, presupunând doar o schimbare a cadrului natural, ci unul complex, cu efecte sociale. O definiție clasică a migrației este dată de sociologul Jan Szczepanski, acesta definind mobilitatea socială prin „seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în spațiul social" (Szczepanski, 1972, 402). De mare actualitate sunt și abordările care privesc migrația ca strategie de viață aceasta reprezentând „o perspectivă a raportului durabil dintre scopuri asumate și mijloace […]. Ele sunt structuri raționale de acțiune, relativ durabile la nivelul agentului care le adoptă” (Sandu, 2000, 6) sau ca formă „de protest în fața schimbărilor și de abandon a unei societăți în care nu-și găsesc locul pe care și l-ar dori” (Voicu, 2004, 2).

Studiile geografice asupra migrației (pentru care se mai folosesc termenii de mobilitate teritorială sau mobilitate geografică) pun accentul mai mult pe deplasarea teritorială propriu-zisă, fie individuală, fie în grup a mai multor indivizi și pe schimbările produse în mediu în urma acestei deplasări. Aspectul social (profesional, educațional, cultural) este mai puțin luat în calcul, dar nu ignorat. De altfel, înțelegerea actului de migrație necesită definirea și lămurirea unor concepte ce derivă din acesta, adică : emigrația, imigrația si remigrația (Raboca și Surdu, 1989, 86).

3.2 TIPURILE DE MIGRAȚIE ȘI FACTORII IMPLICAȚI ÎN PROCESUL MIGRAȚIEI

În România după 1989 s-au manifestat următoarele tipuri de migrație (Constantinescu, M., 2006):

• migrația etnică a germanilor, maghiarilor și evreilor către statele-națiune a dominat primii ani de după 1989. Plecările legale, definitive în bună parte, s-au derulat în cadrul unor politici active de încurajare a migrației din partea statelor de destinație (Germania, Ungaria, Israel);

• deplasările repetate, pe perioade scurte pentru comerț în țările apropiate (fosta Iugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova). Redusă astăzi mai degrabă la fome specifice zonelor din vecinătatea granițelor, „migrația cu valiza" a antrenat la începutul anilor '90 sute de mii de români;

• migrație clandestină pentru munca numită în perioada de început migrație de oportunitate (pentru că deplasările de acest gen se bazează în primul rând pe speculație și inventivitate în convertirea unor circumstanțe nefavorabile sau neutre în situații favorabile care să permită realizarea unui proiect de migrație acolo unde, legal, el nu era posibil;

• migrația definitivă către state tradițional de emigrație apare în mod firesc în ansamblul deplasărilor de început și continuă pe parcursul celor 15 ani. Canada, Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă nu sunt destinații care atrag un număr ridicat de indivizi, însă sunt semnificative sub aspectul tipului de deplasare. Plecările de acest tip răspund unor criterii de selecție concepute în conformitate cu evaluarea necesităților țărilor-destinație. Sunt plecări legale, de regulă definitive ca intenție (și tocmai de aceea pot fi plecări ale tuturor membrilor familiei) care beneficiază de scheme de suport, în funcție de importanța atașată imigrării în momentul respectiv în țara de destinație.

• migrația pe baza unui contract de muncă se caracterizează prin legalitatea ieșirii din țară și a șederii pe perioada contractului de muncă. Deplasările sunt, în general, asociate cu sancțiuni în cazul abaterii de la termenii contractului (în special a depășirii perioadei stabilite de contract), implică un grad ridicat de siguranță legată de condițiile de viață pe perioada petrecută în străinătate (specificarea conditiilor de cazare, a salariului, a numărului de ore de muncă etc.) și presupun o selecție ridicată în raport cu vârsta, ocupația și nivelul de pregâtire profesională. Deplasările sunt, în această situație, reflexia necesităților definite oficial pe piața forței de muncă din țara de destinație care pot fi: slujbe în segmentul secundar al pieței forței de muncă (construcții, agricultură, menaj, servicii de îngrijire a bătrânilor/copiilor, munci cu caracter sezonier etc.) și slujbe în segmentul primar al pieței forței de muncă: sectoarele economice de vârf, cu o dinamică accentuată, pentru persoane supracalificate (în special IT, telecomunicații); Plecările prin intermediul contractului de muncă pot fi: mediate de stat (Germania, Spania), plecările mediate de firme de intermediere care asigură contracte de muncă în străinătate (Israel) și individuale pe baza unui contract de muncă, fără o formă legală de intermediere (mediatorii pot fi clandestini sau migrantul își asigură singur plecarea în virtutea contactului pe care îl are în viitoarea țară de destinație).

• migrația pentru studii este un tip de deplasare specific spațiului românesc imediat după 1989. Este o migrație legală, care vizează indivizii implicați în niveluri superioare de educație și se bazează deopotrivă pe stimulente ale țării de origine și ale țării de destinație (statele dezvoltate ale Europei sau Americii de Nord).

Principalii factori implicați in decizia românilor de a muncii in strainatate sunt:

lipsa de perspectivă de ascensiune socio-profesională;

insatisfacția economico-materială (salariile mici…);

insecuritatea în spațiul social (al străzii, al familiei, al gospodăriei, al locului de muncă, etc.);

contagiunea, influența sau interacțiunea trans-națională (cu emigranții de succes …

„predicatorul” cel mai bun pentru emigrație este schimbul de bani între membrii familiei extinse aflați în „diverse colțuri ale lumii”;

lipsa alternativelor sau a oportunităților profesionale • căutarea unei poziții sociale mai bune, începând cu o poziție favorabilă în cariera profesională: • diaspora se implică în acest proces socio-cultural.

inflația legislativă, injustiția și lipsa „statului de drept”;

viață mai civilizată, mai sigură, mai liberă;

corupția, injustiția, birocrația, „barierele” puse în calea afirmării și a realizării obiectivelor familiale și individuale (îndeosebi tinerii cu studii superioare);

rețele de migrare, maturizarea și funcționalitatea lor

3.3. MIGRAȚIA-FACTOR DESTABILIZATOR AL FAMILIEI

Din cauza instabilității situației financiare , din ce în ce mai mulți români au ales să plece peste hotare pentru a asigura un venit constant si mai bun familiilor rămase în țară. Astfel, migrația a devenit unul dintre cele mai complexe și puternice fenomene din cadrul societății moderne.

Alături de efectele asupra pieței forței de muncă și cele ale banilor trimiși din străinătate, migrația are efecte complexe, poate cele mai “dureroase”, asupra structurii, dinamicii, funcționalității familiei în general și minorilor, în special. Fenomenul migrației s-a extins mult în ultimii ani, iar motivul plecării este în principal câștigul financiar care nu poate fi obținut de familie în țară, problemă care este foarte bine cunoscută de copii. Este adevărat că ”românii pleacă, părăsesc țara, caută o portiță pentru a se scutura de sărăcie, necazurile și neliniștea de acasă…, fug în locuri unde se căsătoresc în altă limbă, unde oamenii se roagă altfel, unde de multe ori scapă ca prin urechile acului ascunzându-se și sfidând legile locului”. Dar ce lasă ei în urmă? De multe ori tot ce au mai scump … copii și părinții și aici apare adevărata problem; cine va răspunde la întrebările generate de noul tip de relație nepoți – bunici sau poate ale copiilor rămași în grija “nimănui”?

Numărul părinților care optează pentru a pleca la muncă în străinătate este semnificativ mai mare în mediul urban (20,6%) , față de cei din mediul rural (7,4%). Plecarea la muncă în străinătate pare să fie influențată și de sexul și vârsta copilului. Astfel, decizia de a pleca la muncă în străinătate pentru ambii părinți este mai frecventă în familiile în care sunt fete ce urmează cursuri liceale (68,2%), față de familiile unde sunt băieți care urmează aceleași cursuri (31,8%).

Cercetarea efectelor migrației internaționale asupra minorilor rămași în România a evidențiat o serie de aspecte specifice, cum ar fi: (Irimescu, G., 2006):

părinții care se hotărăsc să plece la muncă în străinătate formează familii tinere cu doi sau trei copii, în general organizate;

sunt frecvente situațiile în care amândoi părinții se hotărăsc să plece lăsând copii în grija altor persoane;

separarea copiilor de unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate pe o perioadă prelungită de timp generează sentimentul de abandon cu repercusiuni asupra personalității;

principalele probleme ale acestore copii identificate în mediul școlar se referă la modul de relaționare cu colegii și, în special, la modul de împlinire a cerințelor didactice.

La modul general și sintetic, consecințele migrației asupra familiei și copiilor pot fi descrise după cum urmează.

3.3.1. Conecințele migrației asupra familiei

Printre primele consecințe directe și negative ale plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate asupra familiei și copiilor rămași acasă.sunt cele referitoare la evoluția cuplului parental. Plecarea unuia dintre părinți, îndeosebi a mamei, conduce la o deteriorare, la ”o răcire” a relației dintre cei doi parteneri. Aceasta conduce în unele situații la divorț, copilul ajungând să fie încredințat unuia dintre părinți.

Pe lângă riscul disoluției familiei, migrația părinților poate conduce și la o redefinire a relațiilor de rudenie, în sensul în care copii, în special dacă sunt lăsați în grija rudelor atunci când sunt mici, ajung să nu se mai raporteze la părinții lor biologici ca la niște părinți. Cei în grija cărora rămân, în cele mai multe cazuri bunicii, sunt considerați de către copii ca fiind părinții lor și li se adresează cu ”mamă” și ”tată”. Plecarea părinților pe termen mai lung în condițiile în care copilul este la vârste foarte fragede poate deci determina o rupere a legăturii părinte – copil.

Dincolo de cazurile în care migrația conduce la disoluția familiei, plecarea unuia sau ambilor părinți este de așteptat să aibă un efect de diminuare a capacității de control, de supraveghere exercitate asupra copilului.

Lipsa controlului poate determina asupra copilului efecte în planul rezultatelor școlare sau a adoptării de comportamente deviante. De asemenea lipsa afectivității parentale ca și consecință implicită a plecării părinților în străinătate este în măsură să producă efecte de natură psihologică sau comportamentala

Riscurile la care sunt expuși direct copiii și care determină la rândul lor alte consecințe negative potențiale sunt cele legate de privarea de afectivitate precum și de lipsa de supraveghere

Fenomenul migrației a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci și în straturile societății, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoțional prieteni, familii și comunități. Efectele negative ale emigrării se observă și asupra familiilor care, de multe ori, se destramă, se micșorează rata natalității, se încurajează viața libertină reducând numărul căsătoriilor și creșterea vârstei de întemeiere a familiilor. Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să ducă la modificări de roluri și funcții în familie: unul dintre membrii familiei rămași în țară preia funcția de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat este adesea resimțit negativ.

3.3.2. Consecințele migrației reflectat asupra copiilor

Emigrația românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut prevedea autoritățile De-abia acum autoritățile au început monitorizarea fenomenului „Singur acasă". Primele victime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoțională îi expune la riscuri mari. Doi din trei copii care au părinții plecați la muncă în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora. Copiii respectivi, spun psihologii și sociologii, dezvoltă personalități dizarmonice și, în consecință, este posibil ca, odată ajunși la maturitate, să formeze o generație de adulți cu probleme de integrare socială.

O zi din viața unui copil cu părinți plecați: Se trezește dimineața și nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e la îndemână, cu cealaltă își îndeasă în ghiozdan cărțile și caietele cu temele poate nefăcute. Alege din maldărul de haine ce nimerește și pleacă spre școală. Dacă are chef, ajunge și la ore. Dacă se întâlnește pe drum cu „gașca" în care a învățat să fumeze, amână pe altădată mustrările profesorilor. Oricum n-are cine-l lauda dacă ia o notă mare. După ce pierde toată ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme de făcut, mai pierde ceva vreme uitându-se poate la televizor, apoi adoarme întrebându-se când o să-l sune mama sau tata și dacă părinții lui se mai gândesc la el.

Efecte pe termen scurt:

Pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic. Mulți dintre ei au tulburari de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei – din cauza lipsei modelului parental. Copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalți membri ai familiei, încep să fie agresivi și labili emoțional. Elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheați de părintele de care obișnuiau să asculte, pot deveni agresivi verbal și fizic, din cauza frustrărilor, a anxietății și marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere serioasă. Un copil din zece chiulește de la școala în mod constant după plecarea părinților la muncă în străinătate, iau note mici și pot ajunge chiar la abandon școlar.

E drept că o parte din copiii celor plecați duc o viață mai bună grație banilor pe care îi trimit părinții. Și totuși, spun psihologii, banii nu țin locul afecțiunii.

Efecte pe termen lung:

Pe termen lung, aceasta generație de copii lipsiți de iubirea părinților și de armonia familială poate deveni una de adulți-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să ajungă infractori.Agresivitatea multor copii din generația „Singur acasă", refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinților îi transformă, la maturitate, într-o generație de adulți neintegrați social. Copilul care crește fără părinți sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care nu înțelege sensul căsătoriei, nu va avea încredere în instituția căsătoriei.

Capitolul 4

Manifestări psihocomportamentale ale copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate

4.1. Anxietatea de separare

4.2. Fobiile

4.3. Depresia

4.4. Tentative de suicid

4.5. Comportamentul deviant și formele de manifestare a devianței școlare

4.5.1. Comportamentul deviant – continut si semnificatie

4.5.2. Formele de manifestare ale devianței școlare

4.5.3. Cauzele și factori care determină comportamentul deviant

Capitolul 4

Manifestări psihocomportamentale ale copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate

Manifestările psihoscomportamentale ale copiilor singuri acasa ca urmare a plecarii parintilor/parintelui la munca in strainatate, difera de la copil la copil în functie de:

– varsta lor la prima plecare a parintilor/parintelui;

– nivelul de dezvoltare psiho-sociala, capacitatea lor de intelegere si constientizare a realitatii;

– caracteristicile lor de personalitate, nivelul de rezistenta la stres si capacitatea de adaptare;

– nivelul de pregatire a copilului pentru aceasta schimbare, durata plecarii parintilor/parintelui si tipul de relationare a parintilor/parintelui cu copilul in aceasta perioada;

– sprijinul pe care il primesc de la persoanele in grija carora au ramas

Experiența în lucrul cu copii ai căror părinți sunt plecati din țară ,precum și teoriille psihologice ale dezvoltării psihice arată că pe fondul acestor forme de neglijare și lipsă de afectivitate se dezvoltă anumite tulburări emoționale și comportamentale cu debut în copilărie și adolescență .

Copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate reprezintă un grup vulnerabil, aflat în situație de risc. Anxietatea de separare, durerea, emotivitatea, timiditatea, teama, întârzieri în dezvoltarea psihică, depresie sunt efecte negative provocate de absența părinților prin plecarea la muncă în străinătate.

Tulburările emoționale și comportamentale cele mai frecvent întîlnite la copiii cu parinți plecați sunt:

4.1. Anxietatea de separare

Anxietatea de separare este una dintre cele mai întâlnite tulburări de anxietate la copii, apărând la aproximativ 40% din aceștia. Copiii emigranților români sunt predispuși să dezvolte o tulburare de acest fel, pe care părinții, bunicii și profesorii trebuie să știe să o recunoască.

Anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de frică excesivă care apare la separarea reală sau imaginară a copilului de o persoană semnificativă de care este atașată emoțional, de obicei de unul dintre părinții săi. Se manifestă de asemenea și ca o teamă intensă, care apare la copiii ce se confruntă cu situații noi în momentul în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranță (de regulă, mama).

Ei se îngrijorează în legatură cu posibilitatea de a li se intampla ceva rău sau o tragedie celor dragi, ceea ce va duce la piederea sau separarea de lungă durată față de aceștia. Acest tip de reacții sunt considerate firești până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obișnuiască cu situațiile și persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puțin intens. Această tulburare este frecventă în rândul copiilor mai mici și mai puțin comună la adolescenți.

Care sunt cauzele?

Anxietatea de separare apare datorită unei asocieri între factorii genetici și factorii de mediu. Cauzele genetice sunt legate de tendințele înnăscute ce favorizează retragerea și izolarea de persoanele sau situațiile noi.

Factorii de mediu sunt însă cei determinanți în instalarea acestei tulburări. Discutăm aici despre:

părinți anxioși care devin hiperprotectivi, încurajând dependența de părinți și privând copilul de diferite prilejuri de învățare

factori de stres (ex. divorț, probleme de comunicare între părinți, primele zile la grădiniță /școală, apariția unui frățior, plecarea unui părinte în străinătate etc.)

stil parental foarte autoritar

părinți perfecționiști sau foarte critici, care uită sa recompenseze comportamentele pozitive ale copilului

dormitul în pat cu mama (un părinte)

Copiii cu anxietatea de separare pot exprimenta un disconfort semnificativ dacă li se cere să părăsească teritoriul familiar. Simptomele detresei pot fi evidente în acuzele fizice și somatice, precum dureri pronunțate de stomac și vărsături. Adesea părinții descoperă că un copil cu anxietate de separare poate fi deosebit de dificil și deranjant.

Manifestările clinice ale acestei anxietăți exagerate pot fi reprezentate de:

simptome psihice: nevoia prezenței unei persoane asiguratorii, sentiment de dezorientare și nesiguranță în lipsa acestuia;

simptome vegetative: transpirații, palpitații, tahicardie;

simptome somatice: dureri abdominale recurente, cefalee, grețuri, vărsături;

simptome corporale: expresie facială de frică, plâns, agitație psiho-motorie, etc.

Prevalența anxietății de separare este estimată la aproximativ 4% dintre copii, diminuând spre adolescență. Ca și evoluție, anxietatea de separare poate sta la baza dezvoltării unei patologii de atac de panică, fobii, depresii, ea regăsindu-se frecvent în istoricul adulților cu astfel de patologii. În ceea ce privește tratamentul, putem vorbi de terapii ne-medicamentoase aplicate copiilor, terapii aplicate familiei, iar dacă este cazul, medicație adecvată vârstei și situației copilului.

4.2. Fobiile

Fobia, care provine din grecescul ,,phobos” și înseamnă “fugă, “reprezintă frică intensă, nerealistă, irațională de anumite situații și/ sau obiecte , ca de exemplu , câini, albine, injecții, tuneluri, înălțimi, spații închise, ce apar în lipsa unui factor extern ce le-ar putea declanșa. Încercând să evite situațiile sau obiectele de care le este frică, traiul de zi cu zi al copiilor ce suferă de fobii poate fi extrem de restricționat.

Principalele fobii întâlnite la copii, sunt:

Fobii sociale – elementul esențial al fobiei sociale îl constituie frica persistentă și marcată de situațiile sociale sau de performanță în care poate surveni o punere în dificultate. Dacă adolescenții și adulții cu această tulburare recunosc că frica lor este excesivă sau nejustificată, acesta poate să nu fie cazul la copii. La copii, pot fi prezente vociferări, stupefacție, statul lipit sau strâns de o persoană familiară și inhibarea interacțiunii până la mutism. Copiii mai mici pot fi excesiv de timizi, se rețin să intre în contact cu alții, refuză să participe la jocul în grup.

Fobia școlară – este o formă a fobiei sociale ce are ca obiect participarea școlarului mic la școală și se manifestă prin refuzul acestuia de a se duce la școală, în special luni dimineața. Cauzele invocate de școlar sunt diverse, de exemplu colegii sunt răi, frica de a nu fi bătut, etc.

Participarea unui membru al familiei la școală fie prin așteptarea în fața școlii, a ușii clasei sau chiar la clasă, poate să permită școlarului cu fobie să-și învingă teama.

4.3. Depresia

La adolescent, episodul depresiv durează în medie între 7 și 9 luni, 80% dintre adolescenți însănătoșindu-se după un an, dar 10% continuă să fie deprimați. Elementele caracteristice episodului depresiv sunt: diminuarea marcată a interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile, pierderea sau creșterea în greutate semnificativă în lipsa unui regim , insomnie sau somnolență în fiecare zi, agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi, oboseală sau pierdere de energie, sentiment de devalorizare sau de culpabilitate excesivă, diminuarea aptitudinii de a gândi sau de a se concentra, idei sinucigașe.

Trăsăturile adolescentului nu sunt căzute, fruntea nu este încruntată, el nu are deloc un aer abătut. În schimb, acesta poate avea un aer încruntat, ostil, încăpățânat,sau chiar interiorizat, nu dă atenție conversațiilor și dacă răspunde o face pe un ton monoton. Adolescentul este invadat de o idee unică, permanentă și persistentă, iar unele dintre aceste idei sunt: “La ce bun toate acestea, este inutil”, “ Nu sunt bun de nimic”, “ nimeni nu mă iubește”. Adolescentul revine în mod constant asupra acestor idei și este dificil să-i fie distrasă atenția de la ele.

Consecință a dezinteresului, izolarea socială, familială, afectivă este frecventă: adolescentul se închide singur în camera sa ore în șir, izolându-se și de grupul său de prieteni.

Alimentația este adesea perturbată. Este vorba fie de reducerea sau pierderea apetitului, de indiferență față de alimente, iar în ceea ce privește somnul, tulburările sunt foarte frecvente. Aceste tulburări se caracterizează prin dificultatea de a adormii, treziri frecvente în miezul nopții sau treziri matinale.

Ca și forme ale depresiei, discutăm despre depresia de inferioritate și depresia de abandon.

Depresia de inferioritate este destul de caracteristică adolescenței și se manifestă printr-o diminuare semnificativă a stimei de sine și prin complexe de inferioritate. Din punct de vedere clinic, ea se manifestă la adolescenți prin sentimental că nu este iubit, apreciat, înțeles.

Depresia de abandon, denumită și depresie borderline sau depresie – limită, se observă mai frecvent la adolescenții care au un trecut marcat de lipsuri sau abandon, iar elementul caracteristic este că, în cazul în care condițiile externe permit împiedicarea de a trece la act, se observă că acesta devine deprimat, se prăbușește. El începe să plângă, să resimtă un sentiment de gol.

Acumularea sentimentelor de viață constituie un factor favorizant pentru depresia din adolescență. Schimbarea domiciliului familial este prezentat ca fiind cauza depresiei unui adolescent, de asemenea se pot adăuga separarea parentală, dificultățile personale ale unui părinte, repatate a schimbării domiciliului datorită unor profesii parentale. Importanța evenimentelor de viață negative și a stresului, în special a celor cu evoluție pe termen lung, este de asemenea menționată ca factor de risc pentru sinucideri și tentative de suicid ale adolescenților.

4.4. Tentative de suicid

Proporția tentativelor de suicid propriu- zise în raport cu sinuciderile este mai ridicată în adolescență decât la alte vârste. Problemă majoră de sănătate publică, ele constituie una dintre conduitele patologice dintre cele mai caracteristice la această vârstă. Factorii care îi conduc pe unii dintre ei spre această ultimă treaptă sunt numeroși și aparțin de raționamente diferite, individuale, actuale sau din trecut, familiale, de mediu,culturale, sociale.

În cadrul depresiilor majore, ideile de sinucidere sunt prezente foarte adesea sau tot timpul în aproape jumătate dintre cazuri. Ele par mai puțin frecvente în stările de proastă dispoziție. Efectuate adesea într-un context de impulsivitate sau de trecere la act- constituind dovada unei agresivități îndepărtate împotriva subiectului însuși, având legături importante cu depresia, producându-se în cadrul unei dinamici familiale perturbate- tentativa de suicid a unui adolescent este în același timp un act individual, dar și un gest social care pune sub semnul întrebării mediul în care trăiește subiectul.

Adolescenții cu tentativă de suicid, în ansamblul lor, manifestă o mai mare sensibilitate la evenimentele de viață și o mai mare frecvență a acestor evenimente în antecedente. Regăsim astfel mai des o schimbare de domiciliu, plecarea unui membru al familiei, decesul unei persoane apropiate, schimbarea școlii, rupturi sentimentale sau în cadrul grupului de prieteni, modificări ale vieții de familie (șomaj, pensionare, îmbolnăvirea unuia dintre părinți, etc.).

4.5. COMPORTAMENTUL DEVIANT SI FORMELE DE MANIFESTARE A DEVIANȚEI ȘCOLARE

4.5.1. Comportamentul deviant – conținut și semnificație

Ca noțiune larg utilizată în sociologia contemporană noțiunea de devianță desemnează, îndepartarea, abaterea sau noncomformismul indivizilor față de normele și valorile sociale.

În acest sens o serie de autori consideră devianța ca fiind alacătuită din acele comportamente care violează normele (scrise sau nescrise) ale societății sau ale unui grup social.

Devianța reprezintă un comportament ce înșeală o așteptare, încalcă un obicei sau normă socială sau neagă o valoare socială. De aici rezultă că, comportamentele deviante se raportează la regulile, valorile și normele sociale care guvernează viața socială și că definirea comportamentelor deviante se face prin raportarea la ordinea normativă a unei societăți.

Într-o altă ordine de idei, un comportament deviant este un comportament atipic, care se abate de la poziția standard și încalcă normele recunoscute și acceptate în cadrul unei anumite societății.

În continuare putem spune că un alt element caracteristic tuturor comportamentelor deviante este încălcarea normelor sociale specifice unei societăți într-un moment dat al existenței sale.

„Devianța înseamnă ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință, riscă să trezească din partea lor reprobare și sancțiuni” (Maurice Cusson apud Boudon R., 1997, p. 440).

Devianța este definită în orice dicționar de specialitate ca fiind un tip de conduită care iese din normele admise de o societate dată (Dicționar de psihiatrie, 1998, p. 185) sau o formă de comportament caracterizat printr-o distanțare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv (Dicționar de psihologie socială, 1981, p. 79).

Primii sociologi care au descris si analizat comportamentul deviant au fost T. Sellin și R.K.Merton. Sellin a definit devianța ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale, iar Merton a vizat prin comportamentul deviant acea „reacție normală a oamenilor normali aflați în condiții anormale”. Se poate observa că Merton accentuează relativismul acestui tip de comportament în sensul că, atunci când un individ este pus într-o situație frustrantă, constrângătoare, poate reacționa printr-o conduită deviantă, situată în afara normelor sociale unanim

Devianța scolară este un fenomen actual care se prezintă în forme diferite si cu semnificații diferite celor care îl pun în evidență:

părinții elevilor si, în general, publicul larg percep acest fenomen prin ceea ce are el spectaculos si tragic atunci când se obiectivează în cazuri de extremă violență scolară;

profesorii îl percep ca fiind o situație extremă în care autoritatea lor a fost depăsită de un comportament atipic situat în afara normelor pe care ei le-au instituit;

elevii percep acest fenomen ca pe o situație limită ce explică imposibilitatea realizării unei comunicări reale cu adulții (fie ei profesori sau părinți).

Fiind un caz particular al comportamentului deviant, devianța scolară este analizată în literatura de specialitate prin prisma unor alte concepte, cum ar fi: abandonul scolar, absenteismul scolar, violența scolară sau chiar delicvența juvenilă. Aceste concepte devin fenomene ce au căpătat o largă răspândire în mediul scolar îndeosebi în ultimele două decenii (si reprezintă abateri, mai mult sau mai puțin grave, de la normele de conduită scolară). Prin conținutul, dar mai ales prin consecințele lor, aceste fenomene au afectat în mod serios calitatea învățământului în acele instituții scolare în care ele au scăpat de sub control.

4.5.2. Cauzele și factori care determină comportamentul deviant

Comportamentul deviant al copiilor cunoaște cauze bio-psiho-sociogene. Studiul cauzelor de conflict cu finalizare în conduita deviantă întâmpină serioase dificultăți, datorită pe de o parte multitudinii și complexității acestora, iar pe de altă parte datorită faptului că una și aceeasi formă de reacție deviantă poate avea cauze diferite, după cum una și aceeași cauză poate determina efecte reacționale diferite.

Cu toată complexitatea și varietatea numerică, factorii etiologici ai reacțiilor comportamentale deviante au fost clasificați de-a lungul timpului de către marii sociologi, în două categorii.

Astfel N. Mitrofan (1994, p. 267-268) realizează o analiză a cauzelor care pot determina comportamentul deviant la copii și vorbește de două categorii de factori ce stau la baza acestor tulburări:

factori interni, individuali, determinați de structura neuropsihică, frustrări repetate, particularități ale personalității în formare;

factori externi, sociali (socio-culturali, socio-afectivi, economici și educativi)

iar prof. dr. P. Brânzei îi clasifică în:

factori predominanți biogeni;

factori predominanți psiho-sociogeni.

În cadrul factorilor biogeni deviația de comportament apare ca un epifenomen al dereglărilor organice, dar mai frecvent acești factori se interferează condițiile biogene creând fondul pe care acționează situațiile particulare din viața adolescentului.

O serie de factori patologici psihici care pot sta la originea biogenă a unor devieri comportamentale de tip delictual sunt enumerați mai jos:

encefalopatii secundare post-infecțioase sau post-traumatice;

oligofrenii;

sechele după meningite;

epilepsii;

hebefrenii;

psihopatii;

nevroză etc.

S-a pus în evidență, prin determinarea cariotipului la unii indivizi cu comportament deviant, o trisomie gonosomială cu un y suplimentar (xyy). Această anomalie genetică se asociază cu agresivitate, violență, tendință spre distrugere de bunuri.

La fel de importanți în studierea comportamentului deviant al copiilor și adolescenților sunt și factorii psiho-sociogeni din mediul familial și extra familial. Aceștia pot îmbrăca diferite forme cum ar fi:

Disociația familială. Familia devine “solul primar al dezvoltării naturii umane” iar copilul, imaginea părinților și un criteriu de referință despre atitudinea lor. Disociația și neînțelegerea familială este frecvent întâlnită în familiile adolescenților cu tulburări de conduită și comportament. Cei doi părinți, deși despărțiți, revendică în mod egal copilul, fiecare dintre ei căutând să-l atragă de partea lui și să-l instige împotriva celuilalt în scopul de a-l compromite.

Astfel, dacă copilăria se desfășoară în cadrul unui climat familial saturat de privațiuni și ostilități, de condiții care privează copilul de afecțiune și de satisfacerea adecvată a dorințelor și aspirațiilor lui firești, acesta ajunge să trăiască așa numitul conflict de adaptare, care se exprimă printr-o atitudine protestatară în fața oricărei rezistențe, opoziții sau interdicți

Manifestările repulsive ale adolescentului dovedesc, în majoritatea cazurilor tocmai faptul că asupra trecutului său au acționat mijloace coercitive brutale, stări conflictuale severe, pedepse umilitoare, etc. Neînțelegerile între părinți pun în pericol sentimentul de securitate al copilului și în consecință armonia dezvoltării personalității sale.

Absența mediului familial. În cazul adolescenților cu părinți plecați din țară orfani, abandonați care se află în grija asistenței publice, lipsește însuși mediul familial. Lipsa oricăror modele parentale și a identității copilului cu părinții săi, pot duce la depersonalizarea și derealizarea, ca punct de plecare al indiferenței, opoziției sau ostilității. Din rândul acestora se detașează în primul rând adolescentul depresiv, aflat în continuă căutare de afectivitate, de înțelegere din partea celor din jur.

Situația economico-socială a familiei poate condiționa apariția unor conflicte și tensiuni între părinți pe de o parte și între părinți și copii pe de altă parte, datorită fie unui spațiu locativ limitat, sau a unei gospodării și administrări defectuoase a bugetului familial, sau a unor condiții igienice de trai necorespunzătoare. Statistic, se constată apartenența tinerilor delincvenți fie din familii paupere, fie deosebit de prospere, în care se întrețin condiții care duc la supradimensionarea trebuințelor, pretențiilor și necesităților.

Carențele de ordin educativ joacă un rol deosebit în determinarea unor forme comportamentale aberante, neadecvate. Ele depind în mod direct de personalitatea părinților și educatorilor. A. consemnează un număr destul de mare de defecte ale părinților, unele dintre ele capitale:

hiperprotectivism,

narcisism;

nervozitate;

incapacitatea de a iubi,

perfectionalism,

iar altele de importanță mai mică, secundare:

lipsa de condescendență,

lipsa de respect,

oportunism.

O atmosferă familială prea tristă, apăsătoare, sau prea agitată, caracterizată de certuri, injurii și brutalități se repercutează în sens negativ asupra psihicului adolescentului, provocându-i traumatisme afective, care își vor pune amprenta asupra modului de a gândi, simți și de a se comporta, a viitorului adolescent.

Libertinajul familial lasă adolescentul pradă influențelor negative ale străzii, ale unor variați agenți inductori care vor genera tulburări de comportament. Alteori, autoritatea paternă exagerată, abuzul de autoritate, structurează un comportament reactiv, de protest, opoziție sau diferență și fugă, specific acestei perioade.

Acest abuz de autoritate explică nevoia de evaziune prin părăsirea neautorizată a domiciliului și vagabondaj, iar revendicările se transformă în agresiune la adresa factorilor de mediu cu caracter de interdicție. În devianța copilului se înregistrează o cauzalitate circulară în care, plecând de la climatul familial neadecvat se ajunge la eșecuri școlare. Nemulțumirea de sine va duce la indiferența față de lume și inadaptare.

Influențele nefaste ale unor grupuri de tineri. Cei mai mulți dintre minorii cu comportament deviant nu sunt supravegheați de către părinți în ceea ce privește relațiile lor cu ceilalți copii și în legătură cu felul în care își petrece timpul liber, sau sunt supravegheați în mod superficial sau accidental. Nu întotdeauna adolescentul știe să se apere împotriva influențelor străzii, colegilor sau adulților mai turbulenți, certați cu normele și legile conviețuirii sociale.

Deci educația necorespunzătoare a copilului caracterizată prin: inconsecvență, libertate (exagerată sau, dimpotrivă, o educație prea autoritară, inflexibilă, neunitară sau contradictorie), tulburările de personalitate a educatorilor, factorii genetici, condițiile de mediu extern, familii dezorganizate sunt cauze generatoare ale tulburărilor de comportament.

4.5.3. Forme de manifestare a devianței școlare

Principalele forme de manifestare a devianței școlare sunt: fuga de la școală, vagabondajul, absenteismul, abandonul școlar, vandalismul, conduitele violente și toxicomania, copiatul și suicidul.

Fuga de la școală sau/și de acasă reprezintă o conduită de tip evazionist, având o motivație precisă și derulându-se într-un interval de timp variabil. Fuga de la școală poate interveni în situații tipice – evaluare, conflict cu profesorul sau colegii,etc. – caz în care se prezintă ca o strategie defensivă a elevului; dacă această conduită degeneralizează, fuga de la școală devine punctul de pornire pentru absenteism. Semnificația și cauzele ce determină fuga de la școală depind foarte mult de variabila vârstă. Astfel, la elevii mici, fuga de la școală apare mai mult ca manifestare a ,,fobiei școlare”; cauze: dependență crescută de părinți, părinți care valorizează excesiv educația școlară, stiluri parentale supraprotectoare, autoritare sau indiferente, strategie defensivă față de colegii violenți, eșecul școlar, situații umilitoare. La elevii mari, fuga de la școală apare mai mult ca rezultat al unui proces de deliberare, al luării unei decizii, influențată încă în mare măsură de haloul afectiv al situației, dar care presupune existența unei opțiuni. Cauzele pot fi: frica de evaluare, de eșec, fobia/anxietatea socială, teama de pedeapsă, teama de pierdere a statutului în grup.

Vagabondajul este o reacție organizată care apare din lipsa de atașament familial sau față de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând “nomadismul” pentru a fi liber, prin imitație și sugestie, și pentru a se socializa prin intrarea într-o bandă. Vagabondajul reprezintă terenul propice evoluției criminale individuale, o formă concretă a inadaptării. Lipsa domiciliului permanent înseamnă sustragerea copilului de la influența pozitivă a mediului familial, precum și o raliere la formele organizate de bande de infractori. Dacă în perioada preșcolară și cea școlara, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluția infracțională de la micile hoții, necesare susținerii acestei vieți, și până la crime violente, agresive. Fuga și vagabondajul se asociază frecvent cu tulburări ale comportamentului sexual și cu impulsivitate

Absenteismul. Mutațiile din societate și din familia contemporană (problemele economice, problemele de relaționare între părinți și copii, timp redus petrecut cu familia, redistribuirea rolurilor, suportul social și emoțional redus, supraîncărcarea profesională a părinților sau munca în străinătate etc.) determină mai multe probleme emoționale la copii decât în trecut. La acestea se adaugă:

presiunea grupului,

riscul consumului de droguri și a altor forme de dependență,

metodele educative slabe, inconstante,

supraîncărcarea școlară,

disfuncțiile în evaluare și notare,

frica de examene

constituindu-se în adevărați stresori pentru elevi care, din păcate, uneori evită confruntarea cu ,,problema” prin fuga de la ore. Absenteismul este în creștere, mai ales la nivel liceal, iar ignorarea sau pedeapsa excesiva pot doar contribui la cronicizarea fenomenului.

În mod curent, între fuga de la școală și absenteismul școlar se operează următoarea distincție: în timp ce fuga de la școala este interpretată ca o problemă emoțională, absenteismul școlar este definit ca o problemă socială, fiind explicat mai mult prin caracteristicile socioculturale ale mediului de proveniență și apărând mult mai frecvent în mediul urban și în familiile sărace.

Abandonul școlar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ, indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început.

Școlile din zonele defavorizate sunt caracterizate de izolare, sărăcie și lipsa oportunităților de succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămânând fie să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii, fie muncind la alții ca zilieri.

Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor resursele necesare educației. Această stare provoacă, deseori, exploatarea copiilor prin muncă de către părinți.

Comportamentul agresiv. Din nefericire asistăm zilnic, direct sau indirect, la manifestarea, sub diferite forme (verbal, fizic sau emoțional), a unor conduite violente, agresive în rîndul elevilor. În esență comportamentul agresiv poate fi considerat un tip de atitudine și acțiune distructivă asupra mediului apropiat dar și asupra persoanelor.

Agresivitatea este un „comportament care are ca intenție lezarea unei persoane (fizic sau verbal) sau distrugerea proprietatii”. Agresivitatea este definită ca un comportament distructiv, orientat în scopul producerii răului asupra unor persoane, grupuri sau obiecte sociale. (Cristea D, Tratat de psihologie socială, Ed. Protransilvania, 2000, p.408.

Una dintre definițiile mai cuprinzătoare este cea a Organizației Mondiale a Sănătății, după care violența înseamnă „amenințarea sau folosirea intenționată a forței fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup, unei comunități care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privațiuni”.

Violența în școală este din punct de vedere statistic cea mai frecventă conduită de devianță în rândul tinerilor. Pentru a avea o imagine cât mai completă a acestui fenomen optăm pentru următoarea definiție operațională: Violența în școală este „orice formă de manifestare a unor comportamente precum:

exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire,
tachinare, ironizare, imitare, amenințare, hărțuire;

bruscare, împingere, lovire, rănire;

comportamente care intră sub incidența legii (viol, consum / comercializare de droguri, vandalism – provocarea de stricăciuni cu buna știință, furt);

limbaj neadecvat la adresa cadrului didactic și celorlalți colegi (înjurături, cuvinte obscene).

După criteriul aspectului clinic, conduitele de violență școlară se structurează astfel:

violențe determinate de conflicte ,,normale“ între colegi, de conflicte între bande/grupuri de elevi,

violențe determinate de conflictul adult-elev.

În funcție de planul de manifestare al atacului, corelat cu tipul de prejudiciu adus victimei, se poate discerne între:

violența fizică și verbală

violența psihologică

Efectele violenței fizice vizează atât sănătatea și integritatea corporală a victimei, cât și evoluția sa psihologică: în plan cognitiv – autopercepția negativă, iar în plan emoțional – teamă, depresie. Violențele verbale, psihologice, afectează în principal stima de sine; victimele se simt devalorizate, își pierd încrederea în posibilitățile proprii, devin anxioase.

Violența din școală este o expresie a violenței din societate. Când violența se produce în școală, ea conduce însă și la alte consecințe decât atunci când se produce în societate, în afara școlii. Astfel, pe lângă prejudicii, victimizare, uneori moarte, violența din școală reduce șansele elevilor de a beneficia de o educație de bună calitate, de a-și dezvolta personalitatea pe deplin. Această consecință îi afectează atât pe elevii implicați în conduitele violente, cât și pe cei care nu sunt implicați, dar sunt martorii lor.

Ca o primă concluzie lipsa părinților din viața copiilor lasă urme adânci în dezvoltarea psiho-afectivă.și comportamentală.

În plan afectiv apar frecvente tulburări ale stimei de sine, lipsesc aspirațiile pe termen lung ( nu-și pot proiecta un viitor), lipsă de motivație, stări de apatie (oboseala), lipsa de energie, de voință pentru a depune eforturi cognitive la școală, de a se implica în activități variate specifice vârstei.

În plan comportamental se observă dificultăți de adaptare și apariția unor conduite deviante manifestate prin abandon școlar, absenteism, conflicte cu profesorii și colegii, iar din punct de vedere al activităților școlare se deteriorează conduita școlară, fie pe fondul tristeții și al stărilor depresive, fie pe fondul lipsei autorității.

Ca o a doua concluzie, pentru o bună desfășurare a procesului instructiv-educativ și pentru o dezvoltare armonioasă a personalității elevilor, este necesară cunoașterea și aplicarea metodelor de prevenire și diminuare a manifestărilor deviante.