Manifestari ale Stresului Si Metodele de Coping la Angajati

Economie

Manifestari ale Stresului Si Metodele de Coping la Angajati

Byadmin ianuarie 1, 2024

Manifestări ale stresului și metodele de coping la angajați

CUPRINS

Adnotare

Introducere

Compartimentul I: Poziționări teoretice privind stresul și mecanismele de coping

1.1. Definiția stresului și modele teoretice de stres la locul de muncă

1.2. Agenți inductori de stres la locul de muncă

1.3. Consecințele stresului în muncă

1.4. Mecanismele de coping pasive și active

Compartimentul II: Poziționări experimentale privind nivelul de stres la angajați și metodele de coping utilizate

2.1. Metodologia cercetării

2.2. Rezultatele cercetării

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Mediul, societatea, situațiile zilnice pe care le întâlnim sunt mereu o sursă continuă de stres, prin urmare, individul este supus unor grele încercări în ceea ce privește asigurarea viitorului său, atât pe plan psihologic, fizic, cât și emoțional.

În timp, ființa umană s-a dezvoltat multilateral, iar odată cu aceasta, el a dezvoltat și un sistem de mecanisme de apărare contra stresului ce le activează în funcție de diverse situații, fie cand anticipează sau se confruntă cu acestea.

Studiile arată că aproximativ jumătate din lucrătorii europeni consideră că stresul este un factor frecvent la locul de muncă și că este cauza a circa jumătate din totalul zilelor de lucru pierdute. Ca și alte aspecte care afectează sănătatea psihică, stresul este deseori înțeles greșit sau stigmatizat. Pe lângă problemele de sănătate psihică, lucrătorii care se confruntă cu un stres prelungit pot dobândi ulterior probleme foarte grave de sănătate fizică, de exemplu afecțiuni cardiovasculare sau musculo-scheletice. Ca frecvență, stresul reprezintă a doua problemă de sănătate profesională raportată în Europa.

Cele mai frecvente cauze ale stresului la locul de muncă menționate de lucrători sunt reorganizarea sau nesiguranța locului de muncă ,programul de lucru prelungit sau volumul excesiv de muncă și intimidarea sau hărțuirea la locul de muncă . Același sondaj a indicat că aproximativ 4 lucrători din 10 sunt de părere că la locul lor de muncă stresul nu este gestionat corespunzător.

Nu se cunoaște exact când a fost folosită pentru prima dată noțiunea de stres în limbajul psihologic, diferite surse indică ani diferiți, dar cert este faptul că conceptul a cunoscut o răspândire rapidă datorită teoriei lui H. Selye. Încercînd să dea o definiție a stresului, Selye (1969) constată că termenul este adesea utilizat într-un sens foarte larg. Într-o lucrare ulterioară Selye definește stresul ca fiind răspunsul nespecific al organismului la solicitări nespecifice din mediu”.

Deci, prin această lucrare, ne propunem să delimităm strategiile de adaptare specifice angajatorilor, și dacă există sau nu o diferență vis- a –vis de profesie în ceea ce privește nivelul de stres perceput, vom evidenția diverse aspecte importante în ceea ce privește stresul la angajați cum ar fi: cunoașterea etiologiei stresului, factorii de menținere a acestuia, precum și metodele de coping binevenite pentru a diminua sau preveni stresul la locul de muncă.

Cuvinte cheie.

Angajați- persoană încadrată în câmpul muncii.

Stres psihic- reacție individuală și rezultatul interacțiunii dintre exigențele mediului pe de o parte și resursele, capacitățile și posibilitățile individului pe de altă parte.

Mecanisme de coping- ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor, cerințelor externe și/sau interne care amenință sau depășesc resursele unui individ.

Obiectul cercetării îl constituie relația dintre stres și mecanismele de coping la angajați.

Scopul cercetării identificarea nivelului de stres și a metodelor de coping utilizate de către angajați.

Ipotezele cercetării:

Gradul de percepere a stresului și apelarea la diverse mecanisme de coping este diferit la grupul de profesori, comparativ cu grupul de medici.

Presupunem că nivelul de stres influențează utilizarea anumitor mecanisme de coping la medici și profesori.

Obiectivele cercetării:

Analiza și sinteza abordărilor teoretice cu referire la stres și la metodele de coping.

Selectarea metodelor psihodiagnostice adecvate cercetării date.

Determinarea agenților inductori de stres la locul de muncă.

Identificarea consecințelor stresului.

Determinarea metodelor de coping la angajați.

Formularea concluziilor și elaborarea recomandărilor.

Metodele de investigație:

Teoretice – analiza sinteza și generalizarea literaturii de specialitate

Empirice:

Scala de percepție a stresului, elaborat de Levenstein și colab. (1993);

Scala de ,,coping” (Chestionarul COPE), elaborat de Carver, Scheier și Weintraub (1989).

Statistice:

Testul “t-student” .

Eșantionul cercetării constituie 30 de persoane angajate (profesori) în Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” și 30 de persoane angajate (medici) în Policlinica nr. 12.

Valoarea teoretică constă în elucidarea, analizarea și sintetizarea aspectelor teoretice ale stresului și ale metodelor de coping în mediul organizațional.

Valoarea practică constă în completarea cercetărilor privind studierea stresului, aplicarea testelor (vezi anexa 1, 2), utilizarea metodelor statistico-matematice de prelucrarea a rezultatelor cercetării.

Structura lucrării. Lucrarea este alcătuită din:

Introducere cu actualitatea temei și aparatul categorial.

Secțiunea general-teoretică care cuprinde o analiză și evaluarea a literaturii, consacrate stresului, și metodelor de coping.

Secțiunea practic-aplicativă care include metodologia cercetării, instrumentele de cercetare precum și prelucrarea și interpretarea datelor experimentale.

În final sunt elaborate concluzii și recomandări generale cu privire la tema abordată, sunt incluse atât referințe bibliografice, cât și anexe.

Compartimentul I: Poziționări teoretice privind stresul și mecanismele de coping

1.1. Definiția stresului și modele teoretice de stres la locul de muncă

Termenul de „stres” a cunoscut de-a lungul timpului numeroase accepțiuni. Astfel, diverși autori ne prezintă diverse definiții ale acestui termen:

Lazarus și Folkman definesc stresul drept un „efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depășesc resursele personale”.

Ioan-Bradu Iamandescu definește stresul ca fiind un sindrom constituit din exacerbarea, dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacții psihice și a corelatelor lor somatice în legatură, cu o configurație de factori declanșanți ce acționează intens, surprinzător, spontan și/sau persistent și având adeseori un caracter simbolic “de amenințare” ( fiind percepuți sau anticipați de subiect) [10].

Psihologul român Mihail Golu definește stresul ca fiind o stare de tensiune, disconfort, încordare determinată de agenții afectogeni cu semnificație negativă de frustrare sau de reprimare a unor motivații, dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor conflicte [8].

Mattews și Serafino (2002) menționează ca stresul poate fi privit din trei perspective:

stimul – un eveniment extern care amenință și care poate vătăma, evenimentul extern poate fi fizic și psihic;

reacție – senzația de tensiune care apare atunci cînd (de ex: persoana trebuie să se prezinte la un interviu, examen, să prezinte un discurs, etc.). Această reacție implică atît elemente emoționale și cognitive, cît și reacții fizice;

proces sau tranzacție – factorul de stres are un impact diferit asupra oamenilor în funcție de caracteristicele personale și de mediu în care există factorul de stres.

Această concepție ia în considerație faptul că același evenimente externe au efecte diferite în funcțe de persoana care le trăiește [24].

Paul Popescu Neveanu atribuie termenului de stres două accepțiuni:

situație, stimul, ce pune organismul într-o stare de tensiune;

însăși starea de tensiune deosebită a organismului prin care acesta își mobilizează toate resursele sale de apărare pentru a face față unei agresiuni fizice sau psihice (emoție puternică) [20].

Hans Selye în anul 1950 definește stresul ca un “sindrom general de adaptare” pentru a desemna un ansamblu de reacții adaptative ale organismului la acțiunea nespecifică a unor “agresori fizici”. Acesta menționează că diverși agenți stresori produc nu doar un efect specific (leziuni, arsuri, reacții imunitare, maladii infecțioase etc) ci și un efect nespecific, care este comun tuturor acestor agenți: starea de stres [14].

Faptul că după mai bine de 50 de ani, noțiunea de stres ramâne operantă, este dovedit de impactul acestui concept asupra dezvoltării științei, care e concretizat în volumul impresionant de date și studii, în cele mai diverse discipline. De-a lungul acestei perioade s-au conturat mai multe moduri de a defini și înțelege stresul. Acestea pot fi incadrate în trei teorii de bază:

a) abordarea fiziologică (variabila „raspuns” intern);

b) abordarea inginerească (variabila „stimul” extern);

c) abordarea tranzacțională (variabila „interacțiune”);

a) Modelul fiziologic al stresului, numit și modelul biologic își are originea în cercetarile lui Hans Selye și pune accent pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. În deceniul al IV-lea, endocrinologul Hans Selye marchează începutul cercetărilor sistematice asupra stresului, impunând conceptul de stres biologic în știință. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului manifestată prin reacții nespecifice ca raspuns la agenții perturbanți. Stresul biologic, inițial descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), conține trei faze:

– reacția de alarmă;

– stadiul de rezistență;

– stadiul de epuizare;

În faza acută a reacției de alarmă, rezistența organismului scade sub cea medie și are loc o mobilizare generală a forțelor de apărare a organismului. Organismul nu se poate afla multa vreme în starea de alarma și, dacă agentul nociv este foarte intens și incompatibil cu viața, survine moartea. Dacă organismul supraviețuieste, se instalează starea de rezistență, cu caracter adaptativ, în care are loc concentrarea și circumscrierea în spațiu a stării de stres. În această fază, capacitatea de rezistență a organismului crește peste medie. Dacă stresorul continuă să acționeze urmează faza a treia, starea de epuizare. Adaptarea nu mai poate fi mentinută și simptomele seamănă cu cele caracteristice reacției de alarmă. Rezistența scade din nou sub medie, și în cazul în care resursele se epuizează, viața încetează [28]. Modelul fiziologic pune în evidență mobilizarea resurselor de apărare ale organismului pentru a se opune perturbărilor. Evaluarile nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului și amplitudinii reacțiilor psihofiziologice și comportamentale.

H. Wolff definește stresul ca fiind reacția individului la diverși agenți nocivi și amenințători. Totodată, el consideră stresul ca fiind o stare dinamică a organismului; natura reacției de adaptare pe care o evocă stimulii este dependența de programul genetic și de experiența individului. Afirmația ulterioară a lui Wolff privind lipsa unei relații directe, liniare și proporționale între stimul și răspuns și sublinierea rolului individului în configurația reacției, trasează teoria interacțională a stresului. Wolff consideră reacțiile psihosomatice la stres, cu ecou patologic, ca forme improprii și ineficiente de adaptare. Dupa Merson (apud Derevenco, p. 26), numai faza I, de alarmă, corespunde reacției propriu-zise de stres, pe care o și denumește „stress-sindrom”. Această fază ar fi precedată de un scurt stadiu de adaptare inițială, caracterizat prin fenomene catabolice, cu hiperfuncție endocrină. Fazele următoare ar reprezenta adaptarea propriu-zisă, de achiziție a rezistenței de durată, care, în caz de solicitare funcțională, determină epuizarea, corespunzatoare fazei a III-a a schemei lui Selye. Altfel exprimat, reacția la stres se transformă dintr-o verigă a adaptării într-o p. 26), numai faza I, de alarmă, corespunde reacției propriu-zise de stres, pe care o și denumește „stress-sindrom”. Această fază ar fi precedată de un scurt stadiu de adaptare inițială, caracterizat prin fenomene catabolice, cu hiperfuncție endocrină. Fazele următoare ar reprezenta adaptarea propriu-zisă, de achiziție a rezistenței de durată, care, în caz de solicitare funcțională, determină epuizarea, corespunzatoare fazei a III-a a schemei lui Selye. Altfel exprimat, reacția la stres se transformă dintr-o verigă a adaptării într-o verigă patogenetică. Criticile aduse acestei teorii vizează urmatoarele aspecte:

– accentul exagerat pus pe noțiunea de nespecificitate a răspunsului organismului, și neglijarea aspectelor specifice la stres; astăzi se știe că răspunsul este modulat atât de factori personali cât și de cei situaționali;

– utilizarea unor procedee experimentale neadecvate, simpliste, descriptive, extrapolarea și transpunerea necritică a datelor de la animal la om;

– îndreptarea demersului metodologic mai ales spre aspectele morfologice și mai puțin spre cele biochimice sau moleculare;

– extrapolarea schemei SGA bazată pe experimente pe animale, prin utilizarea doar a stresorilor fizici și chimici, la subiecții umani confruntați mai ales cu stresori psihici este un demers științific, ce trebuie privit cu rezerve [2].

b) Modelul cauzal denumit și model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranță) de a face față unor factori potențiali dăunători din mediu, definiți drept nivel de încărcare. Depășirea nivelului optim cauzează reacțiile de stres, respectiv dereglări ale funcțiilor psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcție a stimulilor, exprimabilă prin formula S=f(s). Relația dintre stimuli și reacții este una similară din behaviorismul radical, adică unilaterală și unidirecțională, de tipul S – R.
Asumarea ideii, de către modelul cauzal, că stresul rezultă exclusiv din proprietățile stimulilor reprezintă o abordare unidimensională și restrictivă. Teoria stimulilor ignoră complexitatea relației dintre ființa umană cu mediul său și existența diferențelor interindividuale în reacțiile la stres. Este adevărat că factorii de stres psihosociali sunt caracteristici inevitabile ale vieții cotidiene. Totuși unii oameni percep mai intens și reacționează mai acut decât alții la impactul cu factorii de stres social. Cu excepția unor evenimente de viață extreme, cum este moartea unei ființe dragi, stimulii psihosociali nu pot avea aceeași semnificație pentru toți indivizii. În același timp nu putem omite faptul că modelul cauzal aduce contribuții valoroase la înțelegerea și aprofundarea unui segment al procesului de stres, și anume rolul structurilor sociale în generarea de posibili stresori [6].
c) Modelul interacțional și teoria tranzacțională- O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetările asupra stresului încep să fie comutate din cadrul biologic în cel psihologic, conturând în final teoria tranzacțională a stresului [15]. Analiza noii paradigme de cercetare permite identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacțională a stresului:
– interacțiunea sau tranzacția;
– sistemul cognitiv;
– evaluarea;
– copingul.
De altfel chiar definiția stresului dată de Lazarus și Folkman reflectă integrarea conceptelor teoretice enumerate: "stresul este o relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediu ca impunând solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-backurile primite" [15].
Termenul de tranzacție indică relația bidirecțională dintre persoană și mediu, negocierea activă între cerințele și presiunile mediului și ierarhizarea scopurilor individuale. Se subliniază astfel faptul că amenințarea nu există în sine, ca proprietate a uneia din cele două subsisteme implicate – persoană și mediu – ci numai în relația dintre ele. Conform definiției stresului, amenințarea decurge din perceperea unui dezechilibru între cerințele impuse și capacitatea de răspuns, din discrepanța dintre starea actuală și cea dorită de subiect [16].
Autorii introduc și conceptul de proces strâns legat de cel de tranzacție pentru a sublinia intercondiționările reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea convențională a stresului interpretează stresorii ca punct de start iar sănătatea mentală ca punct final al acestui fenomen. Este adevărat că deteriorarea sănătății mentale este una din consecințele stresului dar a limita emoțiile negative la variabila de consecință este prea restrictiv; în realitate emoțiile negative pot deveni la rândul lor surse de stres care vor influența atât evaluarea cât și formele de coping [27].

Putem observa deci că folosirea termenului stres în cercetările științifice s-au în literatura de specialitate, precum și în viața cotidiană este caracterizată de o oarecare inconsistență; stresul este considerat uneori drept suma situațiilor care determină un efort mai mare din partea individului, alteori drept starea psihologică și fiziologică determinată de cerințe, iar alteori drept relația particulară dintre individ și mediu.

Literatura de specialitate ne oferă informții cu privire la următoarele modele teoretice ale stresului în mediul organizațional:

a) Modelul solicitări – control – suport social

Conform modelului solicitări-control prezentat de Karasek în 1979, stresul organizațional ridicat intervine în cazul în care cerințele solicitante în muncă sunt însoțite de un control scăzut asupra sarcinilor de efectuat [12].

în 1998 Johnson și Hatt au extins modelul solicitări-control, adăugînd o a treia dimensiune, și anume suportul social. Karasek și colaboratorii săi au acceptat modificarea lui Johnson, astfel că de atunci modelul este cunoscut și sub numele modelul solicitări – control – suport social [13]. Din intersecția celor două dimensiuni ale modelului solicitări-control rezultă patru tipuri de activități:

activitățile cu stres (tensiune) ridicat – Caracteristica acestor activități este că un nivel ridicat al cerințelor se asociază cu un nivel redus al controlului pe care individul îl poate exercita. Stresul cronic ce rezultă, prezintă riscul de îmbolnăvire fizică și psihică. Din 1979, această ipoteză a fost susținută de numeroase studii. Cu toate că există unele cercetări care nu au găsit nici o legătură între stresul în muncă definit după modelul lui Karasek și sănătatea cardiovasculară, studiile recapitulative cu această tematică subliniază că stresul ocupațional este un factor de risc pentru morbiditatea și mortalitatea cardiovasculare.

activitățile cu stres scăzut – în cazul acestor salariați cerințele muncii nu sunt considerate a fi mari, iar controlul pe care individul îl poate exercita este ridicat [13].

muncile active – vorbim de munci active în cazul în care un nivel ridicat al cerințelor muncii se asociază cu un nivel ridicat al controlului pe care subiectul îl poate exercita. Este situația care permite creșterea, participarea, activitatea, creșterea stimei de sine, a motivației de a învăța, a autorealizării.

muncile pasive – în acest caz atît nivelul cerințelor, cît și cel al controlului sunt scăzute, ceea ce provoacă treptat o deteriorare a capacităților individului. Kristensen (1996) numește aceste categorii de ocupații „munci de supervizare” (surveillance work).

b) Modelul dezechilibrului efort-recompensă

Un alt model des folosit în studiul legăturii dintre stresul la locul de muncă și sănătate este cel al dezechilibrului efort-recompensă elaborat de sociologul german Johannes Siegrist. Conform modelului lui Siegrist, lipsa reciprocității dintre costuri și cîștiguri, adică o situație în care eforturile ridicate se combină cu o recompensă scăzută, produce o stare de stres emoțional care poate conduce la probleme de sănătate mentală și fizică, aprecierea subiectivă a stării de sănătate ca fiind mai rea și incapabilitate de muncă [22].

Conform acestui model, recompensa are trei forme: apreciere (stimă, suport și echitabilitate), recunoaștere materială (un salariu corespunzător) și controlul statutului (posibilități de promovare, posibilitatea de a evita schimbările nedorite, securitatea locului de muncă, permanentizarea statutului). După părerea autorului, modelul efort ridicat – recompensă scăzută este acceptat de angajat în următoarele cazuri:

a) nu există o altă alternativă mai bună pe piața muncii, costurile căutării unui nou loc de muncă sunt mai ridicate decît cele ale rămânerii pe postul acutal;

b) din motive strategice, angajatul mai poate rămîne o perioadă în mediul de muncă perceput ca neechitabil; consideră că în acest mod își îmbunătățește șansele de a fi promovat, ajungînd astfel la o stare de echilibru efort-recompensă;

c) ca urmare a unui stil specific de tratare a problemelor, individul nu este capabil să evalueze corect relația dintre eforturi și recompense.

c) Modelul potrivirii persoană-mediu

Modelul potrivirii persoană-mediu a fost elaborat la începutul anilor '70 de un grup de cercetători de la University of Michigan, fiind cel mai vechi dintre cele trei modele ale stresului în muncă. Acest model consideră că stresul în muncă apare atunci cînd există o discrepanță între motivațiile persoanei și condițiile asigurate de mediu (muncă) sau o discordanță între cerințele postului și abilitățile persoanei de a le face față. Autorii înțeleg prin motivații factori precum participarea, venitul, dezvoltarea personală. Cerințele se referă la cantitatea de muncă ce i se cere individului și la complexitatea muncii. Modelul Michigan încorporează atît stresori obiectivi, cît și subiectivi și abordează posibilul efect moderator al suportului social, al factorilor de personalitate, al unor factori exteriori muncii și variabile demografice [3].

1.2. Agenți inductori la locul de muncă

în prezentarea agenților inductori de stres la locul de muncă ne vom ghida după clasificarea realizată de Cooper și Marshall în modelul dinamicii stresului în muncă, clasificare clasică în literatura de specialitate [4]. Făcînd o trecere în revistă a surselor stresului ocupațional, cei doi autori consideră că ele pot fi grupate în următoarele șase categorii:

stresori intrinseci muncii

stresori legați de rolul în organizație

de relațiile la locul de muncă

de dezvoltarea carierei

de structura și climatul organizațional

conflictul muncă-familie.

Surse de stresori intrinseci a muncii

Agenții fizici ai muncii pot fi măsurați obiectiv și din acest motiv monitorizarea și acceptarea efectului lor negativ sunt mai probabile. În majoritatea țărilor industrializate există standarde precise cu privire la cota maximă de periculozitate a diferiților agenți fizici și sunt precis stabilite măsurile de protecție împotriva efectului lor dăunător. Factorii fizici care pot provoca stres la locul de muncă țin de temperatura și umiditatea ambientală, presiunea atmosferică, zgomot, iluminat, rezonanță, cromatică și materiale fizico-chimice (Klein, 2004 ; Sava, 2004).

Munca repetitivă și monotonă este un alt stresor intrinsec muncii. Cox (1993) arată că munca repetitivă și monotonă este adesea asociată cu sentimentul de plictiseală, cu anxietatea și cu depresia [5].

Există numeroase profesii, cum ar fi cea de șofer de autobuz sau controlor de trafic aerian, ce necesită permanent o vigilență ridicată pentru a evita posibilele consecințe dezastruoase ale unui moment de neatenție.

Supraîncărcarea și deficiențele în muncă- French și Caplan stabilesc într-una din cercetările lor că excesul de muncă, ca agent stresant este fie de natură cantitativă, fie de natură calitativă, fiind asociat cu comportamente disfuncționale. Unul dintre studiile lor indică astfel o puternică relație între cantitatea excesivă de muncă și consumul ridicat de țigări, care este considerat unul din simptomele bolilor coronariene [7].

Ritmul de muncă alert este, de asemenea, un factor inductor de stres. Este vorba despre viteza cu care munca trebuie realizată și controlul pe care angajatul îl are asupra acestui tempo: dacă ritmul poate fi stabilit de el însuși, de mașina la care lucrează sau de un sistem la care se adaptează întreaga unitate de producție.

Stresori legați de rolul în organizație- Rolul în organizație – ca stresor – este legat de problema ambiguității de rol, de cea a conflictului de rol, precum și de cea a responsabilității pentru oameni.

Ambiguitatea de rol este definită ca fiind lipsa de claritate în ceea ce privește rolul persoanei la locul de muncă, obiectivele înaintate și dimensiunile responsabilităților sale, ce poate duce la pierderea stimei de sine, la o tensiune crescută, precum și la un nivel minim de satisfacție profesională.

Conflictul de rol este definit ca fiind contradicția generată de solicitările diferite adresate individului și la care acesta fie că nu dorește să răspundă, sau consideră că respectiva solicitare nu corespunde sarcinilor sale, rezultatele ulterioare fiind cele menționate anterior la ambiguitatea de rol.

Responsabilitatea pentru oameni este, de asemenea, considerată un factor de stres legat de rolul individului într-un context dat. Responsabilitatea față de ființele umane fiind un act mult mai stresant decât responsabilitatea față de echipamente, ceea ce înseamnă că persoana în cauză exercită o muncă de răspundere, fiind necesar să petreacă mai mult timp în interacțiune cu ceilalți, să asiste la ședințe de lucru, să muncească singur, etc. [23].

Stresori la locul de muncă

Se consideră că lipsa unor bune relații interpersonale la locul de muncă este unul dintre cei mai importanți factori de stres organizațional. Acestea se referă atît la relația cu superiorii, cît și la cea cu colegii, iar în cazul managerilor, și la cea cu subordonații [1].

d) Stresori legați de dezvoltarea carierei

Lipsa oportunităților de dezvoltare a carierei poate fi, de asemenea, o sursă de stres, mai ales în cazul organizațiilor care accentuează relația dintre dezvoltarea carierei și competență [5].

Insecuritatea muncii este, de asemenea, o sursă de stres și anxietate legată de dezvoltarea carierei. Lipsa de securitate la locul de muncă poate afecta indicatori bunăstării psihice.

e) Stresori legați de structura și climatul organizațional

Studii recente (Cox, 1993) privind percepția indivizilor asupra organizației în care lucrează indică trei aspecte diferite ale funcționării și culturii organizaționale: organizația ca mediu de efectuare a unor sarcini, ca mediu de rezolvare a unor probleme și ca mediu de dezvoltare. Studiul amintit arată că, în cazul în care organizația este percepută ca nesatisfăcînd nevoile menționate mai sus, apare starea de stres în rândul salariaților.

Lipsa libertății de decizie și controlului. Ele se referă la măsura în care angajații pot participa la luarea deciziilor ce privesc munca lor. Din articolele publicate cu privire la rezultatele studiului european EUROTEACH reisese faptul că în cazul profesorilor libertatea de decizie corelează pozitiv cu sentimentul împlinirii personale și satisfacția în muncă și negativ cu extenuarea vitală și depersonalizarea. Alte studii arată, de asemenea, că în organizațiile unde angajații pot participa la luarea deciziilor, prezintă un nivel mai ridicat de satisfacție în muncă și stimă de sine (Cox, 1993).

f) Stresori ce rezultă din conflictul muncă-familie

Conflictul muncă-familie este un alt important stresor legat de muncă și se referă la dificultățile de a îmbina unele roluri ocupaționale cu cele de familie. Există trei forme ale conflictului muncă-familie [9] :

conflictul legat de timp, ce apare atunci cînd timpul dedicat unui rol face dificilă îndeplinirea altui rol;

conflictul legat de stres se manifestă în cazul în care stresul, tensiunea specifică unui rol interferează cu îndeplinirea altui rol;

conflictul legat de comportament apare când comportamentul exersat într-un rol este incompatibil cu cel necesar îndeplinirii altui rol.

1.3. Consecințele stresului în muncă

La ora actuală în literatura de specialitate există numeroase studii recapitulative care afirmă că un mediu de lucru nepotrivit reprezintă un factor de risc semnificativ pentru deteriorarea sănătății angajaților. Stresul nu este neapărat un fenomen negativ și de aceea poate constitui o greșeală în concentrarea doar asupra efectelor sale negative. Un nivel moderat de stres poate fi chiar un important factor motivațional sau poate fi un instrument în dobândirea unei adaptări dinamice la noi situații [26].

Efectele potențiale ale stresului pot fi grupate în 5 categorii și anume:

Efecte subiective- anxietate, agresiune, apatie, plictiseală, oboseală, indispoziție, scăderea încrederii în sine, nervozitate, sentimentul de singurătate.

Efecte comportamentale- predispoziție spre accidente, alcoolism, abuz de cafea, tendința de a mânca și/sau fuma excesiv, comportament impulsiv.

Efecte cognitive- scăderea abilității de a lua decizii raționale, concentrare slabă, scăderea atenției, hipersensibilitate la critică, blocaje mentale.

Efecte fiziologice- creșterea glicemiei, a pulsului, a tensiunii arteriale, uscăciunea gurii, transpirații reci, dilatarea pupilelor.

Efecte organizaționale- absenteism, productivitate scăzută, izolare, insatisfacție în muncă, reducerea responsabilității, reducerea loialității față de organizație, demisii.

Deci, stresul poate genera următoarele afecțiuni:

Hipertensiunea- deoarece tensiunea arterială a unor indivizi se ridică uneori în reacțiile la un stresor, cercetătorii au suspectat o posibilă legătură între stres și hipertensiune. Hipertensiunea cronică – stare anormală susținută prin tensiune arterială înaltă ce poate conduce la boală cardiovasculară , este apreciată ca fiind legată de stres. Studiile au dezvăluit faptul că indivizii ce au lucrat sub mare presiune psihologică (exemplu- piloți de aeronave) și acei care sunt expuși la stresul susținut al mediului (persoane care lucrează în locuri cu nivel ridicat de zgomot) tind să dezvolte o tensiune arterială mai ridicată decât acele persoane care trăiesc și muncesc într-o atmosferă mai puțin tensionată.

Boli cardiovasculare- se consideră că stresul este un factor ce contribuie la instaurarea bolii de inimă. Prin observații sistematice s-a observat că există legături ce pot fi explicate intre boala de inimă și anumite comportamente de tip A, ce deja au fost asociate cu nivele ridicate de stres. Astfel s-ar putea spune că personalitatea predispusă la boală coronariană este una care suspectează motivele altora, se simte în mod frecvent furioasă și își exprimă ostilitatea neținând cont de sentimentele acestora. Totuși există unii cercetători care afirmă că nu există nici o legătură între comportamentul de tip A și boală de cord.

Fumatul, consumul de alcool, ulcerul digestiv, diabetul, astmul și alergii, dereglări ale pielii, tulburări mentale, boli infecțioase și ale sistemului imunitar, cancerul, etc.

1.4.Mecanisme de coping pasive și active.

Conceptul de "coping" a fost elaborat de Lazarus și Launtier în 1978, acesta desemnând un ansamblu de mecanisme și conduite pe care individul le interpune între el și evenimentul perceput ca amenințător, pentru a stăpâni, a coordona, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic și psihic.

Lazarus și Folkman (1984) l-au definit ca reprezentând ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor, cerințelor externe și/sau interne care amenință sau depășesc resursele unui individ. După acești autori, procesul de prevenire și adaptare la stres, conține 3 etape:

Anticiparea sau avertizarea- când mai poate fi prevenită sau amânată, când persoana se poate pregăti pentru confruntare și poate să evalueze strategia și costul confruntării.

Confruntarea propriu-zisă sau impactul- în care are loc răspunsul individului la stimulul stresor și reevaluarea situației.

Post- confruntarea- are loc analizarea smnificației pentru individ a celor petrecute.

Mircea Miclea dă o definiție copingului, văzut drept “orice mecanism de prevenție și adaptare la stres, orice tranzacție între subiect și mediu în vederea reducerii intensității stresului…adaptarea în acest caz vizează nu numai “conviețuirea cu stresul”, asimilarea lui, ci și înlăturarea lui printr-o acțiune fermă”. În opinia sa, copingul vizează “toate modalitățile de gestionare a stresului” [19].

M. Miclea grupeaza mecanismele de coping în trei mari categorii:

comportamentale: grupează toate comportamentele care au funcția de a preveni sau reduce reacția de stres. Numărul și varietatea acestora este extrem de mare, aproape orice comportament într-un anumit context putând dobândi funcție adaptativă sau profilactică (ex.: fuga sau lupta, încercările de anihilare a stresorului, căutarea unui sprijin social, acțiunea planificată, abandonarea în activitățile cotidiene, perseverența, antrenamentul sistematic). Mecanismele de coping comportamental reduc stresul doar atunci când costul realizarii lui nu depășește beneficiile (în caz contrar fiind ele însele cauzatoare de distres).

cognitive: cuprind totalitatea mecanismelor de prelucrare a informației, care au funcția de a diminua reacția la stres. Organismul își reduce stresul operând nu asupra situației stresante, ci asupra modului cum este ea percepută: este efectuată o evaluare primară, apoi una secundară, cărora le urmează un șir de alte evaluări și reevaluări; copingul cognitiv vizează tocmai modularea acestor procesări. Intervenția mecanismelor de coping cognitiv se face fie în momentul evaluării situației-stimul, fie după ce această evaluare a avut loc. Exemplele de mecanisme de coping cognitiv sunt foarte variate, de la corectarea evaluărilor inițiale sau reevaluarea resurselor proprii, la planificarea rezolvării problemei, evaziunea in imaginar, gândire magică sau raționalizarea eșecului.

neurobiologice: reacția la stres are o evidentă componentă biologică– mijloacele de optimizare a reacțiilor biochimice la stres pot fi generate spontan, de către organism, ca reacție de apărare (ex.: secreția masivă de endorfine), sau pot fi induse deliberat, de către subiectul insusi (ex.: consumul de medicamente, tutun, droguri..), sau de către terapeut (tehnicile de relaxare).

Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de "coping") au adus o schimbare fundamentală în cercetările referitoare la stres, prin schimbarea orientării acestora de la descrierea reacțiilor la stres la descrierea și cercetarea modalităților prin care individul controlează factorii și situația stresantă.

Conform acestui nou mod de abordare a problemelor, stresul nu trebuie căutat nici doar în raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci în relația individ-mediu. Caracteristicile cantitative și calitative ale unui factor stresor nu influențează singure intensitatea stării de stres; reacția negativă la stres este rezultatul dezechilibrului între exigențe (interne sau externe) și resursele individului de a face față acestora. Factorii agresori parcurg mai multe filtre individuale care conduc la amplificarea sau diminuarea reacțiilor, în funcție de modul în care sunt apreciați factorii respectivi [29].

Principalii mediatori ai relatiei factor de stres-tulburare a echilibrului individual (în principal emoțional) sunt reprezentați de:

-perceperea stresului sub influența experienței anterioare cu același tip de stres, susținerii sociale și religioase;

-mecanismele individuale de apărare a Eului, care acționează inconștient;

-eforturile conștiente: punerea în funcțiune a unui plan de acțiune, recurgerea la diferite tehnici (relaxare, exerciții fizice etc.).

Acești mediatori sunt antrenați în două procese de mediere a relației:

autoevaluarea propriilor posibilități în raport cu situația respectivă

strategiile individuale de ajustare în raport cu aceasta.

Evaluarea reprezintă un dublu proces cognitiv de apreciere a gradului de pericol pe care îl prezintă o situație anumită și care poate afecta individul și a resurselor personale de "coping". Este vorba de o evaluare primară a potențialului stresant și una secundară a resurselor individuale de adaptare.

Evaluarea primară conduce la stabilirea semnificației pentru individ a factorului sau situației stresante și, în funcție de aceasta, la emoții de o anumită calitate și intensitate:

•pierdere – emoții negative: frică, mânie, rușine etc.

•amenințare

•beneficiu – emoții pozitive: pasiune, euforie

Evaluarea secundară pornind de la întrebarea ce poate face individul pentru a preveni o pierdere, o amenintare sau pentru a obține beneficiul ajunge la a raspunde prin: schimbarea situației, acceptarea ei, fuga, evitare, cautarea unui plus de informații, a unui suport social, acțiune impulsivă etc. Strategiile alese sunt de două tipuri [18]:

centrate pe emoții: au ca obiectiv reducerea tensiunii emotionale fara a schimba situația;

centrate pe problemă: au ca obiectiv modificarea situației, actionând indirect asupra emoțiilor.

Procesul de evaluare a relațiilor individ-eveniment este influențat de:

a) Caracteristici individuale (resurse personale):

– credințe religioase (evenimente stresante sunt considerate ca încercări din partea lui Dumnezeu, încercări pe care trebuie să le acceptăm);

– încredere în propria capacitate de control asupra stresului;

– rezistența la exigențele exterioare (capacitatea de a ține sub control factorii și evenimentele stresante);

– trăsături de anxietate, care determină tendințe de a percepe situațiile de viață ca amenințătoare, cu atât mai mult când sunt noi și ambigue.

b) Variabile ambientale, care influențează atât perceperea situației stresante, cât și alegerea strategiei:

– caracteristicile situației – natura pericolului, durata, iminența etc.; dacă situația este evaluată ca sensibilă la schimbare, sunt utilizate mai frecvent strategiile centrale pe rezolvarea problemei; dacă situația este considerată ca putând fi transformată sau, din contră, ca nefiind controlabilă – se utilizează strategii centrate pe reducerea tensiunii emoționale;

– resursele sociale (suportul social) – rețeaua de susținere socială a individului, reprezentând ansamblul relațiilor interpersonale ale individului, care-i furnizează o legătură afectivă pozitivă (prietenii, dragoste etc.), un ajutor practic (material, financiar), informații și aprecieri referitoare la situație; este foarte important modul în care apreciază individul gradul de susținere socială – cu cât îl apreciază ca fiind mai mare, cu atât îi crește sentimentul capacității proprii de control a situației și se reduce efectul negativ al stresului.

După modul în care individul își concentrează , se atenția asupra problemei apărute sau asupra propriei emoții generate de problema respectivă, deosebim 3 tipuri de ajustări conform tipologiei elaborate de către Suls și Fletcher:

Coping centrat pe problemă (coping vigilent). Este utilizat în cazul stresului psihic, generat de situații potențial reversibile. Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilități avute la îndemână de subiect, în cadrul acestor conduite, subiectul întreprinde următoarele operații (cu răsunet afectiv):

Evocă experiența anterioară (eventualele succese în aceleași situații).

Contează pe suportul social.

Va solicita informații și va căuta mijloace.

Elaborează un plan de acțiune.

Acesta din urmă este un element central, avînd rolul de a calma subiectul chiar înainte de rezolvarea practică a problemei.

Coping centrat pe emoții (coping evitant)- generat de situațiile fără ieșire, ireparabile (decese ale unor finite apropiate, pierderea unui concurs important etc.). Are rol pozitiv atunci când nu depășește o durată rezonabilă de timp (se apreciază în cazul decesului, ca fiind de circa 10 zile și poate fi mai redusă în cazul unor distresuri mai puțin severe). Reprezintă o strategie pasivă, “de uitare” evitând confruntarea cu gravitatea situației, subiectul încercând astfel o ameliorare emoțională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei cel putin pentru moment și adoptarea unor strategii ce constă în:

Negare (conduită parțial conștientă)

Resemnare

Fatalism

Agresivitate.

Reevaluarea problemei- constă în reducerea diferenței percepute inițial de subiect între gradul de amenințare și propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situației ca fiind mai tolerabilă.

Paulhan și Bourgeois enumeră mai multe tipuri de strategii:

Coping centrat pe emoție care vizează reglarea tulburărilor emoționale.

Coping centrat pe problemă, rolul căreia este de a se ocupa de gestionarea problemei aflate la originea tulburării homeostaziei subiectului.

Coping de evitare- care permite subiectului să reducă tensiunea emoțională prin utilizarea unor modalități passive ca exemplu fuga, refuzul, resemnarea.

Copingul “vigilent”- care prin utilizarea unor mijloace active , cum ar fi căutarea de informații, de susținere socială și de mijloace, ajută individul să înfrunte situațiile pentru a le rezolva [21].

Le Blanc, Jonge, Schaufeli (2000) păstrează dimensiunea nivelului la care sunt amplasate strategiile gestiunii stresului, dar le completează cu o a treia: dimensiunea nivelului de interfață între organizație și individ" [16].

Apoi introduc o noua dimensiune, și anume, tipul intervenției în vederea realizării gestiunii stresului. Există, dupa cum arată ei, cinci tipuri de intervenții manageriale:

intervenția de identificare: constă în detecția prematură a stresorilor slujbei și a reacțiilor la stres;

intervenția de prevenire primară: propune reducerea stresorilor slujbei;

intervenția de prevenire secundară: axată pe modificarea modului în care angajații răspund la stresorii slujbei;

intervenția de tip terapeutic: în vederea vindecării angajatilor care suferă de stresul sever al slujbei;

intervenția de reabilitare: întoarcerea/revenirea/reintegrarea la/în fosta slujbă.

Există trei niveluri de intervenție organizațională:

primar: proactiv și preventiv, are scopul de a reduce numărul sau intensitatea agenților stresori;

secundar: oscilează între proactiv și reactiv, având scopul de a modifica răspunsurile indivizilor la stresori;

terțiar: bazat pe tratament și reabilitare cu scopul de a minimiza consecințele stresorilor și a contribui la starea de bine a individului [26].

Prin urmare, în urma analizării acestor clasificări, putem afirma că strategiile de coping se automatizează și pot fi condiționate față de diverșii agenți stresori.

Compartimentul II: “Poziționări experimentale privind nivelul de stres la angajați și metodele de coping utilizate”

Metodologia cercetării

Scopul cercetării- Identificarea nivelului de stres perceput și strategiile de coping utilizate de angajați.

Ipotezele cercetării:

Gradul de percepere a stresului și apelarea la diverse mecanisme de coping este diferit la grupul de profesori, comparativ cu grupul de medici.

Presupunem că nivelul de stres influențează utilizarea anumitor mecanisme de coping la medici și profesori.

Obiectivele cercetării:

Studierea nivelului de stres ocupațional la cele 2 grupuri de subiecți (medici și profesori)

Analiza comparativă a rezultatelor obținute în vederea relevării eventualelor diferențe, în ceea ce privește nivelul de stres perceput și metodele de coping utilizate.

Eșantionul- grupul experimental supus cercetării a fost constituit din 60 de subiecți, 30 dintre aceștia (medici) au fost selectați din “Policlinica nr. 12” și 30 de subiecți (profesori) din Liceul Teoretic “Mihail Sadoveanu”. Criteriul de bază a selecției eșantionului a fost vârsta subieților (30-52 ani) precum și acordul lor pentru completarea chestionarelor, fiind informați înainte de acesta despre caracterul confidențial al datelor.

Testele au fost selectate în corespundere cu scopul, ipotezele și obiectivele lucrării. Sunt teste validate, apreciate și utilizate în diferite cercetări de catre psihologi și psihoterapeuți . În cazul nostru ele au avut rolul primordial în formularea concluziilor și recomandărilor, dupa ce au fost aplicate în cadrul experimentului de constatare. Astfel s-au utilizat:

Scala de ,,percepție a stresului”, elaborat de Levenstein și Colab (1993);

Scala de ,,coping” (Chestionarul COPE), elaborat de Carver, Scheier si Weintraub (1989);

Scala de perceptie a stresului

Chestionarul se numește Perceived Stress Questionnaire, a fost elaborat de Levenstein și colab.(1993) și este un instrument relevant în stabilirea nivelului de stres perceput.

Cotarea se face astfel: pentru 8 dintre cei 30 de itemi, cota dată de subiect se inversează (1, 7, 10, 13, 17, 21, 25, 29). Scorul, cuprins între 30 și 120, permite încadrarea subiectului în una dintre cele 3 categorii: stres redus, stres moderat și stres intens.

Scala de coping (Chestionarul COPE)

Scala de coping a fost elabotrată de Carver, Scheier și Weintraub (1981) și integrează în sine modelul stresului elaborat de Lazarus (1984). Vizează 14 forme de coping care pot avea un caracter preponderent activ sau pasiv și presupune o strategie conștientă de adăptare la stres. În total constituie 53 de afirmații, fiecare coping fiind evaluat prin 4 itemi, excepție fiind copingul prin recurgere la alcool-medicamente, fiind masurate doar printr-un singur item. Raspunsul se face pe o scala de la 1 la 4, unde 1 semnifică (de obicei nu fac acest lucru) iar 4 (deseori fac acest lucru). Astfel în delimitările stilului de coping, subiectul trebuie să raspundă cum acționează în general când se confruntă cu situații problematice sau stresante. Aceste 14 scale corespunzatoare strategiilor de coping sunt:

1. coping activ; 8. acceptarea;

2. planificarea; 9. negarea;

3. eliminarea activitaților concurente; 10. descărcarea emoțională;

4. reținerea de la acțiune; 11. orientarea spre religie;

5. căutarea suportului social-instrumental; 12. pasivitatea mintală;

6. căutarea suportului social-emoțional; 13. pasivitatea comportamentală;

7. reinterpretarea pozitivă; 14. recurgerea la alcool-medicamente.

Rezultatele cercetării

Pentru a verifica validitatea ipotezelor înaintate, vom supune analizei și interpretării rezultatele obținute în urma efectuării cercetării. Datele cercetării au fost prelucrate prin programul statistic SPSS-PC. Astfel pentru verificarea primei ipoteze- presupunem că există diferențe de percepție a stresului și a mecanismelor de coping utilizate de către medici și profesori, s-a demarat la compararea mediilor celor doua grupe de eșantioane ale cercetării, formate din 30 de medici și 30 de profesori.

Am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor, compararea mediilor, adică criteriul t – student, pentru eșantioane mai mici N < 30, cu următoarea formulă:

În urma aplicării acestei formule, s-au obținut următoarele date incluse în următorul tabel:

Tabelul 2.1

Expresia numerică și procentuală pe nivele a rezultatelor obținute la percepția stresului la profesori

Diagrama 1. Reprezentarea grafică a valorilor procentuale obținute la variabila de percepție a stresului la profesori

Conform scorurilor obținute la scala de percepție a stresului la profesori, s-au evidențiat următoarele aspecte: 23,30 % dintre persoanele chestionate au un nivel redus de stres, 73,30 % prezintă un nivel de stres moderat și doar 3,30 % înregistrează un nivel de intens de stres la locul de muncă.

Analizând rezultatele obținute la aceeași variabilă de către medicii chestionați, am identificat următoarele rezultate, amplasate în următorul tabel:

Tabelul 2.2

Expresia numerică și procentuală pe nivele a rezultatelor obținute la percepția stresului la medici

Diagrama 2. Reprezentarea grafică a valorilor procentuale obținute la variabila de percepție a stresului la medici

Avem 56,30 % dintre persoane au un nivel redus de stres și 43,30 % posedă un nivel de stres moderat după cum poate fi observat în tabelul 2.2 cât și în diagrama 2, prezentat anterior, de asemenea, putem observa diferențele de percepție a stresului de către cele 2 eșantioane în diagrama prezentată ulterior.

Diagrama 3- Prezentarea grafică a valorilor procentuale la percepția stresului la medici și profesori

Tabelul 2.3

Valorile medii ale medicilor și profesorilor la metodele de coping

Analizând tabelul de m-ai sus, putem observa mecanismele de coping utilizate cel mai frecvent de către cele 2 eșantioane supuse cercetării (medici și profesori), și putem constata faptul că comparativ cu grupul de medici, profesorii în cazul în care există un agent stresor, apelează mai des la mecanismele de coping, de unde și mediile sunt mai înalte.

Pentru o structurare mai vizibilă a rezultatelor, am realizat diagrama 4, prezentată mai jos.

Diagrama 4. Reprezentarea grafică a mediilor cu privire la mecanismele de coping la medici și profesori

Tabelul 2.4

Tabelul valorilor medii la percepția stresului și la mecanismele de coping

În urma analizei datelor obținuțe, putem observa următoarele aspecte: percepția stresului la profesori (media 68,43) și la medici (media 59,90) prezintă o diferență semnificativă, ce poate fi explicată prin faptul că numărul de solicitări și tracasări zilnice la care sunt supuși profesorii este mai intens, cât și prin faptul că aceștia lucrează cu copii de diverse vârste, ceea ce necesită o adaptare cât mai eficientă la fiecare grup de elevi dar și pentru că gradul de responsabilitate este înalt.

Cu privire la profesori, predomină medii înalte, și anume: reinterpretarea pozitivă (media 82,08) unde aceștia tind să extragă un beneficiu chiar dintr-o situație indizerabilă, ce poate fi și punctul de plecare pentru un alt gen de acțiune asupra stresorului, căutarea suportului social-instrumental (media 81,95) este utilizat ca metodă sau solicitare de ajutor material necesar pentru a soluționa sau ameliora situația, planificarea (media 81,25) unde profesorii își orientează gândirea spre metode și acțiuni concrete, căutarea suportului social-emoțional (media 79,79), copingul activ (media 79,17) unde întreprind acțiuni concrete care urmăresc conștient înlăturarea stresorului sau îmbunătățirea afectelor sale, acceptarea (media 76,46) în care profesorii fie acceptă situația stresogenă și acționează în vederea soluționării acestuia, fie acceptă faptul că nu se mai poate face nimic, reținerea de la acțiune (media 72,92) este o altă metodă de coping, ce măsoară opusul tendințelor impulsive și premature de a acționa chiar dacă situația nu o permite, urmate de orientarea spre religie (media 72,50), eliminarea activităților concurente (media 71,88), descărcarea emoțională (media 70, 63), pasivitate mintală (media 65,00), pasivitatea comportamentală (media 62,08), negarea (media 60,42), recurgerea la alcool-medicamente (media 12,08).

În ceea ce privește mecanismele de coping la medici, avem medii mai joase și putem observa că în situații stresante mai mult predomină planificarea (media 87,29); reinterpretarea pozitivă (media 83,13). Copingul activ (media 78,13); căutarea suportului social-instrumental (media 76,67), reținerea de la acțiune (media 72,71); acceptarea (media 72,29). Aceste metode de coping sunt urmate de: căutarea suportului social-emoțional (media 68,33), orientarea spre religie (media 68,13), eliminarea activităților concurente (media 64,58), pasivitatea mintală (media 61,04), descărcarea emotională (media 54,17), negarea (media 51,46), pasivitatea comportamentală (media 47,28) și recurgerea la acool-medicamente (media 8,75).

Prin urmare, aceste date confirmă validitatea primei ipoteze lansate. Și putem evidenția că profesorii recurg mai mult la mecanisme de coping decât medicii, precum descărcarea emoțională (t- 3,31 și p- 0,00) prin care aceștia își exteriorizează emoțiile pentru a puteam face față provocărilor ulterioare, pasivitate comportamentală (t- 2,74 și p- 0,01) prin care profesorii în urma stresului fie reduc efortul, fie abandonează gradul său de angajare în atingerea scopului său; căutarea suportului social-emoțional (t- 2,52 și p- 0,01) profesorii solicită înțelegere, suport moral de la cei din jur și eliminarea activităților concurente (t-2,07 și p- 0,05) în cadrul acestei metode de coping, profesorul atunci când se confruntă cu un stresor, abandonează celelalte activități cu scopul de a rezolva situația stresantă.

Pentru verificarea ipotezei II în care presupunem că nivelul stresului influențează direct utilizarea anumitor mecanisme de coping, am apelat la metoda de prelucrare statistică: coeficientul de corelație liniară Brawais-Pearson, cu ajutorul programului SPSS-10 pentru Windows și Excel, deoarece ne permite să determinăm dependența factorilor studiați, cu următoarea formulă:

În urma aplicării formulei de calcul a corelației, am obținut următoarele date incluse în următorul tabel:

Tabelul 2.5

Corelații semnificative dintre percepția stresului și mecanismele de coping la profesori și medici

Deci, din tabel putem observa că am obținut următoarele corelații semnificative la profesori: între percepția stresului și reinterpretarea pozitivă (r= -0,45 și p= 0,01) și între percepția stresului și descărcarea emoțională (r= 0,38 și p= 0,04). La grupul de medici am obținut următoarele corelații: între percepția stresului și descărcarea emoțională (r= 0,45 și p= 0,01), între percepția stresului și pasivitatea mentală (r= 0,38 și p=0,03), între percepția stresului și pasivitatea comportamentală (r= 0,46 și p= 0,01), iar între percepția stresului și recurgerea la alcool-medicamente (r 0,40 și p= 0,02). Prin urmare, există o corelație semnificativă la subiecții chestionați între percepția stresului și mecanismele enumerate mai sus, ceea ce reflectă ideea că cu cat subiecții vor percepe un stres mai profund, avînd o intensitate și valoare mai mare cu atît mai des vor recurge la aceste mecanisme de coping, pentru a elimina tensiunea aparută sau a evita situația problemă.

Concluzii generale și recomandări:

În urma investigării lucrărilor științifice referitoare la tematica stresului în mediul organizațional, a mecanismelor de coping și conform datelor obținute după chestionarele aplicate și a fenomenului de corelație obținut, am ajuns la concluzia că stresul în mediul organizațional este un fenomen foarte des întalnit, astfel încât el poate fi numit “boala secolului XXI”, deoarece mediul în care trăim, relațiile pe care le stabilim, nivelul de satisfacție sau insatisfacție pe care îl simțim sunt surse permanente de stres, cineva trăindu-l mai intens, cineva mai puțin intens, însă cert este faptul că el există și face parte din viața fiecărui om. Stresul putem spune că este o provocare directă a instinctului de supraviețuire, în special în mediul organizațional, declanșind reacții fiziologice, fizice și chimice cu efect imediat asupra organismului, pregatindu-l fie să lupte, fie să îl evite, obligând individul să recurgă la unul din mecanisme de coping existente pentru a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele sale personale. După cum am menționat în compartimentul I, paragraful 1.3, cauzele stresului pot fi multiple, însă modul individului de abordare sau percepere a stresului este ceea ce face diferența, iar acest aspect capătă amploare pe parcursul existenței umane, omul dezvoltându-și un întreg arsenal de „arme” în lupta ce o va purta zi de zi cu stresul.

În cele ce urmează vom propune următoarele modalități de reducere/ evitare a stresului ocupațional:

definirea posturilor într-o maniera care să permită un grad maxim de exercitare a compețentelor și discernământului propriu de către angajat, încorporând sarcini suficient de variate și de dificile pentru a-i menține interesul treaz;

conceperea activității, astfel încat angajatul să aibă un anumit grad de responsabilitate, oferindu-i-se suficientă autoritate ți permițându-i-se să ia parte la deciziile care îi influențează activitatea;

încurajarea managerilor de linie în a adopta stiluri participative de conducere;

încurajarea spiritului de echipă;

încurajarea comunicării între departamente, precum și de-a lungul lanțului ierarhic managerial, precum și asigurarea unui feedback constructiv către fiecare individ (privind rezultatele muncii, evaluarea de personal etc.);

delegarea autorității de decizie astfel încât la fiecare nivel al organizației angajații să poată lua parte la deciziile care le inf1uențează munca și posibilitățile de promovare;

dezvoltarea unei culturi organizaționale în care atitudinea față de angajați este una pozitivă;

asigurarea unui sistem corespunzător și funcțional de comunicare, prin intermediul căruia angajații să poată reclama în mod confidențial orice caz de hărțuire, iar acuzațiile de hărtuire să fie anchetate și rezolvate fară întârziere;

pregătirea pentru stres – în cadrul procesului de selecție al angajaților reprezentantul organizației trebuie să prezinte realist natura postului, mai ales dacă acesta implică un grad mare de stres; în felul acesta, candidatul decide singur dacă dorește și este capabil să se expună condițiilor respective;

Reducerea numărului de schimbări induse fiecărui angajat sau echipe de angajați.

Bibliografie

Cărți

Avram E., Cooper C., Psihologie organizațional-managerială, Tendințe actuale, Editura Polirom, Iași, 2008

Băban Adriana ,,Stres și Personalitate” – Ed. Presa Universitară Clujeana, Cluj-Napoca,1998.

Boghaty Z., Manual de psihologia muncii și organizațională, Editura Polirom, Iași, 2004

Cooper C.L., and Marshall J., Occupational sources of stress: a review of the literature relating of coronary heart disease and mental ill-health, Journal of Occupational Psychology, 1976

Cox T., Stress research and stress management: Putting theory to work, Sudbury: HSE Books, 1993

Derevenco P., Băban A., Stresul în sănătate și boală, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1992

French J.R.P., and Caplan R.D., Organisational stress and Individual Strain, in MARROW(ed.), The Failure of Success, New York, Amacon, 1973

Golu M., Septimiu Chelcea, Pantelimon Golu. Dicționar de psihologie socială, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

Greenhaus H.J., and Beutell N.J., Sources of Conflict Between Work and Family Roles, Academy of Management Review, 10 (1), 1985

Iamandescu I. Elemente de psihosomatică generală și aplicată, București : Infomedica, 1999

Iamandescu I. Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Ed. Infomedica, Buc. 2002.

Karasek R.A., Job demands, job decision latitude, and mental strain: Implication for job redesign. Administrative Science Quarterly, Vol.24, 1979

Karasek and Theorell T., Healty work. Stress, productivity and the reconstruction of working life, New-York, Basic Books.

Liță Ștefan, Anghel Andreescu, Managementul stresului profesional, Ed. II-a, rev. București, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006

Lazarus R.S., and Folkman S., Stress, Appraisal and Coping. New-York: Springer, 1984

Le Blanc, Pascale; de Jonge, Jan; Schaufeli, Wilmar B.Chmiel, Nik (Ed), (2000). Introduction to work and organizational psychology: A European perspective. (pp. 148-177).

Lazarus R.S., Psychologcal stress and coping in adaptation and illness. International Journal of Psychiatry in Medicine,5, 1974

Lazarus, R. S., Launier, R. 1978. Stress-related transactions between person and environment. In Perspectives in Interactional Psychology, ed. L. A. Pervin, M. Lewis, 287-327. New York: Plenum

Legeron P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucuresti 2003

Mircea Miclea ,,Stres și apărare psihică” – Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997

Popescu – Neveanu P. ,,Dicționar de Psihologie” – Ed. Albatros, Bucuresti, 1987.

Paulham, M. Bourgeois, Stress et coping: les stragies d’ajustement a l’adversite, PUF Nodules, Paris 1995.

Siegrist J., adverse healt effects on hight effort/ low reward conditions. J Occup Health psychol 1

Stora Jean-Benjamin, “Stresul”, Editura Meridiane

Turchina T. ,,Psihologia clinica”. Ed. USM, Chișinău, 1998.

Zlate, M., 2005 – 2007 Tratat de psihologie organizațional-managerială,vol-II, Editura Polirom, Iași

Reviste

Probleme actuale ale științelor umanistice, Vol. VIII, Partea a II-a, Chișinău, 2009

Revista de Psihologie, Nr. 1-2, Editura Academiei Române, 2007

Stresul ocupațional: Perspective teoretico-praxiologice, coordinator-Silvia Briceag

Resurse internet

http://stres.protectiamuncii.ro/actiuni_formare_strategiilor_adaptare_stres.html

Anexa1

Chestionarul COPE

Nume și prenume

Sex

Vârsta

Data examinării

Anexa 2

Scala de percepție a stresului

Numele/prenumele
Vârsta

Mai jos sunt prezentate o serie de propoziții. Citiți-le pe rând și menționați în ce măsură vi se potrivește fiecare din ele cu starea dvs. din ultimile 6 luni. Marcați raspunsul dvs bifând în una din casuțele din tabelul de mai jos.