Manifestarea Lingvistica a Elementelor Culturale Straine In Limba Romana. Anglicismele

CUPRINS

INTRODUCERE 2

REZUMAT 3

CAPITOLUL 1. 4

Stadiul actual al limbii române 4

1.1Scurt istoric al lingvisticii române 4

1.2Limba română în prezent 11

1.3 Contactul limbii române cu modernitatea: neologismele 11

1.4 Influența elementelor culturale străine 11

CAPITOLUL 2. Limba engleză în relațiile publice 12

2.1 Definirea terminologiei 12

2.2 Anglicismele pe plan internațional 12

2.3 Anglicismele din limba română 13

2.4 Limba engleză în domeniul afacerilor 15

2.5 Engleza în Marketing și Advertising 15

CAPITOLUL 3. Studiu de caz 15

CONCLUZII 15

BIBLIOGRAFIE 16

ANEXE 17

INTRODUCERE

Tema aleasă pentru lucrarea de licență se intitulează Manifestarea lingvistică a elementelor culturale străine în limba română și sintetizează lucrările despre influența culturilor străine asupra limbii române, studiind în profunzime, manifestarea cuvintelor străine în domeniul relațiilor publice și a ramurilor sale.

Ceea ce m-a determinat să aleg acest subiect pentru cercetare ulterioară este ubicuitatea limbii și importanța păstrării integralității ei. Într-o lume în care globalizarea este un fenomen de necontenit, limbile statelor cu o economie fructuoasă acaparează limbile statelor în dezvoltare. Încă din Antichitate, se cunoaște faptul că un popor puternic iși lasă amprenta asupra popoarelor cucerite sau cu care intră în contact. România este puternic influențată cultural de Occident, iar această influență se manifestă nu doar în comportamentul, preferințele și atitudinile românilor, ci mai ales în limbajul verbal. Alinierea României cu fenomenul globalizării, permanentizarea și multiplicarea relațiilor economice, sociale și politice a condus la o reorganizare a limbii române. În scopul creșterii economice, frontierele verbale se disipă, adaptarea la conceptele străine realizându-se cu ușurință. În marile companii, cu precădere multinaționale, există noțiuni împrumutate dintr-o limbă străină pentru fiecare departament de conducere, iar angajații preiau terminologia și o folosesc ca atare. De aceea am ales departamentul de relații publice ca fiind un bun exemplu în ceea ce privește hibridizarea limbii române.

Tinerii urbani de astăzi, ca agenți ai schimbării, reprezintă modelele generațiilor de mâine. Prin ce par să iasă în evidență acești tineri? Chiar prin abilitatea de a se adapta tuturor aspectelor societății moderne, de unde și capacitatea de a manipula fără efort neologismele și cuvintele împrumutate. Astfel, se observă o îmbogățire a vocabularului, care se va extinde din generație în generație. Îmbogățirea aceasta nu are doar un caracter pozitiv, deoarece asimilarea și evoluția vocabularului creează adesea dificultăți de adaptare la limba asimilatore.

Lucrarea de față își propune nu doar să acopere o parte specifică a manifestării limbii engleze în română, ci are și scopul ambițios de a sintetiza câteva dintre studiile cele mai relevante și a oferi o perspectivă globală asupra acestui fenomen, care tinde să afecteze în mod negativ limba natală. În teza mea, am încercat să reliefez câteva dintre opiniile cele mai calificate în acest domeniu și să alcătuiesc un puzzle complet, în încercarea de a oferi o imagine cât mai clară asupra unui domeniu lingvistic de mare interes în zilele noastre.

REZUMAT

Conținutul lucrării de față este structurat în trei capitole.

În prima parte a lucrării ne este introdusă limba română de la sorginte până în zilele noastre. Evoluția elementelor de vocabular este rezultatul a nenumărate momente istorice decisive pentru formarea poporului și limbii române. Punctele de interes din istoria românilor sunt prezentate pe scurt în primul capitol.

CAPITOLUL 1.

Stadiul actual al limbii române

Scurt istoric al limbii române

Studiul temeinic al limbei române se poate face numai în paralel cu al celorlalte limbi romanice și după principiile sciinței comparative a limbilor.

(Lazăr Șăineanu 1859: 233)

Limba este un fenomen de natură simbolică ce se formează și se dezvoltă odată cu apariția unui popor. O limbă reflectă preocupările, cultura și cusururile lumii în care evolueză.

Apartenența la familia limbilor indo-europene i-a asigurat limbii române un loc sigur în cadrul romanisticii. Romanistica este știinta lingvistică și filologică care se ocupă de studierea limbilor romanice. Limbile romanice izvorăsc din limba latină, care reprezintă stadiul mediatic dintre limbile romanice și indo-europene.

Limba latină a fost limba Imperiului Roman. La început, în 753 î.Hr., latina era vorbită doar în Roma, dar o dată cu extinderea Imperiului Roman, latina a ajuns să fie cunoscută în toată zona Mediteraneană și chiar Dacia. Teritoriul Daciei coincide în linii mari cu cel al României de azi. Înaintea cuceririi Daciei de către Împăraul Traian (106 d.Hr.), pe teritoriul ei trăiau Geto-Dacii, o diviziune etnică a Tracilor. Geto-Dacii vorbeau limba geto-dacică, care face și ea parte din limbile indo-europene, alături de armeniană și slavă. Din limba geto-dacă s-au păstrat câteva cuvinte și nume proprii de oameni și locuri. Pentru că nu au existat testimoniale scrise, lingviștii au apelat la alte metode pentru a le descoperi. Ei s-au întors către albaneză, un fel de vară a românei, pentru că este considerată moștenitorul direct al limbii trace.

Diferența dintre „graiul mai cultivat și mai curat din Valahia, Moldova și Transilvania” și glosarul de cuvinte daco-vlahe. De altfel, termenii „daco-valah” și „traco-valah sunt impuși de Thunmann, care vrea să sublinieye prin intermediul lor atât diferența dintre cele două mari grupuri de români, dar mai ales originea lor traco-dacică comnă. Thunmann recurge la acești termeni cu toate că recunoscuse că limba română păstrează doar rămășițele neînsemnate de substrat. În opinia sa, vocabularul românei ar consta pe jumătate din cuvinte de origine latină, iar românii ar fi preluat „limba și obiceiurile de la romani”

Romanii au adus cu ei avantajele unei culturi mai rafinate și a unei economii mai prospere, care a atras o parte din populația cucerită. S-au creat școli romane care au predat limba latină, limba oficială administrației statale, a comerțului și a armatei. Dacii au învățat limba pentru a putea comunica cu administrația. Așadar, romanii au reușit să-și impună limba suficient de rapid.

Fiecare limbă romanică a moștenit aproximativ același număr de cuvinte latine (aprox. 2000), iar aproape 500 dintre aceste cuvinte au fos transmise către toate limbile romanice: cuvintele panromanice. Majoriatea cuvintelor panromanice se referă la oameni (părți ale corpului „audio”, „barba”, „caput”; sex „homo”, „mujier”; vârstă; familie „filius”, „parens”), univers (aer, aqua, focus), nume de culori (albus, niger), agricultură (fructus, arbor, ovum).

Cele mai multe cuvinte latinești moștenite s-au păstrat într-un număr de limbi romanice (de la 2 la 8), dar există și cuvinte care s-au păstrat doar în română și în limbile iberoromanice (lat. formosus > rom. frumos, span. hermoso, port. formoso; lat angustus > rom. îngust, span., v. port. angosto). În final, numai aproape 100 de cuvinte s-au păstrat doar în limba română (ajutor, cântec, ierta, împărat, întâi, lânced, lingură, mare (adj.), oaie, ospăț, plăcintă, putred, urî, vânat). În discursul de recepție la Academia Română (1920), Sextil Pușcariu a încercat să explice păstrarea unora dintre aceste cuvinte prin asocierea cu modul de viață (s-a păstrat lingula țăranului roman, în timp ce cochlearium, lingura cu care avuții mâncau melci și ouă sau luau medicamente, s-a transmis limbilor romanice occidentale – fran. cuiller).

Explicațiile date dispariției unor cuvinte latinești din română sunt legate de aceleași condiții cultural-istorice. Există în cazul acesta aproximativ 200 de cuvinte absente în română, care ajută la caracterizarea negativă a limbii române. Majoritatea cuvintelor acestora nu au fost păstrate din motive extra-lingvistice (părăsirea unor ocupații, întreruperea contactului cu lumea occidentală: abbas, ancora, lima, portus, sapere ). Condițiile acestea au făcut ca o serie de cuvinte din limbajul comun să fie înlocuite de sinonime familiare sau vulgare.

De altfel, româna nu este diferită de celelalte limbi romanice, în sensul că ele sunt rezultatul diversificării și a evoluției continue a latinei vorbite, așa numită latină vulgară. Latina vulgară este opusă celei clasice, pentru că implică deviați de la reguli. De exemplu, în ceea ce privește vocabularul, a existat o tendință de simplificare, de înlocuire a arhaismelor cu forme de origine populară și colocvială.

Termenii latinești sunt cei mai frecvenți, au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, așadar ocupă o poziție centrală în structura lexicului românesc. Aceste trei caracteristici au stat la baza unei cercetări comparative a lexicului romanic, elaborată la Institutul de Lingvistică din București (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988), în care limbile romanice au fost comparate la nivelul vocabularului de bază actual, cuprinzând în jur de 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă. S-a constatat că termenii latinești au cea mai mare pondere.

Din limba geto-dacilor au pătruns în latina dunăreană cam o sută de cuvinte și s-au păstrat unele nume de locuri (Dunarea și Munții Carpați), râuri și orașe. Cu toate acestea, chiar după un secol de cercetare, elementele autohtone ale limbii române nu sunt clarificate. Dar, folosindu-se metoda asemănării dintre română și albaneză, cercetătorii substratului au stabilit un număr de 80-90 de cuvinte privite ca sigure, și alte 40 considerate probabile. Dintre cuvintele ce aparțin în mod sigur substratului menționăm: ape, elemnte de vegetație și faună, forme din natură (de ex., abur, brad, bucura, buză, căciulă, cioc, copac, copil, fărâmă, fluier, fluture, ghimpe, groapă, mal, măgură, mânz, mugur, sâmbure, traistă, vatră). Numărul lor reprezintă în vocabularul de bază al românei doar 0,96%. Datorită substratului său traco-dac, limba română mai este denumită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân.

Manifestarea substratului traco-dac asupra latinei carpato-dunărene se remarcă nu numai în vocabular, ci și în morfologie, gramatică, fonetică, dar mai puțin în sintaxă.

În ceea ce privește apariția românei ca limbă diferită de sursa ei principală, latina vulgară, este greu dificil de găsit un anume moment, penru că evoluția unei limbi se petrece cu pași aproape imperceptibili. Ceea ce este cert este faptul că din secolul al IV-lea, Imperiul Roman și-a început decadența. De aceea, probabil din secolul al V-lea, latina vorbită în provinciile dunărene și-a dezvoltat un caracter personalizat. Până în secolul al VIII-lea, elementele moștenite din latină s-au întemeiat, iar transformările au lăsat loc unei limbi diferite : româna. Tot ceea ce a influențat limba după acest secol nu supus limba la schimbări în elementele de bază.

Contactul cu goții stabiliți temporar în secolele III – IV pe teritoriul Daciei de est nu a lăsat urme evidente în limbă, ci doar a șters din istorie numele marilor orașelor romanizate. Singurul cuvânt de origine gotică despre care s-a ajuns la un conses în largul lingviștilor este „nasture”. Pe de altă parte, contactul cu slavii a dus la împrumutarea unui număr mare de cuvinte. Rolul elementului vechi slav din română este acela de superstrat. Cuvintele aparțin celor mai diverse domenii semantice (G. Mihăilă a publicat o carte dedicată exclusiv acestor termeni: Împrumuturi vechi sudslave în limba română, București, 1960).

Multe dintre aceste cuvinte au o poziție importantă în lexicul românesc, 233 dintre ele apar în vocabularul reprezentativ: bici, , bogat, boier, brazdă, ceată, a citi, a clădi, clei, clește, a clipi, coajă, a coborî, cocoș, comoară, coș, a croi, cumpănă, drag, a iubi, nevasta etc. Elemntul slavonei vechi ocupă rangul IV în vocabularul reprezentativ român. Evaluarea elementelor vechi slave din română se evidențiază prin examinarea unităților lexicale folosite de diverse limbi romanice pentru a denumi noțiunile pentru care româna a împrumutat termenii slavi. Primul care a remarcat acest fapt a fost W. Meyer-Lubke, părintele lingvisticii romanice comparate.

De curând, Sanda Reinheimer Rîpeanu a analizat toate aceste situații și a constatat că termenilor slavi din română le corespund în limbile romanice occidentale alți termini de origine germanică: bogat – fran. riche, it. ricco, sp., port. rico; a păzi, a păstra – it. guardare, fran. garder, span., pg. guardar; nevoie – it. bisogno, fran. Besoin; otravă – fran. reguin, iar în alte cazuri un împrumut (cultism) din latină: nume de plante, ca podbeal, bujor, pelin, sau de animale precum râs, lebădă, sau termeni abstracți ca prilej, pricină, vrajbă, de origine slavonă, au în limbile romanice occidentale corespondente împrumutate din latină.

Aceasta arată că unele tipuri lexicale latinești s-au dovedit incapabile să reziste în fața concurenților apăruți în epoca bilingvismului. Aportul masiv al elementului slav vechi la lexicul românesc nu a afectat structura latinească a acestuia, deși prin aceste cuvinte limba română se deosebește mult de celelalte limbi neolatine.

O mare parte a cuvintelor slave vechi a intrat în dacoromână pe cale culturală, adică prin biserică și cancelarie (evanghelie, cazanie; vornic, stolnic). Aceste slavonisme nu sunt rezultatul unor legături dintre români și slavi, ci arată influența, în direcția verticală, a unei clase dominante asupra altui neam. S. Pușcariu face o observație interesantă, arătând că, dacă se compară „Tatăl nostru” românesc cu cel franțuzesc, se constată că exact cuvintele care sunt latinisme în rugăciunea franceză (sanctifier, volonté, offense, tentation, délivrer) sunt slavonisme la noi (sfinți, voie, greșeală, ispită, a izbăvi). Uneori, prin biserică, cuvintele au ajuns și în graiul popular. Așa se explică cum termeni ca post, pomană au înlocuit vechii termeni latinești sec și ajun, respectiv cumând (< lat. comandare).

Alt element slavic este prezența unor sufixe și prefixe adăugate temelor latine: -eală (răceală), -enie (sfințenie), -an (bogătan), -iș (podiș). Datorită superstratului slavic, româna este singura limbă romanică care include sunetul h în setul de consoane (duh). Francezii au păstrat această consoană doar în pronunție.

Toate informațiile adunate până acum dovedesc că, în faza incipientă a limbii române, strămoșii civilizației române nu fuseseră separați încă. Prin urmare, trebuie să fii existat o perioadă a comuniunii limbii, înainte ca aceasta să fie divizată în cele 4 dialecte ale limbii române: dacoromâna, istroromâna, meglenoromâna, aromâna (Vezi fig.1). Această perioadă este cunoscută cu mai multe denumiri: protoromâna, româna comună sau vechea română. Nu este cunoscută data când această perioadă a luat sfârșit, dar având în vedere că termenii împrumutați din maghiară sunt prezenți doar în dialectul dacoromân (sud-dunărean), înseamnă că protoromâna nu s-ar fi putut întinde mai mult de secolele XI, XII.

Diversele populații care au trecut sau au rămas pe melaegurile românești după perioada protoromână, precum pecenegii și cumanii, au lăsat urme doar în anumite nume de locuri și persoane (Peceneaga, Beșineu, Teleorman, Basarabia) și mai puține cuvinte comune (dușman, beci).

Sunt mult mai numeroase cuvintele de origine maghiară; Ungurii au ajuns în această parte a Europei în secolul X. Ei au cucerit trei principate din zona Transilvaniei. Ca rezultat al contacului cu limba ungară, româna a adoptat cuvinte din multe câmpuri lexicale (doar 150 de cuvinte sunt frecvente în română): a ademeni, a alcătui, a bănui, a bântui, a cheltui, fel, gingaș, gând, hotar; cele mai multe însă sunt împrumuturi mai târzii, făcute de graiurile românești din Transilvania.

Un loc deosebit ocupă cuvintele de origine greacă din română, deoarece ele au intrat în limba noastră pe trei căi diferite. Un număr de cuvinte vechi grecești a pătruns prin latina dunăreană. Al doilea strat a fost împrumutat din greaca bizantină (călimară, folos, lipsi, prisos, sosi, traistă). Cel de-al treilea și cel mai bogat strat de cuvinte a fost împrumutat între anii 1770 și 1820 , mai ales în epoca fanariotă (argat, crivat, chivernisi, stafidă). În timpul ultimei perioade, neogreaca, au intrat în română primele cuvinte latino-romanice: bezea nu vine direct din fran. baiser, dar mai degrabă din neogrecesul mpesez. De asemenea, româna a moștenit și sufixul –ez tot din această perioadă (englez, francez).

Vocabularul românesc a împrumutat și cuvinte din turcă, stratul cel mai vechi aparținând din secolele XV-XVII. Ele reprezintă nume de plante (arpagic, dovleac, pară, pătlăgea, salcâm), animale (bursuc), cuvinte din câmpul lexical al casei (geam, perdea, saltea, sobă, tavan), haine (basma, ciorap), mâncare (halva, sarma), meșteșuguri (dulgher) și comerț (amanet, cântar, samsar). În viața intelectuală, limba turcă nu s-a materializat, dovada a lipsei de cuvinte care să denumească o noțiune abstractă sau verbe. În lexicul reprezentativ român există 18 cuvinte de origine turcă, adică aproximativ 0,69% din total.

Mai există și contacte ale românilor cu populațiile din partea de Sud-Est a Europei (bulgari, polonezi, ruși, sârbi, ucraineni) și se pot observa din elementele de vocabular din limba română. Ele sunt, adesea, elemente periferice.

După apariția slavonei, româna a fost doar limba vorbită, timp de câteva secole; în administrație, cultură și biserică, limba oficială fiind slavona. De aici și seriile de cuvinte: bucoavnă, cazanie, episcop, evanghelie, pravilă, stolnic, vornic. Rolul slavonei a fost în multe aspecte similar cu cel al latinei medievale din țările romanice de vest.

Primele atestări de cuvinte pur românești apar sporadic în texte slavone sau latine din secolele IX-XI (abia, cumătră, țapu, agust). Din secolul al XVI-lea apar și primele texte românești. Primul text continuu și de necontestat este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), scrisă cu alfabet chirilic. Este trimisă de negustorul Neacșu din Câmpulung (Țara Românească) către primarul orașului Brașov (Transilvania) și are elemnte introductive și de încheiere slave, specifice textelor vest-romanice. După acest eveniment impulsionant, în decursul aceluiași secol, apar din ce în ce mai multe texte așa-zise literare, marea majoritate fiind traduceri religioase, și alte mai mult de 120 de texte non-literare. Prima inscripție funerară românească este înregistrată abia în anul 1602.

Istoria limbii române literare este împărțită îm două subdiviziuni principale: perioada veche sau medie (sec. XVI-XVIII) și perioada nouă (din 1790 până în prezent).

Prima perioadă mai este subdivizată în perioada de dinainte și de după 1640. Ea cuprinde intervalul de timp dintre 1521 și 1780. Primele texte literare extensive, aflate în manuscris, par a fi cele patru texte rotacizante (Codicele Voronețean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki). Cel mai vechi text datat și păstrat fragmentar este Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu (1551-53). Începând cu anul 1539, tipăriturile religioase ale diaconului Coresi stau la baza limbii române literare, pentru că elementele diferite de cele din Nordul Munteniei și Sud-estul Transilvaniei, ținut unde locuia diaconul, au fost eliminate (s-au scos expresiile rotacizante). Palia de la Orăștie (1582) este o tipărire a primei traduceri parțiale a Vechiului Testament în limba română. Secolele XVII-XVIII sunt reprezentate de scrieri religioase (Radu și Șerban Greceanu traduc integral Biblia în 1688, cunoscută sub numele de Biblia de la București; alți autori importanți au fost: Varlaam, Mitropolitul Simion Ștefan, Mitropolitul Dosoftei și Mitropolitul Antim Ivireanul), și scrieri istorice (Letopisețul Țării Moldovei lui Grigore Ureche este cea mai veche cronică istorică, continuată de Miron Costin, Ion Neculce). Prima gramatică printată a fost Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780) de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Cu toate că a fost scrisă în latină a avut un rol important în cultivarea limbii naționale.

Perioada nouă se împarte în trei etape:

premodernă sau de modernizare, cu multe traduceri de emancipare din influențele textelor religioase și primele lucrări de normare a limbii (1780-1830);

modernă (1830-1880), când a avut loc o diversificare stilistică și elanul literaturii originale prin scriitorii pașoptiști (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C.Negruzzi, A. Russo, V. Alecsandri). La nivelul lingvisicii, epoca este dominată de ideologia latină, ai cărei reprezentanți au luat în discuție eliminarea elementelor non-latine din limba literară. Scrierea cu alfabet latin a fost oficializată de I. Heliade-Rădulescu în 1860

contemporană, începând cu anul 1880, și fiind reprezentată de marii scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi).

Academia Română, înființată în 1866, a jucat un rol important în procesul de unificare, modernizare lingvistică și de normare a limbii literare, mai ales pentru că în 1881 a publicat prima ortografie oficială.

În încheiere, amintim că istoria socială și culturală a românilor s-a dezvoltat până în epoca modernă, așa cum semnala S. Pușcariu "cu fața spre Orient". Românii, singura populație latină de religie ortodoxă, nu au putut apela la latină, care era folosită în vestul-romanic în școli, administrație și biserică. În timp ce neolatinii apuseni și-au reînnoit limbile în continuu, în special în timpul Evului Mediu și în timpul Renașterii, cu forme și întorsături de fraze latinești, românii au apelat la vechea slavă și slavonă, limba de cultură folosită aici. Nu trebuie să lăsăm la o parte și cealaltă față a medaliei: eliberată de presiunea latinii literare, atât de puternic manifestată în Occident, româna a putut evolua fără obstacole, în conformitate cu tendințele latinei târzii. În felul acesta, româna a ajuns să fie cea mai latină dintre limbile romanice: nu printr-un elementul latin savant sporit în curs de secole, ci prin dezvoltarea naturală a tendințelor latine. După cum a spus E. Gamillscheg „limba română, copilul despărțit timpuriu de familie, a păstrat cu mare fidelitate trăsături vechi familiare și în noua ambianță în care a ajuns”. Această nouă ambianță, care presupune contacte cu numeroase limbi, nu a modificat însă structura latină a românei, încadrată în tipul romanic despre care a vorbit Eugenio Coseriu în urmă cu puțin timp.

Limba română în prezent

Principalul rol al limbii este de a mijloci comunicarea între oameni. Evident, asta presupune, înțelegerea clară mesajului, fără irosirea timpului și a energiei. Din acest motiv, estetizarea comunicării cade pe locul al doilea. Gândirea observă realitatea înconjurătoare, iar limba o reflectă, permițând omului să-și comunice opiniile despre aceasta.

Fiind creată ca instrument de comunicare în societate, limba rămâne permanent legată de aceasta și este obligată să evolueze împreună cu societatea pentru a se putea adapta la toate nevoile de comunicare ale oamenilor. Prin urmare, limba progresează o dată cu progresul societății, deci trebuie analizată în evoluția ei, în strânsă legătură cu societatea.

Limba se dezvoltă după legile sale interne, rezolvând contradicțiile dintre laturile ei. S-ar părea că ideea aceasta se opune celei exprimate mai sus; în realitate, contradicțiile din limbă sunt produse de necesitatea exprimării unor fapte din lumea exterioară, subordonată în general societății și adesea factori externi se transformă în factori interni, fiind asimilați celor dinainte existenți în limbă. Elementele primite din substrat, ca și cele din suprastrat și adstrat, nu devin esențiale decât atunci când sunt adoptate și generalizate. Diferența este că elementele din substrat se mențin pentru că vorbitorii nu se pot debarasa de deprinderile lor anterioare, pe când împrumuturile din limbi străine presupun un efort pentru asimilarea lor.

1.3 Contactul limbii române cu modernitatea: neologismele

1.4 Influența elementelor culturale străine

CAPITOLUL 2. Limba engleză în relațiile publice

2.1 Definirea terminologiei

În limba română există o diferența dintre termenii americanism și anglicism.

Americanismul este definit conform Dicționarul de termeni lingvistici ca “cuvânt sau expresie proprie englezei americane”, iar anglicismul: “cuvânt sau expresie proprie englezei britanice”. În DEX, termenul “anglicism” a primit o conotație mult mai largă, fiind considerat anglicism orice „Expresie specifică limbii engleze; cuvânt de origine engleză împrumutat, fără necesitate, de o altă limbă și neintegrat în aceasta.” Așadar, ultimul cuprinde, într-un sens mai larg, și pe primul. De aceea anglicism va fi utilizat cu preponderență, iar americanism doar atunci când este necesară punerea în contextual American.

2.2 Anglicismele pe plan internațional

Este un fapt recunoscut de specialiștii din lumea întreagă că dominația limbii engleze poate fi atribuită istoriei sale imperiale, puterii economice, politice și religioase, sau existenței unui mare număr de vorbitori nativi. Într-adevăr, până în secolul 19, limba engleză devenise deja limba unui uriaș imperiu, fiind purtată în lumea întreagă de emigranți sau datorită impunerii ei ca limbă oficială alături de limbile naționale existente. Însă explorarea, comerțul și cucerirea nu sunt suficiente pentru a determina acceptarea necondiționată a unei limbi de către celelalte națiuni. Spania, Portugalia, Olanda și Arabia, toate au fost imperii coloniale și totuși limbile lor naționale nu s-au bucurat de statut internațional. Este deci evident că limba engleză nu a câștigat această bătălie prin puterea imperială. Existența unui număr mare de vorbitori nativi este un alt motiv, necesar dar nu și sufficient, dacă luăm în calcul faptul că numărul vorbitorilor nativi de limbă chineză și hindi este mai mare decât cel al vorbitorilor nativi de limbă engleză. Japonia și Germania s-au bucurat nu numai de putere economică, dar și de locuitori înzestrați cu geniu creator sau simț al afacerilor de tip industrial sau comercial. Dar, în special pe parcursul secolului trecut, revoluția în comunicare prin emisiunile de radio și televiziune, precum și prin industria cinematografică care au cunoscut un avânt nemaiîntâlnit atât în Statele Unite ale Americii cât și în Marea Britanie a contribuit din plin la răspândirea limbii engleze. Limba engleză s-a bucurat de perioade lungi de supremație pe plan economic și politic.

Alte forțe care au dus la creșterea importanței limbii engleze au fost influența religioasă (prin misionarii care au ajuns până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii), influența mijloacelor de comunicare prin intermediul presei, a muzicii pop, a turismului și tipăriturilor. În concluzie limba engleză, deși are rivali puternici, aceștia nu o pot egala. În urmă cu două secole limba franceză părea să fi atins limbă a nobilimii și ca limbă diplomatică, bucurându-se în același timp de o popularitate considerabilă în cercurile literare și științifice. Dar începând cu secolul al 19-lea prestigiul ei a început să scadă, fapt datorat și importanței pe care a căpătat-o limba germană în domeniile științific și educațional. În zilele noastre rezultatele cercetărilor științifice sunt publicate cu preponderență în limba engleză, ea fiind fără îndoială pe primul plan și pe plan comercial.

2.3 Anglicismele din limba română

În România, anglicismele au fost sub scrutina savanților de mai bine de un secol. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor studii scrise în ultima vreme, nici unul dintre acestea nu a acoperit subiectul în toate implicațiile și fațetele. Precum lucrarea de față, celelalte studii s-au ocupat de studierea unui domeniu specific (economie, IT) al împrumuturilor engleze.

Engleza, care a important în foarte multe cuvinte din franceză și latină după anul 1066, este acum cel mai mare exportator de vocabular și chiar sintaxă din lume, extinzându-li influențele de la muzica pop până la comunicarea electronică.

Câteva țări au încercat chiar să monitorizeze influxul de anglicisme și chiar să le oprească, însă limba nu respectă nici frontiere, nici legi. Putem afirma că nu există aproape niciun domeniu în care aceste cuvinte să nu se fi infiltrat.

În aceste circumstanțe, este evident că în afară de limba națională, o lingua franca este adesea privită ca o necesitate absolută în orice stat civilizat al lumii. În acest aspect, Engleza este utilizată ca o limbă străină ce servește drept un mijloc de comunicare util în afara unei țări, în timp ce limba națională este utilizată în cadrul națiunii pe care o reprezintă.

După anul 1989, circumstanțe sociale au favorizat creșterea numărului și frecvenței contactelor dintre România și țările din Europa sau America de Nord. Ca urmare a acestui fapt, un număr numeros de anglicisme și americanisme au fost împrumutate.

În afara necesității naturale de a împrumuta niște termeni din engleză (dezvoltarea anumitor domenii la nivel internațional și apariția terminologiilor specifice), invazia cuvintelor englezești a apărut și dintr-un fel de modă adoptată în anumite categorii sociale care întrebuințează cuvinte englezești în mod deliberat și frecvent, în loc de a utiliza echivalentele lor romănești. Această modă de a folosi, uneori în mod abusiv, vocabular de origine engleză, în locul cuvintelor limbii natale, poate fi înțeles până într-un anumit punct ca un fenomen natural, deoarece viața însăși se desfășoară într-o lume de falsuri, după cum remarcă Monica Sim. Ea consideră că aproape totul falsificat și copiat: picturi, îmbrăcăminte, muzică, site-uri, cărți și chiar cuvinte și expresii. Este foarte ușor să copiezi opțiuni, așteptări, cuvinte, comportamente, să te lași dus de imitație și fals. Este la îndemână și este la modă. Indiferent de scop, fie el necesar sau o modă, aceste împrumuturi arată felul în care vocabularul român se schimbă, iar media reprezintă cea mai elocventă și autentică realitate. În ceea ce privește presa scrisă, prezența unui număr mare de cuvinte împrumutate sugerează dorința exprimată a jurnalistului de a fi perceput ca un scriitor accesibil, distractiv și în pas cu noutățile, dar de cele mai multe ori rezultatul pare să fie exact opusul iar discursul public scapă cu ușurință către o familiaritate care traversează limba însuflețită, devenind adesea nepoliticos sau chiar jignitor.

Există numeroase motive care facilitează îmbogățirea limbii române cu cuvinte de origine engleză. Dintre acestea, amintim dezvoltarea tehnologiei, a comerțului și a economiei în general. Factorii economici, sociali și politici joacă un rol principal în creșterea numărului de împrumuturi. Avântul tehnologiei și industriei au netezit calea către un schimb de informație între țări, și, cu această ocazie, noi termeni sunt în continuare introduși pentru a putea acoperi noile realități din aceste domenii, care evolueză foarte rapid. De asemenea, dezvoltarea comerțului extern și migrația populației reprezintă o altă cauză a îmbogățirii vocabularului împrumutat. De exemplu, cuvintele voucher, trailer, discount fac parte din câmpul lexical al comerțului și al transportului. Românii au fost nevoiți să împrumute acest lexic, pentru că în acest fel ușurează comunicarea dintre antreprenorii din România și cei din străinătate. În zilele noastre, este aproape imposibilă semnarea și întocmirea de parteneriate de afaceri, fără a apela la termenii din engleză legați de economie și afaceri, care s-au împrăștiat în toată lumea și au devenit termeni generici. Astfel, avem termeni introduși recent, cu sau fără traducere, care au pornit de la nume de brand-uri și au devenit substantive comune (Xerox, Pampers, Addidas) sau termeni care au avut o viață limitată și au devenit demodați ori termeni care au intrat în vocabularul de bază al limbii române (limba standardizată).

2.4 Limba engleză în domeniul afacerilor

2.5 Engleza în Marketing și Advertising

CAPITOLUL 3. Studiu de caz

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Avram, M. (1997), Anglicismele în limba română actuală, București, 1987, Editura Academiei

Avram, M., Sala.,M., (2000). “May we introduce the Românian language to you?”, Bucharest, The Romanian Cultural Foundation Publishing House

Graur, A. (1968). ”Tendințele actuale ale limbii române”, București, Editura Științifică

Frisch H., (1995) Relațiile dintre lingvistica română și cea europeană. O istorie a lingvisticii românești din secolul al XIX-lea, București, Editura Saeculum I.O.

Meyer-Lübke W. (1930), Rumänisch und Romanisch, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Literare, seria a-III-a, București

Sala ,M., (1997) Limba Română, limbă romanică, București, Editura Academiei Române

ARTICOLE

INEGRESCU-BABUȘ, I., CERCETĂRI PRIVIND ELEMENTELE DE SUBSTRAT DIN LIMBA ROMÂNĂ, Revista Limba Română Nr. 2, anul XXIV, 2014

Popescu, D., COMUNICAREA LA NIVEL GLOBAL ȘILIMBA ENGLEZĂ în Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr.2/2011

SALA Marius, “LIMBA ROMÂNĂ, LIMBĂ ROMANICĂ (ASPECTE DE LA CONFERINȚA PREZENTATĂ DE ACAD. MARIUS SALA)”, Revista de Stiinta, Inovare, Cultura si Arta, nr.3-4 (5), decembrie 2006

SITOGRAFIE

https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83

http://unilat.org/DPEL/Promotion/L_Odyssee_des_langues/Roumain/ro

http://limbaromana.md

ANEXE

Fig. 1. Începutul unui basm popular meglenit tradus de S.Pușcariu (dacoromână), P.Papahagi (macedoromână) și A.Belulovici (istroromână).