Manifestarea Lingvistica a Elementelor Culturale Straine In Limba Romana

CUPRINS

INTRODUCERE

REZUMAT

CAPITOLUL 1.

1.1Definirea terminologiei

1.2Scurt istoric al limbii române

1.3Limba română în prezent

1.4Contactul limbii române cu modernitatea: Împrumuturile

CAPITOLUL 2. Influența internațională a limbii engleze

2.1Globalizarea lingvistică

2.2Anglicismele pe plan internațional

2.3Anglicismele pe plan național

CAPITOLUL 3. Limba engleză în companii

3.1Anglicismele în economie

3.2Anglicismele în Marketing și Advertising

CAPITOLUL 4. Studiu de caz – Engleza în corporații

4.1Introducere

4.2Literatura de specialitate

4.3Metodologia de cercetare

4.4Selecția întrebărilor

4.5Utilizarea verbelor englezești în vorbirea curentă

4.6Concluzii parțiale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Tema aleasă pentru lucrarea de licență se intitulează Manifestarea lingvistică a elementelor culturale străine în limba română și sintetizează lucrările despre influența culturilor străine asupra limbii române, studiind în profunzime, manifestarea cuvintelor străine în cadrul marilor companii și a departamentelor sale.

Ceea ce m-a determinat să aleg acest subiect pentru cercetare ulterioară este ubicuitatea limbii și importanța păstrării integralității ei. Într-o lume în care globalizarea este un fenomen de necontenit, limbile statelor cu o economie fructuoasă acaparează limbile statelor în dezvoltare. Încă din Antichitate, se cunoaște faptul că un popor puternic își lasă amprenta asupra popoarelor cucerite sau cu care intră în contact. România este puternic influențată cultural de Occident, iar această influență se manifestă nu doar în comportamentul, preferințele și atitudinile românilor, ci mai ales în limbajul verbal. Alinierea României cu fenomenul globalizării, permanentizarea și multiplicarea relațiilor economice, sociale și politice a condus la o reorganizare a limbii române. În scopul creșterii economice, frontierele verbale se disipă, adaptarea la conceptele străine realizându-se cu ușurință. În marile companii, cu precădere multinaționale, există noțiuni împrumutate dintr-o limbă străină pentru fiecare departament de conducere, iar angajații preiau terminologia și o folosesc ca atare. De aceea am ales mediul corporativ ca fiind un bun exemplu în ceea ce privește hibridizarea limbii române.

Tinerii urbani de astăzi, ca agenți ai schimbării, reprezintă modelele generațiilor de mâine. Prin ce par să iasă în evidență acești tineri? Chiar prin abilitatea de a se adapta tuturor aspectelor societății moderne, de unde și capacitatea de a manipula fără efort neologismele, fie formate din interior, fie împrumutate din limbile cu circulație internațională. Astfel, se observă o îmbogățire a vocabularului, care se va extinde din generație în generație. Îmbogățirea aceasta nu are doar un caracter pozitiv, deoarece asimilarea și evoluția vocabularului creează adesea dificultăți de adaptare la limba asimilatore.

Lucrarea de față își propune nu doar să acopere o parte specifică a manifestării verbelor engleze în română, ci are și scopul ambițios de a sintetiza câteva dintre studiile cele mai relevante și a oferi o perspectivă globală asupra acestui fenomen, care tinde să afecteze în mod negativ limba natală. În teza mea, am încercat să reliefez câteva dintre opiniile cele mai calificate în acest domeniu și să alcătuiesc un puzzle complet, în încercarea de a oferi o imagine cât mai clară asupra unui domeniu lingvistic de mare interes în zilele noastre.

REZUMAT

Conținutul lucrării de față este structurat în patru capitole, primele trei sintetizează istoria și evoluția limbii române până în prezent, iar ultimul constă în interpretarea datelor rezultatele din chestionarul despre limbajul corporatist.

În prima parte a lucrării ne este introdusă limba română de la sorginte până în zilele noastre. Evoluția elementelor de vocabular este rezultatul a nenumărate momente istorice decisive pentru formarea poporului și limbii române. Punctele de interes din istoria românilor sunt prezentate succint în primul capitol. Nu am omis nici schițarea fazei prin care trece limba română acum, adică internaționalizarea prin avalanșa de împrumuturi străine.

În a doua parte a lucrării este înfățișată noțiunea de limbă globală și aspectele pozitive și negative ale alegerii limbii engleze ca lingua franca. Mai mult decât atât, vom vedea care este tendința celorlalte țări în ceea ce privește adaptarea la noile împrumuturi engleze, dar și a românilor. Anglicismele sunt o parte integrantă globalizării, pentru că se leagă direct de comunicarea economică multinațională.

În a treia parte a tezei se sapă mai adânc în domeniul economiei, și se scot la suprafață termenii de origine engleză pe care companiile îi folosesc și îi răspândesc prin presă și în afara mediului de lucru. Astfel, se explică utilizarea în masă, de multe ori eronată, a unor cuvinte sau expresii în comunitățile cele mai receptive: tinerii urbani.

În al patrulea capitol, cercetarea asupra preferințelor de exprimare a unor verbe, desfășurată în largul tinerilor cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, finalizează lucrarea prin oferirea unui pronostic legat de alterarea limbii române. Studiul cuprinde interpretarea datelor, prezentarea procesului de selecție a întrebărilor din chestionar și soluțiile la problemele revelate pe parcurs.

Stadiul actual al limbii române

Definirea terminologiei

Prin procesul de comunicare înțelegem emiterea și primirea de mesaje între membrii unei colectivități care folosesc același mijloc de înțelegere.

Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupa un loc foarte mare în viața fiecărui individ, totodată membru al societății; 70% din timp (în starea de veghe) este atribuit comunicării lingvistice, repartizat astfel:

45% audiere

30% vorbire

16% citire

9% scriere

Principalul rol al limbii este de a mijloci comunicarea între oameni. Evident, asta presupune, înțelegerea clară mesajului, fără irosirea timpului și a energiei. Din acest motiv, estetizarea comunicării cade pe locul al doilea. Gândirea observă realitatea înconjurătoare, iar limba o reflectă, permițând omului să-și comunice opiniile despre aceasta.

Fiind creată ca instrument de comunicare în societate, limba rămâne permanent legată de aceasta și este obligată să evolueze împreună cu societatea pentru a se putea adapta la toate nevoile de comunicare ale oamenilor. Prin urmare, limba progresează o dată cu progresul societății, deci trebuie analizată în evoluția ei, în strânsă legătură cu societatea.

Limba se dezvoltă după legile sale interne, rezolvând contradicțiile dintre laturile ei. S-ar părea că ideea aceasta se opune celei exprimate mai sus; în realitate, contradicțiile din limbă sunt produse de necesitatea exprimării unor fapte din lumea exterioară, subordonată în general societății și adesea factorii externi se transformă în factori interni, fiind asimilați celor deja existenți în limbă. Elementele primite din substrat, ca și cele din suprastrat și adstrat, nu devin esențiale decât atunci când sunt adoptate și generalizate. Diferența este că elementele din substrat se mențin pentru că vorbitorii nu se pot debarasa de deprinderile lor anterioare, pe când împrumuturile din limbi străine presupun un efort pentru asimilarea lor.

Limba este un sistem de simboluri lingvistice arbitrare, constând din cuvinte organizate în structuri sau tipare gramaticale, folosite în procesul de comunicare între oameni. Urmărind să delimiteze limba ca sistem de semne, Ferdinand de Saussure plasează în afara limbii atât „planul nedefinit al ideilor confuze”, cât și pe cel „la fel de nedeterminat al sunetelor” . Limba există doar în cadrul unei colectivități, fiind o latură socială a vorbirii. Vorbirea, pe de altă parte, este un act individual, intelectual și determinat de voință, iar vorbitorul folosește o parte din totalul cuvintelor limbii, cu respectarea structurilor morfologice și sintactice ale acesteia și a normelor gramaticale. „Într-un caz studiem limba (langue), în celălalt caz, vorbirea (parole)”. În cursul său, Saussure notează diferența astfel: „La nevoie, putem păstra numele de lingvistică pentru fiecare dintre aceste două discipline și putem vorbi despre o lingvistică a vorbirii. Dar nu va trebui să o confundăm cu lingvistica propriu-zisă, aceea al cărei unic obiect este limba”.

Componentele limbii identificate și acceptate ca atare de toți lingviștii sunt vocabularul și gramatica. Acestea reprezintă cele două coordonate majore ale limbii, fie că e vorbită (nivelul fonemelor – auditiv) sau scrisă (nivelul grafemelor – vizibil). Este, de asemenea, cunoscut faptul că vorbirea și scrierea folosesc organe fizice (ochi, urechi, mâini, gură) și funcții diferite (văz, auz, funcții motorii, funcții cerebrale superioare), având totodată o bază psihologică diferită și denotând un nivel diferit al instrucției, culturii sau proceselor mentale superioare individuale.

Privind diacronic cele două materializări ale limbii – fonemul și grafemul, respectiv vorbirea și scrierea, vedem cum comunicarea directă prin vorbire – care în decursul secolelor a dus la evoluția limbii, apariția vocabularul și stabilirea de norme gramaticale – este ajunsă din urmă de comunicarea indirectă, prin scris, care câștigă în zilele noastre tot mai mult teren datorită, în special, comunicării rapide și comunicării în masă (e-mail sau mesaje pe telefon; presă scrisă tipărită sau în format digital ) și a ajuns să influențeze vorbirea și să contribuie, la rândul său, la dezvoltarea limbii.

Un cuvânt este cea mai mică unitate lingvistică independentă ca sens, cu o structură bine definită – o bază și elemente inflexionale ce se pot atașa acesteia, care poate fi scrisă (litere și semne diacritice) sau rostită (sunetele proprii vorbirii), toate acestea conlucrând pentru a comunica un sens, care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică. Un discurs nu poate fi înțeles dacă elementele sale componente, cuvintele, nu sunt dinainte identificate.

Lingvistica poate fi definită ca o știință socială al cărei obiect de studiu este limba sub variatele sale aspecte: vorbirea și scrierea, natura limbii, unitățile și structurile sale la diferite nivele ale folosirii ei (fonetica, fonologia, lexicologia, semantica, morfologia, sintaxa), modificările ce survin în limbă, cât și studiul comparativ al limbilor.

În limba română există o diferență între termenii americanism și anglicism.

Americanismul este definit după Dicționarul de termeni lingvistici ca “cuvânt sau expresie proprie englezei americane”, iar anglicismul: “cuvânt sau expresie proprie englezei britanice”. În DEX, termenul “anglicism” a primit o conotație mult mai largă, fiind considerat anglicism orice „Expresie specifică limbii engleze; cuvânt de origine engleză împrumutat, fără necesitate, de o altă limbă și neintegrat în aceasta.” Așadar, ultimul cuprinde, într-un sens mai larg, și pe primul. De aceea anglicism va fi utilizat cu preponderență, iar americanism doar atunci când este necesară punerea în contextual American.

Într-una dintre conferințele Academiei Române, Mioara Avram dă următoarea definiție anglicismului: „o unitate lingvistică (nu numai cuvânt, ci și formant, expresie frazeologică, sens sau construcție gramaticală) și chiar tip de pronunțare sau de scriere (inclusiv de punctuație) de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială a englezei”.

Comunicarea interculturală se traduce prin relațiile care se stabilesc între persoane sau grupuri aparținând unor culturi diferite. Interculturalul trebuie mai puțin înțeles ca un câmp comparativ, în care se observă interacțiunea a două obiecte independente, ci mai mult ca un câmp interactiv, în care se interoghează relațiile dintre grupuri aparținând unor anumite culturi. Ceea ce intră în contact nu sunt culturile sau identitățile naționale: comunicarea implică totdeauna persoane și ele sunt cele care vehiculează sau mediatizează raporturile dintre culturi. Elementul relațional este cel mai important, chiar dacă el antrenează cu el un întreg cortegiu de reprezentări, de valori, de coduri, de stiluri de viață, de moduri de a gândi, specifice fiecărei culturi.

Scurt istoric al limbii române

Studiul temeinic al limbei române se poate face numai în paralel cu al celorlalte limbi romanice și după principiile sciinței comparative a limbilor.

(Lazăr Șăineanu)

Limba este un fenomen de natură simbolică ce se formează și se dezvoltă odată cu apariția unui popor. O limbă reflectă preocupările, cultura și cusururile lumii în care aceasta evoluează. Limba nu trebuie confundată cu limbajul, care se îngemănează cu ea, dar este imposibil de identificat cu aceasta. Limba trebuie percepută drept normă pentru manifestările limbajului. „Limbajul este, pe de o parte, baza culturii, a întregii culturi și, pe de altă parte, este o formă a culturii. Adică, numai limbajul are această posibilitate de a fi limbaj și realitate, în același timp, și de a vorbi și despre sine însuși. Muzica nu poate vorbi despre muzică, nici sculptura despre sculptură.” Limbile globului corespund națiunilor, afirmându-se ca factor de stabilitate și de identitate socială, culturală și istorică. Ele sunt recunoscute istoricește atât de către proprii vorbitori, cât și de vorbitori ai altor limbi. ”O limbă nu este decât ansamblul actelor lingvistice practic identice ale unei comunități de indivizi, un sistem de izoglose stabilit convențional.”

Apartenența la familia limbilor indo-europene i-a asigurat limbii române un loc sigur în cadrul romanisticii. Romanistica este știința lingvistică și filologică care se ocupă de studierea limbilor romanice. Limbile romanice izvorăsc din limba latină, care reprezintă stadiul mediatic dintre limbile romanice și indo-europene.

Limba latină a fost limba Imperiului Roman. La început, în 753 î.Hr., latina era vorbită doar în Roma, dar o dată cu extinderea Imperiului Roman, latina a ajuns să fie cunoscută în toată zona Mediteraneană și chiar Dacia. Teritoriul Daciei coincide în linii mari cu cel al României de azi. Înaintea cuceririi Daciei de către Împăratul Traian (106 d.Hr.), pe teritoriul ei trăiau geto-dacii, o diviziune etnică a tracilor. Geto-dacii vorbeau limba geto-dacică, care face și ea parte din limbile indo-europene, alături de armeniană și slavă. De la această populație autohtonă, care reprezintă, din punct de vedere etnic, un element constitutiv al poporului român alături de cel latinesc, s-au păstrat câteva cuvinte și nume proprii de oameni și locuri. Pentru că nu au existat testimoniale scrise, lingviștii au apelat la diverse procedee pentru a le descoperi. Ei s-au întors către albaneză, un fel de vară a românei, pentru că este considerată moștenitorul direct al limbii trace.

Din limba geto-dacilor au pătruns în latina dunăreană peste o sută de cuvinte și s-au păstrat unele nume de locuri (Dunărea și Munții Carpați), râuri și orașe. Cu toate acestea, chiar după un secol de cercetare, elementele autohtone ale limbii române nu sunt clarificate.

Dar, folosindu-se metoda comparativă între română și albaneză, cercetătorii substratului au stabilit un număr de 80-100 de cuvinte privite ca sigure, și alte 40 considerate probabile. Dintre cuvintele ce aparțin în mod sigur substratului menționăm: ape, elemente de vegetație, faună și configurația terenului (de ex., abur, baltă, brad, bucura, buză, căciulă, cioc, copac, copil, fărâmă, fluier, fluture, ghimpe, groapă, mal, măgură, mânz, mugur, sâmbure, traistă, țap, șopârlă, vatră). Numărul lor reprezintă doar 0,96% din inventarul de cuvinte. Datorită substratului său traco-dac, limba română mai este denumită în lingvistica comparativă limba dacoromână sau dialectul dacoromân.

Concluzia este că aproape toți termenii de origine autohtonă nu depășesc, prin conținutul lor semantic, sfera de viață elementară a păstorilor de odinioară. Manifestarea substratului traco-dac asupra latinei carpato-dunărene se remarcă nu numai în vocabular, ci și în morfologie, gramatică, fonetică, dar mai puțin în sintaxă.

Molnar sesizează o diferența între „graiul mai cultivat și mai curat din Valahia, Moldova și Transilvania” și glosarul de cuvinte daco-vlahe. De altfel, termenii „daco-valah” și „traco-valah sunt impuși de Thunmann, care vrea să sublinieze prin intermediul lor atât diferența dintre cele două mari grupuri de români, dar mai ales originea lor traco-dacică comună. Thunmann recurge la acești termeni cu toate că recunoscuse că limba română păstrează doar rămășițele neînsemnate de substrat. În opinia sa, vocabularul românei ar consta pe jumătate din cuvinte de origine latină, iar românii ar fi preluat „limba și obiceiurile de la romani”.

Romanii au adus cu ei avantajele unei culturi mai rafinate și a unei economii mai prospere, care a atras o parte din populația cucerită. S-au creat școli romane care au predat limba latină, limba oficială administrației statale, a comerțului și a armatei. Dacii au învățat limba pentru a putea comunica cu administrația. Așadar, romanizarea la nivel lingvistic s-a petrecut suficient de rapid.

Fiecare limbă romanică a moștenit aproximativ același număr de cuvinte latine (aprox. 2000), iar aproape 500 dintre aceste cuvinte au fost transmise către toate limbile romanice: cuvintele panromanice. Majoritatea cuvintelor panromanice se referă la oameni (părți ale corpului: audio, barba, caput; sex: homo, mujier; vârstă; familie: filius, parens), univers (aer, aqua, focus), nume de culori (albus, niger), agricultură (fructus, arbor, ovum).

Cele mai multe cuvinte latinești moștenite s-au păstrat în majoritatea limbilor romanice (între 2 și 8), dar există și cuvinte care s-au păstrat doar în română și în limbile iberoromanice (< lat. formosus, < rom. frumos, < span. hermoso, port. formoso; <lat. angustus < rom. îngust, <span., port. angosto).

În final, numai aproape 100 de cuvinte s-au păstrat doar în limba română (ajutor, cântec, ierta, împărat, întâi, lânced, lingură, mare (adj.), oaie, ospăț, plăcintă, putred, urî, vânat). În discursul de recepție la Academia Română (1920), Sextil Pușcariu a încercat să explice păstrarea unora dintre aceste cuvinte prin asocierea cu modul de viață (s-a păstrat lingula țăranului roman, în timp ce cochlearium, lingura cu care bogații mâncau melci și ouă sau luau medicamente, s-a transmis limbilor romanice occidentale – fran. cuiller).

Explicațiile date dispariției unor cuvinte latinești din română sunt legate de aceleași condiții cultural-istorice. Există în cazul acesta aproximativ 200 de cuvinte absente în română, care ajută la caracterizarea negativă a limbii române. Majoritatea cuvintelor acestora nu au fost păstrate din motive extra-lingvistice (părăsirea unor ocupații, întreruperea contactului cu lumea occidentală: abbas, ancora, lima, portus, sapere ). Condițiile acestea au făcut ca o serie de cuvinte din limbajul comun să fie înlocuite de sinonime familiare sau vulgare.

De altfel, româna nu este diferită de celelalte limbi romanice, în sensul că ele sunt rezultatul diversificării și a evoluției continue a latinei vorbite, cunoscută ca latina vulgară. Latina vulgară este diferită de cea clasică, deoarece implică deviați de la reguli. De exemplu, în ceea ce privește vocabularul, a existat o tendință de simplificare, de înlocuire a arhaismelor cu forme de origine populară și colocvială.

Termenii latinești sunt cei mai frecvenți, au o bogată încărcătură semantică și au multe derivate, așadar ocupă o poziție centrală în structura lexicului românesc. Aceste trei trăsături au reprezentat pilonii unei cercetări comparative a lexicului romanic, elaborată la Institutul de Lingvistică din București (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, București, 1988), în care limbile romanice au fost comparate la nivelul vocabularului de bază actual, cuprinzând în jur de 2500 de cuvinte pentru fiecare limbă. S-a constatat că termenii latinești au cea mai mare pondere, ocupând astfel rangul I.

În ceea ce privește apariția limbii române ca limbă de sine stătătoare, care să nu depindă de sursa ei principală, latina vulgară, nu este ușor de găsit un anume moment, pentru că evoluția unei limbi se petrece cu pași aproape imperceptibili. Ceea ce este cert este faptul că din secolul al IV-lea, Imperiul Roman și-a început decadența, iar latina și-a pierdut unitatea. De aceea, probabil din secolul al V-lea, latina vorbită în provinciile dunărene și-a dezvoltat trăsăturile proprii. Timp de câteva secole acest proces a continuat și se admite în general că până în secolul al VIII-lea, elementele moștenite din latină s-au întemeiat, iar transformările au lăsat loc unei limbi diferite: româna. Tot ceea ce a influențat limba după acest secol nu a supus limba la schimbări în elementele de bază.

Contactul cu goții stabiliți temporar în secolele III – IV pe teritoriul Daciei de est nu a lăsat urme evidente în limbă, ci doar a șters din istorie numele marilor orașelor romanizate. Singurul cuvânt de origine gotică despre care s-a ajuns la un consens în largul lingviștilor este nasture. Pe de altă parte, contactul cu slavii a dus la împrumutarea unui număr mare de cuvinte. Rolul elementului vechi slav din română este acela de superstrat. Cuvintele aparțin celor mai diverse domenii semantice (G. Mihăilă a publicat chiar o carte dedicată exclusiv acestor cuvinte: Împrumuturi vechi sudslave în limba română, București, 1960).

Multe dintre cuvintele respective au o poziție importantă în lexicul românesc. 233 dintre ele apar în vocabularul reprezentativ: bici, bogat, boier, brazdă, ceată, a citi, a clădi, a clipi, clei, clește, a clipi, coajă, a coborî, cocoș, comoară, coș, a croi, cumpănă, drag, a iubi, nevastă etc. Elementul vechii slave ocupă rangul IV în vocabularul reprezentativ român. Evaluarea acestui element slavic din română se evidențiază prin examinarea unităților lexicale folosite de diverse limbi romanice pentru a denumi noțiunile pentru care româna a împrumutat cuvinte slavi. Primul care a remarcat acest fapt a fost W. Meyer-Lubke, părintele lingvisticii romanice comparate.

În diverse articole, Sanda Reinheimer-Rîpeanu a analizat toate aceste situații și a constatat că termenilor slavi din română le corespund în limbile romanice occidentale alți termini de origine germanică: bogat – fran. riche, it. ricco, sp., port. rico; a păzi, a păstra – it. guardare, fran. garder, span., pg. guardar; pentru nevoie se folosesc – it. bisogno, fran. besoin; otravă – fran. Reguin. În alte cazuri, limbile romanice au împrumutat ulterior din latină: nume de plante ca podbeal, bujor, pelin, sau de animale precum râs, lebădă, sau termeni abstracți ca prilej, pricină, vrajbă, de origine veche slavă. Ele au în limbile romanice de vest corespondente împrumutate din latină.

Aceeași lucrare arată că unele feluri lexicale latinești s-au dovedit incapabile să facă față concurenților apăruți în perioada bilingvismului. Contribuția masivă a elementului slav vechi la vocabularul românesc nu a afectat componența latinească a acestuia, cu toate că prin acești termeni limba română se diferențiază mult de celelalte limbi neolatine.

O mare parte a cuvintelor slave vechi a intrat în dacoromână pe cale culturală, adică prin biserică și administrație (evanghelie, cazanie; vornic, stolnic). Aceste cuvinte vechi slave nu sunt rezultatul unor legături dintre români și slavi, ci arată influența verticală, a unei clase predominante asupra unui alt neam. S. Pușcariu face o observație interesantă, arătând că, dacă se compară „Tatăl nostru” românesc cu cel franțuzesc, se constată că exact cuvintele care sunt latinisme în rugăciunea franceză (sanctifier, volonté, offense, tentation, délivrer) sunt cuvine de origine slavă la noi (sfinți, voie, greșeală, ispită, a izbăvi). Uneori, prin biserică, cuvintele au ajunsaîn graiul popular. Așa se explică cum termeni ca post și pomană au înlocuit vechii termeni latinești sec și ajun, respectivacumând (< lat. comandare).

Alt element slavic este prezența unor sufixe și prefixe adăugate temelor latine: -eală (răceală), -enie (sfințenie), -an (bogătan), -iș (podiș). Datorită superstratului slavic, româna este singura limbă romanică care include sunetul h în setul de consoane (duh). Și francezii au păstrat această consoană în scriere, însă nu și în pronunție.

O trăsătură generală a contactului latinității cu nonlatinitatea este că acceptarea unor cuvinte împrumutate este făcută de un lexic latin constituit într-o structură relativ specificată, chiar dacă în latina târzie a avut loc o reorganizare a acesteia.

Toate informațiile adunate până acum dovedesc că, în faza inițială a limbii române, strămoșii civilizației române nu fuseseră separați încă. Prin urmare, trebuie să fii existat o perioadă de comunitate românească, înainte ca aceasta să fie divizată în cele 4 dialecte ale limbii române: dacoromâna, istroromâna, meglenoromâna, aromâna (Vezi Fig.1). Această perioadă este cunoscută cu mai multe denumiri: protoromâna, româna comună sau româna arhaică. Data când această unitate lingvistică a luat sfârșit nu este cunoscută (cel mai probabil în momentul plecării spre sud a strămoșilor aromânilor, în secolul al X-lea), dar având în vedere că termenii împrumutați din maghiară sunt prezenți doar în dialectul dacoromân (sud-dunărean), înseamnă că protoromâna nu s-ar fi putut întinde mai mult de secolele XI, XII.

În toate limbile romanice, la începutul mileniului al II-lea are loc un fenomen care s-ar putea denumi extindere stilistică, adică o îmbogățire a diverselor varietăți stilistice, strâns legată de reorganizarea vieții sociale.

Diversele populații care au trecut sau au rămas pe meleagurile românești după perioada protoromână, precum pecenegii și cumanii, au lăsat urme doar în anumite nume de locuri și persoane (Peceneaga, Beșineu, Teleorman, Basarabia) și mai puține cuvinte comune (dușman, beci).

Sunt mult mai numeroase cuvintele de origine maghiară. Ungurii s-au menținut în această parte a Europei începând cu secolul X. Notarul anonim al regelui Bela al III-lea relata că atunci când au pătruns în zona Transilvaniei, ei au cucerit trei principate. Începând din secolul al XII-lea, ungurii au colonizat Transilvania cu populații germanice din Flandra, strămoșii majorității vorbitorilor de dialecte germane din Transilvania de azi. Ca rezultat al contactului cu limba ungară, româna a adoptat cuvinte din multe câmpuri lexicale, în special cele ce se raportează la viața feudală (doar 150 de cuvinte sunt frecvente în română): a ademeni, a alcătui, a bănui, a bântui, a cheltui, fel, gingaș, gând, hotar; cele mai multe însă sunt împrumuturi mai târzii, făcute de graiurile românești din Transilvania. Excelenta lucrare a lui F. Bakos, consacrată cuvintelor românești din maghiară, arată că a existat fără îndoială un bilingvism româno-maghiar.

Un loc deosebit ocupă cuvintele de origine greacă din română, deoarece ele au intrat în limba noastră pe trei căi diferite. Un număr de cuvinte vechi grecești a pătruns prin latina dunăreană (broatec, ciumă, frică, papură, spân, sterp). Al doilea strat a fost împrumutat din greaca bizantină (călimară, cort,, folos, lipsi, prisos, sosi, traistă). Cel de-al treilea și cel mai bogat strat de cuvinte a fost împrumutat între anii 1770 și 1820, mai ales în epoca fanariotă, din neogreacă (argat, crivăț, chivernisi, stafidă). În timpul ultimei perioade, neogreaca, au intrat în română primele cuvinte latino-romanice: bezea nu vine direct din fran. baiser, dar mai degrabă din neogrecescul mpesez. De asemenea, româna a moștenit și sufixul –ez tot în această perioadă (englez, francez).

Datorită celor 25 de elemente grecești, poziția ocupată de termenii grecești în vocabularul reprezentativ român este 1,11 % din inventarul acestuia (bătălie, buzunar, mânie, sigur, scop, a sosi, trandafir, zahăr).

Vocabularul românesc a împrumutat și cuvinte din turcă, stratul cel mai vechi aparținând din secolele XV-XVII. Ele reprezintă nume de plante (arpagic, dovleac, pară, pătlăgea, salcâm), animale (bursuc), cuvinte din câmpul lexical al casei (geam, perdea, saltea, sobă, tavan), haine (basma, ciorap), mâncare (halva, sarma), meșteșuguri (dulgher) și comerț (amanet, samsar, cântar). În viața intelectuală, limba turcă nu s-a materializat, dovadă a lipsei de cuvinte care să denumească o noțiune abstractă sau verbe. În lexicul reprezentativ român există 18 cuvinte turcești, adică aproximativ 0,69% din inventarul total.

Mai există și contacte ale românilor cu populațiile din partea de Sud-Est a Europei (bulgari, polonezi, ruși, sârbi, ucraineni) și se pot observa din elementele de vocabular din limba română. Ele sunt, adesea, elemente periferice. 34 sunt bulgărești (bolnav, ciudat, grijă, grozav), apoi 7 rusești (cavaler, mojic, poștă), 2 ucrainene (calic, a toropi) și 2 sârbești.

După apariția slavonei, româna a fost doar limba vorbită, timp de câteva secole; în administrație, cultură și biserică, limba oficială fiind slavona. De aici și seriile de cuvinte: bucoavnă, cazanie, episcop, evanghelie, pravilă, stolnic, vornic. Rolul slavonei a fost în multe aspecte similar cu cel al latinei medievale din țările romanice de vest.

Limba română a ajuns la vocabularul actual și prin împrumutarea în masă a unor termeni din italiană, franceză și latină, fenomen denumit de S. Pușcariu reromanizarea limbii române. Pe plan lingvistic, ea a duc la scoaterea vechilor cuvinte împrumutate pe cale livrescă din slavonă (se spune secol alături de veac, insulă în loc de ostrov, spion în loc de iscoadă, bazin în loc de havuz). Numărul termenilor francezi în inventarul lexicului reprezentativ este de 193 (7,47%), al termenilor italienești 15 (0,58%) și latinești 38 (1,47%).

Împrumuturile de origine germană sau engleză sunt mai puțin numeroase. Dintre cele germane enumerăm: lecție, mecanic, spital, șmecher. În mod surprinzător, nu exista niciun cuvânt englezesc în lexicul reprezentativ, până în secolul actual.

Se poate spune că numeroasele cuvinte împrumutate au generat mai degrabă crearea unor bogate serii sinonimice, permițând redarea aprofundată de nuanțe și substituind redarea aproximativ echivalentă a unor termeni.

Primele atestări de cuvinte pur românești apar sporadic în texte slavone sau latine din secolele IX-XI (abia, cumătră, țapu, agust). Din secolul al XVI-lea apar și primele texte românești. Primul text continuu și de necontestat este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521), scrisă cu alfabet chirilic. Este trimisă de negustorul Neacșu din Câmpulung (Țara Românească) către primarul orașului Brașov (Transilvania) și are elemente introductive și de încheiere slave, specifice textelor vest-romanice. După acest eveniment impulsionat, în decursul aceluiași secol, apar din ce în ce mai multe texte așa-zise literare, marea majoritate fiind traduceri religioase, și alte mai mult de 120 de texte non-literare. Prima inscripție funerară românească este înregistrată abia în anul 1602.

Istoria limbii române literare este împărțită în două subdiviziuni principale: perioada veche sau medie (sec. XVI-XVIII) și perioada nouă (din 1790 până în prezent).

Prima perioadă mai este subdivizată în perioada de dinainte și de după 1640. Ea cuprinde intervalul de timp dintre 1521 și 1780. Primele texte literare extensive, aflate în manuscris, par a fi cele patru texte rotacizante (Codicele Voronețean, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Scheiană și Psaltirea Hurmuzaki). Cel mai vechi text datat și păstrat fragmentar este Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu (1551-53). Începând cu anul 1539, tipăriturile religioase ale diaconului Coresi stau la baza limbii române literare, pentru că elementele diferite de cele din Nordul Munteniei și Sud-estul Transilvaniei, ținut unde locuia diaconul, au fost eliminate (s-au scos expresiile rotacizante). Palia de la Orăștie (1582) este o tipărire a primei traduceri parțiale a Vechiului Testament în limba română. Secolele XVII-XVIII sunt reprezentate de scrieri religioase (Radu și Șerban Greceanu traduc integral Biblia în 1688, cunoscută sub numele de Biblia de la București; alți autori importanți au fost: Varlaam, Mitropolitul Simion Ștefan, Mitropolitul Dosoftei și Mitropolitul Antim Ivireanul), și scrieri istorice (Letopisețul Țării Moldovei lui Grigore Ureche este cea mai veche cronică istorică, continuată de Miron Costin, Ion Neculce). Prima gramatică printată a fost Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780) de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Cu toate că a fost scrisă în latină a avut un rol important în cultivarea limbii naționale.

Perioada nouă se împarte în trei etape:

premodernă sau de modernizare, cu multe traduceri de emancipare din influențele textelor religioase și primele lucrări de normare a limbii (1780-1830);

modernă (1830-1880), când a avut loc o diversificare stilistică și elanul literaturii originale prin scriitorii pașoptiști (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, C.Negruzzi, A. Russo, V. Alecsandri). La nivelul lingvisticii, epoca este dominată de ideologia latină, ai cărei reprezentanți au luat în discuție eliminarea elementelor non-latine din limba literară. Scrierea cu alfabet latin a fost oficializată de I. Heliade-Rădulescu în 1860.

contemporană, începând cu anul 1880, și fiind reprezentată de marii scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi).

„În România secolului al XIX-lea existau premise favorabile pentru cercetarea problemelor lingvistice, dat fiind că discuția ce a durat aproape un secol pe tema problemei naționale atrăsese atenția asupra sa și prilejuise apariția a noi luări de poziție. Prin urmare, receptivitatea față de problemele lingvistice nu este rezultatul unei influențe din afară, și nu trebuie pusă pe seama problemelor specific lingvistice, ci mai degrabă pe cea a intereselor de unitate națională și identitate culturală supraordonate; teoriile din străinătate, cum ar fi cea a cercetării comparativ-istorice, a concepției naturaliste a lui Schleicher, a direcțiilor filozofico-lingvistice și psiho-lingvistice în general, ca și cele ale școlii neogramatice în particular sunt receptate și preluate ca mărturii în planurile de învățământ ale universităților.”

Datorită unor factori culturali de această dată (activitatea cărturarilor și a cronicarilor), româna își extinde domeniile de folosire, ajungând să poată exprima idei din orice domeniu: istoric, filozofic, juridic, științific, artistic. Activitatea Școlii Ardelene are scopul de a dovedi latinitatea limbii lor și a poporului român prin comparația cu latina sau celelalte limbi romanice și activitatea intelectualității din toate provinciile românești au avut ca scop modernizarea și unificarea limbii culte (Cipariu a cercetat evoluția istorică a limbii române pentru a găsi noi dovezi ale descendenței latine prin arhaisme, Hașdeu merge a mers pe urma elementelor latine și preromane pentru a aduce argumente în favoarea teoriei sal despre simbioza poporului român cu cel dac, iar Philippide a fost interesat de relația dintre vorbire și gândire, pentru a sublinia natura autonomă a acesteia din urmă și influența ei asupra dezvoltării limbii). Astfel, în 1866 a fost înființată Academia Română, care a jucat un rol important în și în procesul de normare a limbii literare, mai ales pentru că în 1881 a publicat prima ortografie oficială. Unirea Moldovei cu Muntenia și Marea Unire din 1918 au favorizat dezvoltarea unei limbi literare unitare (limba națională), care capătă o stabilitate pe care n-o avusese înainte.

În încheiere, amintim că istoria socială și culturală a românilor s-a dezvoltat până în epoca modernă, așa cum semnala S. Pușcariu "cu fața spre Orient". Românii, singura populație latină de religie ortodoxă, nu au putut apela la latină, folosită în vestul-romanic în școli, administrație și biserică. În timp ce neolatinii apuseni și-au reînnoit limbile în continuu, în special în perioada Evului Mediu și a Renașterii, cu întorsături și forme de fraze latinești, românii au ales vechea slavă și slavonă, limba de cultură folosită aici. Însă nu trebuie să lăsăm la o parte și cealaltă față a medaliei: eliberată de presiunea latinii literare, atât de puternic manifestată în Occident, româna a putut evolua fără obstacole, în conformitate cu tendințele latinei târzii. În felul acesta, româna este astăzi cea mai latină dintre limbile romanice: nu prin elementul latin savant sporit în curs de secole, ci prin dezvoltarea naturală a tendințelor latine. După cum a spus E. Gamillscheg „limba română, copilul despărțit timpuriu de familie, a păstrat cu mare fidelitate trăsături vechi familiare și în noua ambianță în care a ajuns”. Această nouă ambianță, care presupune contacte cu nenumăratealimbi, nu a modificat însă structura latină a românei, încadrată în tipul romanic.

Limba română în prezent

Limba română actuală reprezintă etapa cea mai apropiată de prezent a limbii române contemporane. După cum am indicat mai înainte, aceasta s-a împlinit ca limbă începând cu secolul al XIX-lea, datorită studiului colectiv al intelectualilor și cronicarilor. Evenimentele din 1989 au însemnat pentru România: abolirea cenzurii, sublinierea libertății de exprimare și astfel creșterea publicațiilor și transformări economice, culturale, sociale și politice. Acestea au dus la creșterea interesului și implicării în probleme de rang internațional și implicit la apariția unei explozii lexicale, de altfel necesare, care caracterizează limba română modernă.

În sens larg, limba română modernă coincide cu secolul al XX-lea, mai precis cu evenimentele ulterioare Marii Uniri din 1918. În sens restrâns, ea începe cu anul 1990, suprapunându-se cu perioada „de tranziție” (de la socialism la capitalism și de la totalitarism la democrație), iar într-un sens foarte strict, limba modernă se încadrează anului în curs.

Limba română se împarte în două stiluri de bază sau diasisteme: limba literară și limba populară. Ele se diferențiază prin particularitățile lexicale, morfologice, sintactice și topice.

Limba literară reprezintă “un aspect îngrijit, desăvârșit al limbii naționale, sinteză superioară a posibilităților de exprimare pe carele oferă aceasta, instrument adecvat de comunicare în cele mai diverse domenii ale vieții sociale […]”, rezultată a unei perfecționări neîntrerupte, manifestată în toate sectoarele culturale ale societății. În raport cu limba națională, varianta ei literară se dovedește mai unitară: „Faptul se datorește caracterului normativ al acesteia din urmă și conștiinței vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare strictețe normele”.

„Spre deosebire de limba literară, care impune celui care o folosește respectarea unor norme de exprimare cu caracter oficial, limba populară este mult mai liberă, mai puțin îngrădită de restricțiile normelor generale. Față de caracterul relativ solemn al limbii literare, limba populară este mai spontană, mai firească și de aceea este și mai expresivă, trăsătura care se datorează faptului că ea este o limbă vorbită. Din caracterul ei oral derivă o mulțime de însușiri care o deosebesc de varianta scrisă și de cea literară.”

Un alt concept confundat adesea cu acela de limba literară este acela de limbă standard. Limba standard a fost definită de Emanuel Vasiliu drept „româna literară folosită în mod curent (adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit”. Dacă pentru E. Vasiliu varianta standard are ca trăsătură principală “neoficial”, la I. Coteanu se pune în valoare trăsătura “nespecializat”. Limbajul standard (numit de I. Coteanu și limbaj mediu) este limba literară curentă, din care lipsesc elementele care impun variația stilistică cerută de organizarea comunicării în funcție de specificul mesajului. Mai adaugă el că „orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinație specială.“

Dialectul dacoromân este dialectul care a devenit limbă literară și oficială. La rândul lui, el are o configurație dialectală controversată: se disting între 2 și 5 subdialecte (moldovean – vorbit în Republica Moldova, zona Moldovei și nordul Dobrogei, muntean – vorbit în regiunea Țării Românești și a Carpaților Meridionali, bănățean – regăsit în sud-vestul României, crișean sau ardelean – folosit de către locuitorii Transilvaniei și maramureșean – vorbit doar în nordul țării). Toate acestea se vorbesc pe teritoriul actual al României, cu depășirea frontierelor politice în Republica Moldova, Bucovina și Basarabia din Ucraina.

Dintre cele 5 subdialecte a zonelor lingvistice românești a trebuit să se aleagă pe cel mai potrivit să devină limbă oficială, astfel s-a recurs la selecția unor norme. Alegerea normelor unice s-a făcut pornind de la vechile variante literare, astfel încât se impune comparația structurilor vechilor variante cu limba modernă cultă, pentru a determina măsura în care aceasta a fost influențată de diferitele graiuri românești. Criteriile după care au fost selectate regulile limbii române literare moderne au fost: criteriul etimologic, criteriul regularității formelor gramaticale, cel al răspândirii geografice și cel estetic.

Dintre toate variantele, graiul muntenesc prezenta norme care, mai ales la nivel fonetic, se apropiau cel mai mult de criteriile de mai sus. Însă au contribuit și alți factori extralingvistici la impunerea ei ca limbă literară modernă (cel mai important fiind stabilirea capitalei la București). În comparație cu limba unică din textele tipărite în secolul al XVIII-lea, româna literară actuală nu coincide în totalitate cu varianta muntenească. Influența celorlalte variante literare, în principal asupra vocabularului și a structurii morfologice, a fost foarte importantă. Acest lucru se explică prin faptul că normele actuale ale limbii literare sunt rezultatul unui efort treptat de selecție al cărturarilor și lingviștilor din toate provinciile românești, în secolul al XIX-lea.

Prima demonstrație amplă a caracterului muntean al românei literare a fost realizată de I. Coteanu. Pentru a arăta că „la baza limbii noastre literare stă demult și a fost tot timpul dialectul muntean“, lingvistul a comparat trăsături ale limbii literare cu elemente corespunzătoare din principalele subdialecte dacoromâne. Subdialectul muntenesc a stat la baza variantei literare de tip sudic (până la formarea românei literare moderne), care a contribuit decisiv, dar numai la sfârșitul secolului trecut, la întemeierea normelor unice ale românei culte actuale.

Concluzionând, putem afirma că limba română literară modernă însumează elemente din toate variantele literare românești, având, însă, la bază rădăcinile graiului muntenesc.

Un alt aspect legat de limba literară modernă, comun tuturor popoarelor, este preocuparea pentru cultivarea și normarea propriei limbi, ca factor unificator și stabilizator pentru spiritualitatea, cultura și civilizația proprie. Oricâte limbi de circulație internațională sau locală ar cunoaște cineva, fapt de altfel lăudabil, dacă s-ar întâmpla în proporții de masă, cunoașterea și utilizarea corectă a propriei limbi este întâia carte de vizită cu care un individ se prezintă în fața lumii, dovada de rigoare în gândire și de profunzime în simțire, cu rolul unui „pașaport” de educație personală.

Evoluția continuă a limbii literare române este rezultatul tensiunii dintre elementele stabile, reglementate, normate, pe de o parte, și cele ocazionale, comune, pe de altă parte. Elementele care nu țin de normă sunt: tendințe, greșeli, abateri, încălcări ale regulilor. În schimbarea ei, limba română acceptă unele greșeli, abateri, devieri de la normă, însă nu orice greșeală care re repetă la un moment dat este acceptată. De exemplu, pluralul termenului copertă este în DEX ‘98 coperte, dar din cauza răspândirii greșite în limba populară a pluralului coperți, acesta din urmă a fost introdus în normă în DEX ’09.

În stadiul actual al românei, impunerea unor forme generalizate prin uz este un proces mai complex, care îl are în prim plan pe lingvist. Acesta nu se reduce numai la observarea din exterior a tendințelor, greșelilor și devierilor de la norme, ci și la analiza sensului schimbării vizate, iar în final la aprobarea sau refuzul formei deviante, ca regulă evolutivă. În cazul în care direcția schimbării este către acceptarea în sistemul lingvistic a respectivei forme, specialistul transformă devierea generalizată prin uz în normă lingvistică. Dacă direcția abaterii este în afara sistemului limbii materne, specialistul are obligația de nu prolifera schimbarea.

Valeria Guțu Romalo distinge în lucrarea sa cauzele producerii greșelilor în limbă, dintre care amintim următoarele: ”cunoașterea insuficientă a unei limbi”, mai ales de către un vorbitor străin, „comoditatea sau legea minimului efort” (prin elipsă, în special) și “analogia”. Autoarea definește analogia ca „forma în care se manifestă legea generală de regularizare și de organizare tot mai coerentă a materialului lingvistic în cadrul sistemului unei limbi. Analogia acționează deosebit de puternic în gramatică, și mai ales în morfologie, realizând tendința de simplificare și regularizare a sistemului, de eliminare a excepțiilor, a faptelor aberante.”

Lingviștilor din societatea contemporană le revine și datoria de a recepta, analiza și reglementa împrumuturile din alte limbi a unor termeni noi sau deja existenți în limba română. Pătrunderea masivă a împrumuturilor și tendința de internaționalizare a vocabularului sunt fenomene relativ noi pe plan național, manifestând o intensificare după evenimentele din 1989. În analizele lor, cel mai relevant material pentru specialiști este materialul de presă, în special cea scrisă, dar și audio-vizualul. Presa exprimă un cumul de tendințe ale majorității. Lingviștii au evidențiat în articole și studii de specialitate și în intervenții publice, noutățile din lexicul românesc de astăzi datorate schimbărilor din societatea postdecembristă. Astfel, în domenii ale economiei de piață mai puțin dezvoltate anterior, elementul împrumuturilor lexicale este de la sine înțeles (informatică, telecomunicații, politici, mass-media). Mai mult, de noutate țin și termenii cu implicații sociale cum sunt accize, dividend, jandarm, prefect, care, de fapt, au fost readuși în uz din fondul pasiv, unde intraseră în urma altor răsturnări politico-sociale, dar în sens invers, petrecute după al doilea război mondial.

Lingviștii au semnalat și numeroase aspecte privind dinamica sensurilor în limba româna actuală, care au dus la îmbogățirea lexico-semantică a limbii literare. De exemplu, neologismelor prezente în lexic înainte de 1989 și aparținând unor limbaje specializate, în special stilului tehnico-științific precum a emana, a dezamorsa, a asana, a gira li s-au atribuit sensuri noi, necunoscute până atunci.

Perioada actuală, de după 1989, se caracterizează printr-o dinamică a uzului ieșită din comun și prin tendințe de renegare și modificare a normei.

Dintre specialiști, Mioara Avram remarca pe bună dreptate că, la fel ca alte „perioade din istoria limbii române”, și cea contemporană este „ marcată de dinamică” și, „chiar dacă are manifestări nedorite, dinamica limbii, ca fenomen natural obiectiv, nu poate fi strânsă în chingile unor reglementări de ordin legislativ-administrativ”, ci trebuie să „ constituie o temă generoasă și fascinantă, pentru numeroase cercetări, permițând surprinderea pe viu a modului de funcționare a limbii”.

Istoria de aproximativ două milenii a limbii și poporului român se materializează în ceea ce poate fi desemnată limba română actuală. Limba actuală nu este un sistem imobil, ci se adaptează schimbărilor naționale și internaționale. Schimbările actuale provin, pe de o parte din abaterile repetate de la norme, pe de altă parte din necesitatea de exprimare a realității prin împrumutarea sau reînnoirea termenilor de actualitate. Acceptarea fără discernământ a abaterilor lingvistice, tolerarea greșelii, necunoaștere sau ignorarea normelor și a regulilor care stau la baza sistemului limbii române sunt atitudini care trebuie, însă combătute activ, cu mijloace dintre cele mai diverse, bazate pe argumente, rigoare și exemplificare. Împrumutarea masivă de elemente de vocabular străin, în special a anglicismelor este un fenomen explicat în amploarea lui în capitolul următor.

Contactul limbii române cu modernitatea: Împrumuturile

Limba își îmbogățește patrimoniul lexical în mod continuu cu termeni, care provin din două surse principale: interne și externe.

Mijloacele interne de îmbogățire a vocabularului sunt: derivarea (cu sufixe, cu prefixe, cu prefixe și sufixe, derivarea regresivă), compunerea și conversiunea (transformarea într-o altă parte de vorbire).

Mijloacele externe de îmbogățire a vocabularului sunt împrumuturile, adică preluarea unor termeni sau expresii din alte limbi. Împrumuturile pot fi vechi (sau moștenite) și noi.

O limbă dispune în cursul istoriei sale de un număr invariabil de mijloace lexicale. Unele împrumuturi aparțin fondului ei vechi, transmis de limba pe care o continuă. Acestea sunt cuvintele moștenite, care numesc obiecte, activități și relații dintre cele mai comune pentru viața omului. Alte cuvinte reprezintă expresia societății și a culturii de la un moment dat. Din fondul vechi fac parte elementele primite în faza constituirii limbii sau nu mult după aceea. Amintim aici împrumuturile din limbile cu care latina de pe teritoriul Daciei a intrat în contact, după secolul al X-lea: slava, maghiara, greaca, neogreaca, turca și celelalte limbi romanice. Formal, vechimea unui cuvânt poate fi recunoscută prin aceea că nu seamănă aproape deloc cu aspectul fonetic originar al lui din limba care l-a transmis. Spre exemplu, substantivul chera seamănă foarte mult cu românescul ceară, tot așa latinescul laudo cu românescul laud, nu însă și clavus cu cheie, nici linul cu in.

Pe lângă împrumuturile moștenite, s-au adoptat deseori în epoca modernă aceleași cuvinte, dar cu aspectul lor fonetic originar (latin) și cu înțeles diferit de cel popular. În felul acesta s-a ajuns la existența unor forme lexicale paralele sau duble, mumie și dublete, precum: des – dens, greu – grav, închide – include, închina – înclina, frământa – fermenta, subtil – subțire. Ele fac parte numai din cuvintele împrumutate recent din fondul latino-romanic, mai precis împrumuturile franceze care au dus la crearea unui strat de neologisme diferite ca înțeles și ca formă de corespondențele vechi.

Prin urmare, cuvintele de mai sus, deși au o origine comună, nu definesc aceleași fenomene. Cuvântul moștenit își păstrează înțelesul care i-a fost oferit de vorbitori. Cuvântul nou a căpătat funcții speciale, determinare de intenția subiectului vorbitor de a exprima unele nuanțe ale gândirii, ca expresie a realității faptelor sesizate diferențiat de conștiința vorbitorului. Evitarea unor astfel de neologisme ar însemna renunțarea la exprimarea exactă a unor subtilității a gândirii.

Dreptul de folosire a neologismelor nu este absolut, ci condiționat de niște factori, precum lipsa cuvântului într-o limbă. Dacă, în secolele XIX – XX majoritatea împrumuturilor erau de origine franceză, în ultimele decenii balanța se apleacă către o influență tot mai mare din partea englezei, iar unii cercetători susțin că astăzi se constată o preferință pentru formațiile interne sau, în orice caz, pentru termenii analizabili.

Verificarea celei mai recente variante a DOOM-ului este o metodă la îndemână pentru înțelegerea stadiului actual al împrumuturilor și modului în care sunt ele introduse în limbă.

Noul DOOM2 conține peste 62000 de cuvinte în limba română, în cea mai mare parte preluate din DOOM1, la care s-au adăugat 2500 de cuvinte noi (împrumuturi, în special din limba engleză americană, răspândite în perioada postdecembristă). La majoritatea acestora, DOOM2 indică pronunțarea și folosirea, acolo unde este cazul, a articolului hotărât și a formelor cauzale. Pe lângă aceasta, la circa 3500 de cuvinte preluate din DOOM1 s-au efectuat intervenții cu privire la normare sau la interpretarea lor. De fapt, „tendința vocabularului românesc de a se internaționaliza”, înregistrată de DOOM1, se accentuează conform DOOM2, mai ales prin multiplele împrumuturi recent înregistrate. În principiu, împrumuturile introduse în DOOM2 sunt ortografice ca în limba de origine și se pronunță ca în limba de origine (background, advertising), cu câtva excepții (bodyguard/bodigard).

În același timp, DOOM2 recomandă și modificări ale unor împrumuturi care erau înregistrate în DOOM1, revenindu-se la ortografiere și pronunțarea ca în limba originală a mai multor neologisme: bungalow, confetti, dandy, hippy, jack, jazz, knockout, motto, parking.

În relativ puține situații se acceptă atât forma adaptată, cât și cea din limba de origine: break/brec, cocktail/cocteil, game/ghem, pocher/poker, rugbi/rugby.

În articularea unor asemenea împrumuturi, ca regulă generală, DOOM2 recomandă atașarea fără cratimă a desinenței –uri și/sau a articolului la împrumuturile care se termină în litere din alfabetul comun cu cel al limbii române, pronunțate ca în limba română: board- boardul, boarduri, boardurile; item – itemul, itemi/itemuri/iteme, itemii/itemurile/itemele.

La celelalte împrumuturi a căror terminație prezintă deosebiri între scriere și pronunțare sau care au finale neobișnuite în limba română, scrierea cu cratimă a desinenței sau articolului hotărât este obligatorie: cowboy – cowboy-ul, cowboy-i; show – show-ul, show-uri, show-urile.

Voi finaliza acest prim capitol cu o comparație a limbii cu un organism viu, care, asemenea unui element dintr-un ecosistem, este o verigă în sistemul vieții. Limba depinde de și influențează mișcarea geografică a maselor, istoria și sistemul economic. Ea evoluează simultan cu tendințele societății în care s-a format, de la un moment dat. Limba română este însăși inima poporului român, care a bătut cu ritm rapid în primul mileniu, ritm moderat în al doilea mileniu și ale cărei bătăi se mai aud și astăzi în ritm sacadat.

Urmând drumul prim memorie, găsesc relevant sfatul primului președinte al Academiei Române, Ion Heliade Rădulescu: “Ocupați-vă, vorbiți și scrieți, junilor, în limba națională; ocupați-vă a o studia, a o cultiva, – și a cultiva o limbă va sa zică a scrie într-însa despre toate științele și artele, despre toate epocele și toți popolii. Limba singură unește, întărește și definește națiunea; ocupați-vă de dânsa mai nainte de toate și nu veți face prin aceasta decât cea mai fundamentala politică, veți pune fundamentele naționalității”.

Influența internațională a limbii engleze

Pentru a putea studia influența limbii engleze asupra altor limbi și, în special asupra limbii române, trebuie să o încadrăm într-un spațiu și timp determinat și, mai ales să evidențiem motivele pentru care aceasta exercită o presiune evidentă asupra altor limbi în plan mondial.

Globalizarea lingvistică

Globalizarea „este un proces de interacțiune și integrare al oamenilor, companiilor și guvernelor mai multor națiuni, un proces condus de comerțul și investiția internațională și susținut de tehnologia informatică” . Acest proces are efecte asupra mediului înconjurător, a culturii, a sistemelor politice, a dezvoltării economice și a bunăstării oamenilor în tooate societățile din colțurile lumii. Accesul la noi tehnologii, presă, internet și alte medii de comunicare permit interacțiuni globale individuale sau publice cu concepția că ele formează comunicarea interculturală.

Stager încearcă să indice că termenul globalizare se aplică unui set de procese sociale care par că „transformă condiția noastră socială actuală de atenuare a naționalității într-una a globalității”. Autorul crede că globalizarea est un proces inegal, adică oamenii din diferitele colțuri ale lumii sunt afectați în mod diferit de această transformare a structurilor sociale și culturale. Cu toate acestea, când vorbim despre globalizare, prima limbă la care ne gândim este engleza.

În lingvistică, ideea de globalizare a apărut odată cu situația din economie, prin faptul că ilustrează o ipostază a relației dintre dinamica societății și aspectele comunicării. În consecință, conceptul de globalizare lingvistică trebuie văzut ca o „acceptare deliberată a unui mijloc de comunicare comun/unic în relațiile economice internaționale”. Acest mijloc de comunicare necesar în procesul de înglobare al economiei prezintă o serie de caracteristici diferite în funcție de tipul de comunicare specializat. Limba aleasă pentru comunicare în relațiile economice internaționale trebuie să fie limitată la utilizarea/preluarea unor procedee din sfera de registre aparținând acelei limbi naturale. De aceea, vor fi preluate doar acele mijloace care corespund exigențelor unei comunicări concise, precise, care nu permite ambiguitatea în decodarea informației. O limba naturală odată acceptată pentru îndeplinirea acestei funcții, cerută de o situație de comunicare determinată, va fi limitată la o anumită «constructă» extrasă din ea, din care vor fi eliminate elementele de expresivitate. De exemplu, pe planul sintaxei, vor fi eliminate anumite procedee stilistice, precum digresiunile, repetițiile, divagațiile, dar vor fi utilizate elementele lingvistice de bază care vizează alcătuirea frazelor și propozițiilor, cu precădere frazele simple în care raporturile sintactice să aibă interpretări unice; o frecvență ridicată o vor avea propozițiile cauzale, finale, condiționale, consecutive, temporale obligatorii în tipului respectiv de comunicare; se vor utiliza forme morfologice care asigură concizia exprimării, de exemplu gerunziul sau a formele verbale care reduc propoziția la o simplă parte de vorbire, uneori apropiind-o de structurile nominale. Un lexic specializat, bazat pe monosemantism (selectat din vocabularul economic, dar și din cel abstract/standard) va constitui elementul cu care se vor construi enunțuri cu ajutorul procedeelor preluate dintr-o morfologie și o sintaxă de bază, reunind principalele elemente ale limbii standard.

În ceea ce privește apariția și acceptarea unei astfel de limbi, ca instrument de comunicare în procesul de înglobare a economiei, ea întârzie să apară datorită unor factori destul de variați și numeroși, ai căror implicații tensionează și întârzie procesul. În mai puțin de o generație, ne-am mutat de la o situație în care o limbă a lumii era o posibilitate teoretică, la una în care această limbă globală este o realitate vizibilă. Guvernele pot influența cu greu alegerea acestei limbi. Limbile cu identitate trebuie menținute. Accesul la o limbă globală în curs de apariție trebuie garantat de către guverne. Ironia este că această problemă este aproape de punctul culminant în cel mai inoportun moment în care climatul financiar al lumii și-o poate permite. Cei care vor participa la luarea deciziei, trebuie să ia în considerare că o asemenea limbă poate să apară o singură dată și că schimbarea ei presupune o revoluție de proporții uriașe.

Acceptarea unei limbi naturale ca instrument unic de comunicare apare astăzi ca o necesitate obiectivă, stringentă a vieții sociale. Această înțelegere presupune, după cum am precizat, acceptarea deliberată a unei singure limbi. Limba aceasta trebuie să funcționeze în domeniul comunicării, situație în care trebuie să se renunțe la mentalitatea de tip concurențial care implică ideea de supremație lingvistică. În consecință, în plan subiectiv, se poate ajunge la ofensarea unor orgolii naționale, a anumitor veleități culturale dobândite în decursul timpului și favorizate de anumite împrejurări istorice; efectele negative ale supremației lingvistice ar apărea, în special, în sfera limbilor consacrate ca “limbi internaționale”.

Până acum, această necesitate a fost atinsă de limba engleză, care a fost acceptată în mod circumstanțial ca limbă a globalizării. Dar este, totuși, o cale lungă, de la a fi o lingua franca până la a fi acceptată ca o realitate universală. În ciuda creșterii remarcabile a utilizării englezei, cel puțin două treimi ale lumii nu o vorbesc. În câteva țări, se manifestă o încercare de a menține rolul altor limbi (precum franceza în câteva țări din Africa). Acesta este un moment important în istoria lingvisticii, deoarece guvernele trebuie să plănuiască și să-și creeze obiective pe termen lung în ceea ce privește susținerea limbii engleze sau a altei limbi în comunitățile lor. Avantajele și dezavantajele alegerii limbii engleze, precum și motivele pentru care aceasta s-a ridicat în fața celorlalte limbi internaționale sunt prezentate în subcapitolul următor.

Anglicismele pe plan internațional

Anglicizarea se prezintă ca o tendință a limbilor actuale de a lăsa să pătrundă, mai ales în domeniul vocabularului, influența engleză, aceasta manifestându-se ca un element de superstrat. Fenomenul este cu atât mai interesant, cu cât are loc între limbi neînrudite genealogic; prin faptul că acesta cuprinde astăzi un număr tot mai mare de limbi, el are tendința de internaționalizare, relevând o nouă dimensiune a contactului între limbi.

Este de remarcat faptul că limba engleză este recunoscută de aproape toți oamenii, acesta fiind rezultatul nevoii lor de interacționare la scară internațională. În primul rând, datorită puterii culturii anglo-americane, limba engleză a devenit în secolul al XXI-lea lingua franca. Este un fapt arhicunoscut că puterea limbii engleze poate fi explicată prin istoria sa imperială, puterea economică, religioasă și politică sau existența unui mare număr de vorbitori nativi.

Este adevărat că, până în secolul al XIX-lea, limba engleză devenise limba natală a unui imperiu uriaș. În secolul al XVI-lea, la începutul colonizării britanice, doar 7 milioane de oameni foloseau engleza ca limbă maternă. În încercarea coloniștilor de a stăpâni restul lumii și de asimila celelalte culturi, au reușit să impună limba engleză ca un mijloc de comunicare între oameni, astfel, până la sfârșitul secolului al XX-lea, numărul de vorbitori de engleză a crescut la peste 350 de milioane. În multe dintre țările colonizate, engleza nu a fost respinsă drept simbol al colonialismului, ci a fost, mai degrabă, adoptată drept limbă neutră din punct de vedere politic. Orice realizare în engleza vorbită sau scrisă era premiată. Engleza a devenit măsura de inteligență și capacitate în arte, știință, muzică, literatură, dar, mai ales, principalul determinant al progresului și succesului în economie și educație.

Cu toate acestea, explorarea, comerțul și cucerirea sunt insuficiente ca un popor să accepte în mod necondiționat o altă limbă impusă. De exemplu, Olanda, Spania, Portugalia și Arabia, au fost imperii coloniale, dar limbile lor naționale nu s-au bucurat de un statut internațional. Putem concluziona astfel că limba engleză nu a devenit internațională doar prin puterea imperială.

Un alt motiv pentru internaționalizarea limbii engleze este existența unui număr mare de vorbitori nativi, însă nu este suficient, dacă îl comparăm cu numărul vorbitorilor nativi de limbă chineză (mandarină) și hindi (vezi Fig. 2). Atât Japonia, cât și Germania s-au bucurat de o economie puternică și chiar de locuitori dotați cu creativitate sau simț al afacerilor de tip industrial și comercial. Totuși, cel mai mult a contribuit la difuzarea limbii engleze, revoluția comunicării prin emisiunile înregistrate la radio și în televiziune, precum și industria cinematografică care s-a dezvoltat foarte rapid atât în Statele Unite ale Americii cât și în Marea Britanie, mai ales pe parcursul secolului trecut. Putem observa că limba engleză a fost favorizată de economie și politică, în aceeași măsură cu industria creativă.

Creșterea importanței limbii engleze a fost influențată și de religie (prin misionarii care au ajuns aproape în toate colțurile lumii), de mijloacele de comunicare mass-media și de internet, de muzicii pop, turism și tipărituri.

În concluzie, limba engleză nu poate fi egalată de către rivalii săi. Nici măcar de limba franceză, care în urmă cu două secole părea să fie utilizată de către nobilime, să fie limbă diplomatică, și să aibă o mare popularitate în cercurile științifice și literare. Începând cu secolul al XIX-lea, prestigiul francezei a început să scadă, ceea ce s-a datorat și importanței de care a dat dovadă limba germană în domeniile științific și educațional. În epoca contemporană se realizează mult mai multe cercetări științifice, multe dintre care sunt publicate în limba engleză, ea ocupând fără îndoiala și locul I pe plan comercial.

Ridicarea englezei la statut de “limbă globală” a fost remarcată încă din ani '60 de către Pierre Burney într-o lucrare devotată limbilor cu circulație internațională, în care engleza a fost caracterizată ca “une même langue pour le monde entier” (o aceeași limbă pentru o lume întreagă). O imagine de ansamblu asupra întinderii influenței limbii engleze printre limbile europene este compilată în lucrarea lexicografică a lui Manfred Görlach A Dictionary of European Anglicisms (2001), care a fost dedicată împrumuturilor limbii engleze în nu mai puțin de 16 state europene, inclusiv România.

Engleza dispune de mijloace prin care împrumută noțiuni din limbile materne ale altor națiuni și le exprimă astfel încât vorbitorii de limbă engleză nativă nu simt că puritatea limbii lor ar fi astfel amenințată în vreun fel. Se cunoaște faptul că aproape 60% din vocabularul limbii engleze este împrumutat din surse variate (celtice, germanice și romanice), astfel se înțelege de la sine că ea are cuvinte comune cu aproape toate limbile europene. Pe de o parte, engleza se încadrează în ramura limbilor germanice, alături de germană, olandeză, finlandeză, daneză, suedeză și norvegiană, având drept caracteristici structuri gramaticale și cuvinte similare. Pe de altă parte, mai mult de jumătate din vocabularul limbii engleze este derivat din limba latină, deci un mare număr de cuvinte sunt foarte asemănătoare acelora din limbile romanice. De aceea, lingviștii iau în considerare caracterul cosmopolitan al vocabularului limbii engleze, când studiază influența sa asupra altor limbi.

Dintre toate limbile lumii (în număr de aproximativ 6.000) limba engleză posedă cel mai bogat vocabular. A doua ediție a Dicționarului Oxford în 20 de volume înregistrează cel puțin 250.000 de cuvinte distincte, excluzând regionalismele, termenii tehnici și cuvintele încă neadăugate, în timp ce limba germană se laudă cu doar 185.000, iar franceza cu numai 100.000.

O altă caracteristică a limbii engleze este simplitatea în flexiune. Spre exemplu, în cazul substantivului, putem vorbi doar de folosirea terminației “s” (pentru exprimarea pluralului) și de apostrof după “s” (pentru exprimarea posesiei). Declinarea complicată de origine germanică a adjectivului a fost eliminată aproape complet, exceptând gradele comparativ și superlativ. Și verbul beneficiază de simplitate prin: pierderea terminațiilor personale (cu excepția persoanei a III-a, singular la prezentul simplu), abandonarea diferențelor dintre singular și plural sau dispariția treptată a modului subjonctiv.

Un alt avantaj al limbii engleze este flexibilitatea părților de vorbire: substantivele pot deveni verbe într-un mod care nu este permis în alte limbi: “to school children in English”, “to bus children to school” etc. Avantaj este și faptul că genul în limba engleză este natural, fiind determinat de înțeles: toate substantivele care denumesc ființe vii sunt masculine sau feminine în conformitate cu genul natural, toate celelalte substantive fiind neutre.

Rezumând, limba engleză are o gramatică simplă, cu flexiuni, terminații sau cazuri puține și care se bazează în mare măsură pe ordinea cuvintelor în propoziție.

Fonetica limbii engleze este de asemenea foarte simplă. Ritmul ei bazat pe accent nu reprezintă o problemă pentru vorbitorii de limbi germanice, care au ritmuri similare în limbile lor materne. Alfabetul englezesc este de tip fonetic având doar 26 de litere de scriere latină (la fel ca limba franceză). Limba engleză se poate reda fonetic cu ușurință (în timp ce pentru în cazul chinezei sau japonezei ar trebui învățate în jur de 2000 de semne). Alan Maley face referire la caracterul “cameleonic” al limbii engleze, fapt dovedit prin faptul că în diferitele sale variante “r”-ul poate fi pronunțat sau nu.

O altă dovadă a adaptabilității englezei este faptul că posedă o gamă largă de reguli pentru formarea cuvintelor noi, ceea ce înseamnă că este pregătită pentru schimbare și evoluție. Multe dintre regulile limbii engleze pot fi încălcate fără ca acest lucru să influențeze transmiterea unui mesaj nu atât corect cât inteligibil. Astfel, fraza “Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta, dar nu pot veni mâine” poate fi redată în cel puțin trei feluri diferite: complet (“I’m sorry to say this, but I cannot come tomorrow”), telegrafic (“Sorry can’t come tomorrow”) sau incorect din punct de vedere gramatical (“Sorry no can come”). Se poate numaidecât vorbi și de gradul de adaptabilitate a limbii engleze în ceea ce privește creațiile literare (foarte multe opere traduse cu relativă ușurință în și din engleză).

Limba engleză dispune însă, și de câteva lacune. De exemplu, pronunția sa este mult mai dificilă decât cea a limbii italiene. Procesul de învățare nu este mai rapid decât în cazul francezei sau al rusei. Mai mult, engleza nu este considerată mai lirică, mai frumoasă, mai melodioasă sau mai elocventă decât orice altă limbă.

Pe lângă faptul că este în general o limbă idiomatică, o altă critică temeinică adusă limbii engleze este caracterul haotic al ortografiei, care se observă în lipsa unei corelații între aceasta și pronunție. Astfel, engleza are o duzină de moduri prin care poate reda în scris sunetul sh: chaperon, sugar, issue, nation, suspicion, ocean, nauseous, conscious, schist, fuchsia, shoe, pshaw. Nu se poate regulariza felul în care se scrie un cuvânt după pronunție și nu se poate pronunța la fel un cuvânt după cum se scrie. Cu toate acestea, criticile enumerate mai sus cântăresc mult mai puțin decât calitățile limbii engleze.

Anglicismele pe plan național

În România, anglicismele se află în atenția savanților de mai bine de un secol. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor studii scrise în ultima vreme, nici unul dintre acestea nu a acoperit subiectul în toate implicațiile și fațetele. Precum lucrarea de față, celelalte studii s-au ocupat de studierea unui domeniu specific (economie, informatică, telecomunicații) sau au înregistrat o cercetare prea generală al împrumuturilor engleze.

Engleza, care a importat foarte multe cuvinte din franceză și latină după anul 1066, este acum cel mai mare exportator de vocabular și chiar sintaxă din lume, extinzându-și influențele de la muzica pop până la comunicarea electronică.

Câteva țări au încercat chiar să monitorizeze influxul de anglicisme și chiar să le oprească, însă limba nu respectă nici frontiere, nici legi. Putem afirma că nu există aproape niciun domeniu în care aceste cuvinte să nu se fi infiltrat.

În aceste circumstanțe, este evident că în afară de limba națională, o lingua franca este adesea privită ca o necesitate absolută în orice stat civilizat al lumii. În acest aspect, engleza este utilizată ca o limbă străină ce servește drept un mijloc de comunicare util în afara unei țări, în timp ce limba națională este utilizată în cadrul națiunii pe care o reprezintă.

După anul 1989, circumstanțe sociale au favorizat creșterea numărului și frecvenței contactelor dintre România și țările din Europa sau America de Nord. Ca urmare a acestui fapt, un număr numeros de anglicisme și americanisme au fost împrumutate.

În afara necesității naturale de a împrumuta niște termeni din engleză (dezvoltarea anumitor domenii la nivel internațional și apariția terminologiilor specifice), invazia cuvintelor englezești a apărut și dintr-un fel de modă adoptată în anumite categorii sociale care întrebuințează cuvinte englezești în mod deliberat și frecvent, în loc de a utiliza echivalentele lor românești. Această modă de a folosi, uneori în mod abuziv, vocabular de origine engleză, în locul cuvintelor limbii natale, poate fi înțeles până într-un anumit punct ca un fenomen natural, deoarece viața însăși se desfășoară într-o lume de falsuri, după cum remarcă Monica Sim. Ea consideră că aproape totul falsificat și copiat: picturi, îmbrăcăminte, muzică, site-uri, cărți și chiar cuvinte și expresii. Este foarte ușor să copiezi opțiuni, așteptări, cuvinte, comportamente, să te lași dus de imitație și fals. Este la îndemână și este la modă. Indiferent de scop, fie el necesar sau o modă, aceste împrumuturi arată felul în care vocabularul român se schimbă, iar media reprezintă cea mai elocventă și autentică realitate. În ceea ce privește presa scrisă, prezența unui număr mare de cuvinte împrumutate sugerează dorința exprimată a jurnalistului de a fi perceput ca un scriitor accesibil, distractiv și în pas cu noutățile, dar de cele mai multe ori rezultatul pare să fie exact opusul iar discursul public scapă cu ușurință către o familiaritate care traversează limba însuflețită, devenind adesea nepoliticos sau chiar jignitor.

Există numeroase motive care facilitează îmbogățirea limbii române cu cuvinte de origine engleză. Dintre acestea, amintim dezvoltarea tehnologiei, a comerțului și a economiei în general. Factorii economici, sociali și politici joacă un rol principal în creșterea numărului de împrumuturi. Avântul tehnologiei și industriei au netezit calea către un schimb de informație între țări, și, cu această ocazie, noi termeni sunt în continuare introduși pentru a putea acoperi noile realități din aceste domenii, care evoluează foarte rapid. De asemenea, dezvoltarea comerțului extern și migrația populației reprezintă o altă cauză a îmbogățirii vocabularului împrumutat. De exemplu, cuvintele voucher, trailer, discount fac parte din câmpul lexical al comerțului și al transportului. Românii au fost nevoiți să împrumute acest lexic, pentru că în acest fel ușurează comunicarea dintre antreprenorii din România și cei din străinătate. În zilele noastre, este aproape imposibilă semnarea și întocmirea de parteneriate de afaceri, fără a apela la termenii din engleză legați de economie și afaceri, care s-au împrăștiat în toată lumea și au devenit termeni generici. Astfel, avem termeni introduși recent, cu sau fără traducere, care au pornit de la nume de brand-uri și au devenit substantive comune (Xerox, Pampers, Adidas) sau termeni care au avut o viață limitată și au devenit demodați ori termeni care au intrat în vocabularul de bază al limbii române (limba standardizată).

În contextul globalizării, care creează condițiile propice a răspândirii internaționale a englezei, româna își afirmă abilitatea de accepta un număr mare de împrumuturi englezești și subliniază creativitatea sa prin inovații ce pornesc din uz. După cum am semnalizat în finele capitolului anterior, majoritatea acestor împrumuturi sunt acceptate atât în scriere, cât și în pronunție, în forma originală și o parte au intrat într-un proces de adaptare și asimilare de către limba română. În lingvistica română, fenomenul împrumuturilor din limba engleză a fost studiat din privința mai multor rubrici: etimologie, fonetică, ortografie, morfologie, semantică și stilistică.

Odată intrate în sistemul limbii române, inovațiile lexicale devin unități stabile, structurale și funcționale, cu toate că majoritatea anglicismelor își păstrează structura fonetică și morfologică. De exemplu: boy band, blog cover, challenge, fresh, roll on, review, office, hair-style, track, outfit, fulltime, part time, songwriter, laptop, target, stick, online, offline.

Opinia lingviștilor legată de aprobarea sau dezaprobarea anglicismelor, este, bine înțeles, împărțită. Majoritatea abordează problema cu permisivitate în ceea ce privesc normele, dar au optat pentru impunerea unor modele de adaptare morfologică foarte stricte. Pe de altă parte, în lingvistică, au fost deja stabilite două categorii principale de împrumuturi noi: cele adaptate la structura morfologică și fonetică a limbii române, cu capacitatea derivațională, care nu se mai văd ca niște cuvinte străine (lider, mitting, interes), și cele neadaptate la morfologia și fonetica limbii receptoare, care se folosesc în anumite situații (show, leasing, show biz).

Cu toate că anglicismele au o adaptare fonetică slabă sau inexistentă în sistemul lingvistic, studiile au arătat că ele sunt privite ca niște cuvinte cu o mare adaptabilitate de pronunție la regulile morfologice, probabil, datorită uzului frecvent în mediul urban. Investigând gradul de adaptabilitate al englezei în limba română, este evident că tendința generală a curentului lingvistic este de a păstra împrumuturile englezești cât mai aproape de fondul lingvistic al limbii-gazdă.

O consecință majoră a exploziei lexicale de împrumuturi din limba engleză în română este manifestată din punct de vedere morfologic, prin influența potențială asupra flexiunii limbii române, care poate slăbi structura gramaticală specifică a limbii primitoare. În ceea ce privește semnificația, sunt în general potrivite cu un sinonim român sau o unitate frazeologică, în funcție de normele lexico-semantice. Etimologia reală sau presupusă a anglicismelor este o problemă de corectitudine expresivă și practică a limbii. Statutul unui anglicism este dat de distincția dintre etimologia sa directă (engleză) și cea indirectă (franceză), de exemplu: bacon, finance, medal, menu, parliament, restaurant, soldier), cea germană (automat, boiler, festival, hamster) și cea italiană (broccoli, concert, geacă, macaroni, opera, orchestra, pistol, umbrella). În absența unor indicații formale sau semantice, distincția între anglicismele originale și etimologiile lor multiple este dificilă. Există și partea nefavorabilă, unde distincția dintre anglicismele autentice și pseudo-anglicisme se compară cu anumite cuvinte românești, de origine franceză, dar tratate în mod greșit ca anglicisme (tenisman, golaveraj).

Ceea ce este, totuși, îngrijorător în limba română este faptul că se folosesc în număr mare într-un text și uneori chiar greșit, ca în exemplele:

România riscă procedurile de infringement pe media …

“In retorică ne sunt arătate două moduri de creare a legilor scrise: pe de-o parte, cu ajutorul legiuitorilor, prudenței, înțelepți și avertizați, pe de altă parte, cu ajutorul imparțialității, dar nu a judecătorilor”.

“Focusul nostru va fi pe costuri care ne vor afecta puterea in piață, ca de exemplu, costurile implicate de diverse reuniuni (transport, cazare, etc.) ce pot fi salvate folosind teleconferințele sau conferințele WEB”.

În Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Adriana Stoichițoiu-Ichim folosește termenul de romgleză. Cuvântul este recent format, prin calchierea compusului franglais și are o conotație peiorativ-ironică. Ultimul desemnează idiomul hibrid rezultat prin „împestrițarea” limbii franceze cu termeni, fraze și construcții gramaticale anglo-americane. Alături de alți lingviști, Adriana Stoichițoiu consideră anglomania ca fiind o epidemie periculoasă care a contaminat toate palierele limbii franceze.

Pledând pentru cauza supremă a existenței unei limbi globale, alți autori au aderat opiniei potrivit căreia influența engleză nu este un fenomen negativ și nu trebuie percepută ca fiind mai periculoasă decât alte influențe ce au acționat asupra limbii române de-a lungul timpului, “se poate presupune că anglicizarea va fi depășită așa cum au fost depășite în timp slavizarea, grecizarea, rusificarea, italienizarea sau francizarea”.

Specialiștii consideră că împrumuturile din limba engleză, contrar aparentei lipse de afinitate între română și engleză, continuă vechiul proces de relatinizare a limbii române moderne, proces care s-a reluat de-a lungul istoriei prin mai multe influențe. Un prim motiv ar fi componenta romanică a limbii engleze, din surse franceze. Un latinism ardelenesc ca a gratula este perceput drept anglicism, întrucât tinerii, cu siguranță, îl înțeleg prin engleză, decât prin cunoștințele de latină. Un al doilea motiv este înrudirea limbii engleze cu diverse etimoane vechi directe. (Master este înrudit cu numeroasele cuvinte care descind, direct sau indirect din lat. magister: maestru, magistru, maistru, meșter, metresă, maître „șef de sală”)

Pericolul, dacă există unul, îl constituie în special calcurile după engleză, care ambiguizează deseori comunicarea. Din exemplele cuvintelor criticate, limitate, în general, la stiluri neliterare, amintim: blugi (engl. blue jeans), gref (engl. grapefruit), fotbal (engl. football), trening (engl. training). Mai amintim aici și soluțiile diferite de standardizare, după norme sau doar propuse, în ceea ce privește pronunțarea și scrierea în engleză. Dificultățile de adaptare apar în sistemul român de flexionare și sunt explicate tocmai prin afilierea la familii diferite de limbi. Adaptarea englezei implică standardizarea genului, articolului enclitic și a numărului și cazului în cazul substantivelor. În cazul verbelor împrumutate din engleză, conjugarea cu terminația –a este preferată (engl. to fault – a faulta, engl. to print – a printa, engl. to access – a accesa, engl. to mix – a mixa).

Considerând că în limbă există o „tendință” generală de regularizare, dar și o „tendință” contrară (de a constitui noi regularități, parțiale), Eugeniu Coșeriu afirmă că „în istorie asistăm la o continuă facere, desfacere și refacere a sistemelor.”

În consecință, vom constata că inventarul lexico-semantic relativ recent reflecta câteva trăsături și tendințe specifice vocabularului limbii române actuale: un aflux de cuvinte (și de sensuri) noi pătrunse în limbă într-o perioadă extrem de scurtă; marea ocurență și dispersie ale unor cuvinte și accepții devenite un fel de clișee, care accentuează impresia de noutate a vocabularului de după 1989; scurta perioadă de “vogă” și rapida cădere în desuetudine a unor termeni și sensuri noi; predominarea terminologiei social-politice în ansamblul intrărilor lexicale actuale; schimbarea caracterului conotativ al unor cuvinte mai vechi în noile condiții istorice; economia de limbaj obținută prin substantivarea masivă a adjectivelor; modificări însemnate în modul de formare a cuvintelor prin sporirea derivării antepuse și a compunerii în raport cu cea sufixată.

Limba engleză în companii

Anglicismele în economie

În utilizarea ei actuală, limba română este afectată de influența engleză în diversele ei forme de manifestare. Poate cel mai puternic influențat și complex afectat domeniu este cel economic, cu toate ramurile sale. Economia crește prin susținerea afacerilor, iar cele mai bune exemple de succes în afaceri le au marile companii, naționale sau multinaționale, care creează comunități mari de oameni cu multe lucruri în comun. Prin stabilirea companiilor anglo-americane în alte țări, nu numai că se aduce un beneficiu economiei țării gazdă, dar se împrumută și din elementele culturale ale țării-mamă, precum cultura organizațională, limbajul colocvial și normele sociale.

Terminologia mai nou intrată în domeniul economic, prin extensia multinaționalelor, corporațiilor și a altor organizații, a stârnit schimbări semnificative în limbajul urban corporatist. Eticile anglo-americane specifice ale comunicării (interviul de angajare, scrisoarea de intenție, corespondența economic) au intrat pe piața română a muncii. Invazia destul de bruscă a limbajului corporatist a provocat schimbări majore, nu doar în tipurile și strategiile de comunicare, ci și în climatul cultural al afacerilor. Limbajul de conducere, de organizare a proiectelor sau de recrutare a personalului este un jargon profesional, care are la bază termeni englezi de specialitate, care au devenit necesari pentru a exprima variate probleme. Nu trebuie să omitem și codul valoric al acestui limbaj nou-născut, prin care se recunosc toți cei care provin din aceeași comunitate profesională urbană. Prezența directorilor străini a influențat oficializarea limbii engleze în majoritatea multinaționalelor din România. De aceea, limbajul împrumutat de la companiile-mamă și acronimele au ca scop acomodarea la noua cultură corporatistă. Din nou, problema se ridică atunci când acest limbaj devine omniprezent și suficient sieși și își propune să rezolve problemele apelând la noi concepte prin aceste cuvinte-emblemă.

Față de alte variante funcționale ale limbii, limbajul economic are avantajul de a implica atât limbajul propriu activității științelor economice, cât și limbajul colocvial. Este bine cunoscut faptul că specificul activității economice presupune și interacțiunea cu alte limbaje specializate. În economie se păstrează legături strânse între diversele sale domenii de activitate, lucru care provoacă răspândirea termenilor de la un domeniu la altul, favorizând o comunicare liberă, cuprinzătoare și rapidă, cuvintele cu un grad ridicat de specializare autoperminându-se. Prin extensie, termenii pătrund în diverse terminologii sau sunt chiar adoptate în limbajul comun prin influența pe care o exercită cei care îl utilizează.

Potrivirea economiei actuale românești în contextul economiei internaționale constrânge schimbarea lexicului pentru a fi capabil să exprime variata diversificare și dezvoltare a specializărilor din domeniu. Schimbarea se produce mai ales prin împrumuturi din engleză, dar și prin reactualizarea și resemantizarea unor cuvinte deja existente. Astfel, comunicarea în domeniul economic românesc este caracterizată de preluarea și standardizarea unor termenei specializați folosiți în relațiile de pe piața comună a traducerii sau de calchierea formelor morfologice englezești. Modificările se observă mai puțin la nivel de sintaxă sau gramatică și mai mult la nivel de vocabular.

Multe cuvinte care definesc un concept sau fenomen nou rămân neschimbate. De exemplu: outsourcing, joint-venture, dealer, stoskholder, target. Altele își găsesc echivalente românești (billing – facturare, board – consiliu de conducere, deadline – termen-limită, salesman – agent comercial). De altfel, uneori își reactualizează sensurile, îmbogățindu-se semantic ( utilități prin utilities, a exceda prin exceed, mentenanță prin maintenance), alteori, cuvinte din vocabularul de bază se specializează semantic după ”tipare” englezești (maturitate – scadență, poziție – funcție, nișă – colț specializat, profitabil pe piață).

Termenii englezești, de strictă specialitate sau nu, pătrund mai ales sub forma împrumutului direct în toate subdomeniile economice, în virtutea unei tendințe de interferență (manifestate pe plan internațional) a terminologiilor, precum și a relațiilor vocabularului specializat cu cel uzual.

O modalitate de pătrundere în limba română a termenilor englezești o reprezintă textele de profil. Formele de introducere a împrumuturilor sunt variate și inconsecvente: unele cuvinte și expresii sunt utilizate direct fără o explicație prealabilă, altele sunt însoțite de echivalentul românesc sau de explicații.

Pornind de la influența limbii engleze exercitate la toate nivelurile limbii, lucrarea se bazează pe cercetarea terminologiei economice românești din perspectiva variatelor ipostaze de utilizare a împrumuturilor din engleză, ce demonstrează dificultățile de adaptare la sistemul limbii române datorate deosebirilor majore dintre cele două limbi.

Verbele din limba engleză sunt preluate în română de cele două conjugări productive: majoritatea sunt încadrate la clasa verbelor cu –a la infinitiv și cu sufixul –ez la prezent indicativ (a forwarda, a marketiza, a targheta, a up-data); câteva, mai recente, sunt “adoptate” de clasa verbelor în –i , mai ales în comunicarea informală (a bipui, a brandui, a chatui). Formele de participiu prezent din paradigma verbală engleză sunt transferate adeseori în limba română ca substantive (un making-of [„scenariu”], billing [„facturare”], sharing [„difuzare”]), iar cele de participiu trecut sunt asimilate adjectivelor (built-in [“încorporat”], pre-paid [“preplătite”], reloaded [„reîncărcat”]).

Pentru a reliefa barbarismul de care dă dovadă romgleza în mediul corporatist amintesc următorul exemplu:

„Stimate HRM, supozez că acknowledgementul acestor rânduri vă va confuza. Deși market research-ul, tehnicile de merchandising, deployment-ul asset-urilor și concedarea incentivelor cu endorsementul employer-ului sunt matter-uri foarte trendy, mă văd compelat să resignez din job-ul care mi-a fost asignat și să vă sheruiesc vestea.”

Anglicismele în Marketing și Advertising

Limbajul publicitar actual utilizează tot mai mult varietățile regionale și sociolingvistice ale limbii. În ultima vreme, spoturile publicitare traduse și în genere cele cu aspect neutru-internațional au fost puternic concurate de mesajele pitorești, cu specific local. Comicul contrastului dintre produsele moderne și cadrul tradițional este valorificat în primul rând de imagine (cu ciobani, oi, găini, gâște, ogrăzi, șoproane, cocioabe); se pare chiar că imaginile cu elemente parodic-autohtone au primit mai multe premii la diverse festivaluri, unde au adus probabil o notă de originalitate. În crearea efectului comic joacă un rol important și limbajul – care are însă dezavantajul de a funcționa doar pe piața internă. Există reclame care marchează autenticitatea produsului prin cea a limbajului: regional (mai ales moldovenesc sau ardelenesc) sau pur și simplu popular, incult, uneori argotizant. Cele mai marcate de pitorescul local par a fi reclamele la băuturi (care mizează adesea pe autenticitate maximă și umor); simțului comic al femeilor pare să i se acorde, deocamdată, mai puțină încredere: reclamele la detergenți rămân la fel de dezolant de banale și artificiale. 

Limbajul este adesea asociat altor mărci sociale (locuință, îmbrăcăminte, comportament, nume). Mediul evocat cuprinde semnale ușor de recunoscut: românul mediu e plasat în bucătăria de bloc, din care se întrevăd mobila-tip, milieuri, jucăria Donald de plastic etc.; muncitorul prototipic e însoțit de baracă, basculantă, maiou, cipilică, trening, sticlă de coniac. De fapt, aceste mesaje publicitare au un dublu destinatar: pentru vânzarea produsului (bere, coniac ieftin, credite etc.), se adresează chiar mediului pe care îl reprezintă; prin accentuarea semnalelor, se adresează însă și unui spectator cult, care urmează să aprecieze performanța estetică, autenticitatea mimesisului, fibra caragialiană a portretizării mitocanului. Umorul – care ține în parte de situație, în parte de limbaj și care poate atrage în grade variabile atât pe consumatorul interesat cât și pe contemplatorul estet – este liantul ambiguu al acestei duble adresări. Ambiguitatea umorului produce de obicei reacții diferite: am constatat (din mesaje și comentarii de pe internet) că stilul mitocănesc al personajelor și "incorectitudinea politică" a situațiilor trezesc aprecieri entuziaste, dar și indignare (păstrând proporțiile, cam așa se întâmpla și cu piesele lui Caragiale). Într-un spot Altex (,Cuscrii"), care pune în scenă o tipică strigare de la nunta cu dar, comicul de situație (competiția socrilor) e completat de comicul de limbaj, mai ales de un exemplu de adaptare anglicismelor: "pentru fată un laptop, că ea nu cară greutăți!". Forma laptop, pronunțată conform scrierii, cu a și cu accentul pe silaba finală, amuză ca o deviere incultă, în contrast cu tendința actuală de a respecta pe cât posibil integritatea fonetică și grafică a împrumuturilor; în același timp, ne sugerează că pătrunderea anglicismelor în mediile larg populare ar putea foarte bine avea ca efect, în timp, asemenea adaptări. Unele dintre reclamele actuale preiau parodic tema integrării europene, transpusă în taifasul cotidian, la o bere: "Mă gândeam la normele europene astea…"; "După normele astea europene…" (Bucegi); de fapt, normele europene sânt exagerate comic și eludate fără multă îngrijorare. Ambiguitatea atitudinii de preluare-transformare e semnalată și prin adoptarea unor elemente de limbaj și folosirea lor liberă: sticlele de bere se golesc rapid și se aruncă modern: "mamă, hai s-o reciclăm și p-asta, te rog"; "și p-asta, la reciclare cu ea!". 

Interesantă e opțiunea pentru limbajul familiar-argotic în spoturile televiziunii naționale pentru programul "Mari români". Alegerea a fost desigur determinată de dorința de a de-solemniza momentul, de a evita limbajul festivist și naționalist. Ierarhizarea prin vot popular a celebrităților naționale e tratată în termenii banali ai muzeului, în care singura surpriză vizuală este cea a statuilor vii care se salută și sporovăiesc între ele. Într-unul dintre spoturi, dialogul dintre organizatorul expoziției și muncitori are replicile relaxate ale stilului persiflant – "miștocăresc" – cotidian: "Hai, bă băiete, bă, mai lasă gargara, mă. Ce facem, mai stăm până mâine dimineață, ce facem?"; "Auzi, dă-l pe Eminescu mai încoa"! – Da, șefu, da' e greu. – Păi normal că-i greu, mă, că-i geniu". Intrat în dialectica globalizării-localizării, mitul țepeș e abordat prin grila stereotipului Dracula, dar e și transpus în ironie provocatoare și limbaj argotic autohton: "Vezi să nu sară la beregată, să nu rămâi fără hemoglobină". Clipurile publicitare surprind de fapt un comportament reflectat în limbaj: o anume iritare, nerăbdarea, agitația, tonul imperativ și agresiv sunt asociate cu tendința profundă spre lentoarea gesturilor, pierderea vremii, distracție. Astfel, "Hai c-avem treabă" (Bucegi) e o tipică invitație la băutură. Scena de viață cotidiană cu românul mediu la muncă sau la petrecere e uneori complicată suprarealist: într-o reclamă la bere (Ciucaș), colegul șoferului prototipic e un cerb. Fabulosul este însă tratat tot în cheie umoristică, prin comicul de situație și de limbaj: cerbul bea bere la terasă, i se spune "nea Cornel" și dă sfaturi înțelepte, în exact acel registru nonșalant neologic pe care îl adoptă vorbitorul mediu de la oraș: "Ușor, mă Mitică, scăpăm noi cumva de aici. Ne relaxăm, gândim problema, c-avem minte, doar nu suntem animale" – "Așa-i, nea Cornele". Cele mai autentice probe de conversație se găsesc probabil în spoturile din seria "Dorel" a coniacului Unirea – asupra cărora mă voi opri altă dată.

Studiu de caz – Engleza în corporații

Introducere

Ideea acestui studiu de caz a venit din observația că din ce în ce mai multe verbe și expresii verbale de origine englezească, se răspândesc începând cu grupul social al angajaților în marile corporații până în largul tinerilor studenți. De aceea, studiul dezbate pătrunderea a șase verbe și fraze englezești în limba română vorbită. Studiul a pornit dintr-un chestionar împărțit în rândul unor corporatiști ce au vârsta între 25 și 35 de ani și unor studenți cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani.

Literatura de specialitate

La realizarea acestui studiu am luat în considerare lucrările unor specialiști în domeniu, și anume: Mioara Avram (1997), Georgeta Ciobanu (1996) and Adriana Stoichițoiu-Ichim (2007), Mihail Bogdan (1970). Ei au văzut reînnoirea limbii române ca pe un proces iminent și au încercat să categorisească anglicismele. Este adevărat că alegerea unei limbi globale este un fenomen actual ce afectează foarte multe țări în curs de dezvoltare economică. Dintre toate, engleza a fost proclamată lingua franca, din motivele expuse în capitolul doi. De aceea, subiectul acesta are un interes internațional. Eu m-am limitat la influența anglicismelor în limbajul tinerilor și, datorită observațiilor că substantivul a fost partea de vorbire cea mai cercetată de până acum, am ales să-mi desfășor studiul mai mult asupra categoriei verbale și a înlocuirii anumitor verbe românești cu echivalentele lor englezești sau modificării structurii morfologice a unui verb cu scopul de a semăna celor englezești.

Metodologia de cercetare

Metodologia de cercetare a acestui studiu se bazează pe un chestionar împărțit unor seturi specifice de subiecte, care includ: un grup de persoane care lucrează în diferite corporații din România și au vârste cuprinse între 25 și 35 de ani și un grup de persoane cuprinse între 18 și 25 de ani, care sunt studenți în oricare dintre domeniile economiei, comunicării și resurselor umane și aspiră să devină membrii ai primului grup investigat. Pentru că majoritatea lucrărilor de specialitate abordează ortografia, fonetica și substantivul, în mod special, prezentul chestionar cuprinde utilizarea a șase verbe și expresii verbale care sunt întrebuințate în trei tipuri distincte.

Selecția întrebărilor

Cele 7 verbe și fraze verbale au fost selecționate în urma observării tendințelor mass-mediei. Astfel, după o căutare amănunțită a celor mai utilizate anglicisme, cu sensuri greșite am ajuns, presa română a oferit următoarele rezultate:

Dintre cele 11 forme verbale utilizate cu sensuri și forme morfo-sintactice incorecte, am decis să implic în cercetare doar 7 dintre ele, după cum urmează mai jos. Motivele pentru care am rămas la acestea sunt, pe de o parte, actualitatea lor, astfel s-au ales verbele care au intrat mai recent, în locul celor care sunt deja perimate (a aplica), și pe de altă parte elementul de surpriză pe care îl manifestă față de vorbitorii limbii române literare.

Utilizarea verbelor de origine engleză în vorbirea curentă

Mai jos sunt prezentate schimbările care au apărut în utilizarea curentă a verbelor românești, datorită limbajului economic introdus pe piața din România recent. Limba afacerilor în România este, numaidecât, engleza. Așadar, toate multinaționalele care și-au extins afacerea pe teritoriul României în secolul trecut și în cel prezent, și-au format un set de termeni care sunt folosiți în interiorul companiilor, începând cu numele ocupațiilor angajaților și departamentelor, și până la activitățile și procesele cu care se operează în fiecare zi. Astfel, s-a creat un limbaj specializat intern, care s-a menținut abscons mult timp. De multe ori, datorită documentelor create în engleză și a colaborării multinaționale, regulile companiei, instrucțiunile și principalele activități sunt descrise și în engleză sau nu sunt traduse deloc în română, în pofida faptului că angajații sunt români. Acest limbaj specializat este adesea comparat cu limbajul de lemn din timpul comunismului.

Problema apare atunci când, în afară mediului anglicizat al afacerilor, mai există câteva verbe care au penetrat limbajul comun și au modificat limba română, într-un mod, ar spune unii specialiști, barbar. Este acceptată împrumutarea de termeni care nu își găsesc întotdeauna echivalent în limba română, deci trebuie preluați ca atare, însă unii specialiști critică răspândirea variantelor engleze în locul celor române și în mediul exterior afacerilor. Fenomenul s-a răspândit pentru că angajații care vorbesc „romgleza”, nu se limitează a o folosi doar la birou. Ei au încorporat-o felul lor de a vorbi și a devenit o marcă înregistrată pentru lucrătorul corporatist care reprezintă un standard mai înalt pentru tinerii în căutarea unui serviciu care să-i satisfacă.

Această utilizare în afara spațiului serviciului a adus pentru cei implicați un anume grad de influență, pe care angajații o au și datorită joburilor foarte dorite pe care ei le-au obținut. Astfel, în comunitatea acestor corporatiști și oameni de afaceri utilizarea limbii engleze a apărut ca o atestare a succesului. De aceea, mulți oameni au fost influențați să adauge câte un cuvânt sau expresie englezească, pentru a simula succesul.

Toate aceste premise au fost, în final, dovedite prin circularea chestionarului sub forma a 14 întrebări care au pus persoanele interogate să specifice în ce măsură utilizează următoarele variante verbale:

a face sens vs. a avea sens,

a fi determinat vs. a fi hotărât,

a oferi suport vs. a sprijini,

a bucui/a bookui vs. a rezerva a înregistra,

a se focusa vs. a se concentra,

a prioritiza vs. a ierarhiza în ordinea priorității,

a se decide vs. a se hotărî.

În total au fost chestionate aproximativ 40 de persoane, însă numărul studenților a fost mai mare decât cel al angajaților în corporații, astfel: 14 angajați, 2 șomeri, 3 tineri antreprenori, 20 studenți.

După cum lingviștii români au luat în considerare subiectul anglicismelor substantivale, prezentul studiu analizează 7 verbe și expresii verbale din limba engleză, care sunt întrebuințate și modificate în trei tipuri distincte:

Prima categorie este reprezentată de trei traduceri incorecte: primul verb din chestionar este o traducere literală a expresiei idiomatice din engleză: “to make sense”, care este folosit ca „a face sens”, în loc de expresia românească „a avea sens”. A doua frază este reprezentată tot de traducere incorectă a expresiei „to be determined” ca „a fi determinat”, în locul variantei românești “a fi hotărât”. Cel de-al treilea verb tradus greșit este “to offer suport” tradus literal “a oferi suport” în locul multiplelor variante românești “a sprijini/a susține/a ghida.

Cea de-a doua categorie este indicată de trei verbe care nu își găsesesc echivalentul, astfel sunt modificate după normele gramaticale românești, pentru a exprima același lucru ca în engleză: “a bookui” din “to book”, utilizate cu sensul de “a face o rezervare” sau „a înscrie pe cineva”; verbul “a se focusa” extins din “to focus” care prin traducere liberă ar fi „a se concentra” și acțiunea de „a prioritiza” din anglicismul „to prioritise”, semnificând „a pune pe primul loc, a acorda prioritate”. Interesant este faptul că verbul preia, totuși trăsătura reflexivă a verbului echivalent „a se concentra””. Prin urmare, verbul „to book” dobândește morfemele persoanelor de la conjugarea a IV-a a verbului românesc, în timp ce verbul „to focus” este modelat după morfemele conjugării I a verbelor românești, la fel ca și verbul „to prioritise”. De aceea, verbele cad într-una dintre cele două conjugări, după care verbele engleze sunt modelate.

Cea de-a treia categorie sugerează o utilizare anormală a verbului român „a decide” schimbat în varianta reflexivă “a se decide”, după sinonimul în română al verbului „a se hotărî”. Această greșeală este destul de ciudată, având în vedere că varianta englezească a verbului “to decide” nu este nici pe departe reflexivă.

După cum afirmă și Adriana Stoichițoiu-Ichim inovațiile lexicale sunt unități reale, structurale și funcționale, dar multe dintre anglicisme rămân insuficiente din punct de vedere morfologic și fonetic al limbii române.

Chestionarul testează preferințele vorbitorilor de română pentru aceste verbe prin oferirea de propoziții exemplu, nu numai prin întrebarea dacă o variantă este corectă în detrimentul alteia. După ce datele au fost procesate, am avut un rezultat surprinzător pentru prima categorie de verbe, în cadrul grupului de angajați. Cea mai întâlnită traducere greșită a verbului „to make sens” este folosită de un procentaj de doar 10% în mediul corporatist. Angajații preferă utilizarea variantei corecte în limba română. Este important de specificat că acest chestionar întreabă participanții în ce procentaj preferă una dintre variantele expuse. Deci, 50% dintre angajați au recunoscut că se exprimă printr-o traducere greșită, în 10% din cazuri, dar tot preferă pe cea corectă. Aici intervine posibilitatea ca, atunci când li se arată ambele variante, oamenii își recunosc greșeala și evită să o recunoască la procentajul adevărat. În ceea ce privește rezultatele celui de-al doilea grup interogat, procentajul a crescut cu 20% preferință pentru aceia care utilizează ambii termeni. Atunci, 70% dintre studenții intervievați recunosc că folosesc termenul greșit, dar numai în 20% din cazuri.

Rezultatele utilizării greșite a celei de-a doua fraze (“a fi determinat”, în locul lui “a fi hotărât”) sunt mai ridicate. Asta înseamnă că, în grupul de angajați, 50% au recunoscut că folosesc forma greșită, 20% că folosesc ambele variante, în timp ce alții au spus că preferă varianta greșită în 70% din cazuri. Această utilizare este corelată cu mediile bilingve, unde se află colegi care vorbesc în engleză și angajații români au tendința de a traduce engleza în română atunci când vorbesc cu colegii de aceeași naționalitate. În grupul tinerilor studenți, 80% folosesc anglicismul în aproximativ 40% din cazuri. Cu toate acestea nu specifică de cine ar fi determinați să o facă, cum ar fi normal în limba română. Semnificația frazei folosită greșit provine din varianta sinonimică „a fi hotărât”.

Al treilea exemplu aparținând categoriei de verbe traduse cuvânt cu cuvânt este expresia verbală „a oferi suport”, care s-a dovedit a fi uzitat de 60% dintre angajații multinaționalelor, în aproape 50% dintre cazuri. Preferința aceasta rezultă din aceleași motive ca cele precedente și are chiar un procentaj mai ridicat. Studenții, însă, au raportat folosirea lui în 40% din cazuri, fără să influențeze în vreun fel mediul academic. De aceea, motivul pentru care se preferă anglicismul nu este bine evidențiat. Majoritatea formelor greșite sunt împrumutate de la interlocutori în timpul conversației, datorită puterii lor de influențarea, prin exercitarea unui model sau prin adaptabilitatea lor la modă.

Trecem mai departe la cea de-a doua categorie, care include un verb aproape naturalizat („a se focusa”) și alte două care depind în majoritatea timpului de activitatea de birou a subiecților, mai puțin de activitățile comune. Așadar, contabilii și agenții de turism sunt mai predispuși la uzitarea conjugării „a bookui” în loc de „a înregistra”/“a rezerva”. De asemenea, managerii și bancherii sau persoanele foarte ocupate, au tendința de a spune „a prioritiza” când vine vorba de numeroasele activități pe care le au de rezolvat. Numaidecât, unul dintre cele mai populare anglicisme pare să fie verbul „to focus”, cu transformarea lui în „a se focusa”. Din acest motiv, 50% din personalul corporațiilor preferă această variantă în mai mult de 50% din cazuri. Influența este exercitată în acest caz de mediul corporatist, dar și de mass-media. Aproape aceeași frecvență de folosire se semnalizează în cadrul grupului de tineri între 18 și 35 de ani, care folosesc „a se focusa” în 40% din cazuri, și, din nou, doar 50% dintre studenți admit preferința pentru ambele forme ale verbului. Asta, în măsura în care „a se focusa” nu este inclus în DEX, ci este un anglicism care face parte din xenismele care au fost absorbite româna colocvială și vor primi, poate o rubrică în variantele ulterioare ale dicționarului explicativ. În ceea ce privește rezultatul pentru recent utilizatul „a prioritiza”, în grupul corporatiștilor a ieșit învingător în această categorie de verbe, cu folosirea lui de peste 80% dintre subiecți, în mai mult de 65% din cazuri. Iar în grupul studenților este folosit de 50% dintre cei interogați, în mai puțin de 30% din cazuri. Prezența acestei forme verbale se consideră normală, întrucât varianta sa românească se traduce printr-o structură complexă: „a pune în ordinea priorității, a ierarhiza după prioritate”.

Ultimul termen analizat este o abatere gramaticală subtilă care trece aproape neobservată datorită echivalentului său corect impasibil. De aceea, are o frecvență destul de mare, dar motivele pentru care oamenii le preferă, în ambele grupuri, sunt imitația unui registru mai înalt și imitația. 90% dintre angajați au raportat folosirea lui în 50% dintre situații și 95% dintre studenții intervievați au recunoscut aplicarea verbului „a se decide” în aproape 60 % din situații.

Studiul demonstrează o preferință pentru anglicisme între 10% și 50% și, în mod surprinzător, arată că primul verb utilizat greșit, cel care a impulsionat această cercetare, este perceput ca fiind greșit și rata de uz este mică. Însă nu trebuie să scoatem din calcul faptul că grupul de subiecți cu vârste cuprinse între 25 și 35 de ani au fost suspicioși la completarea chestionarului sau chiar au refuzat completarea lui. Astfel, cercetarea a fost realizată mai ales în baza testimonialelor orale, în primul rând și rezultatele acestui chestionar, în al doilea rând. Dar, spre uimirea noastră, adevărul declarat în majoritatea cazurilor nu corespunde exact la procentajul real de folosire. Acest lucru s-a întâmplat pentru că, având în față și varianta greșită și varianta corectă, subiecții și-au dat seama de greșeală, dar au fost rușinați să recunoască propriile greșeli verbale. Câteodată oamenii au ales varianta incorectă numai pentru a dovedi loialitatea față de grupul căruia aparțin.

Concluzii parțiale

Studiul arată că pentru a se integra în mediul adecvat de lucru, angajații sunt obligați indirect să imite comportamentul superiorilor sau al modelelor pe care le au. Imitația aceasta implică și părți negative și părți pozitive. Un exemplu negativ este utilizarea greșită a cuvintelor împrumutate. Jargonul româno-englez este o expresie a afilierii la grupul corporatist și acest sentiment de afiliere, de integrare în societate le dă oamenilor starea de securitate socială și împlinire psihologică. De aceea, este comprehensibil de ce oamenii evită să-și expună limbajul într-o lumină negativă, ca fiind incorect și să recunoască faptul că ei înșiși folosesc variantele greșite ale verbelor. Ei au început să utilizeze jargonul involuntar și să-l răspândească inconștient și în alte medii cu care interacționează din cauza marii frecvențe cu care îl aud și îl folosesc la birou.

Cu toate acestea, chiar dacă realitatea este alta și rezultatele nu au exprimat-o în autenticitatea sa, unii subiecți au recunoscut aplicarea formelor greșite în limbajul comun, astfel certificând existența unui limbaj specializat corporatist, care este invadat de anglicisme, care sunt contagioase fonetic. Asemănarea dintre procentajele rezultate în grupul tinerilor se îndreaptă către aceeași observație: anglicisme acoperă o bună bucată din vocabularul lor și se diseminează rapid.

CONCLUZII

În final, sunt încrezătoare că am reușit atât să construiesc o compilație de teorii și opinii ale specialiștilor în lingvistică, cultură și istorie, cât și să aduc un element de noutate prin revelarea rezultatelor cercetării despre utilizarea limbii engleze în mediul corporațiilor.

În redactarea lucrării am acoperit stadiul elementelor culturale străine în limba română, plecând de la însăși formarea limbii cu baza latină, substratul dac și superstratul slav, trecând prin influențele din suprastrat și ajungând la împrumuturile recente din limba engleză, pe care le-am numit în multe cazuri anglicisme.

Mai mult, pentru a înțelege mulțime de împrumuturi noi din limbile cu circulație internațională, am încercat în cadrul redactării lucrării să trasez modul în care globalizarea, ca un fenomen iminent ce s-a sintetizat în ultimele decenii, este mai mult decât o trecere de la „local” la „global” sau o simplă acceptare a unor standarde globale, ci o punere în acord permanentă între sferele vieții sociale: culturală, economică, politică, și tehnologică.

În ceea ce privește globalizarea lingvistică, ea este chiar numitorul comun al tuturor ramurilor economice, pentru că se leagă de cel mai important factor al ei: comunicare eficientă. Iar datorită, puterii economice masive pe care o exercită lumea americană și engleză, este de la sine înțeles de ce există preferința pentru anglicizare a vocabularului român. Însă, după cum mulți specialiști au remarcat, îngrijorător este fenomenul calcului lingvistic, în special pentru înlocuirea a unor termeni care au deja echivalent în română. În cele mai multe cazuri, apariția unor noi semnificații nu implică schimbarea semnificantului, lucru care confirmă tendința limbii de a păstra anglicismele în cea mai autentică formă posibilă. Conservarea semnificantului englez și a semnificației de bază se explică prin factori de natură socio-lingvistică.

În concluzie, lucrarea susține faptul că „romgleza” nu este un pericol de amploare pentru limba română, având în vedere capacitatea limbii de a selecta împrumuturile și de a le norma doar pe cele care sunt referențial necesare. Opțiunea de a vorbi „romgleza” aparține individului sau grupurilor socio-profesionale, cu scopul de a evidenția lucruri noi introduse. Cu toate acestea, snobismul în aceste utilizări trebuie descurajat, deoarece afectează în mod riguros mesajul și rezultă în pierderea calității comunicării de a fi eficientă.

Corporațiile multinaționale, ca „ancore” în peisajul global, sunt puse la încercare

BIBLIOGRAFIE

Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (2010), Ești COOL și dacă vorbești corect, Editura Univers Enciclopedic Gold, București

Avram, Mioara (1997),  Anglicismele în limba română actuală, Editura Academiei Române, București

Avram, Mioara, Sala.,M., (2000). May We Introduce The Romanian Language to You?, The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest

Athu, Cristina (2011), Influența limbii engleze asupra limbii române actuale. În limbajul economic și de afaceri, Editura Universitară, București, (rezumat la: http://www.scribd.com/doc/126444469/rezumat#scribd)

Coteanu, Ion (1973), Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Editura Academiei, București

Coșeriu, Eugen (1999), Introducere în lingvistică, ediția a II-a, Editura Echinox, Cluj-Napoca

Crystal, David (2003), English as a Global Language, (2nd edition), Cambridge University Press, Cambridge

David, Doina (1980), Limbă și cultură, Editura Facla, Timișoara

Graur, Alexandru (1968). „Tendințele actuale ale limbii române”, Editura Științifică, București

Frisch, Helmuth, (1995) „Relațiile dintre lingvistica română și cea europeană. O istorie a lingvisticii românești din secolul al XIX-lea”, Editura Saeculum I.O., București

Meyer-Lübke, Wilhelm (1930), „Rumänisch und Romanisch”, în Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Literare, seria a-III-a, București

Munteanu, Ștefan (2006), „Limbă și cultură”, Editura Universității de Vest, Timișoara

Guțu Romalo, Valeria (2000), „Corectitudine și greșeală (Limba română de azi)”, versiune nouă, Editura Humanitas Educațional, București

Sala, Marius (1997), „Limba Română, limbă romanică”, Editura Academiei Române, București

Sala, Marius (1998), „De la latină la română”, Editura Univers Enciclopedic, București

Saussure, Ferdinand de (1998), „Curs de lingvistică generală”, ediție critică de Tullio de Mauro, Editura Polirom, Iași

Slama-Cazacu, Tatiana (2010), „Confuzii, greșeli, prostii și răutăți în limba română, azi”, Editura Tritonic, București

Stan, Mihail (2011), „Ghid ortografic, ortoepic și de punctuație: pentru uz școlar”, Editura Art, București

Stoichițoiu-Ichim, Adriana (2006), „Aspecte ale influenței engleze în româna actuală”, Editura Universității din București, București

Stoichițoiu-Ichim, Adriana (2007), “Vocabularul limbiiromane actuale: dinamică, influență, creativitate”, Editura All, București,

ARTICOLE

Avram, Mioara, „Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală”, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Actele Colocviului Catedrei de limba română a Facultății de Litere din Universitatea București (27-28 noiembrie 2002), http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/cuprins.html

Călărașu, Cristina (2003a), “Globalizare lingvistică si anglicizare”, în Aspecte ale dinamicii limbii române actuale II, Editura Universității din București, București, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/31.pdf

Copcă, M., „Mijloace interne de îmbogățire a vocabularului limbii engleze” în Anale Interculturality and Plurilnguism, Editura Pro Universitaria, Nr. 1/2011, p. 18-28

Druță, Inga, „Considerații privind mișcarea lexicului actual”, în Revista Limba Română, Nr. 2-3/2013

Inegrescu-Babuș, I., „Cercetări privind elementele de substrat în limba română” în Revista Limba Română, Nr. 2/2014

Negrea, Violeta; Agache Liliana, „Anglo-American Word Loan – a Challenge of Urban Linguistic Globalization”, Universitatea Creștină ”Dimitrie Cantemir” și Institutul de Lingvistică „Iorgu-Iordan-Al. Rosetti”, Academia Română, București, Nr. 2/2004

Popescu, D., „Comunicarea la nivel global și limba engleză” în Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr. 2/2011

Sala, M., „Limba română, limbă romanică (aspecte la conferința prezentată de academicianul Marius Sala)”, Revista de Știința, Inovare, Cultură și Artă, Nr.3-4 (5), decembrie 2006

Zoranić, A. L., Fijuljanin, F. „English Language as an Instrument Of Globalization”, în International Conference on Economic and Social Studies (ICESoS’13), Nr. 10-11, May 2013, Sarajevo, p. 56-59

Zafiu, Rodica, „Limbajul cotidian în publicitate”, în Păcatele limbii din România literară , Nr.41 / 2006

DICȚIONARE

Borchin, Ioana Mirela, Comlosa D. (2002), „Dicționar de comunicare (lingvistică și literară) vol.I”, Editura Excelsior Art, Timișoara

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe (1998), „Dicționar de termeni lingvistici”, Editura Teora, București

DOOM2 (2005), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, București

DOOM1 (1982), Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Academia Republicii Socialiste România, Institutul de Lingvistică al Universității din București, Editura Academiei, București,

SITOGRAFIE

http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/STILISTICA-FUNCTIONALA137.php#_ftn13

http://limbaromana.md

http://www.lingv.ro/RRLindex.html

https://www.goodreads.com/author/show/100390.Manfred_G_rlach

http://romenglish.blogspot.ro/

http://www.romlit.ro/

http://unilat.org/DPEL/Promotion/L_Odyssee_des_langues/Roumain/ro

https://wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83

ANEXE

Fig. 1. Începutul unui basm popular meglenit tradus de S.Pușcariu (dacoromână), P.Papahagi (macedoromână) și A.Belulovici (istroromână).

Sursa fotografie: http://cum-scriem-corect.blogspot.ro/2012/12/dialectele-limbii-romane.html

Fig. 2 Răspândirea limbilor la nivel global și numărul populațiilor care le vorbesc

Sursa fotografie: http://www.scmp.com/infographics/article/1810040/infographic-world-languages?page=all

Fig. 3 Chestionar

Chestionarul poate fi accesat la http://goo.gl/forms/sj0koplg4z