Manifestarea Creativitatii In Proverbele Romanestidoc

=== Manifestarea creativitatii in proverbele romanesti ===

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

Engleză-Română

LUCRARE DE LICENȚĂ

Manifestarea creativității în proverbele românești

Absolventă,

Elena Crihan

Coordonator științific,

Prof. univ. lect. dr. Bilauca Monica

– 2016 –

Manifestare creativității în proverbele românești

Cuprinsul

Capitolul 1. Creativitatea. Fundamentarea cercetării. Delimitări conceptuale.

Definirea conceptului de creativitate

Definiția creativității

Perspectiva românescă asupra creativității

Capitoulul 2. Proverbele – Fapte de limbă reprezentative pentru vorbirea populară

2.1 Definiția proverbului

2.2 Tipologia proverbului

2.3 Sursele de proveniență pentru proverbe

2.4 Proverbele în cultura romănă

2.5 Specificul național. Conceptele fundamentale ale vieții poporului român în proverbe

Capitolul 3. Manifestarea creativității în proverbele române

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1. Creativitatea. Fundamentarea cercetării. Delimitări conceptuale.

1.1Definirea conceptului de creativitate

Creativitatea de-a lungul timpului a reprezentat un domeniu de cercetare neglijat chiar dacă acesta cuprinde o sferă largă de cercetare, atât la nivel individual cât și la nivel social, domeniu care cuprinde o multitudine de arii de activitate. De exemplu, la nivel individual, creativitatea este utilă în momentul în care individul unei societăți necesită rezolvarea anumitor probleme în ceea ce privește viața sa cotidiana sau profesională; iar la nivel social creativitatea poate duce la noi descoperiri în plan științific, noi programe de cercetare, noi curente în litaratură și la opere inedite care vor dăinui peste veacuri.

Pe la jumătatea secolului al XX-lea, în calitatea sa de președinte al Amierican Pszchological Association (APA), Guilford (1950) a fost cel care i-a îndemnat pe psihologi să fie ei cei care să acorde atenție unui aspect neglijat, dar în același timp extrem de important și anume creativității. Rezultat al acelui îndemn l-a făcut pe Guilford să constate faptul că un procent mai mic de 0,2 % din articolele publicate la acea vreme înn Psychological Abstracts cea mai importanta revistă a vremii nu a avut ca subiect creativitatea. Cu toate acestea, majoritatea indicatorilor rezultați din studiile cosacrate creativității demonstrează că, până de curând, cel puțin, acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul psihologiei dacă luăm în considerare și indexul manualelor introductive de psihologie, descoperim că noțiunea de creativitate beneficiază de o atenție minimă. În timp ce inteligența ocupă, de pilda, o mare parte dintr-un capitol sau chiar un capitol întreg, creativității îi sunt rezervate abia câteva paragrafe. La fel este și în cadrul facultatilor de psihologie renumite, unde rare ori se oferă cursuri de creativitate, deși programele facultăților includ astfel de cursuri.

Cretivitatea este considerată prin tradiție drept „orfanul psihologiei” și joacă un rol esențial în societatea actuală, precum și în studiul diferitelor fapte de limbă cu precădere in studiul proverbelor și apariția acesora în contextul cultural al epocii în care ne aflăm.

Conform autorului Robert Jsternberg, in cartea Manual de creativitate, acesta consideră faptul că studiul creativității din punct de vedere istoric a întâmpinat cel puțin șase obstacole majore:

„originile cercetării cretivitășii în tradiția misticismului și a spiritualitășii ce pare independentă sau chiar contrară spiritului științific;

Impresia creată de abordarea pragmatică, comercială a creativității prin care cercetării ei îi lipsește fundamentarea psihologică teoretică sau validarea prin intermediul experimentelor psihologice;

Distanțarea tematică și metodologică a studiilor inițiale de creativitate față de principalul curent al psihologiei teoretice și experimentale a transformat creativitatea într-un fenomen marginal în raport cu preocupărilor centrale ale întregii sfere psihologice;

Dificultăți în definirea și stabilirea criteriilor creativității care au conferit fenomenului o partenență eludantă;

Abordări care au ininuat că fenomenul creativ este un produs de excepție al proceselor și structurilor curente;

Abordările unidisciplinare ale creativității tind să confunde un aspect parțial al creativității cu fenomenul în ansamblu;”

Dacă mai sus am citat cele șase ostacole majore care au stat în calea cercetării procesului de creativitate, acum voi lua în considerare cele șase abordări sau paradigme care au contribuit la înțelegerea conceptului de creativitate: „mistică, psihanalitică, pragmatică, psihometrică, cognitivă și socială/de personalitate”.

Abordarea psihodinamică este considerată principala paradigmă a studiului creativității din secolul XX. Această padradigmă pornește de la principiul conform căruia creativitatea este „rezultatul tensiunii dintre realitatea conștientă și pulsiunile inconștiente”.

Abordarea psihometrică a avut efecte pozitive asupra elucidării procesului de creativitate cât și negative în domeniu. Această abordare a dus la crearea unor teste in domeniul de față.

Abordarea cognitivă a creativității și-a propus să înlesnească înțelegerea reprezentărilor și a proceselor care stu la baza gândirii creative.

Abordarea socială și de personalitate asupra studiului creativității au o evoluție paralelă cu abordarea cognitivistă, deoarece studiile sociale pun mare accent pe rolul personalității, al motivației și mediul sociocultural – ca surse ale creativității. Această abordare i-a ajutat pe cercetători să ajungă la concluzia că exista anumite trăsături de personalitate care sunt caracterisice indivizilor creativi.

Ca o mica concluzie a celor spuse mai sus, se poate spune faptul că toate abordările – cognitivă, socială, de personalitate – au contribuit la rândul lor la înțelegerea fenomenului de creativitate.

În ceea ce priivește cunoașterea, persoana în cauză, trebuie să dețină suficiente informații despre domeniul de care este interest înainte să aducă contribuții noi la acel domeniu, deoarece uneori nu se pot depăși granițele unui spațiu pe care nu îl cunoaștem. Pe de altă parte, cunoașterea unui anumit domeniu poate implica o viziune limitată, viziune care nu-i permite individului să abordeze situațiile problematice decât dacă se cunoaște un scurt istoric al domeniului. Tot aici putem specifica și faptul trăsăturile de personalitate au un rol important asupra creativității, ca de exemplu avem avem eficiența individulă și dolința de a depăși obstacolele, de a-și asuma riscuri rezonabile și de a tolera anumite ambigiutăți. Deci dacă aspirăm la o gândire și la un cmportament creativ, trebuie să fim dispuși să ne opunem prejudecăților.

Pentru înțelegerea conceptului de creativitate a avut loc o faimoasă și neîncetată dezbatere pe la jumătatea secolului al XVIII-lea deoarece în acea perioadă pentru artiștii, poeții, scriitorii și filosofii englezi și europeni au fost două probleme majore care au fost dezbătute neăncetat de-a lingul secolului: „ Care erau limitele libertății în gândire? și „ Care era importanța socială și politică a unei astfel de libertăți ”, însă nici aceste întrebări nu și-au primit răspunsul, ca mai apoi cele mai semnificante discuții să fie stabilite pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea între conceptul de creativitate și cele de geniu, originalitate, talent și educție formală. Cocluzia a fost că, în timp ce mulți oameni se caracterizează printr-un talent specific, recepiv la educație, omul de geniu era cu adevărat o excepție.

În ceea ce provește evoluția conceptului de creativitate, trebuie reținut faptul că pentru surprinderea acestui fenomen au fost necesare numeroase generații de scriitori, artiști, filosofi. Impedimentele pe care le-au întâmpinat aceștia au dus, de asemenea, către dezbaterile asupra imaginației dar și către formularea sintagmei imaginație creativă mai devreme de anii 1730.

Până la sfârșitul al XVIII-lea, a existat ideea câ nici geniul, nici talentul acestuia nu pot supravețui intr-o societate opresivă, iar această ideea a fost aproape acceaptată de umanitate, însă într-un final s-a ajuns la concluzia că în timp ce mulți indivizi prezintă un talent receptiv la educație, geniul este unul original și se manifestă într-un mod surprinzător la indivizi fară ca aseștia să aibă nevoie de educație, fiind imun la la regurile și obligațile specifice talentului.

1.2 Definiția creativității

Deși a fost un domeniu vast abordat de-a lungul istoriei, către sfârșitul secolului al XX-lea, studuiul creativității umane se situează în milocul celei de-a doua epoci de aur. Cercetători și autori din diverse domenii publică anual zeci de articole și cărți despre creativitate, se țin conferințe care dezbat tema creativității și se crează programe speciale pentru îmbunătățirea productivității creatoare a tinerilor. Aceste momente au reprezentat un moment important din istoria cercetării creativității, moment care a dus la formularea a diferite mentalități, opinii, dar și crearea diferitor păreri asupra acestui fenomen, toate aceste fapte au dus la apariția multitudinilor de definiții.

Ce este cert, din ceea ce rezultă din înțelegerea peransamblu a noțiunii de creativtate este faptul că, creativitatea este acel proces mental dar în același timp și un proces social, proces care implică generarea unor concepte sau idei noi, care probabil la un anumit timp în istorie au mai fost generate, dar care nu au ajuns la o cercetare mai amănunțită și probabil la un rezultat final, acest proces presupunând și includeraea peocesului mental al creativității.

Concept multidimensional, creativitatea se poate manifesta pe diferite domenii și arii ale societății ducând la perceperea și definirea sa prin prisma unor diferite discipline. Aceasta poate fi abordată din punctul de vedere al psihologiei, a inteligenței, a managementului, a economiei și multe alte domenii, în special la nivele distincte, social, economic, artistic, economic, dar cel mai probabil se manifestă sub aspect literar aici aria fiind de o extindere nemărginită dar și pentru că la acest nivel creativitatea se poate manifesta cel mai frumos și sub prisma unui plan cultivat.

În ceea ce privește definirea creativitații aici, au existat sufciente impedimente deoarece există numeroase asemănări ?i asocieri ale acestui concept cu artele, întrucât aici avem de-a face cu natura complexă a creativită?ii ?i variatatea formulărilor a diferite teorii care au dorit a rezolva ?i explica acest concept. Unul dintre impedimente a fost acela că majoritatea oamenilor asociază creativitatea cu artele: muzica, desenul, dansul, teatrul, care în majoritatea cazurilor sunt percepute precum arte creative.

De-a lungul timpului s-au formulat numeroase defini?ii pentru conceptul de creativitate fară să se ajungă la un punct comun în a se formula o defini?ie generală acceptată de toată lumea. Unele dintre defini?ii sunt contradictorii sau subiective, de aceea în continuarea acestui subcapitol vor fi citate câteva defini?ii din dic?ionare, cu referin?ă, precum si câteva defini?ii care au fost propuse de cercetători în studiul intens efectuat asupra creativită?ii.

Prima defini?e oferită este cea din Dic?ionarul enciclopedic (1993), creativitatea este definită ca fiind ,,trăsătură complexă a personalității umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original.” Un alt dicționar, Dicționarul Webster(1996) oferă creativității trei semnificații: „ starea sau calitatea de a fi creativ; abilitatea de a transcede ideile, gândurile, relațiile tradiționale și de a crea noi și semnificative idei, forme, metode, interpretări etc.; și ultima fiind cea care presupune procesul prin care se utilizează abilitatea creativă.”

Enciclopedia Britanică ne oferă o definiție unică care își are focusația pe obiectivele activității creative, creativitatea fiind „abilitatea de a face sau, altfel spus, de a produce ceva nou, fie o nouă soluție a unei probleme, fie o nouă metodă sau un dispozitiv nou sau un nou obiect artistic ori o nouă formă artistică.”

Defințiile enumerate pe pagina anterioara au avut scopul de a face înțeleasă câtuși de puțin care a fost prima imagine exprimată prin prisma primelor fapte de creativitate și felul în care mai marii înțelepți au perceput acest fenomen, care în mod cert a existat de la începutul lumii și care s-a mainifestat în diferitele arte- cu precădere în muzică, teatru și desen, dar care a depășit toate barierele impuse ajungând să străbată timpul impunâdu-se în literatură, în crearea de noi curente literare, lingvistice, dând rod unor inedite capodopere, unor noi specii care au transformat acea literatură în cea pe care o avem acum, dar care ușor, ușor va mai fi supusă unor transformări pe baza unor autori care posedă și dau frâu liber creativității punând pe hârtie cele mai frumoase gânduri, fapte, aspecte actuale ale societății care vor avea o adevărată încăcătură creativă.

Cea mai amplă definiție a creativității a fost enunțată de Ellis Paul Torrance (1966), acesta spunea despre creativitate faptul că aceasta este: „un proces de sensibilizare la probleme, deficiențe, goluri în cunoștințe, elemente care lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăților; căutarea de solții sau formularea ipotezelor asupra deficințelor: testarea și re-testarea acestor ipoteze și posibil, modificarea și re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor”.

Toate aceste definiții duc în finalul acestui subcapitol la câteva concluzii și anume în primul rând faptul că creativitatea este un fenomen care s-a manifestat încă din cele mai vechi timpuri, însă a fost un fenomen care nu a atras atenția decat pe la sfârșitul secolului al XX-lea când mai mulți înțelepți au început a face o mică cercetare care în final a fost una benefică întrucât au analizat acest fenomen pornind de la felul în care este perceput de anumiți indivizi, care sunt ariile în care apare în mod frecvent, cum se mainfesta, ca mai apoi să se constate faptul că a ajuns să se existe cu o mare frecvență în mai toate domeniile. În al doilea rând s-a ajuns să nu se acorde doar o definiție asupra acestui fenomen întrucât acesta se afla la mijlocul mai multor arte și se mainefesta diferit în muzică, pictură, dans și literatură, fiecare dintre ele având o altfel de creativitate care conferă unicitate fiecăreia în parte.

1.3 Perspectiva românescă asupra creativității

La începutul acestui capitol doresc să citez din Nicolae Iorga care spunea: „Poporul românesc, așa cum este el, nici mai mare, nici mai mic, și în marginile acestea date de soarta în care s-a dezvoltat propria lui istorie și în care s-a menținut cu o îndărătnicie admirabilă de-a lungul secolelor, poporul acesta a avut o originalitate care nu se poate distruge”.

Secole la rând, originalitatea poporului român a fost des contestată însă acesta a fost mereu atestată prin continuitatea sa pe pământul strămoșesc, prin păstrarea limbii și cultivarea acesteia, prin păstrarea aceentelor latine, prin lupta pentru independența națională și libertatea socială. În Europa, cultura noastră este cunoscută prin faptul că știm „să fim naționali cu fața spre universalitate”, după cum își exprima părerea Titu Maiorescu.

Istoria modernă a poporului nostru este dată de puternica declanșare a inteligenței sociale pe cale economică, politică și spirituală. Un rol important aici îl are mare Unire de la 1918 și faptele acesteia, care, stau în fața noastră precum o torță nestinsă care luminează zările viitorului, dar și personalități precum: George Enescu, Henri Coandă, Nicolae Iorga, personalități care au făcut ca felul nostru unic de a fi și spiritul creator al poporului român să se afirme și peste hotare, ca mai apoi să se afirme personalități ale literaturii care primesc și ele în același timp un imbold spre a se afirma și a da o nouă fațadă literaturii, cum ar fi Ion Creangă, Mihai Eminescu, Iuluiu.A Zanne cu marea sa culegere de proverbe. Aceste fapte sunt demne de a fi luate în considerare, deoarece sunt cele ce țin de istoricul culturii noastre, de originalitatea lui și de felul în care a fost scos la suprafață ceea ce ne reprezenta cu ardoare.

România capitalistă a cunoscut o bogată înflorire a artelor plastice, literare, ca și a științelor naturale și sociale, însă a fost o perioadă în care s-a aceentuat contrastul și discontinuitatea dintre nivelurile de creație, însă între creția marilor talente și cea populară se produce o despărțire datorată faptului că și una dar și cealaltă aveau opinii diferite.

Prmovarea creativității în țara noastră de desfășoară mai întâi de toate pin formarea personalității, prin intermediul educației care în cele din urmă reușește să aducă rezultate sociale pozitive, întrucât poporul a constatat faptul că i se aduce ceva nou și creator, ceva ce îi lipsea și reușeste să se integreze. În același timp, se resimte nevoia unei mai accentuate promovări a metodologiilor, a metodelor specifice, ca o disciplină a verificării potențialului creativ, ajungându-se la concluzia că poporul nostru este unul creativ, doar că a stat ascuns în așteptarea unui imbold ca mai apoi să se afirme pe plan politic, social, cultural, dar mai ales literar.

Capitolul 2. Proverbele – Fapte de limbă reprezentative pentru vorbirea populară

După cum bine spune George Munteanu, proverbele au reprezentat pentru poporul român „primul cod de legi nescrise” în antologia sa de proverbe românești, deoarece unitatea unei culturi este altceva decât armonia dintre cei care se implică în actul cultural; nu ține de relațiile care se stabilesc între persoane, ci ține de modul în care persoana vede si simte realitatea lumii în care se află. În flocloristică, de exemplu, demersul cel mai sugestiv dar pe de altă parte sugestiv și dificil a fost reliate de Archer Taylor, potrivit paremiologului american nu există o accepțiune unitară a cuvântului proverb întrucât după cum bine spune acesta „(…) nici o definiție nu ne va permite să identificăm în mod sigur o propoziție ca fiind proverbială”.Din perspectiva multora interesați în domeniu, proverbul, este o categorie provenită din cultura orală care a cunoscut încă din cele mai îndelungate timpuri o înregistrare scrisă întrucât există suprapuneri masive cu expresii de tip similar aparținând stilului cărturăresc.

Dacă pornim de la studierea colecțiilor publicate dar ne îndreptăm și către alte texte folcloristice și a unor culegeri de texte dialectale se poate deduce faptul că există un număr important de expresii sau enunțuri preelaborate care se regăsesc într-un mod variat în zonele folclorului, ele aparținând în consecință acestor medii indiferent de originea lor și în același timp există o deprindere în a le utiliza și că îndeplinesc funcții specifice în comunicarea umană.

De regulă aceste proverbe au și ele la rândul lor anumite caracterisitici care fac posibilă încadrarea acestora în zonele categoriilor folclorice. Elementele acestui limbaj, în acest caz al proverbelor poată amprenta caracterului colectiv; ele sunt sau devin odată intrate în uz anonime (odată intrate în circuitul folcloric, chiar și expresiile unui autor sau citatele acestuia își pierd paternitatea în mediile des frecventate); stau sub semnul oralității, iar faptul că memorarea lor se realizează într-o perioadă scurtă de timp și se realizează circulația lor cu o viteză uimitoare de la un om la altul, de la o zonă la alta și de la un popor la altul duc la concluzionarea unor fapte, mai cu seamă la ideea că se supun unui joc specific între tradiție și inovație, cu o predominare autoritară a tradiției și au drept caracteristică predominantă așa numita creație prin variante.

În definițiile mai vechi accentul cade pe caracterul prepoderent filosofic al proverbelor, pe calitatea lor principală de a exprima rezultatul experiențelor unui popor, dar și cu rol de reglementare a relațiilor din interiorul unei unități sociale. Prin astfel de definiții putem raporta proverbele la concepte de rațiune și normă, mai bine zis la două tipuri distincte de limbaj care funcționează extensiv înafara lor și indiferent de ele. Unul dintre limbaje s-ar putea denumi limbaj filosofic sau limbaj al cunoașterii empirice, acest limbaj provine din considerarea proverbelor ca gen de filosofie populară; cel de-al doilea limbaj este cel normativ. Între aceste două limbaje există opoziție la nivelul culturii orale unde este echivalentă cu opoziția dintre aserțiuni și propozițiile inperative.

2.1 Definiția proverbului

Acum peste patruzeci de ani, B. J. Whiting, unul dintre savanții cu reputație mondială în domeniul paremiologiei, scria: „Nu există, probabil, domeniu al literaturii sau al folclorului în care o serie de concluzii – sub forma unei definiții utile – să fie atât de necesare, ca în cazul proverbului, mai cu seamă datorită acelor atât de multe concepții greșite care au existat și există cu privire la acest tip literar și cuprind erori care au veriat ca natură și intensitate de la secol la secol sau de la individ la individ”.

Este adevărat că și în ziua de astăzi aceste rânduri încă își mai păstrează valabilitatea chiar dacă suntem suficienți de convinși de faptul că numeroasele studii consacrate nu se apropie câtuși de puțin de această definiție care e una convenabilă și cea mai la obiect. Această opinie venind în contradicție cu părerea lui A. Taylor care constată cu un anume umor (proverbial) că este „ușor de zis dar greu de făcut”, pentru ca mai apoi să-și expună fățiș scepticismul: „Acum, la fel ca și atunci mă îndoiesc de utilitatea unei deiniții scurte. A defini un proverb este cu totul aleceva decât a defini o vulpe sau un trandafir”.

Conform opiniei lui Cezar Tabarcea, autorul cărții Poetica proverbului, acesta consideră că multitudinea definițiilor date acestei atât de răspândite și utilizate expresii care este proverbul se pot grupa trei direcții principale. Prima direcție este cea literar-folcloristă care „vizează încadrarea într-un gen sau o specie literară”. A doua este direcția lingvistică care „vizează caracteristicile de expresie ale provebului”, iar cea de-a treia direcție este cea logică care „vizează statutul logico-semiotic al proverbului și, adesea, încadrarea sa într-un anumit tip de propoziție logică”.

Multă vreme proverbul a stat în mod exclusiv în atenția retoricienilor și filologilor, apoi a intrat în sfera de preocuări a esteticienilor și literaților care au căutat în primul rând să îi stabilească pe lângă funcția de discurs un loc cât mai precis în ierarhia genurilor și speciilor literare. Astfel se ajunge la concluzia că „poverbele pot fi transformate când în fabule, când în apologuri. Ele cuprind un caz individual, luat cel mai adesea din cotidianul uman, caz care trebuie apoi considerat cu srmnificația lui generală”.

După cum bine se știe, a fost o dificultate evidentă cea în a găsi primul element necesar pentru a defini noțiunea de proverb. Încercările filologilor, literaților, esteticienilor și folcloriștilor de a defini proverbul sînt nenumărate. S-a început cu tratate de retorică și s-a ajuns până la simpleeseuri pe teme culturale generale, s-au scris nenumărate articole care cuprindeau anute încercări de a prinde într-o formulă precisă aspectul poetic al proverbului, complexitatea sa uluitoare în raport cu dimensiunile reduse ca text.

În prefața primului volum din Proverbele românilor…, I. A. Zanne își precizează punctul de vedere fără să dea o definiție propriu zisă: „Pentru noi, proverbele sînt deci expersiunea caracterului și moravurilor unui popor, modul său de a cugeta, de a vedea și de a simți. (…) Și, în adevăr. Cu toate că se datoresc unor individualități, proverbele, prin faptul că au devenit proverbe, sînt proprietatea poporului întreg, și trebuie să le privim ca productul colectiv al spiritului unei întregi națiuni”. Aici Zanne sesizează avant la lettre, caracterul semiotic al proverbului ca semn ce face parte dintr-un sistem semnificativ al mentalității populare comune. Recunoaștem în definiți lui Zanne unele trăsături consacrate de diversele tentative anterioare de definire a proverbului și mai trebuie precizat faptul că în același timp proverbele „se datoresc unor individualități” corespunde punctelor de vedere moderne în privința originii folclorului în general și a proverbelor în special.

Capitolul 2.4 Proverbul în cultura română

Secolul al XIX-lea a fost unul însemnat din toate punctele de vedere în ceea ce privește dezvoltarea pe plan cultural și literar a literaturii noastre. Chiar dacă a trebuit să aștepăm până acum pentru a se înregistra primele culegeri de proverbe, acest lucru nu ne impiedică să credem faptul că proverbul nu a existat și nu a circulat mai de dinainte, sau că poporul nostru, învățații noștrii și scriitorii, pe de altă oarte nu au avut conștiința lui. Dovada clară a faptului că poporul nostru a dispus încă din secolele XV-lea și al XVI-lea de conștientizarea prezenței proverbului o atestă fragmentele risipite prin diverse scrieri din epoca veche a literaturii române. Un prim fapt de limbă care cultivă includerea proverbului poate fi descifrat din formularea preceptelor morale din scrierile în limba slavonă de pe teritoriile românești. Mai cu seamă, un prim „principiu laic” semnat de Alexandru Piru găsit într-un manuscris slavon din secolul al XV-lea : „Este mai bine să împarți averea săracilor, decît s-o dăruiești bisericilor și să le îmbogățești” cuprinde un model proverbial des întâlnit: mai bine … decât … .

Consolidarea unui stil aforistic se poate urmări cel mai bine în Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie și nu este întâmplător faptul că tocmai p scrie de acest gen, una parenetică evidențiază acest lucru, dacă stăm să ne gândim că și textele vechi egiptene în care se găsesc proverbe au același caracter. Neagoe citează adeseori din cărțile biblice: „ Și să umplu și cuvintele prorocului carele au zis: Sapă groapa și căzu într-însa cel ce o făcuse” ; „deacii cuvîntul iaste ca vîntul: deaca iase din gură nici într-un chip nu-l mai poți opri” (Acest este comparabil cu: Cuvîntul este ca vîntul, nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul Zanne, II, 530).

Cu un rol argumentativ, teoretizat de retoricile clasice, inclus într-un discurs, proverbul apare pentru prima dată în scrierile marilor cronicari moldoveni. El este numit „zicătoare”, „cuvânt”, „poveste”, „poveste” termeni care îl vor urmări până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sau este subliniat printr-o precizare care atrage ateția asupra vechimii, ermanenței și adevărului celor spuse. Iată de exemplu, cum folosește Grigore Ureche proverbele: „Radu vodă varîndu atîta pradă în țara sa, ce-i făcusă Ștefan vodă, nu vru să lase să nu cerce strîmbătatea sa. Ce pururea se întîmplă, cela ce va să-și întoarcă bătaia, de doao ori îl bat, că strigîndu oastea sa și vecinească, au venitu asupra lui Ștefan vodă”.

Dacă stăm să urmărim minuțios soarta proverbului în cultura română cea a secolului al XVIII-lea trebuie să menționată în primul rând traducerea și tipărirea unei culegeri, și anume Pilde filozofești , tradusă de către Antim Ivireanul, probabil după Les bons mots et les maximes des Orientaux (1694) a lui Antonie Galland, apoi fiind urmată de o antologie de sentințe pe la 1715 alcătuită tot de el însuși.

În Istoriile domnilor Țării Românești de la Radu Popescu găsim la un moment dat o înlocuire a termenilor anteriori destinați pentru „proverb” cu cel de parimie, cu atât mai interesant este faptul că este atașat unei expresii pentru care nu este indicat vreun autor, deci rezultă de aici faptul că această expresie poate fi considerată ca fiind una populară: „dar după veselie, zice veichea parimie, vine și întristare, că nu zăbovi mult și s-au războlit fiul mării-sale. Scarlat Beizadea, ș-au dat obșteasca datorie, care au dat mare întristare și domnului și boiarilor și a toată obștea”.

Alte informații inresante asupra circulației proverbelor le regăsim în notele de subsol ale Țiganiadei lui Ion Budai-Deleanu, astfel într-o notă de subsol a lui Mitru Petrea, din cântul al II-lea, autorul meționează: „Înseamnează că poeticul nostru au sîlit să bage în povestea această toate zisele sau proverbiile de deobște ce să obicinuiesc la țărani, dintru care și acesta: Fală goală, traistă ușoară , adică la mută laudă mai totdeauna s-află mult neadevăr”; ia într-o altă notă la același cânt se regăsește: „ Nu-i slăbiră coardele, iarăși o proverbie deobște sau vulgare, și va să zică ea: încă de a sa parte să ținu tare și să nu muie”.

După cum am spus și în partea introductivă a acestui capitol secolul XIX-lea este secolul primelor culegeri și colecții de proverbe românești, dar până la o primă publicare a acestora există o dovadă clară a tendinței de a consuma paremiile scise până atunci. Prima colecție de proverbe publicată a apărut după ultimele carcetări la Brașov, în Foaie pentru minte, inimă și literatură(nr. 35, 36, 37) și i-a fost atribuită lui Ioan Maiorescu.

Anul 1847 este una an memorabil pentru proverb, deoarece marchează momentul definitiv în care intră în circulația scrisă primul volum al lui Anton Pann, Culegeri de proverburi sau Povestea vorbii în care apare celebrul motto: „De la lume adunate. Și iarăși la lume date”).

Mai trebuie specificat faptul că există însă o perioadă intermediară în care apar publicații și culegeri amatoristice, adică nesistematizate, care înglobează proverbe și zicătoride obicei care au un material idiomatic și care apare alături de alte producții folclorice, aici se poate include pentru început și manuscrisul semnat de I. A. Zanne, Mică colecție de 89 proverbe culese de Lascar Rosetti pentru Vasile Alecsandri.

Principalul imbold pentru activitatea paremiologică îl dă studiul lui G. Dem. Todorescu, Cercetări asupra proverbelor române (Paris, 1876; București, 1877) care fixează scopuri precise, în acord cu metoda comparativ-istorică dominată de epocă, tehnică culegerii și organzarea unui corpus. Însă până la marea culegere vor mai trece peste douăzeci de ani …

Ușor, ușor de acum pe lângă lucrările menționate mai sus putem spune aptul că începe să se contureze o paremiologie românescă, însă mai este de specificat faptul că și contribuțiile scriitorilor cum ar fi Mihai Eminescu care își alcătuiește o colecție proprie de expresii, locuțiuni, proverbe, unele fiind strânse probabil în timpul peregrinărilor sale pe teritoriul țării noastre. Nici opera lui Ion Creangă nu trebuie dată uitării deoarece este literalmente „împăntată” cu proverbe de proveniență strict populară. George Coșbuc se interesează și el de proverbe, încăt facilitează apariția de o serie de reviste de folclor și cultură populară, de mici colecții și culegeri de proverbe.

În cele din urmă s-ar putea spune faptul că atomosfera creată este una pregătită pentru apariția monumentalei culegeri a lui Zanne, însă acesta nu se mulțumește cu ceea ce au făcut alții până la el ci acesta lansează chestionare, face anchete proprii pe teren, cercetează manuscrise și tipărituri neînsemnate înainte, caută texte explicative pentru geneza unor elemente și într-un final se străduiește să organizeze și să clasifice totul. În acest fel între anii 1895-1903 apar cele zece volumesub titlui Proverbele românilor din România, Bsarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia – Proverbe, zicători, povățuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme și cimilituri, cu un Glosar româno-francez.

Culegerea de proverbe tinde să continuie sub marea grijă a lui Zanne, întrucât apare corpusul acestuia in interiorul este vorba de prelucrări în dimensiuni reduse a celor zece volume, întrucât acest moment este cel de început, iar munca lui Zanne abia acum tinde să prindă contur. Ceea ce este ciudat în cazul lui Zanne este faptul că întregului corpus a lui Zanne îi lipsește studiul teoretic, un studiu istoric, o sinteză asupra proverbului românesc.