Manevra Element Esential In Exprimarea Puterii de Lupta a Subunitatii de Tancuri
PROIECT DIPLOMĂ
MANEVRA – ELEMENT ESENȚIAL ÎN EXPRIMAREA PUTERII DE LUPTĂ A SUBUNITĂȚII DE TANCURI
CUPRINS:
Conceptul de putere de luptă în viziunea actuală.
Puterea de luptă. Concept
Influența componentelor puterii de luptă asupra acțiunilor militare:
Componenta teoretică
Componenta fizică
Componenta morală
Cuplul viitorului. Sisteme de cercetare-lovire de înaltă precizie-senzori. Efecte asupra puterii de luptă.
Manevra în operațiile de luptă ale subunităților de tancuri
Manevra. Generalități
Teorii despre manevra
Conceptul de manevra
Manevra componenta a luptei armate
Manevra în acțiunile militare de nivel operativ
Manevra in operatiile de aparare
II.6.1. Forme ale manevrei în operația de apărare
Manevra in operatiile ofensive
Manevra, element amplificator al potentialului de luptă al subunității de tancuri
Metode de determinare a potențialului de luptă
Amploarea si fizionomia manevrei
Mobilitate, putere de foc, protecție – elemente definitorii ale puterii de luptă a tancului
Concluzii
Bibliografie
CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE PUTERE DE LUPTĂ ÎN VIZIUNEA ACTUALĂ
I.1. Puterea de luptă Concept
Prin caracteristicile lui tehnice, tancul reprezintă principala forță de atac și apărare a trupelor de uscat. Echipat cu un motor puternic, el se poate deplasa la distanțe apreciabile cu viteze mari, poate străbate terenuri denivelate, traversa cursuri de apă, șanțuri și tranșee, își poate deschide drum prin troienele de zăpadă.
Fiind echipat cu tunuri și cu mitraliere, uneori chiar cu rachete, tancul are o putere de foc însemnată pe care o poate utiliza atât pe loc cât și în mițcare. Puterea mare de foc îi permite să lupte eficace atât împotriva infanteriei, artileriei, cât și asupra mașinilor blindate.
Complexitatea construcției tehnice a tancului, ca și numărul mare de repere ce îl alcătuiesc pot fi apreciate ușor dacă ne gândim că el polarizează toate mecanismele unei mașini autopropulsate, armamentul specializat, instalații radio, aparate optice de ochire, de telecomandă, aparatură de trecere pe sub apă, de cercetare chimică.
Datorită armamentului din dotare, tancul a devenit principala forță de izbire a trupelor de uscat.
Puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală a unei structuri tactice de a acționa și îndeplini misiunea de luptă primită.
Puterea de luptă este determinată de combinația a trei elemente distincte, acțiunea unei forțe, interacțiunea cu cea adversă și mediul înconjurător al luptei, mai exact, dată de acțiunea unilaterală a forței. De aceea, rezultatele puterii de luptă nu sunt cele planificate de fiecare parte. În schimb, sunt rezultatele reale ale unei acțiuni, în care ambele forțe își exercită puterea de luptă în scopul îndeplinirii cu rezultate maxime a misiunii. Elementele constitutive ale puterii de luptă sunt reprezentate de: informații, manevră, protecție, factorii luptei și de mediu, conducere.
Analiza atentă a acestor factori conduce pe comandantul batalionului de tancuri la alegerea acelui procedeu de luptă care să asigure nimicirea inamicului cu eforturi reduse, cu forțe și mijloace puține, cu pierderi cât mai mici, cu un consum minim de muniții, carburanți și lubrifianți și într-un timp cât mai scurt.
Astfel, primul factor al puterii de luptă este informația. Fiecare comandant trebuie să efectueze o recunoaștere a zonei de conflict pentru a determina cu exactitate elementele de luptă necesare distrugerii inamicului, pozițiile artileriei inamice, precum și condițiile de teren pentru determinarea traseelor mașinilor blindate, poziționarea elementelor de artilerie inamice, planul principal de atac, forțele necesare, direcțiile de atac.
Al doilea factor al puterii de luptă este manevra. Manevra determină creșterea puterii de luptă prin avantajul pozițional obținut ca urmare a dispunerii forțelor în punctele decisive ale frontului sau prin amenințarea cu executarea focului prin ochire directă sau din poziții de tragere acoperite, masarea efectelor acțiunilor proprii, realizarea surprinderii, șocului psihologic și prezenței fizice și pentru obținerea dominației morale asupra inamicului. Mărirea puterii de luptă se poate obține și fără deplasare, prin obligarea inamicului de a intra într-o poziție dezavantajoasă, efectul fiind similar celui obținut prin manevră.
Dispunerea și deplasarea unităților proprii înainte de începerea luptei în zona de responsabilitate, reprezintă elemente de manevră dacă, prin acestea, se poate influența rezultatul final al operației și se obține un avantaj al poziției de luptă.
Prin manevră, comandantul pune în mod continuu probleme inamicului, făcând ineficiente reacțiile acestuia și determinându-i înfrângerea. Obținute doar prin manevră, avantajul pozițional și tăria, date de prezența fizică a componentei terestre a forțelor armate, sunt unice și nu pot fi substituite cu alte elemente.
Tancurile reprezintă principala forță de izbire a forțelor terestre și pot înainta cu impetuozitate, zdrobind în calea lor focarele de rezistență inamice sau rezervele acestuia. Utilizarea tancurilor în condițiile războiului modern pentru victorie este o necesitate evidentă.
În toate armatele statelor europene se dorește astăzi ca trupele de tancuri întrebuințate în operații să fie constituite în unități și mari unități de luptă.
Structura de bază a trupelor de tancuri de tip unitate este batalionul de tancuri, care execută operații de nivel tactic și acționează, de regulă, în cadrul brigăzii mecanizate (tancuri), grupării de forțe sau independent.
Este necesar ca în compunerea batalioanelor de tancuri să intre subunități de alte arme, formând astfel puternice grupări tactice. Prin eforturile comune ale trupelor de tancuri cu ale altor arme a apărut posibilitatea îndeplinirii și a altor misiuni de luptă independente. În unele împrejurări, dispunând de o artilerie de însoțire specială și unități de infanterie motorizată, unitățile de tancuri pot executa acțiuni independente. De asemenea, pot acționa în toate fazele luptei ofensive unde, în cooperare cu artileria și aviația dau posibilitatea să se intervină simultan asupra întregului dispozitiv de apărare inamic.
Eficiența maximă în întrebuințarea tancurilor se obține prin abordarea cât mai judicioasă și profundă a misiunii. Puterea de luptă a batalionului de tancuri iese mai bine în evidență pe un teren favorabil întrebuințării tancurilor. Operațiile militare trebuie planificate mai judicios atunci când terenul este mai greu accesibil, cu măsuri asigurare logistică, de reducere a influenței negative ale terenului asupra acțiunilor trupelor și acțiunilor cât mai bine gândite.
Infanteria, artileria, artileria antiaerienă, aviația și alte genuri de armă asigură, astăzi, sprijinul eficient și succesul batalionului de tancuri precum și tancurile asigura sprijin in luptă celorlalte arme. Acest lucru le-a permis să execute lovituri puternice asupra adversarului, să acționeze pe suprafețe mari și într-un ritm susținut. Tancurile care au acționat izolat au avut mai multe pierderi, în raport cu celelalte forțe. Acțiunile insuficient coordonate a permis adversarului să-și marească eficiența loviturilor. Principiul asigurării multilaterale a acțiunilor se definește prin luarea măsurilor de asigurare a operațiilor și protecția forțelor,pe linie de arme și logistică. Prin noile tehnologii dezvoltate de principalele țări in domeniul nimicirii și distrugerii obiectivelor s-a mărit foarte mult distanța limită de lovire cu foc.De aceea, măsurile de protecție și asigurare a forțelor batalionului de tancuri sunt obligatorii în toate situațiile și în orice moment.
Batalionul de tancuri,consumă prin prin specificul lui o mare cantitate de carburanți și muniție. Lipsa unei asigurări logistice bine puse la punct determină scoaterea din luptă a batalionului de tancuri rapid compromițând în general îndeplinirea misiunilor.
Principalele tipuri de operații specifice luptei armate desfășurate de batalionul de tancuri sunt ofensiva și apărarea, iar cele intermediare sunt: deplasarea, staționarea, regruparea, înlocuirea, înaintarea spre contact, lupta de întâlnire, joncțiunea forțelor și retragerea. Deoarece batalionul de tancuri poate executa diferite forme și procedee de lupta , ne permite să considerăm că:
ofensiva este o formă de acțiune importantă specifică luptei armate adoptată de batalionul de tancuri, întrucât prin procedeele sale active și decisive asigură atingerea rapidă a scopului operației;
procedeele de luptă de bază ale batalionului de tancuri sunt executarea de contraatacuri pentru lichidarea capetelor de pod realizate pe cursurile de apă sau în adâncimea apărării, ori pentru nimicirea trupelor inamicului pătrunse în dispozitivul trupelor proprii, folosirea în apărare a batalionului de tancuri în cadrul forțelor ce acționează pe direcția principală de efort sau a forțelor ce acționează pe o altă direcție de efort trebuie considerată ca o acțiune temporară.
Rolul tancului în operațiile militare ale acestui secol s-a diminuat considerabil, ca răspuns la noile provocări ale războiului asimetric. În general, tancul este introdus în luptă la începutul luptei, urmând ca războiul să fie condus și executat de celelalte arme cum ar fi infanteria, geniștii, echipele EOD etc. De remarcat că batalionul de tancuri acționează în sprijinul altor formațiuni, fapt care are consecințe în organizarea pentru misiune – inclusiv plutonul de tancuri poate fi împărțit pe echipe în sprijinul subunităților de infanterie.
Ca armă de bază din compunerea forțelor terestre, tancurile au fost adesea principala forță capabilă să dea lovituri rapide și să exploateze punctele vulnerabile ale inamicului. Aceasta este rațiunea principală a structurilor de tancuri și de aceea este important ca tancurile să facă parte din orice fel de grupare de forțe.
Rolul tancurilor este foarte important. Este nevoie de batalionul de tancuri. Structurile de tancuri au făcut dovada unei mobilități în orice condiții meteo, pe orice fel de teren, o mare putere de foc și protecție pe câmpul de luptă.
De asemenea, având în vedere că, în războiul de generația a patra (războiul împotriva terorismului) se desfășoară o gamă largă de acțiuni, pe grila de angajare a forțelor se vor regăsi și structurile de tancuri care vor executa, preponderent, acțiuni specifice luptei armate, în diferite faze ale conflictului. Deci se poate aprecia că, și în viitor, tancurile vor reprezent ao forță principală de izbire și vor juca același rol important în acțiunile militare desfășurate de forțele terestre.
Tancurile vor ocupa un loc tot mai important pentru protecția trupelor proprii. Pentru spațiile deschise există suficiente considerente defavorabile tancurilor. În localități, în schimb, combinația dintre foc și protecție, pe care o oferă tancul, va fi de neînlocuit încă ani buni.
I.2. Influența puterii de luptă asupra acțiunii militare
Evoluțiile spectaculoase în domeniul științelor și tehnologiei au marcat și domeniul militar, viitorul va fi marcat, fără îndoială, de revoluția tehnico-militară, tehnologiile avansate apărute impunând reorientări, regândiri și reorganizări în sistemul acțiunilor militare moderne, modificând substanțial caracterul și fizionomia războiului viitor.
Tehnologiile avansate au determinat mutații calitative și cantitative în dotarea, structura și principiile de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, în planificarea și desfășurarea acțiunilor, în creșterea puterii de luptă și a organizării trupelor.
Ostilitățile în câmpul de luptă modern reprezintă nu numai o confruntare a forțelor și mijloacelor ci și o confruntare a inteligenței umane conferind acțiunilor militare dinamism și violență, încordare și fermitate.
O primă concluzie ar fi faptul că acțiunile desfășurate în câmpul de luptă al viitorului se vor baza pe mijloace de luptă, mijloace de transport (terestre, aeriene, navale) și pe profesionalismul luptătorului. Factorii de bază marcat, fără îndoială, de revoluția tehnico-militară, tehnologiile avansate apărute impunând reorientări, regândiri și reorganizări în sistemul acțiunilor militare moderne, modificând substanțial caracterul și fizionomia războiului viitor.
Tehnologiile avansate au determinat mutații calitative și cantitative în dotarea, structura și principiile de întrebuințare a forțelor și mijloacelor, în planificarea și desfășurarea acțiunilor, în creșterea puterii de luptă și a organizării trupelor.
Ostilitățile în câmpul de luptă modern reprezintă nu numai o confruntare a forțelor și mijloacelor ci și o confruntare a inteligenței umane conferind acțiunilor militare dinamism și violență, încordare și fermitate.
O primă concluzie ar fi faptul că acțiunile desfășurate în câmpul de luptă al viitorului se vor baza pe mijloace de luptă, mijloace de transport (terestre, aeriene, navale) și pe profesionalismul luptătorului. Factorii de bază ai succesului, în acest caz, sunt: intervenția rapidă pe obiectiv (misiune), acțiune desfășurată succesiv (simultan), terestru, aerian, informațional, folosirea pe scară largă a diversiunii, subversiunii, inducerii în eroare. Se va imprima acțiunilor militare un caracter tot mai integrat în care va crește rolul acțiunilor indirecte duse de forțe din ce în ce mai profesionalizate.
Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt teribile și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice.
Deși tancurile sunt masini de atac puternice, ele rareori operează independent. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei și aviatiei inamice.
În prezent, succesul batalionului de tancuri depinde tot mai mult de sprijinul oportun și eficient a infanteriei, artileriei, artileriei antiaeriene, aviației și altor genuri de armă.
Tancurile sunt dezavantajate în teren impadurit și în zone urbane, deoarece capacitatea de foc la mare distanță a vehicului este limitată, mobilitatea este redusă, ca și posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole. În porțiunile de teren mlăștinos, rezistența la înaintare a tancului crește foarte mult din cauza afundării șenilelor în sol.
Tehnologiile avansate au determinat serioase mutații calitative și cantitative în dotarea,structura și principiile de întrebuințare în luptă a forțelor. La nivel tactic acțiunile vor fi active și decisive existând astfel, posibilități reale într-un viitor apropiat să se extindă acțiunile integrate datorită structurilor tactice profesionalizate ce se vor extinde simultan atât la nivelul conducerii cât și la nivelul execuției.
I.2.1. Componenta teoretica
In urma experienței ultimelor războaie purtate în diferite zone ale globului de către unitățile armate și în special a unităților de tancuri s-au evidențiat următoarele concluzii:
acționând în compunerea unităților mici, tancurile favorizează obtinerea succesului tactic, atât în ofensivă cât și în apărare;
tancurile își mentin capacitatea de a rupe apărarea modernă, în special cea bazată pe puncte de sprijin (focare), cu condiția ca mijloacele antitanc și artileria inamicului sa fie neutralizate sigur cu foc;
succesul întebuințării tancurilor va fi de partea celui ce va acționa cu inițiativă și flexibilitate, fără întrerupere, folosind pe scară largă manevra, cooperând cu desantul ăi trecând în cel mai scurt timp de la un procedeu de acțiune la altul;
întrebuințarea masată a tancurilor în cooperare cu celelalte arme (îndeosebi cu infanteria, artileria, mijloacele antitanc și mijloacele de apărare antiaeriană) asigură succesul operativ, indiferent de pierderile suferite;
cotitura în operație se produce de obicei în cursul ciocnirilor de mare amploare ce au loc între trupele de tancuri, iar în urma acestora partea învingătoare cucerește inițiativa generală.
Unanim admise, încă din 1919, principiile și modalitățile de întrebuințare și de acțiune a tancurilor în luptă impuneau respectarea unor cerințe cum ar fi:
necesitatea reducerii vizibilității tancurilor;
neutralizarea eficace a artileriei inamice;
asigurarea adâncimii zonei ce trebuia cucerita;
crearea condițiilor și alegerea terenului care să permită o deplasare ușoară a tancurilor;
folosirea lor în masă și în adâncime;
constituirea rezervelor.
Pentru ducerea luptei este necesar ca subunitățile de tancuri să acționeze împreună cu subunități de infanterie și să beneficieze de sprijinul de foc al subunităților de artilerie.
Utilizarea unităților de tancuri se poate face separat, ținându-se seama de tipul de operațiuni pentru care este utilizat.
In lupta de apărare, subunitățile de tancuri vor fi întrebuințate, de regulă, în eșalonul doi, pe direcțiile principale de interzis, în scopul nimicirii inamicului pătruns în adâncimea apărării (prin contra atac), a desantului aerian și a trupelor aeromobile ale acestuia sau pentru limitarea pătrunderii forțelor inamice în adâncimea apărării.
Mobilitatea și capacitatea de manevră, puterea de foc și în special puterea de izbire a tancurilor sunt puse mai bine în valoare când batalionul de tancuri este întrebuințat în eșalonul doi.
La nivelul comandantului de batalion cunoașterea situatiei, a posibilităților de luptă, a caracteristicilor armamentului si tehnicii de luptă din dotare, a terenului din zona de actiune, a inamicului și a modului de lupta a acestuia sunt tot atatea premise care asigură luarea celei mai bune hotărari. Pentru cunoașterea temeinică a tuturor acestor probleme, comandantul de batalion trebuie să organizeze cât mai minuțios propria sa activitate cât și pe cea a subordonaților sai.
Conducerea batalionului de tancuri se realizează pe etape, în functie de situatia concretă, astfel:
etapa ce precede primirea misiunii de lupta, batalionul se afla de obicei intr-un raion in care personalul executa activitati de pregatire de lupta,repara tehnica de lupta si armamentul, studiază modul probabil de actiune al inamicului;
etapa a doua incepe odata cu primirea misiunii de lupta si cuprinde trei faze: elaborarea hotararii, executarea recunoasterilor si transmiterea hotararii la subordonati; planificarea luptei, organizarea asigurarii materiale, medicale, tehnice;
etapa a treia se referă la conducerea subunităților pe timpul luptei.
Un rol important în cadrul primelor doua etape îl are culegerea datelor despre inamic si terenul de luptă. In functie de acestea, comandantul de batalion aduce corectiile necesare hotararii luate si dă misiuni de lupta subunitatilor. In procesul elaborarii hotararii el trebuie sa manifeste multa operativitate, întrucât orice intarziere in luarea deciziei si transmiterea ei poate inseamna pierderi pentru batalion.
Pregatirea luptei de apărare cuprinde o serie de activitati si actiuni si se refera la culegerea si prelucrarea datelor despre inamic, elaborarea hotararii, organizarea actiunilor de lupta in teren, organizarea conducerii, asigurarea conditiilor de lupta pe linie de arma (material, tehnic, militar), controlul executarii ordinelor si dispozitiilor date.
Elaborarea hotărârii reprezintă succesiunea momentelor care duc la momentul emiterii hotararii si este influentata de situatiile de trecere in aparare si timpul efectiv de trecere in aparare. Hotararea se ia in mod normal pe hartă dupa care se precizeaza in teren in momentele in care inamicul nu actionează.
In lupta ofensivă tancurile in cooperare cu infanteria, artileria si alte arme indeplinesc o serie de actiuni cum sunt:
nimicirea tancurilor inamice, forței vii, mijloacelor de foc si tehnicii de luptă a adversarului
printr-un atac hotarat si neîntrerupt;
dezvoltarea cu impetuozitate a atacului in adancimea apararii inamice;
mentinerea aliniamentului și obiectivelor cucerite pe timpul atacului;
respingerea contraatacului trupelor inamice
urmărirea trupelor ce se retag.
In lupta tancurile pot actiona in cadrul subunitatilor de infanterie sau pot fi afectate infanterie.In acest caz, tancurile au misiunea de a sprijini nemijlocit lupta infanteriei, de a-i deschide drum prin rezistentele inamice cu ajutorul focului si al senilelor.
Infanteria folosind focul si blindajul tancurilor se deplaseaza inapoia acestora, fara a se indeparta prea mult de ele pentru a nu putea fi separate de tancuri, reusind astfel sa ocupe rapid teritoriul astfel cucerit.
Pe timpul atacului tancurile deschid din mers focul cu tunurile si mitralierele asupra fortei vii si a armamentului de pe linia dinainte și din adancimea apararii si incearca sa creeze culoare de trecere pentru celelalte trupe de atac.
In lupta ofensiva subunitatile de tancuri, pentru a-si surprinde adversarul, executa manevre de invaluire si intoarcere a acestuia. La executarea unor astfel de manevre masinile blindate ocupa repede și in ascuns aliniamente favorabile si incearca sa foloseasca anumite intervale, flancuri descoperite si goluri din dispozitivul de aparare inamic. In acest scop ele ocolesc inaltimile prin viroage si locuri joase, pentru a se apropia cat mai mult nefilat de pozitiile inamice.
Inainte de atac tancurile erau aduse la 200 m de pozitiile ocupate de infanterie. Atacul cu tancuri presupunea ca ele procedau la reducerea prin foc sau strivire a rezistentei inamice. In situatia in care infanteria era oprita, tancurile treceau, dupa caz, la descoperirea punctelor de rezistenta si la nimicirea lor.
Dupa ocuparea terenului cucerit, de catre infanterie, tancurile contribuiau la prevenirea contraatacurilor inamicului, dupa care erau retrase pe pozitia de adunare, pentru a fi in masura de a primi noi misiuni.
1.2.2. Componenta fizică
După evenimentele cunoscute sub numele de “Primăvara de la Praga”, România a adoptat o nouă doctrină națională de apărare. Pentru rezolvarea problemelor era necesara o industrie proprie de armament. În luna aprilie a anului 1968 este prezentat Consiliului de Apărare al țării un raport privind fabricarea tancurilor în România. La 13 octombrie 1972, acest raport este aprobat. Astfel incepea Programul de fabricare în țară a unui tanc mijlociu românesc pe 13 mai 1974. Tancul urma să aibă o greutate de aproximativ 40 de tone, un tun de calibru 100 mm și un motor de 800 de cai putere.In primul rand s-a obtinut licenta pentru fabricarea a 400 de tancuri T-55, adaptate la cerințele Armatei Române și posibilităților industriei naționale. Versiunea românească a tancului sovietic T-55 a fost denumită TR-77, fiind proiectată între anii 1974 și 1980. Varianta finală, denumită TR-77-580 (Tanc Românesc model 1977 cu motor de 580 de cai putere), a fost fabricată între 1979 și 1985.
Tancul T-77 a fost deschizatorul de drum in privinta constructiei de tancuri moderne. Concomitent cu proiectarea tancului TR-77, au fost aprobate cercetările pentru dezvoltarea unui sistem energetic de mare putere, capabil să genereze peste 800 de cai putere. Proiectarea motorului s-a realizat între anii 1974 și 1982 de către Institutul Național de Motoare Termice. Acesta dezvolta 830 de cai putere. Transmisia hidromecanică a fost dezvoltată de către ICSITEM București, având la bază modelul proiectat de Hidromecanica Brașov.
Între anii 1978-1986 a fost asimilat tancul mijlociu TR-85-800, cu motor de 830 C.P. și transmisia hidromecanică, constituite în agregat energetic monobloc similar tancurilor occidentale.
În luna martie a anului 1994 este incepe un program de modernizare a tancului TR-85M1 “Bizonul”. La 14 aprilie 1994 acest proiect este aprobat de către Consiliul Suprem de Apărare al Țării. Proiectarea noului tanc a început în anul 1996, când au fost construite și primele două prototipuri. Firmele implicate în program au fost atât din străinătate (EADS, Thales, SFIM/ODS, RKS, Sagem, Kollmorgen, Racall), cât și din România (Agenția de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare, Faur, IOR, Romarm, Hidromecanica Brașov, IOEL[2]). Transformarea tancurilor TR-85 a început un an mai târziu. Principalul obiectiv al programului de modernizare a tancurilor a fost asigurarea interoperabilității cu tehnologia NATO. Au fost aduse îmbunătățiri sistemului de conducere al focului, mobilității, protecției, sistemelor de comunicații și a celor de vedere pe timp de noapte. TR-85M1 este de fapt un tanc nou, complet diferit de T-55, fiindcă are un șasiu modificat (extins), un motor diferit, o turelă nouă și sisteme îmbunătățite de conducere a focului.
În 1993, România avea în inventarul armatei 632 de tancuri TR-85. În 2008 erau în inventarul Armatei Române 265 de tancuri TR-85 . Conform Institutului Internațional de Studii Strategice, în 2010 erau în uz 249 de tancuri TR-85 și 54 de tancuri TR-85M1.
1.2.3. Componenta morală a puterii de luptă
Conducerea structurilor de nivel tactic din Forțelor Terestre în general si al batalionului de tancuri in mod special in contextul apărării colective in conformitate cu prevederile Regulamentului general al acțiunilor militare (A.N.-1), elementele de bază ale puterii de luptă a unei grupări de forțe sunt: conducerea, puterea de lovire, manevra și protecția. Acestea adaptate, combinate, aplicate și susținute potrivit situației, creează capacitatea și priceperea de a lupta. Nivelul maxim al puterii de luptă obținându-se prin aplicarea rapidă și sincronizată a elementelor sale.
Merită cu prisosință de subliniat că de numele locotenent colonelului Pandele Predescu sunt strâns legate multitudinea de activități desfășurate în vederea organizării, înființării și pregătirii primelor unități de tancuri din cadrul armatei române.
Conducerea a fost definită în literatura de specialitate în mod diferit, în decursul timpului. Majoritatea definițiilor converg spre ideea că, această activitate specific umană este menită să organizeze, să coordoneze și să dirijeze forțele umane și materiale la dispoziție, în cadrul unui anumit sistem, în scopul realizării unor obiective date sau prestabilite. Conceptul de conducere, în general, are mai multe înțelesuri, fapt pentru care, în continuare, vor fi relatate, pe scurt, astfel :
Conducerea ca acțiune umană, prin care se realizează funcțiile (atributele): previziune, planificare, comandă, coordonare, control și îndrumare;
Conducerea ca sistem care reprezintă un ansamblu unitar, căruia îi revine ca sarcină transformarea informațiilor cu privire la starea sistemului condus,în decizii corespunzătoare modelelor confruntării acestuia ca mediul. Ansamblu unitar constituit din compartimente, posturi structurale, independente și interconectate;
Conducerea ca profesie care presupune pregătire profesională în domeniu, pregătire managerială, cultură generală, calități, trăsături, aptitudini și atitudini corespunzătoare acesteia.
În domeniul militar această activitate complexă necesită cunoștințe temeinice, experiență și înalte însușiri morale, se exercită de către comandanți
ajutați de structuri de comandament și stat major, potrivit ordinelor și dispozițiunilor primite din partea eșaloanelor superioare.
”Până în seara zilei de 10 august 1941, comandantul diviziei și statul său major, precum și comandanții coloanelor – conștienți de importanța misiunii primite – au condus cu competență și impulsionat personal mișcarea diviziei pe cele două direcții”.
Conducerea trupelor reprezintă activitatea prin care se asigură organizarea, coordonarea și îndrumarea acțiunilor trupelor, în scopul însumării eforturilor lor pentru îndeplinirea misiunilor de luptă. În cadrul sistemului militar, conducerea ocupă un loc important, fiind un subsistem de bază al acestuia.
Elementele determinante pentru calitatea actului de conducere, în condițiile războiului modern, sunt următoarele:
calitățile profesionale, psiho-morale și de personalitate ale comandantului și ale specialiștilor din cadrul comandamentului;
calitatea mijloacelor tehnice de conducere;
condițiile în care se desfășoară activitatea decizională etc.
Aceste calități și condiții au în vedere:
pregătirea profesională în domeniu, ce cuprinde cunoștințe de strategie militară, artă operativă, tactică, specialitate și metodică;
pregătirea managerială care presupune cunoștințe despre teoria, metodologia și tehnologia conducerii, cunoștințe economico-financiare, cercetare operațională, informatică, psihologie, sociologie și pedagogie;
cultura generală (literatură, istorie, geografie, matematică, fizică, chimie, teatru, film, arte plastice etc.);
elemente de performanță privind inteligența, care să evidențieze:memoria, cursivitatea vorbirii, vocabularul, capacitatea de a stabili corelații între fapte, idei și fenomene, capacitatea organizatorică, discernământul, inițiativa,intuiția, fermitatea, perseverența etc.;
trăsături de caracter ca: sinceritatea, principialitatea, demnitatea, -aptitudini privind: rezistența la efort intelectual, rezistența la efort fizic, clarviziune, simțul realității, simțul esențialului, viziunea de ansamblu;
atitudini:
față de muncă: conștiinciozitate; hărnicie; pasiune;
față de semeni: spirit de ordine și disciplină; spirit deresponsabilitate;
față de sine: modestie; stăpânire.
Toate acestea exprimă potențialul individual al conducătorului (potențial de
conducător sau potențial de leader) și al specialiștilor din cadrul comandamentului.
Potențialul managerial uman de care dispune un comandament de mare
unitate (unitate) tactică este o sumă ponderată a potențialelor individuale, ținând cont de locul deținut de fiecare în cadrul Comandamentului
Eficiența activității Comandamentului este condiționată de calitatea cadrelor de conducere care-l compun.
Mijloacele tehnice de conducere fac parte din categoria de tehnică militară care se găsește în compunerea marilor unități și unităților de arme întrunite din cadrul forțelor terestre, dar pentru care nu se determină eficacitatea în luptă,întrucât aceste tipuri de tehnică ajută numai la folosirea puterii de foc și a armamentului în luptă.
Astfel de mijloace pot fi împărțite în următoarele categorii:
tehnică destinată culegerii de informații;
tehnică de transmisiuni (comunicații);
mijloace de prelucrare automată a datelor.
Pentru a acționa prompt, structurile tactice trebuie să aibă informații relevante, la timp prezentate astfel, încât personalul să le poată înțelege repede și să acționeze conform acestora. Acest lucru se poate realiza prin sistemele de comandă,control,comunicații, computere, care, practic cuprind cele trei categorii de tehnică de conducere prezentate mai sus.
Aceste sisteme asigură activității de conducere patru funcții de bază , respectiv:
Obținerea și prelucrarea inițială a informațiilor pe baza nevoilor planificate, determinarea timpului de perimare a acestora și transformarea lor într-o formă potrivită pentru transmitere;
Transmiterea informațiilor la cele mai apropiate dispozitive de stocare și de prelucrare;
Prelucrarea și combinarea datelor pentru a produce un minimum de informații esențiale solicitate de către personal, pentru a desfășura acțiuni concrete;
Distribuirea informațiilor prelucrate și combinarea acestora cu capacitatea de analiză și înțelegere umană a celor mai potriviți utilizatori de informații.
Complexitatea deosebită a acțiunii militare, determinată de numărul
variabilelor de stare, mize și riscuri mari, predominanta factorilor umani și noutatea fără precedent a situațiilor, fac procesul decizional foarte dificil.
Un sistem decizional trebuie să aibă o memorie capabilă a înregistra rezultatele acțiunilor precedente. Să facă previziuni asupra evenimentelor viitoare, să stabilească criterii pentru aprecierea rezultatelor unei acțiuni.
Decizia poate fi astfel definită ca o linie de acțiune aleasă în mod conștient,dintre mai multe variante (soluții) posibile, în urma unui proces de informare și analiză, în scopul coordonării și reglării activității, pentru obținerea unui rezultat cât mai favorabil în acțiune . Procesul decizional este direct influențat de condițiile de desfășurare a acestuia, care sunt: calitatea și cantitatea informației, capacitatea de stocare,sistematizare, analiză și prelucrare a informațiilor, gradul de incertitudine și risc,complexitatea situației și timpul avut la dispoziție.
Posibilitățile de care comandamentul dispune la un moment dat, de a
desfășura activități de conducere, pentru a asigura îndeplinirea misiunilor primite, reprezintă capacitatea de conducere a acestuia.
I.3. Cuplul viitorului. Sisteme de cercetare-lovire de inalta precizie-senzori. Efecte asupra puterii de lupta
Fără inteligență, s-ar descoperi foarte greu sensul fenomenelor, al evenimentelor din spațiul luptei, esențialul, relațiile logice dintre acestea, găsi cu dificultate soluții logice pentru rezolvarea situațiilor complicate . Aparținând laturii operaționale a activității intelectuale, inteligența, fiind o constanță de restructurări, combinații, reversiuni, transformări ș.a., generează operativitatea mentală , atât de necesară în conducerea operațiilor militare. Pentru distincție, trebuie precizat că, în problemele organizării și conducerii luptei armate, intervine inteligența organizată, ce permite soluționarea acestora, cea formată din tehnicile perfecționate ale cunoașterii, iar nu cea obișnuită.
Progresele incontestabile obținute în ultimul deceniu în sfera teoriei și practicii militare datorează totul inteligenței umane, implicată activ în analiza fenomenului politico-militar, a mediului de securitate regional și global, a tendințelor geopolitice și geostrategice, optimizarea corelației politică – strategie militară, descifrarea evoluției războiului și confruntării armate moderne, a mutațiilor lor viitoare, a problematicii păcii, în managementul strategic al războiului și elaborările prospective ale domeniului, în fundamentarea unor opțiuni viabile privind pacea, situațiile de criză politico-militară și război sau proiectarea sistemului militar.
Rezolvarea cerintelor războiului, dar mai ales al celor de ordin operațional, ale organizării, planificării și pregătirii acțiunilor strategice, și nu numai, ține in primul rând de inteligență, de acuitatea acesteia. Apelul la inteligență este o condiție principală a aproprierii victoriei, a optimizării raportului consum -rezultate, a economisirii forțelor și mijloacelor, câștigării sau impunerii păcii, conexiunii strânse a strategiei militare cu strategiile celorlalte domenii de activitate ale societății.
In perspectiva integrării României în structurile de securitate euro-atlantice și europene implică amplu inteligența în însușirea procedurilor și tehnologiilor moderne de conducere, în asimilarea noilor elemente ale conducerii, în realizarea interoperabilității și viabilității acesteia, pentru eficientizarea acțiunilor militare strategice.
1.3.1. Mutații inteligente în fizionomia confruntării armate moderne
Lupta armată modernă a cunoscut, în ultimul deceniu, mutații de anvergură, într-o evoluție ascendentă, de la prima mare confruntare din Golf până la războiul din fosta Iugoslavie și, de aici, la cel din Afghanistan și, apoi, cel din Irak.
Fizionomia conflictelor s-a schimbat extrem de mult, complexul factorilor care o individualizează incluzând: situații politico-economice și strategice de insecuritate noi, noi scopuri politice și strategice, noi obiective, forțe și mijloace de acțiune specifice, o altă concepție și intensitate, o altă atitudine față de adversar, spații diferite de desfășurare, o paletă foarte vastă de tipuri dominante de acțiune și moduri tot mai sofisticate și neașteptate de manifestare a violenței.
Lumea acestor conflicte este una a confruntărilor asimetrice. Scopul lor politic a vizat și vizează gestionarea crizelor, lichidarea conflictelor deschise și prevenirea apariției unor noi conflicte. Obiectivele conflictelor invocate aici au fost: eliberarea de sub dominația străină, schimbarea regimului politic, înlăturarea de la putere a unor conduceri fundamentaliste islamice, a unor dictatori. Forțele regulate, îndeosebi speciale, s-au confruntat cu forțe regulate, dar și neregulate, cu luptători de gherilă, teroriști, elemente etnice, religioase.
Analiștii militari au inventariat, în războaiele de la granița mileniilor II și III, și previzionează că va fi folosită și în conflictele armate viitoare o multitudine de mijloace de acțiune specifice conflictelor asimetrice, sistemele strategice ale confruntării relevând o asimetrie majoră, permițând realizarea supremației aeriene, dar și elemente de echivalență, mai ales în plan informațional, mediatic și în spectrul electromagnetic, ceea ce a compensat și va compensa superioritatea obținută în alte domenii ale luptei .
Zona de desfășurare al intervențiilor militare este mult mai mare, astfel ca le conferă acestora caracteristica de conflicte regionale. Fiind un spațiu de luptă fluid, luptătorii aflați în dispozitive de luptă asimetrice, neliniare, desfășoară acțiuni de luptă asimetrice, pe principiile descentralizării, manevrabilității, flexibilității, mobilității, dispersării și al folosirii unei game extrem de largi de acțiuni, în toate mediile. Dinamica luptei, gradul sporit de incertitudine și efectul armelor moderne sunt de natură să creeze o mare presiune psihologică asupra combatanților.
Tipurile dominante de acțiune cuprind: la început, armată contra armată, iar ulterior, pe măsura extinderii amplorii acționale, forțe de gherilă contra forțe regulate, ca și acțiuni de compromitere a guvernelor și personalităților, embargo total, gherilă, terorism, corupție, fanatism etnic și religios, dezinformare, influențare psihologică etc.
Creație de recunoscută finețe, extrasă din câmpul inteligenței umane, asimetria conflictului a traversat timpurile, până în zilele noastre, când a căpătat o mare complexitate și diversitate. Terorismul, amenințările cu folosirea armelor de nimicire în masă, ca și acțiunile de război informațional – domenii ale războiului asimetric – , cer modalități asimetrice de răspuns, care să-i afecteze adversarului voința, inițiativa și libertatea de acțiune.
Replica la metodologiile neconvenționale sau netradiționale impuse de disproporționalitatea forțelor și mijloacelor adversarilor are la bază efortul de gândire al cercetătorilor conflictelor, care surclasează prin inteligență. Războiul non-contact, ca tip de confruntare asimetrică, practicat, de exemplu, în 1991, în Golf, reușește, prin combinarea inteligențelor strategilor americani, să descurajeze adversarul, realizând o puternică presiune psihologică și militară, o angajare limitată, prin lovirea punctelor vulnerabile și a centrilor vitali, iar în scurt timp, să-l facă pe acesta să capituleze.
Forța Aliată (Iugoslavia, 1999) si-a demonstrat puterea prin manevre subtile, rod al inteligenței în concepție și execuție, cu scopul de a genera superioritate tactică și de manevră, pe anumite direcții, astfel ca, la momentul oportun, adversarul să fie lovit necruțător, iar inițiativa strategică să fie cucerită și menținută.
Reacția celui slab, de asemenea de tip asimetric, a fost tot un test de inteligență, în condițiile în care superioritatea tehnologică a adversarului era covârșitoare. Gherila însăși, ca produs al strategiei asimetrice, utilizată intens, după 1 mai 2003, de forțele fidele fostului dictator irakian, în lupta cu trupele americane, dă un răspuns neconvențional, pe grupuri mici, zi și noapte, acestora, provocând sistematic pierderi umane.
Un alt tip de conflict este și războiul psihologic, veritabil război al inteligențelor, care practică manipularea informației, dezinformarea, intoxicarea informațională, ducând la destabilizarea psihică, influențarea și descurajarea adversarului.
Oricare ar fi tipul de confruntare asimetrică, superioritatea gândirii strategice maximizează avantajele și minimizează dezavantajele, exploatează slăbiciunile adversarilor, evită sau realizează surprinderea . Fie că este vorba de asimetria pozitivă (caracteristică celor puternici), fie de cea negativă (proprie celor slabi), concepția operațiilor sau acțiunilor de luptă mizează pe inteligență, pentru a realiza supunerea adversarului.
1.3.2. Conflictele inteligente ale viitorului
Imprevizibilele provocări ale actualului secol conferă fenomenului război o fizionomie, un conținut, forme, procedee și mijloace noi de ducere. Din această perspectivă, teoria și arta militară au obligația să adopte o viziune inedită în proiecția structurilor și misiunilor, în organizarea, planificarea și desfășurarea operațiilor. Ea va fi racordată la coordonatele teoretice ale preconizatei revoluții în problemele militare(RMA), provocată, în opinia celor mai mulți specialiști ai războiului, de aplicarea tehnologiilor high tech și ale unei noi doctrine în organizarea și executarea operațiilor militare, în spațiul managementului informațiilor, al senzorilor de detecție la distanță, al automatizării integrale a legăturii senzor – trăgător, al preciziei loviturilor etc.
Nu este lipsită de însemnătate nici opinia că războiul se va plasa la granița inferioară a confruntării armate, duse de dictatori și forțe paramilitare, brutal și limitat, cel mai adesea în spațiul urban. În rândul teoreticienilor războiului domnește convingerea că o nouă cultură tehnică militară va opera schimbări radicale în dialectica spațiului, timpului, distanței, vitezei și altor parametri ai luptei. Mare parte din practicile militare tradiționale vor fi abandonate, păstrându-se ceea ce este viabil și se conexează perfect la strategia noilor confruntări. Forma cea mai uzitată de conflict armat va fi, estimăm, cea a războiului informațional, tot mai multe state creându-și sau dezvoltându-și capacitățile necesare ducerii unui astfel de război.
Operațional, conflictele militare din perioadele imediat următoare vor conserva,tendința actuală de a-l obliga pe inamic să cedeze cât mai repede, folosind o forță ușor desfășurabilă, mobilă, puțin vulnerabilă și având o mare autonomie, capabilă să dea lovituri de precizie în adâncime, împotriva centrelor de greutate operative și strategice ale adversarului. Principala obțiune a acestor operații o reprezintă pierderile umane și materiale colaterale minime.
Operațiile decisive rapide,vor fi întrebuințate pe larg în viitoarele confruntări armate, iar ideea angajamentului de precizie nu va fi părăsită, pentru că produce efecte operaționale la obiective limitate, mai ales dacă are loc o digitalizare integrală a forțelor.
Pentru păstrarea viabilității tuturor forțelor, se va realiza o protecție cât mai completă a lor, asigurându-se, în acest fel, o superioritate în toate dimensiunile, mai ales aeriană și spațială. Chiar dacă unele armate consideră că părăsirea concepției tradiționale a luptei în teren este o eroare, utilizarea operațiilor aeriene are mai mulți sorți de izbândă, pentru că, evitând contactul cu adversarul, diminuează sensibil pierderile umane.
Câmpul cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare flexibilitate, robustețe și viabilitate operațională, elementele conceptului strategic de "război bazat pe rețea"(RBR), unde forța se va structura pe principiul joint, inclus în documentele de orizont mediu și îndepărtat, RBR va transforma informația în factor de putere, va mări capacitatea de răspuns și precizia de angajare a forței. Pe de altă parte, va asimila în viteză toate inovațiile conceptuale și tehnologice din domeniul militar.
Este clar că această „schimbare impresionantă în cultura instituției militare", cum o numește Ivan Oelrich, cercetător principal în Federația oamenilor de știință americani, care definește ultimele dezvoltări în domeniu, va aduce modificări formidabile în spațiul războiului, iar adaptarea la ele nu va fi deloc ușoară. Aceasta pentru că, până la urmă, RBR nu este o problemă de tehnologie, cum s-ar crede, ci una organizațională, de a asigura o integrare totală în rețea a tehnologiei, o interoperabilitate deplină. Iar acest proces complicat din viitor trebuie început acum.
1.3.3. Noile tehnologii și modul de ducere a războiului
Avansul tehnologic va influența hotărâtor evoluția conflictelor armate. Noile generații de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare și lovire, tehnicile și tehnologiile războiului informațional și psihologic vor fi folosite masiv în operație și luptă.
Forțele Terestre americane, de exemplu, prevăd investiții importante pentru transformarea lor într-o viitoare forță capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI, cu un element expediționar joint . Fonduri mari sunt repartizate pentru realizarea unui sistem de luptă multifuncțional, multimisiune, reconfigurabil, dar și a sistemului tactic de comunicații digitale, care va forma baza capabilităților forței viitorului. Pe baza noilor tehnologii, va avea loc restructurarea Forțelor Terestre, creându-se o forță modulară, joint, expediționară, relevantă și suplă.
Gradul de introducere in domeniul militar al noilor tehnologii va influența masiv soarta conflictelor.Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de coaliție de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie și de capabilitățile de război aerian. Puterea strategica nu s-a măsurat în număr de unități, arme și militari, ci în calitatea armelor, a forței în ansamblu. La fel cum primul război din Golf a fost câmpul de afirmare a unor noi tactici, tehnologii și metode de instruire, unde operațiile terestre au fost de tip joint, au dezvoltat capabilități superioare tip C4I / BM, un nou ritm al luptei 24 de ore din 24 etc.
Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spațiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe și performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializați, acțiuni complexe, desfășurate pe coordonate strategice și tactice diferite de cele actuale,cu consumuri de materiale cat mai mici si cu efecte mai mari. Complexitatea și capabilitatea forței sunt necunoscute asupra cărora meditează încă de pe acum specialiștii militari, pentru a nu fi găsiți descoperiți la examenul conflictelor viitorului. Aceasta, deoarece inovația tehnologică are drept obiectiv și scop sporirea capabilității forței. Iar capabilitățile luptei moderne sunt influențate, cum apreciază analiștii conflictelor recente, de relativul echilibru tehnologic.
Aceiași analiști confirmă că deși pregătirea și tacticile includ diverse forme de superioritate tehnică în sinergia luptei, în vreme ce situațiile în care instruirea și tacticile sunt inadecvate au urmări grave în rezultatul operației (luptei), cu toate că se dispune de superioritate tehnică.
Deși dezvoltarea de succes pe aliniamentele oricărui conflict se lovește de truisme evidente, este clar că războiul viitorului nu poate ocoli nevoia de: sustenabilitate continuă și suficientă, mentenanță bună, mobilitate maximă, capabilități de manevră, suport logistic, service și de luptă corespunzător, înalt grad de operativitate, superioritate tehnologică pe spațiile critice ale armelor ș.a.m.d., obiective permanente ale cercetării științifice și tehnologice militare. Preocupările armatei americane de creare a capabilităților secolului XXI se extind asupra tuturor categoriilor de forțe armate, șefii cei mai înalți ai Forțelor Terestre, și nu numai ei, recunoscând că inițiativa "De la forța actuală spre cea a viitorului" este mai mult decât o accelerare a tehnologiei viitorului,este o necesitate spre a fi utilizată în forțele de astăzi.
Noile cuceriri tehnologice fac ca acțiunile militare să aibă, azi, dar probabil și în viitor, o mare amploare în timp și spațiu, forțe și mijloace specializate, caracter întrunit, intensitate și complexitate sporite, schimbări bruște ale situațiilor la toate nivelurile, să fie duse în toate mediile, deosebit de manevrier, cu o mare diversitate de procedee tactice, în special la flancuri, în intervale și în adâncimea dispozitivului inamicului, rapid și în condiții variate de teren, timp și vreme.
Sunt de remarcat amploarea pe care o au componentele cosmice ale conducerii si tehnicii in scopurile operațiilor, accentuarea caracterului decisiv al confruntării, sincronizarea și integrarea acțiunilor de luptă.
Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acțiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale și neletale, a explozivilor, dar posibil și a generației a treia de arme nucleare.
1.3.3. Spațiul de luptă integrat și diseminarea tehnologiilor
Deși până la ora actuală utilizarea armelor nucleare este puțin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricație a acestora către organizațiile teroriste și dictaturi, pe filiera statelor din „Axa răului", creează riscuri grave la adresa SUA și a celorlalți membri ai coaliției antiteroriste. Astfel a apărut preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului național (NMD),dar și al spațiului NATO. Noul sistem, care, pe plan tehnologic,aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliți și radare) sau pentru capacități specifice (comunicații, dirijare, infraroșu), duce războiul în spațiul extraatmosferic.
Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea de detectare a obiectivelor, efectul și precizia la țintă, capacitatea de influențare a moralului, stării de spirit și comportamentului individual și colectiv al adversarului, prin creșterea posibilităților de acțiune psihologică, de manipulare a informației, culturii, tradițiilor, mentalităților, intereselor etc. Efectul armelor moderne va fi crearea asupra combatanților a unei mari presiuni psihologice. Caracterul imprevizibil al acțiunilor va induce în rândul populației o stare de teamă, groază, insecuritate continuă. Aceasta va fi urmarea folosirii forței și amenințării cu forța de către elementele teroriste, în rândul populației pașnice, a atentatelor sau acțiunilor punitive, cu morți și răniți numeroși, intens mediatizate pe cale scrisă sau audiovizuală.
Conectarea luptătorilor la disponibilitățile RBR, proces aflat în plină desfășurare în armata americană, realizează, practic, integrarea oamenilor și a sistemelor de arme în întregul numit război, schimbând fundamental modul de ducere a luptei. Pentru Forțele Aeriene ale SUA, de exemplu, sistemul TBMCS C2 Air Combat, produs de Compania Lockheed Martin, din noiembrie 2002, furnizează o structură de comandă mai fiabilă și ușurează urmărirea și atacarea țintelor. De oriunde, la un laptop, un pilot poate solicita și primi informații de la avioane de recunoaștere, conduce misiuni, organiza atacuri aeriene .
În spațiul de luptă integrat, elementul cel mai important pentru structurile joint care duc RBR este realizarea interoperabilității în tehnologia informației, obiectiv greu de atins la nivelurile operaționale ale coaliției și ale forțelor care acționează întrunit.
1.3.4. Tendințe ale tehnologiei și artei militare
Dezvoltarea științelor și tehnologiilor in diferite domenii a dus la găsirea de noi soluții in conflictele armate.Astfel știința este dirijată, indiscutabil, de factorul politic. În același timp, însă, tehnologia militară influențează politica și arta militară. Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice, care introduc a patra dimensiune în spațiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din domeniul militar sunt perfecționări tehnologice ale științelor naturii (cibernetica, fizica modernă, chimia, matematica etc.), specialiștii străini constatând că circa 400 de tehnologii au dublă folosință, în domeniile civil și militar. În prezent, mai ales în sfera aero-spațială, capacitatea tehnologică civilă revoluționează tehnologia militară.
Tehnologia informațională, care stă la baza conceptului de RBR, provine integral din activitățile industriale.
Specialiștii străini consideră că în implementarea și folosirea tehnologiei militare a viitorului război se vor produce numeroase schimbări. Acestea vor avea consecințe importante în apărare.
Domeniile de schimbare vor fi:
a) doctrinele, conceptele, operația, conducerea;
b) instruirea și educarea militarilor profesioniști;
c) achizițiile tehnice pentru a performa misiunile;
d) designul sistemelor;
e) problemele organizaționale.
Criteriul de promovare a schimbărilor în tehnică va cuprinde: eficacitatea, performanțele militare, operaționale, manevrabilitatea etc., dar și simplitatea, robustețea și capacitatea de protecție și de a încorpora noua tehnologie, pentru că aceasta din urmă înseamnă ascendent moral și tehnic, standarde înalte, superioritate.
Războiul din 1991 din Golf a fost primul conflict în care tehnologiile informației, avioanelor invizibile și muniției inteligente au început să fie utilizate, ca multiplicatori de forță, făcând tranziția la Războiul celui de-al treilea Val. În viziune românească, cuplul senzori-muniție inteligentă va influența decisiv acțiunile de luptă desfășurate potrivit conceptului Luptei Întrunite de Înaltă Tehnicitate, ce ar presupune structuri de cercetare mai numeroase și mult mai specializate, capabile să folosească sisteme multisenzor, ieșirea din dotare a tancului, renunțarea la acțiunile de luptă de străpungere a apărării adverse și apoi la manevrarea acestuia, optându-se pentru lovirea de la distanță, atacul simultan în adâncime cu interpoziționarea forțelor, angajarea apropiată și selectivă . Supravegherea în toate mediile va beneficia de o gamă foarte largă de senzori, care vor urma un proces continuu de miniaturizare. Toate tipurile de muniție inteligentă (racheta de croazieră, muniția multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniția de tip "hoinar" cu dirijare semiactivă prin laser sau bomba inteligentă de aruncător etc.) vor spori puterea de lovire, precizia și capabilitatea structurilor luptătoare.
În plan conceptual, este evident că, în fața vulnerabilităților asimetrice, își va dovedi viabilitatea și eficiența combinarea inteligentă a conceptelor operaționale și a capabilităților, a tehnologiilor vechi cu cele noi, a diferitelor forme de organizare. Forțele întrunite vor duce operații într-o manieră separabilă și dispersată, în mediu cu accesul admis, restricționat și interzis, rapide, cu capacitate letală și de manevră mărite . Viitorul strategiei evazive se va sprijini pe inutilitatea marilor bătălii, pe utilizarea limitată și selectivă a forței în asimetria negativă, pe diplomația preventivă și gestionarea crizelor.
"Războiul prin forța creierului", inventat cu un deceniu înainte de primul război din Golf, nu va fi înlocuit prea curând cu altceva de aceeași profunzime tehnologică și tărie ideatică. O asemenea revoluționare a gândirii militare, coroborată cu tehnologiile noului val, este puțin probabil să se producă în deceniile următoare. Scenariile de război ale superputerii și marilor puteri ale mapamondului sunt în prezent variații simple ale unui cadru teoretic și informațional deja conturat, pe un fond tehnologic în continuă mișcare și transformare. Devenirea viitoare din spațiul conflictului armat pare azi destul de ambiguă, tocmai pentru că ultimele achiziții din domeniu au o perenitate de aplicare mult mai evidentă. Se pot însă predicționa schimbări cu un grad mai mare sau mai mic de abatere de la nivelul actual de dezvoltare al domeniului, în perimetrul:
sistemului de management al conflictului;
senzorilor și shooter-ilor;
revoluției în domeniul militar (RMA);
asimetriei războiului;
proliferării armelor și tehnologiilor viitorului.
Se estimează, totodată, că ar putea să apară elemente noi în domeniile: arme neletale, tehnologii și tehnici nedistructive, arme psihotronice, război virtual, război cosmic. În orice caz, înnoirile în strategia viitorului război vor fi provocate de înnoirile în tehnologia militară, mijloacele cu care vor fi duse acțiunile de luptă, operațiile.
I.3.5. Dominanta tehnologiei informaționale
În viitorul război, dominanta o va forma confruntarea informațională . Conducerea se va face de la mare distanță. Operațiunile vor fi rapide, duse de formațiuni relativ mici, constituite din profesioniști, înzestrați cu mijloace inteligente, performante, poliacționale. Confruntarea armată va fi caracterizată printr-o asimetrie marcată de informații, cunoștințe și capacități de operaționalizare. În genere, violența va fi mascată în nonviolență, iar agresiunea instrumentată nonviolent . Sfera principală în care se va desfășura războiul viitorului va fi cea politico-economică, în strânsă legătură cu fenomenul de globalizare și mondializare, de control și gestionare a materiilor prime strategice ș.a.m.d. În formă asimetrică, războiul va cumula asimetrii doctrinare și asimetrii tehnice și tehnologice. Dacă privim spre ultimul conflict, cel din Irak, constatăm că tehnologiile informaționale de vârf sunt cuplate aici cu componentele energetice ale războiului, lucru ce se va întâmpla și în confruntările viitoare, cu un accent mai acut pe tehnologia noului mileniu. Indiscutabil însă că acțiunile energetice hotărâtoare, mobilitatea, suplețea și mai ales precizia vor fi îmbinate cu tehnicile și metodele războiului informațional, într-o configurare și dinamică extrem de inteligentă și alertă.
După recentul război din Irak, care poate fi apreciat ca prima confruntare majoră din era informaticii, războiul inteligent, războiul informațional, războiul limitat, desfășurat chirurgical și bazat pe dominanta IT, va fi confruntarea de bază aviitorului. Acesta va fi integrat, folosind tehnologii inteligente, senzori de informație performanți, sisteme de comandă și control ultraperfecționate, pe un suport de rețea orizontal, foarte complex – de la rețeaua telefonică la Internet, via imaginea tv – în care toate elementele sistemului au acces la informație și la decizie în timp real sau chiar cu anticipație. Categoriile de forțe, în viitorul război, vor conta nu ca entități, ci ca modalități administrative și profesionale de pregătire a forței desfășurabileîn teatru.
Datorită asimetriei, diferențele de tehnică și tehnologie militară se vor perpetua în războaiele de mâine, între clasic și ultramodern fiind discrepanțe foarte mari. Specificul acțiunilor militare va fi dat de lovirea din aer a obiectivelor vitale, combinarea acțiunilor punctiforme cu cele de uzură, succesiunea paralizantă și continuitatea acțiunilor strategice în toate mediile. Pe determinanta tehnologie militară, armele "soft" ar putea produce noi transformări în modul de ducere a războiului, în plan spațial, temporal și acțional. Cea mai mare intensitate a acțiunilor se va afla în spațiul sistemelor C4 I ale conducerii.
Accesul restrictiv la domeniul high tech înclină balanța victoriei invariabil de partea posesorului de tehnologie militară de vârf, care aparține noului mileniu, dar se confruntă, disproporționat, cu armele și armatele vechiului mileniu.
Ideea că "cine stăpânește spațiul circumterestru domnește peste Pământ" este logica evidentă ce explică recentele declarații făcute de americani și ruși că vor relua odiseea spațială, instalând baze spațiale pe Lună și trimițând oameni spre Marte. Cucerirea "pașnică" a Cosmosului are în ea o latură militară bine disimulată, care, în loc să îndepărteze conflictul în spațiu, îl face și mai stăpân peste noi. Însă, chiar dacă "războiul viitorului va fi ca în poveștile de science fiction de azi" , dominanta IT va fi, în conflictele reale sau virtuale, atunci, ca și acum, omniprezentă, omnipotentă, deci hotărâtoare.
I.3.6. Imaginea tancului viitorului
Arma de bază a oricărui tanc modern este un tunul. Tunurile de pe tancuri au avput si au printre cele mai mari calibre folosite de artileria terestră. Deși calibrul tunului de pe tanc nu s-a schimbat substanțial de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, tunurile moderne sunt tehnologic superioare.
Ca răspuns la pericolul rachetelor anti-tanc dirijate, s-a trecut de la mărirea grosimii blindajului la îmbunătățirea tehnologiei blindajului. Tancurile moderne au fost dotate cu sisteme de apărare anti-rachetă care reușesc să detoneze focosul rachetei, cu câțiva metri înainte ca acesta să lovească tancul.
În mod normal, tancurile sunt dotate cu armament pentru lupta împotriva infanteriei sau țintelor unde folosirea tunului este inadecvată. Calibrul mitralierelor depinde de țara de producere a tancului, acesta oscilând între 7,62 mm și 20 mm. Sistemele de ochire au devenit tot mai complexe asistate de computere tot mai performante.
Designul tancului viitorului va arăta precum tancul rusesc T-95 și cel american MC’s, consideră tot mai mulți experți militari. Vor fi fără turele comandate manual, cu echipajul într-un singur compartiment al cutiei blindate, de unde ei pot manevra turela de la distanță.
Sistemul de incarcare-descarcare poate trage muniția mai rapid și într-o cantitate mai mare decât un încărcător uman, la fel și depozitarea muniției se poate face mult mai eficient, de vreme ce nu este nevoie de spațiu pentru echipaj în turelă. Deoarece echipajul este într-un singur spațiu din cutia blindată, dimensiunea și masa tancului pot fi reduse.
Proiectele constructive cu materiale compozite și șasiuri ușoare pot, de asemenea, reduce greutatea tancului care vor îmbunătăți desfășurarea forțelor și logistica. A mai rămas, se pare, destul de puțin până când tancul „invizibil“ își va face simțită prezența pe câmpul de luptă.
CAPITOLUL II. MANEVRA ÎN OPERAȚIILE DE LUPTĂ ALE SUBUNITĂȚILOR DE TANCURI
II.1. Manevra –generalități
Doctrina asigură cadrul general pentru rezolvarea problemelor câmpului de luptă. Liderul militar trebuie să înțeleagă, de asemenea, rolurile subordonate ale subsistemelor doctrinei: ale tacticilor, tehnicilor și procedurilor. A înțelege ce sunt acestea și cum pot fi folosite permite comandantului să fie imaginativ, creativ și curajos. Puterea de luptă maximă a forțelor terestre în operație se realizează prin integrarea tuturor tipurilor de forțe din compunere, într-un tot unitar, în cadrul unor grupări interarme, intercategorii de forțe sau multinaționale.
Forțele Terestre cuprind următoarele tipuri de forțe:
a) forțe luptătoare, din care fac parte: unitățile blindate (mecanizate, de tancuri, de vânători de munte); unitățile fără blindate (de infanterie, de vânători de munte, de parașutiști (aeropurtate) și de forțe speciale;
b) forțe de sprijin de luptă (unități de artilerie; de artilerie și rachete anti¬blindate; de artilerie și rachete antiaeriene; de geniu; de război electronic; de apărare nucleară, biologică și chimică – NBC; de cercetare; de comunicații și informatică; de poliție militară).
c) forțe de sprijin logistic (unități de aprovizionare și transport, de mentenanță, medicale, sanitar-veterinare, de comenduire și îndrumare a circulației, bancare de campanie).
Misiunile generale ale forțelor sunt stabilite în strânsă concordanță cu posibilitățile tehnico-tactice ale armamentului, tehnicii și echipamentului pe care îl au în dotare. În funcție de tipul și forma operației, precum și de condițiile concrete ale acesteia, comandantul trebuie să cunoască și să exploateze la maximum posibilitățile diferitelor tipuri de unități din subordine.
De regulă, în scopul integrării și întrebuințării adecvate a unităților din compunerea forțelor luptătoare, comandantul le întărește sau nu, după caz, cu unități din forțele de sprijin de luptă și din cele logistice și le grupează (în funcție de eșalon și condițiile concrete) în gruparea de angajare (forțe de angajare imediată și forțe de angajare ulterioară) sau în rezervă.
Fiecare din aceste grupări de forțe are, în principal, o destinație și misiuni generale bine delimitate, de care comandantul trebuie să țină cont la stabilirea misiunilor concrete ale unităților luptătoare din subordine.
Puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală a unei structuri tactice de a acționa și îndeplini misiunea de luptă primită.
Mai pe larg, puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea unei forțe în orice moment de a obține rezultate în dezvoltarea unei misiuni specifice asupra unui anumit inamic, într-un mediu specific de luptă.
Deci, puterea de luptă este agentul de acțiune cu care o forță poate obține scopul, conducând lupta la un rezultat dorit. Energia, în forma de funcții de luptă, este aplicată de fiecare parte propriilor forțe pentru îndeplinirea misiunilor și eliminarea (reducerea) în mod simultan, a opoziției adversarului.
Manevra determină creșterea puterii de luptă prin avantajul pozițional obținut ca urmare a dispunerii forțelor în punctele decisive pentru executarea sau amenințarea cu executarea focului prin ochire directă sau din poziții de tragere acoperite, masarea efectelor acțiunilor proprii, realizarea surprinderii, șocului psihologic și prezenței fizice și pentru obținerea dominației morale asupra inamicului. O manevră reușită cere din partea comandanților atât anticipare și agilitate mentală, cât și o îmbinare judicioasă a mișcării cu puterea de lovire și protecția forțelor care o execută.
Creșterea puterii de luptă proprii se poate obține și fără deplasare, prin obligarea inamicului de a intra într-o poziție dezavantajantă, efectul fiind similar celui obținut prin manevră. Deplasarea și dispunerea unităților pe timpul dislocării acestora în zona de responsabilitate, înaintea declanșării operației, reprezintă elemente de manevră dacă, prin acestea, se obține un avantaj pozițional și se poate influența rezultatul final al operației.
Prin manevră, comandantul pune în mod continuu probleme inamicului, făcând ineficiente reacțiile acestuia și determinându-i înfrângerea. Obținute doar prin manevră, avantajul pozițional și tăria, date de prezența fizică a componentei terestre a forțelor armate, sunt unice și nu pot fi substituite cu alte elemente.
De asemenea, caracterul dinamic al luptei de întâlnire este determinat de numeroși factori, un rol hotărâtor revenind manevrei de forțe și mijloace. Ea trebuie sa fie simplă în concepție, să se execute cu rapiditate și prin surprindere.
2.2. Teorii despre manevră
Teoria manevrei a fost utilizată în ofensiva germană din 1918 și, mai recent, în operațiunea "Furtună în deșert". În fiecare dintre aceste cazuri, forțele învingătoare s-au deplasat pe poziții avantajoase în raport cu inamicul, pentru a-i da lovitura decisivă. Puterea împotriva slăbiciunii. Distrugerea totală reprezinta opusul înfrângerii. Victoria a costat multe vieți și echipament pentru ambele părți.
Există mai multe teorii asupra manevrei.
Prima teorie este a fost introdusă de colonelul John Boyd. O întrebare importantă la finalul luptelor de manevră este: "De ce au avut succes?". Col. John Boyd a reușit să stabilească de ce piloții americani au realizat o rată a victoriilor de 10:1 împotriva piloților nord-coreeni și chinezi,cu toate că ei au luptat pe avioane F-86, inferioare celor ale pilotilor nord coreeni MIG-15. Boyd a concluzionat că lupta era un concurs al timpului. Părțile opuse trebuiau să se măsoare prin ciclul deciziei, cel mai rapid putea dicta regulile luptei și astfel câștiga. Ciclul luării deciziei a fost intitulat ciclul Boyd și este compus din: observare, orientare, decizie și acțiune, fiind numită și bucla OODA. Conflictul începe cu observarea proprie a terenului și a inamicului. Pe baza observării se face orientarea și se face un plan mental asupra situației. Apoi se ia decizia privind modul de acțiune.
Pentru a depăși inamicul în "OODA", trebuie să pătrunzi în ciclul deciziei acestuia. Dacă ajungi la locul acțiunii inaintea inamicului, îi poți modifica posibilitatea de observare, făcându-i astfel decizia irelevantă și sprijinită pe informații depășite. Un oponent care își are inamicul în propriul ciclu al deciziei va avea de înfruntat prea multe opțiuni și poate intra în panică sau poate fi surprins în activitate.
Pentru a realiza aceasta, teoreticianul războiului de manevră trebuie să accepte un mai mare grad de confuzie și dezordine. El trebuie să descentralizeze și să fie capabil să acționeze cu informații incomplete. Ritmul înalt va realiza de fapt confuzie și panică la punerea în practică. Herman Balk a susținut că un comandant nu trebuie să se sprijine pe liste de sarcini, el trebuie să fie în măsură să "citească" câmpul de luptă. Acesta trebuie să sesizeze punctele slabe ale inamicului și să exploateze rapid aceste slăbiciuni. Nu trebuie să existe scheme rigide, iar comandantul nu trebuie să facă același lucru de două ori. Acest aspect al războiului manevrier pune în valoare comanda ca artă și nu ca știință.
Liddell Hart a prezentat un al doilea model util pentru teoria manevrei. El a utilizat modelul torentului ca exemplu. Apa care curge la vale va veni din ce în ce mai iute până va întâlni o piedică în calea sa. Ajungând la obstacol, va curge în jurul acestuia căutând o gaură sau un punct mai slab. Va începe apoi să se învârtească în jurul punctului slab până îl va depăși. Apoi apa va începe să curgă din ce în ce mai rapid, de vreme ce curentul este dirijat spre punctul slab. Fisura se va lărgi pe măsură ce apa va pătrunde. Acesta este modelul războiului manevrier modern, cu blindate. Se va căuta punctul slab, se va penetra, ancora de acesta și lărgi punctul pătrunderii și se va continua în adâncime.
A treia teorie este cea a școlii britanice, prin "transformarea" câmpului de luptă într-un spațiu cu suprafețe și goluri. Pentru a ataca o suprafață, se va concentra asupra punctelor tari ale inamicului. O pungă de foc sau o zonă de contact este o suprafață și trebuie să fie evitată ca fiind un punct forte al inamicului. O limită între subunități sau un flanc descoperit este un gol și o slăbiciune ce trebuie exploatată.
Pentru a ataca golurile, se va utiliza apropierea indirectă de inamic. Se va analiza unde nu se află acesta și unde a acceptat riscurile și se va concentra asupra acelui loc. Golurile pot fi create, dar este preferabil să găsești unele deja existente.
Pentru a găsi aceste goluri trebuie să ne bazăm pe informații, pentru a ne retrage forțele, și nu pe comandă pentru a le împinge înainte. Subunitățile de recunoaștere și supraveghere primesc, în general, instrucțiuni asupra a ceea ce trebuie să urmărească, precum și o zonă de acțiune, iar acestea umăresc golurile pentru a putea fi exploatate de forțele din adâncime. Dacă nu există un punct slab, va trebui creat unul, în cel mai sensibil punct ce poate fi găsit, utilizând infiltrarea. Aceasta reprezintă o pătrundere cu subunități mici prin copleșire, atac și exploatare. După ce a fost creat golul, forțele din spate pătrund și avansează ca un torent.
Un alt mod de a realiza un gol sunt atacurile de sprijin, care distrug puterea de luptă de la punctul actual al atacului principal. Inducerea în eroare și alte mijloace pot fi utilizate deoarece pot determina inamicul să-și retragă puterea de luptă din golul propus a fi realizat. Costul atacului golurilor îl reprezintă pericolul comandantului de a pierde contactul cu forțele sale pentru o perioadă de timp. Pentru a trece printr-un gol, forțele trebuie să atace și să se înlocuiască unele pe altele. O parte din forțe vor continua pătrunderea, în timp ce altele vor angaja flancurile nou expuse.
A patra teorie este oferită de școala germană . Germanii folosesc termenul "schwerpunkt" (punct decisiv). Acesta se află acolo unde sau când sau ce acțiune trebuie materializată pentru a impune o decizie. Punctul decisiv este o concentrare asupra ordinului misiunii și coincide cu golurile identificate sau anticipate. Toate forțele vor fi concentrate aici sau vor sprijini acțiunile aici.
După cum s-a văzut, acțiunile în goluri vor fi purtate probabil de subunități mici, iar succesul acestora va fi exploatat succesiv de subunități mai mari. Pentru a se concentra asupra forței, direcția de atac trebuie să fie proiectată și analizată. Toate celelalte subunități și eforturi vor sprijini reușita efortului principal. Acțiunile vor fi irelevante dacă nu sprijină efortul principal. Efortul principal este precizat la toate nivelurile și toate subunitățile trebuie să cunoască acest "schwerpunkt". Mai mult decât atât, toți trebuie să sprijine efortul principal. La nivel tactic se concentrează asupra unui punct slab, un gol, și asupra unei zone în care inamicul se așteaptă mai puțin. Efortul principal nu trebuie niciodată să fie surprins. Acesta oferă comandantului viteză, ritm și fluiditate și previne dispersarea puterii de luptă asupra unor eforturi secundare nefolositoare. Întreaga forță trebuie concentrată.
Obiectivul este o altă piatră de temelie a războiului manevrier, iar definiția sa în principiile războiului este adecvată explicării importanței sale. Nicio luptă nu poate să nu aibă obiectiv.
Atacul armat poate fi îndreptat împotriva frontului, flancului sau spatelui și poate fi executat de pe uscat, din aer, de pe mare sau combinat. Alegerea unei forme specifice de manevră este influențată de scop, misiune, inamic, teren, climă, forțe la dispoziție, nivel de comandă, timp și spațiu. Formele de manevră ofensive sunt:
frontală;
străpungerea (pătrunderea);
învăluirea;
manevra de întoarcere;
infiltrarea.
Teoria manevrei în școala sovietică este a cincea teorie. Punctul de vedere al rușilor în ceea ce privește manevra este asemănător cu cel al statelor occidentale, dar cu câteva excepții semnificative. Manevra este văzută ca o mișcare organizată a trupelor în timpul luptei pentru a obține o poziție avantajoasă în raport cu inamicul. Manevra singură, nu atinge scopul general. Doctrina de tip sovietic presupune că succesul este posibil prin câștigarea luptei bazată pe lovituri cu rază lungă.
Soluția în lupta cu lovituri de adâncime este exploatarea cercetării de artilerie și a cercetării mijloacelor de foc. Sistemul de manevră sovietic are patru forme de bază: învăluirea apropiată, învăluirea în adâncime, dubla învăluire și retragerea.
In războaiele trecute, pe plan strategic s-a aplicat cu frecventa mai mare lovitura frontala, mai rar manevra de invaluire si foarte rar manevra de intoarcere. Astfel, se pot aminti:
– lovitura frontala intrebuintata in bataliile de la Marathon-490 i.Ch., Nicopole – 1396, Selimbar – 1599, Marasesti – 1917, Oder – 1945;
– manevra de invaluire aplicata in bataliile de la Rovine – 1395; Vaslui – 1475, Calugareni – 1595; in operatiile de la Flamanda – 1916, Stalingrad – 1942, Debretin 1944, Ruhr – 1945;
– manevra de intoarcere folosita in operatiile de la Praga – 1945, din Manciuria – 1945.
În răzoaiele trecute s-a executat adeseori si a fost specifică țării noastre, care era des atacata simultan din mai multe parți sau aproape în același timp, manevra pe directii interioare (sau din pozitie centrala). Stefan cel Mare și Mihai Viteazul – 1594/1595 sunt cei doi domnitori români care au aplicat deseori această manevră.
Manevra pe directii exterioare se aplica, de regula, in operatiile strategice ofensive si consta din actiunea, pe cat posibil concomitenta, a unor grupari strategice separate, pe directii care converg spre obiective de importanta strategica din dispozitivul adversarului. Astfel, Mihai Viteazul a aplicat aceasta manevra in campania din toamna anului 1599, iar Puterile Centrale au adoptat-o in 1916 pe frontul roman.
Pregătirea și executarea manevrei, indiferent de nivelurile luptei armate, necesită prevedere, decizie, inițiativă și asumarea riscului necesar calculat în ce privește punctele de efort, obiectivele, structura grupărilor de forțe și sprijinul logistic. Acestea impun ca o necesitate vitală cunoașterea factorilor de succes ai manevrei cum ar fi: pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară; rapiditatea în execuție; operativitatea declanșării ei; disponibilitatea manevrieră a trupelor; executarea ei în secret. Pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară presupun includerea acesteia în planul de acțiune, elaborarea în cadrul misiunilor și a elementelor specifice privind executarea manevrei, organizarea și menținerea cooperării având la bază ideea de manevră și nu în ultimul rând, subsumarea efortului forțelor și mijloacelor participante pentru realizarea scopurilor propuse.
Rapiditatea în execuție presupune o înaltă capacitate de deplasare a forțelor și mijloacelor, a focului și a barajelor și chiar a resurselor (economice, informaționale, financiare, umane etc.). Acest factor conduce la realizarea surprinderii, apărând în fața agresorului o componentă acțională mereu potențată, capabilă să deturneze evoluția situației de la parametrii anterior calculați în cadrul comandamentelor forțelor agresoare. Asumarea riscului în sporirea ritmului de execuție a manevrei,menținut desigur în limite rezonabile, poate pune inamicul în imposibili-tatea ripostei sau diminuarea evidentă a acesteia.
Oportunitatea manevrei constă în executarea acesteia la momentul potrivit, adică atunci când analiza factorilor situației conduce la ideea reușitei depline a acțiunii preconizate. Acest factor este legat desigur de timp, care poate fi anticipat prin măsurile și acțiunile anterior proiectate, sau poate fi și rodul unei schimbări bruște a situației. (Un dezechilibru al unui sistem vital al inamicului, poate crea situația devansării momentului executării manevrei).
Disponibilitatea manevrieră a trupelor este dată de capacitatea de manevra a trupelor a cărei valoare se asigură din timp prin măsuri și acțiuni organizatorice și de pregătire multilaterală a trupelor pentru a răspunde la solicitările maxime ale câmpului de luptă. Capacitatea de manevră exprimă "gradul de mobilitate a trupelor pe câmpul de luptă, posibilitățile lor de a întreprinde acțiuni manevriere, rapide și ingenioase". Ea depinde de înzestrarea trupelor cu mijloace de deplasare moderne, cu armament și tehnică de luptă performante, de starea tehnică a acestora, de gradul de antrenament și de nivelul pregătirii coman-danților, statelor majore și trupelor, de condițiile de o ridicată capacitate de manevră presupune o logistică asigurată în limitele maxim – necesare atât în pregătirea manevrei cât și pe timpul executării acesteia.
Executarea manevrei în secret presupune protecția tuturor datelor și informațiilor cu privire la pregătirea și executarea manevrei. Aceasta va fi posibilă prin angajarea tuturor factorilor, cu răspunderi directe în executarea manevrei în proiectarea și aplicarea unui ansamblu de măsuri și acțiuni organizatorice, informaționale și tehnice care să nu permită inamicului să descopere forma de manevră, gruparea destinată pentru executarea acesteia, locul și timpul de desfășurare, scopul (obiectivul) urmărit, sprijinul altor forțe acordat grupării de manevră etc.
Există desigur și alți factori care influențează manevra. Ne-am oprit însă la cei mai reprezentativi, considerând că analiza lor ar putea permite accesul rapid la evidențierea altora, cu implicații mai mult sau mai puțin semnificative în pregătirea și executarea manevrei.
2.3. Conceptul de manevră
Concluziile și învățămintele desprinse în urma desfășurării unor conflicte militare de mai mare sau mai mică intensitate și arie de cuprindere, au condus la noi evaluări și aprecieri cu privire la modalitățile acționale, la ponderea unor forme și procedee de luptă precum și la utilizarea manevrei în toate mediile de confruntare. Specialiștii militari, și nu numai aceștia, acordă spații mari în literatura de specialitate,analizând și reanalizând manevra, ca un ansamblu de acțiuni șicombinații, care conduc la eficientizarea luptei, cât și ca modalitate de suplinire a unei inferiorități temporale și zonale în confruntarea cu un agresor superior în forțe și mijloace atât calitativ cât și cantitativ.
Astfel, manevra este definită ca fiind ,,un ansamblu de acțiuni și combinații prin care se realizează gruparea oportună și avantajoasă a forțelor și mijloacelor, în scopul executării unor lovituriputernice aupra inamicului sau respingerii loviturilor acestuia”sau „deplasarea organizată și rapidă a unor unități militare, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui” Există autori care apreciază că manevra constă în ,,realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forțe și mijloace în compunerea căreia intră trupe aparținând forțelor armate/…/ deplasarea organizată, rapidă și în ascuns a acesteia și punerea sa într-o situație favorabilă pentru a executa lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a face față loviturilor sale” Considerând că manevra este un principiu al luptei, aceasta a fost definită ca „un ansamblu complex de acțiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forțe și mijloace /…/în locul și la timpul stabilit și punerea ei într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra agresorului, nimicirii forțelor sale sau respingerii acțiunilor acestuia, cât și sustragerii forțelor noastre de sub loviturile lui” Din analiza altor definiții, reiese clar ideea creării „situației favorabile” prin adoptarea diferitelor forme de manevră. Astfel unii autori au definit manevra ca „… totalitatea combinațiilor și dispozițiunilor luate de comandantul superior pentru totalitatea armatei sau părți importante, în așa condițiuni, încât bătălia ce se va angaja să aibe șanse de reușită pentru noi“.
Din analiza acestor definiții, cât și a altora existente în literatura de specialitate rezultă că manevra cuprinde un ansamblu complex de acțiuni ce se execută pentru crearea unor condiții favorabile realizării scopurilor operațiilor, bătăliilor și luptelor.
Manevra constă în „deplasarea forțelor și mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp și spațiu pentru a obține un avantaj în raport cu inamicul”.
Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acțiune, definirea clară a obiectivului (misiunii), economia de forță (forțe și mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv și la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprin-derea inamicului, securitatea acțiunilor și trupelor,simplitatea planurilor și a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelație, fiecare dintre ele având o pondere însemnată în desfășurarea cu succes a luptei armate deci și a operațiilor.Privită sub acest aspect, s-ar putea crea unele confuzii în ceea ce privește manifestarea manevrei în câmpul tactic, operativ și strategic. Prin urmare vom face unele precizării cu privire la locul manevrei în cadrul confruntărilor militare violente, adică a luptei armate.
2.4. Manevra – componentă a luptei armate
Nu ne propunem să realizăm o analiză detaliată a ceea ce înseamnă lupta armată în toată complexitatea sa. Vom încerca însă să subliniem ideea că ea reprezintă o confruntare în care își face apariția violența dusă la valorile ei extreme, în care sunt valorificate toate componentele care decid deznodă-mântul angajării directe a structurilor de tip militar, adică a acelor grupări care aplică legiși principii, forme și procedee specifice pentru nimicirea și distrugerea inamicului.Violența în cadrul unei confruntări directe poate fi diferită în funcție de perioada de desfășurare a războiului, de situațiile și condițiile concrete în care are loc, de potențialele egale, sensibil egale, sau disproporționate ale părților beligerante, de mediile de desfășurare și scopurile propuse etc. Ea decide, în ultimă instanță fizionomia luptei armate, și va conduce în mod sigur la măsuri și acțiuni de eficientizare a ripostei care nu pot fi concepute și aplicate fără o manevră judicios concepută, planificată și executată în timp și spațiu, în toate mediile confruntării militare.
Prin urmare, manevra nu poate și nici nu trebuie situată în afara acesteia, ea se regăsește în ansamblul elementelor de bază ale puterii de luptă a oricărei grupări operaționale. Conducerea, puterea de lovire, manevra și protecția sunt elemente de bază ale puterii armate, care adaptate, combinate, aplicate și susținute potrivit situațiilor concrete, creează „capacitatea și priceperea de a lupta și decid deznodământul campaniilor, operațiilor și luptelor”.
Pregătirea și executarea manevrei, indiferent de nivelurile luptei armate, necesită prevedere, decizie, inițiativă și asumarea riscului necesar calculat în ce privește punctele de efort, obiectivele,structura grupărilor de forțe și sprijinul logistic. Acestea impun ca o necesitate vitală cunoașterea factorilor manevrei cum ar fi: pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară, rapiditatea în execuție, operativitatea declanșării ei; disponibilitatea manevrieră a trupelor, executarea ei în secret.
Pregătirea și executarea manevrei într-o concepție unitară presupun includerea acesteia în planul de acțiune, elaborarea în cadrul misiunilor și a elementelor specifice privind executarea manevrei, organizarea și menținerea cooperării având la bază ideea de manevră și nu în ultimul rând, subsumarea efortului forțelor și mijloacelor participante pentru realizarea scopurilor propuse.
Rapiditatea în execuție presupune o înaltă capacitate de deplasare a forțelor și mijloacelor, a focului și a barajelor și chiar a resurselor (economice, informaționale, financiare, umane etc.). Acest factor conduce la realizarea surprinderii, apărând în fața agresorului o componentă acțională mereu potențată, capabilă să deturneze evoluția situației de la parametrii anterior calculați în cadrul comandamentelor forțelor agresoare. Asumarea riscului în sporirea ritmului de execuție a manevrei, menținut desigur în limite rezonabile, poate pune inamicul în imposibili-tatea ripostei sau diminuarea evidentă a acesteia.
Oportunitatea manevrei constă în executarea acesteia la momentul potrivit, adică atunci când analiza factorilor situației conduce la ideea reușitei depline a acțiunii preconizate. Acest factor este legat desigur de timp, care poate fi anticipat prin măsurile și acțiunile anterior proiectate, sau poate fi și rodul unei schimbări bruște a situației. (Un dezechilibru al unui sistem vital al inamicului, poate crea situația devansării momentului executării manevrei).
Disponibilitatea manevrieră a trupelor este dată de capacitatea de manevra a trupelor a cărei valoare se asigură din timp prin măsuri și acțiuni organizatorice și de pregătire multilaterală a trupelor pentru a răspunde la solicitările maxime ale câmpului de luptă. Capacitatea de manevră exprimă "gradul de mobilitate a trupelor pe câmpul de luptă, posibilitățile lor de a întreprinde acțiuni manevriere, rapide și ingenioase". Ea depinde de înzestrarea trupelor cu mijloace de deplasare moderne, cu armament și tehnică de luptă performante, de starea tehnică a acestora, de gradul de antrenament și de nivelul pregătirii coman-danților, statelor majore și trupelor, de condițiile de timp, anotimp și stare a vremii.
O ridicată capacitate de manevră presupune o logistică asigurată în limitele maxim – necesare atât în pregătirea manevrei cât și pe timpul executării acesteia. Executarea manevrei în secret presupune protecția tuturor datelor și informațiilor cu privire la pregătirea și executarea manevrei. Aceasta va fi posibilă prin angajarea tuturor factorilor, cu răspunderi directe în executarea manevrei în proiectarea și aplicarea unui ansamblu de măsuri și acțiuni organizatorice, informaționale și tehnice care să nu permită inamicului să descopere forma de manevră, gruparea destinată pentru executarea acesteia, locul și timpul de desfășurare, scopul (obiectivul) urmărit, sprijinul altor forțe acordat grupării de manevră etc.
Există desigur și alți factori care influențează manevra. Ne-am oprit însă la cei mai reprezentativi, considerând că analiza lor ar putea permite accesul rapid la evidențierea altora, cu implicații mai mult sau mai puțin semnificative în pregătirea și executarea manevrei.
II.5. Manevra în acțiunile militare de nivel operativ
În îndelungata istorie a existenței umane, dincolo de marile transformări și realizări în toate domeniile, au existat conflicte armate al căror scop, amploare, intensitate și fizionomie au scos în evidență concluzii și învățăminte alorificate în cea mai mare parte de oameni politici, filozofi, sociologi, specialiști militari și în general de toți cei interesați de fenomenul război. Astfel, s-a apreciat că obținerea victoriei într-o confruntare militară, de cele mai multe ori, a fost condiționată de capacitatea și priceperea comandanților și statelor majore de a-și constitui cele mai favorabile grupări de forțe, utilizate în locul și la timpul potrivit, în condiții de superioritate globală, zonală sau temporală folosind forme și procedee de acvțiune perfect adaptate la situația creată în câmpul de luptă. Cele mai diverse și compexe situații de regulă sunt create atunci când există un dezechilibru evident între părțile beligerante atât din punct de vedere numeric, al structurilor militare, al nivelului înzestrării acestora, concepției de întrebuințare a forțelor dar și al scopului politico-militar al războiului.
Evitarea sau diminuarea urmărilor acestor situații complexe a stat permanent în atenția comandanților mai ales atunci când confruntarea a avut loc cu un inamic superior. De aici a apărut preocuparea de a găsă noi forme și procedee de acțiune care să suplinească în mare măsură inferioritatea în forțe și mijloace.
În cadrul acestei preocupări un loc aparte l-a avut și îl are manevra – care asigură ,,realizarea superiorității pe un punct și într-un moment din dinamica acțiunulor la nivel tactic, operativ și strategic adică, ceea ce am numi superioritatea de situație. În analiza situației și în mod mdeosebit pe timpul analizei raportului de forțe ideea ,,echilibrului zonal” ce poate fi realizat datorită utilizării tuturor formelor de manevră, este și va fi de mare actualitate, deoarece conduce la câștigarea inițiativei și libertății de acțiune, cu implicații majore în desfășurarea cu succes a acțiunilor de luptă.
Mutațiile produse de structurile armatelor, inclusiv în armata română, au declanșat un amplu proces de redefinire a unor concepte între care și cel referitor la manevră. În acest context se înscrie și efortul actual de a găsi elemente noi cu privire la formele, situațiile și conduțiile favorabile anevrei, precum și amploarea și fizionomia acestora.
II.6. Manevra în operația de apărare
Pornind de la scopurile operației de apărare, care constau în ,,anihilarea capacității ofensive a forțelor agresorului sau a grupării principale de forțe a acestuia ce acționează într-una sau mai multe zone (direcții), interzicerea pătrunderii lui pe teritoriul naționa1, menținerea aliniamentelor și raioanelor de importanță strategică (operativă), întârzierea acțiunilor ofensive ale inamicului în vederea creării condițiilor pentru câștigarea supremației", putem afirma că acestea nu vor putea fi îndeplinite decât prin adoptarea unor manevre de foc, forțe și mijloace, executate oportun pe întreaga durata a operației.
II.6.1. Forme ale manevrei în operația de apărare
Armata concepe,organizează, pregătește și execută în operația de apărare de regulă forme specifice de manevră pentru:
– lovirea inamicului în fața limitei dinaintea apararii;
– mutarea efortului de pe o direcție pe alta, dinspre front spre adâncime precum și din adâncime spre front;
– executarea de riposte ofensive.
Lovirea inamicului în fața limitei dinainte a apărării, ar putea fi definită ca un ansamblu complex de acțiuni ce se execută de către marile unități și unitățile armatei de arme întrunite în cooperare cu celelalte categorii de forțe ale armatei având ca scop slăbirea grupării principale de forțe și mijloace a inamicului, zădărnicirea ofensivei acestuia, pentru continuarea cu succes a apărării sau chiar pentru a trece la ofensivă.
Această formă de manevră va fi aplicată după declanșarea agresiunii armate în spații situate pe teritoriul inamicului sau pe teritoriul național, atât în perioada riposte graduale cât și în perioada ripostei maxime.
Manevra de lovire a inamicului, impune ca răspuns din partea forțelor proprii, ,,planificarea acțiunilor militare nu numai pentru ocuparea aliniamentelor de apărare ordonate, ci și continuarea acestora dincolo de frontieră cu grupări mobile de forțe, pe direcțiile apropiate celor pe care s-au declanșat acțiunile agresive ale atacatorului”. Adoptarea acestei forme de manevră presupune următoarele etape: alegerea raionului ( obiectivului) în care se va executa atacul; precizarea obiectivului care trebuie cucerit (nimicit) stabilirea grupării de forțe și pregătirea ei în secret; executarea loviturii (atacul) și replierea trupelor în dispozitivul propriu sau consolidarea aliniamentului cucerit în cazul în care acesta va fi inclus în sistemul a parării.Mutarea efortului de pe o direcție pe alta, dinspre front spre adâncime precum și din adâncime spre front, ar putea fi considerată ca o expresie a aplicării principiului concentrării efortului în locul decisiv și la momentul potrivit precum și a economiei de forțe.
Prin această manevră se urmărește:
scoaterea forțelor de pe direcțiile neatacate sau slab atacate și întărirea apărării pe direcțiile puternic amenințate ;
schimbarea configurației frontului și a eforturilor apărării;
închiderea breșelor realizate de inamic în dispozitivul armatei;
înlocuirea unor forțe care și-au pierdut capacitatea de luptă;
limitarea sau oprirea ofensivei inamicului în fața unui aliniament favorabil din adâncime și crearea condițiilor pentru executarea unor puternice riposte ofensive;
atragerea inamicului pe direcții nefavorabile desfășurării ofensivei în ritm înalt;
retragerea grupărilor de forțe de sub loviturile puternice ale inamicului;
reorganizarea apărării pe un aliniament din adâncime;
producerea de pierderi însemnate și reducerea ritmului de ofensivă prin hărțuirea permanentă și uzarea forțelor agresorului;
Adoptarea acestei forme de manevră ce presupune numeroase acțiuni și combinații, deplasări și regrupări, va fi destul de frecventă în războiul de apărare a țării atât în perioada ripostei graduale cât și a ripostei maxime.
Manevra pentru executarea ripostelor ofensive ale apărării are drept scop pe lângă constituirea grupărilor destinate executării contraatacului , punerea acestora într-o situație favorabilă desfășurării acțiunilor pentru nimicirea forțelor inamicului. Această manevră trebuie înțeleasă ca o combinație de forme de manevră specifice apărării care se execută nu numai cu gruparea de contraatac, ci și cu alte forțe a căror acțiuni și activități contribuie la angajarea luptei pe timpul ripostei ofensive.
La această manevră participă mari unități din forțele de angajare ulterioară și rezervă și chiar din forțe aflate la contact, unde acțiunile ofensive ale inamicului nu au avut succes sau nu s-au produs.
Fig. 1. Batalionul de tancuri in aparare
II.7. Manevra în operația ofensivă
Obținerea succesului în operația ofensivă „impune executarea frecventă și oportună a manevrei de foc, forțe și mijloace pentru a realiza izolarea grupării de forțe vizate, a menține și amplifica 1ibertatea de acțiune, superioritatea, ritmul și surprinderea inamicului, precum și concentrarea efortului pe direcțiile decisive și la momentele potrivite.
Adoptarea formelor de manevră specifice ofensivei va permite angajarea rapidă și cu multă eficacitate a inamicului pătruns pe teritoriul național, nimicirea și încercuirea principalelor grupări de forțe ale acestuia.
În operația ofensivă forma de manevră va fi stabilită în funcție de: valoarea și compunerea de luptă a grupării de ofensivă; amploarea operației, îndeosebi lărgimea fâșiei de ofensivă și adâncimea misiuni lor stabilite; caracterul și tăria apărării inamicului; configurația frontului; particularitățile geoclimatice ale zonei; valoarea forțelor care duc lupta în dispozitivul agresorului și numărul și dispunerea obiectivelor importante aflate în fâșia de ofensivă; posibilitățile folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, a mijloacelor incendiare și a armamentului de înaltă precizie.
II.7.1. Forme ale manevrei în operația ofensivă
Regulamentele militare în vigoare, precum și unele publicații de specialitate prezintă manevra de invăluire ca forma de manevră cea mai utilizată în operația ofensivă deoarece este considerată deosebit de eficientă în confruntarea cu un agresor puternic. Ea va fi adoptată mai ales atunci când dispozitivul inamicului prezintă goluri mari, flancuri descoperite sau insuficient supravegheate.
Manevra de învăluire rezultă din combinarea acțiunilor frontale ale forțelor noastre cu cele executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.
Întoarcerea ca formă specifică ofensivei, are numeroase elemente comune cu învăluirea, dar și suficiente elemente care o particularizează. Astfel, întoarcerea a fost definită ,,ca formă de manevră ce se execută în situații când apărarea inamicului oferă un gol în dispozitiv pe o adâncime mai mare. Ea constă în angajarea și fixarea inamicului de front, cu o parte din forțe, în timp ce gruparea principală de forțe acționează în flancul și spatele dispozitivului acestuia, interceptându-i comunicațiile, silindu-1 să ducă acțiuni de luptă cu frontul răsturnat. Între gruparea care acționează de front și cea care execută întoarcerea nu există uneori legătura de foc pe toată durata acțiunii ci numai legătură de cooperare .Manevra de întoarcere va fi executată pe mare adâncime de către grupări puternice de forțe vizând nimicirea întregii grupări a inamicului. Vezi fig 1 Batalionul in ofensiva
Fig 2. Batalionul de tancuri în ofensivă
II.7.1.1.Lovitura frontală
Existența unor condiții neprielnice pentru adoptarea formelor de manevră prezentate mai sus au dus la menținerea în continuare a acestei forme de manevră deși regulamentele militare și literatura de specialitate o consideră o formă de manevră mai greu de executat acordând priorități învăluirii și întoarcerii.
Lovitura frontală urmărește ruperea frontului inamicului, străpungerea apărării acestuia prin concentrarea forțelor și mijloacelor pe fronturi înguste (în sectoare de rupere) și dezvoltarea ulterioară a succesului prin introducerea în operație sau bătălie a forțelor de angajare ulterioară în scopul lovirii trupelor inamicului în flanc și spate, încercuirii și nimicirii principalelor grupări de forțe ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării și interceptarea căilor de retragere.
Lovirea inamicului pe direcții convergente reprezintă executarea simultană sau succesivă din raioane și pe direcții aflate la distanțe relativ mari care converg spre adâncimea operativă sau strategică a apărării inamicului. Adoptarea acestei forme de manevră poate fi ca urmare a evoluției configurației frontului care capătă forme concave, acțiunile anterioare desfășurându-se de către inamic necontrolat și neuniform. Această formă de manevră, aplicată în spiritul conceptelor "integrat – interarme" și "intercategorii de forțe ale armatei", poate constitui o modalitate acțională de mare eficiență. putându-se angaja mari grupări de forțe ale inamicului, pe spații largi și chiar poate conduce la încercuirea acestora.
II.7.1.2. Lovitura în adâncime
Lovitura în adâncime este după unii autori o soluție modernă pentru ducerea ofensivei în ritmuri înalte, având în vedere următorii factori: creșterea puterii și preciziei focului; creșterea capacitații de acțiune a armelor ofensive; creșterea eficienței folosirii spațiului aerian ca o a treia dimensiune a luptei; tendința de realizare a unor structuri destinate luptei, ușor de condus cu mare mobilitate și cu mare capacitate de acțiune relativ independentă, tendința de adoptare a acestei soluții de către armatele dintr-o serie de state, chiar dacă această tendință se manifestă mai mult în plan teoretic, ca o soluție de viitor
Această formă de manevră urmărește neutralizarea simultană a defensivei inamicului pe întreaga adâncime, ruperea apărării tactice, concomitent cu angajarea rezervelor tactice și operative acționând terestru și aerian într-o concepție unitara. Ea constă într-o întrebuințare a forțelor terestre și aeriene, urmărind o acțiune puternică și eficienta, simultană și de mare amploare, executată prin foc și de către grupări de trupe, cu mobilitate ridicată asupra celor mai importante și vulnerabile obiective din dispozitivul inamicului pe toată adâncimea acestuia. Oricare ar fi formele de manevră adoptate în operația ofensivă, ele trebuie să fie caracterizate prin dinamism, eficiență, amploare temporală și spațială, pentru a se putea realiza scopurile propuse prin planul operativ.
Fig. 3. Batalionul de tancuri în contraatac
II.7.1.3. Situații și condiții favorabile executării manevrei în ofensivă
Pornind de la analiza ipotezelor probabile de declanșare a agresiunii asupra țarii noastre, a condițiilor specifice de desfășurare a războiului și în mod deosebit de la situațiile și condițiile în care se pregătește și se duce operația ofensivă, putem aprecia că manevra ca o componentă esențială a acesteia va fi adoptată ca o necesitate vitală pentru asigurarea succesului.
Asigurarea "favorabilului" în executarea manevrei în operația ofensivă, cel puțin la începutul acesteia, este atributul apărării. În partea finală a apărării se conturează coordonatele de bază ale concepției operației ofensive, deci și formele de manevră care se utilizează în cadrul acesteia. La fe1 de adevărat este însă și faptul că pe timpul ducerii operației ofensive, o formă de manevră reușită poate crea situații și condiții favorabile adoptării alteia. 0 lovitură frontală bine executată poate conduce la exploatarea succesului și utilizarea manevrei de învăluire și întoarcere. O lovitură în adâncime coordonată cu acțiunile grupărilor care duc lupta în încercuire în teritoriul ocupat de agresor poate favoriza aplicarea loviturii frontale asupra grupării principale a inamicului. Referindu-ne la elementule care definesc situații și condiții favorabile executării manevrei, parte din ele sunt comune cu cele pentru apărare la care se pot adăuga:
o configurație a frontului realizată prin manevre anterioare;
existența golurilor și intervalelor în dispozitivul inami-cului, precum și a unor flancuri descoperite;
distanțe mari între raioanele unde apărătorul își concen-trează eforturile;
scăderea în intensitate a acțiunilor aviației și artileriei antiaeriene a inamicului;
dezorganizarea accentuată a sistemului de cercetare, a celui de conducere și logistic ca urmare a acțiunilor desfășurate de trupele proprii;
prezența în dispozitivul inamicului a unor grupări de forțe proprii care au reușit să ducă lupta de apărare în încercuire;
creșterea treptată a capacitații de luptă a grupării aflată în ofensivă;
realizarea unor pătrunderi adânci în dispozitivul inamicului și cucerirea unor aliniamente (obiective) importante care deschid perspectiva unor noi forme de manevră;
succesul acțiunilor, marilor unități vecine;
existența unei rezerve ce poate fi întrebuințată în "situații de criză" etc.
Desigur, pe baza analizei acestor elemente, pot fi imaginate multe situații favorabile executării manevrei în operația ofensivă în condiții, care să permită întrebuințarea la capacitatea maximă a grupărilor de forțe și mijloace destinate acestui scop. Vezi Fig Batalion in contraatac
CAP III. MANEVRA, ELEMENT AMPLIFICATOR AL POTENȚIALULUI DE LUPTĂ AL SUBUNITĂȚII DE TANCURI
III.1. Situații și condiții favorabile pentru executarea manevrei
Lupta modernă se caracterizează printre altele prin apariția unor situații, din cele mai diverse,cu elemente caracteristice.
O situație în general reprezintă ,,totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile de existență și dezvoltare ale unei activități", iar condiția este " împrejurarea de care depinde apariția unui fenomen sau care influențează desfășurarea unei acțiuni, putând-o frâna sau stimula"
În terminologia militară, o situație tactica (și operativă n.n.) ,,definește ansamblul de condiții referitoare la spațiu, timp, misiuni, forțe și mijloace în care se pregătesc și se desfășoară acțiunile de luptă tactic”(și operative n.n.)
Elementele unei situații sunt date de inamic, trupe proprii, starea terenului, timp și anotimp.
Analizând datele despre inamic și trupe proprii trebuie avut în vedere, forțele, mijloacele, gruparea acestora în spațiu, acțiunile întreprinse și rezultatul lor, capacitatea de luptă, starea morală a trupelor și populației etc.
Situațiile favorabile pot fi prognozate, prefigurate și chiar unele dintre ele programate în timp și spațiu. Ele sunt urmarea firească a aplicării legilor și principiilor luptei armate.
Așa de exemplu, atragerea inamicului pe direcții favorabile nimicirii acestuia prin contraatac sau contralovitură poate fi proiectată încă din perioada pregătirii operației, iar măsurile și acțiunile pentru realizarea "favorabilului” constituie o permanență în actul conducerii marilor unități și unităților.
Pornind de la aceste considerente, putem aprecia că principalele elemente care definesc situațiile și condițiile favorabile executării manevrei în operația de apărare sunt:
inamicul nu și-a realizat în totalitate obiectivele propuse prin executarea primei operații aeriene;
principalele grupări angajate în operația ofensivă au înregistrat pierderi mari, pătrunderile acestuia nu sunt semnificative, iar ritmul de înaintare a fost redus treptat ca urmare a ripostelor primite în toate mediile;
dispersarea forțelor și mijloacelor agresorului ca urmare a organizării luptei în încercuire în raioane și obiective aflate în teritoriul ocupat de inamic;
realizarea unei anumite configurații a frontului care permite executarea de către apărător a unor puternice riposte ofensive pe direcții concentrice;
pierderea inițiativei de către inamic și trecerea acesteia de partea trupelor proprii;
apariția unei "situații de echilibru" ce poate fi fructificată de trupele aflate în apărare;
dezorganizarea treptată și sistematică a sistemului de conducere și logistic al agresorului;
îndeplinirea cu succes a unei manevre ce poate crea condiții favorabile altei forme,(mutarea efortului pe direcții amenințate, poate conduce la oprirea înaintării inamicului și creareacondițiilor pentru executarea contraloviturii sau contra-atacului);
condiții legate de timp, anotimp și stare a vremii etc.
Situațiile și condițiile favorabile executării manevrei în operația de aparare a armatei nu pot fi decât rezultatul îndeplinirii scopurilor pentru care se angajează marile unități și unitățile acesteia, în deplină legătură cu condițiile de teren, timp, anotimp și stare a vremii. Orice situație favorabilă creată trebuie amplificată prin măsuri și acțiuni menite a agrava "situația de criză" a inami-cului. În acest fel, orice manevră poate fi executată cu succes, iar rezultatele ei se pot încadra în parametrii eficienței proiectate.
III.2. Amploarea și fizionomia manevrei
Având în vedere cele prezentate anterior cu privire la adoptarea formelor de manevră în operații, putem afirma că oricare dintre acestea este caracterizată printr-o anumită amploare și fizionomie, desigur analizate prin prisma relației scop spațiu-timp-mod de desfășurare.
Printre caracteristicile specificate în Tc.-1 – Doctrina Armei Tancuri și în literatura de specialitate, în special lucrarea „Blindatele moderne“ în care col.dr. Gheorghe Toma enumeră și detaliază următoarele:
a) străpungerea – subunitățile de tancuri își concentrează întreaga
forță în punctul cel mai slab al sistemului de apărare al inamicului și atacă prin surprindere. Străpungerea se realizează pe un front îngust, lățimea fâșiei fiind lărgită ulterior, pe măsura introducerii de noi forțe, așa-numitul „torent care se extinde“;
b) penetrația – în timp ce flancurile sunt asigurate de structurile de
infanterie, tancurile, prin acțiuni independente pătrund adânc în
dispozitivul inamicului, în căutarea aliniamentelor de apărare cele mai slab
apărate și care pot fi rupte rapid. Tancurile înaintează rapid fiind sprijinite
din aer de către aviația proprie; obiectivul subunităților de tancuri este de a transforma un succes tactic într-unul operativ sau strategic. Acest lucru se realizează prin intermediul „metodei indirecte“: gruparea principală de forțe a inamicului este nimicită nu direct, ci prin neutralizarea (distrugerea) forțelor și a mijloacelor care exercită sau intermediază comanda, celelalte forțe devenind inoperante „de facto“. Gruparea de forțe fără îndrumare, fără un stat major sau cu un stat major derutat sau intrat în panică care nu mai poate coordona acțiunile de luptă este redusă la stadiul de adunătură. La fel de dăunător este și impactul psihologic;
c) mobilitatea – până de curând mobilitatea era limitată la puterea
motorului. În prezent tancurile sunt suple, au viteze ridicate, merg rapid în terenuri accidentate, pot schimba direcția de mers și pot evita focul armamentului antitanc;
III.3. Mobilitate, putere de foc, protecție -elemente definitorii ale puterii de lupta a tancului
III.3.1. Mobilitatea
III.3.1.1. Mobilitatea strategică
Mobilitatea strategică cuprinde posibilitatea parcurgerii drumurilor cu viteză mare și capacitatea de a fi transportat pe calea ferată sau șosea. În mod normal mobilitatea unui vehicul de luptă blindat este dată de următoarele caracteristici:
– puterea motorului;
– cuplul motor;
– raportul putere/greutate;
– viteza pe șosea;
– viteza în teren variat;
– autonomia pe șosea;
– autonomia în teren variat;
– greutatea (clasificare pentru trecerea podurilor); – presiunea la sol;
– lățimea șanțului traversat;
– înălțimea obstacolelor trecute;
– unghiul de pantă la urcare;
–unghiul de pantă lateral;
– garda la sol;
– adâncimea vadului fără pregătiri;
– adâncimea vadului cu pregătiri (dacă diferă).
III.3.1.2.Mobilitatea operativă
Mobilitatea operativă reprezintă capacitatea de a folosi cu eficiență intreaga dotare tehnică pentru a nu fi o țintă vulnerabilă si de a se putea concentra rapid in grupări in vederea efectuării de operații asupra țintelor inamice.
Realizarea misiunilor operative reclamă totodată,executarea unor lovituri nimicitoare și impetuoase asupra inamicului,urmate de dispersarea propriilor trupe astfel incât inamcul să nu aibă posibilitatea să le supună unor lovituri eficace.
Prin mobilitate efectivă se ințelege mobilitatea unităților a căror deplasare exercită o influență hotărâtoare asupra planificării,desfășurării și succesului operațiilor la nivelul armatei.
Mobilitatea constituie o caracteristica a actiunilor de luptă,care conditionează obținerea succesului,facilitând realizarea grupărilor de forțe si de mijloace necesare in locul si timpul oportun.
Mobilitatea si lupta sunt strâns legate intre ele,mobilitatea precede și insoțește lupta,contribuind la crearea condițiilor favorabile desfasurarii luptei si obtinerea succesului.
III.3.2.Puterea de foc
Creșterea puterii de foc înseamnă atât mărirea
probabilității de lovire a țintei de la prima lovitură, cât și a eficacității
muniției la țintă. Tancurile sunt înzestrate cu stabilizatoare cu sistem de
ochire din ce în ce mai modern. Crește astfel frecvența de tragere, iar
timpul efectiv de luptă scade.
Amploarea manevrei este determinată de următorii indicatori: timpul necesar executării deplasărilor (regrupărilor și înlocuirilor), dezvoltarea frontală a aliniamentelor, sectoarelor de rupere, adâncimea pe care se execută, ritmul mediu al acțiunilor, durata manevrei și bineînțeles cantitatea de forțe și mijloace angajate pentru rea1izarea scopului (scopuri lor) acesteia.
Planificarea judicioasă a operațiilor creează condiții favorabile pentru a se trece de la forme simple, la forme de manevră complexe, de la cele de amploare mai redusă la cele care domină pe ansamblu acțiunile în cadrul operației.
– situațiile în care se adoptă și scopul urmărit;
– cantitatea de forțe și mijloace destinată executării manevrei și contribuția celorlalte forțe la reușita acesteia ;
– gradul de pregătire a marilor unități și unităților;
– eficiența măsurilor de protecție;
– mobilitatea trupelor destinate pentru executarea manevrei;
– operativitatea circulației informațiilor între eșaloane atât pe timpul pregătirii manevrei cât și al executării acesteia;
– gradul de adaptabilitate a misiunilor pe timpul desfășurării acțiunilor;
– posibilitățile reale de a impune încă de la început o înaltă libertate de acțiune;
– capacitatea de contracarare a acțiunilor inamicului menite să interzică executarea manevrei;
– ritmicitatea realizării treptate a scopurilor;
– crearea posibilităților de a trece de la o formă de manevră la alta etc.
Apreciem în concluzie că indiferent de forma de manevră adoptată, ea trebuie să constituie o modalitate de a învinge inamicul, de a crea starea de superioritate și condiții favorabile în vederea câștigării și menținerii inițiativei.
Arta de a manevra este cea mai efectivă rezerva a comandamentului, dar aplicarea ei cere o deosebită măiestrie, o mare capacitate organizatorică și fermitate pe timpul conducerii.
Comandanții care au reușit să stabilească scopuri și obiective clare în diferite acțiuni militare, și forme de manevră adecvate au fost în același timp și mari strategi.
Fiind capabil să reziste celor mai aspre tensiuni ale luptei de mare
intensitate și să atace cele mai întărite obiective, tancul este un puternic
mijloc putând să îndeplinească toate misiunile rezervate unităților forțelor
mecanizate indiferent de mediu, de tipul sau forma angajării (tradițională,
chimică sau nucleară, mare sau mică intensitate).
Puterea de foc, mobilitatea și protecția sunt trei factori tradiționali care
determină eficacitatea tancului. Efectul psihologic asupra soldaților inamici a
prezenței impunătoare a tancului pe câmpul de luptă este numit „acțiunea-
șoc“.
III.3.3. Protecția
Protecția reprezintă valoarea blindajului, tipul, cum este dispus și care
părți au mai multă protecție (de exemplu, turela și șenilele) și care au o
protecție mai redusă (de exemplu, spatele și șasiul). Protecția cuprinde de
asemenea profilul jos, zgomotul și semnătura termală, contramăsurile active și alte metode de evitare a focului inamicului cât și posibilitatea de a continua lupta după loviturile primite.
Designul tancului este influențat de compromisul între acești trei factori – se consideră că nu se pot maximiza toți trei. De exemplu, mărind protecția prin adăugarea blindajului vom mări greutatea și prin urmare micșorăm manevrabilitatea; mărind puterea de foc folosind un tun mai mare micșorăm și manevrabilitatea, și protecția (datorită micșorării blindajului în fața turelei). Compromisul este obținut prin influența combinației factorilor, incluzând strategiile militare, bugetul, geografia, voința politică și necesitatea de a vinde tancul altor țări.
Pentru rezolvarea problemelor create de noile tipuri de proiectile utilizate impotriva tancurilor au trebuit efectuate studii teoretice dar și practice asupra blindajelor actuale si modernizarea lor.In urma studiilor au aparut mai multe tipuri de clasificări ale blindajelor.
Cea mai importanta clasificare a acestora este in blindaje pasive și blindaje active (reactive) care pot fi la rândul lor eplozive sau cu placi alunecătoare.
In raport de soluția constructiva pot fi :
Blindaje omogene turnate sau laminate;
Blindaje stratificate in pachet omogen sau neomogen;
Soluțiile cel mai des intâlnite sunt formate din blindaje de baza pasive, omogene, laminate și blindaje amovibile stratificate omogene sau neomogene.
Blindajele reactive sunt blindajele la care în momentul impactului obuzului penetrator declanșeaza o contraactiune in scopul perturbarii actiunii de penetrare. Aceste blindaje impreuna cu blindajul stratificat reprezinta cea mai sigură modalitate de protecție a tancurilor.
CAPITOLUL IV. CONCLUZII
PROBLEME GENERALE
În condițiile țării noastre, războiul de apărare apare ca un act îndreptățit și just din punct de vedere politic, în cadrul acestuia, putându-se confrunta sisteme strategice agresoare și forțele și mijloacele sistemului național de apărare sau întreaga națiune. Deci, pot fi situații când războiul presupune angajarea forțelor destinate apărării și situații când datorită înclinării balanței de forțe în favoarea agresorului să fie necesară angajarea întregului potențial uman al țării.
O mare importanță în acest sens o au modalitățile specifice de declanșare a acțiunii militare, intensitatea ei și desigur, starea în care se află sistemul național de apărare. Din analiza acestor definiții, cât și a altora existente în literatura de specialitate rezultă că manevra cuprinde un ansamblu complex de acțiuni ce se execută pentru crearea unor condiții favorabile realizării scopurilor operațiilor, bătăliilor și luptelor. Manevra constă în „deplasarea forțelor și mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp și spațiu pentru a obține un avantaj în raport cu inamicul”.
Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acțiune, definirea clară a obiectivului (misiunii), economia de forță (forțe și mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv și la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprinderea inamicului, securitatea acțiunilor și trupelor,simplitatea planurilor și a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelație, fiecare dintre ele având o pondere însemnată în desfășurarea cu succes a luptei armate deci și a operațiilor.
Ultimele confruntări armate au arătat posibilitatea utilizării tancurilor pentru ruperea apărărării tactice a adversarului cu condiția neutralizării sigure a apărării antitanc având ca bază batalionul de tancuri pentru exploatarea rapidă a succesului pe o direcție de luptă și transformarea lui în succes operativ.
Tancurile vor continua să constituie principala forță de luptă a trupelor de uscat. Însoțite de infanterie și cu sprijin aerian, tancurile vor acționa atât ăn compunerea marilor unități de trupe, cât și în compunerea forțelor de asalt. Întrebuințarea cu precădere a tancurilor în acțiuni ofensive va da naștere unor ciocniri dure cu pierderi importante în cursul cărora se va stabili succesul în luptă. Printre procedeele de întrebuințare a tancurilor, indiferent de eșalon, vor predomina acțiunile de manevră atât tactice, cât și operative.
BIBLIOGRFIE
Florian Ianosiu- Manevra-element al puterii de lupta –Revista fortelor terestre, Publicație editată de Statul Major al Forțelor Terestre
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 14
G-ral de divizie Ion Gâdiuță, col.dr. Dumitru Dobre – Divizia Blindată România Mare, Editura Militară, București, 1997, p.88
Locotenent Dan Ploaie- În slujba patriei -Supliment de teorie militară, 2014, nr. 5,p.12
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, anul II, nr. 3(7), 2010
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, 2010
Col.ing.Dorin Dimitriu, col. Ing, Ion Marinescu, Mijloace improvizate de luptă împotriva tancurilor, Edit. Militară, 1991,
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 25
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, nr. 1, 2010
Col. (r) dr.Constantin Ucrain, lt.col. Dumitru Dobre, Tanchiștii, București, 1994, p.13
Divizia 1 Blindată, Bătălia pentru libertate, partea I, p.140
– David, Aurel V., Națiunea între „starea de securitate” și „criza politico-militară”, Editura Licorna București, 2000
W. F. Mastenbroek Conflict Management and Organization Development, John Wiley & Sons Ltd., England, 1987
Consiliul Uniunii Europene STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE – O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ Luxemburg: Ociul pentru Publicații al Uniunii Europene
STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene
Colonel dr. Valentin BECHERU Căpitan Benedictos IORGA, Revista comunicațiilor și informaticii nr. 2/2013 ACTUALITATE/OPINII-TEHNOLOGIA CLOUD – O NOUĂ ETAPĂ ÎN NETWORKING-UL MILITAR
Bulletin of "Carol I" National Defence University (Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I"), issue: 02 / 2011, pages: 38 ¬ 43
BĂLĂCEANU, Ion, Revoluția tehnologică contemporană și impactul ei asupra potențialului militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Robert K. AKERMAN, "Military Crystal Ball Portends Network Centric Supremacy", in revista Signal, 2001
Colonel Virgil BĂLĂCEANU, Cuplul viitorului: Senzori și muniție inteligentă, în Observatorul militar nr.3/2003.
Colonel dr. Cătălin-Marius TÂRNĂCOP, Intensitatea și complexitatea transformării (II), în Observatorul militar nr. 7 / 2003.
Locotenent-colonel dr. Ionel BĂRBULESCU, Caracteristicile principale ale războiului viitor, în revista "Impact strategic" nr. 3-4/2003, p. 63.
25-A. Toffler în ‚Război și Antirăzboi’(1995)
Evoluția motomecanizată și a carelor de luptă în decursul anilor celui de-al doilea război mondial. de Ciobotaru Sorin-Ionut
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. ValentinDRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI , Artă militară, Operații intermediare,Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
“Consideratii privind constituirea gruparilor de forte intrunite,cu rol strategic si operativ pe teritoriul national’’ de colonel dr. Vasile HERMENEANU
Ing.Gabriel Șițu, Ing.Marin Gâlceavă, Ing. Elena Raicea – Artilerie autopropulsată, Editura Militară, București, 1987, pag. 17
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 151
Puterea de lupta element de baza al procesului decizional al NATO-Mr Dumitru Daniel Revista Forțelor terestre – Manevra
Standard militar operational 50014,Doctrina tactica a fortelor operationale in operatii multinationale-bucuresti 2000
Revista fortelor terestre-Manevra element al puterii de lupta
Noțiuni introductive în istoria artei militare – www.armyacademy.ro
Col. V. Pricop Unele concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele locale desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial (lectie), Academia Militara, Bucuresti, 1983
Anghel I., Manevra în luptă, Editura Militară, București, 1977, p.17. 9
Tenescu Florea, Cunoștințe generale asupra războiului întregului popor, Editura Militară, București, 1921, p.210
Regulamentul general al acțiunilor militare, București, 1996, art.121. 17 C f Gândirea militară românească nr.6/1993, p.21
General dr Mihail Popescu “Arta militara de-a lungul mileniilor” Ed CTEA Bucuresti 2004
Regulamentul general al acțiunilor militare, București, 1996, art.121. 17
Dr Constantin Mostoflei “Perspective ale securitatii si apararii in Europa”,Ed.Universitatii de aparare “Carol I”,Bucuresti 2009
gen.de brig. (r) prof. univ. dr. CosticăȚenu, col. (r) prof.univ. dr. Lucian Stanila Fundamentele întrebuințării Forțelor Terestre în acțiunile militare moderne
Tenu Costica “ Fundamentele intrebuintarii fortelor terestre in actiunile militare moderne”Editura Universitatii Nationale de Aparare,Bucuresti,2005
Marin Gh.- Manevra strategică, Editura Militară, București, 1982
Logofătu Gh.ș.a. Elemente de strategie militară, Editura Militară, București, 1973..
General (r) prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU”Locul si rolul stiintelor militare”-Revista de stiinte miliare nr.3/2010
Oliviu IRINA Revista FORȚELOR TERESTRE-Sistemul de lovire,dispozitivul de lupta,manevra,asigurarea cu date si reguli de angajare a artileriei ” curs de artă militară / gen. de brig. (r) prof. univ. dr. Costică Țenu, col. (r) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă, lt.col. lect. univ. drd. Doru
Enache. – București : Editura Universității Naționale de Apărare, 200
TACAM T60
TANCUL MARESAL
TACAM T60
TANCUL MARESAL
=== bibliografue ===
BIBLIOGRFIE
Florian Ianosiu- Manevra-element al puterii de lupta –Revista fortelor terestre, Publicație editată de Statul Major al Forțelor Terestre
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 14
G-ral de divizie Ion Gâdiuță, col.dr. Dumitru Dobre – Divizia Blindată România Mare, Editura Militară, București, 1997, p.88
Locotenent Dan Ploaie- În slujba patriei -Supliment de teorie militară, 2014, nr. 5,p.12
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, anul II, nr. 3(7), 2010
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, 2010
Col.ing.Dorin Dimitriu, col. Ing, Ion Marinescu, Mijloace improvizate de luptă împotriva tancurilor, Edit. Militară, 1991,
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 25
Forțele Terestre – Buletin de Teorie Militară editat de Statul Major al Forțelor Terestre, nr. 1, 2010
Col. (r) dr.Constantin Ucrain, lt.col. Dumitru Dobre, Tanchiștii, București, 1994, p.13
Divizia 1 Blindată, Bătălia pentru libertate, partea I, p.140
– David, Aurel V., Națiunea între „starea de securitate” și „criza politico-militară”, Editura Licorna București, 2000
W. F. Mastenbroek Conflict Management and Organization Development, John Wiley & Sons Ltd., England, 1987
Consiliul Uniunii Europene STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE – O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ Luxemburg: Ociul pentru Publicații al Uniunii Europene
STRATEGIA EUROPEANĂ DE SECURITATE O EUROPĂ SIGURĂ ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene
Colonel dr. Valentin BECHERU Căpitan Benedictos IORGA, Revista comunicațiilor și informaticii nr. 2/2013 ACTUALITATE/OPINII-TEHNOLOGIA CLOUD – O NOUĂ ETAPĂ ÎN NETWORKING-UL MILITAR
Bulletin of "Carol I" National Defence University (Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I"), issue: 02 / 2011, pages: 38 ¬ 43
BĂLĂCEANU, Ion, Revoluția tehnologică contemporană și impactul ei asupra potențialului militar, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001.
Robert K. AKERMAN, "Military Crystal Ball Portends Network Centric Supremacy", in revista Signal, 2001
Colonel Virgil BĂLĂCEANU, Cuplul viitorului: Senzori și muniție inteligentă, în Observatorul militar nr.3/2003.
Colonel dr. Cătălin-Marius TÂRNĂCOP, Intensitatea și complexitatea transformării (II), în Observatorul militar nr. 7 / 2003.
Locotenent-colonel dr. Ionel BĂRBULESCU, Caracteristicile principale ale războiului viitor, în revista "Impact strategic" nr. 3-4/2003, p. 63.
25-A. Toffler în ‚Război și Antirăzboi’(1995)
Evoluția motomecanizată și a carelor de luptă în decursul anilor celui de-al doilea război mondial. de Ciobotaru Sorin-Ionut
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. ValentinDRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI , Artă militară, Operații intermediare,Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005
“Consideratii privind constituirea gruparilor de forte intrunite,cu rol strategic si operativ pe teritoriul national’’ de colonel dr. Vasile HERMENEANU
Ing.Gabriel Șițu, Ing.Marin Gâlceavă, Ing. Elena Raicea – Artilerie autopropulsată, Editura Militară, București, 1987, pag. 17
Col.Anghel Drăgostin, Batalionul de tancuri în luptă, Bucuresti, Editura Militară, 1979, p. 151
Puterea de lupta element de baza al procesului decizional al NATO-Mr Dumitru Daniel Revista Forțelor terestre – Manevra
Standard militar operational 50014,Doctrina tactica a fortelor operationale in operatii multinationale-bucuresti 2000
Revista fortelor terestre-Manevra element al puterii de lupta
Noțiuni introductive în istoria artei militare – www.armyacademy.ro
Col. V. Pricop Unele concluzii si invataminte pe plan militar rezultate din razboaiele locale desfasurate dupa cel de-al doilea razboi mondial (lectie), Academia Militara, Bucuresti, 1983
Anghel I., Manevra în luptă, Editura Militară, București, 1977, p.17. 9
Tenescu Florea, Cunoștințe generale asupra războiului întregului popor, Editura Militară, București, 1921, p.210
Regulamentul general al acțiunilor militare, București, 1996, art.121. 17 C f Gândirea militară românească nr.6/1993, p.21
General dr Mihail Popescu “Arta militara de-a lungul mileniilor” Ed CTEA Bucuresti 2004
Regulamentul general al acțiunilor militare, București, 1996, art.121. 17
Dr Constantin Mostoflei “Perspective ale securitatii si apararii in Europa”,Ed.Universitatii de aparare “Carol I”,Bucuresti 2009
gen.de brig. (r) prof. univ. dr. CosticăȚenu, col. (r) prof.univ. dr. Lucian Stanila Fundamentele întrebuințării Forțelor Terestre în acțiunile militare moderne
Tenu Costica “ Fundamentele intrebuintarii fortelor terestre in actiunile militare moderne”Editura Universitatii Nationale de Aparare,Bucuresti,2005
Marin Gh.- Manevra strategică, Editura Militară, București, 1982
Logofătu Gh.ș.a. Elemente de strategie militară, Editura Militară, București, 1973..
General (r) prof. univ. dr. Eugen BĂDĂLAN Colonel (r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU”Locul si rolul stiintelor militare”-Revista de stiinte miliare nr.3/2010
Oliviu IRINA Revista FORȚELOR TERESTRE-Sistemul de lovire,dispozitivul de lupta,manevra,asigurarea cu date si reguli de angajare a artileriei ” curs de artă militară / gen. de brig. (r) prof. univ. dr. Costică Țenu, col. (r) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă, lt.col. lect. univ. drd. Doru
Enache. – București : Editura Universității Naționale de Apărare, 200
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manevra Element Esential In Exprimarea Puterii de Lupta a Subunitatii de Tancuri (ID: 122130)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.