Mandria Si Vindecarea Ei, O Perspectiva Psihologica Si Duhovniceasca

INTRODUCERE :

În ziua de astăzi știința cunoaște o largă dezvoltare, mai ales în domeniul

„inteligenței artificiale” și a atras după sine și dezvoltarea științelor umane. Deși omul există de atâtea milioane de ani , el nu a reușit să se cunoască pe sine , să își cunoască originea și rostul său clar, iar fiecare „pas” al tehnicii reprezintă un nou orizont în cunoașterea sa. Cu cât se dezvoltă mai mult tehnica, mai exact cibernetica și genetica , cu atât științele umane par a nu mai găsi răspunsuri la toate întrebările legate de om, care derivă din cea esențială „cine este omul?”.De fapt, întreaga „istorie a umanității nu e altceva decât o încordare a omului de a se defini pe sine , de a-și stabili cât mai exact identitatea umană.Și în cadrul raportului dintre om și Univers strădania aceasta e fără sfârșit”.De aceea se poate observa că există un interes crescut pentru cercetări în domeniul religiei , dar de data aceasta nu mai sunt atât de ostile și acuzatoare pentru că tehnica începe, oarecum, să-și recunoască limitele.

Relația dintre științele umane și religie încerc să o surprind în prezenta lucrare,unde științele umane sunt reprezentate de psihoterapie,psihologie și psihiatrie.Principalul lor punct comun este omul,dar diferența constă în modul diferit de a încerca să-l definească.Bineînțeles că apare întrebarea de ce psihoterapia, psihiatria și psihologia și nu asistența socială care are același punct comun cu religia.Incă și astăzi putem spune că asistența socială este de două categorii,una se construiește pe baza științelor umane,iar cealaltă încearcă să îmbine cu religia,eu,desigur,mă voi referi la a doua categorie.Asistentul social,pe lângă rolurile de agent al schimbării,de profesor, de meditator,avocat, coordonator, jurist etc., are și rolul de consilier, iar în această activitate, cu atât mai mult este necesar să folosească atât elemente religioase cât și cele din științele umane și de aceea aceste domenii trebuie aprofundate.De asemenea,există multe cazuri în care asistentul social e nevoit să îndrume clientul la un specialist:fie psiholog, psihiatru, psihoterapeut, fie duhovnic,iar această decizie,trebuie să o ia în condițiile unei bune cunoașteri a domeniului lor de activitate.In plus el are și rolul de prevenție a disfuncțiilor la nivelul macrosocial (politicile sociale), mezosociale(comunitatea și grupurile),microsocial (familia) și individual.Acum există mentalitatea că fluxul acestor disfuncții e de sus în jos,astfel că de orice problemă e răspunzător celălat și în special cel cu responsabilitate mai mare,dar,de cele mai multe ori,problemele sunt de jos în sus,sau cel puțin în cercetarea și rezolvarea lor e necesar să se pornească de la propia persoană, în cazul asistentului social de la propriul client.Pentru a realiza aceste activități este necesară o viziune cât mai corectă și completă despre om.O astfel de viziune încerc să redau în prezenta lucrare pe baza scrierilor biblice și patristice.

În încercarea de a realiza un oarecare paralelism între terapia ortodoxă și psihoterapia laică (ce se bazează doar pe latura umanistă),se poate observa că aparent aceste două domenii au aceeași utilitate,dar în realitate sunt diferite din punct de vedere al scopului,finalității,mijloacelor și metodelor folosite . Diferențierile rezultă din modul de a aborda problema omului,astfel terapia ortodoxă îl are în centru pe Dumnezeu,iar psihoterapia îl are în centru pe om,Dumnezeu fiind considerat fie prezent pe un plan secund (neavând o legătură directă cu omul),fie neexistând.In acest ultim caz se susține că religia e un fenomen istoric apărut din cele mai vechi timpuri datorită neștiinței,neputinței și fricii „Statius spunea ca frica i-a creat pe zei”.De aceea,se afirmă că omul nu se naște religios,ci devine astfel în procesul interacțiunii lui cu mediul social înconjurător căci „de-a lungul veacurilor fiecare nouă generație primea de la societate informații despre așa-zisul caracter real al lumii transcendente și influențele ei asupra omului [ … ].In acest mod,în modelul mental individual al lumii se cimenta că unul din elementele constitutive și reprezentative despre supranatural”.

Un factor al continuității existenței religiei a fost faptul că popoarele colonizatoare și clasele sociale bogate s-au folosit întotdeauna de religie pentru a-i domina pe oameni.In ziua de astăzi religia este susținută de legitățile psihologice ale grupurilor mici ( fiind ușor de manipulat), de contradicția dintre conștientizat și neconștientizat,de fantezia și imaginația omului fiind,astfel, doar o construcție mentală.„Particularitatea oamenilor religioși nu constă în aceea că încearcă sentimente de mare intensitate și profunzime (asemenea sentimente pot fi proprii și oamenilor necredincioși ),ci în aceea că toate procesele lor emoționale sunt îndreptate asupra unui obiect supranatural,neexistând în mod real,ci creat de închipuirea lor religioasă” .Toate aceste idei nu sunt decât rodul îndepărtării de Dumnezeu (al unui mod de viață ce are ca scop existența doar pentru sine,astfel negând orice formă a prezenței divine).Deci,dacă Dumnezeu este înlocuit de om,atunci nu se poate vorbi decât de mândrie ca principală cauză a acestor divergențe și multiple puncte de vedere despre om.

Pentru a ușura lectura lucrării am să prezint pe scurt problematica fiecărui capitol dezvoltat.Astfel,în primul capitol voi aborda temele:omul,boala,scopul terapiei sau,mai corect spus,al vindecării și modul de pregătire al persoanei care se străduiește să ofere această vindecare,iar abordarea va fi din dublă perspectivă:ortodoxă și psihologică.Acest capitol va apărea la un moment dat rupt de restul lucrării,dar,de fapt el constituie baza teoretică pe care se construiesc următoarele trei capitole:cauzele,manifestările și vindecarea slavei deșarte și a mândriei,fiind privite,de asemenea,din ambele perspective.

Capitolul I

Psihoterapia ortodoxă sau cea laică?

motto: „omul e o taină, o enigmă mereu de

descifrat.”1

A.Cine este omul?

Încep mai întâi cu științele umane, care încercând să dea un răspuns la acea stă întrebare, ajung la o diversitate de concepții referitoare la domeniul de aplica bilitate al psihoterapiei, la natura și modul de abordare a personalității omului și a problemelor pacienților. La această „lipsă a bazei teoretice și a abordării siste mice uimitoare asupra personalității, se adaugă și terminologia extrem de neprecisă și variată”2 . ”Haosul terminologic, traduce haosul de înțelegeri și definiri.”3și astfel sunt frecvente cazurile când înțelesuri diferite se exprimă prin termeni identici.De exemplu „sufletul pentru a fi obiect de studiu a fost secularizat fiind numit psihism”4

Astfel psihicul din perspectiva psihoanalistică (psihologie abisală) are o structură compusă din trei părți după structura: Id (sinele) care e total inconști- ent; e locul pulsiunilor instinctuale (libidoul) și izvor de energie primordială. Este complet neorganizat și se conduce după principiul plăcerii. A doua parte este egoul (eul) ce evită neplăcerea și durerea și regelmentează descărcări le Id ului conform cu cerințele lumii exterioare .Se conduce după principiul realității și astfel conștiința este una din funcțiile ego-ului.A treia parte este superego-ul (supraeul), o forță inconștientă care imprimă ego-ului și Id-ului scheme morale, social valorice însușite în copilărie de la părinți. „Freud este primul care consideră drept conținut esențial al inconștientului, instinctul sexual, libidoul. Acestea ar fi după el izvorul energiei psihice și factorul motivațional de bază în jurul căruia s-ar centra comportamentul uman.”Teoriile yungiene (cele mai apropiate de creștinism ) susțin că inconștientul reprezintă modelul original aprioric de motivație ce se dezvoltă progresiv neputând deveni decât parțial conștient, fiind revelat prin simboluri.La nivelul psihicului omul vine cu moștenirea acelui psihic inconștient colectiv, ancestral, capabil să-i imprime anumite predispoziții și prefigurații, ultimile constituind rezervorul viitoarei conștiințe. Celelalte definiții ale omului ar putea fi grupate în definiții statice (Platon, Hipocrate) ce susțin că „personalitatea e o entitatea psihofiziologică sta bilă, nemodificabilă sub acțiunea diverselor influențe.”; definițiile dinamiciste care consideră că structura activă a psihicului e dată de formele interne ale individului: nevoia de compensare, trebuința de autoactualizare și de prețuire, trebuință de autorealizare și perfectiune (legată de atingerea celei mai înalte trepte din piramida trebuințelor a lui Moslow).Alte definiții sunt celeintegrativiste pentru care omul nu mai este doar o structură psiho-bio-funcțională, ci bio-psiho-socio-culturală.Astfel se consideră că factorul activator al omului vine din mediu și din necesitatea de adaptare la el. Școala românească de psihologie s-a axat tot mai mult pe această intercondiționare psiho-biologică cu cea socio-culturală astfel încât omul e apreciat ca fiind transformator activ al acestei lumi. “Întreaga experiență este o susținută pledoarie pentru dialogul cu ceilalți […], acel celălalt ,semenul nostru, care se proiectează în noi și asupra căruia ne proiectăm.

Este justificată insistența asupra căruia ne proiectăm.Este întru totul justificată insistența asupra alterității ( lumea celorlalții) în care ființăm .Fiecare dintre noi fiind prezenți în alterioritatea care se oferă celuilalt.Așa se înțelege de ce , undeva, psihismul se aseamănă în primul rînd cu universul; de ce, deși geneza psihismului are loc în creier, totuși, seamănă mai puțin cu creierul decât cu lumea și de ce nu este suficient să derivăm psihismul din condițiile de existență ale realității, deci ale socialului:îl derivăm din determinismul social”

Iată câteva încercări de a defini omul, dar totuși, întreabarea rămâne fără răspuns.De aceea s-a căutat o definire interdisciplinară, etimologică, istorică, didactică, exhaustină, epistemologică, dar fiind incomplete s-a încercat să se dea un răspuns din perspectivă antropologică.Așa s-a ajuns la concluzia că psihicul uman nu poate fi cercetat decât de pe pozițiile metodologiei materialist dialecti- ce.Materialismul susține că materia e factorul prim și determinant în timp ce psihicul, spiritul, conștiința e un factor secund și derivat.Metoda dialectică con- stă în abordarea fenomenelor ca unitatea a contrariilor în conexiune și interdependență reciprocă, în permanentă devenire și mișcare.Din această per- spectivă „psihicul este o formă particulară de manifestare , de reflectare a ma- teriei.” sub patru forme: mecano-fizică, chimică, biofiziologică (cu valoare adap tivă ) și psihică.În aceste condiții s-a ajuns la concluzia că sediul psihicului îl con stituie creierul.Legătura dintre creier și psihic este explicată de materiaști ca având un caracter intern sau extern.Acesta din urmă se referă la faptul ca psihi- cul, conștiința sunt de natură pur spirituală, divină, iar funcționarea creierului nu face altceva decât să pună în evidență acest dat spiritual.Eccles afirmă căci „ creierul și conștiința sunt două substanțe , două lumi diferite […] ele coexistă laolată ca unități colectiv distinctive, care nu pot fi deduse una din cealaltă.De aceea studiul funcționării creierului nu oferă nimic pentru definirea și interpre- tarea conștiinței.”.Acest tip de legătură este mult prea puțin acceptat, datorită lipsei datelor concrete din urma cercetărilor.Pe de altă parte caracterul intern logic , al legăturii creier-psihic susține faptul că psihicul e o funcție a creierului, un produs al unei forme superioare de organizare a materiei, iar forma cea mai înaltă a psihismului e conștiința.Argument interpre- tarea conștiinței.”.Acest tip de legătură este mult prea puțin acceptat, datorită lipsei datelor concrete din urma cercetărilor.Pe de altă parte caracterul intern logic , al legăturii creier-psihic susține faptul că psihicul e o funcție a creierului, un produs al unei forme superioare de organizare a materiei, iar forma cea mai înaltă a psihismului e conștiința.Argumentarea acestei legături este susținută de cercetările neurochirurgicale (diferite faze ale creierului cauzează tulburări în sistemul activității psihice) de la nivelul chimismului cerebral ( creierul are o homeostazie chimică ) și din dereglările metabolismului creierului, iar din cer- cetările psihosomatice se poate observa că psihicul determină și tulburări soma tice și invers.

În concluzie , se ajunge totuși undeva aproape de realitate și anume: psihicul deși se manifestă printr-o parte materială , prin mecanisme biofizice, în esența sa rămâne o funcție de natură ideală nonsubstanțială , iar creierul nu e sursa activității psihice, ci doar organul și mecanismul ei. Proprietatea creierului de a efectua o activitate psihică este o potențialitate, o posibilitate. Însă problema este că adevărata sursă a psihicului e considerată ca fiind influența mediului intern și extern, psihicul devenind astfel o funcție și o entitate de ordin relațional, comunicațional și informațional. Materialismul susținut și de evoluționism, până la un anumit punct consideră că omul și lumea și ordinea din ea, au apărut din întâmplare și s-a dezvoltat sub influența mediului căutând mereu să se adapteze, iar scopul vieții constă în permanenta transformare ajungându-se la rezultate întâmplătoare și aparente.

Pentru a întregi imaginea despre om, psihologii, au adăugat și rezultate- le cercetărilor din domeniul geneticii și ciberneticii. La acest nivel, despre inte- racțiunea dintre latura psiho-biologică și cea socio-culturală se vorbește în ter- menii mecanismelor genetice și stimulii ambientali, acesta fiind procesul de im- primare. S-a observat că viața are doua faze: evoluția filogenetică (genotipică) ca expresie a proprietăților acizilor nucleici (deținători ai „in formațiilor ereditare”) de a-și perpetua prin generații structura lor complexă și care conține dispozițiile reacționale a materiei vii individualizate față de condițiile mediului extern și intern. Deci genotipul fiind setul de caracteristici genetice fixat de la concepție reprezintă matricea pe care se face construcția fenotipică. Această a doua fază a vieții, evoluția individuală este rezultatul zestrei ereditare. Fenotipul se dezvoltă și se schimbă mereu. Binet chiar susține că „este înșelătoare ideea că, dacă avem anumite caracteristici înnăscute, acestea nu presupun abilități imobile deoarece ne aflăm într-o dezvoltare continuă.”

Dacă cercetătorii ar căuta să cunoască și perspectiva creștină despre om, atunci toate rezultatele cercetătorilor lor ar avea altă conotație, cu mult mai mulțumitoare. În acest sens se poate spune că cel mai apropiat de gândirea pa- tristică este patristică este Yung, care suține ca arhietipul omului este veșnic prezent si chiar ca realitate istorică prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel „Yung interpretează chipul și îl vede arhietip al sinelui” fiind, în acord cu Sf. Grigore de Nazians, „Iisus reprezintă chipul (Arhietipul )a ceea ce suntem”.„Sinele” este superior eului conștient; dacă acesta din urmă este centrul conștientului, sinele cuprinde partea inconștientă a complexului psihic (psihé) și constitue centrul totalității care pune problema integrării a tot ce e „umbră”, problema unei transparențe realizabile prin iluminare totală și preconizează un itinerariu al înălțării: de la eul restrâns, la sinele întreg […]. În cele din urmă omul ajunge ce este în esența lui: chip, pecete al Arhietipului” . Unul din discipolii lui Yung, Küngel folosește termeni mai expresivi: chip conducător, chip călăuzitor și îndrumător.

Din punct de vedere teologic, persoana este expresia întregii ființe a omului, om care nu este altceva decăt trup și suflet. Acestea, însă, nu sunt simple entități apărute instantaneu sau prin evoluția altor specii ce au fost create într-un tot de către Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Deci despre persoană nu se poa- te vorbi în afară de relația cu Dumnezeu. Studiat etimologic cuvîntul persoană vine de la termenii grecești prosopon și ipostas. În starea naturală prosoponul nu e decăt o potențialitate care devine ipostas prin combinare cu harul, adică persoa-a nu mai este umană, ci este una în care se unește divinul cu umanul, se realizează teandrismul.

„Orice ființă omenească are într-însa un rudiment de persoană, un centru psihologic de integrare care face să graviteze totul în jurul sinelui metafizic și formează conștiința de sine; acesta este prosoponul, ca un dat natural al substa- nței. Ipostasul este acest punct înaintat al chipului Lui Dumnezeu, imago Dei, organul și locul comuniunii cu Dumnezeu care asigură structura teandrică a chipului lui Hristos și noi vom fi asemenea Lui. „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus , nu va putea să vadă împărația lui Dumnezeu” (In 3/3). Acest teandrism este după conținut în germene în imago Dei. În funcție de gradul său de actualizare răsare și înflorește ipostasul din prosopon, trece ființa firească la ființa hristică.”

Bineînțeles că aici se face referire la Taina Botezului și Mirungerii cu pecetea darurilor, căci prin ele chipul devine asemenea chipului lui Hristos„Căci în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Abia în aceste condiții se poate spune că prosoponul conține în germene toate virtuțile și darurile primite prin aceste taine, iar ipostasul este cultivarea lor cu ajutorul voinței, harului și mi- lostivirii lui Dumnezeu, până se ajunge la asemănarea cu Hristos Dumnezeul. Aceasta fiind, de fapt, și menirea omului, iar prin realizarea de sine trebuie să se înțeleagă „atingerea” adevăratei persoane.

„Din perspectivă ontologică toți oamenii sunt „persoane” chiar și satana.Din perspectivă soteriologică însă nu toți suntem „persoane”, întrucât nu toți am do- bândit asemănarea cu Dumnezeu”. Într-adevăr, după cădere, omul a pierdut a- semănarea dar nu și chipul, căruia, deși slăbit, nu-i rămâne tendința, aspirația spre Dumnezeu, spre absolut, der absolutul și-a pierdut adevărata valoare pentru om. Structurile naturii umane rămân esențial aceleași dar ele se activează în mod contrar firii. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a murit și a înviat pentru noi pentru a reda posibilitatea asemănării , a unirii cu Dumnezeu prin har. Prin înviere Hristos ne împărtășește tuturor harul Duhului Sfânt, în acest sens scria Sf. Ioan Gură de Aur în omilia ce se citește în dimineața zilei de Paști „Pentru aceasta intrați toți în bucuria Domnului vostru și cei dintâi, ca și cei din urmă, luați plata; bogați și săraci împreună dănțuiți; cei ce v-ați înfrânat și cei leneși cinstiți ziua; cei ce ați postit și cei ce nu a ați postit astăzi.”

Mântuitorul e izvorul Sfintelor Taine,iar Biserica e cea care le adminis- trează pentru că „Omul care a devenit mediul prin excelență al puterii lui Dumnezeu asupra materiei și a asupra tuturor oamenilor prin gesturi si materi- e”. Prin sfintele Taine omul e pe drumul „mântuirii care înseamnă tocmai pen- etrarea materiei de spiritual,spiritualizarea și sfințirea materiei,precum si capa- citatea ei de a fi mediu al harului.De aceea Sfinții Părinți consideră că ar fi mult mai potrivit ca omul să fie numit macrocosmos pentru că el conține în sine mate- ria și spiritul și nu materia pe el.

Doar prin voința ajutată de harul primit în primul rând prin Sfintele Taine, se poate realiza asemănarea prin virtuți,căci,”după chip înseamnă așadar mintea și libertatea,iar „după asemănare”-asemănarea în virtute pe cât e cu pu -tință” Un chip deplin e un chip ce se actualizează în mișcarea de asemănare. Acest lucru nu e posibil decât prin viața ascetică și cea sacramentală care se susțin reciproc,se intercondiționează,deși prin prima se realizează un suiș trep- tat,iar prin a doua harul este oferit dintr-o dată.

Sfinții Părinți,vorbind despre chipul lui Dumnezeu în om,se referă la cele trei puteri ale sufletului:prima este puterea vegetativă(vitală) și o posedă toate ființele vii:oamenii,animalele si plantele.Funcțiile ei sunt :hrănirea,creșterea, re producerea,asigură funcționarea organelor vitale și reprezintă sursa vieții în or- ganism la nivelul vegetativ scăpând voinței și controlului uman.A doua putere este cea animală (comună animalelor și omului).Împreună cu puterea vegetativă constituie partea irațională (poftitoarea) a sufletului si are ca drept componente:iritarea sau înflăcărarea (de unde rezultă agresivitatea),voința în dimensiune ei combativă,senzualul (cu pofta, afectivitatea și înclinațiile) și imaginația elementară,nerațională.A treia putere e cea de judecată (proprie omului) cu două facultăți:rațiunea și spiritul sau intelectul (nous). Această putere reprezintă principiul conștiinței în sens psihologic și moral al capacității de autodeterminare,al polului superior al voinței lui, al libertății și al tuturor funcțiilor intelegenței între care se disting:mai întâi inteligența intuitivă (nous-ul propriu-zis) care e facultate a contemplației și sursă a oricărei cunoașteri,iar in al doilea rând rațiunea(logos) și tot ce provine din inteligență: gândi- rea,reflecția,judecata,discernământul,discursul interior, limbajul și memoria. Prin sufletul rațional omul este capabil să conducă facultățile „părții” sale iraționale:elementul iritabil, poftitor și tot ce izvorăște din afectivitate și ima- ginație,iar nous-ul este principiul unității fizice,spirituale și mijlocul unirii lui cu Dumnezeu.Aceasta din urmă este cel ce controlează activitatea psihică a sufletului rațional și să conducă fluxul și conținutul gândurilor și amintirilor.Sufletul este unul prin natură,neîmpărțit și nedivizat,dar Sfinții Părinți au distins aceste trei puteri care nu sunt altceva decât o reprezentare trihotomică folosită pentru a pune în valoare funcția de comuniune cu Dumnezeu care se găsește în om.Dar trebuie bineînțeles că omul este o ființă dihotomică,formată din trup și suflet, însă spiritul este cel ce se exprimă prin sufletesc și trupesc făcândule duhovnicești.

Sfântul Grigorie Palama în încercarea de a lămuri problema sufletului folosește terminologia din Sfânta Scriptură apropiindu-se tot mai mult de ea. Astfel, nous-ul la Sfântul Grigore Paloma este mintea prin care se desemnează atât esența sufletului (nous-ul propriu- zis) ce se află în inimă „să nu vă potriviți cu acest veac ci să vă schimbați prin înnoirea minții […]să cugeți fiecare spre a fi înțelept,precum Dumnezeu,i-a împărțit măsura credinței”(Rom 12/2-3) cât și energiile sufletului (rațiunea și tot ce provine din inteligență „dacă mă rog într-o limbă străină,duhul meu se roagă,dar mintea este neroditoare.Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul,dar mă voi ruga și cu mintea;voi cânta cu duhul,dar voi cânta si cu mintea . Fiindcă, dacă vei binecuvânta cu duhul,cum va răspunde omul simplu <<Amin>> la mulțumirea ta,de vreme ce el nu știe ce zici? (I Cor 14/14-16).Astfel „fiind imaterială, mintea se află atât în afară de trup cât și în trup folosindu-se de inimă în chip tainic, ca de primul organ trupesc al minții […].Mintea are esență și energie, ca esență ea se află în inimă, iar ca energie iese afară din trup , lucrând în gânduri și concepând „chipurile lucrurilor”.În starea sa naturală, mintea intră în inimă (altfel spus energia intră în esență), înălțându-se în acest chip spre Dumnezeu.”

Într-adevăr, în inima trupească se află esența sufletului:inima duhov- nicească, dar aceasta nu înseamnă că este și sediul întregului suflet, „numele de om nu se aplică sufletului și trupului în mod separat, ci la amândouă împreună, căci împre ună au fost create după chipul lui Dumnezeu.”Adică nici o compo- nentă a omului nu are calitate de chip in mod separat,ci numai intrucât omul întreg se manifestă prin fiecare parte și funcțiune”Deci sufletul se găsește în tot trupul,în fiecare mădular,asigurând viața și mișcarea lui „sufletul,susținând trupul în care a fost zidit,e pretutindeni în trup,nu ca în spațiu,nici ca cel ce e cuprins,ci ca cel ce îl susține,îl cuprinde și îl face viu,fiind astfel după chipul lui Dumnezeu” . Datorită acestor „străpungeri” a trupului de către suflet,relația dintre trup și suflet este intercondiționată.Astfel atâta timp cât organele tru-ești,necesare realizării activității sufletului,nu sunt capabile să asigure funcția lor instrumentală,sufletul rămâne total neexprimat (în cazul embrioului) sau parțial neexprimat (în cazul alterării funcțiilor unor organe). Aceasta nu înseamnă că sufletul nu există în trup sau în acele organe,dar el se manifestă în corelație cu formarea și perfecționarea trupului.Trebuie ținut seama că sufletul e de esență spirituală,inteligibilă și el este cel care dă viață trupului,iar când sufletul se conduce după Dumnezeu (așa ar trebui să fie pentru fiecare) atunci trupul se va lăsa condus de suflet și toate „gesturile și actele lui sunt cuvinte ce prelungesc in trup credința din suflet [..].Sufletul e un mare muzician,un mare artist,iar trupul e un organ ținând loc de chitară”.Dar de cele mai multe ori trupul o ia înaintea sufletului din cauza celor două stări: irascibiliatea sau dorința și aceasta pentru că sufletul păstrează totdeauna o dublă predispoziție:pe deoparte spre prototip,care e originea sa,pe de altă parte spre lumea materială cu care are în comun modul de a începe existența.În concluzie așa cum „între Dumnezeu există un gen de relație,relație asemănătoare există și între trup și suflet,precum între om și Dumnezeu prin intermediul sufletului”.

Relația dintre Dumnezeu și om este în primul rând susținută de faptul că e de două ori creată de Dumnezeu:prin botezul între Hristos și creația inițială „prin suflarea lui Dumnezeu când apare în om un tu a lui Dumnezeu,care e chip a lui Dumnezeu,căci acest tu să spună și el eu și poate spune și el lui Dumnezeu Tu”. Deci,Dumnezeu a făcut sufletul nematerial,necompus, indivizibil și nemuritor „Trupul se întoarce în pământ iar sufletul merge la Dumnezeu care l-a dat”. (Ecleziast 12/7).Scopul creeării omului este triplu:în raport cu Dumnezeu este de al cunoaște,iubi și de a se împărtășii de viața dumnezeiască „Slăviți,dar,pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru,care sunt ale lui Dumnezeu”(I Cor 6/20);în raport cu universul material este de al umaniza ca mijlocitor,ca profet al voii lui Dumnezeu, jertfitor în numele acestei lumi materiale;iar în raport cu sine scopul omului este de a realiza desăvârșirea ființială, personală până la asemănareau Dumnezeu,prin dezvoltarea virtuților sale. După cum se poate vedea scopul omului în viață nu poate fi despărțit de Dumnezeu ,fără care omul nu are sens,căci „dacă sufletul trăiește,el trăiește nu pentru că este viață,ci pentru că se împărtășește de viață.Sufletul se împărtășește din viață pentru că Dumnezeu voiește ca el să trăiască,căci sufletul nu trăiește prin el însuși,cum trăiește Dumnezeu”.Iar dacă întreaga viață este centrată în jurul lui Dumnezeu care este veșnic și sufletul fiind nemuritor,se înțelege că via ța aceasta nu este decât o pregătire,cu ajutorul lui Dumnezeu pentru viața cea veșnică în care sufletul își păstrează intacte îsușirile, identitatea, amintirea și conștiința responsabilității.

În concluzie,atâta timp cât psihoterapeuții vor continua să se conducă după propriile lor concepții despre om (prezentate la început), rupându-l pe om de adevărata lui existență,de veșnicia ființei lui,”trunchindu-l”,limitându-l la viața aceasta care nu e decât o luptă pentru adevărata viață,ei nu vor reuși să-i sprijine pe oameni.

B.Ce este boala?

Boala,așa cum este definită în dicționar de psihiatrie,este un „ansamblu coerent de manifestări,semne cu diverse determinări etiologice,la diverse nivele ale organismului.În sens general,boala este privită din perspectiva trinomului,bio-psiho-social”pentru că s-a observat că orice disfuncție la unul din aceste nivele le influențează pe celelalte două sub diferite forme și grade de intensitate.

De-a lungul istoriei se poate vedea că boala psihică a avut diferite conotații

în funcție de mentalitatea epocii.Astfel,în cele mai vechi timpuri se consideră că nebunia este rezultatul unei posedări demonice,iar practicile terapeutice erau executate de preoți,prin rituri religioase,post,etc..

În secolele XV-XVI,apar ideile renascentiste despre boala psihică și anume

că e o maladie a creierului.Prin secolul XVIII se considera că boala psihică este o suferință a ființei umane,privită ca o unitate psihologică,ca rezultat al pierderii libertății lăuntrice.În secolul al XIX,luând amploare tot mai mare dezvoltarea neurobiologiei,s-a ajuns la concluzia că nebunia e dezorganizarea activități psihice normale,condiționată de un proces organic ce determină modificarea uni-

tății persoanei,o tulburare a relației cu lumea.A dominat concepția organo-genetică „boala psihică e considerată drept o corelație de simptome determinate

de lezarea centrilor cerebrali”.În secolul XX,boala psihică e privită în raport cu sănătatea psihică,în complexitatea ființei umane:bio-psiho-socio-axiologică.Mai exact în acest secol au apărut tot mai multe concepții din care unele se contrazic reciproc sau sunt total disparate,fără legătură între ele și de aceea sunt tot mai greu de înțeles și utilizat ca orientare în practică psihoterapeutică.

Astfel,există o concepția psihogenetică ce postulează boala psihică drept o reacție la dificultățile existenței.După Freud,bolile psihice sunt cauzate de eliberarea inconștientului de sub controlul conștiinței.Inconștientul e considerat a fi un sistem de forțe afective,refulate care se manifestă clinic printr-o distorsiune în simptome psihopatologice.în timp ce sănătatea este echilibrul ego-ului față de id și super ego.După Adler,dacă omul e considerat ca un sistem organic cu scopul aturealizării și supraviețuirii individuale,atunci problemele omului sunt legate de sentimentul de inferioritate,de izolare socială,iar vulnerabilitatea lui provine din pierderea autostimei.Pe de altă parte sănătatea mintală exprimă un stil de viață activ și creator cu o motivație dinamică și deschisă pentru viața socială și anume spre competiție și succes social.Yung consideră că boala psihică rezultă din negăsirea sensului spiritual al vieții și atunci este clar că sănătatea este înțelegerea profundă a sensului vieții.În special psihanaliza dar în celelate abordări psihoterapeutice ce susține că boala apare ca un blocaj la nivel sub conștient,ca un conflict interior,ca o acumulare de stări psihice anormale (experiențe traumatizante) uitate în subconștient și coordonate natural sau înnăscut.Oricum toate aceste stări anormale nu sunt privite ca o energie a sufletului care nu e alta decât rațiunea îndepărtată de Dumnezeu.

„După secole de descriere fenomenologică,un secol de corelații cu funcțiile cerebrale,șase decenii de definitivare psihiatrică totuși cunoașterea alienării nu a putut fi epuizată”.Denumirea de alienați mintali vine din latinescul alienus ce înseamnă străin.Într-adevăr s-a ajuns la concluzia că bolnavul psihic nu este neapărat bolnav,ci are sisteme de referință în baza cărora se comportă diferit față de ceilalți.Din această cauză el este simțit,recepționat si apreciat de semeni ca un străin,înstrăinat,el numai face parte integral din comunitate.

În psihiatrie există fenomenul de contagiune psihică,adică un sistem mutual de inducție psihică reciprocă între doi indivizi.În baza acestor fenomene normalitatea este rezultantă a unui vast câmp de influențe reciproce frecvent manifestate,devenind o normalitate contagioasă.Astfel dacă verdictul normalități construindu-se mereu pe comparația dinamică dintre ins și ceilalți,nu poate fi vorba de esența individuală,ci de grup.În acest sens bine se spune că „specifici atea normalului are nuanțe diferite în funcție de nivelul economic,social și cultural al comunității”,deci „sănătatea mintală depinde de caracterul transcultural al societății”.Se poate observa o nouă lipsă în practica psihoterapeuților,și anume că nu au un reper fix,un model universal valabil în stabilirea normalității omului,care de-a lungul timpului a avut mereu alte criterii de bază.Această normalitate este relativă in funcție de mentalitatea majorității oamenilor dintr-un anumit timp.

Este relativă această normă a majorității pentru că se formează în urma experiențelor științifice prin care omul caută să înțeleagă și rațiunile universu- lui material și social,a revelației naturale.Însă omul fiind finit în timp iar creația infinității este firesc ca rezultatele cercetărilor să fie relative și de aceea nu are sens să rămânem la această viața finită și avem nevoie de cunoașterea supranaturală,în care omul primește de la Dumnezeu învățătura,El i se descoperă,i se revelează.

Din punct de vedere teologic boala este privită ca boala trupească (fizică) și sufletească (a minții), aceste neputând fi despărțite datorită interdependenței dintre trup și suflet.La baza aparițiilor,după cum spun Sfinții Părinți,sunt trei cauze: omul (gândurile și amintirile)diavolul și Dumnezeu. Astfel bolile fizice sunt date de Dumnezeu chiar și sfinților,după cum spunea Sfântul Ioan Hrisostom ca „să împiedice,virtuțiile,să le inspire orgoliul;să nu fie cinstiți mai mult decât li se cuvine”;pentru ca „puterea Sa să strălucească” și mai mult, să vadă ceilalți că sfinții nu slujesc din interes,ci că și ei au suflet la fel;să nu se creadă că ei au fost de o natură diferită de a noastră”.Astfel Dumnezeu îngăduie aceste boli pe de o parte pentru iertarea păcatelor „fiindcă Hristos a pătimit cu trupul,înarmați-vă și voi cu gândul acesta:căci cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul”(I Petru 4/1) și îndepărtarea de patimi prin lucrarea virtuțiilor (ca exemplu:trezirea din lene la rugăciune).Pe de altă parte pentru întărirea în virtuți: credința, răbdarea, ru- găciunea,nădejdea,smerenia.Prin ea ne reamintește de firea noastră căzută ,sfărămându-ne astfel orgoliul căci „boala manifestă mizeria omenirii despărțite de Dumnezeu […],boala și suferințe,iluziile de plenitudine și autosuficiență pe care omul le putea avea înainte,inspirate fiind de o sănătate pe care el o credea durabilă.Ele își arată sărăcia și chiar goliciunea sa ontologică „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi”(Foc 3/7) și-l fac să-și aducă aminte că este țărână: „pământ ești și în pământ te vei întoarce”(Foc 3/19)”.Se poate vedea aici căci boala fizică e o consecință a păcatului omului,a bolii noastre sufletești.Un alt exemplu ar fi în cazul mâniei excesive care duce la deteriorarea anumitor organe,în special stomacul.În aceste situații,Dumnezeu îngăduie bolile trupești ca medicament pentru sufletul întunecat deoarece trezește conștiințe( „glasul lui Dumnezeu din om”),făcându-l să vadă că a greșit și în același timp impunând necesitatea unui tratament pentru suflet.

O ultimă cauză a bolilor trupești sunt demonii care nu au putere asupra sufletului,mai ales în rugăciune,când sufletul e unit cu Dumnezeu.Diavolul nu are alt mijloc să influențeze sufletul decât a acționa asupra trupului care,fiind strâns legat de suflet,îl va sustrage pe om de la rugăciune.Lipsindu-i resursele sănătăți fizice,îi știrbește vigilența,le distruge atenția,le împuținează rezistența la ispite,de aceea „etiologia demonică e confundată cu etiologia organică și redusă la aceasta datorită faptului că se prezintă sub formă de boli clasice. Demonii,de fapt acționează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, căci acesta din urmă le e mai ușor și mai imediat accesibil.Ei se folosesc atunci de legile obișnuite ale lumii psihice,aceleași care pot să intre în joc și în alte etiologii,mai ales pur fiziologice”.De aceea pentru psihoterapeuți care nu cred în existența lui Dumnezeu și a demonilor aceste probleme sunt imposibil de abordat. „Yung este aproape singurul dintre psihologii care subliniază foarte riguros întreaga realitate a răului,radicalismul ei […].Providența răului este pervertirea,refuzul conștient al iubirii dumnezeiești și creația lui este infernul.El nu e doar lipsa binelui,ci adversarul diabolic, „vrăjmașul” foarte concret și real”.

Bineînțeles că acțiunile diavolului nu sunt decât asupra sufletului,dar în cazul în care omul primește această influență asupra trupului cu răzvrătire,nerăbdare,revoltă pe Dumnezeu atunci diavolul este primit in suflet de către om și se poate vorbi de boala sufletului.Diavolul stârnește patimile in om mai întâi prin atac ce constă în amăgirea părții pasionale,poftitoare,atac ce e in afara noastră și poate fi respins.Apoi prin însoțire are loc o îndepărtare,o întoarcere de la Dumnezeu spre partea sensibilă.Prin consimțire omul prelucrează gândul insuflat,iar atunci are loc murdărirea,întunecarea minții și denaturarea puterii raționale a sufletului.În ultima etapă are loc fapta sensibilă care constă în faptul că rațiunea,care conduce partea irascibilă și pasională nu mai folosește puterile lor spre a sluji esenții minți unde Hristos este sfințit „pe Domnul,pe Hristos,să-L sfințiți în inimile voastre”(I Petru 3/15).Mintea e supusă să slujească părții pasionale,iar „inima devine temniță a sufletului” .În felul acesta ordinea este răsturnată:omul numai lucrează cu puterea lui Dumnezeu (cu harul),ci cu cea a diavolului căruia îi slujește toate puterile sale naturale. „Împărăția vicleană și pierzătoare a diavolului,ațâța puterea poftitoare ca să drăcească cele potrivnice firii,îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile;apoi le răscolește iuțimea (mânia) ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă;în sfârșit învață rațiunea să născocească diferitele moduri ale plăcerilor celor după simțuri (ca să slujească astfel simțurilor).Cu un cuvânt ea așează ca stăpâne peste aceste puteri (ale sufletului) lucrurile sensibile,

sau face să domnească peste facultățile sufletului legea pământului”.

Mintea se schimbă în funcție de fiecare înțeles al lucrurilor și astfel ea „se caracterizează prin aceea ca atunci când se ocupă de ceva în mod constant ajunge să crească întru acel lucru urmarea fiind că-și va îndrepta și pofta și iubirea” în acea direcție,care va fi sau îndeletncirea cu cele dumnezeiești „proprii și inteligibile” sau cu lucrurile și cu patimile trupului”. Atunci mintea e purtată de duhul slavei deșarte ceea ce stârnește toate bolile sufletului: desfrâ- narea,iubirea de arginți,trândăvia,mânia, la care se adaugă toate cele derivate din ele cum ar fi bolile inimii:ignoranța,uitarea,nepăsarea de Dumnezeu și ceilalți,lipsa de înțe- lepciune,părăsirea căilor drepte,învârtoșarea,înăsprirea sau lipsa de delicatețe,etc.Toate aceste patimi sunt boli pentru că nu sunt conforme cu starea naturală a omului,ci sunt rezultatul unei dezordini,unei alterări ale naturii umane,mai exact al raportului personal al omului cu Dumnezeu.

Omul împătimit devine tot mai „orbit” de diavol ajungând la reacții în mișcări,fapte și gândire tot mai ciudate,astfel încât terapeuții le pun pe seama tulburărilor psihologice,a fanteziei,iluziilor,iar când se trece abia de limita numită de ei „normal” sunt puse pe seama disfuncțiunilor psihice sau a etiologiilor somatice,oricum nu acceptă ca drept cauză influențele demonice . Dar demonii „fiind duhuri se introduc atât de intern în trupul nostru,ca aproape își îmbină eu-ul lor cu eu-ul nostru încât ne este greu să distingem ce este manifestarea noastră și ce e manifestarea lor”.

După cum am văzut,în psihoterapie,prin noțiunea de sănătate se înțelege în general echilibrul bio-psihio-socio-axiologic,în timp ce din punct de vedere teologic sănătatea fizică și sufletească constă în atingerea îndumnezeirii, a asemănării cu Dumnezeu.Ținând cont si de strânsa legătură trup-suflet,se vorbește de sănătatea ambelor componente pentru că „sufletul care trăiește în pacea dumnezeiască și în nădejdea bunătăților Împărăției lui Dumnezeu este, de pildă,eliberat de orice grijă și de orice angoasă și deci de efectele lor patologice asupra trupului.Se cunoaște,de asemenea,rolul regulator pe care îl exercită rugăciunea isihastă asupra ritmului cardiac și respirator și efectele benefice care rezultă de aici pentru întregul organismul” .Așa cum în boală cele două componente se influențează reciproc,așa și în starea desănătate,numai că ea pornește din inimă spre trup.

C.Ce este vindecarea?

Aici nu voi insista prea mult,deoarece voi încerca în capitolul al IV lea să abordez mai pe larg vindecarea mândriei.Psihoterapia este o formă de terapie constând într-un ansamblu de metode și tehnici psihologice care vizează fie vindecarea simptomului,fie restructurarea personalității,fie ambele aspecte. Pentru vindecare există o întreagă „paletă” de terapii cu numeroase tehinici, încât pentru psihoterapeutul de azi este o adevărată dilemă în a alege o terapie atunci când are nevoie.Cu scopul de a le ușura activitatea terapiile au fost clasificate după mai multe criterii,dar ele pot fi cuprinse în două mari sisteme psihoterapeutice după Eugene T. Gendlin :1.Sisteme centrate asupra conținutului (persoanelor și experiențelor sale normale și patologice).Aceste sisteme operează cu o serie de concepte și insight-uri,lucrând cu și asupra conținuturilor bazale,asupra semnificației și influenței lor,a structurii lor de-a lungul existenței.Din această categorie fac parte :psihanaliza, analiza jungiană, analiza tranzacțională, psihoterapia adlerieană, existențială (Binswanger) nondirectivă ( Rogers), terapia sugestivă și hipnotică (hipnoza,reveria dirijată), metode de relaxare,(Schultz,Jhonson,Yoga,Zen),narcoanaliza și toate psihoterapiile de inspirație analitică.Sunt sisteme terapeutice care se bazează,esențial,pe o anume teorie.

2.Sisteme terapeutice tehnice:aceste sisteme se bazează pe o anumită procedură,pe faptul că persoana are nevoie să se schimbe pe anumite proceduri sau tehnici.Ele reprezintă orientări mai noi,care au la bază o teorie minuțios elaborată,dar folosesc proceduri sau tehnici experimentale și relativ validate.De exemplu:gestalt-terapia,terapia rațional-emotivă,terapia cognitiv-comportamentală,terapia centrată pe subiect.Sunt terapii focalizate pe situația prezentă și nu folosesc analiza și interpretarea,psihoterapia de grup (terapia de cuplu,familială,psihodrama).

În sens mai concret,toate terapiile urmăresc schimbarea persoanei în următoarele accepțiuni identificate cu sine și acceptarea de sine (cunoașterea propriilor trebuințe,acceptarea și împlinirea lor nonconflictuală),acceptarea lumii (a celuilalt,a obiectului) așa cum este ea;autenticitatea și spontaneitatea în relația cu celălalt;eficiență în acțiune și în alegere ,fără cheltuire redundantă de energie psihică;o rezolvare simptomatică de la ameliorarea semnificativă,la vindecare.Se poate observa ușor că modelul schimbării se „rotește” in jurul omului care are ca singură realitate pe sine și pe celălat si astfel măsura lui nu e decât el și celălat,nu are un model universal valabil.

Vorbind de vindecare în ortodoxie,vorbim de îndumnezeire și atunci măsura,modelul omului nu e altul decât Mântuitorul Iisus Hristos și de aceea omul caută în primul rând să restabilească relația cu El și implicit,se realizează echilibrul intern și cu ceilalți.În acest sens se poate vorbi de cele trei Liturghii:Euharistică,socială și internă care este puntea de legătură dintre primele,dar izvorul liturghiilor interioare și sociale este în cea Euharistică „Aceasta se întâmplă în Sfânta Euharistie.Câți au fost curățiți,primesc Darurile ,Trupul și Sângele lui Hristos și El devine pentru ei Lumina și Viață,în timp pentru câți nu s-au curățit,Sfânta Împărtășanie devine foc”,adică apar acele conflicte interne și cu ceilalți.

La vindecare se ajunge urmând căile ortodoxe de terapie:Sfintele Taine,rugăciunea,dobândirea,virtuțiilor,postul,privegherea,cultivarea gându rilor bune,citirea Sfintei Scripturi și viața sfinților,paza poruncilor și tot ce ține de cult:metanii (terapie pentru trup ajutată de rugăciunea sufletului și har),apa sfințită (ca medicament pentru bolile sufletești și trupești),cântările (ca meloterapie),icoanele (ca art terapie) și întreg cultul.Bineînțeles că acestea nu sunt doar simple terapii,acțiuni,ci în toată desfășurarea lor sunt ajutate și susținute de harul Duhului Sfânt,de Dumnezeu.În vindecare nu se caută să dezrădăcinăm patimile,ci să le schimbăm pentru că ele sunt energii ale sufletului care prin păcat au fost deformate.Aici este altă diferență între psihanaliză și teologie,pentru că psihanaliza rezolvă conflictele refulate prin reactualizarea și acceptarea lor de pe poziții anterioare conflictului fără să schimbe,să pună altceva în loc.În teologie fiecare patimă,care într-adevăr este un conflict (pascho=a suferi),o suferință lăuntrică pentru că energiile sufletului sunt pervertite,nu sunt conforme cu natura lor,dar vindecarea este reducerea lor la starea naturală.Cu alte cuvinte,patima este transformată în virtutea opusă:care e leac împotriva bolilor sufletești.De aceea în ortodoxie nu se poate vorbi de refulare,ci de transformare sau redevenire.Bineînțeles că aceste transformări nu se realizează decât prin conclucrarea noastră cu harul și prin milostivirea lui Dumnezeu.În acest sens spunea Sfântul Evagrie Ponticul: „precum pâinea este hrană trupului și virtutea hrană sufletului,așa rugăciunea duhovnicească este hrana minții”.

D.Psihoterapeut sau duhovnic?

Această problemă încerc să o abordez mai mult din punct de vedere al formării psihoterapeutului și al duhovnicului.

În funcție de terapia folosită,terapeutul va avea altă atitudine,astfel după cele două categorii în care am împărțit terapiile,relația terapeutică este de părinte-copil în cazul sistemelor terapeutice centrate pe conținut pentru că se realizează transferul și contratransferul.În schimb în cazul relațiilor terapeuti- ce tehnice această relație este de tipul profesor elev,deoarece au la bază învă țarea condiționată (clasică și operantă) exceptie făcând tehnicile experențiale în care relația terapeutică e ca între prieteni sau soți,iar experiența fiind împăr- tă șită de ambii parteneri ai relației.Pentru a fi mai clar,transferul este proiecția inconștientului subiectului uman (a persoanelor „cheie” din viața pacientului, la Freud,iar la Yung a arhietipurilor proprii tuturor creațiilor imaginare a stării pure) asupra terapeutului.Contatransferul e răspunsul emoțional al terapeutului la solicitările pacientului ,în timp ce tehnicile terapeutice, ce folosesc învățare- a condiționată sunt centrate pe schimbarea comportamentului în care se află simptomul.

Deci formarea psihoterapeutului se realizează odată cu însușirea fiecă-rei tehnici care impune adaptarea personalității.Astfel se ajunge la un anumit comportament automat,”mecanicist”,ce e confirmat și de trăsăturile cerute statutului lor:neutralitatea afectivă ce apare în disonanța cu altruismul și empa tia.Alte trăsături cerute și pe care singuri trebuie să și le insușească : universa- lism (să nu facă discriminare între pacienți),conștiință profesională abnegație,dezinteres material,optimism”,etc.În plus ceea ce îi limitează mult pe psihoterapeuți este modalitatea de diagnostiocare a bolilor și anume,noțiunea de anormalitate este structurată într-o multitudine de simptomatologii.Este drept că multe din bolile psihice rezultă din diferite disfuncții psihice,fie din încordarea nervoasă (din exersarea exage- rată și irațională), fie din ereditate,fie datorită deteriorării vârstei,fie diferitelor accidente,dar cele mai multe se manifestă mai ales în formă inițială ca păcate, apoi ca patimi care ajung să-l denatureze complet pe om.Dacă psihoterapeuții ar descoperi „adânca” psihologie a Sfinților Părinți,întreaga psihoterapie ar avea o altă direcție,oreintare (spre studiul patimilor). Evagrie „recunoaște ori- ginea somatică a celor două instincte primordiale pe care le numește lăcomie și desfătare,și care nu sunt decât o deviere („un abuz”) a voinței de a viețui a individului pe al voinței de a supraviețui a speciei”.

O altă problemă pe care psihoterapeuții ar trebui să o aibă în vedere este să conștientizeze că nu sunt ei cei care vindecă ci pot doar să-i direcționeze, să-i sprijine,să-i susțină.Se întâmplă de multe ori când terapia ia sfârșit

când „bolnavul s-a apreciat suficient de mult pentru a se simți realmente ajutat iar medicul și-a investit cunoștințele în întelegerea necunoscutelor cazului satis- făcându-si „orgoliul științific”.Dar trebuie să se aibă în vedere căci „chiar dacă am eliminat din suflet greșeala,prin faptul că am spus o preotului,deci am obiec- tivat-o” ea mai poate să ne supere chiar din afară.Numai iertarea prin Sfânta Taină o distruge fără putință de întoarcere și aduce vindecarea totală.Psihiatrii creștini,care cred cu trăire,cunosc această lucrare specifică a Tainei care ne liberează total,și-i trimit deseori pe bolnavii lor să-și desăvârșească tratamentul în „clinica” Bisericii,a harului”.

Întradevăr psihoterapeutul prin care se poate ajunge la adevărata vindecare este preotul duhovnic „încercat” care are ca model pe Mântuitorul Iisus Hristos atât în formarea sa personală cât și ca psihoterapeut. „E adevărat că și un preot nevrednic săvârșește Sfintele Taine , dar unul ca acesta nu va vindeca pe nimeni; una este a ierta păcatele cuiva și alta a vindeca pe cineva.”, deoarece Sfânta Taină a Mărturisirii prin preot se obține iertarea păcatului , dar dacă penitentul nu este îndrumat să ia hotărârea de a nu mai repeta păcatului, nu este ajutat să-l taie” din rădăcină atunci prin Spovedanie nu se obține decât ierta rea celor mărturisite, dar nu și vindecarea (existând mereu posibilitatea reîntoar- cerii la păcatul mărturisit) și în acest scop se dă un canon ce trebuie respectat.

Duhovnicul încercat este cel care se luptă cu patimile, iar Dumnezeu l-a vindicat înzestrându-l cu harisme. Aici este o altă mare diferență între duhov -nic și terapeut , care orcât ar încerca să înțeleagă evoluția patimilor, teoretic, fără o experiență, o luptă cu ele nu le vor cunoaște și nici nu îi vor putea ajuta pe ceilalți.Toți oameni, mai mult sau mai puțin sînt încecați de patimi , dar un duhovnic, „trecut” prin ele și iluminat de Dumnezeu va avea tot timpul un cuvânt de folosit pentru orice persoană aflată în dificultate deși el nu a trăit aceiași situație.

Dumnezeu, după cum am spus, îl înzestrează cu trei harisme speciale din care prima este discernământul , care este capacitatea de a pecepe intuitiv secretele inimii, de pătrunde dincolo de atitudinile și gesturile convenționale în spatele cărora ne ascundem personalitatea atât de alții cât și de noi înșine .A doua harismă specială este cea de a iubi pe ceilalți și de a o face ale sale suferințele lor pentru că „cine nu îl poate iubi pe celălalt nu va avea niciodată puterea să-l vindice.A-ți iubi aproapele înseamnă a suferi cu el și pentru el, acesta este sensul literar al compasiunii.”.Dar această relație nu este unilaterală , deși asupra sa răspunderea greșelilor în fața lui Dumnezeu, acest lucru nu este posibil decât dacă și fii duhovnicești luptă din toată inima pentru propria lor mântuire și atunci relația este de împreună pătimire „purtați-vă sarcinile unii altora și așa ve-ți împlinii legile lui Hristos.”(Gal 6/2)A treia harismă specială este puterea de a transforma mediul înconjurător material și nematerial . Aceasta înseamnă că duhovnicul discerne prezența universală a Creatorului în creația Sa și ajută și pe ceilalți să o discearnă.

Relația dintre ucenic și duhovnic se bazează pe ascultarea totală și necondiționată dar nu impusă, ci liber consimțită.În al doilea rând relația este triunghiulară:duhovnicul îi ajută pe ucenici să se vadă cum sunt în realitate; ucenicii îi descoperă vocația sa de duhovnic prin faptul că se lasă conduși de el și de Dumnezeu care adevăratul îndrumător duhovnicesc prin harul Duhului Sfânt.Pentru a fi reușită relatia duhovnicească ,duhovnicul trebuie să evite orice constrângere și violență duhovnicească.Astfel spre deosebire de psihoterapeuți, duhovnicul participă la vindecarea penitenților prin harul dat de Dumnezeu și prin rugăciune.

Dacă psihoterapeuții s-ar interesa nu doar de latura patologică ci și de prevenție,ar avea nevoie de cercetarea evoluției patimilor,iar în sprijinul lor vin foarte bine scrierile Sfinților Părinți,în special care consideră că la baza tuturor patimilor stă iubirea de sine (philantica),mândria care este și păcatul primordial al îngerilor și al protopărinților.Pentru unii psihoterapeuți și această abordare ar părea cam forțată,dar astăzi domeniul psihiatriei caută să concluzioneze mai mult orgoliul datorită numeroaselor forme aberante pe care le ia: grandomania, delirul grandomanic,etc..Apare necesitatea definirii unor termeni care vor fi mai des utilizați:orgoliul(ce vine de la franțuzescul orguiel=mândrie) ce constă în hipertrofia Eu-lui și având ca urmare supraaprecierea de sine pornind de la interese,nevoi narcisiste.Cauza este necorespondența identității dintre Eu și idealul Eu-lui.În normalitate se îmbină cu vanitatea care este o nevoie de apreciere venită din exterior.Egoismul este ansamblul de stări afective,dar orientate spre propria persoană.În psihanaliză problema orgolilui e privită din punct de vedere al complexului de superioritate,iar de psihologia umanistă,din perspectiva piramidei trebuințelor lui Maslow care vorbește de „experiența de vărf”(valorile sunt legate de trebuințe,interese,aspirații).

Din punct de vedere teologic,mândria este o patimă complexă prin care omul caută permanent să se remarce,să se afirme:în fața sa, a celorlalți și a lui Dumnezeu.O voi aborda mai pe larg în capitolul al III.

Capitolul II

Cauzele mândriei

A.Cauzele de ordin teologic

După cum am arătat în capitolul,o motivație a apariției bolilor fizice și sufletești este acțiunea demonilor asupra omului.Dar psihoterapeuții nu recunosc această influență a demonilor pentru că cei mai mulți nu cred în existența lor,existență care nici nu poate fi explicată la nivel rațional,asa cum se realizează cu toate conceptele din psihologie.Sfânta Scriptură vorbește mai mult despre acțiunile lor decât despre apariția,deoarece impune să se vorbească mai mult despre îngeri,iar Dumnezeu nu îngăduie aceasta pentru a-i feri pe oameni de idolatrie prin închinarea la îngeri.Totuși,cu sprijinul scrierilor Sfinții Părinți voi încerca să subliniez câteva repere despre căderea îngerilor din „cer”.

Dumnezeu ce există în Sine,de la Sine și prin Sine din veșnicie este iubirea absolută,iar cum iubirea nu există decât în comuniune cu „altul”,era necesar ca Dumnezeu să creeze acest „altul” asupra caruia să-și reverse iubirea Sa.Astfel a creat lumea nevăzută (îngerii)și văzută (materia,viețuitoarele și omul). Îngerii, fiind ființe spirituale,nemuritoare și înzestrate cu rațiune, sentiment și voință(ca și omul,însă superiorii lui în toate aceste puteri ale sufletului ,,cei tari la virtute” Psalm.102/20) au fost create înaintea lumii văzute „se și cădea să fie făcută mai întâi firea rațională după aceea simțuală și la urmă cea mixtă,adică omul.”1

„Îngerii au fost creați pentru a sluji planului de mânturie a oamenilor,care e gândit de Dumnezeu din veci.Desigur,aceasta nu înseamnă că îngerii nu sunt creați și pentru propria lor fericire ca și oamenii.Dar fericirea și-o ajung și unii și alții într-o comuniune a tuturor.”2Această comuniune nu se poate realiza decât prin har,iar starea dintâi a îngerilor este „puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har”3.Cu alte cuvinte ei eu posibilitatea de a progresa în bine .

„Căderea îngerilor” după cum spun Sfinții Părinți,a avut loc imediat după creeare,încât îngerii nu au avut timp să progreseze în bine”4.Prin acest „proces în bine” se înțelege o permanentă participare cu ajutorul harului la comuniunea cu Dumnezeu în funcție de treapta stării lor după demnitatea harului”5.Îngerul,cu numele satană își ajungea sieși pentru existența sa,trăia în autosuficiență și de aceea numai colabora cu harul.Astfel a pierdut virtuțiile si s-a îndepărtat de Dumnezeu „pe acela (Arhanghelul Mihail) l-a salvat nesătura- rea si iubirea lui Dumnezeu,pe acesta (satana) l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu.Acesta este răul : înstrăinarea de Dumnezeu[…]Astfel diavolul are sănătatea prin libera alegere,dar firea lui nu opusă binelui”6.Firea lui nu este rău creeată, ci e atât de mult îndepărtată de Binele adevărat (ce se indentifică cu Ființa adevărată) încât numai este mințit.Această absență a Ființei trebuie înțeleasă nu ca una fizică ,ci ca o absență morală și energetică,harică.Harul nu e prezent acolo unde însuși creeatura refuză prezența lui Dumnezeu.La autosufi- ciență se adaugă și invidia căci lipsa de virtute face să se nască în aceștia invidie.Iar aceasta nu e altceva decât căderea din iubire,închidere față de Dumnezeu și refuzul binelui […].Răul are așadar originea în mișcările interioare (în funcțiile personale) ale îngerului care se refuză comuniunii cu Binele […]

Invidia face ca cel prins de ea să se rostogolească spre ultimul grad al perversității;așa cum o piatră desprinsă din vârful unei stânci se rostogolește în vale”7.Pornind astfel treptat îngerul satan va ajunge chiar la dorința nu de asemănare,ci de a fi ca Ființa a lui Dumnezeu.

Îngerii au căzut în cel mai adânc întuneric al iadului care este „ignorarea totală și deplină a harului dumnezeiesc;ignoranță de care fiind străbătuți cu totul prin buna plăcere a voii lor,nu se pot bucura de primirea fericită și prea strălucită a luminii celei a tot curate”8.(Sfântul Maxim Mărturisitorul).Ei au făcut din rău a doua lor natură după care trăiesc,iar teologia ortodoxă consideră că demonii numai păstrează nici un rest de bine și că nu vor mai fi iertați.Astfel „lanțurile veșnice” sub care sunt tinuți îngerii căzuți sunt „nemișcarea totală și continuă a vocii lor spre bine,din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu;sau puterea care îi împiedică,potrivit providenției lui Dumnezeu,este pentru mântuirea noastră”9. Acum noul lor scop este să-i îndepărteze pe oameni cât mai mult de Dumnezeu,atrăgându-i la modul lor de a fi.

Îngerii fiind spirit,nu puteau cădea într-o patimă materială ( care se manifestă prin simțuri) și în plus încă nu era nimic material creat,de aceea patima mândriei, ca nu cumva trufindu-se,este considerată spirituală.Ea este și punctul comun al căderii îngerilor din „cer” cu alungarea protopărinților din răi.

Pentru unii abordarea problemei păcatului originar ar părea banală și nesemnificativă argumentând prin faptul că „problemele noastre sunt aici și acum „ și trebuie să găsim soluții „acum și aici”,iar păcatul protpărinților e mult prea îndepărtat de noi.În plus prin jertfa Mântuitorului sa realizat răscumpărarea noastră.De acord cu toate aceste observații,dar pentru a găsi soluții „aici și acum” este absolut necesar ca omul să-și înțeleagă atât originea sa creată cât și starea de după căderea din această creație originară.Deoarece prin această cădere a intrat „boala” în noi.Într-adevăr Mântuitorul,prin jertfa Sa,ne-a dat puterea să ne ridicăm din această boală,dar în ziua de astăzi, noi, în loc să folosim harul,repetăm mereu,greșeala protopărinților noștri Adam și Eva.

Din infinita Sa iubire,Dumnezeu creează lumea văzută: mai întâi pe cea materială (împreună cu toate viețuitoarele) și apoi pe cea mixtă,adică omul care este material și spiritual (trup și suflet).Pe de o parte pentru a avea un suport material trupul,iar pe de altă parte pentru că omul era destinat să reunească „prin iubire firea creată cu cea necreată facându-l să apară în unitate și în identitate prin agomisirea harului”10 Prin om întreaga creație participă la Liturghia îngerească. Deci omul e dator să realizeze unitatea cosmică atâta timp cât tinde spre asemănarea cu Dumnezeu.După cum zice Dumnezeu „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ca să stăpânească peștii mării,păsările cerului,animalele domestice,toate vietățile ce trăiesc pe pământ și tot pământul!”(Fac 1/26) l-a înzestrat cu divină capacitatea de a menține ordinea creației (după cădere de a o reface),ca o prelungire a operei divine.Dumnezeu i-a dat poruncă omului să stăpânească asupra naturii,iar dacă în urma acestei porunci devenea virtuos,se fortifica spiritual și își afirma libertatea in comuniu- ne cu Dumnezeu.În plus omul a fost creat pentru a participa la bunătățile dumnezeiești și a da slavă lui Dumnezeu ca și îngerii.

În stare primordială omul se aseamănă foarte mult cu îngerii, „Micșoratul-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri,cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps.8/5) deoarece viața sau sufletul animal îi era exterior (trupurile erau străvezii) „chipul conține viața duhovnicească și viața intelectuală,el se numește nous și pnevma,iar viața animală este cea care se supraadaugă.Această viață animală dinainte de cădere era exterioară omului,întoarsă către el,era în așteptarea înduhovnicirii ei.Căderea în simțuri supraadaugă ființei umane și viața animală” 11.Omul primordial se împărtășea din creație într-un mod duhovnicesc12 pentru că „Adam vedea cu o minte care era plină de iubire,cu un suflet plin de puterea Duhului dumnezeiesc,nu numai pentru că el însuși era deplin unificat ,ci și pentru că trăia într-o creație plină de Duhul dumnezeiesc.Nu era nici o separație între creație și lumea energiilor divine,nici o contradicție între tendințele omului,nici o separație între ele și puterile superioare dumnezeiști.Adam avea deschise dimensiunile profunzimii, putea cu ușurință să rămână fără greutate pe treptele binelui.Creația deschisă infinitului îl ferea de strâmtorare,nu-i apărea ca o realitate îngustă, închisă; asoc iată cu raționalitatea,ea își lărgea dimensiunile până la sensul deplin”13.Astăzi toți oamenii de știință nu pot să-și explice capacitatea minții lui Adam atunci când a dat nume tuturor viețuitoarelor.În Rai „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau”(Fac 2/25).Prin „goi” se înțelege nu doar fizic ci și curăția morală, a binelui neamestecat cu răul „atunci moartea era absentă,boala nu exista,al meu și al tău nici atât.La început cuvintele viclene erau în afara vieiții morală, a binelui neamestecat cu răul „atunci moartea era absentă,boala nu exista,al meu și al tău nici atât.La început cuvintele viclene erau în afara vieții (oamenilor) […]egalitatea cu îngerii,posesia în fața lui Dumnezeu,contemplarea bunătăților supralumești,faptul că oamenii erau împodobiți cu frumusețea inefabilă a naturii fericite,arătând în ei chipul dumnezeiesc,care strălucea datorită grijii pe care o avea sufletul”14.

Starea primordială a durat foarte putin deoarece dacă s-ar fi manifestat o vreme ascultând,ar fi început să se obișnuiască în bine și căderea ar fi devenit mai grea. „Omul putea contempla lucrurile sensibile fără pericol,printr-o simțire călăuzită de minte întărită,dar era periculoasă.De aceea,trebuie să crească mai întâi la capacitatea de a privi cu o simțire călăuzită de minte înduhovnicită”15.

Din punct de vedere psihologic,dorința este mobilul care împinge omul spre ceva diferit decât el însuși și în același timp expresia unei ființe nesatisfăcute și care tinde spre devenire.Întra-adevăr tendința de a fi mai mult prin esență este sădită de Dumnezeu,dar răul constă în actualizarea greșită a acestui impuls.Și anume,omul primordial,în loc să folosească acest impuls pentru a persista în comuniunea cu Dumnezeu,a răspuns momelei spirituale a diavolului de a mânca din pomul „în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu,cunoscând binele și răul”(Fac 3/5).Astfel păcatul nu vine din firea lui Adam dar vina lui este căci îl consimte și lucrează cu el.În acest fel,Adam căzut în mândria lui,a vrut sa decidă de la sine ce e bine și ce există.Binele și existența reducându-le la starea de obiecte ca să încapă în limitele rațiunii sale îngustate de mândrie.Dacă până atunci Binele și existența nu se cunosc decât în relația de iubire cu Dumnezeu,acum criteriul de apreciere a lor nu a mai fost cererea de iubire a celuilalt,ci pofta egosită si de aceea ele sunt adoptate intereselor și plăcerilor momentane rezultate din iubire.În acest fel îndepărtându-se de Dumnezeu,subiectul iubirii sale este înlocuit cu sinele care suferă numeroase transformări chiar din momentul consimțământului,ceea ce îl oreientează spre o realitate iluzorie.Astfel înțelepciunea și discernământul care există doar în prezența lui Dumnezeu,iar cum Adam se îndepărtează de el,înțelepciunea se abandonează în universul fanteziei și discernământul devine lipsă de recunoaștere a lui Dumnezeu și se abandonează în irațioanalitatea simțiri.

Porunca de a nu mânca din pomul binelui și răului,a fost dată cu scopul de a feri dorința de erori.Ea îi oferă minții și voinței omenești criteriile celei mai bune opțiuni:viața în comuniune cu Dumnezeu,harul și iubirea lui,dar omul cântând propria sa voie nu a ascultat de El ci de propria dorință de mărire,de independență față de Dumnezeu și astfel păcatul e o consecință și a lucrării libertății omului.

Într-adevăr,căderea din Rai s-a produs întâi în planul conștiinței,omul nu se mai simțea în Rai,dar odată cu această cădere,mai precis cu acel consimțământ,viața animală care până atunci era exterioară,simțurile orientate spre Dumnezeu,i se supraadaugă.Astfel pervertirea rațiunii este amplificată pentru că sunt ispitite și simțurile,partea poftitoare ce i se supraadăuga-se.Dacă până atunci i se împărtășeau în mod duhovnicesc din tot ce era material,acum ei se împărtășesc la modul fizic”16 .De aceea,femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit,pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el”(Fac 3/6).O dată cu această supraadăugare a părții afective și irascibile,apar și celelate patimi:revoltă tacită,mânia că nu e ca Dumnezeu.În acel moment omul a trăit nu pentru a fi , ci pentru a avea și astfel patima iubirii posesive de avere. Orbit atât de iubirea de sine cât și de toate simțurile răscolite , voința de a urma poruncile Domnului a fost înfrântă „ instalându-se” lenea de a face un efort spre folosirea utilă a libertății ; trândăvia de a lupta , de a fugi de plăcerea simțurilor „răzvrătite”. Atunci această luptă presupunea durere, întristare pentru că împlinirea poruncii era cu mult mai grea fiind stârnite lăcomia pântecelui și desfrânarea „ocrotit în toate de Dumnezeu și bucurându-se de bunătățile Lui , săturându-se repede de toate si oarecum înfrânându-se de sătul , a preferat desfătarea arătată ochilor trupești , în locul frumuseții inteligibile și a pus săturarea stomacului mai presus de bucuriile duhovnicești ”17 (Sfântul Vasile). Referitor la desfrânare Clement al Alexandriei vede,, păcatul originar în faptul că stămoșii noștri s-au dedat la procreație înainte de vreme ”18deoarece ierarhia valorilor fiind pervertită „nu dorința ci o anumită dorință (concupiscența ) este rea ”19. Alături de toate aceste patimi diavolul l-a învățat pe om și politeismul spunându-i „ În ziua în care veți mânca din el , vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu , cunoscând binele și răul ”(Fac 3/2), făcându-l pe om un al doilea Dumnezeu .

După cum se poate vedea , în săvârșirea păcatului originar , protopărinții au implicat întreaga lor persoană cu trup și suflet . Dar întra-devăr, mai întâi a fost afectată partea intelectuală a sufletului unde are loc o mutație , o înlocuire : Dumnezeu e înlocuit cu sine .Iar dacă până atunci era Dumnezeu ,era har și asemănare cu El , după săvârșirea păcatului harul nu mai este și deci nici asemănarea ,rămânând doar chipul Lui care „în realitatea sa proprie rămâne neschimbat , dar în acțiunea sa e redus la o tăcere ontologică 20 Această rupere a legăturii dialogice cu Dumnezeu , a retragerii Sale , a harului atât din om cât și din natură ca urmare a păcatului determină mai departe consecințe dramatice și radicale pentru om , care nu sunt pedepse , ci urmare a faptei protopărinților .

Dacă nu mai există asemănare , iar chipul e redus la tăcere „a slăbit cunoașterea Subiectului divin , superior lumii , căci cunoașterea Subiectului divin se realizează în comunicare cu El și nu-i dă omului niciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui […]Rămânând cu cunoașterea strict rațională a naturii și a semenilor , a despărțit cunoașterea de înțelegerea creației ca dar a lui Dumnezeu și de iubire a lui Dumnezeu ca dăruitor continuu al ei și al semenilor ca parteneri al unui dialog al iubirii ”21. Deci la nivel relațional păcatul a introdus între oameni egoismul , iar la nivel rațional „în afara lui Dumnezeu rațiunea devine asemănătoare (nu lui Dumnezeu ) animalelor și demonilor și îndepartată de natura ei , ea dorește ceea ce îi este străin ” (Sfântul Grigore Paloma )22.Fiind atinsă facultatea axiologică de apreciere spiritul de discernământ)ierarhia valorilor este pervertită și de aceea aspirațiile sunt orientate spre un scop absurd (orice este în afara lui Dumnezeu este absurd ). Așa încât libertatea devine înrobită păcatului , iar cunoașterea restrânsă a lumii se subordonează pasiunilor și mândriei umane , sub puterea cărora a căzut și ea vede în creație un vast obiect opac si ultim fără nici o transparență , fără nici un mister care o depășește . La nivelul voinței aceasta este cu mult slăbită deoarece fiind doar în forma ei naturală combativă , deoarece nu mai este ajutată din exterior datorită retragerii harului care nu e altceva decât inexistența forței spirituale .În plus fără har omul v-a fi lipsit de ochii sufletului , dezbrăcat de veșmântul se slavă , va avea urechile astupate și căzut din petrecerea cu îngerii , va fi alungat din rai ”23 .Toate acestea nu sunt altceva decât prezentarea morții spirituale care, bineânțeles , o trage dupa sine pe cea trupească și pe cea veșnică.

În plan fizic având loc supraadăugarea vieții animale , „conduita umană a cunoscut până în realitatea ei biologică o mutație ”24cum ar fi de exemplu oamenii pierd posibilitatea înmulțirii ca îngerii devenind o înmulțire căzută și devorată . După păcat , atunci când Dumnezeu îl striga pe Adam prin Rai , El le-a mai dat o șansă ca prin pocăință să poată să se întoarcă la El .Dar erau atât de împătimiți încât Adam a aruncat vina pe însuși Dumnezeu „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine aceea mi-a dat din pom și am mâncat ” (Fac 3/12), și nici Eva nu-și recunoaște vina , ci o pune pe seama șarpelui .Atunci Dumnezeu cu iubirea și dreptatea Sa a încercat să refacă ceea ce era necesar , deoarece simțurile nu aveau nici o raționalitate , nici o ordine , iar femei lui îmbrăcăminte din piele și i-a îmbrăcat ”(Fac 3/21)Tunicile din piele reprezintă proprietățile naturii neraționale și au fost necesare dupa ce comuniunea cu Dumnezeu a fost ruptă . Ruptă comuniunea urmează pierderea vieții adevărate și familiarizarea cu moartea ”25spirituală.Viața animală a fost disciplinată și redusă la afecte de aceste de aceste tunici de piele , legătura cu viața sensibilă , ceea ce a primit odată cu pielea de animal , a fost :legătura trupească zămislirea , nașterea , întinarea , alăptarea , hrana , excreția , creșterea progresivă până la maturitate , viața adultă , batrânețea , boala , moartea ”26 Datorită milostivirii Sale , Dumnezeu nu l-a pierdut pe om , ci i-a dat posibilitatea perpetuării potrivit noii sale structuri .În plus patimile ce au pătruns în om ,prin nașterea în chipul animalelor au fost reduse aceste afecte realizând astfel, perfecta legătură între trup și suflet în care trupul nu împiedică înălțarea sufletului către Dumnezeu atăta timp cât mintea domnește peste trup. În acest fel funcțiile sufletului devin organe fie ale virtuții ,fie ale păcatului, după discernământul și libera alegere a omului.

Din toate acestea se observă că odată ce Adam ieșit din Rai nu mai era același cu cel ce a trăit în el, întreaga lui ființă a suferit numeroase modificări trupești și sufletești, încât nu mai era omul edenic, ci omul în care consecințele păcatului sunt iremediabile. Astfel dintr-un om decăzut și pervertit nu pot lua ființă decât oameni asemenea lui „că iată întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (pr. 50/6).

Pentru că oamenii deși decăzuți din slava din Rai, să nu își piardă nădejdea „Dumnezeu dă oamenilor, după cădere, ca terapeutică asceza muncii27, pentru că după cădere, omul prin muncă va avea posibilitatea să se hrănească atât trupește cât și sufletește „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoare feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fac.3/17-19). „Pământul mâncat în înțeles bun e inima curățită prin fapte,iar „iarba”este știința lucrurilor provenită din contemplația naturală. În sfârșit pâinea este cunoștința tainică și adevărată a lucrurilor dumnezeiești”28 (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Prin căderea în păcat, omul trăiește un sentiment de deșertăciune, decepție, dezorientare, lipsă de progres, de suferință provocată de viața fără satisfacții durabile, de o existență înșelată și fără sens, care nu sunt decât consecințe ale nostalgiei vieții pierdute. De aceea „întreaga creație omenească se naște din nostalgia paradisului” 29. La acestea se adaugă mustrarea de conștiință, conștiința săvârșirii păcatelor, rușinea față de goliciunea sa fizică „li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi”(Fac.3/7) se răsfrânge și în interior ca orușine datorată goliciunii de har, golire pe care o va resimți cu o mare părere de rău tot timpul amplificată mult de neputința actuală (consecința căderii) de a retrăi în acea împlinire.

Astăzi există mereu această nostalgie a lucrului pierdut, dar problema este că omul nu mai știe ce a pierdut, cum să găsească ceea ce a pierdut. Există acea dezorientare în care se caută în toate și în tot: perfecțiunea,adevărul, calea și viața dar atăta timp cât acestea nu sunt decât niște noțiuni relative, al cărui criteriu de apreciere este norma relativă a majorității , omul nu-și va găsi liniștea.Însă, dacă omul se va întoarce la Hristos „Eu sunt Calea,Adevărul și Viața” (In.14/6), el își va regăsi originea și firea sa va fi mult mai liniștită deoarece se manifestă conform naturii sale.

În psihoterapie mândria sau orgoliul este privit ca normal, atâta timp cât nu se trece de această limită, și chiar folosit ca suport, în diferite terapii pentru stimularea personalității. Din acest motiv orgoliul este considerat „un dat natural […] fiind o revendicare narcisistă necsară, care în condiții sociale frustrante devine egoism iar nefrustrante devine altruism”30 (Mendel). Astfel cauzele exacerbării orgoliului după psihoterapeuți sunt fie exterioare omului, fie de necunoaștere de sine.

În majoritatea terapiilor, pe lângă acea condiție de bază: ca pacientul să vrea schimbarea sau vindecarea, psihoterapeuții folosesc ca instrument de lucru drept imaginea de sine, resursele proprii, eul pe care îl stimulează și îl întărește. În plus se va putea observa că terapeuții In tehnicile și terapiiler lor devin ca stăpâni pe clienți, dar de multe ori acționează contrar firii, naturii pacienților, dar aceștia sunt copărtași datorită consimțământului lor. Astfel toate terapiile au scopul inițial de a realiza o cunoaștere de sine, o dezvăluire a conflictelor, refulărilor. Dar uneori acest lucru este greu de realizat în condiții normale și de aceea se folosesc tehnicile de relaxare, hipnotice sau psiholitice care lezează integritatea persoanei.Prin abolirea conștiinței „a glasului lui Dumnezeu din om”, omul a „deschis poarta” de intrare duhurilor rele cu propriul său acord. De asemenea, în felul acesta,psihoterapeutul acționează ca și cum s-ar substitui lui Dumnezeu, mai ales dacă nu caută să-l direcționeze spre El.

Terapiile comportamentale care au la bază învățarea condiționată (pavloviană) se centrează pe modificarea deprinderilor, automatismelor. Într-adevăr firea denaturată a omului, datorită păcatului a devenit o a doua natură și de multe ori toate comportamentele deviante sau patimile se săvârșesc în virtutea inerției. Terapeuții încearcă, prin învățarea pavloviană, să modifice, să modeleze această inerție, dăunătoare atât celorlalți cât și lor, în comportamente benefice care devin noi automatisme. La acestea se ajunge lucrându-se mai întâi la nivel afectiv pentru a se realiza deblocajul emoțional datorită anxietății prin tehnici ca: desensibilizarea sistematică (în stare de relaxare se prezintă stimulii anxiogeni gradat: de la mare la mic); tehnica imersiunii (în imaginație sunt menținuți stimulii anxiogeni supraliminali, care vor declanșa apariția și stingerea răspunsului); tehnici aversive (prin stimulări electrice la scenele sau imaginile foarte neplăcute). Toate sunt forțate din exterior, dar concomitent cu ele, și în special în partea a doua a terapiei, se folosesc tehnicile asertive (încurajarea pacientului de a fi el însuși, să-și exprime ideile și emoțiile proprii și să le respecte și pe ale celorlalți) și cognitive-emoționale („modul de gândire determină modul de simțire și de comportament”31).

Într-adevăr modul de gândire influențează personalitatea. Inițial, gândirea se formează prin numeroase etape, pornind de la rezistență și încredere în propriile concepții, apoi la îndoială în ele, la căutarea altor puncte de vedere, apoi acceptare la nivelul principiilor și în final imitația și interiorizarea. Dar atâta timp cât aceste tehnici folosesc doar învățarea cognitivă, prin arcul reflex și deci prin propriile lor forțe și încordări, nu se va ajunge la o reală interiorizare a noului model de gândire și de aceea apar numeroasele recăderi și reveniri. Adevăratul mod de modificare a gândirii nu este simpla căutare în sine a sensului, ci e căutarea lui Dumnezeu, a lui Hristos din noi și se face prin rugăciune, prin recunoașterea limitelor noastre în fața Lui. Același lucru este valabil și în cazul terapiilor existențialiste ce se bazează pe „căutarea sensului existenței”32 (logoterapia lui K. Frankl), dar atunci când este căutat în afara lui Dumnezeu (cum psihoterapeuții existențialiști îi direcționează pe pacienți, de cele mai multe ori), atunci se repetă fapta , păcatul protopărinților noștri.

Deci, dacă psihoterapia nu l-ar avea în centru pe om ca ființă bio-psiho-socio-culturală, ci pe Dumnezeu, ar trata omul ca persoană cu: trup și suflet, și s-ar ocupă de minte sa „care e ochiul inimii, sufletului”33. În aceste condiții cunoașterea de sine și dezvăluirea conflictelor, refulărilor se realizează prin cunoașterea legii „prin Lege vine conștiința păcatului”. Deci legea trezește conștiința și îl face pe om să deosebească binele de rău. Iar această lege, datorită Învierii luiHristos,este în inimile noastre .

Și de aceea „cel care pătrunde în ascunzișurile inimii sale se va găsi față către față cu însăși taina ființei sale”34 căci „cea mai mare descoperire pe care ne-o aduce creștinismul e cunoașterea de sine. Și ce e oare renașterea în Duh decât recunoașterea în noi înșine în Dumnezeu, În transcendența nemuririi ?”35

Capitolul III

Manifestările mândriei

motto: „ a crede că nu suntem mândri este una din cele mai clare manifestări a faptului că de fapt suntem” 1

După cum am mai spus, orgolilul nu este studiat ca o problemă ce nece sită atenția medicală a psihoterapeuților, în schimb sunt cercetate bolile care de- generează din el.Voi prezenta câteva idei orientative despre aceste cercetări ale psihiatrilor,cu scopul de a avea în vedere și terminologia folosită în domeniu,căci simptomologia lor se găsește ușor în prezentările Sfinților Părinți despre manifes- tarea mândriei și a slavei deșarte.

Psihiatria clasică stărilor psihice anormale în : nevroze,psihopatii și psiho ze. Astfel „nevrozele sunt conflictele intrapsihice datorită perturbării relațiilor conștient și inconștient,apoi între conștient și comportament”2, fiind tulburate vo- ința și emotivitatea sau și judecata.Între acestea se numără nevrozele de aban -don( trebuința de securitate impusă de o insecuritate afectivă); de ascensiune so- cială (teama de a nu pierde funcția); de depersonalizare (ca urmare a pierderii unei ceva cu o importantă încărcătură afectivă); fobică (frică intensă,irațională și involuntară); de eșec ( datorită așteptărilor mari); anxioasă (teama fără obiect) și nevroza neuroastenică (lipsă de putere,de dispoziție pentru a acționa). Psihopa- tiile sunt tulburări și dezechilibre de comportament pe fond constituțional din ca- re se deduce labilitatea sau abolirea simțului moral.Se caracterizează prin trasă -turi accentuate ale eu-lui și de aceea cunoașterea lumii este conservată doar cu câteva modificări de ordin egocentric, devenind evidente când nu reușește să se încadreze in normele sociale.Câteva exemple ar fi : prefăcutul (lipsit de rezo -nanță afectivă, nesigur pe sine,mereu îngrijorat,alta spune alta face , cu tendințe spre megalomanie); flecarul (lipsit de orice sistem de valori, megaloman, im- pulsiv,superficial); zgârcitul ( cu rigiditate psihică, obsesiv, anxios); nemulțumi- tul (sensibil, cu o neîncredere patologică,dispoziție tristă,cu incapacitate de revo -luționare,autoapreciere greșită); înfumuratul ( megaloman,teatral,înclinat spre confabulație,cu filantropism isteric); instabilul (cel mai minor excitant îi poate declanșa reacții contrare stării avute până atunci)”3 . Există și o serie de trăsături numite distorsiuni psihice,cum ar fi:generalizarea exagerată,dramatizarea exage -rată,focalizarea excesivă, responsabilitatea excesivă.

Psihoza este de natură endogenă ce afectează personalitatea,conștiința și mijloacele de orientare, iar raporturile cu sine însuși și cu lumea înconjurătoare devin deformate și false.El nu are conștiința bolii.Cele mai frecvente sunt :cea alcoolică (cu stări fabulatorii,tulburări de memorie,stări depresive, halucinații, deteri orarea caracterului); cea schizofrenică (dezorganizarea componentelor psihismu lui;o de[ersonalizaremanifestată prin automatism mental,idei delirante, bizarenii, comportament imprevizibil);cea maniaco-depresivă (oscilații majo- re ale dispoziției afective între manie cu o dispoziție: „frenetică”, hiperactivitate, limbaj rapid și bogat,fugă de idei expansive de autoimportanță (de grandoare), ha lucinații si deprsie: când persoana pierde orice interes pentru activitățile care o bucurau cândva,în așa măsură încât abia reușește să „funcționeze”.Psihoza para- noică ce este diferită de paranoism (psihoză de mai mică intensitate,fără dimi -nuarea intelectului, care se manifestă prin grandoare, îngâmfare, gelozie, neîncre dere, invidie, sentiment de persecuție).Psihoza paranoică se caracterizează prin două tipuri de idei delirante: expansive și depresive.Ideile delirante expansive sunt cele de grandoare (megalomanice)de îngâmfare,trufie,orgoliu anormal sistemati- zat (obsesia mărimi, a geloziei,grandorii proprii;își suparaevoluează meritele, convinge pe ceilalți de calitățile sale deosebite) și paranoic (încredere exagerată în propriile sale însușiri) . Există și o serie de forme particulare de idei delirante expansive și anume:delirul de reformă (elaborează planuri reformatoare a societăți,imaginarea unor sisteme filosofice sau politice,construirea de proiecte de ma- șini,aparate de interes major) ; delirul de filiație (revendică drepturi materiale, morale,de renume moștenite ); delirul pasional sau erotomania (iluzia delirantă de a fi iubit cu loc privilegiat).Aici apar trei studii de speranță (așteptarea optimistă),de ciudă (gelozie,decepție, deziluzie,depresie și de ură profundă ranchiună). Altă formă particulară este delirul mistic, fie delirul de posesiune demonomaniac, fie delirul în care oamenii aud vocea lui Dumnezeu sau văd îngeri.Se poate vedea că arătările lui Dumnezeu,psihiatrii le încadrează în domeniul patologicului însoțite de halucinații.Cea de-a doua categorie de idei delirante paranoice sunt cele depresive ce se împart în delir de persecuție (consideră că cei din jur îl ur -măresc,îl suspectează,complotează);de revendicare (e nedreptățit,frustrat),de gelozie ( suferință,teamă,neliniște, iritabilita te și mânie);de autoacuzare și vinovăție (se cred incapabili de nimic, nenecesari, vinovați de nereușitele celorlați);ipohondric (preocupat de buna funcționare a organismului );de transformare sau metamorfoză (în plante,spirite malefice),de negație (nu recunoaște realitatea,chiar propriul organism).

Referitor la cele trei psihoze (schizofrenia,maniaco-depresivă și paranoia, părintele Amédée le prezintă ca avându-și originea într-o „lansare de sine << Eu, eu,eu!O să vedeți cine sunt eu!>>.Tânărul se lansează și-și urmează linia propriu lui vis.Vă țineți mereu mai departe și mereu mai sus.Dar realitatea se impune și de multe ori,o face în mod brutal.Rezultatul,șocul,riscă să provoace o ruptură ne fastă: schizo”.4 „Atunci se adâncesc într-o lume lăuntrică imaginară”5.Depășită această primă încercare,datorită „dificultăților inerente vieții se descurajează și-și spune <<La ce bun?Așadar,asta e viața ?Mereu asta?”.Nu poți realiza niciodată ceea ce speri?>>.Iată starea de spirit în care omul riscă să devină,să-și găsească plăcerea în a vedea lucrurile în negru”.Nerealizate idealurile,neîmplinită lumea lăuntrică nu reușește să primească realul și atrage instalarea depresiei apoi când va trăi experiența eșecului,omul riscă să devină paranoic:totuși va fi din cauza altora”.6

Din punct de vedere teologic,Sfinții Părinți disting două forme ale orgoliului : slava deșartă și mândria.Aceste două patimi sunt foarte apropiate și de aceea nu toți Sfinții Părinți le prezintă separat,dar Sfântul Ioan Scăraru spune „că nu este diferențiere între aceste patimi decât cea care se întâlnește între un copil și un bărbat,între grâu și pâine.Pentru că slava deșartă este începutul mândriei și aceasta din urmă este sfârșitul și consumarea slavei deșarte”7. „Slava deșartă e după felul ei o schimbare a firii,strâmbare a năravurilor și ferirea de defăimare”.8Cu alte cuvinte este patima prin care omul caută sub orice chip să arate celorlalți bunurile pe care le are fie materiale,fie spirituale,considerându-le vrednice de lauda lor,iar mândria este patima prin care omul își interiorizează atât de mult acest mod de viață încât numai așteaptă laudelele celorlalți,ci și le atribuie el însuși,iar întreaga viață nu e decât o fugă singuratică după aceste bunuri.Mândria e produsul legării de suprafața lumii,de o nevedere a lui Dumnezeu ca suportul personal infinit al ei.

Atât slava deșartă cât și mândria au forme asemănătoare:una în raport cu oamenii și alta cu Dumnezeu și ambele sunt pentru sine însuși.Și anume,prima formă a slavei deșarte este dorința pentru avantaje carnale și aparente, iar în general „atacă omul decăzut, împătimit sau începător.Se manifestă prin dorința de a fi văzut, considerat, admirat, stimat, cinstit, lăudat, flatat pentru bunurile pe care le are sau crede că le are.Cel plin de slavă deșartă, pe lângă ceilalți apare fie fățarnic, fie lingușitor iar bunurile cu care se laudă sunt fie darurile naturale cu care a fost înzestrat (frumusețea,vocea,prestanța,finețea); fie cu darurile obținute prin muncă (abilitățile, îndemânările), fie cu calitățile sale : intelectuale,culturale,științifice,etc.

„Cel ce se mândrește cu darurile lui naturale, adică cu deșteptăciunea, cu învățătura, cu citirea limpede, cu vorbirea ușoară,destoinicia și cu toate cele de felul acesta,pe care le are fără osteneală,nu va dobândi niciodată bunurile cele mai presus de fire.Căci cel necredincios în puțin, va fi necredincios și în multe și stăpânit de slavă deșartă”.10 De asemenea omul se poate lăuda și cu bunurile sau faptele izvorâte din cele cinci patimi care în ziua de astăzi au luat locul adevărate- lor valori : averea de unde rezultă gustul pentru lux,fast și confort;lipsa fecioariei ; gustul rafinat pentru mâncare; întristarea înfățișată ca o ciudățenie și o agitație rezultată din mânie ca un dinamism al vieții.Însăși slava deșartă este considerată o valoare atunci când se manifestă ca spirit de dominație și ambiție în domeniile științifice,culturale,politice și financiare și dragostea de putere,onoruri și ranguri „Puterea care se vrea adorată este idolatră […].Îngerii căzuți au drept posesiune puterea idolatră […].Puterea este în același timp reflex al absolutului și caricatură, cădere cauzată de demoni.Această deformare a puterii atrage după ea o deformare a cre dinței”11.

A doua formă a slavei deșarte este din dorința pentru un nume iluzoriu, pentru bunurile spirituale și ascunse.Se laudă în fața celorlați și a lui cu virtuțile sale,căutând admirația pentru ele.Această slavă deșartă nu cere participarea trup ului în manifestarea ei,ci se dezvoltă datorită bi ruinței asupra altor patimi.De aceea Dumnezeu ne învață „să nu te abați nici de-a dreapta,nici de-a stânga” (Pilde 4/27) pentru că „abătându-te spre dreapta să te măgulești de propriile virtu- ți și să te mândrești pentru dreptele izbânzi spirituale,iar spre stânga,pe cărarea pă catelor”.Astfel „o minte netulburată de patimi trupești și necurate,demonul o ata -că cu slava deșartă:socotind despre sine că e curată,își închipuie că în ea nu se mai află nici un fel de lucrare potrivnică.De aceea ia drept înfățișare dumnezeiască lucrarea săvârșită în ea de demon”12. „Pe cel ce nu izbutește să-l amăgească spre slava deșartă prin scumpetea hainelor,încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă și pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste pe acela îl duce la nebunie prin așa zisa răbdare a necinstei;iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deșartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgește prin tă -cere,făcându-l să-și închipuie că a dobândit liniștea.Dacă n-a putut moleși pe cine va prin belșugul bucatelor îl slăbănogește prin postul pe care îl ține de dragul laudelor”13.Pentru cei începători,lauda este o adevărată ispită,propriu fiind celor sfinții să treacă nevătămați prin ele. „Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii noștri bunătățile pe care le-am câștigat.Dar omul care ne laudă,mai bine zis care ne amăgește a deschis ochii noștri spre ele prin laudele lui.Însă deschizându-se aceștia a dispărut virtutea ” 14 . De aceea persoanele care laudă pe cei în slavă deșartă sunt considerate lingușitoare și „slujitoare dracilor” pentru că nu face altceva decât a dezlănțui patima în om „cei ce vă fericesc pe voi vă amăgesc pe voi”(Is. 3/12).Pentru cel plin de slavă deșartă,lauda „la originea ei,este ignoranța valorilor adevărate.El le acordă o realitate și o importanță de care sunt lispsite în realitate”15.

Orice asceză practicată sub impulsul slavei deșarte se dovedește zadarni- că, deoarece, chiar dacă la început există virtutea,dar omul lăudându-se cu ea, aceasta dispare (i se ia harul ce-l învrednicea de aceea virtute).Iar omul rămâne doar cu iluzia existenției ei, laudându-se cu ceea ce numai are „trufia și slava deșartă atrage după sine toate căderile: harul se retrage,inima se răcește, rugăciu- nea se slăvește,mintea se împrăștie și asaltul gândurilor pătimașe se intensi -fică”16. În această situa ție asceza se continuă nu prin conlucrarea cu harul,ci prin eforturi proprii alimentate fie de imaginație,fie de iluzie.

Această falsă asceză apare de multe ori sub forma vicleniei,a fățărniciei. De exemplu, „iubitorul de slavă deșartă fățărnicește nemânierea, iar când e prins în aceasta suferă în loc de cinste, necinste.”17Despre dubla slujire: lui Dumnezeu și oamenilor, ne învață Sfinții Părinți ca „să nu suferim a avea o minte cu două fețe, înțelegând două fețe lăuntrice și spirituale: blestemata poftă de a plăcea oamenilor,împletită din două porniri ce se compun una pe alta […]deci fața îndoită a purtătorilor e țesută din două voințe neasemenea”18.(„Să nu te îmbraci cu haină făcută din două feluri de fire: de lână și de in”-Deut 22/11).Astfel „iubi torul de slavă deșartă este închinător la idoli..Părând că mărește pe Dumnezeu,voiește să placă oamenilor și nu lui Dumnezeu”19.Falsa trăire se vede prin trecerea de la o extremă la alta a stărilor,mai ales în rugăciune „cine nu-și va bate joc de lucrătorul slavei deșarte care, îndeletnicindu-se în cântarea de psalmi,odată pufnește în râs,odată se cutremură de plâns?”20.

În plus ,slava deșartă umple mintea cu multe vorbe si idei împrăștiind-o (frământare continuă și confuzie a gândurilor) ce duce la pierderea lucidității, per ceptiei ce devine delirantă,iar în final să se ajungă la o cunoaștere delirantă a realității.Sub impactul acestei cunoașteri vaorile devin non-valori,iar ceea ce teologia ortodoxă consideră păcat sau patima devine valoare.De exemplu unii părinți ori îi subapreciază ori îi supraapreciază pe copii lor,dar numai la adevărata lor valoare nu-i cunoaște.Aceeași greșeală se repetă și în educație,ce promovează valo rile: „ a ști”, „ a avea” și „ a putea” care duc la individualism și implicit la narcisism. „Tragedia copilăriei însă,ca și tragedia rai-pământesc,stă în orgolilul nostru de-ai crește nu după natura lor primordială,ci după chipul și asemănarea noastră desfigurată de păcate”21.Astfel astăzi se caută mult dezvoltarea creati -vității,dar una denaturată lipsită de adevărata originalitate,iar roadele fiind doar chiciuri „o caricatură nu este demonică decât în contrast ontologic cu polul ei opus: icoana” 22. Originalitatea este privită ca o ieșire în evidență,a fi cât mai deosebit de ceilalți prin ciudațenie,iar pentru a realiza acest lucru oamenii se angajează într-o adevărată competiție în care,de fapt,de multe ori se caută orice mijloc de a-l coborî pe celălat de la adevărata lui valoare pentru a se situa el la un nivel mai înalt.Tot din dorința de a-l depăși pe celălat sau pe sine,de multe ori se folosesc diferite droguri (ca în cazul toxicomanilor,anorexiei mintale, bulimiei, alcoolismului).La început consumatorul trăiește peste posibilitățile sale, dis -prețuiește tot mai mult banali tățile vieții căutând în orice senzaționalul,apoi rupe orice relație considerând că doar produsul chimic îi este suficient.Pentru că,nu după mult timp, nemaigăsind plăcerea,se văd nevoiți să mărească doza pentru a scăpa de senzația de lipsă și astfel a devenit sclav, adică „arestat pentru datoria neplătită:am trăit peste posibilitățile mele și oricum îmi plătesc datoria fiind sclav”23.De fapt acest circuit vicios plăcere-durere este întâlnit în orice patimă. Reversul acestei gândiri deirante îl voi aborda în capitolul următor.

În plan afectiv slava deșartă îl face pe om „mai întâi preocupat să obțină admirația și laudele pe care le dorește.Umple astfel sufletul de o grijă constantă și-l conduce adesea la o tulburare nervoasă agitată . Această grijă se amplifică atunci când nu este satisfăcută.”24 când nu primește atenția și admirația aștepta tă.În aceste situații,nereușind deta șarea de sine (apărând deja mândria) se ajunge la indiferență sau invidie,gelozie. Frustrat de plăcerea patimii, pierde relațiile armonioase cu ceilalți și se întristează.

În a doua formă a slavei deșarte,mai ales în rugăciune oamenii sunt ispitiți printr-o viziune iluzorie a lui Dumnezeu, într-o manieră a greabilă încât să-l facă să creadă că a atins scopul rugăciunii, „o minte netulburată de patimi trupești și necurate,demonul o atacă cu slava deșartă: socotind despre sine că este curată, își închipuie că în ea nu se mai află nici un fel de lucrare potrivnică.De aceea ia drept înfățișare dumnezeiască lucrarea săvârșită în iad de demoni”25.Ori acestea sunt opera slavei deșarte care e începutul rătăcirii minții.Căci mintea , lăsându-se stăpânită de slava deșartă,caută să închidă Dumnezeirea în chipuri și figuri”26.Un alt mod de înșelare a minții, plină de slavă deșartă este că demonii îți trimit gânduri și pe urmă te îndeamna să le alungi prin rugăciune. Atunci ei se îndepărtează de bună voie de la tine, ca tu să socotești că ai început să birui astfel de gânduri”27.

De asemenea slava deșartă,distrugând virtuțile,sufletul devine gol, dezo- rientat și nu-i rămâne decât,așa cum spune Sfântul Isaac Sirul,să „inventeze și să imagineze personaje și conduce la a dori și a se avânta”28 la o realitate iluzorie ce determină tulburare,neliniște, insatisfacții permanente,decepții datorită caracteru- lui ireal.Toate acestea având consecințe patologice:detașarea de realitate,distrage atenția de la ce este inconjurător,incetinește activitatea,paralizează dinamismul, iar sufletul intră într-o stare de amorțire.

De fapt „nu slava este un lucru rău,ci slava deșartă”29(Sfântul Maxim Mărturisitorul) după trup,care este reaua întrebuințare a naturii sufletului ce „are în mod natural o dragoste pentru slavă,dar aceasta ar trebui să fie pentru ceea cerească și nu pentru cea pământească”30.Se pervertește într-atât natura încât bunurile de la Dumnezeu sunt folosite pentru măreția proprie și pentru slava lui Dumnezeu. „Există o slavă care vine de la Dumnezeu „voi premări pe cei ce Mă prea slăvesc pe Mine” ( Ps. 2/30).Și este o altă slavă care nu provine decât din răutatea vicleana a demonului”30(Sfântul Ioan Scărarul).Chiar săvârșind păcatele, omul continuă să-și dorească măreția (slava),dar nu pe cea primită de la Dumnezeu prin participare la Slava Sa și unirea cu Hristos,ci cea de la lumea sensibilă.Deci mărirea de la oameni este superioară celei de la Dumnezeu și este considerată la egalitate cu mărirea de la îngeri.În con cluzie „Slava deșartă apare constituită dintr-o denaturare,dintr-o deviere patologică de la condiția naturală a omului spre măreție și ca un component patologic de substituție consecutivă cu o frustrare ontologică ”31„Slava deșartă este poartă pentru a intra demonii biruiți”32.La fel și mândria care îl afundă pe om și mai adânc în patimi sunt începătoare și născătoare ale tuturor patimilor […] păcatele noastre sunt căderile duhovnicești: mânia ,clevetirea,amărăciunea,stingerea,fățărnicia, ura,pizma,viața după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea”33La acestea se mai adaugă: blestemul, judecata și disprețul aproape lui, spiritul de dominație, dragostea de putere ca o mândrie în continuă afirmare. Apoi minciuna, ipocrizia, vorbele deșarte lașitatea, viclenia ca rod al dualismului fățarnic, iar discordiile, disputele, ura, ranchiuna și gelozia sunt resentimente ale orgoliului (mândriei) rănit. (resentimentul este tendința de a vedea partea rea a lucrurilor,o mentalitate depreciativă,o nevoie pătimșă de a fi recunoscut și o frică de a acționa din teama de a nu fi judecat de celălat).De asemenea,învârtoșarea inimii ca urmare a decepțiilor în fuga după lumea iluzorie,căci „originea iluziilor sufletului este slava deșrtă”34 (Evagrie).Desfrâul, iubirea de arginți și îmbuibarea sunt datorită iubirii de sine,de trup,de lumea materială.Neascultarea este rod al concepției de stăpân. Lenea și trândăvia sunt rodul fie a autosuficienței, mulțumirii de sine, fie a deznădejdii rezultată din desele decepții în calea împlinirii dorințelor.Tristețea este mândria în neputință, frustrare a dorințelor așteptărilor (ca și invidia).Mânia e mândria în su ferință, înfrântă la fiecare încercare de afirmare și continuă această înăl țare în față să și a celorlalți.

În concluzie,așa cum spunea Părintele D.Stăniloaie, „cele trei cauze ale patimilor sunt:

1.mintea slabită în lucrarea ei autonomă și proprie (mândră);

2.lucrarea și percepția simțuală,care a devenit precumpănitoare,care a ieșit din subordinea minții,ba a atras mintea în subordinea ei;

3.o alergare exclusivă și irațională după plăcere și o fugă speriată de du rere”35.

Cu alte cuvinte în afara lui Dumnezeu omul trăiește o viață solitară (deși înconjurat de o mulțime de semeni nu are putere să-i perceapă la adevărata lor valoare) și atunci își caută împlinirea,mulțumirea în lumea sensibilă,pentru a fi îndepărtată e nevoie de o plăcere-durere (ori ce plăcere atrage după sine o durere, iar pentru a fi îndepărtată e nevoie de o plăcere mai mare ce atrage o durere și mai mare.

„Începutul mândriei e sfârșitul slavei deșarte;mijlocul ei este disprețuirea aproapelui, vestirea nerușinată a ostenelilor proprii, iubirea laudei de sine,urârea mustrării;sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii însușirea năravurilor drăcești.”36După cum spun mândria și slava deșartă are două forme: în raport cu semenii (împotriva aproapelui), numită și lumească și în raport cu Dumnezeu (împotriva Lui) numită și călugărească.

Prima formă a mândriei se manifestă prin faptul că omul devine dur, ne- supus,fără blândețe,omenie,nu dorește să fie lipsit de bunurile lumești, speră la o viață lungă, zgârciți, au repulsie și rușine fața de sărăcie, apoi mintea devine stăpânită de necredință, se învântoșează, iar sufletul se răcește. Atunci omul numai respectă nici o regulă, numai ascultă de nimeni, numai vrea să audă nici o învățătură , sfat, privirea devine foarte ageră și de multe ori fără direcție și sens. La discuțiile care nu-i convin sau „cele spirituale toate mădularele i se zdruncină, se agită, se frământă mereu, se forțează să tușească ușor din gât atunci când vrea să atragă a tenția sau se simte în încurcătură. Nu caută ce i-ar fi de folos,ce l-ar zidi, ci cercetează motivele ce le-a determinat pronunțarea lor sau ce le-ar putea obiecta lor ca să nu rămână nimic în picioare.Astfel convorbirea îi este păgubitoare. Conștiința îi e stăpânită de bănuieli că totul îi este împotrivă,se îndărătnicește, se încăpățâneazăse mânie, iar glasul i se ridică,cuvintele devin tăioase, răspunsul acru și revoltat,mersul mândru și a gitat, limba slobodă și mincinoasă dispusă să tacă,decât numai când ini ma îi este roasăde vreo ranchiună împotriva fratelui.Tăcerea lui nu e umilință, ci trufie și mândire, cuvintele-s nepotrivite, râsul fără de măsură și nesărat, trufia inimii fără de margini și nestăpânită. Stăpânit de semeție aduce tutror jigniri, respinge cu dispreț îndenurile de a cere scuze fratelui insultat, până și iertarea cerută de celălalt o refuză strâmbând din nas.Se aprinde de mânie când a fost întrecut în umilință de acela”37 sau în orice lucruri în care el se crede primul. Omul modern se admiră, se stimează, se felicită, se autocompătimește, se laudă în el „își etalează ceea ce are, se forțează să pară mai mult decât este în realitate”38.(Sfântul Vasile cel Mare).Este arogant, îngâmfat, mulțumit de sine, plin de siguranță și se încrede în el însuși până la a se crede suficient sieși: „Are pretenți a de a ști tot, siguranța constantă de a avea dreptate,de unde apare: mania de a se justifica,spiritul de contradicție,voința de a învăța și de a comanda.”39Se crede înțelept și are pretenția de a învăța pe alții. Agresivitatea și-o manifestă sub forma ironiei, acreală în răspunsuri dorința de a jigni și ușurința de a face acest lucru și i se pare de netolerat să fie comandat.

În realitate cel mândru este o persoană slabă și fricoasă să nu piardă bunurile sau imaginea sa avantajoasă de care e dependent, iar față cel ce i le contestă devine neîncrezător, susceptibil sensibil, având sentimentul că e persecutat (medical e numit paranoie) și se manifestă cu violență, agresivitate față de cei ce-l critică.

După cum spunea Sfântul Ioan Casian că „după mișcarea din afară vom recunoaște starea lăuntrică”40,așa și „trufia cărnii” (căci așa se numește această formă a mândriei) se poate vedea și prin faptul ca o mul mândru „ în vorbire e țipăt,în tăcere e amărăciune,în veselie e râs gălăgios și necumpătat, în seriozitate tristețe fără sens, în răspunsuri pornire dușmănoasă,în conversație superficialitate, cuvintele dând năvală la întâmplare fără nici o judecată.trufia e lisită de răbdare, străină de dragoste, gata să aducă insulte, nevrednică să le îndure la rându-i, la ascultare se lasă greu, nu se împacă să primească îndemnuri de la alții; nu-și poate reteza vrerile neîmpăcând-se cu nici un chip să cedeze cu ceva cuiva.Așa se face că,fiind incapabil să primească un sfat salvator,în toate situațiile se încrede mai degraba în propria-i judecată decât în cea a bătrânilor”41.

Mândria este cea mai evidentă formă de egoism,după cum spunea Dumi- tru Stăniloaie „lăcomia păntecului și măndria reprezintă una și aceeași sete ego- centrică a omului; sub aspectul îndoit al ființei sale psiho-fizice[…].Iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu,ca centru deosebit de mine al existenței mele, și întrucât omul nu poate exista prin sine însuși oricât și-ar da această iluzie, repre- zintă o gravitație spre lume.”42În relație cu sine, egoismul se manifestă ca o „eco- nomie a trupului.Îl face pe om să se intereseze mai mult de sănătatea lui, de ceea ce trebuie pentru plăcerea alimentară, desfătarea altor lucruri,confort și îm plinirea dorințelor care-s comodități ale trupului în locul virtuției efortului.Ceea ce fac sufletul moale;indiferent și stupid”.43Egoistul este orbit,nu vede lucrarea lui Dumnezeu,nu lucrează la vindecarea sufletului,dar nici nu vede patimile care există în el. „Astfel dacă se îngrijește de iubirea de noi înșine prin plăcere, naștem lăcomia pântecului, mândria ,slava deșartă, orgoliul, iubirea de arginți, zgârcenia, îngâmfarea, încăpățânarea, mânia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul, înjuria, batjocora, luarea în râs, resipa, lăcomia, insolența, umblarea prin nouri, traiul molatic înțepăturile, locvacitatea, vorbirea împotrivă necuviincioasă […].Iar când egoismul este înțepat mai mult de durere naște: pizma, ura, dușmănia, îm puținarea cu sufletul, gelozia inoportună, plânsul, melancolia, frământa rea totală, excesul de zel.”44

În raport cu ceilalți,egoismul celui mândru apare ca superior față de ceilalți și caută mereu această superioritate.O astfel de persoană sinte mereu nevoia de a se compara,de a stabili ierarhii înainte de a concluziona cu superioritatea absolută sau relativă în diferite domenii.De fapt,când se măsoară cu semenul caută să afirme ceea ce îl deosebește, pentru că se crede fundamental diferit și de aceea îl critică sistematic pe semen și îl judecă defavorabil căutând „să reducă pe semen la treapta inferioară a unor obiecte”45 prin îngustarea și sărăcia lor. Acesta pentru că egoismul determina slăbirea și pustiire nu numai cu ură așa și mândrul stârnește prin imitație mândria în celălat. „Este de ajuns să a mintim că cine zice prea mult „eu” ca să pună în relief că el dealții,nu va avea nici iubirea altora[…]Fiecare trebuie să zică pentru tot ce a pu tut face noi am fâcut,nu pentru a se numi pe sine la plural,ci pentru a se cunoaște aportul celorlalți la orice ispravă a sa. „Eu” este o expresie a mândriei,indicând firii a sobornicității subiecților.Întemeiată pe această unitate a firii.”46Egoismul este ca o „sugativă” ce profită de tot cei ce au bun ceilalți,chiar și de răbdarea,dragostea lor pentru a-și satisface propriile nevoi și plăceri și la lingușeală „Don Juan,care iubește în mă sura în care dispune de femei,în măsura în care așteaptă de la ele satisfacerea propriilor dorințe și pasiuni.Don Juan nu iubește,ci se iubește,însă de fapt nici măcar acest lucru nu are loc, căci se pune pe sine deasupra tuturor valorilor”47.

Cel mândru îl coboară pe aproapele său privindu-l de sus, disprețuindu-l,

ignorându-l și plasându-se mereu în vârf, considerându-se în centru în orice circumstanță.Îl dispretuiește și-l micșorează pe aproapele său pentru că îl neagă pe Dumnezeu punându-se în locul Său și prin aceasta neagă imaginea lui Dumnezeu în semenii săi care face din fiecare din ei un fiu al lui Dumnezeu.Astfel „în loc să-și înalțe fratele în Dumnezeu dimpotrivă el se înalță prin el însuși,îl reduce până la un mijloc al propriei glorificări sau o oglindă care reflectă nu imaginea lui Dumnezeu,ci propria sa imagine,a aceluia pe care el și-o face despre sine și așteaptă să-i fie trimisă înapoi.”48În această situație în relațiile cu semenii i-a forma compoziției în care își afirmă propria superioritate și singuralitate, folosindu-și darurile nu pentru a-i ajuta pe ceilalți, ci pentru a se plasa deasupra lor.

În persoana mândră,conștientă că nu poate să-și depășească semenul,dar dorește acest lucru,apare invidia care nu e altceva decât tristețea pentru fericirea aproapelui și bucuria pentru suferința lui.învidia este admirația ascunsă […].Un om care admiră și simte că nu poate să găsească fericirea abandonându-se pe sine însuși alege să invidieze ceea ce admiră Atunci începe să vorbească într-un alt limbaj se zice că ceea ce admiră de fapt nu e nimic, e ceva prostesc, banal, ciu-

dat și exaltat Admirația înseamnă fericită recunoaștere de sine însuși, invidie-nefericită admirație de sine însuși”49.Invidiosul transformă gloria altora în pedeapsa sa pentru ca ei sunt slăviți și nu el. Și atunci nu mănâncă, nu se veselește, suspină, geme, fierbe, stinge pacea iar dragostea o transformă în ură; invidia înseamnă reîntoarcere la diavol”50 spune Sfântul Ciprian. Invidiosul examinează mereu viața celor invidiați, îi supraveghează cu sârguință pentru a găsi mereu motive ca să-l condamne,caută mereu să facă observații în fața celuilalt ca să-i umilească și paralel să se înalțe pe sine;nu vede nimic bun la ceilalți ca să fie lăudați, ci doar urâțeniile. Invidia se manifestă prin nevoia permanentă de a critica,acuza și judecarea cât mai aspra a celorlați.Invidia se cunoaște după chip „înfățișare fizică a pizimașului inspiră teamă și dez gust:au privirea uscată,întunecoasă,strâmbă și amenință toare,sprâncenele căzute, obrazul palid și trist,buzele le tremură,dinții scrâșnesc,cuvintele sunt turbate,invectivele fără frâu,mâinile gata de violență,înarmate cu ura sufletului înfumurat”51.

Consecințele invidiei sunt absența Duhului Sfânt,orbirea duhovnicească

(mintea numai distinge între bine și rău), necredința, lipsa dragostei (nu poate și nu vrea să iubească), distruge sufletul („cum rugina distruge întregul fier așa și invidia distruge întregul suflet”52)dăunează celor spre care se îndreaptă așa cum invidie diavolul ispitit pe protopărinți.Toți îl simt pe pizmaș și-l ocolesc,fiindcă e o continuă cursă întin să celorlalți. Dar pizmașul este mai mult dușman al său decât al altora cel pizmuit îl poate evita, dar pizmașul nu poate scăpa de sine însuși „tu nu poți scăpa de tine însuți;oriunde ai fi ,dușmanul tău e cu tine, vrăș mașul e continuu în inima ta”53.

A doua formă a mândriei, în raport cu Dumnezeu,apare ca o înălțare față de Dumnezeu,apare ca o înălțare față de Dumnezeu și chiar îm potriva Lui,ca o revendicare pentru sine,o autonomie absolută, vrând să-L depășească pe Dumnezeu, face din sine un centru absolut, o autozeificare. Mândria este ca o negare sau un refuz față de Dumnezeu datorită încredereii proprii.

„A trăi în afara lui Dumnezeu, a duce o existență total autonomă, independentă de El și a se afirma singurul principiu și sfârșit al existenței sale, este o manifestare a acestei mândrii”.54 Așa s-a ajuns la numeroase teorii despre apariția omului,cum ar fi: materialismul didactic și la toate teoriile despre om (freudiene,integrativiste,etc.) despre care am vorbit în primul capitol.S-ar putea spune că aceste teorii au rezultat din nerecunoașterea lui Dumnezeu, dar orice cercetare, pentru a fi cât mai autentică se realizează din toate perspectivele posibile ,iar atât timp cât se vorbește despre om este necesară și o abordare din punct de vedere teologic. Deci nu se poate pune problema necunoașterii,ci de o necunoaștere trăi tă,asumată,experiată,dar aceasta vine din ignoranță.Iar ignoranța este rodul preocupării de propriile idei și descoperiri și pază permanentă de a nu exista nimic din afară ce ar putea să le distrugă.Astfel „omul îngâmfat refuză să considere că Dumnezeu e autorul naturii, principiul și sfârșitul ființei sale și de asemenea sursa tuturor calităților și bunurilor pe care le posedă pentru a și le atribui lui însuși”55.Într-adevăr entuziasmat de minunatele descoperiri nu le mai atribuie lui Dumnezeu, ci lui însuși iar în felul acesta,denaturând scopul lor. Din această ignoranță se ajunge la uitarea de Dumnezeu,care dă impresia unei adevărate cunoașteri,astfel permițăndu-și chiar să-L nege și apoi să-I ia locul. Există două feluri de uitări de sine din mândrie,care dă aparența unei cunoașteri de sine și uitarea de sine (răpirea,extazul) din smerenie,care e o adevărată cunoaș tere de sine.Căci sinea cunoscută prin mândrie e o sine de suprafață,suprapusă și care sta pe nisip,ca un gol „pe când sinea cunoscută din smerenie,e sinea afundata pentru veci în temeiul ei neclintit care e Dumnezeu.Cel mândru,neștiind de păca- tele sale nu se deosebește de Dumnezeu în închipuirea sa,și deci nu-și vede fundamentul său „Cel smerit știind de greșelile sale sau de micimea sa își vede fundamentul său care îl susține totuși pentru veci iertându-l”56. „Oricum omul mândru își rămâne necunoscut lui însuși” (Sfântul I.Hrisostom).

La spirituali,mândria încolțește în mintea omului că el este sursa virtuțiilor,făcându-l să nu recunoască ajutorul lui Dumnezeu „se fălește cu bunurile date de Dumnezeu ca și cum ar fi venit din propriile sale a cțiuni drepte”57(Sfântul Maxim) din propriul merit, când, de fapt, virtuțiile sunt daruri prin participare la perfecțiunile divine. „A pune încrederea numai în voința ascetică fără a recunoaște nevoia harului,poate zădărnici orice fel de progres au făcut.”58Cei mândri de multe ori se fălesc chiar și atunci când îi mulțumesc lui Dumnezeu,așa cum era fariseul care îi multumește lui Dumnezeu că nu e păcătos ca acel vameș.Cel ce își atribuie toate darurile și căutând mereu să fugă dupa ele și nu după Dăruitor,își pierde judecata pentru că în fața lui Dumnezeu este un hoț și El îi va lua harul „E o rușine în a ne mândri cu un ornament care nu ne aparține,dar e nebunie curată să-ți etalezi darurile primite de la Dumnezeu”59.De aceea spun Sfinții Parinți căci „numai virtuțiile ce le ai fără minte sunt ale tale,căci mintea ți-a dăruit-o Dumnezeu.Arată nevoințele purtate fără trup,numai din sârguința ta.Căci trupul nu e al tău,ci a lui Dumnezeu.”60

Spre deosebire de slava deșartă,în mândrie pe lângă faptul că pierde virtuțile își pierde și mintea, se iluzionează, delirează și totul devine rupt de realitate, o contrafacere prin închipuire, trăiește într-o fantasmogonie și nălucire prelungită, având tot felul de vedenii.De aceea Evagrie vede în nebunie rezultatul ultim al acestei patimi „vine după ea rătăcirea (delirul)sufletului, nebunia, ,viziunea unei mulțimi de diavoli în ea […] atunci cade în delir, se exaltă și uită,sub efectul fricii starea umană”61.Bineînțeles că în toată această nebunie un rol deosebit de important îl au si diavoli.Omul mândru ajuns în această fază se vede cel mai bine că este posedat de diavol,și așa cum îngerii,datorită mân driei au ajuns diavoli,așa mândria „face din om un demon”62(Sfântul Ioan Scărarul).Și în slava deșartă, demonii își fac apariția astfel că tot ce vine din ea,vine,de fapt,de la demoni,dar în această patimă omul începe să-și împletească voia sa cu cea a demonului,care în final,în mândrie îi va deveni a doua natură.Cel mândru se vede că e posedat mai ales atun ci când rostește hule,blasfemii în timpul Sfintei Liturghii și a Sfintelor Taine când de fapt nu el le rostește,ci demonul din el.Căci „cum am putea noi în același timp să-L blestemăm și să-L binecuvântăm?”63 Începutul acestei blasfemii este în hula și osândirea aproapelui; care este chipul lui Dumnezeu,căci El „niciodată nu ar fi îngăduit să fii dat pe măsura unui atât de rău duh,dacă nu ai fi săvârșit vreun blestem îm potriva Lui”64.

În concluzie,se poate spune că cel mândru este un suferind datorită decalajului între ceea ce crede și ceea ce e în realitate; datorită amenințării , contrazicerea imaginii avantajoase pe care o are sau vrea să o aiba despre el sau superioritatea pe care o afirmă; datorită așteptărilor vrea să fie onorat, dar din contra e disprețuit de toți oamenii care îi sunt dușmani, nu are pe nimeni care să-l susțină”65( Sfântul I.Hristostom).Toată această suferință și-o provoacă singur fiind ajutat și de vrăjmaș, dar în primul rând el este responsabil.

CAPITOLUL IV

Vindecarea

În psihiatrie, toate bolile despre care am vorbit: schizofrenia, stările ma- niaco-depresive, paranoia și toate celelalte forme sunt tratate prin diferite terapii (despre care am vorbit în capitolele anterioare), dar în special prin psihostimulen- te ca: neuroleptice, tranchilizante, barbiturice, psihoanalitice, etc. Dar aceste „medicamente psihice (cum spun și medicii) denaturează personalitatea omului cu două consecințe fundamentale: pe de o parte creează sensibilitate care schimbă starea firească omului, iar pe de altă parte creează o indurație a inimii”1.

Dacă în capitolul al II-lea am arătat cum mândria a adus o multitudine de suferințe, moartea sufletească și trupească, pierderea asemănării și deci despărțirea de Dumnezeu, în acest capitol voi încerca să prezint câteva idei despre refacerea celor pierdute.Voi începe pe scurt cu răscumpărarea firii noastre umane prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos,un act de o adevărată milostivire a lui Dumnezeu față de oameni.Într-adevăr vindecarea de mândrie, ca și de celelate patimi nu se putea aduce decât printr-o putere de la Dumnezeu.Astfel,restaurarea începe chiar din momentul pătrunderii Cuvântului în Fecioară,când Își asumă natura umană prin Puterea Duhului Sfânt.De aceea se spune că „întruparea este o Teofanie având profund caracter ontologic și terapeutic.Dumnezeu nu numai că se arată ci El pătrunde în natura noastră și în obiceiurile noastre pentru a schimba din interior această natură apărută și stă pânită de rău.În același timp se regolește pe Sine pentru ca firea umană să pătrundă în el pe cât îi este posibil”2.Întreaga creație prin jertfa Mântuitorului care a renăscut,a fost necreată, iar El a devenit arhetipul ipostatic al tuturor celor ce se nasc întru El pentru că „făcându-se om Cuvântul a ipostaziat în sine natura omenească,a asumat-o și a integrat-o în ipostatsul Său […].Primul ipostas al acestei naturi,ca și primul născut,Cuvântul s-au unit cu natura umană,trup și suflet,pentru că moartea trebuie alungată atât din trup cât și din suflet (din trup în calitate de separații și dezintegrarea elementelor, din suflet ca uitare și separare de Dumnezeu)”3.Deci restaurarea implică: revenirea la frumusețea dintâi, ridicarea creaturii decăzute , redirecționarea celui rătăcit, revigorarea naturii slăbite și toate se realizează, căci „Viața lui Hristos se prelungește haric în toți cei care pătrund în lumea necreată, în El și prin El, în cei renăscuți”4.Această renaștere nu se poate realiza decât prin „forța vieții creștine ce stă în Taine, care ne determină modul de a fi . Prin Sfintele Taine, Biserica participă la har”5.Prin Botez se realizează o întrupare tainică a lui Hristos în fiecare om , reconstituindu-se firea umană, iar prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos în Taina Sfintei Euharistii se revina la starea de iubire curată ce trece prin omorârea păcatului.

Biruirea morții se realizează prin viața sacramentală prin care se primește harul dintr-o dată și prin asceză ce constă în nevoința personală de a obține treptat harul ce curăță de patimi și la transformă în virtuți. Dar aceste două căi se întrepătrund și se susțin reciproc prin lucrearea harului.Astfel, în cazul slavei deșarte și a mândriei, este nevoie de multă asceză, aceasta trebuie susținută de lucrarea lui Dumnezeu prin Tainele Bisericii, căci prin participarea la ele omul se transformă în chip nevăzut sub influența harului.Însăși conștiința acestui fapt că Dumnezeul îl vindică și că ia un merit pentru efortul său (căci Dumnezeu își are lucrarea Sa cu fiecare în parte chiar fără să fie conștient de acest lucru) este o formă de smerenie în fața lui Dumnezeu

Smerenia este principalul „medicament”, pentru aceste patimi, fiind calea de mijloc pentru că descoperă măsura tuturor lucrurilor și adevărata lor valoare. Smerenia este modul de a trăi toate antinomiile din ortodoxie , fiind ea însăși un paradox: cu cât mai multă smerenie cu atât mai multă înălțare spre sfințenie. Acest caracter paradoxal este prezent în toate formele și manifestările ei.

Ca și slava deșartă și mândria, smerenia are două forme:una în raport cu oamenii, și una în raport cu Dumnezeu „smerenia este de două feluri: cea dintâi (mirenească) stă în a socoti cineva pe fratele său mai înțelept decât pe sine și întrecându-l pe el în toate și a se socoti pe sine mai prejos de toți.Iar a doua (călugărească) stă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.Aceasta este smerenia desăvîrșită a sfinților”6 .

În raport cu semenii,smerenia apare sub forma conștiinței că toți suntem mădulare ale Trupului lui Isus Hristos, Biserică, Chip a lui Dum nezeu, că fiecare are valoare, importanță, și rostul său chiar dacă unii, au mai puține calități sau daruri. În loc de a reduce semenul la nivelul de obiect ce-i poate aduce slavă sau de instrument pentru satisfacerea plăcerii și a propriei voi, omul trebuie să-și folosească darurile sale pentru a ajuta celelalte mădulare. Căci, precum în organism dacă un organ este bolnav, toate celelalte suferă și toate luptă în felul lor pentru refacerea celui bolnav cu scopul final de a se „bucura” fiecare de armonia întregului organism, așa și omul trebuie să-și ajute semenul, să-și com pleteze lipsurile, să crească duhovnicește (acesta fiind și adevăratul sens al competiției). De aceea însuși Hristos ne învață să slujim unii altora „Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să va spălați picioarele unii altora”(In 13/14) . Astfel se ajunge la o relație complemen- tară trăită în Dumnezeu într-un sentiment de umilință și fraternitate, iar inegalită- țile sunt abolite în Dumnezeu. Într-o astfel de relație, unicitatea fiecărui om nu mai apare sub forma opoziției cea a complementalității, în vederea utilității comune și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos”(I Cor 12/7). Astăzi fiecare vrea să fie cât mai original, dar adevărata originalitate constă în harismele darurile și calitățile pe care le dă Dumnezeu și valorificarea lor în folosul celorlalți. Însă administrate fără smerenie aceste sunt luate (rămânând cu iluzia existenței lor), iar calitățile sunt înrobite patimilor. Folosirea lor cu smerenie înseamnă a avea permanent conștiința că tot ce avem este de la Dumnezeu pentru a participa la lucrarările Lui cu ceilalți semeni. Aceasta nu e decât a fi ca un stup de albine în care ele nu vin încărcate și lucrează în el până iese mierea de care se bucură ceilalți. Astfel se poate defini smerenia ca „revenire a firii noastre la starea de fereastră a infinitului și de încăpere goală menită să se umple de lumina dumnezeiască , omul aceptând acest rol de a nu fi decât reflector și primitor al luminii dumnezeiești, are un destin măreț de a conviețui cu infinitul.”7.Lăsându-ne sa fim vase ale duhului se realizează și înălțarea noastră, dar nu prin noi și pentru noi, căci „ce ai pe care să nu-l fi primit .Iar dacă l-ai primit de ce te fălești

ce și cum nu l-ai primit?”(I Cor 4/7). „Atunci cănd săvârșește vreun bine omul nu e decât un intermediar și nu are de ce să-și imagineze propria înălțare. Aceasta e adavărat nu e doar pentru faptele bune pe care le poate împlini, dar și pentru ori-

ce bună dispoziție , calitate sau virtute avută, pentru că așa cum am arătat, ele i-au fost conferite de Creatorul Său și doar prin harul divin ele se pot dezvolta”8.Așa se spune și în Sfânta Liturghie „ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem.”

De aceea nu are sens să ne lăudăm , ci să-l mulțumim pentru toate aceste daruri care sunt configurația chipului Lui Dumnezeu , exterioarizarea Lui. Astfel laudele nu trebuie aduse persoanelor ci Lui Dumnezeu, căci darurile îi sunt dăruite spre slava Lui. În plus, trebuie menționat și faptul că laudele se fac doar în cazurile în care persoanele sunt deznădăjduite ; lipsite de putere, dar și atunci cu grijă . În același caz spirit se poate vorbi și despre creativitate , pe care se pune mare accent astăzi. Omul este o ființă creatoare ca și Cel care L-a creat , dar atâta timp cât actul creație este săvârșit fără smerenie, adică de sine și pentru sine, atunci creația va fi pătimașă. O creație autentică este atunci când se pune în valoare originalitatea, când se realizează în sinergie cu Cel ce așează fără încetare , cu Duhul Lui și că au conștiință smerită căci nu noi ci Dumnezeu a făcut-o prin noi și pentru împlinirea noastră a tuturor. Pentru a se ajunge la această conștiință este necesară o „educație cu adevărat creștină ce caută dezvoltarea și păstrarea purității copilărești în omul de mai târziu”9, adică o educație pe „a fi” , a trăi în Dumnezeu . Aceasta nu înseamnă o rupere de ceilalți , dar atâta timp cât îl vom avea în centru pe El , iar noi vom fi împrejurul Lui și cântând să ne apropiem de El, ne vom apropia și între noi și astfel se va realiza comuniunea întru El.

Omul e făcut pentru a se înălța , dar a se înălța spre Dumenzeu și să se unească cu el în plenitudinea iubirii și cunoașterii. Însă această creștere dinspre el însuși spre Dumnezeu, omul a fost destinat să o împlinească în Dumnezeu prin realizarea asemănării cu El, iar aceasta este imposibil de realizat în afara comunității cu ceilalți. Căci omul primește harul doar în această comunitate , iar fără el nu ajunge la asemănare cu Dumnezeu. „Detașarea de el însuși trebuie să

se împlinească în unire , cu semenul său și să integreze întregul cosmos astfel încât să-l unească pe acesta cu Dumnezeu în propria persoană.”10. Comuniunea este acea trăire a celorlalți în noi, acea lipsă de „eu” și umplere de „noi” așa cum se spune în Sfânta Liturghie „ca într-un gând să mărturisim”.

Referitor la mărturisire, aș dori să precizez că astăzi datorită mândriei și slavei deșarte se face o falsă mărturisire. Sub masca datoriei de a mărturisi, de a face cunoscute adevărurile de credință, se ajunge la afirmarea de sine, la o înșiruire de cunoștințe, la o etalare a unor stări care de fapt sunt pătimașe și toate aceste cu justificarea să este necesară o mărturisire cu demnitate .Dar să analizăm puțin demnitatea : în grecește (deiknumi) înseamnă caliate superioară care afirmă omul; în latină (dignum) , distincție , strălucire , glorie; iar în română autoritate morală, prestigiu, gravitate , măreție. Iar a fi demn înseamnă a întruni toate însușirile, virtuțile pozitive, a știi să eviți tot ceea ce ar degrada sau compromite valoarea de om, a te raporta la valoare cu valoare; a respecta mai întâi tu pe toți și apoi tu să fi respectat.Toate acestea sunt manifestări ale mândriei, dacă nu sunt însoțite de smerenie , adică de o permanentă și sinceră analiză a motivației pentru care sunt făcute. Adevărata motivație este împlinirea voii lui Dumnezeu, iar certitudinea acestui lucru nu o vom simții decât după îndelungă și adâncă rugăciune și smerenie. Revenind la mărturisire se poate spune că nu se face oricând, oricum, oriunde și oricui. Mărturisirea fiind trezirea glasului lui Dumnezeu în celălalt, nu se poate realiza decât de Dumnezeu prin cel ce trăiește întru El. Uneori este suficientă doar o simplă prezență căci având smerenie și rugăciune continuă, Dumnezeu îl transformă în ceea ce celălalt ar trebui să vadă (aceasta fiind specifică mai mult sfinților ).Cea mai autentică mărturisire sunt faptele noastre săvârșite cu ajutorul lui Dumnezeu. Deasemenea în mărturisire cuvintele trebuie cerute prin rugăciune de la Dumnezeu „Fiindcă nu voi sunteți care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este care grăiește întru voi” (Mt.10/20). Astfel neliniștea determinată de faptul că nu s-a spus tot , de apariția altor și altor idei, este înlocuită cu nădejdea că Dumnezeu i-a dat celuilalt atât cât avea nevoie, iar celui ce mărturisește i-a dat smerenia cuvenită. Mărturisirea nu se face în public ca predicatori, ci atunci când ni se cere, căci, defapt, nu ni se cere de către oameni, ci de Dumnezeu prin ei, și atunci El va fi cu noi în mărturisirea Sa.Mai există astăzi, și ideea că nu se poate decât împărtășind același mod de viață pătimaș, ca a celorlalți și folosind uneltele lor pătimașe.Aceasta nu e mărturisire, ci o capcana, o rușine de Hristos, o necredință și o netrăire a lui Hristos.

Invidiosul pentru a se vindeca este necesar ca să vadă în cel invidiat darurile lui Dumnezeu, să-l laude din toată inima, dar fără să-l vatăme, să se roage pentru el, să fie îndrumat de un bun duhovnic, să facă milostenie, rugăciune

continuă și să se ocupe mereu de lucruri duhovnicești.Cei care sunt invidiați tre-buie să se roage să le dea Dumnezeu răbdare și îngăduință, să se bucure pentru această încercare. Pentru acel slab duhovnicește cel mai bine ar fie să evite conviețuirea cu persoana invidioasă, căci duce la decadere, ceartă, mânie , ură etc. „Nu mânca celui ce se uită cu ochi răi și nu pofti bucatele lui […].Bucata pe care ai mâncat-o o vei da afară din tine, iar tu ți-a risipit (zadarnic) vorbele tale alese” (Pilde 23/6;8).

Cel egoist trebuie să facă exact contrariul a ceea ce cere egoismul : să se supună oricărei jertfe pentru a împlini poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, s se întoarcă spre Dumnezeu prin rugăciune, cuvânt și slujire trupească, strădania de a manifesta dragoste față de semeni, să refuze orice lucru care îi produce repaus și comoditate trupului să dezvolte o ură față de sine, să fie stăpînit de dăruire, până ajunge să rabde cu bucurie toate învinuirile nedrepte, cerând iertare de la învinuitor.A ierta este o condiție esențială pentru restabilirea relației și liniștei interioare, prin faptul că doar prin condiție suntem abia primiți de Dumnezeu „dacă îți vei aduce darul tău la atar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta , lasă darul tău acolo,înainte altarului, și merge întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău”(Mt 5/23-24). A ierta este un pas spre smerenie de al accepta pe celălalt așa cum este. Iertând doar cu gura este un început, incomplet pentru că în interior fie nu se uită ce s-a întâmplat, fie se rămâne cu o răceală în suflet pentru acea persoană. Însă adevărata iertare este restabilită în Hristos, în inima celui ce iartă. Fără rugăciune iertarea este iluzorie deoarece prin ea se umple golul lăsat de celălalt, se schimbă imaginea celuilalt, unindu-se prin har cu Hristos. Egoistul căutând mai întâi să împlinească voia semenului (atâta timp cât nu este pătimașă) se leapădă de impunerea voii sale prin neîncredere în ea , iar în fața lui Dumnezeu în asculatare de duhovnic, mutându-și încrederea și așteptările de la tot ce e lumesc (material) în Dumnezeu. Iar așteptările de la El terbuie neapărat însoțite de smerenie și nădejde, pentru că altfel se ajunge la a aștepta darurile Lui ca pe niște merite. Cel mândru să se ferească a aduna atât cele materiale cât și cele intelectuale și spirituale, să facă tot

posibilul să le dea pe toate cu cea mai adâncă smerenie și nădejde. Adică să fie convins că cel căruia i-a dat avea mai multă nevoie decât el de acele bunuri. Chiar dacă apare impresia ca rămâne fără ele, iar el este întărit de nădejdea că Dumnezeu va avea grijă și de el, așa cum numai El știe, pentru că nu tot ceea ce vrem ne este și de folos. De aceea spune Avva Agaton „Am făcut tot ce am putut ca să păzesc poruncile. Dar om sunt și eu. De unde să știu dacă lucrul meu a plăcut lui Dumnezeu? Că alta este judecata Lui și alta cea a oamenilor.”11 În felul acesta Dumnezeu este invitat în viața noastră în mod activ.

Așadar în relațiile cu ceilalți este necesar să arătam față de frați adevărata umilință izvorâtă din adânca simțire a inimii, neputându-ne împăca sufletul să-i întristăm sau să-i jignim cumva. Acestea sunt posibile numai prin smerenie, care „e conștiința și trăirea supremă a infinității divine și a micimii proprii. Ea e totodată conștiința că infinitatea divine străbate toate și prin toți cei din jurul nostru. De aceea , am spus că ea e un spor de cunoaștere. Omul smerit se plecă înaintea semenului ca înaintea lui Dumnezeu […] și unde lipsește smerenia e superficialitate, e platitudine , e orizont închis, e sărmana înfumurare care trezește

zâmbetul de milă”12.

Nimic nu vom putea face dacă nu vom căuta permanent să ne cunoaștem prin a ne raporta la modelul Mântuitorului .Această raportare nu se face decât prin smerenie care e „ochiul critic ce ne face să vedem adevărata valoare a faptelor, gândurilor și cuvintelor noastre , raportându-le la criteriul profund duhovnicesc ;să urmărim desăvirșirea”13.Smerenia, fiind un sever examen de conștiință, „întreține în noi permanent tensiune între ceea ce suntem și ceea ce trebuie să devenim și ne arată, totodată, calea spre desăvârșire viața virtuoasă cea întru smerenie”14.Deasemenea, smerenia ca fereastră deschisă spre Dumnezeu , semeni și noi înșine , ne face să ne vedem așa cum suntem: să ne vedem micimile, să ne cunoaștem neputințele, și în același timp să ne descoperim valorile duhovnicești pe care le-am primit căci măsura adevăratei smerenii e discernământul cu privire la propiria ei ființă[..].Acest discernamânt sau o autocunoaștere nu e o simplă constatare pasivă, ci o forță care ne ajută să umplem golurile cu fapte bune”15.Astfel cine ajunge să se cunoască pe sine prin smerenie îi va cunoaște și pe ceilalți.

Diadoh distinge două că smerenia are două faze: din cauza neputinței trupești , a gândurilor rele, ce duce la întristare , descurajare, luptă încordată având origine în frica de pedeapsă; iar a doua este smerita cugetare izvorâtă din abundența bunevoinți dumnezeiești prin care minte e luminată de har și cuprinde o bucurie împreunata cu sfiala plină înțelepciune.Nu se poate ajunge la smerita cugetare fără să se treacă de smerenia trupească. Deoarece „osteneala smerește trupul , iar trupul smerindu-se , se smerește împreuna cu el și sufletul”16.

Astfel se ajunge la o minte vindecată care stăpânește patimile sale și s-a ridicat mai presus de întristare și de bucurie, încât nu se mai întristează nici de supărările din necazul și nu se mai revarsă nici de bucuria mulțumirii , în necazuri își ține sufletul , în bucurie , iar în clipile de fericire și-l ține înfrânat și nu-l lasă să iasă din dreapta măsură”17smerita cugetare duce la o viață autentică în Dumnezeu „trebuie să te faci mic de tot , mic până a te socoti nimic ca să vezi măreția lui Dumnezeu și să te simți umil în lucrarea Lui. Smerenia e înțelepciunea cea mai larg cuprinzătoare”18.Omul ajunge să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu și nu darurile Sale și de aceea ei nu au nevoie de cunoașterea rațională, prin cuvinte, ci caută vederea trăită a lui Dumnezeu, de aceea „cei ce se suie prin cuvintele cele din zidiri la Cuvântul cel ipostatic a lui Dumnezeu sunt departe de scopul ziditorului zidirii, sunt afară de fire pentru că iubesc mai mult darurile decât pe Dătător , zidirile mai mult decât pe ziditor”19.Căci spune Sf.Vasile „nu vasul e lăudat ci Făcătorul lui, dacă se strică vinovat nu e Făcătorul, ci cel ce a făcut stricăciunea”20.

Un model de smerenie este cel al Sf.Silvan Athontul care a fost învățat de Dumnezeu să-și țină mintea în iad și să nu deznădăjduiască: „cine dorește să ajungă la Dumnezeu trebuie să dobândeacă smerenia .Și-a dat seama că marea smerenie a lui Hristos , atât deplină cât și de o negrăită blîndețe pe care îi fusese dat să o guste în clipa arătării Lui, e o însușire a iubirii dumnezeiești .Știa de acum că orice efort ascetic trebuia îndreptat în vederea dobândirii smereniei […].Acum pricina pierderii harului îi era limpede: sulfetului său îi lipsea atât înțelepciunea, cât și puterea de a purta acest dar”21.

Sfântul Ioan Casian se prezintă chiar modelul Mântuitorului care prin smerenie învinge mândria căci cel dintâi zice „Ridica-mă-voi în ceruri” (Isaia 14/13); acesta zice: „S-a plecat în țărâna sufletului meu”(Ps.43/25).Acela zice „Asemeni cu Cel Preaînalt voi fi”(Isaia 14/14);acesta „Pe când era în chipul lui Dumnezeu, S-a deșertat pe Sine , chip de rob luând și S-a smerit pe Sine , ascultător fiind până la moarte”(Filim 2/6-8). Acela zice : „Mai presus de stelele lui Dumnezeu voi așeza jilțul meu”(Isaia 14/13), acesta „Învățați de la Mine, că sunt blând si smerit cu inima”(Mt 11/19).Acela zice : „Nu-L cunosc pe Domnul și nu voi da drumul lui Israel”(Iersire 14/13);iar acesta „Dacă as zice ca nu-L știu, aș fi mincinos asemeni vouă, ci îl știu și păzesc cuvântul Lui”(In 8/55).Acela zice: „Ale mele sunt râurile și eu le-am făcut pe ele”( Iezechel 29/3);acesta zice: „Eu nu pot să fac la mine nimc”…..”ci Tatăl, Care rămâne întru Mine,face lucrurile Lui” (In 5/30 14/10).Acela zice: „ale mele sunt toate împărățiile lumii și strălucirea lor și cui voi vrea să le dau pe ele” (Lc 4/6),iar acesta: „Bogat fiind,pentru voi a sărăcit,ca voi cu sărăcia Lui sa va îmbogățiți” (II Cor 8/9).Acela zice: „Precum sunt culese ouăle ce au fost părăsite așa am cuprins eu tot pământul.Și nimeni n-a scuturat aripile,n-a deschis ciocul și nici nu a scos țipăt”(Isaia 10/14),acesta zice: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustie; priveghiatam și am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiș”( Ps 101/7-8). Acela zice: „Si am uscat sub pașii mei toate pâraiele pământului”(Isaia 37/27);acesta zice: „nu pot sărog pe Tatăl Meu Să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?(Mt 26/53)”22.

Alte remedii pentru cel plin de slavă deșartă și mândrie sunt: să continuă orice lucru bun început, să nu prefere lauda oamenilor dumnezeiești, gândul permanent la viata și patimile Mântuitorului și a Sfinților, gândul că viața aceasta este o luptă pentru cea veșnică, să învețe cât mai mult despre această patimă, să fie preveniți prin pilde, să caute convorbirile spirituale, să fugă de orice le-ar oferi mărirea (Funcții,hirotomie,etc.), să se ferească de tot ceea ce nu e practic în comun, de laudă; gândul că poate pierde toate roadele strădaniei, să nu se conducă după propria poftă, ci după învățătura din Sfânta Scriptură; să nu vrea răul celorlați și nici să nu-i vorbească de rău; să-și pazească gurii, să nu iubească necinstea; să nu măsoare fapta sa: cât de mare și importantă este; să nu facă nimic din orgoliul; când sunt lăudați să-și aducă aminte de ceva nevrednic ce a săvârșit; să se mulțumească cu osteneala smerenia și rugăciunea; să vadă în tot ceea ce fac porunci ale lui Dumnezeu și nu dorințe și pofte; să consulte un duhovnic și să se spovedească des; să urască odihna și să se lisească la osteneala; să rabde osteneala; să suporte toate consecințele faptelor sale și să fie responsabil pentru ele; să respingă iluziile provocate de gust, văz, miros; să slujeasca celorlalți când ocupă un loc de cinste în comunitate; să nu lase celor începători toată povara efortului pe calea virtuții și să nu le pună piedici .E necesară conștiința că nu putem face nimic fără ajutorul harului „nu eu,ci harul lui Dumnezeu este in mine”(I Cor 15/10) și de aceea trebuie să cerem permanent ajutorul lui Dumnezeu „căci dacă Domnul nu ar zidi casa,în zadar s-ar trudi ziditori (Ps 126/1) prin rugăciune.

Într-adevăr celui mândru nu poate să-i lipsească rugăciunea caci „curăția inimii nu se duce la despicarea gândurilor care au intrat în ea și au imbolnăvit-o, ci constă în apărarrea de ele pe care nu o vom obține prin raționalizări și introspecții analitice, ci numai prin rugăciunea lui Iisus.Când spunem „rugăciune” ne referim la lucrarea Duhului Sfânt,Care pătrunde în inimă atunci când acesta pomenește neîncetat numele lui Iisus”23.Rugăciune înseamnă a respira, a fi rugăciune , e o dăruire reciprocă între Dumnezeu și oameni. „Prin rugăciune e binecuvântat și slăvit Dumnezeu,dar tot prin ea e binecuvântat și slăvit de Dumnezeu cel ce-L binecuvântează și-L slăvește pe El [….].Rugăciunea e o stare de interioritate reciprocă între cel ce se roagă și Dumnezeu[…],e dar al nostru făcut lui Dumnezeu din darul Lui. Din harul Lui,”săracă este harfa mea, da rul Tău să o miște pe ea”24 . În plus rugăciunea e unirea omului cu Dumnezeu prin har, iar obișnuința unei rugăciuni aproape permanente ca legătură conștientă,

aproape neîncetată cu Dumnezeu, ca vedere aproape continuă a tainei întregii realități în care trăim, se poate câștiga prin considerarea tuturor lucrurilor, persoa- nelor,împrejurărilor ce ni se impun, ca cuvinte încorporate ale lui Dumnezeu . Cuvântul personal suprem, prin luarea aminte la cuvintele ce ni se spun mai ales în numele Domnului de către preoți și oamenii credincioși”25.

Virtutea opusă patimilor slavei deșarte și mândriei, este smerenia. Dar, după cum s-a văzut în capitolul anterior acestea sunt izvorul celorlalte patimi și le însoțește pe fiecare: de aceea lupta cu ele începe odată cu lupta de a înfrânge fiecare patimă. Însă orice înfrângere a unei patimi fără smerenie nu este biruință. Începând lupta cu patimile trupești se începe a lucra smerenia trupească, care deși anevoioasă și cu mari eforturi, este totuși plină de nădejdea că tot ajutorul este de la Dumnezeu.

Lucarea oricărei virtuți, fără smerenie este falsă, o afirmare personală căci virtutea este „unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu putința dumnezeias că”26.Astfel rugăciunea fără smerenie este una ce caută să-L cuprindă pe Dumnezeu în imagini,este împrăștiată „smerenia adună mintea și o păzește curată în rugăciune. Cel smerit, când se roagă nici nu îndrăznește să roage pe Dumnezeu ceva, considerându-se nevrednic de Mila Lui, ci tace, doar cu gândurile și lacrimile sale, așteptând mila Părintelui Său Ceresc”27. Paza poruncilor fără smerenie duce la fariseism și formalism,dar prin smerenie se realizează întâlnirea cu Hristos, se ajunge la „adevărata fericire și veselie ce e de natură duhovnicească, constând în conștiința că lucrează cele ale Domnului”28.Milostenia fără smerenie este pentru laudă, dar din smerenie e pentru Iisus Hristos: „Întrucât ați făcut unuia dintr acești frați ai Mei, prea mici,Mie Mi-ați făcut”(Mt 25/40).

Credința fără smerenie este o credință în sine, în propriile puteri de aceea Sfântul Isaac Sirul ne spune „să umblăm cu simplitate și smerenie întru cunoștin ță înaintea lui Dumnezeu.Căci simplității îi urmează credința, iar subțirimii și disputei gândurilor, părerea de sine.Si acesteia îi urmează depărtarea de Dumne zeu”29. Frica de Dumnezeu și de moarte fără smerenie este o frica fie de lume, fie pentru sine (de a nu pierde ceva sau de a nu suferi vreo durere) „pentru unii cugetarea la moarte e datorită greșelii neîncetatate și unită cu smerenie alții care nu vor sa se pocăiască, o cer din deznădejde, alții care nu au frică de moarte, pentru ca se socotesc pe ei pătimași, o cer din mândrie, iar unii o cer prin lucrarea Duhului Sfânt”30. Pocăința fără smerenie e falsă. Așa cum fiecare patima alimentează egoismul așa pocăința taie fiecare păcat prin trezirea autocritică și smerenie căci „ce poate lovi mai mortal mândria noastră egoistă, decât prezenta percepută a gândului ca nu suntem nimic, că tot ce am făcut e rău, e nedrebnic”31. Nădejdea fără smerenie e lipsită de răbdare și este o nădejde în daruri și nu în Dăruitor „nădejdii în Dumnezeu trebuie să-i premeargă osteneala pentru Dumnezeu și sudoarea în lucrul lui”32.Ascultarea fără smerenie este mereu tăguitoare până ajunge să îl înlocuiască pe duhovnic „ascultarea oarbă e asculta rea fără discernământ, dar aceasta există la alegerea părintelui și garantat prin certitudinea că Dumnezeu vorbește prin el”33.Faptele fără smerenie sunt pradă slavei deșarte și de aceea Sfântul Vasile Cel Mare scria că orice faptă săvârșită fără poruncă,fără îngăduința întâi stătătorului e un furt și un sacrilegiu care duce la moarte și la un folos, chiar dacă ți se pare că e un lucru bun”34.Răbdarea fără smerenie e o „fiebere” interioară de mânie, de suprafață. Postul fără smerenie poate fi fie pentru a fi văzut de lume, fie e vătămător „Omul lipsit de smerenie nu-și cunoaște adevărata măsură și atunci postul poate fi exagerat ducând la îmbolnăvire. Spovedania fără smerenie e formală și falsă. Omul nu poate să-și mărturisească păcatele pentru că nu se cunoaște prin smerenie și atunci își atrage osânda asupra sa ce-l va întunecă și mai mult. Iar fără smerenie la iubire nu se poate ajunge deaoarece în urcușul ascetic al virtutiilor, smerenia este cea care le deschide poarta tuturor, iar iubirea este casa ce le atrage.Deci se poate spune că asceza fară smerenie e forțată, anevoioasă și de multe ori duce la deznădejde.

Smerenia se poate dobândi „pe neîncetata pomenire a greșelilor sale și prin conștința apropierii de moarte, prin îmbăcăminte sărăcăcioasă, prin alegerea locului din urmă in fiecare clipă și prin alegare la faptele cele mai josnice și mai de ocară în orice lucru, prin a fi întotdeauna ascultător, prin tăcerea neîncetată, prin neiubirea de întâlniri în adunări și prin voința de a fi necunoscut și neluat în seamăm,prin a nu ține la vreun lucru după regula proprie, prin a urî vorbăria cu multe persoane și prin disprețuirea de către minte a oricărei ocări și învinovățiri a vreunui om”35 .De asemenea smerenia se naște din credință, frică de Dumnezeu , răbdare și blândețe prin care ne vine și dragostea lui Dumnnezeu. Așa că treptele smereniei sunt odată cu „începerea ne odrăslească butucul ei, urâm îndată nu fără durere,cu toată slava și lauda omenească,alungând toată mândria și furia. Înaintând, apoi cu vârsta duhovnicească, această împarăteasă a virtuțiilor în suflet, numai prețuim, să socotim chiar lucruri de scârbă, orice bine am săvârșit, și credem mai degrabă că în fiecare zi adăugăm ceva la povara păcatelor noastre , prin vreo împrăștiere neștiută. Iar bogăția darurilor dumnezeiești (harismele) împărtășite nouă o socotim ca un adaos de și mai mare osândă ca unii ce nu suntem vrednici de ele”36.

În concluzie, „smerenia este un fără de nume har al sufletului cunoscută printr-o experiență directă doar de către cei ce au dobândit-o, negrăită bogăție, de numire a lui Dumnezeu și dar al cerului. „Învățați-vă”, spune Domnul, nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci „de la Mine”, adică de la Duhul Meu care sălăsluiește în voi, „că sunt blând și smerit cu inima” , cu mintea, cu cugetul și „veți afla sufletelor voastre liniște” de războaie și ușurare de gânduri (Mt 11/29)”37

Concluzii:

Prezenta lucrare pare la o primă citire,ambiguă și neomogenă,dar ea are două părți care se susțin reciproc, pe baza aceleiași motivații: primul capitol reprezintă partea teoretică pentru următoarele trei (precum am precizat și în introducere), dar și invers.

Aș începe mai întâi cu motivul celei de a doua părți și anume că: primul capitol este partea aplicativă a celorlalte. Si anume, această nouă știință: psihologia, are ca obiect de studiu omul, dar un om pe care ea nu l-a definit clar și de fapt toată această știință se bazează pe o multitudine de teorii și definiții despre om, multe dintre ele fiind chiar contradictorii. De aceea, Mitropolitul Hieroteos Vlachos spune că „psihologia nu e știință atâta timp cât obiectul de studiu (omul) e abstract și rupt de Dumnezeu”1.Acum, după cele expuse în lucrare a-ș putea spune că psihologia, și celelalte domenii care o au la bază sau o folosesc, pot fi considerate rodul unei mândrii a unei gândiri îndepărtate de Dumnezeu într-atât încât nu caută să cunoască omul în esența lui, ci creează tot felul de teorii,de modele de om care ajunge să le impună oamenilor (pentru a le arăta veridicitatea lor) prin numeroasele terapii de vindecare despre care am vorbit.

„Două erori” de civilizație vestice au contribuit la optimismul în legătură cu posibilitățile medicinii contemporane. Prima este percepția dualistă care mocnește în civilizația occidentală despre om și a doua este o fundamentală percepție a civilizației vestice conform căreia rezolvarea problemelor umane se află în descoperirea trucului potrivit.Cele două erori ale civilizației vestice la care ne-am referit au condus la creearea medicinii mecaniciste umane și care de aceea este optimistă că încet sau repede va găsii modul de a corecta defecțiunea tehnică”2. „În Vest, psihoterapia promite un paradis care înlocuiește industrialismul comercial, iar acest paradis este dobândit prin autocunoaștere”3.

Afirmația că primul capitol este baza teoretică a celorlalte aș putea-o argumenta prin faptul că atunci când se lucrează cu omul, mai corect cu sufletul omului, este absolut necesar ca el să fie cunoscut în plenitudinea, esența și veșnicia lui și numai așa se va ajunge să cunoască adevăratele cauze ale apariției și manifestărilor bolilor și la metodele autentice de vindecare. Așa cum s-a putut observa în partea a doua, să o numim aplicativă (ultimile trei capitole), în lipsa unei autentice baze teoretice, psihiatria și psihoterapeutica nu recunosc nici o problemă în formele latente ale orgoliului. În schimb se ocupă de cele care au ajuns să fie atât de aberante încât toate mijloacele de care dispun de multe ori nu sunt suficiente sau dacă au vreun defect este de moment deoarece există numeroase recidivări.

Aș vrea să mai adaug faptul că s-a pus de multe ori problema: de ce duhovnicii nu folosesc concluziile psihologiei? De fapt, în psihoterapia ortodoxă se pot regăsi numeroase tertipuri psihologice, dar avantajul lor este că au un sens duhovnicesc „când folosești continuul, concluziile psihologice, fie doar pe cele care le credem noi, mintea noastra dobândește o vedere antropocentrică a vieții,

obișnuite să vădă toate chestiunile psihologic și nu duhovnicește”4 .Gândirea psihologică ne face să credem că totul este o construcție mintală, mai ales tot ce ține de religie, de Dumnezeu, că absolut tot ce se întâmplă și există este rodul gândirii, că totul este așa cum vrem noi sa perceperm, iar sub influența acestei gândiri viața va apărea ca artificială goală, fără sens și mecanicistă.

Ideal ar fi ca, într-adevăr, așa cum spune Părintele Filotheos Faros că „psihologia contemporană în Occident caută astăzi o legătură cu ontologia.A îcetat să creadă în starea ei autonomă și în atotputernicia ei exclusivistă ” . Revizuindu-și , astfel, baza teoretică și căutând o colaborare autentică cu religia , psihologia și psihoterapia ar fi de un mult mai mare folos pentru oameni. Căci mulți oameni nu cunosc religia sau nu vor să o cunoască sau să se spovedească din diferite motive dar psihoterapeut în colaborare strânsă cu duhovnicii va putea să contribuie mult la vindecarea lor.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare:

Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1993.

Sf. Chiril al Alexandriei- „Scrieri” partea I , „Închinare și slujire în duh și adevăr”, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1991 (PASB 38).

Avva Dorotei –„Despre smerita cugetare” în Filocalia vol.X, Traducerea , introducere și note de Preot, Prof.,Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul Biblic și de Misiuni al Bisreicii Ortodoxe Române, București, 1980.

Evagorie Ponticul-„Scrieri alese”, Editura Herald, București, 1999.

Sf.Ioan Casian-„Despre cele opt gânduri ale răutății” în Filocalia vol.I, Traducere , introducere, și note , Editura Humanitas, București, 1999.

Idem-„Scrieri alese”, „Așezăminte mânăstirești și convorbiri duhov -nicești”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999 (PSB).

Sf.Ioan Scăraru-„Scara Raiului”, Editura Anarcord, Timiș,1998.

Idem-„Despre slavă deșartă”, „Despre mândrie”, Despre smerita cugetare”

în Filocalia vol.IX, Traducee, introducere, note de Preot, Prof.,Dr.,Dumitru Stăniloae, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

Sf.Isaac Sirul-„Cuvânt desore sfintele nevoințe”în Filocalia vol.x, Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloaie, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Sf. Marin Mărturisitorul-„Răspunsuri către Talasie” în Filocalia vol.III, Traducere, introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, 1999.

Cuviosul Nichita Stithotel-„Vederea duhovnicească a Raiului” în Filocalia VI, Traducere,introducere și note de Preot, Prof., Dr., Dumitru Stăniloaie, Editura Humanitas, 1999.

Sf.Nicodin Aghioritul-„Paza celor cinci simțuri”, Editura Bunavestire, Bacău, 2000.

Sf. Petru Damaschin -„Din dumnezeieștile învățături duhovnicești ale cuvioasului parintele nostru Petru Damaschin” în Filocalia vol.V, Traducere, introducere și note de Preot, Prof. , Dr., Dumitru Stăniloae, Editura Harisma , București, 1995.

Bibliografie generală:

Amédée, părintele și Meggle Dominique-„Monahul și psihiatrul”, Traducere, Sora Eugenia Vlad, Editura Christina, București, 1997.

Babeș Alexandru-„Drama religioasă a omului”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

Baciu Dan-„Posibilități de explorare a persoanei în psihologie”(teză de doctorat), Editura Ateliere de multiplicare al „Institutului de Medicină și Farma-

cologie, Cluj, 1982.

Crainic Nichifor-„Nostalgia paradisului”, Editura Moldova, Iași, 1994.

Columb Steward-„Casian monahul”, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Coman , Preot, Prof.,Dr.,I. Gheorghe-„Patrologie” vol.II, Editura Institutul Bi-

blic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București ,1985.

Element Oliver-„Puterea credinței”, Editura Pandora, Târgoviște, 1993.

Definom Ion-„Elemente de psihoterapie integrativă”, Editura Polirom, Iași, 2000.

Evdochimov Paul-„Ortodoxia”, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Idem-„Femeia și mântuirea lumii”, Editura Christina, București, 1996.

Gelder Michael, Dennis Gath și Richard Mayou-„Tratat de psihiatrie Oxford”, Ediția aII-a, Editura Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 1994.

Golu Mihai-„Natura și bazele neurofiziologice ale psihicului”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Gorgos-„Dimensiuni umane si medicale ale personalității”, Editura Medicală. București, 1984.

Hayes Nicky și Sue Orrell-„Introducere în psihologie”, Editura All Educational S.A., București, 1991.

Hausherr Irénée-„Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin”, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Hiertheos Mitropolit Vlachos-„Psihoterapia ortodoxă”, vol.I,Editura Învierea, Arhiepiscopie Timișoara, 1998.

Idem-„Psihoterapie ortodoxă”,vol.II, Editura Sophie, București, 2001.

Holdevici Irina-„Elemente de psihoterapie”, Editura All, București, 1998.

Imendescu,I.Bradu,,Psihologia medicală”Editura informatică,București,1997

Kirkgaard, Sören -„Melodia Mortală”, Editura Omniscop,Craiova, 1998.

Garchet Jean Claude-„Teologia bolii”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1977.

Idem„Terapia bolilor mintale”, Editura Harisma, București, 1997.

Idem„Therapeutique des maladies spirituels”, Editura Ancre, 1993.

Mureșanu Tamara (traducătoare)-„Psihologia religiei”, Editura Științifică și

Enciclopedica, București, 1976.

Pașcanu Viorel Olivian-„Bolile psiho-morale sau pierderea sensului vieții”, Editura Timpul, Iași, 1999.

Predescu-„Psihiatria”, Editura Medicală, București, 1976.

Răducă Vasile , Preot, Prof.,Dr.-„Antropologia Sfântului de Neysa”, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.

Remete George, Preot, Rector-„ Dogmatica Ortodoxă”, Editura Episcopiei Ortodoxe , Alba-Iulia, 1997.

Rudică Tiberiu-„Curs de psihopatologie, psihologie medicală și psihoterapeutic”, partea a II-a, Iași, 1980.(uz intern).

Stăniloe Dumitru, Preot, Prof., Dr.-„Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol.I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Românești, București, 1996.

Ibidem, vol.III, 1999.

Ibidem-„Spiritualitatea ortodoxă.Ascetică și mistică”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Române, București, 1992.

Idem-„Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986.

Stossel Ștefan și D.Ogodescu-„Normalitate psihică, boală, limbaj”, Editura Științifică, Notar, București, 1972.

Sofronie Arhimandrit-„Viața și învățătura starețului Silnan Athonitul”, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Teodorescu Steluța-„Concepția psihologica a lui Pierre Janet despre om”(teza de doctorat), Iași, 1967.

Teșu Ioan C., preot-„Virtuțile creștine, cărari spre fericirea veșnică”, Editura Mitropolia Moldovei Și Bucovinei, Trinitas, Iași, 2001.

Mare Episcop Kallistos-„Ortodoxie, calea dreptei credințe”, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993.

Dicționare:

Gorgos, Dr. Constatntin-‚Dicționar enciclopedic de psihoterepie”, Editura Medicala, București, 1989.