Mandatul Si Operatiunile O.n.u. Dupa 1991

Mandatul și operațiunile ONU

după 1991

Cuprins

Introducere

Capitolul I Securitatea globală la sfârșitul mileniului II

și începutul mileniului III

Conceptul de securitate și componenta sa multivalentă

Crizele internaționale; crizele militare

Modificările berigeranței la începutul mileniului III

Capitolul II Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție

Societatea Națiunilor – precursoarea ONU

1.1 Principiile Societății Națiunilor

1.2 Evaluarea activității Societății Națiunilor

Carta ONU

2.1 Scopurile și principiile Cartei ONU

2.2 Structura și instituțiile ONU

România și ONU

ONU – demersuri și negocieri în problema dezarmării

Capitolul III Mandatul și operațiunile ONU după 1991

Legitimitatea mandatului ONU

Conflictele; cauze și definiții

Operațiunile ONU de menținerea a păcii

Războiul din Golf

Intervenția ONU în criza din Kosovo

Invazia din Irak – 2003

Misiuni ONU în Africa, America, Asia, Europa

și Orientul Mijlociu

Capitolul IV Concluzii

Bibliografie

Introducere

Evenimentele anilor 1989-1990, au adus Națiunile Unite în centrul politicii internaționale, Consiliul de Securitate dobândind o capacitate de decizie și acțiune necunoscută până atunci.

Desi creata ca o masura de siguranta in vederea evitarii unor noi amenintari la adresa pacii la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar activitatile de mentinere a pacii in lume sunt printre cele mai vizibile actiuni ale sale, Organizatia Natiunilor Unite, prin intermediul diverselor sale agentii este implicata intr-un vast proces de imbunatatire a conditiilor de viata la nivel mondial. Intre activitatile sale pot fi distinse: promovarea dezvoltării, promovarea democrației, promovarea drepturilor omului, menținerea păcii și securității, pacea, protectia mediului, prevenirea proliferării nucleare, promovarea independenței, încetarea apartheid-ului în Africa de Sud, întărirea dreptului international etc.

Obiectivele sale majore sunt menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, cooperare în rezolvarea problemeleor internaționale și in promovarea respectului pentru drepturile omului, precum și sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.

Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului care ameninta stabilitatea regionala, pacea si securitatea internationala.

Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc, rolul lor era acela de a interveni atunci când se inceta focul si când cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.

Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe.

In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile.

Inca de la numirea sa in functie, in anul 1997, Secretarul General ONU, Kofi Annan, considera reforma sistemului ONU ca o prioritate. El a propus si a pus in practica o serie de idei si a operat o serie de modificari in programul de lucru, structura si sisteme, atât la nivel central (la sediile principale), cât mai ales la nivel local (in birourile din diferite tari). Toate aceste eforturi au fost menite sa aduca sistemul ONU la cel mai inalt nivel al practicilor internationale.

Lucrarea intitulată Mandatul si operațiunile ONU după 1991 este structurată în 3 capitole și se încheie cu un capitol distinct de concluzii. La elaborarea ei ne-au fost de un real folos o serie de lucrări științifice în care este studiat rolul organizației în relațiile internaționale.

Capitolul I, Securitatea globală la sfârșitul mileniului II și începutul mileniului III, descrie conceptul de securitate precum și componenta sa multivalentă. Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea sa de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul omului la liniște și bunăstare capătă un caracter relativ, ușor schimbător în funcție de presiunile sau riscurile politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, cu organismul militar, cu armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Dacă avem în vedere definițiile clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Astfel, apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Însă termenul de securitate se extinde cu mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare.

În timpul Războiului Rece, prin securitate se avea în vedere capacitatea statelor de a descuraja sau înfrânge o agresiune militară venită din exterior, iar în cadrul studiilor strategice, securitatea avea ca și obiect principal de activitate contracararea, folosirea și controlul forței armate.. Astfel se punea foarte ușor semnul egal între securitatea națională și securitatea militară. In evaluarea conceptului de securitate, o modalitate de lucru este dată de analiza componentelor securității, cele mai importante dintre acestea fiind cele politice, militare, economice, societale și ecologice.

Capitolul II, Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție, face o scurtă descriere a Societății Națiunilor, prima organizație internațională de securitate, iar cele mai importante țeluri ale sale sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului. Incursiunea noastră continuă cu descrierea ONU, care avea să devină cea mai largă și mai complexă organizație interguvemamentală internațională, creată în scopul menținerii și consolidării păcii și securității generale. Necesitatea făuririi unei organizații internaționale, universale, capabilă să vegheze la asigurarea păcii și securității generale s-a născut încă din anii luptei eroice a popoarelor coaliției antifasciste împotriva agresorilor.

Capitolul III, Mandatul și operațiunile ONU după 1991, debutează cu subcapitolul în care este descrisă legitimitatea acțiunilor ONU. Aceasta se poate masura in raport cu principiul egalitatii suverane a statelor. Actiunile realizate fara acordul statelor suverane nu sunt legitime. Interventia in scopuri umanitare, in pofida sau in lipsa autoritatilor statale, ar fi ilegitima. La fel insa ar putea fi considerate demersurile care vizeaza impunerea unor obligatii internationale de acordare de asistenta tehnica si economica, de ajutoare, de reducere a datoriilor externe, de transfer de tehnologii etc., unor state care nu au nici un fel de obligatie de natura juridica in acest sens.

În continuare, sunt descrise operațiunile cu mandat ONU din Europa, Asia, America, Africa și Orientul Mijlociu.

În ceea ce privește invadarea Kuweitului la 2 august 1990, analiștii au apreciat că liderii irakieni au mizat pe lipsa de coeziune între principalele forțe mondiale, dar și în cadrul lumii arabe. Scopul declarat al războiului a fost eliberarea Keweitului, însă, conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului; înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare prooccidentală etc.

În ceea ce privește criza din Kosovo, este una dintre misiunile ONU de mentinere a pacii fara precedent din punct de vedere al complexitatii structurale si al obiectivelor. Nicio alta operatiune nu a mai fost atat de multilaterala si nu a mai reunit atat de multi parteneri sub conducerea ONU.

Conflictul din Kosovo a implicat mai multe organizatii internationale. Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati. De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergențele dintre membri permanenti ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de , ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei.

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub tutela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

La 20 martie 2003, Statele Unite, Marea Britanie și Spania declanșează împotriva Irakului o acțiune militară menită să pună capăt proliferării de către acesta a armelor de distrugere în masă și a legăturii regimului lui Saddam Hussein cu organizația teroristă Al-Qaida.

În continuare au foat descrise alte operațiuni aflate sub mandat ONU.

Lucrarea se încheia cu un capitol de concluzii.

Capitolul I

Securitatea globală la sfârșitul mileniului II și

începutul mileniului III

1. Conceptul de securitate și componenta sa multivalentă

Termenul de securitate provine din latinescul securitas și are înțelesul de lipsa grijei. Conform DEX-ului, securitatea înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. Securitatea colectivă este definită ca fiind „stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”. Drept urmare, sintagmele folosite azi, în mod frecvent, de „securitate națională”, „securitate colectivă”, „securitate internațională”, „securitate globala” – semnifică extinderea operațională și conceptuală a termenului în plan internațional, global, național, colectiv etc.

În sintagma „security and protection system”, politologii englezi conferă termenului o accepție mult mai precisă, prin care se înțelege totalitatea mijloacelor și a aparaturii destinateui III

1. Conceptul de securitate și componenta sa multivalentă

Termenul de securitate provine din latinescul securitas și are înțelesul de lipsa grijei. Conform DEX-ului, securitatea înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. Securitatea colectivă este definită ca fiind „stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”. Drept urmare, sintagmele folosite azi, în mod frecvent, de „securitate națională”, „securitate colectivă”, „securitate internațională”, „securitate globala” – semnifică extinderea operațională și conceptuală a termenului în plan internațional, global, național, colectiv etc.

În sintagma „security and protection system”, politologii englezi conferă termenului o accepție mult mai precisă, prin care se înțelege totalitatea mijloacelor și a aparaturii destinate să apere persoane și proprietăți împotriva unor evenimente neprevăzute, printre care și crima, incendiul, accidentele, spionajul, sabotajul, subversiunea, atacul neprovocat. Accentul cade pe o gamă de evenimente posibile, cu un grad de certitudine și de risc diferit. Securitatea mai este definită drept „condiția de a fi protejat față de un pericol sau neexpunerea la acest risc; sentimentul de siguranță sau libertate în lipsa unui pericol cum ar terorismul”. Altfel spus, securitatea este definită ca absență amenințărilor cu distrugerea fizică sau conturbare a confortului civilizațional.

Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea sa de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul omului la liniște și bunăstare capătă un caracter relativ, ușor schimbător în funcție de presiunile sau riscurile politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

Prin urmare, față de această realitate, singurul concept care poate răspunde dezideratelor de siguranță și stabilitate, este conceptul de securitate. Realizarea securității reprezintă o chestiune ce ține de strategie, respectiv: fixarea priorităților față de un context geopolitic, de resurse, de alianțe, dar și de loialitatea față de aliați, de planificare, și, nu în ultimul rând, de management (experiența conducerii). Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern își asumă politica de securitate (sistem legislativ, instituțional, resurse materiale și umane etc.) capabilă să satisfacă întreaga gamă de probleme din domeniul securității naționale.

În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (rațiune de stat), înțeles ca „stare de necesitate”, prin care guvernul unui stat își rezervă o situație juridică ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea securității statului. Pornind de la schimbările în curs de desfășurare pe plan internațional și de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea tinde spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăși existența statală a țării. Securitatea națională creată ca atribut al politicii trebuie înțeleasă și elaborată astfel încât să definească prioritățile naționale, acestea constituind suportul esențial și hotărâtor al politicii.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, cu organismul militar, cu armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Dacă avem în vedere definițiile clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Astfel, apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Însă termenul de securitate se extinde cu mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare.

Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Câteva definiții ale securității naționale pe care ni le oferă mediul academic sunt: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)”; „O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”; „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe (Enciclopedia internațională a științelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora” (Colegiul Național de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a patternurilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri” (Ole Waever, 1993); „Securitatea înseamnă absența amenințărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori amenințare) sau de tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)”. Autorii români propun următoarea definiție: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor non-militare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate”.

Securitatea poate fi analizată din mai multe unghiuri: prin prisma valorilor și intereselor fundamentale ce pot greva decisiv capacitatea de a fi a statului respectiv; prin prisma evaluării amenințărilor și vulnerabilităților; prin prisma dimensiunii sale politice.

În ultima vreme se remarcă faptul că termenul este folosit în mod frecvent, ceea ce îi sporește ponderea. Deocamdată nu există o acceptare a unei anume definiții care să îl exprime conceptual. Determinările semantice ale stării de securitate sunt într-o relativă schimbare și într-o evoluție firească. Conceptul de securitate este determinat de proiecțiile particulare și de conotațiile specifice interesului național al statului care îl promovează.

Problematica securității, analizată din perspectiva domeniilor ce o definesc la nivel conceptual, acțional și sistemic, este influențată de elementele definitorii care caracterizează societatea umană. Putem afirma că evoluția graduală a stării de securitate prin stadiile de filozofie, sistem, concept este determinată de evoluția insecurității, determinată de etape de dezvoltare a societății umane.

Perspectiva conceptualizării stării de securitate este circumscrisă înțelegerii realității proprii de manifestare. Din această perspectivă, securitatea este analizată în sistem caracterizat de paliere distincte, dar cu interferențe certe. Primul nivel este cel individual, după care se situează nivelul comunității (locală, regională sau națională), pe ultimul nivel găsindu-se dimensiunea geopolitică și geostrategică, continentală sau globală.

Fără a pretinde formularea unei definiții, Eugen Bădălan și Vasile Bogdan apreciază că securitatea națională reprezintă ansamblul măsurilor și acțiunilor politico- diplomatice, economice, militare, sociale, tehnologice, ecologice și de altă natură destinate să garanteze independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea internă constituțională și afirmarea neîngrădită a propriului sistem de valori.

Starea de securitate reprezintă raportul de echilibru instituit între riscurile, amenințările și pericolele interne sau externe la adresa unui stat, pe de o parte, și capacitățile de contracarare a acestora prin măsuri pașnice sau întrebuințarea forței, pe de altă parte. Putem afirma că, în analiza stării de securitate, specialiștii trebuie să acorde atenție, în egală măsură, elementelor de manifestare a acestora, atât în plan regional, cât și global. Această situație este confirmată și de faptul că cele mai multe crize, apărute la sfârșitul secolului al XX-lea, au avut drept cauză deteriorarea echilibrului intern al statelor afectate, în timp ce cauzele externe au fost mai puțin determinante în ceea ce privește afectarea stării de securitate.

Ca urmare a multitudinii de intercondiționări, acțiunea de clarificare a conceptului de securitate trebuie să fie direcționată pentru găsirea răspunsurilor adecvate la un set de întrebări, întrebări care ar putea fi grupate astfel: cine este destinatarul securității? care sunt amenințările ce trebuie contracarate? care sunt valorile și interesele în domeniu? cât de multă securitate se cere? ce instrumente de evaluare utilizăm? care sunt costurile securității? care este nivelul securității generate prin forțe proprii? care este nivelul securității asigurate prin alianțe?

În timpul Războiului Rece, prin securitate se avea în vedere capacitatea statelor de a descuraja sau înfrânge o agresiune militară venită din exterior, iar în cadrul studiilor strategice, securitatea avea ca și obiect principal de activitate contracararea, folosirea și controlul forței armate.. Astfel se punea foarte ușor semnul egal între securitatea națională și securitatea militară. In evaluarea conceptului de securitate, o modalitate de lucru este dată de analiza componentelor securității, cele mai importante dintre acestea fiind cele politice, militare, economice, societale și ecologice.

Analiza securității se realizează atât pe verticală, cât și pe orizontală. La analiza pe vericală sunt puse în evidență intercondiționările realizate la nivel global, cu cele regionale, ale statului și individului, în timp ce la analiza pe orizontală evaluarea poate fi realizată ca urmare a resorturilor sănătate, apărare, economie, finanțe, mediu, dar și implicațiile nivelului de sărăcie. Din perspectiva geopoliticii, securitatea este analizată din punct de vedere global, regional și național.

Securitatea globală reprezintă starea de armonie, echilibru și respect al valorilor, ce este instituită prin asigurarea unui climat de pace în cadrul comunității mondiale.

Securitatea regională este dată de sistemul armonios de relații stabilite între un număr de state pe un areal distinct, caracterizate de asumarea și respectarea unor norme unanim acceptate de conduita în relațiile reciproce, în măsură să asigure atingerea obiectivelor proprii fiecărui stat.

Securitatea națională reprezintă expresia supremă a interesului național. Ea se materializează în menținerea ca stat național suveran, independent, unitar, indivizibil, de drept, democratic și social. Securitatea națională vizează un număr apreciabil de domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; capacitatea de apărare; capacitatea de prevenire și contracarare a terorismului și a altor manifestări asimetrice; protecția față de acțiunile dezastrelor naturale și accidentelor industriale; capacitatea de stopare a degradării condițiilor de viață; alte domenii. Domeniile de referință amiontite se întrepătrund și intercondiționează reciproc în ecuația complexă a securității.

Securitatea este ansamblul căilor și modalităților de folosire în timp și spațiu a resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură, în vederea realizării obiectivelor și scopurilor stabilite de politică. Ea poate fi disecată în laturi componente: politică, militară, economică, socială, a mediului etc.

Securitatea politică se referă la preocupările realizate la cel mai înalt nivel pentru asigurarea stabilității organizaționale a sistemului de guvernare și a ideologiilor care le legitimează.

Securitatea militară constă în interacțiunea dublă a capacităților ofensive și defensive ale statului, precum și percepția referitoare la intențiile altor state sau a amenințărilor nonstatale la adresa unei țări.

Securitatea economică are ca obiect asigurarea accesului la resurse, finanțe și piețe de desfacere, condiție necesară pentru menținerea unui nivel acceptabil de bunăstare și putere a statului.

Securitatea socială constă în capacitatea statului de a susține, în limite de evoluție acceptabile, elementele tradiționale de limbă, cultură, identitate națională, tradiții și religie.

Securitatea mediului are în vedere programele și acțiunile destinate menținerii biosferei locale, regionale și planetare, ca suporl esențial al întregii dezvoltări socioumane. Componenta relaționeazli nemijlocit cu celelalte laturi ale securității.

Ca urmare a complexității securității, pentru fiecare dintre aceste secvențe sunt elaborate politici și strategii specifice de îndeplinire a obiectivelor propuse. Menționăm că termenul de strategie este utilizat cu precădere în domeniul politicii de securitate. Pentru componenta militară se elaborează în mod distinct strategia militară (strategia de apărare).

2. Crizele internaționale; crizele militare

Cuvântul „criză” provine din verbul grecesc „krinein” ce are semnificația de „a judeca”, „a separa”, de „a discrimina” sau de „a decide". Termenul grec „krisis”, „judecată" sau „decizie" a cunoscut schimbări de-a lungul timpului, iar începând cu secolul al XVI-lea se conturează forma și conținutul actual de „criză”. Etimologia cuvintului ne direcționează spre noțiunea de decizie, dar sensul conduce către managementul sau gestionarea unor astfel de situații.

Starea de criză criză reprezintă rezultatul unui dezechilibru apărut în starea de securitate, în care măsurile de contracarare lipsesc și evoluează în detrimentul stabilității, afectând și diminuând realizările societății la un moment dat (economice, sociale, politice sau militare). Criza se constituie cu rapiditate într-un eveniment impredictibil, iar fiecare criză produce un rezultat similar modificării reliefului după erupțiile vulcanice și cutremurele ce le însoțesc.

Plasând această definiție în contextul mediului de securitate, starea de criză reprezintă urmarea unui dezechilibru materializat în starea de securitate. Măsurile de generare a stării de criză sunt prezente șo evoluează în detrimentul stabilității, afectând și diminuând realizările societății la un moment dat (economice, sociale, politice sau militare).

Generarea crizei se produce datorită accentuării evoluției periculoase a unor factori destabilizatori. Aceștia sunt interni și externi. Factorii de destabilizare sunt incertidudinile, riscurile și amenințările, iar ca și măsuri de contracarare avem politicile, strategiile, planurile, procedurile, măsurile și acțiunile. Incerittudinile sunt date de factori, situații și aspecte insuficient clatificate.

Amenințarea conține aspecte de intenționalitate și direcționalitate clar precizate. Aceasta este privită ca o atitudine negativă, care dispune de o gamă larga de tehnici și procedee. Ea semnifică o acțiune ostilă, cu scopul de a intimida, un pericol potențial exprimat prin acțiuni sau evenimente. Poate fi exercitată în mod direct de cel care amenință și poate fi percepută ca atare de cel care se simte amenințat. Amenințarea este cu mult mai gravă decât un risc, reprezentând un potențial pericol.

Riscurile și amenințările militare pot proveni din partea altor state și cuprind agresiunile, atacurile punitive, blocadele, interdicțiile și proiecția forței. Riscurile și amenințările militare din partea actorilor nonstatali pot include terorismul, secesionismul, precum și grupările radicale.

Termenul „criză” este utilizat pentru a desemna evenimente critice din diverse domenii de activitate. În situațiile ce au loc în cadrul internațional, termenului „criză” i se asociază atribute ca „strategică", „politico-militară”, „internațională”, „diplomatică”, „economică” etc. Diferențele și similitudinile existente între modurile specifice de manifestare a crizelor sunt nuanțate. Indiferent de conținutul acesteia, toate formele de criză își au originea, dar și finalitatea în criza politico-militară.

După natura lor, crizele pot fi: economice, militare, ecologice, alementare, morale și politico-militare.

În incursiunea noastră vom analiza crizele politico-militare, care sunt cele mai spectaculoase tipuri de criză, având cel mai mare impact asupra securității statelor. Acestea pot fi generate în mod independent sau se pot produce pe fondul acutizării altor crize (economice, alimentare etc.).

Cele mai cunoscute forme de manifestare a crizelor politico-militare sunt: violența, conflictul de joasă intensitate, terorismul, războiul civil și revoluția, războiul internațional, precum și formele de conflict specifice ultimelor decenii – războiul nuclear, războiul frontalier, războiul civil, războiul terorist, războiul antiterorist, acțiuni sub mandat ONU.

Violența este forma de criză cu o prezență cvasipermanentă în societate, la toate palierele ei. Nicio societate umană nu a cunoscut dezvoltări lineare. Elemente de agravare a situației pot genera escaladări succesive, inclusiv conflictul armat.

Conflictul de joasă intensitate. Crizele pot escalada în conflicte de joasă intensitate sau se pot transforma direct în război. Conflictul de joasă intensitate are caracter limitat ca frecvență și nivel al violenței, este parte componentă a vieții comunității internaționale aproape permanent. De asemeni, prezintă riscul transpunerii într-un nivel superior de violență, mult mai distructuv. Răspândirea pe scară largă a armamentului modern asigură potențialul ca acest tip de conflict să devină extrem de dstructiv. Poate fi folosit ca un instrument politic de către un stat sau actor nonstatal, ori se poate desfășura cu caracter spontan. De asemeni, este o formă obișnuită de manifestare violentă în relațiile internaționale.

Terorismul are ca și obiectiv propus răspândirea terorii, transformarea lumii prin violență dusă paradoxism. Ca formă de violență internațională, terorismul are un impact psihologic deosebit, indus de posibilele pierderi umane și de distrugerile pe care le provoacă. Potrivit unor opinii, terorismul reprezintă o formă de conflict de joasă intensitate. Având în vedere obiectivele specifice ale terorismului și utilizarea lui crescândă ca formă particulară de violență internațională, terorismul poate fi definit ca formă distinctă de violență desfășurată la scară planetară.

Frecvența crescândă a terorismului poate fi atribuită diverșilor factori. In prim plan se situează procurarea facilă a armamentului, care uneori poate fi oferit în mod gratuit de actorii ce au interese într-o anumită regiune. În al doilea plan, poate fi plasată creșterea interdependenței internaționale în toate domeniile ceea ce a oferit ținte atacatrilor sau atacurilor. Pe al treile plan, poate fi dispusă lipsa unui consens la nivel internațional în privința reducerii terorismului, dar și în legătură cu viitorul comunității in ternaționale. În ultimul rând, revoluția în domeniul comunicațiilor impune ca impactul acțiunilor teroriste să fie de nivel global, indiferent de locația evenimentului.

Războiul civil și revoluția. Războaiele civile sunt conflicte care au loc în interiorul unui stat, între două sau mai multe grupuri/grupări care se luptă din cauza dezacordurilor existente între ele în privința problemelor legate de viitorul țării. Cel puțin unul din grupurile implicate în război trebuie să fie un actor non-statal. Celălalt grup sau celelalte grupuri pot fi fie guvernul statului respectiv, fie alți actori nonstatali. Războaiele civile au determinări ideologice, religioase, etnice, economice, sociale și politice.

Războiul internațional este conflictul desfășurat între state, exercitat prin intermediul propriilor forțe armate. Este o formă aparte de desfășurare a relațiilor dintre state și a fost catalogat în dreptul internațional ca un element inevitabil de interacțiune statală. Se deosebește de conflictul de joasă intensitate prin amploare și nivel de violență. Toate perioadele de angajament militar extins dintre state, chiar dacă nu sunt declarate războaie, sunt incluse în datele de analiză ce privesc războaiele internaționale. Un stat poate avea diferite motive de a nu declara un conflict militar major drept război. Este știut că o declarație de război poate duce la încălcarea și ruperea de tratate, poate fi ilegală din punct de vedere constituțional sau poate constitui o măsură nepopulară în rândul populației proprii, poate reduce sau elimina elementul de surpriză militară sau poate chiar extinde un conflict.

Războaiele specifice ultimelor decenii. Convențiile internaționale interzic războiul ca formă de rezolvare a diferendelor dintre state. Fără ca nimeni să-l declare în mod expres, războiul a ajuns astăzi să îmbrace o multitudine de forme.

Principalele tipuri de războaie ale secolului al XXI-lea pot cunoaște nuanțări specifice. Războiul nuclear (sau cu faze nucleare) care nu mai este același cu cel de acum 30-40 de ani. Deși nu este imposibil de conceput, probabilitatea ca un astfel de război să fie declanșat între puteri nucleare (globale sau regionale), deși redusă, se menține totuși. Un astfel de război ar putea avea declanșare accidentală, prin escaladarea ostilităților în cadrul unui război frontalier între două sau mai multe state (sau facțiuni disperate și iresponsabile ale conducerilor naționale), care dețin armament nuclear sau poate fi inițiat prin modalități specifice actelor teroriste. Războiul frontalier, este o formă raspândită de război și se manifestă cu precădere în Asia, Africa și America latină. Cauza producerii acestuia trebuie căutate în trasarea arbitrară a frontierelor statelor de către fostele puteri coloniale, insuficienta consolidare a autorităților statului de drept, precum și în frământările și modul de viață al unor etnii.

În diferite regiuni ale lumii, pot avea loc manifestări specifice ale războiului civil războiului terorist sau războiul antiterorist.

În această categorie putem aminti și acțiunile comunității internaționale, sub mandat ONU sau OSCE, pentru combaterea prin luptă armată (intervenții sau acțiuni militare) a amenințărilor asimetrice.

Diferendele sunt reprezentate neînțelegerile ce intervin în relațiile dintre state. Criza și războiul nu sunt identice, sunt două fațete de agravare a diferendelor internaționale. Referitor la interrelaționarea dintre aceste elemente, se apreciazăcă relațiile dintre state se pot manifesta în patru moduri:

diferende internaționale ce nu generează criză sau război;

crize ce se transformă în război;

crize ce anticipează războiul;

războiul (conflict armat).

Războiul (conflictul armat) este forma de agravare maximă a diferendelor dintre state, ca urmare a degenerării unei crize. Poate induce crize în state aflate în zonele limitrofe conflictului sau chiar îndepărtate, ca urmare a interdependențelor specifice lumii actuale. Astfel de crize se cifrează la aproximativ 23% din cazuri.

Criza este o ieșire din normalul relațiilor internaționale, cu o durată variabilă de săptămâni, luni sau chiar ani. Evoluția unei crize cunoaște aspecte particulare, cu patru faze distincte: precriza, escaladarea, destinderea și impactul.

Precriza este etapa de degradare treptată a relațiilor dintre state, cu apariția de manifestări ale tensiunii și creșterea încordării internaționale, reprezintă interacțiunea conflictuală la nivel scăzut a doi sau mai mulți actori. Este o perioadă de tensiune anormală și limitată. Cauza degenerării bruște și a escaladării violenței spre etapa superioară este dată de un eveniment declanșator (ruptura), care poate fi o acțiune ostilă, un eveniment destabilizator sau o modificare a mediului internațional.

Escaladarea presupune acutizarea accentuată a relațiilor dintre state, atingerea unui nivel maxim al tensiunii dintre acestea, iar starea de echilibru regional sau internațional este compromisă grav. Evenimentele au o succesiune rapidă, realizând în mod concertat o agravare a situației. In condițiile în care tensiunea atinge apogeul, factori subiectivi pot influența deciziile la nivel înalt. Trecerea de la criză la război se poate realiza în patru condiții:

existența unui dezechilibru zdrobitor în raportul de forțe al părților;

instabilitatea internă dintr-un stat conduce la război;

sunt amenințate valorile sau interesele fundamentale (integritatea teritorială, suveranitatea națională, existența statului);

proximitatea geografică reduce timpul de atac/reacție și favorizează surprinderea.

Destinderea este etapa în care tensiunea descrește progresiv, pierzând din intensitate.

Impactul reprezintă convenirea unei modalități finale de detgensionare a stării conflictuale dintre state, în condițiile revenirii la normalitate.

Crizele, ca perioade de disfuncționalitate din viața oamenilor și societăților, sunt episoade din istorie ce impun trecerea unei anumite perioade de timp pentru reintrarea în normalitate. Printre cele mai grave crize politico-militare ale începutului de mileniu se situează criza generată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii. Este momentul când, ca urmare a ripostei energice a a mericanilor, s-a declanșat Războiului global împotriva terorismului.

3. Modificările berigeranței la începutul mileniului III

Mileniului 3 este caracterizat, din punct de vedere al beligeranței, de elemente specifice, confruntarea tendințe diametral opuse. Pe de o parte se manifestă dorința majorității statelor lumii spre deschidere, pace, dialog, înțelegere și cooperare, pe de altă parte, sunt state ce perpetuează o politică generatoare de riscuri și amenințare, care produc instabilitate și confruntare. Cauzele conflictelor sunt multiple, de la controlul piețelor de desfacere la identitatea de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Direcția generală de evoluție a relațiilor internaționale este constituită de edificarea unui nou echilibru internațional, în măsură să asigure generalizarea și consolidarea libertății și democrației.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a marcat îndepărtarea pericolului declanșării unei conflagrații mondiale devastatoare între superputeri. Drept urmare, confruntările perioadei următoare au fost reduse ca amploare a beligeranței și ariei geografice. În viitor, războiul ca produs al societății omenești nu va dispărea, ci se menține ca un ultim mijloc de deblocare a unei situații care nu-și găsește o rezolvare pașnică.

Războiul nu va dispărea în viitor, însă se vor produce mutații semnificative în fizionomia conflictelor armate. Aceste evoluții sunt impuse de dezvoltarea generală a societății, de optimizarea măsurilor de prevenire și control a conflictelor la nivel globai, regional și local, de perfecționarea echipamentelor, tehniciilor de luptă, tehnologiilor militare și de interes pentru apărare, precum și evoluția firească a artei militare.

In viitor nu poate fi exclusă total posibilitatea producerii unor operații militare majore, chiar dacă probabilitatea de generare a acestui tip de acțiuni militare este redusă. De asemeni, este posibil ca declanșarea ostilităților să fie realizată fără o avertizare prealabilă, pe direcții distincte, cu efective reduse, dar înalt profesionalizate și cu o altă configurare a beligeranței. Avem în vedere, în acest sens, că războiul viitorului se poate desfășura în forme ce îmbracă o gamă distinctă de operații – de descurajare sau de limitare; de impunere a voinței comunității internaționale; de răspuns la crize și conflicte; informaționale; speciale; aeriene; terestre; navale; aeronavale; aeroterestre; antiteroriste; contrateroriste; cosmice; geofizice; cibernetice; mediatice; psihologice etc. – cu manifestare izolată sau nu, însă de o complexitate la nivel înalt.

Războiul desfășurat în viitor va fi influențat major de revoluția informatică în domeniul armamentelor și tehnologiilor ce a generat un salt enorm al caracteristicilor tehnico-tactice și al efectului la țintă specific mijloacelor de lovire. Concomitent vor fi dezvoltate mijloace ce amplifică posibilitățile de control al spațiului de confruntare. Arta militară cunoaște dinamică, iar câmpul de luptă al viitorului este redefinit ca fiind spațiu de angajare. Acesta este conceput de către Jean-Marc de Giuli a fi „suma spațiilor materiale și imateriale asupra ora forțele produc efecte, fără să ducă neapărat o bătălie”.

Fiecare perioadă din istoria artei militare a fost caracterizată de teorii distincte, de concepte particulare elaborate de școlile de gândire și teoreticienii militari. Teoriile au fost necesare pentru realizarea obiectivelor desemnate în contextul unui anumit tip de confruntare, iar în ceea ce privește conceptele strategice și operative utilizate în ultima perioadă putem aminti pe cele mai reprezentative dintre acestea: dominația în spectru complet; războiul bazat pe rețea; războiul paralel; operațiile bazate pe efecte; operațiile decisive rapide; dominația în plan decizional; războiul informațional; războiul de mică intensitate; războiul informal.

Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor este de așteptat să aibă un impact decisiv asupra tuturor sectoarelor dezvoltării umane, inclusiv în confruntările armate. Tehnologiile și echipamentele de înaltă tehnicitate vor deveni o prezență obișnuită în spațiul de angajare al viitorului, iar sistemele de arme ce conțin elemente ale înaltei tehnologii vor genera, treptat, efecte la țintă imposibil de contracarat, de un nivel devastator spre catastrofic, însă selectiv în lovirea țintelor de interes.

Astfel, în viitor conflictele vor continua să existe, însă desfășurarea acestora, chiar și locală, va impune intervenția energică și oportună a comunității internaționale pentru limitarea sau stoparea beligeranței, dar și pentru reconstrucția păcii.

Capitolul II

Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție

1. Societatea Națiunilor – precursoarea ONU

Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii poate fi indentificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX și în prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În anul luat ființă în SUA, , Liga pentru impunerea păcii, organizație privată, ale cărei principale idei. acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”. În Marea Britanie, primul plan pentru constituirea unei Ligi a Națiunilor, a fost inițiat de un comitet de istorici, diplomați și juriști, condus de Lordul Philimore, iar în Franța un plan similar a fost elaborat de o comisie ministerială condusă de Leon Burgeois.

La o săptămână după deschiderea Conferinței de Pace de , din 18 ianuarie 1919, s-a constituit o comisie, condusă de W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de Pace. Proiectul final, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în sesiunea plenară a Conferinței de Pace din 28 aprilie fost inclus în Tratatul de Pace de și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată la 18 aprilie 1946, activitățile și responsabilitățile sale fiind preluate de Organizația Națiunilor Unite.

Principiile Societății Națiunilor

Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate, iar cele mai importante țeluri ale sale sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului.

Sistemul instituit de pact pentru menținerea păcii se bazează pe două principii:

1. membri Societății Națiunilor sunt de acord să respecte și să apere integritatea teritorială și independența politică a altor state;

2. orice război sau amenințarea cu războiul reprezintă o problemă a întregii organizații.

Potrivit Pactului, o violare a obligațiilor privind menținerea păcii urma să fie interpretată ca un act de război împotriva tuturor membrelor Ligii.

Din punct de vedere al structurii funcționale existau trei organe principale: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Primul era organ plenar, toate statele Societății Națiunilor fiind în mod automat membre ale Adunării, Consiliul era un organ cu compoziție restrânsă, iar Secretariatul îndeplinea funcții administrative.

Adunarea și-a creat șase comitete plenare a căror competență privea următoarele probleme: juridice, organizații tehnice, reducerea armamentelor, buget și finanțe, probleme sociale și umanitare, probleme politice. Printre competențele atribuite Adunării prin Pact menționăm admiterea de noi membri, controlul bugetului, selectarea membrilor nepermanenți ai Consiliului și stabilirea regulilor de urmat la această alegere, analizarea problemelor transmise de consiliu. Consiliului i s-au acordat atribuții în domenii ca: reglementarea disputelor, expulzarea membrilor care violează prevederile Pactului, formularea planurilor de dezarmare; formularea recomandărilor privind căile de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind reglementarea disputelor și aplicarea sancțiunilor.

Pactul Societății Națiunilor prevede, fără a stabili un cadru operațional corespunzător, sarcini pentru organizație în domeniul economic și social, precum și în legătură cu dezarmarea.

1.2 Evaluarea activității Societății Națiunilor

Din punct de vedere al menținerii păcii și prevenirii izbucnirii unui nou război, se poate spune că Societatea Națiunilor și-a îndeplinit doar parțial obiectivele. In prima decadă a activității sale, aceasta s-a implicat, cu rezultate satisfăcătoare, în soluționarea a circa 30 de dispute. Concludent este modul cum a fost soluționat conflictul de frontieră dintre Grecia și Bulgaria, în anul 1925.

Sistemul instituit de Pact pentru reglementarea diferendelor și-a dovedit slăbiciunile și ineficiența atunci când una din părți la diferend a fost o mare putere. Primul test a apărut în 1931, când Japonia a lansat o serie de atacuri contra Manciuriei, pe care a cucerit-o. O a doua încercare la care a fost supus sistemul apărării colective instituit de Pactul Societății Națiunilor a intervenit în urma invadării Abisiniei de către Italia, în anii 1934-1935. După eșecul încercărilor de a pune în funcțiune, față de Italia și Japonia, sistemul de măsuri de securitate colectivă prevăzute de Pact, au apărut alte situații în care aceasta nu a intervenit în nici un fel.

În ciuda slăbiciunii sale de a acționa eficient pentru menținerea păcii și securității internaționale, Societatea Națiunilor a marcat o evoluție în istoria organizațiilor internaționale – ea constituie prima tentativă în istoria relațiilor internaționale de a face să funcționeze o organizație politică, cu caracter universal.

Societatea Națiunilor a introdus o nouă formă a diplomației multilaterale instituționalizate și, în ciuda eșecurilor sale, a oferit o experiență care a fost larg folosită în conturarea Organizației ce i-a luat locul.

2. Carta ONU

La 24 octombrie intrat în vigoare Carta ONU, actul de naștere al celei mai importante organizații interstatale mondiale cunoscute în istorie.

ONU avea să devină cea mai largă și mai complexă organizație interguvemamentală internațională, creată în scopul menținerii și consolidării păcii și securității generale. Necesitatea făuririi unei organizații internaționale, universale, capabilă să vegheze la asigurarea păcii și securității generale s-a născut încă din anii luptei eroice a popoarelor coaliției antifasciste împotriva agresorilor. Condițiile internaționale cu totul diferite în care a apărut O.N.U. explică deosebirea calitativă în raport cu Liga Națiunilor. Situația existentă pe arena internațională după victoria împotriva fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial a făcut cu posibil ca ONU să apară pe un fundament radical schimbat. Etapele principale care au marcat crearea acestei organizații internaționale au fost fixate cronologic printr-o serie de evenimente foarte importante.

În septembrie 1941, la consfătuirea interaliată de , guvernul sovietic a prezentat o declarație cu privire la necesitatea stabilirii mijloacelor de asigurare a păcii postbelice. La sfârșitul anului fost inițiat, de către un grup de personalități din SUA „Comitetul consultativ asupra politicii externe de după război”, care avea ca scop studierea posibilităților creării unei organizații a națiunilor pentru asigurarea păcii mondiale. La 1 ianuarie fost semnată, , Declarația Națiunilor Unite, de către reprezentanții a 26 de națiuni care luptau împotriva puterilor Axei. Guvernele semnatare și-au exprimat acordul cu scopurile și principiile proclamate de Carta Atlantică. În octombrie 1943, guvernul sovietic a inițiat o conferință a miniștrilor de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii, conferință care hotăra înființarea unei organizații internaționale în scopul menținerii păcii și securității internaționale. În decembrie 1943, Conferința șefilor de guverne ai URSS, SUA și Angliei de a confirmat hotărârile Conferinței de

Planurile concrete pentru crearea O.N.U. au fost trasate de la Dumbarton Oaks. Conferința s-a desfășurat în două faze, în prima fază, de la 28 septembrie 1944, întâlnirile au avut loc între reprezentanții Marii Britanii, Uniunii Sovietice și SUA. În cea de-a doua fază, de la 29 septembrie la 9 octombrie, au participat și reprezentanții Chinei. s-a hotărât crearea unei organizații care să dispună de mijloacele necesare pentru a-și atinge scopurile.

tripartită de , din februarie 1945, conducătorii celor trei mari puteri SUA, Anglia, URSS și-au exprimat punctul de vedere privind constituirea unei organizații internaționale generale pentru menținerea păcii și securității mondiale și a fost adoptat principiul unanimității marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate: SUA, Marea Britania, URSS, Franța și China.

Conferința de a hotărât convocarea unei întâlniri la 25 aprilie 1945 în vederea definitivării Statutului viitoarei organizații. Lucrările conferinței, care au durat 2 luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. Ele s-au bazat pe propunerile convenite de și pe înțelegerile de de s-a încheiat cu un bilanț rodnic: la temelia viitoarei organizații au fost puse principiile colaborării internaționale.

Conferința de (25 aprilie-26 iunie 1945) a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanții celor 51 de state participante (membre fondatoare ale ONU) au dezbătut documentele elaborate și revăzute , propunând încă 1.250 de amendamente, modificări sau completări. Textul Cartei Națiunilor Unite, structurat pe 19 capitole cu 111 articole, în care sunt prevăzute structura de organizare și funcționare, instrumentele, scopurile și principiile ONU, a fost adoptat în plenul Conferinței la 25 iunie 1945, fiind semnată la ceremonia închiderii din 26 iunie 1945. Organizația a devnit operabilă 4 luni mai târziu la 24 octombrie 1945.

ONU nu este un guvern și nu emite legi. Oferă totuși mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți. În cadrul Organizației toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice și sisteme sociale diferite – au un cuvânt de spus și drept de vot egal.

2.1 Scopurile și principiile Cartei ONU

O.N.U. poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității generale. Este o asociație mondială a statelor care, prin semnarea Cartei O.N.U. au subscris scopurilor acesteia și au consimțit să acționeze în concordanță cu principiile acesteia.

Potrivit Cartei, principalele obiective ale O.N.U. sunt:

l. Să mențină pacea și securitatea internațională și în acest scop: să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor la adresa păcii;

2. Să dezvolte relații de prietenie, între națiuni bazate pe principiile egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor și să ia măsurile cuvenite întăririi păcii universale;

3. Să faciliteze cooperarea internațională în soluționarea problemelor mondiale de natură economică, socială, culturală, sau cu caracter umanitar și în promovarea și încurajarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale tuturor oamenilor fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.

4. Să fie un centru pentru coordonarea eforturilor națiunilor orientate spre atingerea acestor scopuri comune.

După enunțarea scopurilor O.N.U., Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa atât Organizația cât și statele membre. Din momentul ratificării principiile reprezintă pentru orice stat membru al O.N.U. obligații fundamentale. Principiile cuprinse în Carta O.N.U. sunt următoarele:

1. O.N.U. se bazează pe principiile suveranității și egalității în drepturi ale tuturor statelor membre.

2. Toate statele membre, în scopul de a asigura tuturor membrilor drepturile și beneficiile rezultate din calitatea de membru, își vor îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate în concordanță cu Carta.

3. Statele membre își vor rezolva diferendele internaționale prin metode pașnice într-o astfel de manieră încât pacea și securitatea internațională, cât și justiția, să nu fie primejduite.

4. Toate statele membre se vor abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu foița sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui alt stat, sau în orice altă măsură neconcordantă cu scopurile O.N.U.

5. Toate statele membre vor acorda O.N.U. orice mod de asistență în orice acțiune pe care aceasta o va întreprinde în concordanță cu Carta, și se vor abține de la a acorda asisteță oricărui stat împotriva căruia O.N.U. desfășoară acțiune preventivă sau executorie.

6. O. N.U. se va asigura că statele care nu sunt membre ale organizației acționează în concordanță cu aceste principii în măsura în care aceasta este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale.

7. Nici o prevedere a Carte nu autorizează O.N.U. să intervină în probleme care se află în jurisdicția internațională a oricărui stat sau să ceară membrilor săi să supună reglementarea acestor probleme jurisdicției Cartei.

2.2 Structura și instituțiile ONU

Pentru materializarea competențelor ce-i revin, ONU dispune de un mecanism funcțional extins, constând din mai multe organisme. Mecanismele de lucru ale organizației mondiale presupun acțiuni desfășurate pe trei paliere: un palier ce utilizează abordarea pe interese, un alt nivel cu abordări structurate pe drepturi individuale și colective, și un ultim palier ce cuprinde măsuri bazate pe exercitarea puterii.

Principalele instituții ale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tuletă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul și Organele subsidiare.

Adunarea Generală. Toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală – „un parlament al națiunilor” care se întrunește în sesiuni pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot.

Este cel mai reprezentativ organ de dezbateri și recomandări ale O.N.U., cu caracter nepermanent și care își desfășoară activitatea în sesiuni. Rolul său este acela de for de dezbateri și analize a chestiunilor ce privesc Carta sau funcționarea altor organisme ONU. Adunarea se întrunește anul în sesiuni ordinare și extraorinare. Potrivit articolului 9 al Cartei, Adunarea se compune din toți membri Națiunilor Unite și limitează la cel mult cinci numărul reprezentanților statelor din cadrul Adunării. Statele membre sunt organizate în Adunarea Generală în cinci grupe: Africa, Asia, America Latină și Caraibe, Europa Occidentală și Europa Orientală. Adunarea Generală dispune de numeroase competențe și poate să studieze principiile privind menținerea păcii și securității generale, cele referitoare la dezarmare și reglementarea armamentelor.

Adunării Generale îi revine dreptul de a pune în discuție toate problemele ce fac referire la menținerea păcii și securității internaționale, daca va fi sesizată de către unul din membri organizației, de Consiliul de Securitate sau de un alt stat care nu e membru în vederea emiterii unor recomandări statelor sau consiliului de Securitate. Competențele Adunării Generale au caracter general, ce vizează relațiile dintre statele membre și în special, privind funcționarea organizației.

Principalele atribuții cu caracter general sunt:

discutarea principiilor privind menținerea păcii și securității mondiale, dezarmarea și armamentele;

dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Atribuțiile cu caracter special fac referire la:

primirea de noi membri și aplicarea de sancțiuni;

administrarea teritoriilor sub tutelă, cu excepția genelor strategice.

aprobarea bugetului, alegerea unor membri în alte organe și înființarea unor organe subsidiare;

dreptul de a cere avizul Curții Internaționale de Justiție în probleme majore.

În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deși pot avea un număr maxim de 5 reprezentanți (cf. art.9 și 18 din Carta ONU), astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională”, dar care „nu exprimă decât recomandări fără influență obligatorie asupra statelor membre”.

În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea a discutat peste 150 de subiecte, inclusiv reforma ONU, restabilirea respectului pentru statul de drept, nevoile micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tuturor statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut situații specifice din mai multe țări, inclusiv cea din Irak și Sudan (regiunea Darfur).

Punctul central al sesiunii aniversare din Adunării Generale, ce a marcat 60 de ani de la înființarea Organizației, a fost Raportul de 5 ani privitor din 2000, care includea propuneri de măsuri necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General ONU, în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, oprirea abuzurilor împotriva drepturilor omului și întărirea funcționarii ONU.

Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în luna septembrie și durează până în luna decembrie a fiecărui an. Dacă este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează o sesiune specială ori de urgență pe teme de interes specific. Adunarea Generală își îndeplinește mandatul și prin intermediul a șase Comitete Principale, organisme subsidiare și prin Secretariatul ONU.

Consiliul de Securitate. Este un organ principal al O.N.U. cu o activitate ce se desfășoară în mod permanent. După amendamentul Adunării Generale din 17 decembrie 1963, intrat în vigoare la 31 august 1965, Consiliul de Securitate este format din 15 membri. Dintre aceștia, 5 membri sunt permanenți, desemnați de Carta (Anglia, Franța, China, SUA, Rusia) și 10 nepermanenți (Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar, Slovacia), aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani. Hotărârile Consiliului în probleme de procedură sunt adoptate cu votul pozitiv a 9 membri, iar în problemele obișnuite cu votul afirmativ a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile pozitive ale tuturor membrilor permanenți.

În virtutea prerogativelor sale de menținere a păcii și securității internaționale, Consiliului de Securitate îi revin o serie de atribuții:

rezolvarea pe cale pașnică a diverselor diferende internaționale;

constatarea unei amenințări împotriva păcii sau violării păcii;

luarea unei decizii și recomandări în vederea menținerii ori restabilirii păcii și securității internaționale;

analizarea în prealabil a oricărei situații ce ar putea genera conflicte sau diferende la scară mondială.

Aceste recomandări se referă la totalitatea mijloacelor pașnice de rezolvare a conflictelor. In situația când se reclamă măsuri grave, Consiliul are dreptul să recurgă la următoarele mijloace:

1. Măsuri provizorii necesare și utile, dar care să nu prejudicieze drepturile și obligațiile părților.

2. Măsuri de constrângere fără a se folosi însă forța armată: întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice, a comunicațiilor feroviare, aeriene, maritime, încetarea relațiilor diplomatice.

3. Operațiuni pentru menținerea păcii, decise prin rezoluții ale Consiliului de Securitate: supravegherea încetării focului, respectarea armistițiilor, controale la frontiere, administrarea temporară a unui teritoriu, interpunerea unor forțe între forțele ostile, supravegherea și menținerea ordinii.

În sitiații de agresiune armată, Consiliul de Securitate poate decide măsuri ce pot fi înteprinse, dar fără să implice folosirea forței pentru aplicarea hătărârilor sale. Acestea sunt întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice, comunicsțiilor sau ruperea relațiilor diplomatice. Daca se constată că aceste măsuri nu sunt suficiente, Consiliul poate decide măsuri mai energice executate cu forțe terestre, aeriene sau maritime.

Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou Secretar General și pentru admiterea de noi membri

Consiliul Economic și Social. Potrivit Cartei, Consiliul Economic și Social este cel de-al treilea organ principal al ONU, cu rol consultativ, care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activitățile economice, sociale, culturale, de educație, sănătate desfășurate în sistemul Națiunilor Unite. În componența sa există 54 de membri aleși de Adunare pe o perioadă de 3 ani. Pentu îndeplinirea atribuțiilor sale, Consiliul Economic și Social este abilitat, prin Carta ONU, să consulte organizațiile internaționale interguvemamentale.

Dintre obiectivele Consiliului Economic și Social, ridicarea nivelului de trai prin utilizarea forței de muncă și crearea condițiilor ce favorizează progresul economic și social reprezintă o prioritate. Pentru a putea duce la îndeplinire obligațiile asumate Consiliul a înființat mai multe organe subsidiare, temporare sau permanente:

patru organe permanente (Comitetul pentru programe și coordonare, Comitetul pentru organizații neguvemamentale, Comisia pentru așezările umane, Grupul interguvemamental de experți privind standardele de gestiune contabilă și raportare).

nouă comisii funcționale: Comisia de statistică, Comisia privind populația și dezvoltarea, Comisia pentru dezvoltarea socială, Comisia drepturilor omului, Comisia pentru stupefiante, Comisia privind statutul femeii, Comisia pentru prevenirea criminalității. Comisia pentru știință și tehnologie în scopul dezvoltării, Comisia pentru dezvoltare durabilă.

cinci comisii economice regionale: pentru Europa, Africa, Asia și Pacific, America Latină și Caraibe, Asia de vest.

Consiliul de Tuletă. Carta Națiunilor Unite a înființat un sistem de tutelă internațională ale cărui scopuri sunt:

întărirea păcii și securității internaționale;

progresul populației din teritoriile aflate sub tutelă;

încurajarea respectării drepturilor omului;

stimularea recunoașterii independenței popoarelor lumii;

asigurarea în teritoriile sub tutelă a unui tratament egal în chestiuni de ordin social, economic, comercial pentru membrele ONU și cetățenii din țările lor.

asigurarea pentru aceștia a unui tratament egal în administrarea justiției.

Consiliul se întrunește de două ori pe an, participând și comitetul pentru Examinarea Petițiilor și Comitetul pentru Uniunile Administrative, hotărârile fiind luate cu majoritate simplă.

Potrivit Cartei, din Consiliul de Tutelă faceau parte trei categorii de state:

membri care administrează teritorii sub tutelă;

membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu administrau asemenea teritorii;

un număr de state alese de către Adunarea Generală pe câte o perioadă de trei ani;

Astăzi nu mai există teritorii sub tutelă, ultima tutelă luând sfârșit în anul 1993, astfel, în asemenea condiții, Consiliul de Tutelă este inoperabil.

Curtea internațională de Justiție. Este organul principal judiciar al ONU, fiind compus din 15 membri aleși de comun acord de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Misiunea Curții este de a soluționa diferendele care îi sunt supuse în conformitate cu dreptul internațional. In acest scop, conform articolului 38 al Statutului său, Curtea va aplica:

a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

d) hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni.

Curtea Internațională de Justiție posedă o competență consultativă căci oferă un aviz consultativ asupra tuturor problemelor juridice la solicitarea Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate. La fiecare trei ani Curtea alege un birou compus dintr-un președinte și doi vicepreședinți. În judecarea cauzelor supuse soluționării sale, Curtea se întrunește în sesiune plenară. Curtea este asistată de Grefă, condusă de un grefier ales de Curte pentru o perioadă de 7 ani. Curtea și-a stabilit propriul regulament de procedură și este abilitată să-și aprecieze limitele propriei competențe.

Privind retrospectiv activitatea Curții, putem constata că aceasta nu a jucat decât un rol minor în sistemul organelor principale ale ONU. Litigiile judecate au fost de interes limitat din punct de vedere al implicațiilor lor în domeniul păcii și securității internaționale. De la înființarea sa Curtea a judecat 54 de cazuri, incluzând și opiniile consultative.

Secretariatul. Reprezintă organul administrativ și executiv al ONU și este alcătuit din Secretariatul general și personalul general. Secretariatul general al ONU este ales de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioadă de 5 ani, prezintă Adunării Generale, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra activității ONU. El poate prezenta rapoarte asupra modului cum evoluează anumite probleme aflate din examinarea ONU.

Sediul principal al Secretariatului este Secretaiul general și personalul Secretariatului nu primesc instrucțiuni de la nici un guvern sau autoritate exterioară organizației și trebuie să se abțină de la orice activitate incompatibilă cu statutul de funcționari internaționali. Problemele în soluționarea cărora Secretariatul ONU nu este chemat să-și aducă contribuția sunt cele ce intră în competența Națiunilor Unite, de la administrarea mecanismelor de menținere a păcii la medierea disputelor internaționale. De la înființarea ONU până în prezent, procedura de alegere a Secretarului General a fost declanșată de șapte ori.

Organele subsidiare. Instituțiile specializate sunt organizații internaționale interstatale și exprimă tendința de centralizare. Create de către acorduri interguvemamentale, acestea îndeplinesc funcții importante în domeniul economic, social, cultural, educațional și al sănătății, dar și în alte sectoare, în concordanță cu țelurile ONU. Instituțiile specializate sunt autonome și își desfășoară activitatea doar în anumite direcții. Între ONU și instituțiile specializate funcționează o anumită colaborare prin încheierea de către Consiliul Economic și Social a unor acorduri ce le oferă acestora statutul de instituție specializată a ONU.

Instituțiile specializate se caracterizează prin următoarele:

au fost create printr-un tratat;

au personalitate juridică internațională;

fiecare stat dispune de un singur vot;

structura organizatorică cuprinde adunarea generală, un organ administrativ și un secretariat.

Hotărârile se adoptă administrativ cu majoritate de voturi sau prin consens, în organele reprezentative sau administrativ.

3. România și ONU

La 14 decembrie 1955, către sfârșitul celei de-a X-a sesiuni a Adunării Generale, România a fost admisă ca membră a Națiunilor Unite. Rezoluția acestei sesiuni, care a consfințit calitatea României ca membru ONU, punea capăt nedreptății făcute poporului român prin ținerea sa în mod abuziv în afara ONU. Totuși, ne putem întreba de ce România a devenit membră a ONU abia după 10 ani de la crearea sa, în anul 1955. Răspunsul îl găsim reamintindu-ne împrejurările istorice în care a fost înființată ONU. Prin acordurile de din februarie 1945 s-a hotărât ca toate statele care au declarat război până la 1 martie, unuia sau mai multor state ale Axei, să fie invitate de San Francisco. Printre aceste state se număra și România, care la 23 august 1944 declara război Germaniei și aliaților ei. România s-a alăturat Națiunilor Unite într-un moment în care evoluția evenimentelor militare era departe de a fi clară. Rolul jucat de țara noastră la înfrângerea Germaniei naziste, o îndreptățea pe deplin la „statutul de aliat, cu toate drepturile și obligațiile ce decurgeau din acest statut, inclusiv dreptul de a participa de Marile puteri din coaliție au refuzat însă României calitatea de aliat, iar ulterior și pe cea de beligerant. Mai mult, România a fost considerată țară inamică, cu care a trebuit să se încheie un tratat de pace, ca și cu celelalt state inamice”. Deși în declarațiile publice, reprezentanții Națiunilor Unite ne recunoșteau meritul în înfrângerea Germaniei, în documentele oficiale încheiate cu țara noastră, ne considerau un stat învins în război. Acest fapt a fost oglindit în Acordul de armistițiu, încheiat la 12 septembrie 1944 de România cu Națiunile Unite, și de Pace de din 1946. Guvernul român a luat atitudine împotriva nedreptății ce i se facea României. Tratatul de pace încheiat de România cu Națiunile Unite la 10 februarie 1947 avea să consființească și el situația României de stat învins. La puțin timp de la semnarea Tratatului de Pace de , înainte de intrarea lui în vigoare, România a întreprins demersurile necesare pentru a deveni membră a Organizației.

La 10 iulie 1947, guvernul român a adresat secretariatului general al ONU cererea de admitere în ONU, iar în anul 1948 România a devenit membră a trei instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite – Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Meterologiei Mondiale, Uniunea Poștală Universală. La 10 ani de la crearea ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, Adunarea Generală a adoptat o rezoluție prin care se hotăra admiterea României împreună cu alte 15 state. În prezent, România face parte din toate instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite, în cadrul cărora se desfășoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii, indiferent de sistemele lor sociale și politice.

Întreaga politică a României în cadrul ONU se caracterizează prin respectarea fermă a principiilor dreptului internațional, prin promovarea unor acțiuni și inițiative pentru abolirea foiței în relațiile între națiuni. În decursul anilor, România a fost autoarea și coautoarea a numeroase rezoluții care au marcat prezența activă a țării noastre, preocuparea ei pentru menținerea păcii și securității internaționale. Interesul constant al României față de ONU se traduce și prin numeroasele sale inițiative vizând implicarea sa profundă în dezvoltarea cooperării multilaterale între state. Inițiativa României s-a bucurat de un larg interes în rândul statelor membre ONU formulând o serie de sugestii pentru întărirea rolului Organizației. O expresie a interesului pe care România îl manifestă față de ONU o constituie și concepția sa asupra direcțiilor în care trebuie canalizată activitatea acestei organizații. România considera că acțiunile Organizației mondiale trebuiau orientate spre problemele esențiale ale omenirii:

edificarea unui sistem trainic de cooperare și securitate;

încetarea cursei înarmărilor și realizarea unor măsuri de dezarmare;

statornicirea unei noi ordini economice internaționale;

eradicarea colonialismului și a practicilor necolonialiste;

soluționarea problemelor social-umanitare;

Prezența activă a României , numeroasele sale propuneri și inițiative, atitudinea fermă de condamnare a tuturor atingerilor aduse suveranității statelor, grija pentru elaborarea unor instrumente juridice internaționale, au adus țării noastre un prestigiu bine meritat. Concepția României cu privire la securitatea internațională pornește de la ideea că realizarea unei păci trainice între națiuni este condiționată de perfecționarea sistemului de norme ce trebuie să guverneze relațiile dintre state.

Direcțiile fundamentale, pe care s-au înscris preocupările și inițiativele sale ar putea fi grupate spre edificarea unui sistem de cooperare și securitate în lume, spre încetarea cursei înarmărilor și adoptarea unor măsuri de dezarmare. Această direcție legată de obiectivul fundamental al ONU – edificiul unui sistem de cooperare și securitate în lume, consacrat în Cartă, ocupă un loc central în activitatea României în cadrul organizației. Sistemul de securitate internațională instituit prin Carta ONU postula excluderea foliei din practica relațiilor internaționale. Obiectivele urmărite de România în această direcție s-au axat pe două coordonate:

întărirea cadrului instituțional menit să consolideze sistemul de securitate al ONU;

eliminarea forței ce punea în pericol pacea și recurgea la mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor dintre state.

România a desfașurat o amplă activitate în direcția angajării organizației de partea dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta. Un loc important în activitățile desfășurate de țara noastră îl ocupă și inițiativele referitoare la promovarea securității și cooperării în Europa. De asemeni, România a desfășurat și o amplă activitate axată pe ideea înfăptuirii unei ordini economice și politice internaționale, a unei lumi mai drepte și mai bune, a unei lumi a păcii, ea a participat la negocierea și elaborarea tuturor tratatelor, acordurilor și convențiilor internaționale. Ampla activitate desfașurată de România în domeniul dezarmării este o ilustrarea a încrederii manifestate în posibilitățile organizației de a contribui la soluționarea uneia din problemele cele mai grave cu care se confruntă omenirea.

În cei peste 55 de ani de apartenență la organizație, România a fost o prezență activă în principalele sale organeisme și a deținut președinția Adunării Generale la a 22-a sesiune ordinară (1967–1968), prin Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe la acel moment. Țara noastră a deținut calitatea de membru în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, iar în ECOSOC a avut statut de membru în anii 1965–1967, 1974–1976, 1978–1980, 1982–1987, 1990–1998, 2001–2003 și 2007–2009. De-a lungul anilor, Romînia a participat la o serie de comietete, organe, comisii și importante în cadul ONU, cum ar fi Consiliul Drepturilor Omului, Conferința de Dezarmare, Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă, Comitetul pentru Folosirea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic, Comitetul Special pentru Operațiunile ONU de Menținere a Păcii, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor, etc. Prezența țării noastre în toate aceste organe și organisme este influențată de contextul internațional, iar problemele de interes general au determinat ca implicarea României în acest for să fie semnificativă și substanțială. Este recunoscută abordarea sa echilibrată asupra consolidării separate și reciproce a celor trei piloni ai sistemului ONU: pace și securitate, dezvoltare și drepturile omului. De asemeni, România are posibilitatea de a participa și la procesul decizional din cadrul organizației mondiale, la operațiuni ONU de menținere a păcii, de-a lungul anilor dovedindu-se eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale.

România se alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente pentru reformarea sistemului Națiunilor Unite, pronunțându-se constant pentru folosirea eficientă a resurselor interne ale organizației, eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict și instituirea unei evaluări permanente a raportului costuri/beneficii, o atenție deosebită fiind acordată procesului de reformă a Consiliului de Securitate, în vederea sporirii reprezentativității și eficienței sale.

Dezbaterile recente dintre ONU și organizațiile regionale au evidențiat faptul că relațiile dintre acestea trebuie să fie fundamentate pe principiile complementarității și sprijinului reciproc, care, alături de reforma ONU, reprezintă unul dintre obiectivele urmărite, cu prioritate, de România în cadrul organizației.

Prin toate acțiunile pe care le înteprinde, România demonstrează că își concentrează, în mod constant, o mare parte din resursele politice și diplomatice pentru reflectarea intereselor sale naționale în procesul de modelare a evoluțiilor organizației internaționale și pentru consolidarea profilului său politic regional și global.

4. ONU – demersuri și negocieri în problema dezarmării

Organizația Națiunilor Unite trebuie să răspundă menirii istorice pentru care a fost creată și anume aceea de a feri generațiile prezente și următoare de flagelul unei noi conflagrații. Este necesar ca ONU să-și exercite rolul său de conducător, de evaluare, indicație și decizie în ceea ce privește problema dezarmării. Pentru obținerea unor rezultate concrete, negocierile de dezarmare trebuiau să se desfășoare în conformitate cu o serie de principii de bază:

Oprirea neîntârziată a cursei înarmărilor;

Asigurarea priorității absolute a măsurilor de dezarmare nucleară;

Începerea procesului de dezarmare a statelor mai puternic înarmate;

Desfășurarea negocierilor, tratativelor pentru încheierea unui tratat de dezarmare generală și completă, fiind suplimentate de adoptarea unor măsuri parțiale de dezangajare militară și dezarmare;

Desfășurarea de negocieri vizând obiective universale încadrate într-o concepție unică de promovare a obiectivului dezarmării generale;

Asigurarea unui control adecvat pentru fiecare măsură, astfel încțt să existe garanția îndeplinirii de către toate statele a obligațiilor asumate;

Promovarea securității egale a tuturor statelor la fiecare etapă a dezarmării;

Adoptarea unor proceduri privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state, în vederea menținerii păcii și securității mondiale;

Promovarea procesului dezarmării într-un ritm accelerat, care să depășească ritmul cercetării tehnologice;

Evidențierea avantajelor ce derivă de pe urma fiecărei măsuri de dezarmare pe plan militar, politic, economic;

Eliminarea îngrădirilor privind accesul tuturor statelor la utilizarea realizărilor științifice și tehnologiei.

Informarea largă, prin intermediul ONU, asupra situației pe planul înarmărilor;

Asigurarea condițiilor ca forumurile multilaterale de negociere în domeniul dezarmării să fie deschise participării tuturor statelor;

Desfășurarea procesului dezarmării în legătură cu măsurile adoptate pe plan mondial destinate să instaureze în lume o nouă ordine economică și politică, menită să asigure pacea și securitatea mondială.

Examinarea problematicii dezarmării fiind legată de securitatea națională a tuturor statelor lumii, de securitatea internațională, trebuie să pornească de la premisele participării tuturor statelor la negocieri. O condiție esențială pentru o bună organizare a negocierilor de dezarmare și adoptarea unor măsuri eficiente este concentrarea sub egida ONU. Adunarea Generală va trebui să organizeze dezbateri în legătură cu situația înarmărilor, în baza pricipiilor ce trebuie să cârmuiască dezarmarea. În acest sens, Comisia I a Adunării Generale a ONU va trebui să se ocupe în mod exclusiv de problemele dezarmării și securității. Comisia ONU, formată din toți membri organizației, va fi în măsură să concentreze toate negocierile de dezarmare sub egida ONU. Ea va putea negocia problemele de dezarmare ce îi sunt încredințate de Adunarea Generală a ONU și va putea exercita funcții de control privind aducerea la îndeplinire a acordurilor internaționale în domeniul dezarmării.

ONU trebuie să-și sporească în mod substanțial rolul în problemele dezarmării. Astfel, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca negocierile purtate sub egida ONU să se desfășoare pe baza unui Program de măsuri și acțiuni, care să cuprindă în ordine prioritară următoarele:

A.Negocierea unui Tratat de dezarmare generală și completă sub un control internațional strict și eficace.

B.In domeniul încetării cursei înarmărilor nucleare și al dezarmării nucleare:

-asumarea de către toate statele a angajamentului de a nu folosi armele nucleare;

-interzicerea amplasării de noi arme nucleare pe teritoriul altor state;

-retragerea armamentului nuclear de pe teritoriul altor state;

-încetarea perfecționării, experimentării și producției armelor nucleare;

-crearea de zone de pace și colaborare, lipsite de arme nucleare;

-reducerea și lichidarea completă a tuturor stocurilor de arme nucleare și mijloacelor de transportare la țintă existente;

-interzicerea totală a armelor nucleare;

-asigurarea de drepturi pentru toate statele, pe bază de egalitare și iară nici o discriminare în privința utilizării pașnice a energiei nucleare.

C.In domeniul interzicerii altor arme de distrugere în masă:

-interzicerea cercetării, proiectării și fabricării de noi arme de distingere în masă, noi sisteme de asemenea arme;

-interzicerea folosirii, încetarea producției, eliminarea arsenalelor militare;

-interzicerea totală a utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător.

D.In domeniul adoptării măsurilor colaterale:

-înghețarea și reducerea treptată a bugetelor militare pe baza unui program concret;

-retragerea în interiorul frontierelor naționale a trupelor străine, a armamentului și altor mijloace de luptă ale acestora și demobilizarea trupelor retrase;

-lichidarea bazelor militare de pe teritorii străine;

-reducerea treptată a trupelor și armamentelor aflate în dotarea armatelor naționale, pe calea încheierii unor acorduri internaționale care să asigure îndeplinirea cu strictețe a obligațiilor asumate;

-renunțarea la efectuarea, în apropierea frontierelor sau pe teritoriile altor state, a manevrelor militare, în primul rând cele multinaționale, a concentrărilor de trape precum și la demonstrații de forță îndreptate împotriva altor state;

-prevenirea atacurilor prin accident, eroare de calcul sau lipsă de comunicații:

-măsuri de reducere efectivă a activității militare pe sol, în aer sau pe mări și oceane;

-lichidarea blocurilor militare.

E. Toate aceste măsuri parțiale din domeniul armelor nucleare trebuie încadrate organic în Programul de realizare a Tratatului de dezarmare generală și completă sub un control internațional strict și eficace. Acest control trebuie să se exercite astfel încât să ofere garanții reale că acordurile încheiate, măsurile adoptate vor fi puse în aplicare.

Înscrisă pe agenda celei de-a XXVI-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, din inițiativa Uniunii Sovietice, convocarea unei conferințe mondiale de dezarmare a subliniat încă o dată importanța deosebită ce se acordă problemelor dezarmării de către popoarele lumii. Delegația română a contribuit activ la dezbaterile acestei sesiuni și în următoarele probleme privind convocarea Conferinței mondiale de dezarmare. România dorea convocarea Conferinței mondiale de dezarmare ca principal for de dezbateri și negocieri pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale dezarmării. În ședința sa din 16 decembrie 1971, Adunarea Generală a adoptat o rezoluție elaborată de România și Mexic împreună cu 25 de state, cu privire mondială de dezarmare. Rezoluția exprima convingerea că este foarte de dorit să întreprindă pașii imediați pentru examinarea cu atenție a convocării unei conferințe mondiale de dezarmare, deschisă tuturor statelor. În concepția României, în centrul atenției și preocupărilor Conferinței vor trebuie să se afle probleme cardinale ale încetării cursei înarmărilor și dezarmării generale, în primul rând ale dezarmării termo-nucleare, și anume: oprirea cursei înarmărilor; înghețarea bugetelor militare; stabilirea unui program concret de reducere treptată a acestora; elaborarea unui program concret pentru interzicerea folosirii armelor termonucleare; crearea de zone denuclearizate, încetarea producției de arme de distrugere în masă, lichidarea lor treptată; adoptarea de măsuri concrete pentru lichidarea bazelor militare, retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor state; reducerea treptată a foițelor armate naționale, lichidarea blocurilor militare; dezarmarea generala.

Adunarea Generală a ONU, în cea de-a XXVII-a sesiune adoptă, la 1 decembrie 1972, cu 105 voturi pentru, nici un vot împotrivă, și o abținere (SUA), Conferința mondială de dezarmare. Conferința hotăra înființarea unui Comitet format din 35 de state, între care și România. În sesiunea a XXVII-a, Comitetul pentru problemele politice și de securitate ale Adunării Generale a adoptat o nouă rezoluție care hotăra crearea unui nou comitet pregătitor alcătuit din 40 de state. Acest comitet examina toate opiniile și sugestiile guvernelor cu privire la convocarea unei Conferințe mondiale de dezarmare. Analizând problematica dezarmării abordată in cadrul ONU, putem observa că o serie de probleme de mare importanță, cum ar fi încetarea producției, reducerea și distrugerea armelor nucleare, nu au figurat niciodată pe ordinea de zi a ONU.

Față de această situație, România a fixat printre obiectivele sale prioritare lupta pentru existență:

-interzicerea folosirii armelor termo-nucleare; reducerea și apoi lichidarea tuturor armelor de distrugere în masă;

-dezarmarea nucleară;

-măsuri regionale menite să prevină pătrunderea armelor termo-nucleare în noi zone, crearea de zone denuclearizate;

-acordarea de garanții ferme de securitate pentru țările neposesoare de arme nucleare din partea statelor ce dispun de aceste arme;

-eliminarea definitivă din viața internațională a folosirii foiței și a amenințării cu foița;

-interzicerea recurgerii la foiță împotriva suveranității și independenței naționale a statelor;

-lichidarea bazelor militare străine, retragerea trupelor în interiorul granițelor naționale, renunțarea la manevre militare pe teritoriul altor state;

-interzicerea creării de noi baze și amplasării de noi arme nucleare pe teritorii străine, măsuri menite să creeze condiții propice pentru desființarea blocurilor militare;

-oprirea cursei înarmărilor, înghețarea bugetelor militare, diminuarea treptată a cheltuielilor de înarmare, începând cu bugetele militare ale țărilor mai mari;

-dezangajare militară etc.

O preocupare de seamă a delegațiilor noastre a constituit-o îmbunătățirea activității Comitetului pentru dezarmare de , în 1972, țara noastră a făcut o serie de propuneri și sugestii care consemnau importanța acestui organism de dezarmare.

Sintetizând acțiunile României în problema dezarmării, se reliefează efortul constructiv și susținut al țării noastre, alături de alte state, pentru înfăptuirea dezarmării generale și în primul rând al dezarmării nucleare.

Capitoulul III

Mandatul și operațiunile ONU după 1991

1. Legitimitatea mandatului ONU

Pentru orice institutie publica, reforma creeaza ocazia actualizarii si reafirmarii legitimitatii mandatului sau. Pentru ONU problema se pune in situatiile de criza si in calificarea generala a semnificatiilor activitatilor sale la scara globala. Desigur, orice actiune inspirata din prevederile Cartei este, teoretic, legitima. Legitimitatea actiunilor sale este pusa in discutie in functie de doua repere fundamental distincte.

Legitimitatea se poate masura in raport cu principiul egalitatii suverane a statelor. Actiunile realizate fara acordul statelor suverane nu sunt legitime. Interventia in scopuri umanitare, in pofida sau in lipsa autoritatilor statale, ar fi ilegitima. La fel insa ar putea fi considerate demersurile care vizeaza impunerea unor obligatii internationale de acordare de asistenta tehnica si economica, de ajutoare, de reducere a datoriilor externe, de transfer de tehnologii etc., unor state care nu au nici un fel de obligatie de natura juridica in acest sens.

Pe de altă parte, legitimitatea actiunilor desfasurate de catre state in mediul international se raporteaza la responsabilitatile si mandatele atribuite in cadrul proceselor democratice interne. Carta ONU incepe cu expresia „noi, popoarele”.

Abordarea organizatiilor internationale in raport cu notiunea de „legitimitate” ridica o serie de dificultati conceptuale, mai ales in contextul guvernarii globale. Legitimitatea nu este usor de definit, chiar la nivel national sau sub-national intrucat acceptarea unui guvern de catre cetateni poate fi inspirata de motive diferite. In opinia lui Junne, pot fi distinse urmatoarele surse de legitimitate: a) Justitia: o guvernare poate fi considerat legitima in masura in care politica sa este bazata pe normele si valorile acceptate in ansamblu drept corecte, iar autoritatile sunt vazute ca actionand intr-un mod onest; b) Procedura: legitimitatea poate fi conferita unui guvern si in virtutea procesului prin care s-a ajuns la putere: daca procesul s-a desfasurat potrivit legii, guvernul este acceptat ca legitim; c) Reprezentarea: guvernul poate fi socotit legitim daca reprezinta diferite grupuri sociale intr-o masura echitabila; d) Eficacitatea: un guvern este legitim daca isi exercita autoritatea in cea mai mare parte a teritoriului national.

In acest fel, se poate constata ca un tip de guvernare poate fi legitim in conformitate cu unele criterii, dar nelegitim, urmandu-le pe altele.

Pentru organizatiile interguvernamentale, situatia este complicata de existenta mai multor niveluri de apreciere si formare a legitimitatii. Organizatiile interguvernamentale sunt create de catre guverne, deci legitimitatea lor depinde in mare masura de modul in care isi exercita functiile pe criteriile convenite de aceste guverne. In acelasi timp insa, exista diferite grupuri ale publicului larg care au si ele o opinie asupra legitimitatii organizatiilor interguvernamentale si care, pe termen mai lung, au un impact considerabil asupra insesi perceptiei si actiunii guvernelor.

Daca privim „societatea internationala” ca fiind formata dintr-o comunitate de state, rezulta ca beneficiarii relevanti si judecatorii activitatii organizatiilor internationale sunt statele nationale si guvernele. De gradul lor de satisfactie, ar depinde legitimitatea organizatiilor.

In prezent insa, se afirma un concept mai larg al “societatii internationale”, respectiv societatea globala, formata prin multiplele interactiuni intre toti protagonistii din diferite parti ale lumii. In acest fel, comunitatea statelor, in esenta ansamblul relatiilor interguvernamentale, este doar o parte a societatii globale. In afara de state exista si alti factori importanti care joaca un rol la nivelul societatii globale: companii multinationale, toate tipurile de organizatii neguvernamentale, miscari sociale si chiar indivizi influenti. Chiar daca reteaua de relatii intre acestia ii face tot mai interdependenti, nu s-a dezvoltat inca un inteles clar al “comunitatii” in sensul constientizarii rezultatului unei interactiuni mai intense. Potrivit acestei conceptii, legitimitatea organizatiilor interguvernamentale va depinde si de perceptia tuturor protagonistilor.

La aceste doua unghiuri de vedere, adaug un al treilea. Intreaga arhitectura a Natiunilor Unite, asa cum este astazi configurata, se bazeaza pe afinitatile culturale, o anumita experienta istorica si traditii politice similare, care ii uneau pe autorii Cartei ONU. Dar ceea ce este acceptabil pentru statele respective, nu este privit in mod necesar in acelasi fel din perspectiva altor culturi.

Prin urmare – se cuvine sa accentuam – legitimitatea va depinde, intr-o mare masura, de capacitatea ONU de a dezvolta valori universale acceptabile si benefice pentru toate societatile, indiferent unde sunt acestea plasate, geografic si cultural. Prin urmare, cand se refera strict la organizatiile internationale, teoria legitimitatii nu poate fi discutata decat cu concepte derivate. Spre deosebire de contextul national sau intern, nu exista, in general, relatie directa intre organizatiile interguvernamentale si popoarele sau cetatenii diverselor state membre. Intrucat legatura intre organizatiile internationale si populatii sau cetateni ramane indirecta, fiind intermediata de catre reprezentantii statelor membre sau guvernelor, cetatenii obisnuiti nu au in mod normal acces in arena dezbaterii internationale formale. Cand il au este vorba doar de o fractiune infima a acestora. Relatia de reprezentare indirecta inseamna ca acea comunitate internationala de care vorbeste Carta ONU nu este o “societate civila” care consta in popoare si indivizi, ci o comunitate exclusiva de reprezentanti politici si diplomatici ai statelor si guvernelor. Pentru organizatiile internationale deci, consimtamantul sau acordul acelor reprezentanti sunt mai importante decat opiniile indivizilor din tarile membre.

Data fiind lipsa unei relatii directe intre organizatiile internationale si populatie, ridicarea chestiunii „legitimitatii” poate aparea ca nejustificata.

In afara de aparenta lipsa a unei relatii directe intre organizatiile internationale si populatii, de absenta unui “popor” global, si de inaplicabilitatea doctrinei suveranitatii populare la nivel international, mai sunt si alte aspecte care tin de folosirea adecvata a conceptului de legitimitate in contextul organizatiilor internationale. De pilda, este discutabil daca organizatiile internationale sunt efectiv angajate in guvernare si nu doar in administrarea functiilor delegate lor de catre state si guverne. In conformitate cu aceasta intelegere a organizatiilor internationale ca administratori mai curand decat guvernatori, multi functionari internationali se considera mai mult in serviciul statelor membre decat al organizatiilor per se. Responsabilitatea lor o vad in punerea in aplicare a deciziilor luate si politicilor adoptate de catre reprezentantii acestor state.

Conform opiniei realiste, statele nu si-au cedat de fapt niciodata puterile politice, ci si-au rezervat posibilitatea de a evita organizatiile internationale, in anumite situatii de decizie si de aplicare de politici pe plan international. Dar aceste considerente alimenteaza rezistenta statelor care devin, de pilda, tinta unor sanctiuni economice decise de ONU sau sunt criticate virulent in instante internationale pentru nerespectarea drepturilor omului. Ele folosesc argumentul realist pentru a sustine ca sistemul organizatiilor internationale nu trebuie sa treaca dincolo de drepturile suverane ale statelor membre individuale sau sa monitorizeze drepturile cetatenilor care traiesc in acele state, fara consimtamantul lor expres.

Cu alte cuvinte, dilema devine mai putin conceptuala si mai mult politica, intrucat modul in care este perceputa functia de “guvernare” a organizatiilor internationale depinde de postura efectiva a statelor, respectiv fie de coautori ai unor decizii institutionale, fie de obiect al acestora. Prin urmare, orice discutie asupra reformei trebuie sa vizeze si tema utilitatii unor constrangeri constitutionale asupra deciziilor luate de organizatiile internationale, astfel incat sa protejeze statele tinta impotriva abuzurilor autoritatii institutionale.

In tarile democratice, persoanele cu autoritate guvernamentala sunt raspunzatoare fasa de propria populatie prin alegeri. Cei care dezamagesc nu mai sunt alesi si pierd puterea. Acest tip de raspundere previne, de obicei, abuzul si este una dintre marile valori ale democratiei occidentale. Simplul fapt ca persoanele investite cu puteri sunt raspunzatoare fata de altii ofera de cele mai multe ori, desigur nu intotdeauna, protectie impotriva violarilor grave ale drepturilor populatiei. Pe de alta parte insa, trebuie constatat ca sistemul democratiei occidentale este bazat pe un anumit nivel de dezvoltare si pe ipoteza ca populatia sprijina anumite valori morale cum ar fi drepturile fundamentale ale omului si egalitatea in fata legii. O populatie majoritara care vrea sa extermine o minoritate, sau care sprijina o autoritate doar pentru ca este provenita din propriul sau grup, nu poate asigura controlul necesar asupra guvernelor. Atat din acest motiv, cat si pentru ca democratia nu este inca instaurata in toate partile lumii, o astfel de sursa de legitimitate nu opereaza in cazul ONU.

Practica recenta a unor organizatii internationale, in special a celor implicate in functii economice si tehnice, este de angajare in consultari directe cu alte categorii de detinatori de interese decat guvernele, pe care le implica in anumite forme chiar in luarea deciziilor. Utilizarea metodei consultarii atenueaza perceptia ca indivizii nu au acces direct sau vreun rol in guvernarea internationala. Este adevarat ca procesul consultarilor implica si anumite riscuri politice – cum ar fi cresterea nejustificata a asteptarilor fata de politica guvernelor in organizatiile internationale sau erodarea credibilitatii acestor decizii in conditiile in care este greu de identificat daca mandatul participantilor non-guvernamentali la consultari este legitim la randul sau. Este totusi clar ca el constituie o tentativa de stabilire a unei relatii mai directe si mai institutionalizate intre organizatie si acesti detinatori de interese si implicit a cresterii legitimitatii deciziilor luate.

Desi nu toate organizatiile din sistemul ONU se angajeaza in procese consultative, tendinta este vizibila. Globalizarea economica si evolutiile in domeniul tehnologiilor de comunicatii si informatii au impact in mod deosebit asupra organizatiilor de relevanta economica si tehnica. In cadrul acestora din urma, de exemplu, dezvoltarea Internet ca platforma alternativa pentru dezvoltarea unei sfere publice pe baze non-teritoriale conduce la randul ei la amplificarea premiselor utile guvernarii globale.

Guvernele nationale nu doresc, in principiu, sa-si transfere prerogativele proprii organismelor supranationale, dar sunt nevoite sa o faca uneori, cum este cazul tarilor care au aderat In ceea ce priveste ONU, evolutiile sunt mult mai lente si divergente mari blocheaza supranationalitatea in numeroase domenii.

Legitimitatea este recunoscuta prin prisme diferite de catre statele membre. Este aproape o axioma faptul ca multilateralismul este preferabil bilateralismului din perspectiva statelor mici si mijlocii. Pentru marile puteri insa este mai firesc ca problemele internationale sa poata fi abordate unilateral sau in cercuri “minilaterale” restranse. Cresterea interdependentelor si globalizarea economica pot determina marile puteri sa ia in considerare si celelalte state in elaborarea de decizii macro-economice, dar in esenta ele sunt generatoarele de decizii in aceasta sfera. Exista totusi domenii precum, comertul si mediul inconjurator, in care este inevitabila urmarirea cooperarii tuturor statelor. Aceasta categorie de teme de interes comun se extinde permanent, ca anvergura si profunzime. Regimurile internationale care le guverneaza dobandesc o legitimitate rezultata din modul de functionare al ONU, ca asociatie de state suverane si ca singura organizatie interguvernamentala universala. In acest mod se utilizeaza fundamentul politic si moral ca pre-conditie pentru aderarea unui numar maxim de state la un anumit instrument.

Legitimitatea ONU trebuie examinata si in contextul contributiei sale la reglementarea dimensiunii publice a domeniului international. Pentru a realiza acest lucru, i s-au incredintat trei mandate institutionale principale, respectiv functionarea ca forum de negocieri, elaborarea de norme si codificarea dreptului international si acordarea de asistenta, atunci cand este posibil si necesar, in securitate, dezvoltare si alte domenii din sfera multilateralismului. Se poate spune ca legitimitatea sistemului ONU a fost conceputa pe baza valorilor proiectate, a obiectivelor si mandatelor pe care aceste valori le justificau si a abilitatii organizatiilor componente de a le indeplini.

ONU este singura organizatie interguvernamentala cu un mandat universal, care combina pacea si securitatea cu temele economice si sociale. Aceasta ofera ONU posibilitatea unica de a crea o viziune asupra lumii care sa armonizeze conexiunile dintre cele doua categorii de probleme. Sincronizarea prin ONU a acestei interconexiuni este de o importanta vitala in aceasta perioada cand principala amenintare la adresa securitatii nu este neaparat o lovitura nucleara cat saracia, somajul, excluderea sociala sau degradarea mediului. Din pacate, Carta ONU si avatarurile institutionale ulterioare au separat, intr-o maniera destul de ermetica, temele majore ale pacii si dezvoltarii. Este adevarat ca Adunarea Generala are mijloacele de a le combina, dar pana in prezent marimea si agenda sa nu i-au permis sa se angajeze intr-o abordare profunda si productiva a acestei dileme la un nivel suficient de autoritate.

Nivelul de constitutionalizare, ca izvor de legitimitate, are un impact considerabil asupra procesului de dezvoltare a dreptului international si activitatii organizatiilor internationale, chiar daca nu-l atinge pe cel din statele membre. Este remarcabil ca majoritatea schimbarilor petrecute in dreptul international dupa anul 1945 au fost aduse de organizatiile internationale, in ciuda manierei fluctuante in care constitutiile acestora au fost privite ca sursa de legitimitate. De asemenea, evolutia interpretarii acestor documente, in special a Cartei ONU, a transformat, uneori in mod dramatic, intelesul dreptului cutumiar.

Parcursul ONU ofera numeroase exemple in care a actionat ca instanta colectiva de conferire a legitimitatii si a reusit sa impuna norme si standarde universale, chiar fara ca acestea sa devina legislatie internationala. Unul dintre cele mai convingatoare exemple din aceasta categorie il reprezinta procesul de decolonizare, care s-a desfasurat sub autoritatea si imperativul moral al ONU. Obiectivul calitativ de alocare a 0,7% din PIB pentru Asistenta Oficiala pentru Dezvoltare si-a dobandit recunoasterea prin intermediul ONU. In mod similar, a fost dezvoltat conceptul de “patrimoniu comun al omenirii” in negocierile privind dreptul marii. Universalitatea reprezentata de toti membrii ONU si actiunea principiului egalitatii suverane a statelor fac ca aprobarea ONU sa fie valabila, indiferent de implicatiile legale concrete. Chiar daca din punct de vedere strict juridic normele ONU ar putea sa nu produca direct consecinte in anumite conjuncturi politice, legitimitatea este esentiala.

Exista si opinii conform carora universalismul si consensul constituie mai curand parte a problemei decat a solutiei deoarece actioneaza ca vectori de forta in coborarea standardelor la cel mai mic numitor comun. Bertrand, printre altii, crede ca universalitatea nu este indispensabila si ca lumea nu are nevoie de o organizatie unde dictatorii pot veni sa tina discursuri cu privire la drepturile omului. Este nevoie insa de o organizatie ale carei state membre au vointa de a respecta principiile carora le subscriu si care sunt gata sa accepte sa li se verifice buna credinta. Autorul crede ca o astfel de conceptie nu are nimic utopic si ca exista un numar suficient de state care dispun de institutii democratice sau cel putin tind sa le asimileze si sa le consolideze. Astfel, popoarele lor pot sa le ceara sa respecte pe plan international principiile unei societati civilizate si acceptarea verificarii angajamentelor lor.

Chiar daca este adesea opusa conceptului eficientei actiunii directe si sustinute prin mijloace proprii, o functie esentiala a ONU este cea a autorizarii sau dezaprobarii pretentiilor, politicilor si actiunilor unor state sau grupuri. Masura in care acest transfer de legitimitate influenteaza realitatea este insuficienta. Claude apreciaza ca notiunea de – ceea ce el numeste – “legitimitate colectiva” este de fapt expresia unei esec, intrucat “constituie mai curand un aspect al functionarii verbale decat al functiei de executie a Natiunilor Unite, si intr-un anume sens este un rezultat al incapacitatii organizatiei de interventie decisiva si control al relatiilor internationale”.

Una dintre slabiciunile cele mai invocate in legatura cu legitimitatea ONU este modul selectiv de abordare si includere pe agenda globala a problemelor calificate drept relevante pentru actiunile organizatiei. In mod efectiv a existat intotdeauna o selectivitate in stabilirea prioritatilor. Ea nu este neaparat un motiv de contestare a legitimitatii organizatiilor chiar in cazurile cand criteriile de selectie au fost subiective (operarea cu prioritati fiind necesara). In realitate, criteriul resurselor a fost de cele mai multe ori determinant, dar a fost distorsionat, operandu-se in mod inevitabil si cu criterii politice. In lipsa acceptarii imperativelor selectivitatii, este evident ca legitimitatea si reprezentativitatea Natiunilor Unite pot fi contestate din toate directiile, mai ales avand in vedere tendinta statelor de a folosi organizatia pentru realizarea unor interese nationale proprii.

Dimensiunea universala a mandatului ONU, sursa importanta a legitimitatii sale, nu trebuie vazuta in mod mecanic, la nici un nivel de organizare sociala, atotcuprinderea nefiind posibila. Prin urmare, capacitatea organizatiei de a delega autoritate prin diviziunea muncii si regionalizarea unora dintre responsabilitatile sale, pe baza compatibilitatii, avantajului comparativ si valorilor comune, reprezinta un atu si o sursa de legitimitate tocmai prin asocierea altor protagonisti la afirmarea unor obiective ale ONU. In acest sens, nici macar actiunile unilaterale nu sunt in mod necesar un rau, cu conditia ca preocuparile comune sa fie luate in calcul, iar considerentele globale ale necesitatii actiunii sa prevaleze in raport cu cele strict nationale.

Recent, Kagan a demonstrat ca disputa asupra legitimitatii puterii Statelor Unite este relativizata si nu se bazeaza pe principii absolute, ci pe raporturile de interese. Fundamentul rolului preponderent al SUA nu rezulta nici din ajutorul dat crearii ONU, nici din masura respectarii Cartei. In primele patru decenii de existenta, ONU era adesea paralizata din cauza confruntarii dintre cele doua superputeri ale razboiului rece. In opinia lui Kagan, dezbaterea despre multilateralism si legitimitate declansata in jurul temei Irakului nu a fost despre principii de drept sau despre autoritatea suprema a ONU, ci despre rolul Europei intr-o lume deocamdata unipolara.

Nimic din datele realitatii nu contesta ca ONU nu se poate legitima ca factor de influenta asupra globalizarii. Globalizarea poate modela vointa politica pentru o actiune concertata, bazata pe multilateralism, democratie, solidaritate si dialog. Cu toate imperfectiunile si defectele sale, sistemul ONU este singurul for care poate incerca sa gestioneze acest fenomen complex care este globalizarea, ale carei consecinte depasesc cu mult injustetea reglementarilor comerciale si efectele nediscriminatorii asupra celor vulnerabili. Insasi existenta unor noi probleme globale este o sursa de legitimitate pentru ONU.

Globalizarea reprezinta o epoca de cotitura. In mod paradoxal, in ciuda opiniei politice predominante la nivel declarativ, rezultatul influentei acestei epoci nu este in mod inevitabil unul de recunoastere si de crestere a legitimitatii ONU. In practica globalizarea poate actiona in doua moduri opuse. Este foarte plauzibil ca efectul sa fie intarirea rolului ca centru inamovibil in gestionarea afacerilor globale. Odata cu cresterea interactiunii intre diversi alti protagonisti, devine tot mai evident ca organizatiile multilaterale sunt necesare pentru a crea un cadru in care toate aceste interactiuni sa se dezvolte in mod ordonat si coerent. Cu toate acestea, ambiguitatile prelungite si ezitarile in asumarea responsabilitatilor in situatii critice pot conduce la un deznodamant nedorit si anume ca rolul ONU sa slabeasca. Reforma ONU trebuie sa fie atat de profunda incat sa mentina toti protagonistii in jurul obiectivelor esentiale comune, iar globalizarea problemelor sa nu produca fragmentarea contraactiunii.

2. Conflictele; cauze și definiții

Un conflict apare și se dezvoltă atunci când atitudinea și reacțiile unei persoane împiedică, distrage sau afectează într-un anumit mod o altă persoană, în drumul ei spre un scop. Conflictul poate apărea în orice împrejurare. În viața unui grup, al unei comunități, în orice activitate umană conflictele sunt inevitabile. Ele pot avea la bază opinii divergente, revendicări teritoriale, contradicții de idei, lupta pentru putere politică sau economică, ura personală, gelozie, dispreț etc.

Sursele de conflict dintr-o organizație (grup) nu pot fi eliminate, dar trebuie să fie cunoscute, identificate, conținutul și natura lor devoalate, pentru ca apoi, având în vedere atât obiectivele organizației (grupului), cât și pe cele ale individului, să se poată acționa în scopul stingerii lor. În situațiile care au drept obiectiv concilierea unor puncte de vedere opuse, forma specificiă de comunicare folosită o constituie negocierea orală sau scrisă.

Cauzele conflictelor au la bază, în principal, lipsa de comunicare sau o comunicare defectuoasă, sisteme diferite de valori morale, ideologice sau de altă natură, existența unor obiective de atins divergente, stilurile distincte de interpretare a aceleiași realități, dependența față de resurse cu volum limitat, lipsa de informații etc.

Strea de ostilitate dintre oameni este foarte veche. Ultimul conflict generalizat din istorie, al Doilea Război Mondial, a constituit, prin amploarea sa, un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea, ecourile acestuia, în planul geopoliticii mondiale, fiind resimțite chiar și astăzi.

Epoca postbelică a constituit cadrul desfășurării unui alt tip de război, cel „rece”, care a menținut într-o stare de echilibru precară pacea lumii. Potrivit unor surse documentare, ne menționează faptul că numai în perioada 1945-1989 au avut loc în lume 138 de războaie, care s-au soldat cu aproximativ 23 de milioane de morți și peste 75 de milioane de răniți. După dispariția bipolarității, mediul de securitate global intră în faza unipolarității, fază care continuă, deocamdată, și astăzi. Conflictele s-au desfășurat și după 1989, astfel că numai în ultimul deceniu al celui de-al doilea mileniu au avut loc mai multe războaie de mai mică amploare, care au produs atât distrugeri materiale, cât și pierderi de vieți omenești. Dintre acestea, doar războaiele din Coreea, Vietnam, Biafra, capul Africii, Afganistan și Mozambic au însumat peste un milion de victime.

Sfârșitul mileniului al doilea a consemnat încheierea conflictului din Kosovo și Serbia, dar a continuat seria distrugerilor prin războaiele din Afganistan și regiunea Caucazului, din zona Kashmirului, prin conflictele dintre Eritreea și Etiopia, Columbia și Peru, Sri Lanka, Sudan, Congo și Cecenia. Începutul mileniului al IlI-lea nu a adus niciun progres semnificativ în sensul rezolvării conflictelor existente, cu toate că, în multe alte situații, conflictele zonale par a fi stinse doar la suprafață: Bangladesh, Bosnia, Cambodgia, Cipru, Georgia, Irak, Mexic.

Războiul israeliano-palestinian, conflictul dintre India și Pakistan, dorința Indoneziei de a păstra în continuare în administrare Timorul de Est au făcut necesară intervenția forțelor multinaționale sub egida ONU.

Atentatele din SUA din septembrie 2001 și cele de după aceea au condus la realizarea de dispozitive antiteroriste la scară planetară de către mari actori de securitate instituționali, cum sunt NATO și Uniunea Europeană. Declanșarea unei riposte Iinternaționale deosebit de active și de o asemenea anvergură contra terorismului subliniază preocuparea lumii civilizate pentru a preîntâmpina un cataclism nuclear. Teama față de un act terorist cu armă nucleară a generat nașterea primei etape în acest conflict dintre lumea civilizată și terorism. Acesta s-a consemnat în Irak și în Afganistan.

Confruntarea Est-Vest din perioada Războiului Rece a condus la o dezvoltare fără precedent a tehnologiei militare: arme de distrugere în masă, noi tipuri de arme nucleare și bacteriologice, un arsenal care însuma în 1989 un număr de peste 50.000 de focoase capabile să distrugă de mai multe ori marea majoritate a zonelor locuite de pe glob.

Progresul tehnologiei militare a condus la fabricarea armamentelor de înaltă precizie și cu mare forță distructivă. Acestea au fost întrebuințate în toate conflictele în care au fost angajate forțe militare care s-au desfășurat după 1990 – Orientul Apropiat, Afganistan, Sudan, Irak, Serbia, Muntenegru, Kosovo – prin concentrarea puterii de foc asupra unor ținte punctuale, fapt care a condus la scăderea numărului de victime în rândul civililor.

3. Operațiunile ONU de menținerea a păcii

Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict, erau chemate atunci cind puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxi-razboi), care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala.

Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Aveau rolul de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor, evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele sau daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.

Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescânda de operatiuni complexe.

In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni.

In anul 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a evaluat evenimentele care au condus la esecurile organizației si a solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Rezultatele analizele au demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a organiza operatiuni de mentinere a pacii in functie de cerinte. Misiunile de mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU, precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in fata conflictului.

În același timp, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo si Etiopia si Eritrea).

Operatiunile ONU de mentinere a pacii sunt foarte costisitoare. ONU a alocat anual pentru operatiunile din intreaga lume sume destul de mari, însă operatiunile de mentinere a pacii sunt substantial mai ieftine decit alternativa – razboiul. In 2002, aceste operatiuni au costat ONU aproape 2,6 miliarde de dolari SUA. In acelasi ani, guvernele din intreaga lume cheltuiau peste 794 miliarde de dolari pentru arme – cifra reprezinta 2,5 la suta din produsul intern brut mondial si nu da semne sa scada.

In anul 1993, costul anual al operatiunilor de mentinere a pacii a inregistrat, sub aspect financiar, un virf de 3,6 miliarde dolari SUA, suma oglindind cheltuielile misiunilor din fosta Iugoslavie si din Somalia. Pina in 1998, costurile au scazut la sub 1 miliard de dolari SUA, insa au crescut din nou din cauza amplorii noilor operatiuni, ajungind in anul 2001 la 3 miliarde de dolari SUA.

Toate tarile membre au obligatia legala de a-si plati cota parte din costurile acestor operatiuni, formula impartirii fiind extrem de complexa si agreata de catre state. In pofida acestei obligatii, datoria tarilor fata de bugetul misiunilor de mentinere a pacii este de aproximativ 1,2 miliarde dolari SUA (datoria acumulata din iunie 2004 pina in prezent).

4. Războiul din Golf

Invadarea Kuweitului de către trupele irakiene la 2 august 1990 și transformarea acestuia într-o provincie a Irakului au declanșat criza din Golful Persic, cu implicații și consecințe deosebite pentru securitatea zonală.

Analiștii au apreciat că în desfășurarea acestei acțiuni, liderii irakieni au scontat pe lipsa de coeziune, atât între principale forțe mondiale, cât și în cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sancțiuni aplicate țării sale. Dacă în privința lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a înșelat prea mult, în schimb, ralierea URSS la poziția adoptată de comunitatea internațională nu a intrat în calculele sale. Reacția imediată de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU privind impunerea unui embargo economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitate SUA să declanșeze o puternică ofensivă politico-diplomatică în sprijinul măsurilor luate pe plan militar pentru punerea în practică a embargoului.

Forța multinațională constituită sub egida rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU, având ca element de bază forțe armate americane (mai mult de 2/3), a reunit trupe și mijloace de luptă din alte 30 de state, amplasate în special pe teritoriul Arabiei Saudite și în bazinele maritime adiacente Peninsulei Arabe. Potențialul militar multinațional a avut un caracter cvadri-dimensional, fiind constituit din forțe și mijloace de luptă terestre, navale, aeriene și cosmice.

Irakul dispunea la data declanșării conflictului de cel mai puternic potențial militar din cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 150.000 în cadrul Gărzii Republicane, care beneficia de o bună dotare tehnică și de un înalt nivel de pregătire.

Scopul declarat al războiului, potrivit Rezoluției nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de Securitate al ONU, a fost eliberarea Kuweitului și reinstaurarea guvernului emirului Al Sabah, aflat în exil. Conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului; înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare prooccidentală; apărarea propriilor interese strategice în zonă prin controlul asupra extracției și prețului petrolului; extinderea influenței și prezenței lor militare în zonă. Irakul a urmărit: creșterea influenței sale politico-militare în Orientul Apropiat și Mijlociu; menținerea Kuweitului ca parte integrantă a Irakului, pe baza unor interese economice și mili- tar-strategice; eliberarea teritoriilor ocupate de Israel și rezolvarea problemei palestiniene (reducerea influenței SUA și Israelului în zonă).

La încetarea focului, intervenită în februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic și social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane și materiale se cifrau la 180.000 de morți și dispăruți, 175.000 de prizonieri, peste 2.000 de tancuri și 2.200 de piese de artilerie distruse.

5. Intervenția ONU în criza din Kosovo

Criza din Kosovo are radacini istorice, politice si social-economice complexe. In anul batalia de (Campia Mierlei), Kosovo a devenit spatiu otoman, ca dealtfel intreaga Serbie care fusese învinsă. În anul 1918, după ce aparținuse Serbiei și Albaniei, Kosovo a fost incorporata Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu numit Iugoslavia. Tratatul de (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo timpul celui de-al doilea razboi mondial, Kosovo a fost atasata Albaniei, iar in anul 1946 i-a fost oferit statut autonom in cadrul Serbiei.

In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sarbilor in Kosovo. In anul 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie 1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei. In vara anului 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, iar la alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost sfatuiti sa nu vina la vot. Partidul Socialist, condus de Milosevici a castigat alegerile, iar Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au încercat soluționarea pe cale pașnică a diferendelor. A inceput o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a avut ca rezultat razboiul din 1998-1999.

Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996-28 februarie 1998; a doua etapa martie 1998-23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a interventiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Prin aparitia Armatei de Eliberare din Kosovo vor frustrările  populatiei albaneze. In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele urbane, inclusiv a bombardamentelor si crime. comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor și au fost facute incercari de a-l convinge pe Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in Kosovo. Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croația și Slovenia avea să acutizeze situația din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obținerea a independenței prin mijloace violente (1992). Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime prin violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp ocampanie de „purificare etnică". Au avut loc atacuri acupra civililor si a politiei, asasinate asupra albanezilor considerati tradatori, ciocniri, masacre care au obligat statele Grupului de Contact format din SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, să impună începerea negocierilor (6 februarie 1999). Tratativele au fost întrerupte, prefigurându-se o ciocnire cu NATO. În februarie a avut loc, în Franța, , o conferinta de pace la care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau independenta.

Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace, in caz contrar, amenințând cu represalii militare. Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei. De fapt, Rambouillet includea prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei. Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii: Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o “autonomie substantiala”, sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de oriceetnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb.

Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999. In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armatade eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista. Anul perioada 24 martie-12 iulie, reprezinta razboiul dintre Republica Federala Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva a populatiei. In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din regiune, iar eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate.

, în Franta, a avut loc o intalnire în încercarea de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a fostde acord cu termenii stabiliti.

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. La 24 martie 1999 – fara autorizarea ONU – NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.). Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce NATO a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene, daca nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de „International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia”, pentru „crime de razboi”.

Implicarea NATO în conflictul din Kosovo. La jumătatea anului 1998, planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut a fi cea mai bună soluție. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice fortele armate americane daca ar fi fost cazul. Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese strategice.

La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor speciale de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a celor dislocati. Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca „sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi”. Pentru a se asigura că albanezii se pot întoarce la casele lor, trupele iugoslave trebuiau retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii. Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU și a ordonat declanșarea campaniei aeriene „Forța Aliată". La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR , o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forțele NATO și poliția internațională. KFOR și administrația ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensității revoltei, unele ezitări locale și lipsa de coordonare, în anumite momente.

OSCE-ul nu a avut niciodata o pondere atat de mare in aplanarea vreunui conflict international cum a avut în Kosovo. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare aacordului de sistare a focului intre cele doua parti.

În urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis 5 rezoluții cu rol de reglementare și rezolvare a războiului din Kosovo, dintre populația sârbă și cea albaneză:

1.Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1989 – prin care este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de catre politia sarba impotriva civililor si actele de terorism ale Armatei de Eliberare a Kosovo, avand invedere mai multe documente si declaratii (ministri de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia Rusa, Marea Britanie si SUA);

2. Rezolutia 1199 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1989. Este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din Kosovo si folosirea excesiva a fortei de catre fortele de securirate sarbe si de armata iugoslava, ce au dus la numeroase victime si adanca preocupare in ceea ce priveste fluxul de refugiati in nordul Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare a utilizarii fortei, precum si a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte parti ale Republicii Federale Iugoslavie, reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si persoanelor stramutate de a se intoarce lacasele lor, in siguranta;

3. Rezolutia 1203 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1989 – prin care se fac referiri asupra actelor de violență și a terorismului, este precizată și ingrijorare la adresa inchiderii mass-media independente, punandu-se accentul pe libertate;

4. Rezolutia 1239 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1989 – In este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din jurul Kosovo, dar si cu privire la fluxul alarmant de refugiat.

5. Rezolutia 1244 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1989 – este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze pe principiile generale, solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica Federala Iugoslava.

Interventia ONU. Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub tutela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU arenuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergențele dintre membri permanenti ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de , ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei.

Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, in conditiile in care masacre ale populatiei civile din zona au continuat sa apara.

La șase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că avenit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo. Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata". La inceputul lui iulie 2007, textul – sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE audeclarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul deSecuritate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republicisovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.

Independența Kosovo. Deși din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de facto al ONU de la sfârșitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999,Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1244, care plasează provincia răvășită de război sub administrația ONU până la determinarea statutului său final.

In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo, Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari, negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de determinare a viitorului statut.

In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut convorbiri intense si , dar si consultari cu reprezentantii comunitatii internationale. In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate la 17 noiembrie 2008, Parlamentul kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de . "Noi, liderii institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in declaratie. Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.

Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo a prevăzut insa anumite limite, intrecare prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.

Conflictul din Kosovo a implicat mai multe organizatii internationale. Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati. De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspandi in alte parti ale Europei.

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în fața Parlamentului de la Priștina declarația de independență a provinciei, iar legislativul a votat declarația. Statele Unite, Franța, Marea Britanie susțin proclamarea independenței provinciei, în timp ce Rusia și Serbia  se opun vehement. Printre statele care se opun proclamării independenței Kosovo sunt: România,  Spania, Slovacia,  Cipru și Grecia. China și-a exprimat îngrijorarea față de reacțiile în lanț pe care le-ar putea avea faptul că un stat și-a proclamat unilateral independența.

Kosovo este una dintre misiunile ONU de mentinere a pacii fara precedent din punct de vedere al complexitatii structurale si al obiectivelor. Nicio alta operatiune nu a mai fost atat de multilaterala si nu a mai reunit atat de multi parteneri sub conducerea ONU.

UNMIK a luat fiinta la 10 iunie 1999, prin rezolutia nr. Consiliului de Securitate. Astfel, UNMIK era mandatata sa asigura functiile administrative de baza; sa promoveze instaurarea unei autonomii si auto-guvernari cat mai largi in Kosovo; sa faciliteze procesul politic prin care sa se decida viitorul statut al provinciei; sa coordoneze sprijinul umanitar oferit de toate agentiile si programele; sa sprijine reconstructia infrastructurii; sa asigure respectarea legii si a ordinii publice; sa promoveze drepturile Omului; sa asigure intoarcerea in siguranta si fara oprelisti a refugiatilor si a persoanelor stramutate inapoi in Kosovo

6. Invazia din Irak – 2003

La 20 martie 2003, Statele Unite, Marea Britanie și Spania declanșează împotriva Irakului o acțiune militară menită să pună capăt proliferării de către acesta a armelor de distrugere în masă și a legăturii regimului lui Saddam Hussein cu organizația teroristă Al-Qaida.

Înainte ca „Operațiunea Libertatea Irakului” să fie declanșată, secretarul de stat american la acea dată, Colin Powell, a fost implicat în negocieri diplomatice în Consiliul de Securitate, expunând ideea că pentru a menține pacea impunea o acțiune rapidă asupra Irakului.

Pe 29 mai 2003, președintele George W. Bush declara, într-un interviu acordat unei televiziuni poloneze că „am găsit arme de distrugere în masă. Am găsit laboratoare biologice”. Cu câteva zile înainte, președintele american primise raportul echipei de experți care analizase cele două laboratoare descoperite în Irak, care arăta faptul că laboratoarele erau destinate producerii de hidrogen pentru baloane meteorologice. Deranjat la un moment dat de declarațiile Statelor Unite referitoare la deținerea de către Irak a armelor și necesitatea intervenției, Colin Powell li s-a adresat direct oficialilor de întrebând „Sunt rapoartele (Națiunilor Unite) cu totul necitate la sud de Hudson?”(de către oficialii de ).

În ampla cercetare științifică efectuată de Joseph E Stiglitz și Linda J. Bilmes este confirmată concluzia potrivit căreia Irakul nu deținea arme de distrugere în masă. Totodată cei doi cercetători au mai susținut o idee care s-a dovedit adevărată și anume aceea că, nu numai că nu exista o legătură între Al-Qaida și Irak, dar mai mult, „invazia risca să creeze și mai mulți teroriști”.

Statele Unite au încercat cu încăpățânare să încadreze acțiunea îndreptată împotriva Irakului ca fiind autoapărare în ciuda faptului că, așa cum am demonstrat, nu exista nicio dovadă concretă în acest sens. Nici în cazul în care s-ar fi dovedit reală dezvoltarea armelor de distrugere în masă, intervenția nu ar fi fost justificată din punct de vedere juridic. Și asta pentru că, după invazia Kuweitului din 1990, Consiliul de Securitate a autorizat un răspuns împotriva Irakului, iar la terminarea ostilităților, i-au fost interzise dezvoltarea programelor de producerea a armelor nucleare și au fost luate o serie de sancțiuni cu privire la acesta.

Așadar, în pofida rapoartelor Națiunilor Unite care s-au dovedit a fi adevărate, Statele Unite, Marea Britanie și Spania au întreprins o acțiune militară fără a se afla în nici una din situațiile legitime din punct de vedere al uzului de forță. Neavând acordul Consiliului de Securitate pentru această intervenție și în conformitate cu dreptul internațional, invazia Irakului din 20 mai 2003 constituia o crimă contra păcii care trebuia să angajeze răspunderea penală a celor ce se făceau vinovați de aceasta.

Înainte de invazie, George W. Bush, președintele Statelor Unit, a promis o tranziție rapidă a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituție irakiană. De asemenea a subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o “eliberare”. În mai spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit “cât mai rapid posibil”. În noiembrie 2003, funcționarii americani au anunțat planul de colocare a unei autorități politice în Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru menținerea autorității militare, se creează chiar și o nouă armată irakiană.Autoritatea Provizorie a Coaliției a împărțit Irakul după anumite chestiuni administrative, în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală formată din regiunile Bagdad-Tikrit și o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordică și centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată de trupe poloneze (în special în Nasiriya) și britanice (în special Basora).

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea rezoluției prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului și utilizarea resurselor de petrol coaliției care participă la recontrucția țării, în special SUA și Marea Britanie. Rezoluția terminat aproape 13 ani de sancțiuni economice, impuse inițial după invazia irakiană a Kuweitului în 1990. Rezoluția aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani și britanică în reconstrucție, ajutor umanitar și crearea noului guvern. Rezoluția a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obținute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA și Marea Britanie pentru a reconstrui țara, activitate care va fi supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanți ai SUA și instituții financiare intarnaționale. Acest consiliu își va începe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul “petrol pentru hrană” al SUA. Programul “petrol pentru hrană” va fi eliminat succesiv pe durata a șase luni. Rezoluția prevede o revizie anuală, lucru cerut de Germania și Franța. Siria, singura țară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.

7. Misiuni ONU în Africa, America, Asia, Europa și Orientul Mijlociu

Urmare a acordului dintre guvernului Marocului si miscarea Frente Polisario, MINURSO a avut ca obiectiv dupa infiintarea sa, in septembrie 1991, monitorizarea incetarii focului si organizarea unui referendum care ar fi permis poporului din Sahara Occidentala sa decida viitorul statut al teritoriului. La 31 martie 2007 erau 229 de angajati in uniforma (28 de militari, 6 ofiteri de politie, 195 observatori militari), carora li se alatura 103 angajati civili internationali, 137 de angajati locali si 24 voluntari ONU.

In iunie 2000, dupa doi ani de disputa armata la frontiera, Etiopia si Eritreea au semnat un acord de incetare a ostilitatilor. A urmat un proces de negociere, condus de Algeria si de Unitatea Africana. In iulie, Consiliul de Securitate al ONU a decis infiintarea UNMEE, obiectivul acestei misiuni fiind acela de mentinere a legaturii cu partile implicate si de stabilire a mecanismelor de monitorizare a incetarii focului. In septembrie 2000, Consiliul autoriza detasarea a 4 200 de angajati militari in zona, acestia urmand sa verifice daca ostilitatile au incetat cu adevarat si sa se asigure ca angajamentele de securitate au fost respectate. La 31 martie 2007 erau 1.796 angajati in uniforma (1.594 militari si 202 observatori militari), carora li se adauga 151 de angajati civili internationali, 195 de angajati civili si 62 de voluntari ONU.

Republica Democrata Congo si alte cinci state din regiune au semnat in iulie 1999 Acordul de incetare a focului de a mentine legatura cu partile implicate si pentru a indeplini si o serie de alte misiuni, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a decis, la 30 noiembrie 1999, infiintarea MONUC. Mandatul misiunii si numarul angajatilor acesteia era largit de acelasi Consiliu printr-o noua rezolutie adoptata la 24 februarie 2000. La 31 martie 2007 erau 18.336 angajati in uniforma (16.594 militari, 713 observatori militari, 1029 politisti), sprijiniti de 940 de angajati civili internationali, 2.051 angajati locali si 598 de voluntari ONU.

Misiunea ONU din Liberia a fost infiintata in baza rezolutiei 1509/ Consiliului de Securitate ONU pentru:

– a contribui la aplicarea acordului de incetare a focului si la derularea procesului de pace;

– a proteja angajatii ONU, civilii si facilitatile;

– a sprijini activitatile de asistenta umanitara si din domeniul drepturilor Omului;

– a asista autoritatile in procesul de reforma al institutiilor nationale de securitate, inclusiv prin programe de formare profesionala a politistilor si a unei armate noi, restructurate.

La 31 martie 2007 erau 15.256 angajati in uniforma, dintre care 13 847 militari si 214 observatori militari, 1.201 politisti, la care se adauga 524 de angajati civili internationali, 931 de angajati locali si 240 voluntari ONU.

In virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a decis prin rezolutia nr 1528 din 27 februarie 2004 sa infiinteze Operatiunea ONU din Coasta de Fildes. Aceasta a inceput sa functioneze la 4 aprilie 2004, inlocuind Misiunea ONU din Coasta de Fildes (MINUCI), o misiune politica infiintata de acelasi Consiliu in mai 2003 si avand ca mandate facilitatea aplicarii de catre poporul Ivorian a acordului de pace semnat in ianuarie 2003. la 31 martie 2007 erau 9.241 angajati in uniforma (7.854 militari, 200 de observatori militari, 1.187 politisti), carora li se adauga 371 de angajati civili internationali, 524 de angajati locali si 232 de voluntari ONU.

În anul 2004, deoarece situatia din Burundi continua sa fie o amenintare la adresa pacii internationale si a securitatii din regiune, Consiliul de Securitate ONU a decis, in baza Capitolului VII al Cartei ONU si prin Rezolutia 1545, din 21 mai 2004, sa infiinteze Operatiunea ONU din Burundi (ONUB). Mandatul acesteia a fost acela de a sprijini eforturile cetatenilor si a contribui la restaurarea unei paci durabile si a reconcilierii nationale, asa cum au fost ele stipulate in Acordul de B si-a incheiat mandatul la 31 decembrie 2006, fiind urmata de Biroul Integrat al ONU in Burundi (BINUB) infiintat prin rezolutia Consiliului de Securitate ONU din 25 octombrie 2006. la 31 martie 2007 erau 5.650 angajati in uniforma (inclusiv 200 observatori militari, 120 de politisti), la care se adauga 434 de angajati civili internationali, 443 de angajati locali si 170 de voluntari ONU.

În anul 2005, prin Rezolutia 1.590 din 24 martie, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite decidea infiintarea unei Misiuni ONU in Sudan avand ca obiective:

oferirea de sprijin in aplicarea Acordului Largit de Pace semnat la 9 ianuarie 2005 de guvernul sudanez si Miscarea (sau Armata) de Eliberare Populara din Sudan

indeplinirea unor functii legate de asistenta umanitara

protejarea si promovarea drepturilor Omului.

            La 31 august 2006, Consiliul de Securitate (Rezolutia 1706) extindea mandatul si in zona Drafur pentru a sprijini aplicarea imediata a prevederilor Acordului de Pace de 31 martie 2007, se aflau 10.027 angajati in uniforma (8.766 militari, 599 observatori militari, 662 politisti), la care se adauga cei 851 de angajati civili internationali, 2.250 angajati locali si 186 de voluntari ONU.

Ajungand la concluzia ca situatia din Haiti continua sa reprezinte o amenintare la adresa pacii internationale si a securitatii din regiune si actionand in baza Capitolului VII al Cartii ONU, Consiliul de Securitate a decis prin rezolutia 1542 din 30 aprilie 2004 infiintarea Misiunii ONU de Stabilizare a situatiei din Haiti (MINUSTAH). Totodata, Consiliul a solicitat la 1 iunie 2004 ca autoritatea sa fie transferata de Multinationala (MIF), autorizata tot de Consiliu in februarie 2004, 31 martie 2007 erau 8.836 de angajati in uniforma (7.023 de militari si 1 813 de politisti), carora li se adauga cei 431 de angajati civili internationali, 718 de angajati locali si 165 de voluntari ONU.

Misiunea din Timorul de Est a fost infiintata de catre Consiliul de Securitate prin Rezolutia nr 1704/2006, dar a fost precedata de o serie de alte astfel de operatiuni de mentinere a pacii in zona: UNAMET (iunie – octombrie 1999, misiune politica mandatata sa organizeze consultari publice privind dobandirea sau nedobandirea autonomiei si separarii teritoriului de Indonezia); UNTAET (octombrie 1999 – mai 2002, operatiune de mentinere a pacii infiintata de catre Consiliul de Securitate dupa ce locuitorii Timorului de Est refuzasera titulatura de "regiune cu statut de autonomie speciala". Pana la dobandirea autonomiei administrative, UNTAET a asigurat tranzitia pana la obtinerea independentei); UNMISET (mai 2002 – mai 2005, de asemenea misiune de mentinere a pacii mandatata sa furnizeze asistenta noii provincii independente pana la dezvoltarea capacitatii de asumare de catre autoritati a tuturor responsabilitatilor ce decurg din noul statut); UNOTIL (mai 2005 – august 2006, misiune politica mandatata sa sprijine nou formatele institutii ale statului, inclusiv al politiei civile, prin programe de pregatire profesionala si monitorizarea respectarii drepturilor omului). La 31 martie 2007 erau 1.588 de angajati in uniforma (1.555 de politisti si 33 de observatori militari), sprijiniti de 161 de angajati civili internationali, 394 de angajati locali si 293 de voluntari ONU.

Infiintata in 1949, UNMOGIP a fost mandatata sa supravegheze acordul de incetare a focului din Jammu si Kashmir, acord incheiat de India si Pakistan. De la reinceperea ostilitatilor, in anul 1971, UNMOGIP si-a reluat misiunea conform mandatului Consiliului de Securitate al ONU.

La 30 martie 1951, dupa ce UNCIP si-a incheiat mandatul, Consiliul de Securitate (rezolutia 91) a hotarat ca UNMOGIP sa continue sa monitorizeze incetarea focului din Kashmir prin misiuni de observare, prin investigarea plangerilor care semnalau violari ale acordului de incetare a focului si elaborarea de rapoarte care erau inmanate fiecarei parti implicate si Secretarului General al ONU. La 31 martie 2007 erau 44 de observatori militari, carora li se adauga 21 de angajati civili internationali si 49 de angajati locali.

La 27 decembrie 1963, Consiliul de Securitate s-a intrunit pentru a analiza o plangere formulata de Cipru referitoare la agresiuni din partea Turciei si amestec in politica interna a tarii. Turcia a sustinut ca liderii grecilor ciprioti au incercat timp de peste doi ani sa anuleze drepturile minoritatii turce si a negat orice acuzatie de agresiune. La 31 martie 2007 erau 915 de angajati in uniforma (850 de militari si 65 de politisti), carora li se adauga 40 de angajati civili internationali si 103 angajati locali.

Infiintata in august 1993, UNOMIG a fost mandatata sa verifice modul in care sunt aplicate prevederile acordului de incetare a focului incheiat intre Guvernul Georgiei si autoritatile abhaze. Mandatul misiunii a fost largit ca urmare a semnarii de catre parti a acordului de incetare a focului si separare a fortelor din 1994. Conflictul din Abhazia a izbucnit pe fondul nelinistilor sociale si al incercarilor autoritatilor locale de a se separa de Republica. Republica Georgia, conducerea Abhaziei si Federatia Rusa au semnat la 3 septembrie Moscova, un acord de incetare a focului. Din pacate, insa, acordul nu a fost niciodata pe deplin respectat. Situatia din zona a ramas tensionata, fiecare dintre parti acuzand-o pe cealalta de violari ale incetarii focului. La 1 octombrie 1992, focul a fost reluat. Fortele abhaze, sprijinite de luptatori din Caucazul de Nord, au ocupat cateva orase importante si au amenintat cu ocuparea a aproximativ 80 la suta din Abhazia, inclusiv capitala Sukhumi. Luptele i-au determinat pe circa 30 000 de civili sa-si paraseasca obarsiile si sa plece catre Federatia Rusa. Partile implicate in conflict s-au acuzat reciproc de violari ale drepturilor omului impotriva populatiei civile. Pana in noiembrie 1992, izbucnirea conflictelor interetnice din Caucazul de Nord nu a facut decat sa suplimenteze tensiunile acumulate in zona. La 31 martie 2007 erau 138 de angajati in uniforma (126 de observatori militari si 12 ofiteri de politie), carora li se adauga cei 100 de angajati civili internationali, 182 de angajati locali si un voluntar ONU.

Prima operațiune de menținere a păcii a Natiunilor Unite a fost înfiintata in anul 1948, sub denumirea UNTSO. In prezent, UNTSO are birouri in Beirut si Damasc, asista si coopereaza cu Forta ONU de Observare a Dezangajarii (UNDOF) din sectorul israeliano-sirian al Inaltimilor Golan si cu Forta Interimara ONU din Liban (UNIFIL) din sectorul libiano-israelian. UNTSO este insa prezenta si in sectorul egipteano-israelian din Sinai.

Ca urmare a crizei din iulie/august 2006, Consiliul de Securitate a intarit forta în Liban, adaugand la mandate, printre altele, si monitorizarea incetarii ostilitatilor, insotirea si sprijinirea fortelor armate libaneze pe drumul de intoarcere in sudul Libanului, extinderea asistentei umanitare si asigurarea accesului populatiei civile si a voluntarilor, dar si intoarcerea celor stramutati acasa, in conditii de siguranta.

Concluzii

Nu poate fi contestat rolul pe care ONU l-a avut în cele mai multe misiuni privind supravegherea forțelor de menținere a păcii. Însă, în pofida tuturor definițiilor date crimelor internaționale de către Convențiile de , Protocoalele Adiționale sau Tribunalele Penale Internaționale, ONU nu a reușit să definească actul de agresiune. Această lacună legislativă, existentă încă din timpul Societății Națiunilor, ce-i lasă politicului în mare parte competența încadrării unei acțiuni în sfera celor de agresiune, nu a făcut decât să cultive arbitrariul în aplicarea dreptului și a răspunderii penale internaționale. Arbitrariul a condus la rândul său la scăderea credibilității organizației, fapt ce a generat aplicarea de măsuri individuale sau de către organizații de securitate care ar fi trebuit implicate doar prin hotărâri explicite ale Consiliului de Securitate, prin urmare ONU găsindu-se angrenat fără ieșire într-un cerc vicios.

Curtea Internațională de Justiție ar putea reprezenta un veritabil mijloc în vederea soluționării pașnice a diferendelor, în cazul în care s-ar sesiza din oficiu o dată cu apariția unui diferend și dacă hotărârile sale ar avea pe lângă caracterul obligatoriu și unul executoriu.

Curtea Penală Internațională este de asemenea o inițiativă lăudabilă în vederea pedepsirii încălcărilor grave ale dreptului internațional dar așa cum am prezentat într-un capitol anterior, nu poate fi sesizată decât în privința unui stat semnatar al Statutului și după cum am văzut, cele care încalcă frecvent și flagrant ordinea de drept nu fac parte din lista celor ce i-au acceptat jurisdicția. În altă ordine de idei, Consiliul de Securitate este cel căruia îi revine din nou rolul principal în declararea unui act ca fiind unul de agresiune și prin această prevedere se ajunge din nou la punctul din care s-a pornit blocajul decizional.

Pentru ca o misiune, indiferent de locatie, sa poate fi indeplinita cu succes este necesar ca o suma de cerinte universal valabile sa fie atinse. Inainte de a recomanda tratamentul „operatiune de mentinere a pacii”, comunitatea internationala trebuie sa puna corect diagnosticul unei probleme: trebuie sa existe „pace” pentru ca aceasta sa poata fi „mentinuta”, toate partile implicate fiind dornice ce inceteze lupta si sa accepte rolul ONU in rezolvarea disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie sa cada de acord asupra unui mandat clar si realist, mentionind si rezultatul dorit. In plus, trupele trebuie desfasurate intr-un interval precis.

Comunitatea internationala trebuie sa fie pregatita sa tina pasul cu noile cerinte. Este esential ca statele membre sa ajunga la un numitor comun si sa sustina Organizatia Natiunilor Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar si operational, astfel incit ONU sa fie o sursa de pace credibila. Procesul de pace insa necesita timp; la fel si construirea institutiilor, ca si reconstructia unei tari. Iar trupele de mentinere a pacii trebuie sa-si indeplineasca mandatul cu profesionalism, competenta si integritate.

ONU considera “suprematia legii” ca fiind o componenta extrem de importanta in planificarea unei misiuni, inregistrind progrese notabile in dezvoltarea capacitatii politienesti si juridice care sa sprijine si sa corecteze din mers activitatile aflate in derulare.

In societatile post-conflict sistemul juridic (cadru legislativ, curti, judecatori, procurori, penitenciare) trebuie sa fie capabile sa functioneze independent si corect inca de la inceput. Daca fortele de politie si-au pierdut credibilitatea in rindul populatiei, s-ar putea dovedi necesara desfasurarea temporara a unor forte internationale sau derularea unui program de re-profesionalizare profunda. Situatia ar putea necesita infiintarea unui tribunal special care sa judece crimelor de razboi sau infiintarea unei comisii de reconciliere si stabilire a adevarului.

Precursoarea ONU, Societatea Națiunilor, nu s-a dovedit a fi una funcțională, argumentul cel mai important în acest sens fiind izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Statele au încercat perfecționarea vechiului organism, înaintea semnării actului constitutiv , dar fără a rezolva cu adevărat problemele pe care Liga Națiunilor le înfruntase.

Urmând acest fir și evenimentele periculoase din istoricul ONU, s-ar putea desprinde concluzia că statele așteaptă izbucnirea unui al treilea război mondial pentru a găsi o soluție viabilă în apărarea colectivă.

Bibliografie

Avram Cezar, Istoria politică a Europei secolelor XIX și XX, Editura Reduta, Craiova, 2003;

Bădălan Eugen (coord.), Concepte strategice și operative de actualitate, Editura CTEA, București, 2004;

Bădălan Eugen, Bogdan Vasile, Organizații și structuri de securitate, București, Editura Militară, 2009;

Bertrand Maurice, La strategie suicidaire de l’Occident, Collection Axes, Bruylant-Bruxelles, LGDJ-Paris, 1993;

Bold Emilian, De la Laussane (1919-1932), Editura Junimea, Iași, 1976;

Bolintineanu A., Malița M., Carta ONU. Document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970;

Claude Inis L., The Changing United Nations, New York, Random House, 1967;

Dașcovici Nicolea, ONU – organizare și funcționare, Editura Academiei, București, 1962;

Deaconescu Ion, Teoria relațiilor internaționale, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Desfarges Philippe Mireau, Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutului European, Iași, 1998;

Duculescu Victor, România , Editura Politică, București, 1973;

Dufor Jean-Louis, Crizele internaționale. De (1900) (1999), Editura Corint, București, 2001;

Duroselle Jean-Baptiste, Kaspi Andre, Istoria relațiilor internaționale (1948-până în zilele noastre), vol. II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006;

Dimitriu Petru, The Seven Sins of Globalization, în „Perceptions, Journal of International Affairs”, vol. V, 2000;

Feltham R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, București, 2007;

Frunzeti Teodor, Soliționarea crizelor internaționale, Editura Institutului European, Iași, 2006;

Gustav Padea, Organisme de securitate internațională „De țiunilor ”, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1946;

Junne G.C.A., International organizations in a period of globalization, în „The Legitimacy of International Organizations”, United Nations University Press, 2001;

’s Crisis of Legitimacy, în „Foreign Affairs”, 2004;

Mazilu Dumitru, „E foarte improbabil să existe arme de distrugere în masă în Irak”, în „Lumea”, nr.2, 2010;

Meitani Radu, Pactul Societății Națiunilor, Tiparul Academic, București, 1934;

Miga-Beșteliu Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000;

Monac Constantin, Parlamentul și securitatea națională, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2006;

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității de Apărare, București, 2004;

Neagu Romulus, ONU. Adaptare la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983;

Negulescu Tănase, România , Editura Politică, București, 1975;

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, București, 2003;

Oprea Gabrilel, Timofte Radu, Onișoru Constantin, România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005;

Petrescu Stan, Amenințări primare. Terorism. State la răscruce. Conflicte locale și regionale. Sărărcie și migrație ilegală, București, Editura Militară, 2008;

Popișteanu Cristian, Mic ghid al O.N.U. și al instituțiilor specializate, Editura Politică, București, 1964;

Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005;

Tifiniuc Leredana, Rolul relațiilor publice în gestionarea crizelor politico-militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009;

*** Concise English Dictionary, Eleventh Edition, Press, 2004;

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Dicționarul de Relații Internaționale, Editura Universal Delsi, București, 2001;

*** Imperativele dezarmării, Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU consacrată dezarmării, Editura Politică, București, 1980;

*** ONU și instituțiile specializate, Culegere de documente, Editura Științifică, București, 1962,

*** Strategia de securitate a României, București, Editura CN Imprimeria Națională SA, 2007;

Site-uri:

http://mpnewyork.mae.ro/node/679

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/.

http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm

http://www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=12568

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/misiunile_onu/

Mandatul și operațiunile ONU

după 1991

Cuprins

Introducere

Capitolul I Securitatea globală la sfârșitul mileniului II

și începutul mileniului III

Conceptul de securitate și componenta sa multivalentă

Crizele internaționale; crizele militare

Modificările berigeranței la începutul mileniului III

Capitolul II Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție

Societatea Națiunilor – precursoarea ONU

1.1 Principiile Societății Națiunilor

1.2 Evaluarea activității Societății Națiunilor

Carta ONU

2.1 Scopurile și principiile Cartei ONU

2.2 Structura și instituțiile ONU

România și ONU

ONU – demersuri și negocieri în problema dezarmării

Capitolul III Mandatul și operațiunile ONU după 1991

Legitimitatea mandatului ONU

Conflictele; cauze și definiții

Operațiunile ONU de menținerea a păcii

Războiul din Golf

Intervenția ONU în criza din Kosovo

Invazia din Irak – 2003

Misiuni ONU în Africa, America, Asia, Europa

și Orientul Mijlociu

Capitolul IV Concluzii

Bibliografie

Introducere

Evenimentele anilor 1989-1990, au adus Națiunile Unite în centrul politicii internaționale, Consiliul de Securitate dobândind o capacitate de decizie și acțiune necunoscută până atunci.

Desi creata ca o masura de siguranta in vederea evitarii unor noi amenintari la adresa pacii la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar activitatile de mentinere a pacii in lume sunt printre cele mai vizibile actiuni ale sale, Organizatia Natiunilor Unite, prin intermediul diverselor sale agentii este implicata intr-un vast proces de imbunatatire a conditiilor de viata la nivel mondial. Intre activitatile sale pot fi distinse: promovarea dezvoltării, promovarea democrației, promovarea drepturilor omului, menținerea păcii și securității, pacea, protectia mediului, prevenirea proliferării nucleare, promovarea independenței, încetarea apartheid-ului în Africa de Sud, întărirea dreptului international etc.

Obiectivele sale majore sunt menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, cooperare în rezolvarea problemeleor internaționale și in promovarea respectului pentru drepturile omului, precum și sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.

Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci când puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului care ameninta stabilitatea regionala, pacea si securitatea internationala.

Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc, rolul lor era acela de a interveni atunci când se inceta focul si când cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.

Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni mai ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe.

In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile.

Inca de la numirea sa in functie, in anul 1997, Secretarul General ONU, Kofi Annan, considera reforma sistemului ONU ca o prioritate. El a propus si a pus in practica o serie de idei si a operat o serie de modificari in programul de lucru, structura si sisteme, atât la nivel central (la sediile principale), cât mai ales la nivel local (in birourile din diferite tari). Toate aceste eforturi au fost menite sa aduca sistemul ONU la cel mai inalt nivel al practicilor internationale.

Lucrarea intitulată Mandatul si operațiunile ONU după 1991 este structurată în 3 capitole și se încheie cu un capitol distinct de concluzii. La elaborarea ei ne-au fost de un real folos o serie de lucrări științifice în care este studiat rolul organizației în relațiile internaționale.

Capitolul I, Securitatea globală la sfârșitul mileniului II și începutul mileniului III, descrie conceptul de securitate precum și componenta sa multivalentă. Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea sa de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul omului la liniște și bunăstare capătă un caracter relativ, ușor schimbător în funcție de presiunile sau riscurile politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, cu organismul militar, cu armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Dacă avem în vedere definițiile clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Astfel, apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Însă termenul de securitate se extinde cu mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare.

În timpul Războiului Rece, prin securitate se avea în vedere capacitatea statelor de a descuraja sau înfrânge o agresiune militară venită din exterior, iar în cadrul studiilor strategice, securitatea avea ca și obiect principal de activitate contracararea, folosirea și controlul forței armate.. Astfel se punea foarte ușor semnul egal între securitatea națională și securitatea militară. In evaluarea conceptului de securitate, o modalitate de lucru este dată de analiza componentelor securității, cele mai importante dintre acestea fiind cele politice, militare, economice, societale și ecologice.

Capitolul II, Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție, face o scurtă descriere a Societății Națiunilor, prima organizație internațională de securitate, iar cele mai importante țeluri ale sale sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului. Incursiunea noastră continuă cu descrierea ONU, care avea să devină cea mai largă și mai complexă organizație interguvemamentală internațională, creată în scopul menținerii și consolidării păcii și securității generale. Necesitatea făuririi unei organizații internaționale, universale, capabilă să vegheze la asigurarea păcii și securității generale s-a născut încă din anii luptei eroice a popoarelor coaliției antifasciste împotriva agresorilor.

Capitolul III, Mandatul și operațiunile ONU după 1991, debutează cu subcapitolul în care este descrisă legitimitatea acțiunilor ONU. Aceasta se poate masura in raport cu principiul egalitatii suverane a statelor. Actiunile realizate fara acordul statelor suverane nu sunt legitime. Interventia in scopuri umanitare, in pofida sau in lipsa autoritatilor statale, ar fi ilegitima. La fel insa ar putea fi considerate demersurile care vizeaza impunerea unor obligatii internationale de acordare de asistenta tehnica si economica, de ajutoare, de reducere a datoriilor externe, de transfer de tehnologii etc., unor state care nu au nici un fel de obligatie de natura juridica in acest sens.

În continuare, sunt descrise operațiunile cu mandat ONU din Europa, Asia, America, Africa și Orientul Mijlociu.

În ceea ce privește invadarea Kuweitului la 2 august 1990, analiștii au apreciat că liderii irakieni au mizat pe lipsa de coeziune între principalele forțe mondiale, dar și în cadrul lumii arabe. Scopul declarat al războiului a fost eliberarea Keweitului, însă, conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului; înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare prooccidentală etc.

În ceea ce privește criza din Kosovo, este una dintre misiunile ONU de mentinere a pacii fara precedent din punct de vedere al complexitatii structurale si al obiectivelor. Nicio alta operatiune nu a mai fost atat de multilaterala si nu a mai reunit atat de multi parteneri sub conducerea ONU.

Conflictul din Kosovo a implicat mai multe organizatii internationale. Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati. De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergențele dintre membri permanenti ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de , ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei.

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub tutela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

La 20 martie 2003, Statele Unite, Marea Britanie și Spania declanșează împotriva Irakului o acțiune militară menită să pună capăt proliferării de către acesta a armelor de distrugere în masă și a legăturii regimului lui Saddam Hussein cu organizația teroristă Al-Qaida.

În continuare au foat descrise alte operațiuni aflate sub mandat ONU.

Lucrarea se încheia cu un capitol de concluzii.

Capitolul I

Securitatea globală la sfârșitul mileniului II și

începutul mileniului III

1. Conceptul de securitate și componenta sa multivalentă

Termenul de securitate provine din latinescul securitas și are înțelesul de lipsa grijei. Conform DEX-ului, securitatea înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol”. Securitatea colectivă este definită ca fiind „stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni”. Drept urmare, sintagmele folosite azi, în mod frecvent, de „securitate națională”, „securitate colectivă”, „securitate internațională”, „securitate globala” – semnifică extinderea operațională și conceptuală a termenului în plan internațional, global, național, colectiv etc.

În sintagma „security and protection system”, politologii englezi conferă termenului o accepție mult mai precisă, prin care se înțelege totalitatea mijloacelor și a aparaturii destinate să apere persoane și proprietăți împotriva unor evenimente neprevăzute, printre care și crima, incendiul, accidentele, spionajul, sabotajul, subversiunea, atacul neprovocat. Accentul cade pe o gamă de evenimente posibile, cu un grad de certitudine și de risc diferit. Securitatea mai este definită drept „condiția de a fi protejat față de un pericol sau neexpunerea la acest risc; sentimentul de siguranță sau libertate în lipsa unui pericol cum ar terorismul”. Altfel spus, securitatea este definită ca absență amenințărilor cu distrugerea fizică sau conturbare a confortului civilizațional.

Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea sa de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul omului la liniște și bunăstare capătă un caracter relativ, ușor schimbător în funcție de presiunile sau riscurile politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

Prin urmare, față de această realitate, singurul concept care poate răspunde dezideratelor de siguranță și stabilitate, este conceptul de securitate. Realizarea securității reprezintă o chestiune ce ține de strategie, respectiv: fixarea priorităților față de un context geopolitic, de resurse, de alianțe, dar și de loialitatea față de aliați, de planificare, și, nu în ultimul rând, de management (experiența conducerii). Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern își asumă politica de securitate (sistem legislativ, instituțional, resurse materiale și umane etc.) capabilă să satisfacă întreaga gamă de probleme din domeniul securității naționale.

În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (rațiune de stat), înțeles ca „stare de necesitate”, prin care guvernul unui stat își rezervă o situație juridică ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea securității statului. Pornind de la schimbările în curs de desfășurare pe plan internațional și de la transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea tinde spre acumularea de aspecte noi, importante pentru însăși existența statală a țării. Securitatea națională creată ca atribut al politicii trebuie înțeleasă și elaborată astfel încât să definească prioritățile naționale, acestea constituind suportul esențial și hotărâtor al politicii.

Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, cu organismul militar, cu armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Dacă avem în vedere definițiile clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva distrugerilor sau agresiunilor existente. Astfel, apărarea militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate. Însă termenul de securitate se extinde cu mult dincolo de afacerile militare și poate include așa-numitele aspecte non-militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare.

Teoretic, conceptul de securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Câteva definiții ale securității naționale pe care ni le oferă mediul academic sunt: „Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)”; „O națiune are securitatea asigurată când nu trebuie să-și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”; „Securitatea este abilitatea unei națiuni de a-și proteja valorile interne de amenințări externe (Enciclopedia internațională a științelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului” (Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes interesele sale naționale” (Penelope Harland-Thunberg, 1982); „Securitatea reprezintă prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile și aspirațiile legitime ale altora” (Colegiul Național de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea reprezintă prezervarea, în condiții acceptabile de evoluție, a patternurilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri” (Ole Waever, 1993); „Securitatea înseamnă absența amenințărilor împotriva unor valori importante, care poate fi absolută (lipsa oricărui risc ori amenințare) sau de tip deplorabilă (într-o utilitate implacabilă)”. Autorii români propun următoarea definiție: „Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor non-militare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate”.

Securitatea poate fi analizată din mai multe unghiuri: prin prisma valorilor și intereselor fundamentale ce pot greva decisiv capacitatea de a fi a statului respectiv; prin prisma evaluării amenințărilor și vulnerabilităților; prin prisma dimensiunii sale politice.

În ultima vreme se remarcă faptul că termenul este folosit în mod frecvent, ceea ce îi sporește ponderea. Deocamdată nu există o acceptare a unei anume definiții care să îl exprime conceptual. Determinările semantice ale stării de securitate sunt într-o relativă schimbare și într-o evoluție firească. Conceptul de securitate este determinat de proiecțiile particulare și de conotațiile specifice interesului național al statului care îl promovează.

Problematica securității, analizată din perspectiva domeniilor ce o definesc la nivel conceptual, acțional și sistemic, este influențată de elementele definitorii care caracterizează societatea umană. Putem afirma că evoluția graduală a stării de securitate prin stadiile de filozofie, sistem, concept este determinată de evoluția insecurității, determinată de etape de dezvoltare a societății umane.

Perspectiva conceptualizării stării de securitate este circumscrisă înțelegerii realității proprii de manifestare. Din această perspectivă, securitatea este analizată în sistem caracterizat de paliere distincte, dar cu interferențe certe. Primul nivel este cel individual, după care se situează nivelul comunității (locală, regională sau națională), pe ultimul nivel găsindu-se dimensiunea geopolitică și geostrategică, continentală sau globală.

Fără a pretinde formularea unei definiții, Eugen Bădălan și Vasile Bogdan apreciază că securitatea națională reprezintă ansamblul măsurilor și acțiunilor politico- diplomatice, economice, militare, sociale, tehnologice, ecologice și de altă natură destinate să garanteze independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea internă constituțională și afirmarea neîngrădită a propriului sistem de valori.

Starea de securitate reprezintă raportul de echilibru instituit între riscurile, amenințările și pericolele interne sau externe la adresa unui stat, pe de o parte, și capacitățile de contracarare a acestora prin măsuri pașnice sau întrebuințarea forței, pe de altă parte. Putem afirma că, în analiza stării de securitate, specialiștii trebuie să acorde atenție, în egală măsură, elementelor de manifestare a acestora, atât în plan regional, cât și global. Această situație este confirmată și de faptul că cele mai multe crize, apărute la sfârșitul secolului al XX-lea, au avut drept cauză deteriorarea echilibrului intern al statelor afectate, în timp ce cauzele externe au fost mai puțin determinante în ceea ce privește afectarea stării de securitate.

Ca urmare a multitudinii de intercondiționări, acțiunea de clarificare a conceptului de securitate trebuie să fie direcționată pentru găsirea răspunsurilor adecvate la un set de întrebări, întrebări care ar putea fi grupate astfel: cine este destinatarul securității? care sunt amenințările ce trebuie contracarate? care sunt valorile și interesele în domeniu? cât de multă securitate se cere? ce instrumente de evaluare utilizăm? care sunt costurile securității? care este nivelul securității generate prin forțe proprii? care este nivelul securității asigurate prin alianțe?

În timpul Războiului Rece, prin securitate se avea în vedere capacitatea statelor de a descuraja sau înfrânge o agresiune militară venită din exterior, iar în cadrul studiilor strategice, securitatea avea ca și obiect principal de activitate contracararea, folosirea și controlul forței armate.. Astfel se punea foarte ușor semnul egal între securitatea națională și securitatea militară. In evaluarea conceptului de securitate, o modalitate de lucru este dată de analiza componentelor securității, cele mai importante dintre acestea fiind cele politice, militare, economice, societale și ecologice.

Analiza securității se realizează atât pe verticală, cât și pe orizontală. La analiza pe vericală sunt puse în evidență intercondiționările realizate la nivel global, cu cele regionale, ale statului și individului, în timp ce la analiza pe orizontală evaluarea poate fi realizată ca urmare a resorturilor sănătate, apărare, economie, finanțe, mediu, dar și implicațiile nivelului de sărăcie. Din perspectiva geopoliticii, securitatea este analizată din punct de vedere global, regional și național.

Securitatea globală reprezintă starea de armonie, echilibru și respect al valorilor, ce este instituită prin asigurarea unui climat de pace în cadrul comunității mondiale.

Securitatea regională este dată de sistemul armonios de relații stabilite între un număr de state pe un areal distinct, caracterizate de asumarea și respectarea unor norme unanim acceptate de conduita în relațiile reciproce, în măsură să asigure atingerea obiectivelor proprii fiecărui stat.

Securitatea națională reprezintă expresia supremă a interesului național. Ea se materializează în menținerea ca stat național suveran, independent, unitar, indivizibil, de drept, democratic și social. Securitatea națională vizează un număr apreciabil de domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; capacitatea de apărare; capacitatea de prevenire și contracarare a terorismului și a altor manifestări asimetrice; protecția față de acțiunile dezastrelor naturale și accidentelor industriale; capacitatea de stopare a degradării condițiilor de viață; alte domenii. Domeniile de referință amiontite se întrepătrund și intercondiționează reciproc în ecuația complexă a securității.

Securitatea este ansamblul căilor și modalităților de folosire în timp și spațiu a resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură, în vederea realizării obiectivelor și scopurilor stabilite de politică. Ea poate fi disecată în laturi componente: politică, militară, economică, socială, a mediului etc.

Securitatea politică se referă la preocupările realizate la cel mai înalt nivel pentru asigurarea stabilității organizaționale a sistemului de guvernare și a ideologiilor care le legitimează.

Securitatea militară constă în interacțiunea dublă a capacităților ofensive și defensive ale statului, precum și percepția referitoare la intențiile altor state sau a amenințărilor nonstatale la adresa unei țări.

Securitatea economică are ca obiect asigurarea accesului la resurse, finanțe și piețe de desfacere, condiție necesară pentru menținerea unui nivel acceptabil de bunăstare și putere a statului.

Securitatea socială constă în capacitatea statului de a susține, în limite de evoluție acceptabile, elementele tradiționale de limbă, cultură, identitate națională, tradiții și religie.

Securitatea mediului are în vedere programele și acțiunile destinate menținerii biosferei locale, regionale și planetare, ca suporl esențial al întregii dezvoltări socioumane. Componenta relaționeazli nemijlocit cu celelalte laturi ale securității.

Ca urmare a complexității securității, pentru fiecare dintre aceste secvențe sunt elaborate politici și strategii specifice de îndeplinire a obiectivelor propuse. Menționăm că termenul de strategie este utilizat cu precădere în domeniul politicii de securitate. Pentru componenta militară se elaborează în mod distinct strategia militară (strategia de apărare).

2. Crizele internaționale; crizele militare

Cuvântul „criză” provine din verbul grecesc „krinein” ce are semnificația de „a judeca”, „a separa”, de „a discrimina” sau de „a decide". Termenul grec „krisis”, „judecată" sau „decizie" a cunoscut schimbări de-a lungul timpului, iar începând cu secolul al XVI-lea se conturează forma și conținutul actual de „criză”. Etimologia cuvintului ne direcționează spre noțiunea de decizie, dar sensul conduce către managementul sau gestionarea unor astfel de situații.

Starea de criză criză reprezintă rezultatul unui dezechilibru apărut în starea de securitate, în care măsurile de contracarare lipsesc și evoluează în detrimentul stabilității, afectând și diminuând realizările societății la un moment dat (economice, sociale, politice sau militare). Criza se constituie cu rapiditate într-un eveniment impredictibil, iar fiecare criză produce un rezultat similar modificării reliefului după erupțiile vulcanice și cutremurele ce le însoțesc.

Plasând această definiție în contextul mediului de securitate, starea de criză reprezintă urmarea unui dezechilibru materializat în starea de securitate. Măsurile de generare a stării de criză sunt prezente șo evoluează în detrimentul stabilității, afectând și diminuând realizările societății la un moment dat (economice, sociale, politice sau militare).

Generarea crizei se produce datorită accentuării evoluției periculoase a unor factori destabilizatori. Aceștia sunt interni și externi. Factorii de destabilizare sunt incertidudinile, riscurile și amenințările, iar ca și măsuri de contracarare avem politicile, strategiile, planurile, procedurile, măsurile și acțiunile. Incerittudinile sunt date de factori, situații și aspecte insuficient clatificate.

Amenințarea conține aspecte de intenționalitate și direcționalitate clar precizate. Aceasta este privită ca o atitudine negativă, care dispune de o gamă larga de tehnici și procedee. Ea semnifică o acțiune ostilă, cu scopul de a intimida, un pericol potențial exprimat prin acțiuni sau evenimente. Poate fi exercitată în mod direct de cel care amenință și poate fi percepută ca atare de cel care se simte amenințat. Amenințarea este cu mult mai gravă decât un risc, reprezentând un potențial pericol.

Riscurile și amenințările militare pot proveni din partea altor state și cuprind agresiunile, atacurile punitive, blocadele, interdicțiile și proiecția forței. Riscurile și amenințările militare din partea actorilor nonstatali pot include terorismul, secesionismul, precum și grupările radicale.

Termenul „criză” este utilizat pentru a desemna evenimente critice din diverse domenii de activitate. În situațiile ce au loc în cadrul internațional, termenului „criză” i se asociază atribute ca „strategică", „politico-militară”, „internațională”, „diplomatică”, „economică” etc. Diferențele și similitudinile existente între modurile specifice de manifestare a crizelor sunt nuanțate. Indiferent de conținutul acesteia, toate formele de criză își au originea, dar și finalitatea în criza politico-militară.

După natura lor, crizele pot fi: economice, militare, ecologice, alementare, morale și politico-militare.

În incursiunea noastră vom analiza crizele politico-militare, care sunt cele mai spectaculoase tipuri de criză, având cel mai mare impact asupra securității statelor. Acestea pot fi generate în mod independent sau se pot produce pe fondul acutizării altor crize (economice, alimentare etc.).

Cele mai cunoscute forme de manifestare a crizelor politico-militare sunt: violența, conflictul de joasă intensitate, terorismul, războiul civil și revoluția, războiul internațional, precum și formele de conflict specifice ultimelor decenii – războiul nuclear, războiul frontalier, războiul civil, războiul terorist, războiul antiterorist, acțiuni sub mandat ONU.

Violența este forma de criză cu o prezență cvasipermanentă în societate, la toate palierele ei. Nicio societate umană nu a cunoscut dezvoltări lineare. Elemente de agravare a situației pot genera escaladări succesive, inclusiv conflictul armat.

Conflictul de joasă intensitate. Crizele pot escalada în conflicte de joasă intensitate sau se pot transforma direct în război. Conflictul de joasă intensitate are caracter limitat ca frecvență și nivel al violenței, este parte componentă a vieții comunității internaționale aproape permanent. De asemeni, prezintă riscul transpunerii într-un nivel superior de violență, mult mai distructuv. Răspândirea pe scară largă a armamentului modern asigură potențialul ca acest tip de conflict să devină extrem de dstructiv. Poate fi folosit ca un instrument politic de către un stat sau actor nonstatal, ori se poate desfășura cu caracter spontan. De asemeni, este o formă obișnuită de manifestare violentă în relațiile internaționale.

Terorismul are ca și obiectiv propus răspândirea terorii, transformarea lumii prin violență dusă paradoxism. Ca formă de violență internațională, terorismul are un impact psihologic deosebit, indus de posibilele pierderi umane și de distrugerile pe care le provoacă. Potrivit unor opinii, terorismul reprezintă o formă de conflict de joasă intensitate. Având în vedere obiectivele specifice ale terorismului și utilizarea lui crescândă ca formă particulară de violență internațională, terorismul poate fi definit ca formă distinctă de violență desfășurată la scară planetară.

Frecvența crescândă a terorismului poate fi atribuită diverșilor factori. In prim plan se situează procurarea facilă a armamentului, care uneori poate fi oferit în mod gratuit de actorii ce au interese într-o anumită regiune. În al doilea plan, poate fi plasată creșterea interdependenței internaționale în toate domeniile ceea ce a oferit ținte atacatrilor sau atacurilor. Pe al treile plan, poate fi dispusă lipsa unui consens la nivel internațional în privința reducerii terorismului, dar și în legătură cu viitorul comunității in ternaționale. În ultimul rând, revoluția în domeniul comunicațiilor impune ca impactul acțiunilor teroriste să fie de nivel global, indiferent de locația evenimentului.

Războiul civil și revoluția. Războaiele civile sunt conflicte care au loc în interiorul unui stat, între două sau mai multe grupuri/grupări care se luptă din cauza dezacordurilor existente între ele în privința problemelor legate de viitorul țării. Cel puțin unul din grupurile implicate în război trebuie să fie un actor non-statal. Celălalt grup sau celelalte grupuri pot fi fie guvernul statului respectiv, fie alți actori nonstatali. Războaiele civile au determinări ideologice, religioase, etnice, economice, sociale și politice.

Războiul internațional este conflictul desfășurat între state, exercitat prin intermediul propriilor forțe armate. Este o formă aparte de desfășurare a relațiilor dintre state și a fost catalogat în dreptul internațional ca un element inevitabil de interacțiune statală. Se deosebește de conflictul de joasă intensitate prin amploare și nivel de violență. Toate perioadele de angajament militar extins dintre state, chiar dacă nu sunt declarate războaie, sunt incluse în datele de analiză ce privesc războaiele internaționale. Un stat poate avea diferite motive de a nu declara un conflict militar major drept război. Este știut că o declarație de război poate duce la încălcarea și ruperea de tratate, poate fi ilegală din punct de vedere constituțional sau poate constitui o măsură nepopulară în rândul populației proprii, poate reduce sau elimina elementul de surpriză militară sau poate chiar extinde un conflict.

Războaiele specifice ultimelor decenii. Convențiile internaționale interzic războiul ca formă de rezolvare a diferendelor dintre state. Fără ca nimeni să-l declare în mod expres, războiul a ajuns astăzi să îmbrace o multitudine de forme.

Principalele tipuri de războaie ale secolului al XXI-lea pot cunoaște nuanțări specifice. Războiul nuclear (sau cu faze nucleare) care nu mai este același cu cel de acum 30-40 de ani. Deși nu este imposibil de conceput, probabilitatea ca un astfel de război să fie declanșat între puteri nucleare (globale sau regionale), deși redusă, se menține totuși. Un astfel de război ar putea avea declanșare accidentală, prin escaladarea ostilităților în cadrul unui război frontalier între două sau mai multe state (sau facțiuni disperate și iresponsabile ale conducerilor naționale), care dețin armament nuclear sau poate fi inițiat prin modalități specifice actelor teroriste. Războiul frontalier, este o formă raspândită de război și se manifestă cu precădere în Asia, Africa și America latină. Cauza producerii acestuia trebuie căutate în trasarea arbitrară a frontierelor statelor de către fostele puteri coloniale, insuficienta consolidare a autorităților statului de drept, precum și în frământările și modul de viață al unor etnii.

În diferite regiuni ale lumii, pot avea loc manifestări specifice ale războiului civil războiului terorist sau războiul antiterorist.

În această categorie putem aminti și acțiunile comunității internaționale, sub mandat ONU sau OSCE, pentru combaterea prin luptă armată (intervenții sau acțiuni militare) a amenințărilor asimetrice.

Diferendele sunt reprezentate neînțelegerile ce intervin în relațiile dintre state. Criza și războiul nu sunt identice, sunt două fațete de agravare a diferendelor internaționale. Referitor la interrelaționarea dintre aceste elemente, se apreciazăcă relațiile dintre state se pot manifesta în patru moduri:

diferende internaționale ce nu generează criză sau război;

crize ce se transformă în război;

crize ce anticipează războiul;

războiul (conflict armat).

Războiul (conflictul armat) este forma de agravare maximă a diferendelor dintre state, ca urmare a degenerării unei crize. Poate induce crize în state aflate în zonele limitrofe conflictului sau chiar îndepărtate, ca urmare a interdependențelor specifice lumii actuale. Astfel de crize se cifrează la aproximativ 23% din cazuri.

Criza este o ieșire din normalul relațiilor internaționale, cu o durată variabilă de săptămâni, luni sau chiar ani. Evoluția unei crize cunoaște aspecte particulare, cu patru faze distincte: precriza, escaladarea, destinderea și impactul.

Precriza este etapa de degradare treptată a relațiilor dintre state, cu apariția de manifestări ale tensiunii și creșterea încordării internaționale, reprezintă interacțiunea conflictuală la nivel scăzut a doi sau mai mulți actori. Este o perioadă de tensiune anormală și limitată. Cauza degenerării bruște și a escaladării violenței spre etapa superioară este dată de un eveniment declanșator (ruptura), care poate fi o acțiune ostilă, un eveniment destabilizator sau o modificare a mediului internațional.

Escaladarea presupune acutizarea accentuată a relațiilor dintre state, atingerea unui nivel maxim al tensiunii dintre acestea, iar starea de echilibru regional sau internațional este compromisă grav. Evenimentele au o succesiune rapidă, realizând în mod concertat o agravare a situației. In condițiile în care tensiunea atinge apogeul, factori subiectivi pot influența deciziile la nivel înalt. Trecerea de la criză la război se poate realiza în patru condiții:

existența unui dezechilibru zdrobitor în raportul de forțe al părților;

instabilitatea internă dintr-un stat conduce la război;

sunt amenințate valorile sau interesele fundamentale (integritatea teritorială, suveranitatea națională, existența statului);

proximitatea geografică reduce timpul de atac/reacție și favorizează surprinderea.

Destinderea este etapa în care tensiunea descrește progresiv, pierzând din intensitate.

Impactul reprezintă convenirea unei modalități finale de detgensionare a stării conflictuale dintre state, în condițiile revenirii la normalitate.

Crizele, ca perioade de disfuncționalitate din viața oamenilor și societăților, sunt episoade din istorie ce impun trecerea unei anumite perioade de timp pentru reintrarea în normalitate. Printre cele mai grave crize politico-militare ale începutului de mileniu se situează criza generată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii. Este momentul când, ca urmare a ripostei energice a a mericanilor, s-a declanșat Războiului global împotriva terorismului.

3. Modificările berigeranței la începutul mileniului III

Mileniului 3 este caracterizat, din punct de vedere al beligeranței, de elemente specifice, confruntarea tendințe diametral opuse. Pe de o parte se manifestă dorința majorității statelor lumii spre deschidere, pace, dialog, înțelegere și cooperare, pe de altă parte, sunt state ce perpetuează o politică generatoare de riscuri și amenințare, care produc instabilitate și confruntare. Cauzele conflictelor sunt multiple, de la controlul piețelor de desfacere la identitatea de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Direcția generală de evoluție a relațiilor internaționale este constituită de edificarea unui nou echilibru internațional, în măsură să asigure generalizarea și consolidarea libertății și democrației.

Prăbușirea Uniunii Sovietice a marcat îndepărtarea pericolului declanșării unei conflagrații mondiale devastatoare între superputeri. Drept urmare, confruntările perioadei următoare au fost reduse ca amploare a beligeranței și ariei geografice. În viitor, războiul ca produs al societății omenești nu va dispărea, ci se menține ca un ultim mijloc de deblocare a unei situații care nu-și găsește o rezolvare pașnică.

Războiul nu va dispărea în viitor, însă se vor produce mutații semnificative în fizionomia conflictelor armate. Aceste evoluții sunt impuse de dezvoltarea generală a societății, de optimizarea măsurilor de prevenire și control a conflictelor la nivel globai, regional și local, de perfecționarea echipamentelor, tehniciilor de luptă, tehnologiilor militare și de interes pentru apărare, precum și evoluția firească a artei militare.

In viitor nu poate fi exclusă total posibilitatea producerii unor operații militare majore, chiar dacă probabilitatea de generare a acestui tip de acțiuni militare este redusă. De asemeni, este posibil ca declanșarea ostilităților să fie realizată fără o avertizare prealabilă, pe direcții distincte, cu efective reduse, dar înalt profesionalizate și cu o altă configurare a beligeranței. Avem în vedere, în acest sens, că războiul viitorului se poate desfășura în forme ce îmbracă o gamă distinctă de operații – de descurajare sau de limitare; de impunere a voinței comunității internaționale; de răspuns la crize și conflicte; informaționale; speciale; aeriene; terestre; navale; aeronavale; aeroterestre; antiteroriste; contrateroriste; cosmice; geofizice; cibernetice; mediatice; psihologice etc. – cu manifestare izolată sau nu, însă de o complexitate la nivel înalt.

Războiul desfășurat în viitor va fi influențat major de revoluția informatică în domeniul armamentelor și tehnologiilor ce a generat un salt enorm al caracteristicilor tehnico-tactice și al efectului la țintă specific mijloacelor de lovire. Concomitent vor fi dezvoltate mijloace ce amplifică posibilitățile de control al spațiului de confruntare. Arta militară cunoaște dinamică, iar câmpul de luptă al viitorului este redefinit ca fiind spațiu de angajare. Acesta este conceput de către Jean-Marc de Giuli a fi „suma spațiilor materiale și imateriale asupra ora forțele produc efecte, fără să ducă neapărat o bătălie”.

Fiecare perioadă din istoria artei militare a fost caracterizată de teorii distincte, de concepte particulare elaborate de școlile de gândire și teoreticienii militari. Teoriile au fost necesare pentru realizarea obiectivelor desemnate în contextul unui anumit tip de confruntare, iar în ceea ce privește conceptele strategice și operative utilizate în ultima perioadă putem aminti pe cele mai reprezentative dintre acestea: dominația în spectru complet; războiul bazat pe rețea; războiul paralel; operațiile bazate pe efecte; operațiile decisive rapide; dominația în plan decizional; războiul informațional; războiul de mică intensitate; războiul informal.

Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor este de așteptat să aibă un impact decisiv asupra tuturor sectoarelor dezvoltării umane, inclusiv în confruntările armate. Tehnologiile și echipamentele de înaltă tehnicitate vor deveni o prezență obișnuită în spațiul de angajare al viitorului, iar sistemele de arme ce conțin elemente ale înaltei tehnologii vor genera, treptat, efecte la țintă imposibil de contracarat, de un nivel devastator spre catastrofic, însă selectiv în lovirea țintelor de interes.

Astfel, în viitor conflictele vor continua să existe, însă desfășurarea acestora, chiar și locală, va impune intervenția energică și oportună a comunității internaționale pentru limitarea sau stoparea beligeranței, dar și pentru reconstrucția păcii.

Capitolul II

Organizația Națiunilor Unite – origini și evoluție

1. Societatea Națiunilor – precursoarea ONU

Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii poate fi indentificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX și în prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În anul luat ființă în SUA, , Liga pentru impunerea păcii, organizație privată, ale cărei principale idei. acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”. În Marea Britanie, primul plan pentru constituirea unei Ligi a Națiunilor, a fost inițiat de un comitet de istorici, diplomați și juriști, condus de Lordul Philimore, iar în Franța un plan similar a fost elaborat de o comisie ministerială condusă de Leon Burgeois.

La o săptămână după deschiderea Conferinței de Pace de , din 18 ianuarie 1919, s-a constituit o comisie, condusă de W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constitutiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de Pace. Proiectul final, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în sesiunea plenară a Conferinței de Pace din 28 aprilie fost inclus în Tratatul de Pace de și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920. Societatea Națiunilor a fost desființată la 18 aprilie 1946, activitățile și responsabilitățile sale fiind preluate de Organizația Națiunilor Unite.

Principiile Societății Națiunilor

Societatea Națiunilor a fost prima organizație internațională de securitate, iar cele mai importante țeluri ale sale sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului.

Sistemul instituit de pact pentru menținerea păcii se bazează pe două principii:

1. membri Societății Națiunilor sunt de acord să respecte și să apere integritatea teritorială și independența politică a altor state;

2. orice război sau amenințarea cu războiul reprezintă o problemă a întregii organizații.

Potrivit Pactului, o violare a obligațiilor privind menținerea păcii urma să fie interpretată ca un act de război împotriva tuturor membrelor Ligii.

Din punct de vedere al structurii funcționale existau trei organe principale: Adunarea, Consiliul și Secretariatul. Primul era organ plenar, toate statele Societății Națiunilor fiind în mod automat membre ale Adunării, Consiliul era un organ cu compoziție restrânsă, iar Secretariatul îndeplinea funcții administrative.

Adunarea și-a creat șase comitete plenare a căror competență privea următoarele probleme: juridice, organizații tehnice, reducerea armamentelor, buget și finanțe, probleme sociale și umanitare, probleme politice. Printre competențele atribuite Adunării prin Pact menționăm admiterea de noi membri, controlul bugetului, selectarea membrilor nepermanenți ai Consiliului și stabilirea regulilor de urmat la această alegere, analizarea problemelor transmise de consiliu. Consiliului i s-au acordat atribuții în domenii ca: reglementarea disputelor, expulzarea membrilor care violează prevederile Pactului, formularea planurilor de dezarmare; formularea recomandărilor privind căile de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind reglementarea disputelor și aplicarea sancțiunilor.

Pactul Societății Națiunilor prevede, fără a stabili un cadru operațional corespunzător, sarcini pentru organizație în domeniul economic și social, precum și în legătură cu dezarmarea.

1.2 Evaluarea activității Societății Națiunilor

Din punct de vedere al menținerii păcii și prevenirii izbucnirii unui nou război, se poate spune că Societatea Națiunilor și-a îndeplinit doar parțial obiectivele. In prima decadă a activității sale, aceasta s-a implicat, cu rezultate satisfăcătoare, în soluționarea a circa 30 de dispute. Concludent este modul cum a fost soluționat conflictul de frontieră dintre Grecia și Bulgaria, în anul 1925.

Sistemul instituit de Pact pentru reglementarea diferendelor și-a dovedit slăbiciunile și ineficiența atunci când una din părți la diferend a fost o mare putere. Primul test a apărut în 1931, când Japonia a lansat o serie de atacuri contra Manciuriei, pe care a cucerit-o. O a doua încercare la care a fost supus sistemul apărării colective instituit de Pactul Societății Națiunilor a intervenit în urma invadării Abisiniei de către Italia, în anii 1934-1935. După eșecul încercărilor de a pune în funcțiune, față de Italia și Japonia, sistemul de măsuri de securitate colectivă prevăzute de Pact, au apărut alte situații în care aceasta nu a intervenit în nici un fel.

În ciuda slăbiciunii sale de a acționa eficient pentru menținerea păcii și securității internaționale, Societatea Națiunilor a marcat o evoluție în istoria organizațiilor internaționale – ea constituie prima tentativă în istoria relațiilor internaționale de a face să funcționeze o organizație politică, cu caracter universal.

Societatea Națiunilor a introdus o nouă formă a diplomației multilaterale instituționalizate și, în ciuda eșecurilor sale, a oferit o experiență care a fost larg folosită în conturarea Organizației ce i-a luat locul.

2. Carta ONU

La 24 octombrie intrat în vigoare Carta ONU, actul de naștere al celei mai importante organizații interstatale mondiale cunoscute în istorie.

ONU avea să devină cea mai largă și mai complexă organizație interguvemamentală internațională, creată în scopul menținerii și consolidării păcii și securității generale. Necesitatea făuririi unei organizații internaționale, universale, capabilă să vegheze la asigurarea păcii și securității generale s-a născut încă din anii luptei eroice a popoarelor coaliției antifasciste împotriva agresorilor. Condițiile internaționale cu totul diferite în care a apărut O.N.U. explică deosebirea calitativă în raport cu Liga Națiunilor. Situația existentă pe arena internațională după victoria împotriva fascismului în cel de-al Doilea Război Mondial a făcut cu posibil ca ONU să apară pe un fundament radical schimbat. Etapele principale care au marcat crearea acestei organizații internaționale au fost fixate cronologic printr-o serie de evenimente foarte importante.

În septembrie 1941, la consfătuirea interaliată de , guvernul sovietic a prezentat o declarație cu privire la necesitatea stabilirii mijloacelor de asigurare a păcii postbelice. La sfârșitul anului fost inițiat, de către un grup de personalități din SUA „Comitetul consultativ asupra politicii externe de după război”, care avea ca scop studierea posibilităților creării unei organizații a națiunilor pentru asigurarea păcii mondiale. La 1 ianuarie fost semnată, , Declarația Națiunilor Unite, de către reprezentanții a 26 de națiuni care luptau împotriva puterilor Axei. Guvernele semnatare și-au exprimat acordul cu scopurile și principiile proclamate de Carta Atlantică. În octombrie 1943, guvernul sovietic a inițiat o conferință a miniștrilor de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii, conferință care hotăra înființarea unei organizații internaționale în scopul menținerii păcii și securității internaționale. În decembrie 1943, Conferința șefilor de guverne ai URSS, SUA și Angliei de a confirmat hotărârile Conferinței de

Planurile concrete pentru crearea O.N.U. au fost trasate de la Dumbarton Oaks. Conferința s-a desfășurat în două faze, în prima fază, de la 28 septembrie 1944, întâlnirile au avut loc între reprezentanții Marii Britanii, Uniunii Sovietice și SUA. În cea de-a doua fază, de la 29 septembrie la 9 octombrie, au participat și reprezentanții Chinei. s-a hotărât crearea unei organizații care să dispună de mijloacele necesare pentru a-și atinge scopurile.

tripartită de , din februarie 1945, conducătorii celor trei mari puteri SUA, Anglia, URSS și-au exprimat punctul de vedere privind constituirea unei organizații internaționale generale pentru menținerea păcii și securității mondiale și a fost adoptat principiul unanimității marilor puteri membre ale Consiliului de Securitate: SUA, Marea Britania, URSS, Franța și China.

Conferința de a hotărât convocarea unei întâlniri la 25 aprilie 1945 în vederea definitivării Statutului viitoarei organizații. Lucrările conferinței, care au durat 2 luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU. Ele s-au bazat pe propunerile convenite de și pe înțelegerile de de s-a încheiat cu un bilanț rodnic: la temelia viitoarei organizații au fost puse principiile colaborării internaționale.

Conferința de (25 aprilie-26 iunie 1945) a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanții celor 51 de state participante (membre fondatoare ale ONU) au dezbătut documentele elaborate și revăzute , propunând încă 1.250 de amendamente, modificări sau completări. Textul Cartei Națiunilor Unite, structurat pe 19 capitole cu 111 articole, în care sunt prevăzute structura de organizare și funcționare, instrumentele, scopurile și principiile ONU, a fost adoptat în plenul Conferinței la 25 iunie 1945, fiind semnată la ceremonia închiderii din 26 iunie 1945. Organizația a devnit operabilă 4 luni mai târziu la 24 octombrie 1945.

ONU nu este un guvern și nu emite legi. Oferă totuși mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți. În cadrul Organizației toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sărace, cu vederi politice și sisteme sociale diferite – au un cuvânt de spus și drept de vot egal.

2.1 Scopurile și principiile Cartei ONU

O.N.U. poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității generale. Este o asociație mondială a statelor care, prin semnarea Cartei O.N.U. au subscris scopurilor acesteia și au consimțit să acționeze în concordanță cu principiile acesteia.

Potrivit Cartei, principalele obiective ale O.N.U. sunt:

l. Să mențină pacea și securitatea internațională și în acest scop: să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor la adresa păcii;

2. Să dezvolte relații de prietenie, între națiuni bazate pe principiile egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor și să ia măsurile cuvenite întăririi păcii universale;

3. Să faciliteze cooperarea internațională în soluționarea problemelor mondiale de natură economică, socială, culturală, sau cu caracter umanitar și în promovarea și încurajarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale tuturor oamenilor fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.

4. Să fie un centru pentru coordonarea eforturilor națiunilor orientate spre atingerea acestor scopuri comune.

După enunțarea scopurilor O.N.U., Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa atât Organizația cât și statele membre. Din momentul ratificării principiile reprezintă pentru orice stat membru al O.N.U. obligații fundamentale. Principiile cuprinse în Carta O.N.U. sunt următoarele:

1. O.N.U. se bazează pe principiile suveranității și egalității în drepturi ale tuturor statelor membre.

2. Toate statele membre, în scopul de a asigura tuturor membrilor drepturile și beneficiile rezultate din calitatea de membru, își vor îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate în concordanță cu Carta.

3. Statele membre își vor rezolva diferendele internaționale prin metode pașnice într-o astfel de manieră încât pacea și securitatea internațională, cât și justiția, să nu fie primejduite.

4. Toate statele membre se vor abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu foița sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui alt stat, sau în orice altă măsură neconcordantă cu scopurile O.N.U.

5. Toate statele membre vor acorda O.N.U. orice mod de asistență în orice acțiune pe care aceasta o va întreprinde în concordanță cu Carta, și se vor abține de la a acorda asisteță oricărui stat împotriva căruia O.N.U. desfășoară acțiune preventivă sau executorie.

6. O. N.U. se va asigura că statele care nu sunt membre ale organizației acționează în concordanță cu aceste principii în măsura în care aceasta este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale.

7. Nici o prevedere a Carte nu autorizează O.N.U. să intervină în probleme care se află în jurisdicția internațională a oricărui stat sau să ceară membrilor săi să supună reglementarea acestor probleme jurisdicției Cartei.

2.2 Structura și instituțiile ONU

Pentru materializarea competențelor ce-i revin, ONU dispune de un mecanism funcțional extins, constând din mai multe organisme. Mecanismele de lucru ale organizației mondiale presupun acțiuni desfășurate pe trei paliere: un palier ce utilizează abordarea pe interese, un alt nivel cu abordări structurate pe drepturi individuale și colective, și un ultim palier ce cuprinde măsuri bazate pe exercitarea puterii.

Principalele instituții ale ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tuletă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul și Organele subsidiare.

Adunarea Generală. Toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală – „un parlament al națiunilor” care se întrunește în sesiuni pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot.

Este cel mai reprezentativ organ de dezbateri și recomandări ale O.N.U., cu caracter nepermanent și care își desfășoară activitatea în sesiuni. Rolul său este acela de for de dezbateri și analize a chestiunilor ce privesc Carta sau funcționarea altor organisme ONU. Adunarea se întrunește anul în sesiuni ordinare și extraorinare. Potrivit articolului 9 al Cartei, Adunarea se compune din toți membri Națiunilor Unite și limitează la cel mult cinci numărul reprezentanților statelor din cadrul Adunării. Statele membre sunt organizate în Adunarea Generală în cinci grupe: Africa, Asia, America Latină și Caraibe, Europa Occidentală și Europa Orientală. Adunarea Generală dispune de numeroase competențe și poate să studieze principiile privind menținerea păcii și securității generale, cele referitoare la dezarmare și reglementarea armamentelor.

Adunării Generale îi revine dreptul de a pune în discuție toate problemele ce fac referire la menținerea păcii și securității internaționale, daca va fi sesizată de către unul din membri organizației, de Consiliul de Securitate sau de un alt stat care nu e membru în vederea emiterii unor recomandări statelor sau consiliului de Securitate. Competențele Adunării Generale au caracter general, ce vizează relațiile dintre statele membre și în special, privind funcționarea organizației.

Principalele atribuții cu caracter general sunt:

discutarea principiilor privind menținerea păcii și securității mondiale, dezarmarea și armamentele;

dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Atribuțiile cu caracter special fac referire la:

primirea de noi membri și aplicarea de sancțiuni;

administrarea teritoriilor sub tutelă, cu excepția genelor strategice.

aprobarea bugetului, alegerea unor membri în alte organe și înființarea unor organe subsidiare;

dreptul de a cere avizul Curții Internaționale de Justiție în probleme majore.

În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deși pot avea un număr maxim de 5 reprezentanți (cf. art.9 și 18 din Carta ONU), astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională”, dar care „nu exprimă decât recomandări fără influență obligatorie asupra statelor membre”.

În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea a discutat peste 150 de subiecte, inclusiv reforma ONU, restabilirea respectului pentru statul de drept, nevoile micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tuturor statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut situații specifice din mai multe țări, inclusiv cea din Irak și Sudan (regiunea Darfur).

Punctul central al sesiunii aniversare din Adunării Generale, ce a marcat 60 de ani de la înființarea Organizației, a fost Raportul de 5 ani privitor din 2000, care includea propuneri de măsuri necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General ONU, în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, oprirea abuzurilor împotriva drepturilor omului și întărirea funcționarii ONU.

Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în luna septembrie și durează până în luna decembrie a fiecărui an. Dacă este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează o sesiune specială ori de urgență pe teme de interes specific. Adunarea Generală își îndeplinește mandatul și prin intermediul a șase Comitete Principale, organisme subsidiare și prin Secretariatul ONU.

Consiliul de Securitate. Este un organ principal al O.N.U. cu o activitate ce se desfășoară în mod permanent. După amendamentul Adunării Generale din 17 decembrie 1963, intrat în vigoare la 31 august 1965, Consiliul de Securitate este format din 15 membri. Dintre aceștia, 5 membri sunt permanenți, desemnați de Carta (Anglia, Franța, China, SUA, Rusia) și 10 nepermanenți (Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar, Slovacia), aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani. Hotărârile Consiliului în probleme de procedură sunt adoptate cu votul pozitiv a 9 membri, iar în problemele obișnuite cu votul afirmativ a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile pozitive ale tuturor membrilor permanenți.

În virtutea prerogativelor sale de menținere a păcii și securității internaționale, Consiliului de Securitate îi revin o serie de atribuții:

rezolvarea pe cale pașnică a diverselor diferende internaționale;

constatarea unei amenințări împotriva păcii sau violării păcii;

luarea unei decizii și recomandări în vederea menținerii ori restabilirii păcii și securității internaționale;

analizarea în prealabil a oricărei situații ce ar putea genera conflicte sau diferende la scară mondială.

Aceste recomandări se referă la totalitatea mijloacelor pașnice de rezolvare a conflictelor. In situația când se reclamă măsuri grave, Consiliul are dreptul să recurgă la următoarele mijloace:

1. Măsuri provizorii necesare și utile, dar care să nu prejudicieze drepturile și obligațiile părților.

2. Măsuri de constrângere fără a se folosi însă forța armată: întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice, a comunicațiilor feroviare, aeriene, maritime, încetarea relațiilor diplomatice.

3. Operațiuni pentru menținerea păcii, decise prin rezoluții ale Consiliului de Securitate: supravegherea încetării focului, respectarea armistițiilor, controale la frontiere, administrarea temporară a unui teritoriu, interpunerea unor forțe între forțele ostile, supravegherea și menținerea ordinii.

În sitiații de agresiune armată, Consiliul de Securitate poate decide măsuri ce pot fi înteprinse, dar fără să implice folosirea forței pentru aplicarea hătărârilor sale. Acestea sunt întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice, comunicsțiilor sau ruperea relațiilor diplomatice. Daca se constată că aceste măsuri nu sunt suficiente, Consiliul poate decide măsuri mai energice executate cu forțe terestre, aeriene sau maritime.

Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou Secretar General și pentru admiterea de noi membri

Consiliul Economic și Social. Potrivit Cartei, Consiliul Economic și Social este cel de-al treilea organ principal al ONU, cu rol consultativ, care, sub autoritatea Adunării Generale, coordonează activitățile economice, sociale, culturale, de educație, sănătate desfășurate în sistemul Națiunilor Unite. În componența sa există 54 de membri aleși de Adunare pe o perioadă de 3 ani. Pentu îndeplinirea atribuțiilor sale, Consiliul Economic și Social este abilitat, prin Carta ONU, să consulte organizațiile internaționale interguvemamentale.

Dintre obiectivele Consiliului Economic și Social, ridicarea nivelului de trai prin utilizarea forței de muncă și crearea condițiilor ce favorizează progresul economic și social reprezintă o prioritate. Pentru a putea duce la îndeplinire obligațiile asumate Consiliul a înființat mai multe organe subsidiare, temporare sau permanente:

patru organe permanente (Comitetul pentru programe și coordonare, Comitetul pentru organizații neguvemamentale, Comisia pentru așezările umane, Grupul interguvemamental de experți privind standardele de gestiune contabilă și raportare).

nouă comisii funcționale: Comisia de statistică, Comisia privind populația și dezvoltarea, Comisia pentru dezvoltarea socială, Comisia drepturilor omului, Comisia pentru stupefiante, Comisia privind statutul femeii, Comisia pentru prevenirea criminalității. Comisia pentru știință și tehnologie în scopul dezvoltării, Comisia pentru dezvoltare durabilă.

cinci comisii economice regionale: pentru Europa, Africa, Asia și Pacific, America Latină și Caraibe, Asia de vest.

Consiliul de Tuletă. Carta Națiunilor Unite a înființat un sistem de tutelă internațională ale cărui scopuri sunt:

întărirea păcii și securității internaționale;

progresul populației din teritoriile aflate sub tutelă;

încurajarea respectării drepturilor omului;

stimularea recunoașterii independenței popoarelor lumii;

asigurarea în teritoriile sub tutelă a unui tratament egal în chestiuni de ordin social, economic, comercial pentru membrele ONU și cetățenii din țările lor.

asigurarea pentru aceștia a unui tratament egal în administrarea justiției.

Consiliul se întrunește de două ori pe an, participând și comitetul pentru Examinarea Petițiilor și Comitetul pentru Uniunile Administrative, hotărârile fiind luate cu majoritate simplă.

Potrivit Cartei, din Consiliul de Tutelă faceau parte trei categorii de state:

membri care administrează teritorii sub tutelă;

membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu administrau asemenea teritorii;

un număr de state alese de către Adunarea Generală pe câte o perioadă de trei ani;

Astăzi nu mai există teritorii sub tutelă, ultima tutelă luând sfârșit în anul 1993, astfel, în asemenea condiții, Consiliul de Tutelă este inoperabil.

Curtea internațională de Justiție. Este organul principal judiciar al ONU, fiind compus din 15 membri aleși de comun acord de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Misiunea Curții este de a soluționa diferendele care îi sunt supuse în conformitate cu dreptul internațional. In acest scop, conform articolului 38 al Statutului său, Curtea va aplica:

a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca drept;

c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

d) hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni.

Curtea Internațională de Justiție posedă o competență consultativă căci oferă un aviz consultativ asupra tuturor problemelor juridice la solicitarea Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate. La fiecare trei ani Curtea alege un birou compus dintr-un președinte și doi vicepreședinți. În judecarea cauzelor supuse soluționării sale, Curtea se întrunește în sesiune plenară. Curtea este asistată de Grefă, condusă de un grefier ales de Curte pentru o perioadă de 7 ani. Curtea și-a stabilit propriul regulament de procedură și este abilitată să-și aprecieze limitele propriei competențe.

Privind retrospectiv activitatea Curții, putem constata că aceasta nu a jucat decât un rol minor în sistemul organelor principale ale ONU. Litigiile judecate au fost de interes limitat din punct de vedere al implicațiilor lor în domeniul păcii și securității internaționale. De la înființarea sa Curtea a judecat 54 de cazuri, incluzând și opiniile consultative.

Secretariatul. Reprezintă organul administrativ și executiv al ONU și este alcătuit din Secretariatul general și personalul general. Secretariatul general al ONU este ales de Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate pe o perioadă de 5 ani, prezintă Adunării Generale, la începutul fiecărei sesiuni, un raport asupra activității ONU. El poate prezenta rapoarte asupra modului cum evoluează anumite probleme aflate din examinarea ONU.

Sediul principal al Secretariatului este Secretaiul general și personalul Secretariatului nu primesc instrucțiuni de la nici un guvern sau autoritate exterioară organizației și trebuie să se abțină de la orice activitate incompatibilă cu statutul de funcționari internaționali. Problemele în soluționarea cărora Secretariatul ONU nu este chemat să-și aducă contribuția sunt cele ce intră în competența Națiunilor Unite, de la administrarea mecanismelor de menținere a păcii la medierea disputelor internaționale. De la înființarea ONU până în prezent, procedura de alegere a Secretarului General a fost declanșată de șapte ori.

Organele subsidiare. Instituțiile specializate sunt organizații internaționale interstatale și exprimă tendința de centralizare. Create de către acorduri interguvemamentale, acestea îndeplinesc funcții importante în domeniul economic, social, cultural, educațional și al sănătății, dar și în alte sectoare, în concordanță cu țelurile ONU. Instituțiile specializate sunt autonome și își desfășoară activitatea doar în anumite direcții. Între ONU și instituțiile specializate funcționează o anumită colaborare prin încheierea de către Consiliul Economic și Social a unor acorduri ce le oferă acestora statutul de instituție specializată a ONU.

Instituțiile specializate se caracterizează prin următoarele:

au fost create printr-un tratat;

au personalitate juridică internațională;

fiecare stat dispune de un singur vot;

structura organizatorică cuprinde adunarea generală, un organ administrativ și un secretariat.

Hotărârile se adoptă administrativ cu majoritate de voturi sau prin consens, în organele reprezentative sau administrativ.

3. România și ONU

La 14 decembrie 1955, către sfârșitul celei de-a X-a sesiuni a Adunării Generale, România a fost admisă ca membră a Națiunilor Unite. Rezoluția acestei sesiuni, care a consfințit calitatea României ca membru ONU, punea capăt nedreptății făcute poporului român prin ținerea sa în mod abuziv în afara ONU. Totuși, ne putem întreba de ce România a devenit membră a ONU abia după 10 ani de la crearea sa, în anul 1955. Răspunsul îl găsim reamintindu-ne împrejurările istorice în care a fost înființată ONU. Prin acordurile de din februarie 1945 s-a hotărât ca toate statele care au declarat război până la 1 martie, unuia sau mai multor state ale Axei, să fie invitate de San Francisco. Printre aceste state se număra și România, care la 23 august 1944 declara război Germaniei și aliaților ei. România s-a alăturat Națiunilor Unite într-un moment în care evoluția evenimentelor militare era departe de a fi clară. Rolul jucat de țara noastră la înfrângerea Germaniei naziste, o îndreptățea pe deplin la „statutul de aliat, cu toate drepturile și obligațiile ce decurgeau din acest statut, inclusiv dreptul de a participa de Marile puteri din coaliție au refuzat însă României calitatea de aliat, iar ulterior și pe cea de beligerant. Mai mult, România a fost considerată țară inamică, cu care a trebuit să se încheie un tratat de pace, ca și cu celelalt state inamice”. Deși în declarațiile publice, reprezentanții Națiunilor Unite ne recunoșteau meritul în înfrângerea Germaniei, în documentele oficiale încheiate cu țara noastră, ne considerau un stat învins în război. Acest fapt a fost oglindit în Acordul de armistițiu, încheiat la 12 septembrie 1944 de România cu Națiunile Unite, și de Pace de din 1946. Guvernul român a luat atitudine împotriva nedreptății ce i se facea României. Tratatul de pace încheiat de România cu Națiunile Unite la 10 februarie 1947 avea să consființească și el situația României de stat învins. La puțin timp de la semnarea Tratatului de Pace de , înainte de intrarea lui în vigoare, România a întreprins demersurile necesare pentru a deveni membră a Organizației.

La 10 iulie 1947, guvernul român a adresat secretariatului general al ONU cererea de admitere în ONU, iar în anul 1948 România a devenit membră a trei instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite – Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Meterologiei Mondiale, Uniunea Poștală Universală. La 10 ani de la crearea ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, Adunarea Generală a adoptat o rezoluție prin care se hotăra admiterea României împreună cu alte 15 state. În prezent, România face parte din toate instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite, în cadrul cărora se desfășoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii, indiferent de sistemele lor sociale și politice.

Întreaga politică a României în cadrul ONU se caracterizează prin respectarea fermă a principiilor dreptului internațional, prin promovarea unor acțiuni și inițiative pentru abolirea foiței în relațiile între națiuni. În decursul anilor, România a fost autoarea și coautoarea a numeroase rezoluții care au marcat prezența activă a țării noastre, preocuparea ei pentru menținerea păcii și securității internaționale. Interesul constant al României față de ONU se traduce și prin numeroasele sale inițiative vizând implicarea sa profundă în dezvoltarea cooperării multilaterale între state. Inițiativa României s-a bucurat de un larg interes în rândul statelor membre ONU formulând o serie de sugestii pentru întărirea rolului Organizației. O expresie a interesului pe care România îl manifestă față de ONU o constituie și concepția sa asupra direcțiilor în care trebuie canalizată activitatea acestei organizații. România considera că acțiunile Organizației mondiale trebuiau orientate spre problemele esențiale ale omenirii:

edificarea unui sistem trainic de cooperare și securitate;

încetarea cursei înarmărilor și realizarea unor măsuri de dezarmare;

statornicirea unei noi ordini economice internaționale;

eradicarea colonialismului și a practicilor necolonialiste;

soluționarea problemelor social-umanitare;

Prezența activă a României , numeroasele sale propuneri și inițiative, atitudinea fermă de condamnare a tuturor atingerilor aduse suveranității statelor, grija pentru elaborarea unor instrumente juridice internaționale, au adus țării noastre un prestigiu bine meritat. Concepția României cu privire la securitatea internațională pornește de la ideea că realizarea unei păci trainice între națiuni este condiționată de perfecționarea sistemului de norme ce trebuie să guverneze relațiile dintre state.

Direcțiile fundamentale, pe care s-au înscris preocupările și inițiativele sale ar putea fi grupate spre edificarea unui sistem de cooperare și securitate în lume, spre încetarea cursei înarmărilor și adoptarea unor măsuri de dezarmare. Această direcție legată de obiectivul fundamental al ONU – edificiul unui sistem de cooperare și securitate în lume, consacrat în Cartă, ocupă un loc central în activitatea României în cadrul organizației. Sistemul de securitate internațională instituit prin Carta ONU postula excluderea foliei din practica relațiilor internaționale. Obiectivele urmărite de România în această direcție s-au axat pe două coordonate:

întărirea cadrului instituțional menit să consolideze sistemul de securitate al ONU;

eliminarea forței ce punea în pericol pacea și recurgea la mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor dintre state.

România a desfașurat o amplă activitate în direcția angajării organizației de partea dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta. Un loc important în activitățile desfășurate de țara noastră îl ocupă și inițiativele referitoare la promovarea securității și cooperării în Europa. De asemeni, România a desfășurat și o amplă activitate axată pe ideea înfăptuirii unei ordini economice și politice internaționale, a unei lumi mai drepte și mai bune, a unei lumi a păcii, ea a participat la negocierea și elaborarea tuturor tratatelor, acordurilor și convențiilor internaționale. Ampla activitate desfașurată de România în domeniul dezarmării este o ilustrarea a încrederii manifestate în posibilitățile organizației de a contribui la soluționarea uneia din problemele cele mai grave cu care se confruntă omenirea.

În cei peste 55 de ani de apartenență la organizație, România a fost o prezență activă în principalele sale organeisme și a deținut președinția Adunării Generale la a 22-a sesiune ordinară (1967–1968), prin Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe la acel moment. Țara noastră a deținut calitatea de membru în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, iar în ECOSOC a avut statut de membru în anii 1965–1967, 1974–1976, 1978–1980, 1982–1987, 1990–1998, 2001–2003 și 2007–2009. De-a lungul anilor, Romînia a participat la o serie de comietete, organe, comisii și importante în cadul ONU, cum ar fi Consiliul Drepturilor Omului, Conferința de Dezarmare, Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă, Comitetul pentru Folosirea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic, Comitetul Special pentru Operațiunile ONU de Menținere a Păcii, Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Împotriva Femeilor, etc. Prezența țării noastre în toate aceste organe și organisme este influențată de contextul internațional, iar problemele de interes general au determinat ca implicarea României în acest for să fie semnificativă și substanțială. Este recunoscută abordarea sa echilibrată asupra consolidării separate și reciproce a celor trei piloni ai sistemului ONU: pace și securitate, dezvoltare și drepturile omului. De asemeni, România are posibilitatea de a participa și la procesul decizional din cadrul organizației mondiale, la operațiuni ONU de menținere a păcii, de-a lungul anilor dovedindu-se eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale.

România se alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente pentru reformarea sistemului Națiunilor Unite, pronunțându-se constant pentru folosirea eficientă a resurselor interne ale organizației, eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict și instituirea unei evaluări permanente a raportului costuri/beneficii, o atenție deosebită fiind acordată procesului de reformă a Consiliului de Securitate, în vederea sporirii reprezentativității și eficienței sale.

Dezbaterile recente dintre ONU și organizațiile regionale au evidențiat faptul că relațiile dintre acestea trebuie să fie fundamentate pe principiile complementarității și sprijinului reciproc, care, alături de reforma ONU, reprezintă unul dintre obiectivele urmărite, cu prioritate, de România în cadrul organizației.

Prin toate acțiunile pe care le înteprinde, România demonstrează că își concentrează, în mod constant, o mare parte din resursele politice și diplomatice pentru reflectarea intereselor sale naționale în procesul de modelare a evoluțiilor organizației internaționale și pentru consolidarea profilului său politic regional și global.

4. ONU – demersuri și negocieri în problema dezarmării

Organizația Națiunilor Unite trebuie să răspundă menirii istorice pentru care a fost creată și anume aceea de a feri generațiile prezente și următoare de flagelul unei noi conflagrații. Este necesar ca ONU să-și exercite rolul său de conducător, de evaluare, indicație și decizie în ceea ce privește problema dezarmării. Pentru obținerea unor rezultate concrete, negocierile de dezarmare trebuiau să se desfășoare în conformitate cu o serie de principii de bază:

Oprirea neîntârziată a cursei înarmărilor;

Asigurarea priorității absolute a măsurilor de dezarmare nucleară;

Începerea procesului de dezarmare a statelor mai puternic înarmate;

Desfășurarea negocierilor, tratativelor pentru încheierea unui tratat de dezarmare generală și completă, fiind suplimentate de adoptarea unor măsuri parțiale de dezangajare militară și dezarmare;

Desfășurarea de negocieri vizând obiective universale încadrate într-o concepție unică de promovare a obiectivului dezarmării generale;

Asigurarea unui control adecvat pentru fiecare măsură, astfel încțt să existe garanția îndeplinirii de către toate statele a obligațiilor asumate;

Promovarea securității egale a tuturor statelor la fiecare etapă a dezarmării;

Adoptarea unor proceduri privind reglementarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state, în vederea menținerii păcii și securității mondiale;

Promovarea procesului dezarmării într-un ritm accelerat, care să depășească ritmul cercetării tehnologice;

Evidențierea avantajelor ce derivă de pe urma fiecărei măsuri de dezarmare pe plan militar, politic, economic;

Eliminarea îngrădirilor privind accesul tuturor statelor la utilizarea realizărilor științifice și tehnologiei.

Informarea largă, prin intermediul ONU, asupra situației pe planul înarmărilor;

Asigurarea condițiilor ca forumurile multilaterale de negociere în domeniul dezarmării să fie deschise participării tuturor statelor;

Desfășurarea procesului dezarmării în legătură cu măsurile adoptate pe plan mondial destinate să instaureze în lume o nouă ordine economică și politică, menită să asigure pacea și securitatea mondială.

Examinarea problematicii dezarmării fiind legată de securitatea națională a tuturor statelor lumii, de securitatea internațională, trebuie să pornească de la premisele participării tuturor statelor la negocieri. O condiție esențială pentru o bună organizare a negocierilor de dezarmare și adoptarea unor măsuri eficiente este concentrarea sub egida ONU. Adunarea Generală va trebui să organizeze dezbateri în legătură cu situația înarmărilor, în baza pricipiilor ce trebuie să cârmuiască dezarmarea. În acest sens, Comisia I a Adunării Generale a ONU va trebui să se ocupe în mod exclusiv de problemele dezarmării și securității. Comisia ONU, formată din toți membri organizației, va fi în măsură să concentreze toate negocierile de dezarmare sub egida ONU. Ea va putea negocia problemele de dezarmare ce îi sunt încredințate de Adunarea Generală a ONU și va putea exercita funcții de control privind aducerea la îndeplinire a acordurilor internaționale în domeniul dezarmării.

ONU trebuie să-și sporească în mod substanțial rolul în problemele dezarmării. Astfel, Adunarea Generală a ONU a stabilit ca negocierile purtate sub egida ONU să se desfășoare pe baza unui Program de măsuri și acțiuni, care să cuprindă în ordine prioritară următoarele:

A.Negocierea unui Tratat de dezarmare generală și completă sub un control internațional strict și eficace.

B.In domeniul încetării cursei înarmărilor nucleare și al dezarmării nucleare:

-asumarea de către toate statele a angajamentului de a nu folosi armele nucleare;

-interzicerea amplasării de noi arme nucleare pe teritoriul altor state;

-retragerea armamentului nuclear de pe teritoriul altor state;

-încetarea perfecționării, experimentării și producției armelor nucleare;

-crearea de zone de pace și colaborare, lipsite de arme nucleare;

-reducerea și lichidarea completă a tuturor stocurilor de arme nucleare și mijloacelor de transportare la țintă existente;

-interzicerea totală a armelor nucleare;

-asigurarea de drepturi pentru toate statele, pe bază de egalitare și iară nici o discriminare în privința utilizării pașnice a energiei nucleare.

C.In domeniul interzicerii altor arme de distrugere în masă:

-interzicerea cercetării, proiectării și fabricării de noi arme de distingere în masă, noi sisteme de asemenea arme;

-interzicerea folosirii, încetarea producției, eliminarea arsenalelor militare;

-interzicerea totală a utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător.

D.In domeniul adoptării măsurilor colaterale:

-înghețarea și reducerea treptată a bugetelor militare pe baza unui program concret;

-retragerea în interiorul frontierelor naționale a trupelor străine, a armamentului și altor mijloace de luptă ale acestora și demobilizarea trupelor retrase;

-lichidarea bazelor militare de pe teritorii străine;

-reducerea treptată a trupelor și armamentelor aflate în dotarea armatelor naționale, pe calea încheierii unor acorduri internaționale care să asigure îndeplinirea cu strictețe a obligațiilor asumate;

-renunțarea la efectuarea, în apropierea frontierelor sau pe teritoriile altor state, a manevrelor militare, în primul rând cele multinaționale, a concentrărilor de trape precum și la demonstrații de forță îndreptate împotriva altor state;

-prevenirea atacurilor prin accident, eroare de calcul sau lipsă de comunicații:

-măsuri de reducere efectivă a activității militare pe sol, în aer sau pe mări și oceane;

-lichidarea blocurilor militare.

E. Toate aceste măsuri parțiale din domeniul armelor nucleare trebuie încadrate organic în Programul de realizare a Tratatului de dezarmare generală și completă sub un control internațional strict și eficace. Acest control trebuie să se exercite astfel încât să ofere garanții reale că acordurile încheiate, măsurile adoptate vor fi puse în aplicare.

Înscrisă pe agenda celei de-a XXVI-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, din inițiativa Uniunii Sovietice, convocarea unei conferințe mondiale de dezarmare a subliniat încă o dată importanța deosebită ce se acordă problemelor dezarmării de către popoarele lumii. Delegația română a contribuit activ la dezbaterile acestei sesiuni și în următoarele probleme privind convocarea Conferinței mondiale de dezarmare. România dorea convocarea Conferinței mondiale de dezarmare ca principal for de dezbateri și negocieri pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale dezarmării. În ședința sa din 16 decembrie 1971, Adunarea Generală a adoptat o rezoluție elaborată de România și Mexic împreună cu 25 de state, cu privire mondială de dezarmare. Rezoluția exprima convingerea că este foarte de dorit să întreprindă pașii imediați pentru examinarea cu atenție a convocării unei conferințe mondiale de dezarmare, deschisă tuturor statelor. În concepția României, în centrul atenției și preocupărilor Conferinței vor trebuie să se afle probleme cardinale ale încetării cursei înarmărilor și dezarmării generale, în primul rând ale dezarmării termo-nucleare, și anume: oprirea cursei înarmărilor; înghețarea bugetelor militare; stabilirea unui program concret de reducere treptată a acestora; elaborarea unui program concret pentru interzicerea folosirii armelor termonucleare; crearea de zone denuclearizate, încetarea producției de arme de distrugere în masă, lichidarea lor treptată; adoptarea de măsuri concrete pentru lichidarea bazelor militare, retragerea trupelor străine de pe teritoriul altor state; reducerea treptată a foițelor armate naționale, lichidarea blocurilor militare; dezarmarea generala.

Adunarea Generală a ONU, în cea de-a XXVII-a sesiune adoptă, la 1 decembrie 1972, cu 105 voturi pentru, nici un vot împotrivă, și o abținere (SUA), Conferința mondială de dezarmare. Conferința hotăra înființarea unui Comitet format din 35 de state, între care și România. În sesiunea a XXVII-a, Comitetul pentru problemele politice și de securitate ale Adunării Generale a adoptat o nouă rezoluție care hotăra crearea unui nou comitet pregătitor alcătuit din 40 de state. Acest comitet examina toate opiniile și sugestiile guvernelor cu privire la convocarea unei Conferințe mondiale de dezarmare. Analizând problematica dezarmării abordată in cadrul ONU, putem observa că o serie de probleme de mare importanță, cum ar fi încetarea producției, reducerea și distrugerea armelor nucleare, nu au figurat niciodată pe ordinea de zi a ONU.

Față de această situație, România a fixat printre obiectivele sale prioritare lupta pentru existență:

-interzicerea folosirii armelor termo-nucleare; reducerea și apoi lichidarea tuturor armelor de distrugere în masă;

-dezarmarea nucleară;

-măsuri regionale menite să prevină pătrunderea armelor termo-nucleare în noi zone, crearea de zone denuclearizate;

-acordarea de garanții ferme de securitate pentru țările neposesoare de arme nucleare din partea statelor ce dispun de aceste arme;

-eliminarea definitivă din viața internațională a folosirii foiței și a amenințării cu foița;

-interzicerea recurgerii la foiță împotriva suveranității și independenței naționale a statelor;

-lichidarea bazelor militare străine, retragerea trupelor în interiorul granițelor naționale, renunțarea la manevre militare pe teritoriul altor state;

-interzicerea creării de noi baze și amplasării de noi arme nucleare pe teritorii străine, măsuri menite să creeze condiții propice pentru desființarea blocurilor militare;

-oprirea cursei înarmărilor, înghețarea bugetelor militare, diminuarea treptată a cheltuielilor de înarmare, începând cu bugetele militare ale țărilor mai mari;

-dezangajare militară etc.

O preocupare de seamă a delegațiilor noastre a constituit-o îmbunătățirea activității Comitetului pentru dezarmare de , în 1972, țara noastră a făcut o serie de propuneri și sugestii care consemnau importanța acestui organism de dezarmare.

Sintetizând acțiunile României în problema dezarmării, se reliefează efortul constructiv și susținut al țării noastre, alături de alte state, pentru înfăptuirea dezarmării generale și în primul rând al dezarmării nucleare.

Capitoulul III

Mandatul și operațiunile ONU după 1991

1. Legitimitatea mandatului ONU

Pentru orice institutie publica, reforma creeaza ocazia actualizarii si reafirmarii legitimitatii mandatului sau. Pentru ONU problema se pune in situatiile de criza si in calificarea generala a semnificatiilor activitatilor sale la scara globala. Desigur, orice actiune inspirata din prevederile Cartei este, teoretic, legitima. Legitimitatea actiunilor sale este pusa in discutie in functie de doua repere fundamental distincte.

Legitimitatea se poate masura in raport cu principiul egalitatii suverane a statelor. Actiunile realizate fara acordul statelor suverane nu sunt legitime. Interventia in scopuri umanitare, in pofida sau in lipsa autoritatilor statale, ar fi ilegitima. La fel insa ar putea fi considerate demersurile care vizeaza impunerea unor obligatii internationale de acordare de asistenta tehnica si economica, de ajutoare, de reducere a datoriilor externe, de transfer de tehnologii etc., unor state care nu au nici un fel de obligatie de natura juridica in acest sens.

Pe de altă parte, legitimitatea actiunilor desfasurate de catre state in mediul international se raporteaza la responsabilitatile si mandatele atribuite in cadrul proceselor democratice interne. Carta ONU incepe cu expresia „noi, popoarele”.

Abordarea organizatiilor internationale in raport cu notiunea de „legitimitate” ridica o serie de dificultati conceptuale, mai ales in contextul guvernarii globale. Legitimitatea nu este usor de definit, chiar la nivel national sau sub-national intrucat acceptarea unui guvern de catre cetateni poate fi inspirata de motive diferite. In opinia lui Junne, pot fi distinse urmatoarele surse de legitimitate: a) Justitia: o guvernare poate fi considerat legitima in masura in care politica sa este bazata pe normele si valorile acceptate in ansamblu drept corecte, iar autoritatile sunt vazute ca actionand intr-un mod onest; b) Procedura: legitimitatea poate fi conferita unui guvern si in virtutea procesului prin care s-a ajuns la putere: daca procesul s-a desfasurat potrivit legii, guvernul este acceptat ca legitim; c) Reprezentarea: guvernul poate fi socotit legitim daca reprezinta diferite grupuri sociale intr-o masura echitabila; d) Eficacitatea: un guvern este legitim daca isi exercita autoritatea in cea mai mare parte a teritoriului national.

In acest fel, se poate constata ca un tip de guvernare poate fi legitim in conformitate cu unele criterii, dar nelegitim, urmandu-le pe altele.

Pentru organizatiile interguvernamentale, situatia este complicata de existenta mai multor niveluri de apreciere si formare a legitimitatii. Organizatiile interguvernamentale sunt create de catre guverne, deci legitimitatea lor depinde in mare masura de modul in care isi exercita functiile pe criteriile convenite de aceste guverne. In acelasi timp insa, exista diferite grupuri ale publicului larg care au si ele o opinie asupra legitimitatii organizatiilor interguvernamentale si care, pe termen mai lung, au un impact considerabil asupra insesi perceptiei si actiunii guvernelor.

Daca privim „societatea internationala” ca fiind formata dintr-o comunitate de state, rezulta ca beneficiarii relevanti si judecatorii activitatii organizatiilor internationale sunt statele nationale si guvernele. De gradul lor de satisfactie, ar depinde legitimitatea organizatiilor.

In prezent insa, se afirma un concept mai larg al “societatii internationale”, respectiv societatea globala, formata prin multiplele interactiuni intre toti protagonistii din diferite parti ale lumii. In acest fel, comunitatea statelor, in esenta ansamblul relatiilor interguvernamentale, este doar o parte a societatii globale. In afara de state exista si alti factori importanti care joaca un rol la nivelul societatii globale: companii multinationale, toate tipurile de organizatii neguvernamentale, miscari sociale si chiar indivizi influenti. Chiar daca reteaua de relatii intre acestia ii face tot mai interdependenti, nu s-a dezvoltat inca un inteles clar al “comunitatii” in sensul constientizarii rezultatului unei interactiuni mai intense. Potrivit acestei conceptii, legitimitatea organizatiilor interguvernamentale va depinde si de perceptia tuturor protagonistilor.

La aceste doua unghiuri de vedere, adaug un al treilea. Intreaga arhitectura a Natiunilor Unite, asa cum este astazi configurata, se bazeaza pe afinitatile culturale, o anumita experienta istorica si traditii politice similare, care ii uneau pe autorii Cartei ONU. Dar ceea ce este acceptabil pentru statele respective, nu este privit in mod necesar in acelasi fel din perspectiva altor culturi.

Prin urmare – se cuvine sa accentuam – legitimitatea va depinde, intr-o mare masura, de capacitatea ONU de a dezvolta valori universale acceptabile si benefice pentru toate societatile, indiferent unde sunt acestea plasate, geografic si cultural. Prin urmare, cand se refera strict la organizatiile internationale, teoria legitimitatii nu poate fi discutata decat cu concepte derivate. Spre deosebire de contextul national sau intern, nu exista, in general, relatie directa intre organizatiile interguvernamentale si popoarele sau cetatenii diverselor state membre. Intrucat legatura intre organizatiile internationale si populatii sau cetateni ramane indirecta, fiind intermediata de catre reprezentantii statelor membre sau guvernelor, cetatenii obisnuiti nu au in mod normal acces in arena dezbaterii internationale formale. Cand il au este vorba doar de o fractiune infima a acestora. Relatia de reprezentare indirecta inseamna ca acea comunitate internationala de care vorbeste Carta ONU nu este o “societate civila” care consta in popoare si indivizi, ci o comunitate exclusiva de reprezentanti politici si diplomatici ai statelor si guvernelor. Pentru organizatiile internationale deci, consimtamantul sau acordul acelor reprezentanti sunt mai importante decat opiniile indivizilor din tarile membre.

Data fiind lipsa unei relatii directe intre organizatiile internationale si populatie, ridicarea chestiunii „legitimitatii” poate aparea ca nejustificata.

In afara de aparenta lipsa a unei relatii directe intre organizatiile internationale si populatii, de absenta unui “popor” global, si de inaplicabilitatea doctrinei suveranitatii populare la nivel international, mai sunt si alte aspecte care tin de folosirea adecvata a conceptului de legitimitate in contextul organizatiilor internationale. De pilda, este discutabil daca organizatiile internationale sunt efectiv angajate in guvernare si nu doar in administrarea functiilor delegate lor de catre state si guverne. In conformitate cu aceasta intelegere a organizatiilor internationale ca administratori mai curand decat guvernatori, multi functionari internationali se considera mai mult in serviciul statelor membre decat al organizatiilor per se. Responsabilitatea lor o vad in punerea in aplicare a deciziilor luate si politicilor adoptate de catre reprezentantii acestor state.

Conform opiniei realiste, statele nu si-au cedat de fapt niciodata puterile politice, ci si-au rezervat posibilitatea de a evita organizatiile internationale, in anumite situatii de decizie si de aplicare de politici pe plan international. Dar aceste considerente alimenteaza rezistenta statelor care devin, de pilda, tinta unor sanctiuni economice decise de ONU sau sunt criticate virulent in instante internationale pentru nerespectarea drepturilor omului. Ele folosesc argumentul realist pentru a sustine ca sistemul organizatiilor internationale nu trebuie sa treaca dincolo de drepturile suverane ale statelor membre individuale sau sa monitorizeze drepturile cetatenilor care traiesc in acele state, fara consimtamantul lor expres.

Cu alte cuvinte, dilema devine mai putin conceptuala si mai mult politica, intrucat modul in care este perceputa functia de “guvernare” a organizatiilor internationale depinde de postura efectiva a statelor, respectiv fie de coautori ai unor decizii institutionale, fie de obiect al acestora. Prin urmare, orice discutie asupra reformei trebuie sa vizeze si tema utilitatii unor constrangeri constitutionale asupra deciziilor luate de organizatiile internationale, astfel incat sa protejeze statele tinta impotriva abuzurilor autoritatii institutionale.

In tarile democratice, persoanele cu autoritate guvernamentala sunt raspunzatoare fasa de propria populatie prin alegeri. Cei care dezamagesc nu mai sunt alesi si pierd puterea. Acest tip de raspundere previne, de obicei, abuzul si este una dintre marile valori ale democratiei occidentale. Simplul fapt ca persoanele investite cu puteri sunt raspunzatoare fata de altii ofera de cele mai multe ori, desigur nu intotdeauna, protectie impotriva violarilor grave ale drepturilor populatiei. Pe de alta parte insa, trebuie constatat ca sistemul democratiei occidentale este bazat pe un anumit nivel de dezvoltare si pe ipoteza ca populatia sprijina anumite valori morale cum ar fi drepturile fundamentale ale omului si egalitatea in fata legii. O populatie majoritara care vrea sa extermine o minoritate, sau care sprijina o autoritate doar pentru ca este provenita din propriul sau grup, nu poate asigura controlul necesar asupra guvernelor. Atat din acest motiv, cat si pentru ca democratia nu este inca instaurata in toate partile lumii, o astfel de sursa de legitimitate nu opereaza in cazul ONU.

Practica recenta a unor organizatii internationale, in special a celor implicate in functii economice si tehnice, este de angajare in consultari directe cu alte categorii de detinatori de interese decat guvernele, pe care le implica in anumite forme chiar in luarea deciziilor. Utilizarea metodei consultarii atenueaza perceptia ca indivizii nu au acces direct sau vreun rol in guvernarea internationala. Este adevarat ca procesul consultarilor implica si anumite riscuri politice – cum ar fi cresterea nejustificata a asteptarilor fata de politica guvernelor in organizatiile internationale sau erodarea credibilitatii acestor decizii in conditiile in care este greu de identificat daca mandatul participantilor non-guvernamentali la consultari este legitim la randul sau. Este totusi clar ca el constituie o tentativa de stabilire a unei relatii mai directe si mai institutionalizate intre organizatie si acesti detinatori de interese si implicit a cresterii legitimitatii deciziilor luate.

Desi nu toate organizatiile din sistemul ONU se angajeaza in procese consultative, tendinta este vizibila. Globalizarea economica si evolutiile in domeniul tehnologiilor de comunicatii si informatii au impact in mod deosebit asupra organizatiilor de relevanta economica si tehnica. In cadrul acestora din urma, de exemplu, dezvoltarea Internet ca platforma alternativa pentru dezvoltarea unei sfere publice pe baze non-teritoriale conduce la randul ei la amplificarea premiselor utile guvernarii globale.

Guvernele nationale nu doresc, in principiu, sa-si transfere prerogativele proprii organismelor supranationale, dar sunt nevoite sa o faca uneori, cum este cazul tarilor care au aderat In ceea ce priveste ONU, evolutiile sunt mult mai lente si divergente mari blocheaza supranationalitatea in numeroase domenii.

Legitimitatea este recunoscuta prin prisme diferite de catre statele membre. Este aproape o axioma faptul ca multilateralismul este preferabil bilateralismului din perspectiva statelor mici si mijlocii. Pentru marile puteri insa este mai firesc ca problemele internationale sa poata fi abordate unilateral sau in cercuri “minilaterale” restranse. Cresterea interdependentelor si globalizarea economica pot determina marile puteri sa ia in considerare si celelalte state in elaborarea de decizii macro-economice, dar in esenta ele sunt generatoarele de decizii in aceasta sfera. Exista totusi domenii precum, comertul si mediul inconjurator, in care este inevitabila urmarirea cooperarii tuturor statelor. Aceasta categorie de teme de interes comun se extinde permanent, ca anvergura si profunzime. Regimurile internationale care le guverneaza dobandesc o legitimitate rezultata din modul de functionare al ONU, ca asociatie de state suverane si ca singura organizatie interguvernamentala universala. In acest mod se utilizeaza fundamentul politic si moral ca pre-conditie pentru aderarea unui numar maxim de state la un anumit instrument.

Legitimitatea ONU trebuie examinata si in contextul contributiei sale la reglementarea dimensiunii publice a domeniului international. Pentru a realiza acest lucru, i s-au incredintat trei mandate institutionale principale, respectiv functionarea ca forum de negocieri, elaborarea de norme si codificarea dreptului international si acordarea de asistenta, atunci cand este posibil si necesar, in securitate, dezvoltare si alte domenii din sfera multilateralismului. Se poate spune ca legitimitatea sistemului ONU a fost conceputa pe baza valorilor proiectate, a obiectivelor si mandatelor pe care aceste valori le justificau si a abilitatii organizatiilor componente de a le indeplini.

ONU este singura organizatie interguvernamentala cu un mandat universal, care combina pacea si securitatea cu temele economice si sociale. Aceasta ofera ONU posibilitatea unica de a crea o viziune asupra lumii care sa armonizeze conexiunile dintre cele doua categorii de probleme. Sincronizarea prin ONU a acestei interconexiuni este de o importanta vitala in aceasta perioada cand principala amenintare la adresa securitatii nu este neaparat o lovitura nucleara cat saracia, somajul, excluderea sociala sau degradarea mediului. Din pacate, Carta ONU si avatarurile institutionale ulterioare au separat, intr-o maniera destul de ermetica, temele majore ale pacii si dezvoltarii. Este adevarat ca Adunarea Generala are mijloacele de a le combina, dar pana in prezent marimea si agenda sa nu i-au permis sa se angajeze intr-o abordare profunda si productiva a acestei dileme la un nivel suficient de autoritate.

Nivelul de constitutionalizare, ca izvor de legitimitate, are un impact considerabil asupra procesului de dezvoltare a dreptului international si activitatii organizatiilor internationale, chiar daca nu-l atinge pe cel din statele membre. Este remarcabil ca majoritatea schimbarilor petrecute in dreptul international dupa anul 1945 au fost aduse de organizatiile internationale, in ciuda manierei fluctuante in care constitutiile acestora au fost privite ca sursa de legitimitate. De asemenea, evolutia interpretarii acestor documente, in special a Cartei ONU, a transformat, uneori in mod dramatic, intelesul dreptului cutumiar.

Parcursul ONU ofera numeroase exemple in care a actionat ca instanta colectiva de conferire a legitimitatii si a reusit sa impuna norme si standarde universale, chiar fara ca acestea sa devina legislatie internationala. Unul dintre cele mai convingatoare exemple din aceasta categorie il reprezinta procesul de decolonizare, care s-a desfasurat sub autoritatea si imperativul moral al ONU. Obiectivul calitativ de alocare a 0,7% din PIB pentru Asistenta Oficiala pentru Dezvoltare si-a dobandit recunoasterea prin intermediul ONU. In mod similar, a fost dezvoltat conceptul de “patrimoniu comun al omenirii” in negocierile privind dreptul marii. Universalitatea reprezentata de toti membrii ONU si actiunea principiului egalitatii suverane a statelor fac ca aprobarea ONU sa fie valabila, indiferent de implicatiile legale concrete. Chiar daca din punct de vedere strict juridic normele ONU ar putea sa nu produca direct consecinte in anumite conjuncturi politice, legitimitatea este esentiala.

Exista si opinii conform carora universalismul si consensul constituie mai curand parte a problemei decat a solutiei deoarece actioneaza ca vectori de forta in coborarea standardelor la cel mai mic numitor comun. Bertrand, printre altii, crede ca universalitatea nu este indispensabila si ca lumea nu are nevoie de o organizatie unde dictatorii pot veni sa tina discursuri cu privire la drepturile omului. Este nevoie insa de o organizatie ale carei state membre au vointa de a respecta principiile carora le subscriu si care sunt gata sa accepte sa li se verifice buna credinta. Autorul crede ca o astfel de conceptie nu are nimic utopic si ca exista un numar suficient de state care dispun de institutii democratice sau cel putin tind sa le asimileze si sa le consolideze. Astfel, popoarele lor pot sa le ceara sa respecte pe plan international principiile unei societati civilizate si acceptarea verificarii angajamentelor lor.

Chiar daca este adesea opusa conceptului eficientei actiunii directe si sustinute prin mijloace proprii, o functie esentiala a ONU este cea a autorizarii sau dezaprobarii pretentiilor, politicilor si actiunilor unor state sau grupuri. Masura in care acest transfer de legitimitate influenteaza realitatea este insuficienta. Claude apreciaza ca notiunea de – ceea ce el numeste – “legitimitate colectiva” este de fapt expresia unei esec, intrucat “constituie mai curand un aspect al functionarii verbale decat al functiei de executie a Natiunilor Unite, si intr-un anume sens este un rezultat al incapacitatii organizatiei de interventie decisiva si control al relatiilor internationale”.

Una dintre slabiciunile cele mai invocate in legatura cu legitimitatea ONU este modul selectiv de abordare si includere pe agenda globala a problemelor calificate drept relevante pentru actiunile organizatiei. In mod efectiv a existat intotdeauna o selectivitate in stabilirea prioritatilor. Ea nu este neaparat un motiv de contestare a legitimitatii organizatiilor chiar in cazurile cand criteriile de selectie au fost subiective (operarea cu prioritati fiind necesara). In realitate, criteriul resurselor a fost de cele mai multe ori determinant, dar a fost distorsionat, operandu-se in mod inevitabil si cu criterii politice. In lipsa acceptarii imperativelor selectivitatii, este evident ca legitimitatea si reprezentativitatea Natiunilor Unite pot fi contestate din toate directiile, mai ales avand in vedere tendinta statelor de a folosi organizatia pentru realizarea unor interese nationale proprii.

Dimensiunea universala a mandatului ONU, sursa importanta a legitimitatii sale, nu trebuie vazuta in mod mecanic, la nici un nivel de organizare sociala, atotcuprinderea nefiind posibila. Prin urmare, capacitatea organizatiei de a delega autoritate prin diviziunea muncii si regionalizarea unora dintre responsabilitatile sale, pe baza compatibilitatii, avantajului comparativ si valorilor comune, reprezinta un atu si o sursa de legitimitate tocmai prin asocierea altor protagonisti la afirmarea unor obiective ale ONU. In acest sens, nici macar actiunile unilaterale nu sunt in mod necesar un rau, cu conditia ca preocuparile comune sa fie luate in calcul, iar considerentele globale ale necesitatii actiunii sa prevaleze in raport cu cele strict nationale.

Recent, Kagan a demonstrat ca disputa asupra legitimitatii puterii Statelor Unite este relativizata si nu se bazeaza pe principii absolute, ci pe raporturile de interese. Fundamentul rolului preponderent al SUA nu rezulta nici din ajutorul dat crearii ONU, nici din masura respectarii Cartei. In primele patru decenii de existenta, ONU era adesea paralizata din cauza confruntarii dintre cele doua superputeri ale razboiului rece. In opinia lui Kagan, dezbaterea despre multilateralism si legitimitate declansata in jurul temei Irakului nu a fost despre principii de drept sau despre autoritatea suprema a ONU, ci despre rolul Europei intr-o lume deocamdata unipolara.

Nimic din datele realitatii nu contesta ca ONU nu se poate legitima ca factor de influenta asupra globalizarii. Globalizarea poate modela vointa politica pentru o actiune concertata, bazata pe multilateralism, democratie, solidaritate si dialog. Cu toate imperfectiunile si defectele sale, sistemul ONU este singurul for care poate incerca sa gestioneze acest fenomen complex care este globalizarea, ale carei consecinte depasesc cu mult injustetea reglementarilor comerciale si efectele nediscriminatorii asupra celor vulnerabili. Insasi existenta unor noi probleme globale este o sursa de legitimitate pentru ONU.

Globalizarea reprezinta o epoca de cotitura. In mod paradoxal, in ciuda opiniei politice predominante la nivel declarativ, rezultatul influentei acestei epoci nu este in mod inevitabil unul de recunoastere si de crestere a legitimitatii ONU. In practica globalizarea poate actiona in doua moduri opuse. Este foarte plauzibil ca efectul sa fie intarirea rolului ca centru inamovibil in gestionarea afacerilor globale. Odata cu cresterea interactiunii intre diversi alti protagonisti, devine tot mai evident ca organizatiile multilaterale sunt necesare pentru a crea un cadru in care toate aceste interactiuni sa se dezvolte in mod ordonat si coerent. Cu toate acestea, ambiguitatile prelungite si ezitarile in asumarea responsabilitatilor in situatii critice pot conduce la un deznodamant nedorit si anume ca rolul ONU sa slabeasca. Reforma ONU trebuie sa fie atat de profunda incat sa mentina toti protagonistii in jurul obiectivelor esentiale comune, iar globalizarea problemelor sa nu produca fragmentarea contraactiunii.

2. Conflictele; cauze și definiții

Un conflict apare și se dezvoltă atunci când atitudinea și reacțiile unei persoane împiedică, distrage sau afectează într-un anumit mod o altă persoană, în drumul ei spre un scop. Conflictul poate apărea în orice împrejurare. În viața unui grup, al unei comunități, în orice activitate umană conflictele sunt inevitabile. Ele pot avea la bază opinii divergente, revendicări teritoriale, contradicții de idei, lupta pentru putere politică sau economică, ura personală, gelozie, dispreț etc.

Sursele de conflict dintr-o organizație (grup) nu pot fi eliminate, dar trebuie să fie cunoscute, identificate, conținutul și natura lor devoalate, pentru ca apoi, având în vedere atât obiectivele organizației (grupului), cât și pe cele ale individului, să se poată acționa în scopul stingerii lor. În situațiile care au drept obiectiv concilierea unor puncte de vedere opuse, forma specificiă de comunicare folosită o constituie negocierea orală sau scrisă.

Cauzele conflictelor au la bază, în principal, lipsa de comunicare sau o comunicare defectuoasă, sisteme diferite de valori morale, ideologice sau de altă natură, existența unor obiective de atins divergente, stilurile distincte de interpretare a aceleiași realități, dependența față de resurse cu volum limitat, lipsa de informații etc.

Strea de ostilitate dintre oameni este foarte veche. Ultimul conflict generalizat din istorie, al Doilea Război Mondial, a constituit, prin amploarea sa, un cataclism care a zdruncinat din temelii omenirea, ecourile acestuia, în planul geopoliticii mondiale, fiind resimțite chiar și astăzi.

Epoca postbelică a constituit cadrul desfășurării unui alt tip de război, cel „rece”, care a menținut într-o stare de echilibru precară pacea lumii. Potrivit unor surse documentare, ne menționează faptul că numai în perioada 1945-1989 au avut loc în lume 138 de războaie, care s-au soldat cu aproximativ 23 de milioane de morți și peste 75 de milioane de răniți. După dispariția bipolarității, mediul de securitate global intră în faza unipolarității, fază care continuă, deocamdată, și astăzi. Conflictele s-au desfășurat și după 1989, astfel că numai în ultimul deceniu al celui de-al doilea mileniu au avut loc mai multe războaie de mai mică amploare, care au produs atât distrugeri materiale, cât și pierderi de vieți omenești. Dintre acestea, doar războaiele din Coreea, Vietnam, Biafra, capul Africii, Afganistan și Mozambic au însumat peste un milion de victime.

Sfârșitul mileniului al doilea a consemnat încheierea conflictului din Kosovo și Serbia, dar a continuat seria distrugerilor prin războaiele din Afganistan și regiunea Caucazului, din zona Kashmirului, prin conflictele dintre Eritreea și Etiopia, Columbia și Peru, Sri Lanka, Sudan, Congo și Cecenia. Începutul mileniului al IlI-lea nu a adus niciun progres semnificativ în sensul rezolvării conflictelor existente, cu toate că, în multe alte situații, conflictele zonale par a fi stinse doar la suprafață: Bangladesh, Bosnia, Cambodgia, Cipru, Georgia, Irak, Mexic.

Războiul israeliano-palestinian, conflictul dintre India și Pakistan, dorința Indoneziei de a păstra în continuare în administrare Timorul de Est au făcut necesară intervenția forțelor multinaționale sub egida ONU.

Atentatele din SUA din septembrie 2001 și cele de după aceea au condus la realizarea de dispozitive antiteroriste la scară planetară de către mari actori de securitate instituționali, cum sunt NATO și Uniunea Europeană. Declanșarea unei riposte Iinternaționale deosebit de active și de o asemenea anvergură contra terorismului subliniază preocuparea lumii civilizate pentru a preîntâmpina un cataclism nuclear. Teama față de un act terorist cu armă nucleară a generat nașterea primei etape în acest conflict dintre lumea civilizată și terorism. Acesta s-a consemnat în Irak și în Afganistan.

Confruntarea Est-Vest din perioada Războiului Rece a condus la o dezvoltare fără precedent a tehnologiei militare: arme de distrugere în masă, noi tipuri de arme nucleare și bacteriologice, un arsenal care însuma în 1989 un număr de peste 50.000 de focoase capabile să distrugă de mai multe ori marea majoritate a zonelor locuite de pe glob.

Progresul tehnologiei militare a condus la fabricarea armamentelor de înaltă precizie și cu mare forță distructivă. Acestea au fost întrebuințate în toate conflictele în care au fost angajate forțe militare care s-au desfășurat după 1990 – Orientul Apropiat, Afganistan, Sudan, Irak, Serbia, Muntenegru, Kosovo – prin concentrarea puterii de foc asupra unor ținte punctuale, fapt care a condus la scăderea numărului de victime în rândul civililor.

3. Operațiunile ONU de menținerea a păcii

Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua forte armate aflate in conflict, erau chemate atunci cind puterile internationale mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxi-razboi), care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala.

Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Aveau rolul de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti implicate consimteau asupra prezentei lor, evaluau situatia din teren si raportau cu impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras trupele sau daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.

Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescânda de operatiuni complexe.

In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni.

In anul 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara. Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a evaluat evenimentele care au condus la esecurile organizației si a solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Rezultatele analizele au demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a organiza operatiuni de mentinere a pacii in functie de cerinte. Misiunile de mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU, precum si de o cooperare mai buna intre ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de protejare a civililor in fata conflictului.

În același timp, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est, pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo si Etiopia si Eritrea).

Operatiunile ONU de mentinere a pacii sunt foarte costisitoare. ONU a alocat anual pentru operatiunile din intreaga lume sume destul de mari, însă operatiunile de mentinere a pacii sunt substantial mai ieftine decit alternativa – razboiul. In 2002, aceste operatiuni au costat ONU aproape 2,6 miliarde de dolari SUA. In acelasi ani, guvernele din intreaga lume cheltuiau peste 794 miliarde de dolari pentru arme – cifra reprezinta 2,5 la suta din produsul intern brut mondial si nu da semne sa scada.

In anul 1993, costul anual al operatiunilor de mentinere a pacii a inregistrat, sub aspect financiar, un virf de 3,6 miliarde dolari SUA, suma oglindind cheltuielile misiunilor din fosta Iugoslavie si din Somalia. Pina in 1998, costurile au scazut la sub 1 miliard de dolari SUA, insa au crescut din nou din cauza amplorii noilor operatiuni, ajungind in anul 2001 la 3 miliarde de dolari SUA.

Toate tarile membre au obligatia legala de a-si plati cota parte din costurile acestor operatiuni, formula impartirii fiind extrem de complexa si agreata de catre state. In pofida acestei obligatii, datoria tarilor fata de bugetul misiunilor de mentinere a pacii este de aproximativ 1,2 miliarde dolari SUA (datoria acumulata din iunie 2004 pina in prezent).

4. Războiul din Golf

Invadarea Kuweitului de către trupele irakiene la 2 august 1990 și transformarea acestuia într-o provincie a Irakului au declanșat criza din Golful Persic, cu implicații și consecințe deosebite pentru securitatea zonală.

Analiștii au apreciat că în desfășurarea acestei acțiuni, liderii irakieni au scontat pe lipsa de coeziune, atât între principale forțe mondiale, cât și în cadrul lumii arabe, care ar fi diminuat efectul unor sancțiuni aplicate țării sale. Dacă în privința lipsei de coeziune a lumii arabe Saddam Hussein nu s-a înșelat prea mult, în schimb, ralierea URSS la poziția adoptată de comunitatea internațională nu a intrat în calculele sale. Reacția imediată de condamnare a invaziei irakiene s-a concretizat prin adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU privind impunerea unui embargo economic total. Unanimitatea membrilor Consiliului de Securitate a dat posibilitate SUA să declanșeze o puternică ofensivă politico-diplomatică în sprijinul măsurilor luate pe plan militar pentru punerea în practică a embargoului.

Forța multinațională constituită sub egida rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU, având ca element de bază forțe armate americane (mai mult de 2/3), a reunit trupe și mijloace de luptă din alte 30 de state, amplasate în special pe teritoriul Arabiei Saudite și în bazinele maritime adiacente Peninsulei Arabe. Potențialul militar multinațional a avut un caracter cvadri-dimensional, fiind constituit din forțe și mijloace de luptă terestre, navale, aeriene și cosmice.

Irakul dispunea la data declanșării conflictului de cel mai puternic potențial militar din cadrul lumii arabe, aproximativ un milion de militari, din care peste 150.000 în cadrul Gărzii Republicane, care beneficia de o bună dotare tehnică și de un înalt nivel de pregătire.

Scopul declarat al războiului, potrivit Rezoluției nr. 678 din 29.11.1990 a Consiliului de Securitate al ONU, a fost eliberarea Kuweitului și reinstaurarea guvernului emirului Al Sabah, aflat în exil. Conform analiștilor politici și militari, scopurile nedeclarate ale marilor puteri occidentale au fost: reașezarea echilibrului strategic regional prin anihilarea sau reducerea substanțială a potențialului militar al Irakului; înlăturarea președintelui Saddam Hussein și instaurarea unui guvern democrat cu orientare prooccidentală; apărarea propriilor interese strategice în zonă prin controlul asupra extracției și prețului petrolului; extinderea influenței și prezenței lor militare în zonă. Irakul a urmărit: creșterea influenței sale politico-militare în Orientul Apropiat și Mijlociu; menținerea Kuweitului ca parte integrantă a Irakului, pe baza unor interese economice și mili- tar-strategice; eliberarea teritoriilor ocupate de Israel și rezolvarea problemei palestiniene (reducerea influenței SUA și Israelului în zonă).

La încetarea focului, intervenită în februarie 1991, Irakul se afla complet dezorganizat din punct de vedere politic, economic și social, izolat din punct de vedere diplomatic, iar pierderile umane și materiale se cifrau la 180.000 de morți și dispăruți, 175.000 de prizonieri, peste 2.000 de tancuri și 2.200 de piese de artilerie distruse.

5. Intervenția ONU în criza din Kosovo

Criza din Kosovo are radacini istorice, politice si social-economice complexe. In anul batalia de (Campia Mierlei), Kosovo a devenit spatiu otoman, ca dealtfel intreaga Serbie care fusese învinsă. În anul 1918, după ce aparținuse Serbiei și Albaniei, Kosovo a fost incorporata Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu numit Iugoslavia. Tratatul de (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo timpul celui de-al doilea razboi mondial, Kosovo a fost atasata Albaniei, iar in anul 1946 i-a fost oferit statut autonom in cadrul Serbiei.

In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sarbilor in Kosovo. In anul 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie 1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei. In vara anului 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, iar la alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost sfatuiti sa nu vina la vot. Partidul Socialist, condus de Milosevici a castigat alegerile, iar Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au încercat soluționarea pe cale pașnică a diferendelor. A inceput o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a avut ca rezultat razboiul din 1998-1999.

Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996-28 februarie 1998; a doua etapa martie 1998-23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a interventiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Prin aparitia Armatei de Eliberare din Kosovo vor frustrările  populatiei albaneze. In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele urbane, inclusiv a bombardamentelor si crime. comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor și au fost facute incercari de a-l convinge pe Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in Kosovo. Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croația și Slovenia avea să acutizeze situația din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obținerea a independenței prin mijloace violente (1992). Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime prin violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp ocampanie de „purificare etnică". Au avut loc atacuri acupra civililor si a politiei, asasinate asupra albanezilor considerati tradatori, ciocniri, masacre care au obligat statele Grupului de Contact format din SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, să impună începerea negocierilor (6 februarie 1999). Tratativele au fost întrerupte, prefigurându-se o ciocnire cu NATO. În februarie a avut loc, în Franța, , o conferinta de pace la care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau independenta.

Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace, in caz contrar, amenințând cu represalii militare. Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei. De fapt, Rambouillet includea prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei. Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii: Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o “autonomie substantiala”, sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de oriceetnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb.

Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999. In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armatade eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista. Anul perioada 24 martie-12 iulie, reprezinta razboiul dintre Republica Federala Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva a populatiei. In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din regiune, iar eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate.

, în Franta, a avut loc o intalnire în încercarea de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a fostde acord cu termenii stabiliti.

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. La 24 martie 1999 – fara autorizarea ONU – NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.). Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce NATO a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene, daca nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de „International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia”, pentru „crime de razboi”.

Implicarea NATO în conflictul din Kosovo. La jumătatea anului 1998, planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut a fi cea mai bună soluție. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice fortele armate americane daca ar fi fost cazul. Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict. Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese strategice.

La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor speciale de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a celor dislocati. Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca „sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi”. Pentru a se asigura că albanezii se pot întoarce la casele lor, trupele iugoslave trebuiau retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii. Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU și a ordonat declanșarea campaniei aeriene „Forța Aliată". La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR , o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forțele NATO și poliția internațională. KFOR și administrația ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensității revoltei, unele ezitări locale și lipsa de coordonare, în anumite momente.

OSCE-ul nu a avut niciodata o pondere atat de mare in aplanarea vreunui conflict international cum a avut în Kosovo. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare aacordului de sistare a focului intre cele doua parti.

În urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis 5 rezoluții cu rol de reglementare și rezolvare a războiului din Kosovo, dintre populația sârbă și cea albaneză:

1.Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1989 – prin care este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de catre politia sarba impotriva civililor si actele de terorism ale Armatei de Eliberare a Kosovo, avand invedere mai multe documente si declaratii (ministri de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia Rusa, Marea Britanie si SUA);

2. Rezolutia 1199 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1989. Este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din Kosovo si folosirea excesiva a fortei de catre fortele de securirate sarbe si de armata iugoslava, ce au dus la numeroase victime si adanca preocupare in ceea ce priveste fluxul de refugiati in nordul Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare a utilizarii fortei, precum si a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte parti ale Republicii Federale Iugoslavie, reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si persoanelor stramutate de a se intoarce lacasele lor, in siguranta;

3. Rezolutia 1203 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1989 – prin care se fac referiri asupra actelor de violență și a terorismului, este precizată și ingrijorare la adresa inchiderii mass-media independente, punandu-se accentul pe libertate;

4. Rezolutia 1239 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1989 – In este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din jurul Kosovo, dar si cu privire la fluxul alarmant de refugiat.

5. Rezolutia 1244 – adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1989 – este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze pe principiile generale, solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica Federala Iugoslava.

Interventia ONU. Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub tutela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU arenuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergențele dintre membri permanenti ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei. In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de , ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei.

Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, in conditiile in care masacre ale populatiei civile din zona au continuat sa apara.

La șase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că avenit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo. Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor de si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata". La inceputul lui iulie 2007, textul – sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE audeclarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul deSecuritate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republicisovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.

Independența Kosovo. Deși din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de facto al ONU de la sfârșitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999,Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1244, care plasează provincia răvășită de război sub administrația ONU până la determinarea statutului său final.

In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo, Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari, negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de determinare a viitorului statut.

In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut convorbiri intense si , dar si consultari cu reprezentantii comunitatii internationale. In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate la 17 noiembrie 2008, Parlamentul kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de . "Noi, liderii institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in declaratie. Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.

Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo a prevăzut insa anumite limite, intrecare prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.

Conflictul din Kosovo a implicat mai multe organizatii internationale. Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati. De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspandi in alte parti ale Europei.

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în fața Parlamentului de la Priștina declarația de independență a provinciei, iar legislativul a votat declarația. Statele Unite, Franța, Marea Britanie susțin proclamarea independenței provinciei, în timp ce Rusia și Serbia  se opun vehement. Printre statele care se opun proclamării independenței Kosovo sunt: România,  Spania, Slovacia,  Cipru și Grecia. China și-a exprimat îngrijorarea față de reacțiile în lanț pe care le-ar putea avea faptul că un stat și-a proclamat unilateral independența.

Kosovo este una dintre misiunile ONU de mentinere a pacii fara precedent din punct de vedere al complexitatii structurale si al obiectivelor. Nicio alta operatiune nu a mai fost atat de multilaterala si nu a mai reunit atat de multi parteneri sub conducerea ONU.

UNMIK a luat fiinta la 10 iunie 1999, prin rezolutia nr. Consiliului de Securitate. Astfel, UNMIK era mandatata sa asigura functiile administrative de baza; sa promoveze instaurarea unei autonomii si auto-guvernari cat mai largi in Kosovo; sa faciliteze procesul politic prin care sa se decida viitorul statut al provinciei; sa coordoneze sprijinul umanitar oferit de toate agentiile si programele; sa sprijine reconstructia infrastructurii; sa asigure respectarea legii si a ordinii publice; sa promoveze drepturile Omului; sa asigure intoarcerea in siguranta si fara oprelisti a refugiatilor si a persoanelor stramutate inapoi in Kosovo

6. Invazia din Irak – 2003

La 20 martie 2003, Statele Unite, Marea Britanie și Spania declanșează împotriva Irakului o acțiune militară menită să pună capăt proliferării de către acesta a armelor de distrugere în masă și a legăturii regimului lui Saddam Hussein cu organizația teroristă Al-Qaida.

Înainte ca „Operațiunea Libertatea Irakului” să fie declanșată, secretarul de stat american la acea dată, Colin Powell, a fost implicat în negocieri diplomatice în Consiliul de Securitate, expunând ideea că pentru a menține pacea impunea o acțiune rapidă asupra Irakului.

Pe 29 mai 2003, președintele George W. Bush declara, într-un interviu acordat unei televiziuni poloneze că „am găsit arme de distrugere în masă. Am găsit laboratoare biologice”. Cu câteva zile înainte, președintele american primise raportul echipei de experți care analizase cele două laboratoare descoperite în Irak, care arăta faptul că laboratoarele erau destinate producerii de hidrogen pentru baloane meteorologice. Deranjat la un moment dat de declarațiile Statelor Unite referitoare la deținerea de către Irak a armelor și necesitatea intervenției, Colin Powell li s-a adresat direct oficialilor de întrebând „Sunt rapoartele (Națiunilor Unite) cu totul necitate la sud de Hudson?”(de către oficialii de ).

În ampla cercetare științifică efectuată de Joseph E Stiglitz și Linda J. Bilmes este confirmată concluzia potrivit căreia Irakul nu deținea arme de distrugere în masă. Totodată cei doi cercetători au mai susținut o idee care s-a dovedit adevărată și anume aceea că, nu numai că nu exista o legătură între Al-Qaida și Irak, dar mai mult, „invazia risca să creeze și mai mulți teroriști”.

Statele Unite au încercat cu încăpățânare să încadreze acțiunea îndreptată împotriva Irakului ca fiind autoapărare în ciuda faptului că, așa cum am demonstrat, nu exista nicio dovadă concretă în acest sens. Nici în cazul în care s-ar fi dovedit reală dezvoltarea armelor de distrugere în masă, intervenția nu ar fi fost justificată din punct de vedere juridic. Și asta pentru că, după invazia Kuweitului din 1990, Consiliul de Securitate a autorizat un răspuns împotriva Irakului, iar la terminarea ostilităților, i-au fost interzise dezvoltarea programelor de producerea a armelor nucleare și au fost luate o serie de sancțiuni cu privire la acesta.

Așadar, în pofida rapoartelor Națiunilor Unite care s-au dovedit a fi adevărate, Statele Unite, Marea Britanie și Spania au întreprins o acțiune militară fără a se afla în nici una din situațiile legitime din punct de vedere al uzului de forță. Neavând acordul Consiliului de Securitate pentru această intervenție și în conformitate cu dreptul internațional, invazia Irakului din 20 mai 2003 constituia o crimă contra păcii care trebuia să angajeze răspunderea penală a celor ce se făceau vinovați de aceasta.

Înainte de invazie, George W. Bush, președintele Statelor Unit, a promis o tranziție rapidă a puterii către un guvern democratic, începând printr-o constituție irakiană. De asemenea a subliniat că invazia Irakului nu a constat în o ocupare a acestuia, ci într-o “eliberare”. În mai spus că guvernul democratic irakian va fi stabilit “cât mai rapid posibil”. În noiembrie 2003, funcționarii americani au anunțat planul de colocare a unei autorități politice în Irak. Statele Unite a prezentat planuri pentru menținerea autorității militare, se creează chiar și o nouă armată irakiană.Autoritatea Provizorie a Coaliției a împărțit Irakul după anumite chestiuni administrative, în trei zone de securitate: o zonă de nord formată din regiunile Mosul-Kirkuk, o zonă centrală formată din regiunile Bagdad-Tikrit și o zonă de sud formată din regiunile Basora-Nasiriya. Zonele nordică și centrală sunt administrate de trupele americane, în timp ce zona sudică este guvernată de trupe poloneze (în special în Nasiriya) și britanice (în special Basora).

Pe 22 mai 2003 Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat cu 14 la 0 în favoarea rezoluției prezentate pentru acordarea puterii de guvernare a Irakului și utilizarea resurselor de petrol coaliției care participă la recontrucția țării, în special SUA și Marea Britanie. Rezoluția terminat aproape 13 ani de sancțiuni economice, impuse inițial după invazia irakiană a Kuweitului în 1990. Rezoluția aprobă trimiterea de către secretarul general al ONU, Kofi Annan, a unui reprezentant special care să lucreze cu administratorii americani și britanică în reconstrucție, ajutor umanitar și crearea noului guvern. Rezoluția a creat un nou program de fonduri pentru dezvoltarea Irakului prin care se administrează resursele obținute prin exploatarea petrolului. Fondurile vor fi folosite de SUA și Marea Britanie pentru a reconstrui țara, activitate care va fi supravegheată de un nou consiliul consultativ compus de reprezentanți ai SUA și instituții financiare intarnaționale. Acest consiliu își va începe activitatea cu un depozit de un miliard de dolari, fonduri transferate din contul “petrol pentru hrană” al SUA. Programul “petrol pentru hrană” va fi eliminat succesiv pe durata a șase luni. Rezoluția prevede o revizie anuală, lucru cerut de Germania și Franța. Siria, singura țară arabă reprezentată în consiliu, a lipsit de la reuniune.

7. Misiuni ONU în Africa, America, Asia, Europa și Orientul Mijlociu

Urmare a acordului dintre guvernului Marocului si miscarea Frente Polisario, MINURSO a avut ca obiectiv dupa infiintarea sa, in septembrie 1991, monitorizarea incetarii focului si organizarea unui referendum care ar fi permis poporului din Sahara Occidentala sa decida viitorul statut al teritoriului. La 31 martie 2007 erau 229 de angajati in uniforma (28 de militari, 6 ofiteri de politie, 195 observatori militari), carora li se alatura 103 angajati civili internationali, 137 de angajati locali si 24 voluntari ONU.

In iunie 2000, dupa doi ani de disputa armata la frontiera, Etiopia si Eritreea au semnat un acord de incetare a ostilitatilor. A urmat un proces de negociere, condus de Algeria si de Unitatea Africana. In iulie, Consiliul de Securitate al ONU a decis infiintarea UNMEE, obiectivul acestei misiuni fiind acela de mentinere a legaturii cu partile implicate si de stabilire a mecanismelor de monitorizare a incetarii focului. In septembrie 2000, Consiliul autoriza detasarea a 4 200 de angajati militari in zona, acestia urmand sa verifice daca ostilitatile au incetat cu adevarat si sa se asigure ca angajamentele de securitate au fost respectate. La 31 martie 2007 erau 1.796 angajati in uniforma (1.594 militari si 202 observatori militari), carora li se adauga 151 de angajati civili internationali, 195 de angajati civili si 62 de voluntari ONU.

Republica Democrata Congo si alte cinci state din regiune au semnat in iulie 1999 Acordul de incetare a focului de a mentine legatura cu partile implicate si pentru a indeplini si o serie de alte misiuni, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite a decis, la 30 noiembrie 1999, infiintarea MONUC. Mandatul misiunii si numarul angajatilor acesteia era largit de acelasi Consiliu printr-o noua rezolutie adoptata la 24 februarie 2000. La 31 martie 2007 erau 18.336 angajati in uniforma (16.594 militari, 713 observatori militari, 1029 politisti), sprijiniti de 940 de angajati civili internationali, 2.051 angajati locali si 598 de voluntari ONU.

Misiunea ONU din Liberia a fost infiintata in baza rezolutiei 1509/ Consiliului de Securitate ONU pentru:

– a contribui la aplicarea acordului de incetare a focului si la derularea procesului de pace;

– a proteja angajatii ONU, civilii si facilitatile;

– a sprijini activitatile de asistenta umanitara si din domeniul drepturilor Omului;

– a asista autoritatile in procesul de reforma al institutiilor nationale de securitate, inclusiv prin programe de formare profesionala a politistilor si a unei armate noi, restructurate.

La 31 martie 2007 erau 15.256 angajati in uniforma, dintre care 13 847 militari si 214 observatori militari, 1.201 politisti, la care se adauga 524 de angajati civili internationali, 931 de angajati locali si 240 voluntari ONU.

In virtutea Capitolului VII al Cartei ONU, Consiliul de Securitate a decis prin rezolutia nr 1528 din 27 februarie 2004 sa infiinteze Operatiunea ONU din Coasta de Fildes. Aceasta a inceput sa functioneze la 4 aprilie 2004, inlocuind Misiunea ONU din Coasta de Fildes (MINUCI), o misiune politica infiintata de acelasi Consiliu in mai 2003 si avand ca mandate facilitatea aplicarii de catre poporul Ivorian a acordului de pace semnat in ianuarie 2003. la 31 martie 2007 erau 9.241 angajati in uniforma (7.854 militari, 200 de observatori militari, 1.187 politisti), carora li se adauga 371 de angajati civili internationali, 524 de angajati locali si 232 de voluntari ONU.

În anul 2004, deoarece situatia din Burundi continua sa fie o amenintare la adresa pacii internationale si a securitatii din regiune, Consiliul de Securitate ONU a decis, in baza Capitolului VII al Cartei ONU si prin Rezolutia 1545, din 21 mai 2004, sa infiinteze Operatiunea ONU din Burundi (ONUB). Mandatul acesteia a fost acela de a sprijini eforturile cetatenilor si a contribui la restaurarea unei paci durabile si a reconcilierii nationale, asa cum au fost ele stipulate in Acordul de B si-a incheiat mandatul la 31 decembrie 2006, fiind urmata de Biroul Integrat al ONU in Burundi (BINUB) infiintat prin rezolutia Consiliului de Securitate ONU din 25 octombrie 2006. la 31 martie 2007 erau 5.650 angajati in uniforma (inclusiv 200 observatori militari, 120 de politisti), la care se adauga 434 de angajati civili internationali, 443 de angajati locali si 170 de voluntari ONU.

În anul 2005, prin Rezolutia 1.590 din 24 martie, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite decidea infiintarea unei Misiuni ONU in Sudan avand ca obiective:

oferirea de sprijin in aplicarea Acordului Largit de Pace semnat la 9 ianuarie 2005 de guvernul sudanez si Miscarea (sau Armata) de Eliberare Populara din Sudan

indeplinirea unor functii legate de asistenta umanitara

protejarea si promovarea drepturilor Omului.

            La 31 august 2006, Consiliul de Securitate (Rezolutia 1706) extindea mandatul si in zona Drafur pentru a sprijini aplicarea imediata a prevederilor Acordului de Pace de 31 martie 2007, se aflau 10.027 angajati in uniforma (8.766 militari, 599 observatori militari, 662 politisti), la care se adauga cei 851 de angajati civili internationali, 2.250 angajati locali si 186 de voluntari ONU.

Ajungand la concluzia ca situatia din Haiti continua sa reprezinte o amenintare la adresa pacii internationale si a securitatii din regiune si actionand in baza Capitolului VII al Cartii ONU, Consiliul de Securitate a decis prin rezolutia 1542 din 30 aprilie 2004 infiintarea Misiunii ONU de Stabilizare a situatiei din Haiti (MINUSTAH). Totodata, Consiliul a solicitat la 1 iunie 2004 ca autoritatea sa fie transferata de Multinationala (MIF), autorizata tot de Consiliu in februarie 2004, 31 martie 2007 erau 8.836 de angajati in uniforma (7.023 de militari si 1 813 de politisti), carora li se adauga cei 431 de angajati civili internationali, 718 de angajati locali si 165 de voluntari ONU.

Misiunea din Timorul de Est a fost infiintata de catre Consiliul de Securitate prin Rezolutia nr 1704/2006, dar a fost precedata de o serie de alte astfel de operatiuni de mentinere a pacii in zona: UNAMET (iunie – octombrie 1999, misiune politica mandatata sa organizeze consultari publice privind dobandirea sau nedobandirea autonomiei si separarii teritoriului de Indonezia); UNTAET (octombrie 1999 – mai 2002, operatiune de mentinere a pacii infiintata de catre Consiliul de Securitate dupa ce locuitorii Timorului de Est refuzasera titulatura de "regiune cu statut de autonomie speciala". Pana la dobandirea autonomiei administrative, UNTAET a asigurat tranzitia pana la obtinerea independentei); UNMISET (mai 2002 – mai 2005, de asemenea misiune de mentinere a pacii mandatata sa furnizeze asistenta noii provincii independente pana la dezvoltarea capacitatii de asumare de catre autoritati a tuturor responsabilitatilor ce decurg din noul statut); UNOTIL (mai 2005 – august 2006, misiune politica mandatata sa sprijine nou formatele institutii ale statului, inclusiv al politiei civile, prin programe de pregatire profesionala si monitorizarea respectarii drepturilor omului). La 31 martie 2007 erau 1.588 de angajati in uniforma (1.555 de politisti si 33 de observatori militari), sprijiniti de 161 de angajati civili internationali, 394 de angajati locali si 293 de voluntari ONU.

Infiintata in 1949, UNMOGIP a fost mandatata sa supravegheze acordul de incetare a focului din Jammu si Kashmir, acord incheiat de India si Pakistan. De la reinceperea ostilitatilor, in anul 1971, UNMOGIP si-a reluat misiunea conform mandatului Consiliului de Securitate al ONU.

La 30 martie 1951, dupa ce UNCIP si-a incheiat mandatul, Consiliul de Securitate (rezolutia 91) a hotarat ca UNMOGIP sa continue sa monitorizeze incetarea focului din Kashmir prin misiuni de observare, prin investigarea plangerilor care semnalau violari ale acordului de incetare a focului si elaborarea de rapoarte care erau inmanate fiecarei parti implicate si Secretarului General al ONU. La 31 martie 2007 erau 44 de observatori militari, carora li se adauga 21 de angajati civili internationali si 49 de angajati locali.

La 27 decembrie 1963, Consiliul de Securitate s-a intrunit pentru a analiza o plangere formulata de Cipru referitoare la agresiuni din partea Turciei si amestec in politica interna a tarii. Turcia a sustinut ca liderii grecilor ciprioti au incercat timp de peste doi ani sa anuleze drepturile minoritatii turce si a negat orice acuzatie de agresiune. La 31 martie 2007 erau 915 de angajati in uniforma (850 de militari si 65 de politisti), carora li se adauga 40 de angajati civili internationali si 103 angajati locali.

Infiintata in august 1993, UNOMIG a fost mandatata sa verifice modul in care sunt aplicate prevederile acordului de incetare a focului incheiat intre Guvernul Georgiei si autoritatile abhaze. Mandatul misiunii a fost largit ca urmare a semnarii de catre parti a acordului de incetare a focului si separare a fortelor din 1994. Conflictul din Abhazia a izbucnit pe fondul nelinistilor sociale si al incercarilor autoritatilor locale de a se separa de Republica. Republica Georgia, conducerea Abhaziei si Federatia Rusa au semnat la 3 septembrie Moscova, un acord de incetare a focului. Din pacate, insa, acordul nu a fost niciodata pe deplin respectat. Situatia din zona a ramas tensionata, fiecare dintre parti acuzand-o pe cealalta de violari ale incetarii focului. La 1 octombrie 1992, focul a fost reluat. Fortele abhaze, sprijinite de luptatori din Caucazul de Nord, au ocupat cateva orase importante si au amenintat cu ocuparea a aproximativ 80 la suta din Abhazia, inclusiv capitala Sukhumi. Luptele i-au determinat pe circa 30 000 de civili sa-si paraseasca obarsiile si sa plece catre Federatia Rusa. Partile implicate in conflict s-au acuzat reciproc de violari ale drepturilor omului impotriva populatiei civile. Pana in noiembrie 1992, izbucnirea conflictelor interetnice din Caucazul de Nord nu a facut decat sa suplimenteze tensiunile acumulate in zona. La 31 martie 2007 erau 138 de angajati in uniforma (126 de observatori militari si 12 ofiteri de politie), carora li se adauga cei 100 de angajati civili internationali, 182 de angajati locali si un voluntar ONU.

Prima operațiune de menținere a păcii a Natiunilor Unite a fost înfiintata in anul 1948, sub denumirea UNTSO. In prezent, UNTSO are birouri in Beirut si Damasc, asista si coopereaza cu Forta ONU de Observare a Dezangajarii (UNDOF) din sectorul israeliano-sirian al Inaltimilor Golan si cu Forta Interimara ONU din Liban (UNIFIL) din sectorul libiano-israelian. UNTSO este insa prezenta si in sectorul egipteano-israelian din Sinai.

Ca urmare a crizei din iulie/august 2006, Consiliul de Securitate a intarit forta în Liban, adaugand la mandate, printre altele, si monitorizarea incetarii ostilitatilor, insotirea si sprijinirea fortelor armate libaneze pe drumul de intoarcere in sudul Libanului, extinderea asistentei umanitare si asigurarea accesului populatiei civile si a voluntarilor, dar si intoarcerea celor stramutati acasa, in conditii de siguranta.

Concluzii

Nu poate fi contestat rolul pe care ONU l-a avut în cele mai multe misiuni privind supravegherea forțelor de menținere a păcii. Însă, în pofida tuturor definițiilor date crimelor internaționale de către Convențiile de , Protocoalele Adiționale sau Tribunalele Penale Internaționale, ONU nu a reușit să definească actul de agresiune. Această lacună legislativă, existentă încă din timpul Societății Națiunilor, ce-i lasă politicului în mare parte competența încadrării unei acțiuni în sfera celor de agresiune, nu a făcut decât să cultive arbitrariul în aplicarea dreptului și a răspunderii penale internaționale. Arbitrariul a condus la rândul său la scăderea credibilității organizației, fapt ce a generat aplicarea de măsuri individuale sau de către organizații de securitate care ar fi trebuit implicate doar prin hotărâri explicite ale Consiliului de Securitate, prin urmare ONU găsindu-se angrenat fără ieșire într-un cerc vicios.

Curtea Internațională de Justiție ar putea reprezenta un veritabil mijloc în vederea soluționării pașnice a diferendelor, în cazul în care s-ar sesiza din oficiu o dată cu apariția unui diferend și dacă hotărârile sale ar avea pe lângă caracterul obligatoriu și unul executoriu.

Curtea Penală Internațională este de asemenea o inițiativă lăudabilă în vederea pedepsirii încălcărilor grave ale dreptului internațional dar așa cum am prezentat într-un capitol anterior, nu poate fi sesizată decât în privința unui stat semnatar al Statutului și după cum am văzut, cele care încalcă frecvent și flagrant ordinea de drept nu fac parte din lista celor ce i-au acceptat jurisdicția. În altă ordine de idei, Consiliul de Securitate este cel căruia îi revine din nou rolul principal în declararea unui act ca fiind unul de agresiune și prin această prevedere se ajunge din nou la punctul din care s-a pornit blocajul decizional.

Pentru ca o misiune, indiferent de locatie, sa poate fi indeplinita cu succes este necesar ca o suma de cerinte universal valabile sa fie atinse. Inainte de a recomanda tratamentul „operatiune de mentinere a pacii”, comunitatea internationala trebuie sa puna corect diagnosticul unei probleme: trebuie sa existe „pace” pentru ca aceasta sa poata fi „mentinuta”, toate partile implicate fiind dornice ce inceteze lupta si sa accepte rolul ONU in rezolvarea disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie sa cada de acord asupra unui mandat clar si realist, mentionind si rezultatul dorit. In plus, trupele trebuie desfasurate intr-un interval precis.

Comunitatea internationala trebuie sa fie pregatita sa tina pasul cu noile cerinte. Este esential ca statele membre sa ajunga la un numitor comun si sa sustina Organizatia Natiunilor Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar si operational, astfel incit ONU sa fie o sursa de pace credibila. Procesul de pace insa necesita timp; la fel si construirea institutiilor, ca si reconstructia unei tari. Iar trupele de mentinere a pacii trebuie sa-si indeplineasca mandatul cu profesionalism, competenta si integritate.

ONU considera “suprematia legii” ca fiind o componenta extrem de importanta in planificarea unei misiuni, inregistrind progrese notabile in dezvoltarea capacitatii politienesti si juridice care sa sprijine si sa corecteze din mers activitatile aflate in derulare.

In societatile post-conflict sistemul juridic (cadru legislativ, curti, judecatori, procurori, penitenciare) trebuie sa fie capabile sa functioneze independent si corect inca de la inceput. Daca fortele de politie si-au pierdut credibilitatea in rindul populatiei, s-ar putea dovedi necesara desfasurarea temporara a unor forte internationale sau derularea unui program de re-profesionalizare profunda. Situatia ar putea necesita infiintarea unui tribunal special care sa judece crimelor de razboi sau infiintarea unei comisii de reconciliere si stabilire a adevarului.

Precursoarea ONU, Societatea Națiunilor, nu s-a dovedit a fi una funcțională, argumentul cel mai important în acest sens fiind izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Statele au încercat perfecționarea vechiului organism, înaintea semnării actului constitutiv , dar fără a rezolva cu adevărat problemele pe care Liga Națiunilor le înfruntase.

Urmând acest fir și evenimentele periculoase din istoricul ONU, s-ar putea desprinde concluzia că statele așteaptă izbucnirea unui al treilea război mondial pentru a găsi o soluție viabilă în apărarea colectivă.

Bibliografie

Avram Cezar, Istoria politică a Europei secolelor XIX și XX, Editura Reduta, Craiova, 2003;

Bădălan Eugen (coord.), Concepte strategice și operative de actualitate, Editura CTEA, București, 2004;

Bădălan Eugen, Bogdan Vasile, Organizații și structuri de securitate, București, Editura Militară, 2009;

Bertrand Maurice, La strategie suicidaire de l’Occident, Collection Axes, Bruylant-Bruxelles, LGDJ-Paris, 1993;

Bold Emilian, De la Laussane (1919-1932), Editura Junimea, Iași, 1976;

Bolintineanu A., Malița M., Carta ONU. Document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970;

Claude Inis L., The Changing United Nations, New York, Random House, 1967;

Dașcovici Nicolea, ONU – organizare și funcționare, Editura Academiei, București, 1962;

Deaconescu Ion, Teoria relațiilor internaționale, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Desfarges Philippe Mireau, Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutului European, Iași, 1998;

Duculescu Victor, România , Editura Politică, București, 1973;

Dufor Jean-Louis, Crizele internaționale. De (1900) (1999), Editura Corint, București, 2001;

Duroselle Jean-Baptiste, Kaspi Andre, Istoria relațiilor internaționale (1948-până în zilele noastre), vol. II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006;

Dimitriu Petru, The Seven Sins of Globalization, în „Perceptions, Journal of International Affairs”, vol. V, 2000;

Feltham R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, București, 2007;

Frunzeti Teodor, Soliționarea crizelor internaționale, Editura Institutului European, Iași, 2006;

Gustav Padea, Organisme de securitate internațională „De țiunilor ”, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1946;

Junne G.C.A., International organizations in a period of globalization, în „The Legitimacy of International Organizations”, United Nations University Press, 2001;

’s Crisis of Legitimacy, în „Foreign Affairs”, 2004;

Mazilu Dumitru, „E foarte improbabil să existe arme de distrugere în masă în Irak”, în „Lumea”, nr.2, 2010;

Meitani Radu, Pactul Societății Națiunilor, Tiparul Academic, București, 1934;

Miga-Beșteliu Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000;

Monac Constantin, Parlamentul și securitatea națională, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2006;

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității de Apărare, București, 2004;

Neagu Romulus, ONU. Adaptare la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983;

Negulescu Tănase, România , Editura Politică, București, 1975;

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, București, 2003;

Oprea Gabrilel, Timofte Radu, Onișoru Constantin, România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005;

Petrescu Stan, Amenințări primare. Terorism. State la răscruce. Conflicte locale și regionale. Sărărcie și migrație ilegală, București, Editura Militară, 2008;

Popișteanu Cristian, Mic ghid al O.N.U. și al instituțiilor specializate, Editura Politică, București, 1964;

Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005;

Tifiniuc Leredana, Rolul relațiilor publice în gestionarea crizelor politico-militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009;

*** Concise English Dictionary, Eleventh Edition, Press, 2004;

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Dicționarul de Relații Internaționale, Editura Universal Delsi, București, 2001;

*** Imperativele dezarmării, Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU consacrată dezarmării, Editura Politică, București, 1980;

*** ONU și instituțiile specializate, Culegere de documente, Editura Științifică, București, 1962,

*** Strategia de securitate a României, București, Editura CN Imprimeria Națională SA, 2007;

Site-uri:

http://mpnewyork.mae.ro/node/679

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/.

http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm

http://www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=12568

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/misiunile_onu/

Bibliografie

Avram Cezar, Istoria politică a Europei secolelor XIX și XX, Editura Reduta, Craiova, 2003;

Bădălan Eugen (coord.), Concepte strategice și operative de actualitate, Editura CTEA, București, 2004;

Bădălan Eugen, Bogdan Vasile, Organizații și structuri de securitate, București, Editura Militară, 2009;

Bertrand Maurice, La strategie suicidaire de l’Occident, Collection Axes, Bruylant-Bruxelles, LGDJ-Paris, 1993;

Bold Emilian, De la Laussane (1919-1932), Editura Junimea, Iași, 1976;

Bolintineanu A., Malița M., Carta ONU. Document al erei noastre, Editura Politică, București, 1970;

Claude Inis L., The Changing United Nations, New York, Random House, 1967;

Dașcovici Nicolea, ONU – organizare și funcționare, Editura Academiei, București, 1962;

Deaconescu Ion, Teoria relațiilor internaționale, Editura Sitech, Craiova, 2005;

Desfarges Philippe Mireau, Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutului European, Iași, 1998;

Duculescu Victor, România , Editura Politică, București, 1973;

Dufor Jean-Louis, Crizele internaționale. De (1900) (1999), Editura Corint, București, 2001;

Duroselle Jean-Baptiste, Kaspi Andre, Istoria relațiilor internaționale (1948-până în zilele noastre), vol. II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006;

Dimitriu Petru, The Seven Sins of Globalization, în „Perceptions, Journal of International Affairs”, vol. V, 2000;

Feltham R.G., Introducere în dreptul și practica diplomației, Editura All, București, 2007;

Frunzeti Teodor, Soliționarea crizelor internaționale, Editura Institutului European, Iași, 2006;

Gustav Padea, Organisme de securitate internațională „De țiunilor ”, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1946;

Junne G.C.A., International organizations in a period of globalization, în „The Legitimacy of International Organizations”, United Nations University Press, 2001;

’s Crisis of Legitimacy, în „Foreign Affairs”, 2004;

Mazilu Dumitru, „E foarte improbabil să existe arme de distrugere în masă în Irak”, în „Lumea”, nr.2, 2010;

Meitani Radu, Pactul Societății Națiunilor, Tiparul Academic, București, 1934;

Miga-Beșteliu Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale, Editura All Beck, București, 2000;

Monac Constantin, Parlamentul și securitatea națională, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2006;

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității de Apărare, București, 2004;

Neagu Romulus, ONU. Adaptare la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983;

Negulescu Tănase, România , Editura Politică, București, 1975;

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura Top Form, București, 2003;

Oprea Gabrilel, Timofte Radu, Onișoru Constantin, România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005;

Petrescu Stan, Amenințări primare. Terorism. State la răscruce. Conflicte locale și regionale. Sărărcie și migrație ilegală, București, Editura Militară, 2008;

Popișteanu Cristian, Mic ghid al O.N.U. și al instituțiilor specializate, Editura Politică, București, 1964;

Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005;

Tifiniuc Leredana, Rolul relațiilor publice în gestionarea crizelor politico-militare, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2009;

*** Concise English Dictionary, Eleventh Edition, Press, 2004;

*** Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Dicționarul de Relații Internaționale, Editura Universal Delsi, București, 2001;

*** Imperativele dezarmării, Sesiunea specială a Adunării Generale a ONU consacrată dezarmării, Editura Politică, București, 1980;

*** ONU și instituțiile specializate, Culegere de documente, Editura Științifică, București, 1962,

*** Strategia de securitate a României, București, Editura CN Imprimeria Națională SA, 2007;

Site-uri:

http://mpnewyork.mae.ro/node/679

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/.

http://capriro.tripod.com/intaff/extpol01.htm

http://www.euractiv.ro/index.html/articles|displayArticle?articleID=12568

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://infopressa.wordpress.com/2011/03/10/al-doilea-razboi-din-golf/

http://www.onuinfo.ro/despre_onu/mentinerea_pacii/misiunile_onu/