Mandatul Fara Reprezentare

MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE

Cuprins

Introducere

Capitolul I.Aspecte generale

1.1Varietăți ale contractului de mandat

Contractul de mandat

Capitolul II. Contractul de comision

2.1 Caractere juridice

2.2 Condții de validitate- Obiect, capacitate, consimțământ

2.3 Efectele contractului

Capitolul III. Contractul de consignație

3.1 Caractere juridice

3.2 Obligațiile părților

3.3 Încetarea contractului

Capitolul IV. Contractul de expediție

4.1 Caractere juridice

4.2 Efectele contractului de expediție de mărfuri (obligațiile părților

4.3 Încetarea contractului de expediție

Concluzii

Studiu de caz

Bibliografie

Introducere

Teoria generală a obligațiilor și dreptului special aplicabil anumitor contracte.

Mai mult ca niciodată, astăzi, în condițiile economiei moderne întemeiate pe schimb, satisfacerea nevoilor tot mai mari de bunuri și servicii ale oamenilor se realizează prin intermediul diferitelor contracte.

Putem spune astfel ,,că trăim o lume contractuală,,.

Codul Civil conține atât un corp de reguli aplicabile contractului în general (Cartea III, Titlul III, art. 942 și următ.), care se referă la formarea și valabila (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) și executarea acestuia (efectele între părți și față de terți), cât și reguli aplicabile unor anumite contracte (cartea III, Titlurile IV-XVIII, art. 1223 și următ.).

Distingem, pe de o parte, existența unui drept comun aplicabil tuturor contractelor- care împreună cu responsabilitatea civilă și cu quasi-contractele, toate făcând parte din (Titlul III al Cărții III a Codului Civil sub denumirea improprie ,,Despre contracte sau Convenții) formează materia cunoscută sub denumirea de ,, Teoria generală a obligațiilor,,-, iar pe de altă parte dreptul special al contractelor.

Noțiunea de contract special, vânzarea, schimbul, locațiunea și toate celelalte contracte reglementate de Codul Civil sunt contracte numite, prin opoziție cu contractele nenumite, care nu sunt reglementate în mod distinct. Contractele numite reprezintă fiecare un anumit tip repetativ de contract, pe când contractele nenumite sunt atipice, neîncadrabile în tipare, fiind construite ad hoc de părți prin voința lor, clauză cu clauză, în funcție de nevoile lor, principiul libertății contractuale permițând orice combinație, în limitele prevăzute de art. 5 Cciv. ( ordine publică și bunele moravuri).

Contractele civile și comerciale. Este uzual a se vorbi în diferite contexte despre contractele civile și comerciale. Trebuie precizat însă că între cele doua nu există diferențe de esență, neexistând o reglementare proprie fiecăruia dintre ele. Unul și același contract poate fi comercial sau civil în funcție de calitatea contractanților și de scopul în care este încheiat. Între doi comercianți pentru nevoile comerțului ( un comerciant vinde altui comerciant o marfă cu a cărei desfacere se ocupă în mod curent)- contractul este comercial, între un comerciant și clineții săi necomercianți ( un comerciant vinde unui particular un bun de folosință îndelungată)- contractul este mixt, între comerciant și un particular, fără legîtură cu comerțul celui dintâi ( un comerciant cumpără un imobil pentru sediul firmei sale de la un particular)-, sau între doi necomercianți ( un particular vinde altui particular un bun oarecare)-contractul este civil.

Un contract comercial nu diferă de unul civil decât prin faptul că,fiind un act de comerț, este supus regulilor specifice acestor acte, și anume-proba lor este liberă (art. 46-57 Ccom.);solidaritatea se prezumă în caz de pluralitate de debitori ( art. $2 Ccom); debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului de executare a obligației (art.43 Ccom); competența de judecată a litigiilor revine jurisdicției comerciale. Pentru rest, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 Ccom., contractele comerciale vor fi supuse regulilor cuprinse în Codul Civil ca drept comun.

Mandatul fără reprezentare

Capitolul I

1.1 Aspecte generale

Art. 2.039 Precizeaza ca mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căreia o parte numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părti, numită mandant, și iși asumă față de terți obligații care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat.

Efectele față de terți

În primul rând, terții nu au niciun raport juridic cu mandantul.

În al doilea rând, cu toate ca terții nu au raporturi juridice cu mandantul, cel din urmă, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanță născute din exercitarea mandatului, atunci cand acesta și-a executat propriile sale obligații față de mandatar.

Bunurile dobândite de mandatar

1) Bunurile mobile dobândite pe seama mandantului pot fi revendicate de către acesta, cu excepția bunurilor dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință.

În cazul bunurilor imobile dobândite de mandatar, acesta este obligat să le dea mandantului. 2)Dacă mandatarul nu transmite bunurile mandantului, acesta poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotarâre care să țină loc de act de trasmitere a bunurilor dobândite.

3) Bunurile mobile supuse unor formalități publicitare au aceeași politică ca cele de la aliniatul 2.

Creditorii mandatului

Bunurile dobândite in nume propriu de către mandantar nu pot fi urmărite de creditorii acestuia, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată concretă și aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asiguratorii sau de executare.

Mandatul fără reprezentare este o specie a mandatului care este lipsit, pentru a fi un mandat complet, de puterea de reprezentare.

Mandatul propriu-zis conferă mandatarului dreptul de a incheia acte juridice în numele și pe seama mandantului, mandatul fără reprezentare oferă mandatarului dreptul de a încheia acte juridice in nume propriu, dar pe seama mandantului.

În raporturile cu terții contractanții, persoana mandantului este fie oculta, fie irelevanta deoarece terții nu intră in raporturi juridice cu mandantul, ci cu mandatarul.

Mandatarul își asumă față de terți obligațiile care reies din actele incheiate pe seama mandantului.

Întrucât mandatarul este, în relația cu terțul, contractantul care îi este ,,opozabil,, terțului, și drepturile dobîndite din actul juridic încheiat cu terțul îl are ca titular tot pe mandatar.

Astefel, întrucât actul juridic este încheiat pe seama mandantului, mandatarul are obligația să transmită în patrimoniul mandantului drepturile și bunurile dobîndite de terț, precum și acțiunile contra acestuia.

În ceea ce privește obligațiile, din faptul că actul juridic se încheie cu terțul pe seama mandantului, rezultă că, indirect, mandantul devine persoana căruia îi incubă aceste obligații.

Deși mandatul fără reprezentare este o specie a mandatului, el este genul pentru cele trei specii ale sale reglementate în Codul Civil: comisionul, consignația și expediția.

Obiectul fiecăruia dintre aceste contracte este încheierea de acte juridice. Este o diferență față de reglementarea din vechiul Cod Comercial a mandatului comercial și a comisionului, conform căruia, comisionul-un mandatar fără reprezentare pentru comitent-realizează fapte de comerț pe seama comitentului.

Mandatarul fără reprezentare nu este împuternicit să comită fapte sau să îndeplinească operațiuni pe seama mandantului.

Comisionul, considerat de lege o specie de mandat, nu mai are ca obiect ,,tratarea,, de afaceri comerciale pe seama comitentului, dar în nume propriu-de altfel, nu mai există un mandat comercial care să aibă ca obiect ,,tratarea,, de afaceri comerciale în numele și pe seama mandantului-.

Deci, comisionul, consignația, expediția sunt mandate fără reprezentare care presupun exercițiul profesional al intermedierii și cel puțin una dintre părțile raportului juridic este un profesionist.

Toate aceste specii de contracte de mandat fără reprezentare presupun continuitate în încheierea de acte juridice pe seama mandantului precum și asumarea unui risc. Ele pot fi considerate inteprinderi, iar cel ce exploatează astfel de inteprinderi-comision, consignația si expediția- este un profesionist.

Conform art. Cciv, comisionarul are obligația de a respecta intrucțiunile exprese, scrise sau nescrise, de la comitent.

Cazuri excepționale

1- comisionarul poate omite aceste instrucțiuni, cu condiția ca operațiunea să fie urgență. Motivul de urgență nu poate primi autorizația prealabilă în natura afacerii.

2- să se poată prezuma, rezonabil, ca indiferent cum, comitentul și-ar fi dat acordul la operațiune.

3- ,,înstrainarea,, de la instrucțiuni să nu schimbe esențial natura, scopul sau condițiile economice ale ,,împuternicirii,, primite.

În mandatul fără reprezentare nu putem vorbi despre împuternicire, ci mai de grabă de stipulațiile contractului de mandat sau de însărcinarea primită, care este total opusă de împuternicire.

Dacă operațiunea se efectuează cu ,,îndepărtarea,, de la instrucțiunile comitentului, comisionarul îl va anunța de urgență pe comitent-atunci când este posibil-. Comitentul va putea accepta urmările acestei operațiuni expres sau tacit.

Orice operațiune efectuată cu încălcarea sau depășirea ,,puterilor,, primite rămâne în sarcina comisionarului. Astfel, actul juridic cu terțul ,,se consolidează,, în patrimoniul său.

Pentru încălcarea instrucțiunilor, comisionarul va putea fi obligat la daune față de comitent.

Se poate realiza si un mandat fără reprezentare in relațiile dintre particulari, câtă vreme actul juridic încheiat cu terțul este ocazional si nu denotă riscul unei activități organizate sub forma unei intreprinderi, ci doar riscul unui contract.

1.2 Contractul de mandat

Noțiunea. Caractere juridice. Condiții de validitate. Întinderea mandatului.

1.Notiunea

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană, numită mandant, împuternicește pe o alta persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei și pentru ea anumite acte juridice.

Mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său propriu în raporturile cu terții cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, întelegerea dintre el si mandant fiind păstrată ocultă. Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare.

Cu toate că avem Codul civil care reglementează numai mandatul cu reprezentare, mandatul fără reprezentare nu este contestat de nimeni, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.

Trebuie menționat faptul că raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui contract, ci și în baza legii în cazuri anume prevăzute.

Exemplu: Potrivit art. 35 alin. 2 din C.Fam se prezumă existența unui mandat tacit reciproc între soți în cazul in care atributele legate de administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt execitate doar de unul dintre aceștia; la rândul său, art. 155 alin.1 C.Fam prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; iar, în art. 36 din Decretul nr. 31/1954 la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut.

2. Caractere juridice

Din Art. 1532 Cciv putem trage concluzia că mandatul este un contract fundamental gratuit, dar din dispozițiile art. 1532 Cciv., acest lucru nu poate fi susținut rezultând că gratuitatea mandatului este doar prezumată în cazul lipsei unei clauze contrarii, dar daca o asemenea stipulație există, mandatul poate fi profitabil pentru mandatar, astfel cu titlu oneros. În acest sens, art. 1547 Cciv este și mai explicit, prevăzând în mod expres obligația mandantului de a plăti onorariul promis de el mandatarului.

Mandatul comercial este deosebit de mandatul civil, potrivit art. 374 alin. 2 C.com , se derivă a fi oneros până la proba contrară. Prezumția de onerozitate a mandatului se admite în cazul în care acesta este conferit uneiucru nu poate fi susținut rezultând că gratuitatea mandatului este doar prezumată în cazul lipsei unei clauze contrarii, dar daca o asemenea stipulație există, mandatul poate fi profitabil pentru mandatar, astfel cu titlu oneros. În acest sens, art. 1547 Cciv este și mai explicit, prevăzând în mod expres obligația mandantului de a plăti onorariul promis de el mandatarului.

Mandatul comercial este deosebit de mandatul civil, potrivit art. 374 alin. 2 C.com , se derivă a fi oneros până la proba contrară. Prezumția de onerozitate a mandatului se admite în cazul în care acesta este conferit unei persoane în cadrul și limitele profesiei pe care acesta o exercită.

Exemplu: mandatul conferit unui avocat pentru reprezentarea unei peroane într-un proces.

Mandatul oneros are acracter sinalgmatic, iar cel gratuit are caracter unilateral, dând naștere la obligații numai în sarcina mandatarului.

Împuternicirea pe care o da mandatul mandatarului se bazează pe încrederea pe care cel dintâi o are in cel de-al doilea, mandatul fiind un contract ,,intuitu personae,,.

În princiupiu, mandatul este un contract consensual care se naște prin acordul de voință al părților, nefiind supus de lege vreunei forme speciale.

Art. 1533 Cciv subliniază chiar ca mandatul poate fi și tacit, adică să rezulte din simple împrejurări de fapt, acestea trebuind să fie neîndoielnice în ceea ce privește voința de a contracta. A se avea în vedere faptul că mandatul este prin esența lui reprezentativ, în mod judicios s-a remarcat că în practică, pentru a da terților posibilitatea să verifice limitele puterilor conferite de mandant mandatarului, contractul se încheie si anume în scris. Acest înscris poartă următoarele denumiri: mandat, împuternicire, procură și delegație.

S-a tras concluzia, din faptul ca legiuitorul admite existența mandatului tacit, că dovada unui asemenea mandat, prin derogare de la dreptul comun în materie de dovezi, se poate face prin martori sau prezumții, indiferent de valoarea actului juridic.

Doctrina si jurisprudența sunt unanime, adică, atunci când actul la care urmează să participe mandatarul în numele mandantului intră în categoria celor pentru care legea impune forma autentică(donație, ipotecă, etc.) mandatul trebuie să fie la rându-i autentic, dat fiind că cele două acte formează un tot inseparabil. Numai in cazul în care legea prevede forma autentică pentru validitatea actului ce urmează a fi incheiat, mandatul trebuie sa ia această formă, dar nu și atunci când actul se încheie în formă autentică prin voința părților, legea neimpunând imperativ acest lucru.

3. Deosebiri față de alte contracte asemănătoare

Prin formele sale, mandatul oneros se aseamănă cu contractul de muncă si cu contractul de antepriză, dar sub nici o formă acestea nu trebuie să fie confundate, căci în timp ce mandatarul este însărcinat cu săvârșirea de acte juridice în care îl reprezintă pe mandant. Ambele contracte și cel de muncă cât și cel de antepriză au ca obiect săvârșirea de acte sau fapte materiale fără ca angajatul sau anteprenorul să îl reprezinte pe patron sau pe beneficiar. Totodatată, chiar dacă contractul de mandat poate fi oricând revocabil, contractul de muncă și contractul de antepriză, în principiu, nu pot fi revocate în mod unilateral.

Spre deosebire de mandatar care este total subordonat mandantului în executarea contractului, antreprenorul nu este subordonat beneficiarului în nici un fel.

4. Condiții de validitate

Condițiile de validitate ale contractului de mandat sunt, în general, cele stabilite de dreptul comun pentru convenții.

Unele precizări se impun în legatură cu capacitatea părților contractante.

Prin încheierea de acte juridice de către mandatar, mandantul devine parte contractantă în raporturile cu terții ca și când le-ar fi încheiat personal, acesta trebuie să aibă capacitatea necesară pentru a încheia el însuși asemenea acte.

Când vine vorba de capacitatea cerută mandatarului pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, în teorie problema este încă contrversată. Deci, pornindu-se de la premisa că actele juridice ce se încheie de mandatar se fac în numele și pe seama mandantului, se prezumă că mandatarul nu trebuie să fie neapărat o persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Într-un alt punct de vedere, se consideră că mandatarul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu, din cauză că în actele pe care le va încheia în numele mandantului el trebuie să exprime un consimțământ valabil. În susținerea acestei teorii sunt invocate și dispozițiile art. 1552 pct. 3 Cciv, care prevăd că mandatul încetează prin punerea sub interdicție a mandatarului, tragând de aici concluzia că la încheierea mandatului , mandatarul trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu. Persoanele complet lipsite de capacitatea de exercițiu nu pot încheia în mod valabil decât acte de conservare și acte mărunte din viața cotidiană, printre care nu poate fi inclusă încheierea unui contract de mandat, rezultând de aici că mandatul încheiat cu o asemenea persoană este anulabil pentru incapacitatea mandatarului, chiar dacă acesta are sau nu discernământ. În ceea ce privește persoanele cu capacitate de exercițiu restânsă, adica minorul (14-18 ani ), potrivit dispozițiilor art. 9 din Decretul nr. 31/1954 privitor la perosoanele fizice și juridice și dispozițiilor art. 105 alin. 1 C. Fam., pot încheia în mod valabil acte juridice doar cu încuviințarea ocrotitorului lor legal, pentru a le putea proteja de abuzuri. Anumite acte pot fi valabil încheiate de aceste persoane și singure, fără încuviințarea ocrotitorului legal, dar cum încheierea contractului de mandat nu se regăsește printre acestea, rezultă de aici că încheierea unui asemenea contract fără încuviințare este nelegală, mandatul fiind anulabil pentru lipsa capacității cerute de lege în persoana mandatarului.

5. Întinderea mandatului

Potrivit art. 1535 Cciv. , mandatul poate fi de doua feluri: special sau general.

Cel special este acela dat pentru una sau mai multe operațiuni juridice anume determinate. Exemplu: (pentru a vinde un bun, ori pentru a reprezenta o persoană în toate procesele ce i se vor intenta ca urmare unui fapt), iar cel general este acel mandat prin care mandatarul este împuternicit să se ocupe de ,,toate afacerile mandantului ,, după cum spune art. 1535 Cciv.

În completarea art. 1535 Cciv, art. 1536 alin. 1 Cciv. Adaugă că mandatul general nu oferă mandatarului nelimitate puteri, acesta întinzându-se numai până la limita îndeplinirii actelor de administrare, în timp ce pentru îndeplinirea unor acte de dispoziție, mandatarul are întotdeauna nevoie de un mandat special (art. 1536 alin. 2 Cciv. ) .

Pentru eliminarea tuturor confuziilor este de preferat precizarea că între noțiunile de mandat expres și mandat tacit și noțiunile de mandat general și mandat special, nu există suprapunere, primele referindu-se la forma mandatului, iar cele din urmă la întinderea mandatului.

Indiferent de întinderea mandatului , fie el general sau special, mandatarul nu poate depăși în îndeplinirea lui limitele puterilor ce i-au fost conferite de mandant (art. 1537 fraza I Cciv. ).

Pentru încheierea unei tranzacții, în ceea ce privește mandatul conferit, potrivit art. 1537 fraza a II-a Cciv, aceasta îl implică și pe acela de a face un compromis.

6. Actul cu sine însuși și dubla reprezentare

Sunt situații în care o persoana acționând în calitate de mandatar al altei persoane ajunge să încheie actul cu care a fost împuternicită chiar cu sine însuși, în nume propriu.EX: încheie un contract de vânzare în calitate de mandatar al vânzătorului și în calitate de cumpărător, în nume propriu. Totodata un act juridic să fie încheiat de una și aceeași persoana acționând în calitate de mandatară a două persoane diferite. Prima situație poartă numele de act cu sine însuși, iar a doua este cunoscută sub denumirea de dublă reprezentare.

În literatura de specialitate, începându-se de la pericolul ca mandatarul să acționeze în detrimentul mandantului în cazul actului cu sine însuși sau al unuia dintre mandanți, în cazul dublei reprezentări s-a conturat opinia că aceste acte vor fi anulate pentru dol prin reticență. Considerăm că cele doua acte, cel cu sine însuși si cel cu dublă reprezentare sunt valabile, neputând exista un viciu de consimțământ prezumat, care reiese din simplul fapt al încheierii actelor juridice în discuție, un astfel de viciu de consimțământ nu ar putea fi operațional decât prin dovedirea lui, art.960 alin. 2 Cciv. ,prevăzând în mod expres că ,, dolul nu se presupune,, .

Validitatea dublei reprezentări reiese, în mod nemijlocit din dispozițiile art. 67 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 361/1995 ( aprobat prin Ordinul nr. 710/1996 al Ministerului Justiției), care spune asa: ,,în cazul în care se autentifică procuri pentru încheierea unor acte de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul sau soțul acestuia are el însuși calitatea de mandatar al vânzătorului, notarul public va pretinde părților să încheie în cuprinsul procurii toate clauzele contractului, inclusiv prețul,,.

7. Efectele contractului de mandat

Generalități: Contractul de mandat, valabil încheiat, produce efecte între părțile contractante, pe de o parte, iar pe de altă parte, după încheierea actelor juridce care formeză obiectul mandatului, și față de terții societății.

Efectele între mandant și mandatar

1.Obligațiile mandatarului sunt:

a) de a îndeplini mandatul,

b) de a da socoteala,

c) de a răspunde pentru faptele persoanei pe care a substituit-o în îndeplinirea mandatului.

Obligația de a îndeplini mandatul.Aceasta obligație a mandatarului de a îndeplini mandatul acceptat de el este prevăzută sub sancțiunea daunelor-interese de art. 1539 alin. 1 Cciv.

Mandatarul raspunde nu numai pentru dol, cât și pentru cupla comisă în executarea mandatului. După cum s-a precizat în doctrină, culpa la care face referire textul de lege menționat se apreciază după criteriile art. 1080 alin. 1 Cciv. în executarea obligațiilor în general, după cel al diligenței unui bun proprietar, care răspunde pentru culpa levis in abstracto.

În cazul în care mandatul este gratuit, răspunderea mandatarului se apreciază după criterii mai puțin riguroase, deci după criteriul culpei levis in concreto.

Răspunderea mandatarului are la bază criteriul culpei, rezultă că el nu va răspunde pentru neexecutare în cazul în care aceasta se datorează culpei mandantului sau intervenirii unui caz de forță majoră.

La pierirea fortuită a unui lucru încredințat, mandatarul nu răspunde, chiar dacă se dovedește că l-ar fi putut salva sacrificând un bun al său, dispozițiile art. 1566 Cciv. aplicate contractului de comodat, care constrâng comodatarului să facă acest lucru nefiind aplicabile în materie de mandat.

Contracul de mandat încetează prin moartea mandantului, potrivit art. 1522 pct. 3 Cciv, cu toate acestea, art. 1539 alin. 2 silește mandatarul obligația de a termina afacerea începută, dacă din întârzierea executării ar putea rezulta cu un pericol.

Atunci când mai mulți mandatari sunt împuterniciți printr-un mandat unic, aceștia nu sunt ținuți în mod solidar la executarea mandatului, excluzând cazul în care acest lucru a fost anume prevăzut prin contract (art. 1543 Cciv. )

Obligațiile de a da socoteală

Atât timp cât mandatarul lucreză în numele și pentru mandant, art. 1541 Cciv. îl obligă pe acesta, ori de câte ori este nevoie, să dea socoteală mandantului în ceea ce privește actele îndeplinite de el în puterea mandatului și de a-i da tot ceea ce a primit în calitatea lui de reprezentant, chiar si atunci când ceea ce a primit i-ar fi revenit celui reprezentat.

Sumele de bani încasate de mandatar pentru mandant în baza mandatului sunt purtătoare de dobânzi, în principiu, de la data la care sunt cerute de mandatar, iar în cazul în care au fost întrebuințate de mandatar în interes propriu, chiar de la data acelei întrebuințări, fără punere în întârziere, potrivit art. 1544 Cciv.

Atunci când se vorbește despre momentul nașterii dreptului material la acțiune al mandantului împotriva mandatarului pentru înapoierea bunurilor primite de acesta în temeiul mandatului. Acesta este momentul de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive. Practica juridică si doctrina au ajuns la concluzia ca acesta diferă în funcție de împrejurări.

Deci, în cazul în care este vorba de restituirea unor sume de bani rezultate din vânzarea unor bunuri ale mandantului, dreptul material la acțiune ia naștere de la data încetării mandatului prin executare(art. 7 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă), de vreme ce, în cazul restituirii sumelor încasate de mandatar în temeiul unei clauze de împuternicire inserate într-un libret CEC, dreptul material la acțiune al mandantului, ia naștere din momentul în care a luat la cunoștință sau trebuia să ia la cunoștință faptul ridicării sumei și nedepunerii socotelilor de către mandatar(art. 7 alin. 1 și art 8 și alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).

Obligația de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului

Având în vedere ca mandatul este un intuitu personae, mandatarul este nevoit să îndeplinească personal obligațiile pe care și le-a asumat. Dreptul de a îngădui mandatarului să-și substituie o altă persoană în executarea mandatului, îi revine mandantului.

Această îngăduință trebuie să fie expresă, nu prezumată.

Potrivit art. 1542 alin. 1 Cciv., mandatarul este ținut să răspundă pentru acela pe care l-a pus să-l substituie în executarea mandatului, așa cum răspunde de faptele proprii, în cazul în care facultatea de substituire nu i-a fost conferită de mandant, precum și în cazul în care, chiar dacă această facultate i-a fost conferită fără arătarea persoanei substituitului, el și-a ales o persoană notoriu incapabilă sau insolvabilă. Mandatarul nu răspunde însă de daunele cauzate prin delict de o terță persoană.

În toate cazurile de substituire, legea (art. 1542 alin. 2 Cciv) conferă mandantului dreptul de a acționa și direct împotriva substituitului.

Obligațiile mandantului

Mandantul are următoarele obligații:

a) aceea de a dezdăuna pe mandatar de cheltuielile făcute în executarea mandatului,

b) de a-i plăti mandatarului remunerația cuvenită în cazul în care mandatul este oneros.

În materie de mandat, art. 1551 Cciv. prevede, prin excepție de la dreptul comun, că în cazul în care mai multe persoane au numit un singur mandatar, acestea sunt răspunzătoare în mod solidar pentru efectele mandatului, iar nu conjunct.

Obligațiile de a dezdăuna pe mandatar de cheltuielile făcute

Mandantul este ținut să dezdăuneze pe mandatar pentru cheltuielile făcute de acesta în legătura cu executarea mandatului (art. 1547 Cciv).

Atunci când condiția este ca mandatarului sa nu i se poată imputa nici un fel de culpă, mandantul nu se poate sustrage de la plata acestor sume, chiar dacă operațiunile desfășurate în baza mandatului nu au adus rezultatul așteptat, aceste sume neputând fi nici reduse de mandant sub cuvânt că ar fi putut fi mai mici (art. 1548 Cciv).

Sumele avansate de mandatar în contul executării mandatului sunt purtătoare de dobânzi fără punere în întârziere chiar din momentul avansării lor (art. 1550 Cciv).

Mandantul are datoria să dezdăuneze pe mandatar pentru pierderile suferite cu ocazia executării mandatului, cu condiția să nu i se poată imputa nici o culpă în producerea acestora, potrivit art. 1549 Cciv.

Obligațiile de plată a remunerației

Atunci când vorbim despre mandatul oneros, mandantul este obligat să plătescă mandatarului onorariul pe care i l-a promis (art. 1547 Cciv).

Atât timp cât mandatul oneros este un contract sinalagmatic, obligația de plată a onorariul convenit este legată de îndeplinirea obligațiilor corelative asumate de mandatar. Obligațiile mandatarului fiind însă de mijloace, și nu de rezultat, neajungerea la rezultatul scontat fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă nu îndreptățește pe mandant să refuze plata onorariul, acest lucru putându-se întâmpla numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligațiilor de către mandatar.

Doctrina admite că mandatarul este în drept să invoce un drept de retenție asupra lucrurilor primite pentru mandant în temeiul contractului de mandat, până ce acesta îi achită sumele cuvenite cu titlu de dezdăunare sau de onorariu (debitum cum re junctum).

Efectele față de terți

Raporturile dintre mandant si terți

Actele juridice încheiate de mandatar în numele și pe seama mandantului produc efecte direct în persoana acestuia.

După cum s-a spus, deși ,,în fapt terțul tratează cu mandatarul, în drept contractează cu mandantul,,. Deci, luând ca exemplu că mandatarul încheie un act de vânzare-cumpărare a unui lucru al mandantului, dreptul de proprietate cu privire la acel bun iese din patrimoniul mandantului, intrând în patrimoniul terțului cumpărător ca și când actul ar fi fost încheiat direct cu mandantul proprietar. Tot aici, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele și pe seama unui mandant face ca acesta din urmă să devină asociat, cu toate drepturile și obligațiile care decurg din această calitate, ca și când actul ar fi fost încheiat de el însuși.

Ce trebuia să reținem este că mandantul suportă efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura în care acesta a acționat în limita puterilor ce i-au fost conferite ( art. 1546 alin. 1 Cciv.). Pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferite de mandat, acesta nu este ținut în nici un fel, excluzând cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective (art. 1546 alin. 2 Cciv.). Ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato equiparatur) și face ca actele încheiate inițial cu depășirea limitelor puterilor încredințate să se înscrie în aceste limite cu efect retroactiv. În cazul în care mandantul nu ratifică actele excesive ale mandatarului, acesta din urmă rămâne să suporte consecințele lor, afară de cele pe care le-ar putea pune pe seama mandantului pe temeiuri extracontractuale, cum este cel al gestiunii de afaceri sau al îmbogățirii fără justă cauză.

Întrucât, în principiu, mandantul nu este ținut de actele juridice încheiate de mandatar cu depășirea limitelor puterilor încredințate, cu atât mai puțin poate fi ținut să răspundă pentru faptele delictuale ale mandatarului, acestea neputându-se înscrie în limita puterilor încredințate de mandant, în mod normal.

Raporturile dintre mandatar si terți

Din cauză că în executarea mandatului mandatarul lucrează nu pentru sine ci în numele și pe seama mandantului, este de principiu că între mandatar și terți cu care contractează nu se leagă nici un raport juridic direct. Pentru acest motiv, cu toate că mandatarul a depășit în executarea mandatului limitele acestuia, el nu este ținut să răspundă față de terțul cu care a contractat dacă acesta a putut lua cunoștintă de puterile sale (art. 1545 Cciv), într-o asemenea situație presupunâdu-se că și-a asumat riscurile, per a contrario, rezultă că dacă terțul nu a putut lua cunoștință de limitele puterilor mandatarului, acesta din urmă va fi ținut răspunzător față de cel dintâi.

Încetarea mandatului

Cazuri de încetare: Mandatului îi sunt aplicabile cazurile comune de stingere a obligațiilor contractuale, dat fiind faptul ca este un contract ca oricare altul.

Cazurile sunt:

1) executarea,

2) expirarea termenului,

3) realizarea condiției rezolutorii, etc.

Pe lângă aceste cazuri, îi mai sunt aplicabile și câteva cazuri speciale de încetare , care se întemeiază pe caracterul intuitu personae al mandatului. Genul acesta de cazuri de încetare, potrivit art. 1552 Cciv. sunt următoarele:

a) revocarea,

b) renunțarea mandatarului,

c) moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți.

Revocarea mandatului

Art. 1553 Cciv, instituie principiul potrivit căruia mandantul poate revoca mandatul oricând dorește. Explicația ar fi, pe de o parte, prin faptul că mandatul se presupune a fi dat în interesul mandantului, acesta fiind singurul în măsură să aprecieze dacă interesele sale sunt apărate în mod corespunzător sau nu, iar pe de altă parte prin caracterul intuitu personae al contractului, de unde reiese că în caz de pierdere a încrederii sale, mandantul trebuie să aibă libertatea de a-l schimba pe mandatar.

Capacitatea mandantului de a-l revoca pe mandatar este recunoscută în cazul mandatului gratuit, cât și în cazul mandatului oneros, însă, în cazul mandatului oneros, mandatarul poate obține o despăgubire dacă demonstrează că revocarea a fost intempestivă sau abuzivă.

Revocarea mandatului se poate face atât expres cât si tacit, legea neimpunând o formă anume pentru aceasta. Potrivit art. 1555 Cciv., numirea unui nou mandatar pentru aceeași afacere echivalează implicit cu o revocare a celui dintâi, urmând să-și producă efectele de la data la care este notificată acestuia. Bineînțeles că nimic nu se opune ca mandantul să se folosească de doi sau mai mulți mandatari numiți succesiv pentru una și aceeași afacere, dar într-un astfel de caz, menținerea mandatului inițial trebuie să rezulte expres, altfel aplicându-se dispozițiile art. 1555 Cciv.

Renunțarea mandatarului

Oricare ar fi tipul mandatului, gratuit sau oneros, legea art. 1556 alin. 1 ingăduie mandatarului să renunțe la mandat, notificând mandantului acest lucru.

Dacă din renunțare rezultă pentru mandant o pagubă, mandatarul este obligat să o repare.

Moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți

Art. 1552 pct. 3 Cciv prevede că mandatul încetează prin moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul mandantului sau mandatarului.

În caz de moartea a mandantului, legea art. 1559 Cciv obligă pe rudele acestuia să-l înștiințeze pe mandatar de acest lucru și să se ingrijească de interesele lui, în raport cu împrejurările, până ca acesta va fi în măsură să le preia direct sau printr-un alt mandatar.

În cazul în care, mandantul este cel care încetează din viață, mandatarul este obligat să finalizeze afacerile începute anterior în numele mandantului, dacă din întârziere ar putea rezulta un pericol art. 1539 alin. 2 Cciv.

În ceea ce privește interdicția, insolvabilitatea sau falimentul, acestea intră în categoria împrejurărilor care provoacă incapacități, ori, după cum s-a remarcat, normele care se referă la acestea sunt incompatibile cu desfășurarea mandatului.

Excepție: Excepția dispozițiilor art. 1552 pct. 3 Cciv, art. 71 C.pr.Civ statuează că mandatul judiciar nu încetează prin moartea și nici prin intervenirea incapacității mandantului, dăinuind până la retragerea lui de către moștenitori ori de către reprezentantul legal al incapabilului.

Efectele încetării mandatului

Mandatarul nu îl mai poate reprezenta în mod valabil pe mandant, din momentul încetării mandatului.

Tot aici, indiferent de cauza care provoacă încetarea mandatului, mandatarul este obligat să restituie înscrisul prin care a fost împuternicit, precum și orice alte acte primite de la el în baza mandatului art. 1543 Cciv.

Există și cazul în care mandatarul să nu ia cunoștință deîndată despre survenirea unei cauze de încetare a mandatului său și, într-o asemenea situație să acționeze în continuare ca reprezentant al mandantului. În asemenea cazuri, se pune problema soartei juridice a actelor încheiate de mandatar. Codul Civil art. 1557 și 1558 soluționează problema în sensul că actele juridice în discuție sunt valabile în măsura în care terțul contractant a fost de bună-credință la data încheierii lor, adică nu a cunoscut nici el cauza de încetare a mandatului.

Concluzionând, în cazul contractului de mandat, mandantul primeste imputernicirea de a contracta in numele său propriu, dar în interesul mandantului, care nu dorește ca terții să cunoască participarea sa la încheierea actului juridic respectiv.

Contractul de mandat naște urmatoarele:

1.raporturi juridice între mandant si mandatar, cărora le sunt aplicabile principiile si regulile de la mandatul cu reprezentare,

2.raporturi juridice între mandatar si terți, în cadrul cărora mandatarul apare ca fiind adevaratul contractant, el însuși devenind creditor sau debitor al celor cu care contractează.

Între mandant si terți nu se realizează raporturi juridice, mandantul poate folosi împotriva terților, ca și aceștia împotriva lui, doar acțiunea indirectă.

Contractul de mandat poate fi încheiat in formă verbală, scrisă, autentică, ori sub semnatură privată.Acest document conține clauze mai pemisive decât cele din contractul individual de munca, dar prezintă unele dezavantaje pentru părțile care îl semnează.

Contractul de mandat este reglemenat de Codul Civil si reprezintă contractul prin care mandatarul se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celelilalte părți, numită mandant.

Acest tip de contract se poate încheia verbal, în formă scrisă, autentică , ori sub semnatură privată. Acceptarea mandatului poate sa reiasă și din executarea sa de către mandatar, iar mandatul poate fi cu titlu gratuit sau remunerat.

Legislatia de dreptul muncii nu permite încheierea unui contract de mandat, pentru evitarea încheierii unui contract individual de muncă.

Un studiu de caz realizat de către avocații Ana Maria Plăcintescu si Ileana Lucian, spune asa ,, un exemplu clasic de contract de mandat permis insă de lege este cel încheiat de societățile comerciale cu administratorii sau cu directorii cu atribuții delegate. Legea 31/1990 privind societățile comerciale prevede expres în cazul societăților pe acțiuni, ca pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract individual de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații societații, contractul individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului,,.

Durata contractului de mandat

Conform Codului Civil, contractul de mandat va înceta dupa 3 ani de la încheierea lui, în cazul în care părțile nu au precizat o durată prin acesta.

Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în ceea ce privește mandatul administraților și directorilor cu atribuții delegate, durata mandatului acestora diferă în funcție de tipul de societate comercială.

Deci, în cazul societăților pe acțiuni, durata mandatului administratorilor, al directorilor este stabilită prin actul consultativ, ea putând depăși 4 ani. În cazul societaților pe acțiuni, durata mandatului primilor administratori nu poate depăși 2 ani.

În cazul societăților cu răspundere limitată, durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv si poate fi limitată sau nelimitată în timp.

Contractul de mandat încetează prin revocarea sa de către mandant, renunțarea mandatarului sau moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

,,Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar daca a fost declarat irevocabil.De asemenea, împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial,,.-Ana Maria Plăcintescu și Ileana Lucian.

Mandatarul, poate renunța oricând la mandat, notificând mandantului renunțarea sa.

,,Mandatarul este obligat sa îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuși o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului. În cazul sociatăților pe acțiuni, în cazul în care societatea decide să pornească o acțiune în răspundere împotriva administratorilor și/sau directorilor, mandatul acestora încetează de drept din momentul adoptării acestei hotarâri,,, au adăugat avocații.

Contribuții sociale plătite statului pentru contractele de mandat

Munca prestată in baza contractului de mandat constituie vechime in munca și stagiu de cotizare la sistemul de asigurări sociale.

Legea 31/1990 privind societățile comerciale stabilește în privința mandatului directorilor faptul că remunerația obținută în temeiul contractului de mandat este asimilată, din punct de vedere fiscal, veniturilor din salarii și se impozitează potrivit legislației în materie. Deci, din indemnizația directorilor cu contract de mandat se rețin urmatoarele contribuții pentru asigurări sociale :

Contribuții individuale

1. contribuția la sistemul public de pensii CAS: 10,5%

2. contribuția la sistemul public de sănătate CASS: 5,5%

3. contributia la bugetul asigurărilor pentru șomaj : 0,5%

Contribuții datorate de societate

1. contribuții la sistemul public de pensii CAS: 15,8%

2. Contribuția la sistemul public de sănătate CASS: 5,2%

3. contrubuția la bugetul asigurărilor pentru șomaj: 0,5%

4. contribuția pentru concedii și indemnizații (concedii medicale): 0,85%

5. contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, diferențiată în funcție de clasa de risc, între: 0,15% și 0,85%

Directorul/administratorul datorează și impozit pe venit de 16%.

Capitolul II

Contractul de comision

2.1 Caractere juridice

Adesea, în practică se întâlnesc situații în care o persoană prestează servicii altei persoane în temeiul unei împuterniciri primite de la cea din urmă, însă făcând o deosebire de serviciile prestate în baza contractului de mandat, aici, în raporturile cu terții, comisionarul contractează în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al altuia, deci, putem spune că există împuternicire, ceea ce de altfel avem și în cazul contractului de mandat, cu deosebirea că nu există reprezentare, fapt ce condiționează diferența dintre raporturile juridice de mandat și raporturile juridice ce carcaterizează situația menționată.

Tinând cont de faptul că reprezentarea nu depinde nemijlocit de esența mandatului, în asemenea situații, atât doctrina cât și practica admit existența mandatului fără reprezentare, întâlnit și sub denumirea de contract de comision sau contract de interpunere de persoane (împrumut de nume). Mandatul apare ca un procedeu tehnic și riguros, după cum se menționază în doctrină, el presupune cunoașterea de către terți a persoanei mandantului, precum și limitele împuternicirii date de acesta mandatarului. Mai avantajos pentru terți în acest tip de relații este contractul de comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu o reprezentare indirectă. Mai mult decât atât, adesea, participanții circuitului civil sau comercial din diverse motive nu doresc să figureze ca parte în raporturile juridice încheiate pe contul lor. Participanții circuitului civil sau comercial au această posibilitate legală prin contractul de comision ( mandant fără reprezentare), acesta fiind o simulație sancționată, adică simulație ce se desfășoară în limitele legii.

În sine, după cum remarcă doctrina, mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit, el poate avea drept scop ori ascunderea de către mandant a indentității sale în operațiunea pe care mandatul fără reprezentare o face pentru el, fie evitarea unei prohibiții care nu îi îngăduie personal un anumit act. Trebuie să se țină cont, însă că mandatul fără reprezenatre nu poate fi întrebuințat în scopuri ilicite, pentru încălcarea unor dispoziții legale imperative.

Condițiile de validitate ale contractului de comision sunt aceleași ca pentru toate contractele civile.

Contractul de comision se referă la categoria contractelor de prestare a serviciilor nemateriale de intermediere, fiind preponderent utilizat în sfera raporturilor comerciale. De obicei, în vederea executării contractului de comision se încheie contracte de vânzare-cumpărare, al căror obiect material include un spectru foarte variat de bunuri. Astfel, contractul de comision este frecvent utilizat în vederea comercializării producției agricole, tehnicii de calcul, aparatelor electrocasnice, etc. În temeiul contractelor de comision activează și magazinele de consignație prin care cetățenii pot înstrăina bunurile deja folosite sau față de care și-au pierdut interesul de consumator. La încheierea contractelor de comision, deseori recurg producătorii exportatori. Atrenarea intermediarilor profesioniști în procesul de comercializare a producției îi scutește pe producătorii exportatori de un șir de probleme ce țin de căutarea pieței de desfacere a producției, cucerirea acestei piețe, căutarea potențialilor parteneri contractuali, negocierea clauzelor contractuale, etc., oferindu-le posibilitatea utilizării raționale a capitalulilor în vederea îmbunătățirii bazei tehnico-materiale, ridicării calității producției și sporirii volumului acesteia.

Intermediarii comisionari activează pe piață în nume propriu, dar pe contul comitentului. Activitatea intermediarului comisionar ,, în nume propriu,, are drept efect transformarea acestuia în parte contractantă în acordurile încheiate de el cu toate consecințele respective( obligații, drepturi, răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, executarea tardivă sau necorespunzătoare). Activitatea ,, pe contul comitentului,, presupune faptul că persoana comitentului obține beneficii și avantaje în urma realizării actelor juridice încheiate de către intermediarul comisionar cu terții în nume propriu.

Potrivit art. 1061 alin. 1 Cciv, prin contractul de comision, o parte numită comisionar se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul celeilalte părți, numită comitent, iar aceasta să plătească o remunerație și anume, un comision. În afara de reglementările prevăzute de Codul Civil, o varietate frecvent utilizată a contractului de comision, dar care se individualizează prin obiect, subiecți și conținut specific-contractul de consignație, se reglementează și acte normative speciale.

Contractul de consignație (acordul consignațional) se încheie între subiectul activității comerciale care primește mărfurile la consignație (comisionarul) și persoana fizică sau juridică care le predă la consignație (comitentul), potrivit căruia comisionarul se obligă să efectueze din însărcinarea comitentului una sau mai multe tranzacții comerciale în numele său, în scopul vânzării lor cu amănuntul pentru o anumită recompensă (comision), pct. 1 Regulile comerțului de consignație.

Din definiția legală a contractului de comision, reiese că acesta este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul acord de voință, sinalagmatic, din care iau naștere obligații reciproce pentru părțile contractante, un titlu oneros, deoarece ambii contractanți urmăresc scopul obținerii unui contra-echivalent în schimbul prestației la care se obligă.

Avănd în vedere că comisionul, asemenea mandatului, se referă la categoria contractelor de prestare a serviciilor de intermediere, remarcăm faptul că contractul de comision se aseamănă în multe privințe cu contractul de mandat. Deci, una din asemănările acestor două contracte rezidă în obiectul lor comun-acordarea de către mandatar sau comisionar a serviciilor ce se raportează la încheierea de acte juridice nu pe contul său, ci pe contul altei persoane care împuternicește-comitent sau mandant, depinde de caz. Mai mult sau mai puțin sunt asemănătoare efectelor acestor contracte și drepturile și obligațiile comisionarului în contractul de comision cu cele ale mandantului în contractul de mandat. În sprijunul acestei teorii, art. 1061, alin. 3 CCiv, precizează că între comitent și comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandatar si mandant, cu deosebirile stabilite de normele speciale privind contractul de comision.

Aceste deosebiri dintre contracte sunt condiționate preponderent de faptul că reprezentarea, chiar dacă nu este de esența mandatului, totuși determină natura juridică a acestuia, pe când comisionarul nu condiționează în nici un caz reprezenatarea, fapt ce de altfel, condiționează drepturi si obligații diferite ale comisionarului raportate la cele ale mandatarului în raporturile cu terții. Comisionarul participă ca subiect de sine stătător la raporturile civile sau comerciale, iar necesitatea procurii în vederea încheierii de acte juridice este pur și simplu inutilă.

La rândul său, mandatarul, când vine vorba de raporturile cu terții, apare în calitate de reprezentant al mandantului, încheind acte juridice în numele și pe contul mandantului.

Odată cu încheierea acestor acte în nume propriu, dar pe contul comitentului, comisionarul activează ca un mandatar fără drept de reprezentare, efectele acestor acte juridice acționând nemijlocit asupra lui, și nu asupra comitentului. Potrivit art. 1061, alin. 2 CCiv, actul juridic încheiat de comisionar cu un terț dă naștere unor drepturi și obligații numai pentru persoana comisionarului, chiar și atunci când comitentul este numit sau a participat la executarea actului juridic. Rezultă de aici că comitentul nu poate înainta pretenții terților cu care a încheiat acte juridice, precum nici terții nu au acest drept față de comitent.

Dacă prin încheierea contractului de mandat se urmărește scopul de reprezentare la încheierea de acte juridice cât și executarea nemijlocită a acestor acte, atunci la contractul de comision, părțile apelează exclusiv în vederea executării actelor juridice pe care le încheie comisionarul cu terții în nume propriu, dar pe contul comitentului.

Potrivit regulii generale, o particularitate a contractului de comision care nu se raportează la principiile teoriei generale a obligațiilor este faptul că persoana comisionarului nu este responsabilă în fața comitentului pentru neexecutarea actelor juridice de către terțele persoane cu care a contractat. În acest sens, art. 1067, alin. 2 Cciv menționează că persoana comisionarului nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor de către terț cu excepția cazului când a garantat în fața comitentului executarea obligațiilor de către terț. Această particularitate a comisionarului este îndreptățită, deoarece comisionarul încheie acte juridice cu terții în nume propriu, dar pe contul comitentului, riscul neexecutării obligațiilor de către terți fiind suportat de către comitent.

În esență, contractul de mandat este un contract intuitu personae, făcând parte din contractele care se încheie în considerarea calităților mandatarului, iar raporturile juridice apărute în baza contractului de mandat sunt de obicei raporturi fiduciare, ceea ce nu putem spune despre raporturile apărute în baza contractului de comision.

Acestea, având în esență o natură comercială, se caracterizează prin existența elementului speculativ, specific raporturilor juridice comerciale, fiind incompatibile cu conceptul caracterului fiduciar. Din aceste motive, spre deosebire de mandatar, care potrivit regulii generale poate denunța mandatul oricând cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 1050, alin. 3 Cciv, comisionarul nu poate rezilia contractul de comision în mod unilateral decât în următoarele cazuri:

a. inexistența posibilității de a executa obligația asumată de către comisionar,

b. comitentul nu execută obligațiile asumate prin contract,

c. posibilitatea rezilierii unilaterale de către comisionar este prevăzută în contract (art. 1073 Cciv)

Elementele contractului de comision

Părțile contractului de comision sunt comitentul și comisionarul. Pot apărea, în calitate de parte contractantă, atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. Comitent în contractul de comision poate fi orice persoană care solicită servicii în ceea ce privește încheierea de acte juridice pe contul său, însă nu în numele său. Comitentul trebuie să dispună de capacitatea juridică necesară pentru a încheia el însuși actele juridice pe care, în baza contractului de comision, urmează să le încheie comisionarul cu terțele persoane. Pe de altă parte, în baza contractului de comision, parte în raporturile cu terții apare nu comitentul, ci comisionarul, însă aceste acte se încheie pe contul comitentului. La rândul său, comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, deoarece actele juridice pe care acesta le încheie cu terții, se încheie în nume propriu, comisionarul prezentându-se drept subiect al raporturilor juridice precedate de actele juridice încheiate în baza contractului de comision.

Chiar dacă Codul Civil nu prevede expres faptul că încheierea de acte juridice de către comisionar ține de activitatea de înteprinzător, practica arată că în majoritatea cazurilor comisionarul înfăptuiește anume activitate de înteprinzător. Ca excepție, se prezintă actele juridice sporadnice încheiate între persoanele fizice cu privire la vânzarea-cumpărarea bunurilor pentru consum care au fost în utilizare sau față de care și- au pierdut interesul de consumator.

Actele juridice încheiate de către comisionar în vederea activității sale de înteprinzător includ prevederile respective în statutul acestuia sau autorizațiile necesare, acestea fiind eliberate de către organele competente ale statului, cum avem licențele sau petențele de înteprinzător. Mai mult decât atât, în ceea ce privește varietatea contractului de comision cum este contractul de consignație, potrivit pct. 1 cap. 1 al Regulilor comerțului de consignație, acesta se încheie între subiectul activității comerciale care primește mărfurile la consignație și persoana fizică sau juridică care le predă la consignație. Astfel, în calitatea de comisionar, de cele mai multe ori, poate apărea persoana fizică sau juridică ce practică activitatea de înteprinzător.

Condițiile generale impuse de legislator obiectului actului juridic sunt următoarele:

1. să fie licit,

2. să se afle în circuitul civil și să fie determinat sau determinabil cel puțin în specia sa (art. 206, alin. 2 Cciv).

Precizări în ceea ce privește obiectul contractului de comision:

Obiectul contractului de comision este prestarea de către comisionar a serviciilor în vederea încheierii de acte juridice în nume propriu, dar pe contul comitentului. Categoriile actelor juridice care pot fi încheiate de către comisionar în baza contractului de comision nu sunt specificate in Codul Civil. Deci, se impune concluzia că obiectul contractului de comision îl pot forma serviciile de intermediere oferite de comisionar în vederea încheierii diferitelor acte juridice, excluzându-le pe acelea care pot fi încheiate numai personal, potrivit legii.

În practică se demonstrează că, de regulă, aceste servicii de intermediere se reduc la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

2.2 Obiect, capacitate, consimțământ

Obiectul acestui contract nu se reduce la procedura de încheiere a actului juridic, cu toate că în baza contractului de comision, comisionarul se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul comitentului, ci acesta presupune atât activitatea comisionarului în vederea încheierii actelor juridice cu terții, cât și executarea obligațiilor și exercitarea drepturilor ce rezultă din aceste acte. Astfel, obiectul contractului de comision suportă impactul obiectului contractului pe care se obligă să-l încheie comisionarul cu terța persoană.

În ceea ce privește forma contractului de comision, legea nu stabilește anumite condiții speciale, acesta fiind reglementată de normele generale privind forma actului juridic. Contractul de comision având un caracter consensual se încheie prin simplul acord de voință al părților contractante. De menționat este faptul că, în funcție de complexitatea actului juridic pe care se obligă să-l încheie comisionarul în baza contractului de comision, alegerea formei contractului de către părți se prezintă ca o problemă principală în ceea ce privește crearea unui mecanism eficient de executare a contractului.

Varietatea contractului de comision-contractul de consignație-, potrivit pct. 1, cap. 1 al Regulilor comerțului de consignație, se întocmește în două exemplare, dintre care primul se înmânează comitentului, iar al doilea rămâne la comisionar. Contractul de consignație se încheie în scris.

Legislația în vigoare nu obligă părțile contractante la stipularea obligatorie a termenului în contractul de comision. Determinarea termenului contractului este o prerogativă a părților și diferă în funcție de termenul necesar comisionarului în vederea încheierii și executării actului juridic încheiat cu terța persoană.

Cu toate acestea, clauzele cu privire la termene își ocupă locul bine meritat printre clauzele contractuale, deoarece permit organizarea eficientă a procesului de executarea a obligațiilor contractuale asumate de către comisionar în baza contractului de comision.

Prețul contractului de comision este remunerația pe care se obligă s-o plătească comisionarul comitentului în schimbul serviciilor de intermediere oferite de către primul, servicii ce presupun încheierea de acte juridice cu terțele persoane pe contul comitentului.

Comisionul se stabilește prin acordul părților.

Capacitatea părților

Capacitatea contractului de comision este cea specifică părților din contractul de mandat comercial. Așadar, este necesară comitentului capacitatea de a încheia el însuși actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terțul, deoarece actele juridice se încheie de către comisionar pe seama comitentului.

Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru că el încheie actele juridice proprio nomine.

Tot comisionarului îi revine să încheie actele juridice, respectiv să presteze serviciile cu titlu profesional, adică cu caracter de continuitate, organizat sub forma unei înteprinderi în sensul prevederilor art. 3 din Noul Cod Civil.

Rezultă de aici că poate activa în calitate de comisionar atât persoana fizică cât și persoana juridică.

Consimțământul părților

Exceptând situațiile exprese prevăzute de lege, contractul se încheie în formă scrisă autentică sau sub semnătură privată, doar din considerente ce țin de proba comisionului, de cele mai multe ori, împuternicirea conferită de către comitent comisionarului ia forma scrisă și se regăsește în contractul de comision. Manifestarea expresă a voinței comitentului este esențială cu privire la împuternicirea comisionarului de a încheia acte juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului.

Concluzionând putem spune că mandatul implică puterea de reprezentare, adică actele juridice să fie încheiate în numele și pe seama mandantului. Mandatul fără reprezentare este o excepție și deci trebuie să rezulte din manifestarea expresă a voinței comitentului.

2.3 Efectele contractului de comision

Contractul de comision fiind un contract sinalagmatic presupune că părțile contractante se obligă reciproc, astfel încât obligația fiecăruia ține să fie corelativă obligației celeilalte-art. 704, alin. 1 Cciv.

În baza contractului de comision apar două categorii de raporturi juridice, ca și în cazul contractului de mandat. Una din categorii o formează raporturile juridice dintre comitent și comisionar (raporturi ce caracterizează partea interioară a comisionului, stabilite direct între părtile contractului de comision).

Faptul că persoana comisionarului se obligă să încheie acte juridice pe contul comitentului determină asemănarea drepturilor și obligațiilor părților contractului de comision cu drepturile și obligațiile mandantului și mandatarului, născute din contractul de mandat. În aceasta accepțiune, art. 1061, alin. 3 Cciv prevede că între comitent si comisionar există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și mandatar, cu diferențele stabilite de cap. XV Cciv. Trebuie menționat faptul că deosebirea principală a contractului de comision față de contractul de mandat constă în încheierea de către comisionar a actelor juridice în nume propriu, determină existența drepturilor și obligațiilor specifice părților contractului de comision, deosebite de cele caracteristice părților contractului de mandat.

Deci, în baza contractului de comision, comisionarul se obligă să execute mandatul încredințat de către comitent în sensul încheierii actelor juridice prevăzute de contract (art. 1061, alin. 1 Cciv). Respectiva obligație a comisionarului nu se reduce la încheierea de acte juridice, acesta fiind obligat să înteprindă toate măsurile necesare atât pentru încheierea de actului juridic cu terții, cât și pentru realizarea acestui act ( de exemplu, comisionarul-vânzător este obligat să găsească potențialul cumpărător, să încheie cu acesta contractul de vânzare-cumpărare, iar în vederea executării acestuia, să remită marfa și să încaseze prețul).

Însoțită de obligațiile respectării indicațiilor comitentului și executării în condiții cât mai benefice pentru comitent a actului juridic este obligația comisionarului de a încheia actul juridic asupra căruia s-a convenit prin contractul de comision. Avem, potrivit prevederilor alin. 1, art. 1062 Cciv, comitentul dă comisionarului indicații, acesta din urma având obligația de a le respecta și de a executa sarcinile pe care și le-a asumat în condiții cât mai avantajoase pentru comitent, îndeplinirea obligației de respectare a indicațiilor primite de la comitent trebuie apreciată în funcție de caracterul indicațiilor, care sunt imperative, indicative sau facultative.

În cazul în care, indicațiile comitentului cu privire la încheierea si executarea actelor juridice lipsesc, comisionarul urmează să se conformeze în acest sens cerințelor circuitului civil sau comercial înaintate față de asemenea obligații. O mențiune esențială ține seama de faptul că persoana comisionarului să nu contracteze în detrimentul intereselor comitentului.

Comisionarul, în procesul executării obligațiilor contractuale, are dreptul să se abată de la indicațiile comitentului, potrivit prevederilor Codului Civil. Astfel, potrivit art. 1064, alin. 1 Cciv, comisionarul este îndreptățit să se abată de la indicațiile comitentului dacă o cer interesele comitentului sau dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului sau nu a primit răspunsul în timp favorabil.

Abaterile sancționate de la indicațiile comitentului la care poate recurge comisionarul sunt admise decât în privința unor clauze ale contractului ce urmează a fi încheiat cu terța persoană și nu se pot referi la esența acestuia. În situația în care abaterile îndreptățite s-ar putea face în privința clauzelor esențiale ale contractului, schimbând totodată esența acestuia, existența contractului de comision ar fi lipsită de orice sens, deoarece în așa caz, de exemplu, comisionarul împuternicit să încheie un contract de vânzare-cumpărare în ordine de abatere de la indicațiile comitentului ar putea încheia un contract de schimb, locațiune ș.a.

Anumite efecte în privința actelor încheiate atât cu abatere nesancționată de la indicațiile comitentului, cât și cu abatere sancționată sunt stabilite de Codul Civil. Deci, potrivit art. 1064, alin. 2 Cciv, în cazul în care a vândut bunurile la preț mai mic decât cel indicat de comitent, comisionarul trebuie să acopere diferența, dacă nu demonstrează că nu a putut vinde bunul la prețul indicat și că prin vinderea la un preț mai mic a evitat un prejudiciu mai mare. Ca exemplu poate servi cazul încheierii în baza executării contractului de comision a unui contract de vânzare-cumpărare de produse alimentare ușor alterabile. Îndreptățit și eliberat de obligația de a acoperi diferența de preț în cazul vânzării produselor alimentare la un preț mai mic decât cel stabilit in contractul de comision este comisionarul, dacă dovedește că nu a putut vinde bunurile la acest preț într-o perioada stabilită, iar comercializarea lor intempestivă presupunea un prejudiciu mai mare decât cel pe care l-a suportat comitentul.

Un remediu juridic este stabilit de Codul Civil pentru comitent și în cazul în care comisionarul, prin abatere de la indicațiile comitentului, cumpără un bun la preț mai mare decât cel care a fost stabilit în contractul de comision.

După cum prevede art. 1064, alin. 3 Cciv, în cazul în care comisionarul cumpără un bun la un preț mai mare decât cel indicat, comitentul trebuie să declare că renunță la actul juridic încheiat de comisionar imediat ce este înștiințat despre încheierea actului juridic, în caz contrar, se consideră că a acceptat condițiile cumpărării. Astfel, odată fiind informat de către comisionar despre cumpărarea bunului la un preț mai mare decât cel stabilit prin contractul de comision, comitentul are dreptul să renunțe la acest act juridic. Renunțarea comitentului la actul juridic încheiat de comisionar trebuie declarată de către acesta imediat, din momentul de când a fost pus în cunoștință de cauză. Tăcerea comitentului după înștiințare reprezintă acceptarea condițiilor actului juridic astfel încheiat, iar declararea intempestivă a renunțării îl face pe comitent să decadă din dreptul de a renunța la acest act.

Constatăm că atât în cazul vânzării bunurilor la un preț mai mic decât cel inidicat de comitent, cât și în cazul cumpărării bunurilor la un preț mai mare decât cel la care s-a convenit prin contractul de comision, Codul Civil reproduce efectele similare celor prevăzute de Codul Civil din anul 1964, cu excepția unei noi reguli ce se află în art. 1064, alin. 4 CCiv, potrivit căruia, dacă comisionarul declară că acoperă diferența de preț, comitentul nu are dreptul să renunțe la actul juridic.

Dreptul de a încheia acte juridice în condiții mai avantajoase decât cele stabilite în contractul de comision îi aparține comisionarului, fiind în acest caz obligat să împartă beneficiile între el și comitent în mod egal. Potrivit art. 1062, alin. 2 Cciv, în cazul în care comisionarul încheie acte juridice în condiții mai avantajoase decât cele stipulate de comitent, beneficiile se împart egal între el și comitent, dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Comisionarul are obligația să asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent doar în cazurile în care faptul acesta este adăugat în contract sau rezultă din uzanțe. (art. 1068 Cciv)

Art. 1067, alin. 1 Cciv spune că persoana comisionarului trebuie să exercite toate obligațiile și drepturile care reies din actul juridic încheiat în numele său, dar pe contul comitentului. Regula aceasta se prezintă ca principiu de bază al activității comisionarului exercitate de către acesta în vederea executării contractului de comision. Nerespectarea obligațiilor rezultate din actul juridic încheiat între comisionar și terț, atrage după sine răspunderea purtată în mod evident de partea vinovată. Întrucât actul juridic dintre comisionar și terț se încheie pe contul comitentului, când vine vorba de răspunderea juridică pentru neexecutarea obligațiilor rezultate din acest act se impun anumite precizări. Astfel, terța persoană răspunde pentru neexecutarea obligațiilor sale față de comisionar și nu față de comitent, deoarece comisionarul, încheind actul juridic în nume propriu, devine subiect al raportului juridic obligațional rezultat din acest act.Tot aici, comisionarul răspunde față de terț pentru neexecutarea obligațiilor rezultate din actul juridic încheiat cu acesta.

Comisionarul trebuie să-l informeze imediat pe comitent și să adune probele necesare în cazul în care terțul a încălcat obligațiile. Comisionarul îi cesionează drepturile care rezultă din actul juridic încheiat pentru executarea contractului de comision, la cererea comitentului. (art. 1067, alin. 3 Cciv). Trebuie menționat că cedarea drepturilor comisionarului către comitent se efectuează în baza reglementărilor cu privire la cesiunea de creanță și preluarea datoriei (cap. III Cciv).

Conform art. 1067, alin. 2 Cciv, comisionarul nu răspunde pentru neexecutarea de către terț, cu excepția cazului în care a garantat în fața comitentului executarea obligațiilor de către terț, în schimbul garanției, comisionarul are dreptul la o remunerație specială, numită provizion. Avem ca excepție comisionarul când poate fi obligat să răspundă pentru nerespectarea obligațiilor asumate de către terț. Această excepție este posibilă doar în cazul în care contractul de comision este stipulată condiția del credere, care presupune garanția comisionarului în ceea ce privește executarea obligațiilor asumate de terț. Ca exemplu poate fi cazul asumării de către vânzător a riscului efectuării plății de către cumpărător atunci când cumpărătorul i-a fost vândută marfa în credit. Doctrina analizează garanția condiției del credere drept serviciu suplimentar prestat de către comisionar, pentru care comitentul plătește o remunerație specială-provizion. Este rațional a stabili în contract condiția del credere și provizionul în mod separat de remunerația de bază, deoarece aceasta reprezintă contraprestația comitentului pentru riscul sporit al comisionarului.

Asumându-și obligația de garant, adică acceptând condiția del credere, comisionarul va fi obligat personal față de comitent pentru neexecutarea obligațiilor terțului ca și cum neexecutarea ar fi avut loc din vina comisionarului.

În ceea ce privește asigurarea remunerației comisionarului prevăzută de contractul de comision, acesta are dreptul de retenție asupra bunurilor destinate comitentului. Astfel, potrivit art. 1066 din Codul Civil, după executarea obligațiilor sau după caz rezilierea contractului, comisionarul predă tot ceea ce a primit în baza contractului și prezintă o dare de seamă. Atunci când există obiecții în ceea ce privește darea de seamă, comitentul are obligația să-l informeze pe comisionar în termen de 15 zile de la primirea dării de seamă, dacă în contract nu este prevăzut un alt termen.

Comisionarul are dreptul de a rezilia contractul de comision numai în cazul prevăzut de contract, în cazul inexistenței posibilității de a executa obligația asumată sau în cazul în care comitentul nu execută obligațiile contractuale (art. 1073 Codul Civil). Remarcăm că, de obicei, comisionarul nu are dreptul la rezilierea contractului de comision în mod unilateral. Acest drept al comisionarului este raportat de legiuitor în primul rând la prevederile contractuale, ceea ce înseamnă că în mod unilateral, contractul poate fi reziliat de comisionar doar prin acordul prealabil al părților în acest sens. Această regulă generală poate fi însă modificată de către părțile contractante, fapt permis de caracterul dispozitiv al normei în cauză. La capitolul ,,Rezilierea contractului de către comisionar,, , pe lângă prevederile contractuale, există excepții de la regula inadmisibilității rezilierii contractului în mod unilateral de către comisionar constituie cazul neexecutării obligațiilor contractuale de către comitent și cazul inposibilității de executare a obligațiilor contractuale asumate de către comisionar.

După cum prevede Art. 1074, alin. 2 din Codul Civil, comisionarul are dreptul să predea bunurile comitentului în depozit pe contul acestuia ori să le vândă la un preț cât mai convenabil pentu comitent. Scoatem în evidență că persoana comisionarului poate realiza acest drept numai în cazul în care comitentul, indiferent din inițiativa cui a fost reziliat contractul, nu-și onorează obligația de a da, în termen de o lună, indicații privind bunurile aflate de comisionar.

Aceste indicații se pot reduce la păstrarea, transmiterea sau chiar comercializarea bunurilor rămase la comisionar după rezilierea contractului de comision cu sau fără condiția ulterioare a banilor obținuți.

Având o natură contractuală, respectivele indicații nu-l pot obliga pe comisionar în mod necondiționat. În acest sens, reglementările existente la acest capitol sunt inechitabile pentru situația când contractul de comision se reziliază unulateral de către comitent, comisionarul fiind indirect obligat să se îngrijească timp de cel mult o lună de bunurile comitentului, suportând cheltuielile corespunzătoare.

Cu toate că în acest caz comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului, situația s-ar clarifica și ar fi restabilită echitatea contractuală, dacă art. 1074 din Cciv ar avea următorul conținut: 1) în cazul în care contractul a fost reziliat din inițiativa comitentului, acesta este obligat din momentul rezilierii să se îngijească de soarta bunurilor rămase la comisionar. 2) în cazul în care a fost notificat despre rezilierea contractului de către comisionar, comitentul are obligația să dea în termen de o lună indicații cu privire la bunurile rămase la comisionar. 3) în cazul în care comisionarul nu execută obligația prevăzută la alin. 2, comisionarul are dreptul să predea bunurile comitentului în depozit pe contul acestuia ori să le vândă la un preț cât mai convenabil pentu comitent.

Interesul comercial al comisionarului este obținerea de beneficii în formă de remunerație, în scopul realizării căruia acesta încheie acte juridice cu terțele persoane în nume propriu, dar pe contul comitentului. Deci, contraprestația la care se obligă comitentul în schimbul prestației comisionarului este remunerația comisionarului. Potrivit alin. 1 art. 1063 Cciv, comitentul este obligat să acorde comisionarului remunerația stabilită de contract sau de uzanțe. Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar și în cazul în care executarea actului juridic încheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta se datorează vinovăției comitentului sau se află în legătură cu personalitatea lui.

Conform prevederilor art. 1070 Cciv, comitentul recepționează tot ceea ce a executat comisionarul în baza contractului de comision, examinează bunurile, îl informează imediat pe comisionar despre vicii și îl eliberează de toate obligațiile pe care și le-a asumat față de terț în executarea contractului de comision. Neexecutarea obligației de examinare și informare în privința viciilor bunurilor primite de la comisionar îl face pe comitent să decadă din dreptul de a invoca pe viitor existența acestor vicii.

Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în executarea contractului de comision (art. 1071, alin. 1 Cciv). Atunci când părțile nu ajung la un compromis în această privință, aprecierea utilității cheltuielilor efectuate de către comisionar în procesul executării contractului de comision revine instanței judiciare.

Legistratorul nu stabilește criterii de apreciere a utilității cheltuielor efectuate de comisionar deoarece obiectul contractului include un spectru larg de acte juridice. De regulă, chiar și pornind de la faptul că în vederea executării contractului de comision se încheie contracte de vânzare-cumpărare, acest lucru este imposibil, deoarece obiectul material al contractului de vânzare-cumpărare la fel include un spectru variat de bunuri. Deci, în unele cazuri, cheltuielile pot fi legate de încărcare, transportare, descărcare, în altele de ambalare, reevaluare, asigurare ș.a, fapt ce reduce la maxim posibilitatea stabilirii pe cale normativă a criteriilor de apreciere a utilității cheltuielilor de comisionar în executarea contractului de comision.

Încetarea contractului de comision

Contractul de comision încetează în aceleași cazuri ca și contractul de mandat, deoarece contractul de comision este o varietate a contractului de mandat. Cazurile de încetare sunt: revocarea împuternicirii, renunțarea la împuternicirea primită, insolvabilitatea ori falimentul comitentului sau a comisionarului, moartea, interdicția.

Codul Civil, dintre toate modurile de încetare se preocupă de revocarea împuternicirii comisionarului. Așadar, după cum prevede art. 2.051 nou Cod Civil, comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul ce terțul. În acest sens, comisionarului îi revine o parte din comision, parte care se determină ținând cont de diligențele depuse și de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.

Capitolul III

Contractul de consignație

3.1 Caractere juridice

Noțiunea și reglemantarea contractului de consignație

Codul comercial nu deține nici o reglemenatre referitoare la ,, contractul de consignație,,. S-a elaborat o reglementare amplă prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, ,, pentru contractul de consignație,, , publicată în ,, Monitorul Oficial,, nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este și în prezent în vigoare.

Art. 1 din Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație prevede: ,, Contractul de consignație este convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignantului,,.

Doctrina definește acest contract ca fiind acel contract prin care o parte, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignator, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Din dispozițiile citate rezultă: contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. Ca și în cazul contractului de comision, în contractul de consignație, consignantul împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului.

Contractul de consignație, ca orice contract de comision are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama consignantului (art.405, Ccom).

Contractul de consignație este privit ca o variantă a contractului de comision, care, însă, prezintă anumite particularități, cuprinzând și elemente ale altor tipuri de contracte (vânzare, depozit):

– împuternicirea consignantului dată consignatarului constă în vinderea unor bunuri mobile, deci actele juridice încheiaite de consignatar, în nume propriu și pe socoteala consignantului, sunt doar contracte de vânzare;

– pe un preț anticipat se face vinderea bunurilor, stabilit de consignant, această restricție este un efect normal al calității de proprietar al consignantului, singurul deci, în măsură să decidă asupra valorii bunului supus vânzării;

– consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul în natură;

– consignatarul nu se bucură de dreptul de retenție acordat mandatarului și comisionarului, în baza privilegiului special reglementat de art. 387 Ccom;

– mărfurile și obiectele mobile trebuie să fie proprietatea consignantului.

Contractul de consignație are următoarele caractere juridice:

Este un contract principal, deoarece are o existență de sine stătătoare, independentă de existența altor contracte;

Este un contract bilateral (sinalgmatic), el dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;

Este un contract cu titlu oneros, fiecare parte contractantă urmărește de la cealaltă parte realizarea unui folos patrimonial; contractul are acest caracter până la proba contrară;

Este un contract comutativ, deoarece existența și îndinderea drepturilor și obligațiilor părților este cunoscută din momentul încheierii contractului;

Este un contract consensual, întrucât contractul ia naștere în mod valabil prin simplul acord de voință al părților (solo consensus). Remiterea către consignatar a bunurilor mobile pentru a fi vândute terților nu este o condiție a încheierii contractului, ci un efect al acestuia;

Este un contract intuitu personae, deoarece se bazează în esențial pe încrederea pe care o are consignantul în consignatar.

Condițiile de validitate ale contractului de consignație. Condițiile de fond ale contractului de consignație.

Contractul de consignație este încheiat valabil dacă îndeplinește condițiile cerute oricărei convenții: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza ( art. 984, Cciv)

Capacitatea

Îndeplinirea condițiilor cerute de lege impune ca și consignantul să aibă capacitatea deplină de exercițiu necesară încheierii de către el însuși a actelor juridice ce formează obiectul contractului, deci capacitatea de a încheia acte de comerț, iar în cazul consignantului, acesta trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu ( pentru a-și exprima un comsimțământ valabil ) în încheierea actelor de comerț.

Consimțământul

Contractul de consignație, ca oricare alt contract, se încheie prin acordul de voință al părților. Acest acord de voință are la bază împuternicirea consignantului dată consignatarului de a vinde anumite bunuri ale consignantului. Prin împuternicire se stabilesc condițiile de vânzare a bunurilor ( preț, termene etc).

Astfel, efectele pe care le implică acest contract, manifestările de voință ale părților trebuie să fie exprese. Dar, încheierea contractului poate fi tacită, ea poate rezulta din exercitarea de către consignatar a însărcinării primite din partea consignantului.

Obiectul

Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terțul, a unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului ( aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerț pentru consignant ). Actele de vânzare-cumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai bunuri mobile. Aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerț pentru consignant ( art. 405 Ccom).

Condițiile de formă ale contractului de consignație:

Potrivit Legii nr. 178/1934 este obligatorie forma scrisă ( ad probationem), din cauză că acest contract se poate dovedi numai prin probă scrisă. Deși încheierea lui este însoțită de remiterea bunurilor încredințate spre vânzare, el nu este un contract real, pentru că remiterea nu reprezintă o condiție, ci un efect al contractului.

3.2 Obligațiile părților

Obligația consignatului

Consignantul are următoarele obligații:

Să predea consignatarului bunurile mobile ce urmează a fi vândute. Consignatarul își poate îndeplini însărcinarea numai atunci când bunurile care trebuie vândute terților sunt puse la dispoziția sa. De aceea, în temeiul contractului de consignație, consignantul este obligat să predea consignatarului aceste bunuri. Bunurile se pot preda consignatarului toate deodată sau treptat, prin note sau facturi succesive, emise pe temeiul contractului (art. 1, alin.2. ) din lege. Prin contractul de consignație nu se transmite consignantului dreptul de proprietate asupra bunurilor care i-au fost încredințate ( art. 3 din lege). Consignantul este un simplu detentor al bunurilor primite de la consignant. Rămândând titular al dreptului de proprietate, consignantul va putea dispune oricând de bunurile încredințate consignatarului, afară de stipulație contrară în contract. În consecință, consignantul poate relua și ridica oricând chiar dacă contractul a fost încheiait pe durată determinată, toate sau o parte din bunurile încredințate consignatarului, fără niciun preaviz. În cazul unui refuz al consignatarului, reluarea bunurilor se va putea face în baza unei ordonanțe președențiale. Acesta se va da fără citarea părților, când contractul de consignație a fost încheiat în formă autentică sau cu citirea acestora, când contractul s-a încheiat sub semnătura privată (art. 4 din lege ). În calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să verifice și să controleze oricând bunurile încredințate consignatarului, putând proceda la inventarierea lor. Pentru exercitarea acestui drept, consignantul va putea obține, oricând ordonanța președențială, în caz de opunere a consignatarului (art.8 din lege). Păstrând dreptul de proprietate asupra bunurilor, consignantul poate schimba, oricând în mod unilateral condițiile de vânzare dacă în contract nu se prevede altfel (art. 11 alin. 2 din lege );

Consignantul are obligația să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite. Prin aceste cheltuieli, trebuie înțelese sumele de bani avansate pentru conservarea și desfacerea bunurilor predate în consignație, în cazul când s-a convenit astfel prin contractul de consignație (art. 10 din lege );

Consignantul este obligat la plata unei remunerații. În schimbul serviciilor prestate, consignatarul are dreptul la remunerație. Aceasta se stabilește forfetar ( o sumă fixă) ori procentual ( în raport de prețul bunului ) în contractul de consignație. Dacă nu s-a prevăzut retribuția cuvenită în contract, consignatarul va avea dreptul numai la ,, supraprețurile ce va obține de vânzări,, . Potrivit art. 20 din lege, consignatarul nu poate exercita niciun drept de retenție, nici asupra bunurilor încredințate lui în consignație, nici asupra sumelor sau a valorilor rezultate din vânzarea acestor bunuri.

Obligațiile Consignatarului

Consignatarul are următoarele obligații:

Este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea și conservarea bunurilor primite, fiind obligatorie păstrarea în ambalajele lor, deoarece, în caz contrar, consignatarul va răspunde de orice lipsă pierdere sau deteriorare, provenite din culpa sa sau a agenților și preasupușilor săi (art. 5 din lege ). Potrivit legii, consignatarul are obligația să comunice consignantului viciile aparente sau ascunde ale bunurilor în consignație, în termen de doua zile de la primirea acestora. În caz contrar, se consideră că bunurile au fost primite în bună stare (art.9 din lege);

Consignatarul are obligația să asigure bunurile ce i-au fost încredințate la o societate acceptată de consignant. În cazul neîmdeplinirii acestei obligații, ca și în cazul rezilierii contractului pentru neplata la termen a primelor de asigurare, se consideră, de drept, în culpă și va răspunde pentru orice pagube produse prin caz fortuit sau forță majora (art. 6 din lege ).

Consignatarul este obligat să execute mandatul dat de consignant, acesta trebuind să acționeze în limitele împuternicirii date de consignant;

Consignatarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului său, informându-l pe consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările făcute către terți, înștiințarea trebuie să arate bunurile vândute contra numerar și cele vândute pe credit;

Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredințat în consignație, dacă acesta nu a fost vândut. Consignantul este obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, în cazul neridicării bunului.

Răspunderea contractuală

Nerespectarea obligațiilor atrage după sine răspunderea civilă, în condițiile stabilite pentru contractul de consignație, și răspunderea penală.

Se sancționează penal consignatarul care săvârșește următoarele fapte (art. 23, 24):

Își însușește bunurile încredințate în consignație sau le va înstrăina în alt mod sau în alte condiții decât cele prevăzute în contract sau nu le va restitui consignantului la cerere;

Nu va remite consignantului sumele de bani, cambiile sau valorile încasate sau primite de el, drept preț al bunurilor vândute;

Nu va face de îndată notificările prevăzute în legislație, la cererea consignantului;

nu va face consignantului înștiințări prevăzute în legislație, cu rea-credință;

Cu bună credință va face consignantului înștiințări neexacte privitoare la situașia vânzărilor și încasărilor făcute de el;

Nu va notifica consignantului orice urmărire îndreptată asupra bunurilor încredințate lui în consignație sau asupra valorilor rezultate din vânzarea lor, de îndată ce va fi avut la cunoștință de acele urmăriri;

Va înlătura, va distruge, va deteriora sau va face să înlăture, distrugă sau deterioreze ambalajele, etichetele, mărcile sau orice alte semne exterioare aplicate de consignant asupra mărfurilor încredințate în consignație;

Va depozita sau muta mărfurile încredințate lui în consignație;

Nu va pune la dispoziția consignantului, la cererea acestuia, registrele speciale de consignație în cazul în care, contractul prevede ținerea unor asemenea registre.

3.3 Încetarea contractului de consignație

Întrucât în raporturile dintre consignant și consignatar sunt aplicabile regulile mandatului, contractul de consignație încetează prin:

-revocarea de către consignant a împuternicirii (art. 3 alin. 2 din lege), contractul de consignație este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulație contrară în contract;

– renunțarea la mandat;

– moartea, interdicția, insolvabilitatea ori falimentul consignantului sau consignatarului.

Capitolul IV

Contractul de expediție

4.1 Caractere juridice

Dacă supunem unuei analize transportul de mărfuri, observăm că avem de-a face din punct de vedere juridic cu o structură amplă, iar din punct de vedere practic cu o operațiune complexă. Activitatea de transport presupune nu numai deplasarea mărfurilor dintr-un spațiu în altul, dintr-o localitate în alta, ci necesită și o serie de activități conexe ca: operațiuni de încărcare a mărfurilor, de descărcare a lor, asigurarea încărcăturii, formalități de import sau export, formalități fito-sanitarem portuare, manipularea mărfurilor, depozitarea etc. Fără îndoială că rolul principal, centrul acestor operațiuni îl reprezintă contractul de transport de mărfuri, dar, pentru eficientizarea acestuia, de fluidizare a deplasării mărfurilor, a luat naștere o nouă structură juridică, cu rol auxiliar, contractul de expediție de mărfuri, cu scopul de a întemeia legătura dintre client și cărăuș și de a sigura ,,haina juridică,, pentru toate aceste operațiuni conexe transportului.

Necesitatea acestei operațiuni rezidă în faptul că ea este cea care facilitează circulația mărfurilor între producător și consumator și în faptul că răspunde unor probleme actuale ale trasporturilor cu un grad mare de complexitate, cum sunt transporturile în trafic internațional sau cele multimodale. Deci, aria de probleme și activități cărora le asigură realizarea contractul de expediție de mărfuri este vastă: oferă informații referitoare la mijloacele de trasnport ce trebuiesc utilizate pentru fiecare tip de marfă, la durata transportului sau itinerarul cel mai potrivit de urmat, asigură urmărirea circuitului mărfurilor în cursul transportului, se ocupă de îndeplinirea formațiunilor vamale, fito-sanitare, portuare, etc, se ocupă de manipularea mărfurilor, de operațiunile de încărcare-descărcare, asigură consultanța, cu precădere firmelor mici ce nu au secții proprii de comerț exterior referitor la cărăușii la care trebuie să apeleze și la tipul de transport cel mai adecvat a fi utilizat pentru respectiva marfă; folosirea expeditorului poate duce de cele mai multe ori la prețuri mai reduse, în special când vorbim de trasnportarea unor cantități de mărfuri reduse, având avantajul că la el apelează mai mulți clienți cu același tip de marfă și poate folosi un mijloc de transport pentru mai mulți clineți, ceea ce va conduce la împărțirea cheltuielilor de transport între aceștia.

Astfel, contractul de expediție dă o rezolvare tuturor activităților conexe transportului, chiar și celor de la destinație. Actualmente, observăm o scindare a serviciilor terminale, cele ce privesc operațiunile necesare predării și preluării mărfii de către destinatar din momentul ajungerii ei la destinație, față de contractul de expediție global, cel care însuma toate operațiunile conexe, inclusiv cele de la destinație. Rațiunile acestei scindări sunt pe de o parte de ordin practic-costuri mai reduse și eficiență mai mare, iar pe de altă parte de ordin juridic-tendințele actuale a serviciilor terminale în scopul formării unei convenții de sine stătătoare.

Terminologia folosită în literatura de specialitate

În ceea ce privește denumirea utilizată pentru acest tip de contract, în literatura de specialitate majoritatea autorilor au optat pentru formularea contract de expediție de mărfuri. O altă variantă folosită , preluată de doctrina franceză este cea de contract de comision pentru trasnport. Doctrina engleză folosește noțiunea de forwarding agent, iar cea italiană- spedizione.

Definiție.

Contractul de expediție de mărfuri este un contract bilateral, un contract consensual și oneros. De asemenea, contractul de expediție este comutativ, părțile cunoscând încă de la început întinderea exactă a obligațiilor. Contractul are caracter comercial pentru expediționar, el îndeplinind o activitate profesională de intermediere și este autonom, în limitele impuse de instrucțiunile exprese scrise, date către clineți; comisionarul are completă libertate în ceea ce privește mijloacele, ruta și procedura de urmat în manipularea și transportul mărfurilor. În principiu, contractul de expediție de mărfuri are un caracter intuitu personae, deoarece expediționarul se bucură, sau ar trebui să se bucure, de încrederea clientului său.

Natura juridică a contractului de expediție de mărfuri

Expediția de mărfuri este o perațiune de intermediere similară comisionului comercial.

Art. 405 din Codul Comercial prevede: ,,comisionarul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului,, , iar art. 406 Cod Comercial: ,, comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca și cum afacerea ar fi fost a sa proprie,, . Din aceste prevederi ale celor două articole rezultă că, de fapt, comisionarul este un intermediar între client (comitent) și terțele persoane, el acționând în nume propriu în contractul pe care l-a încheiat cu terțul. Așadar, spre deosebire de mandatar care încheie actul juridic în numele și pe seama mandatarului , comisionarul este obligat în mod direct către persoana cu care a contractat, fiind un mandatar fără reprezentare.

Potrivit art. 413 alin.2 Cod Comercial ,,se numește cărăuș persoana care își ia însărcinarea ca într-un mod oarecare să transporte sau să facă a se transporta un obiect oarecare,, . Formularea ,, să se facă a se transporta,, sugerează că în sarcina cărăușului poate reveni și activitatea adițională transportului, deci îi poate reveni și calitatea de expediționar. În practică, acest lucru este posibil, uneori în sensul că expediția poate combina contractul de transport cu cel de comision sau cel de mandat.

Reglementare juridică

Cadrul legal ce guvernează contractul de expediție este format din două categorii de norme: dispoziții legale și norme standardizate pe cale convențională care au devenit în timp uzuri comerciale.

Dispozițiile legale sunt: Capitolul II, intitulat ,, Despre comision,, , art. 405-412 din Codul Comercial, art. 413 Cod Comercial, dipozițiile civile sau comerciale referitoare la mandat. Clauzele comerciale standardizate sunt: Condițiile generale USER; condițiile generale ale expeditorului F.I.A.T.A; condițiile generale S.F.A. Clauzele contractuale standardizate sunt aplicabile unui contract de expediție numai în măsura în care ele fac parte din conținutul acelui contract, în sensul că au fost încorporate în contract prin consimțământul părților respectivului contract.

Încheierea contractului de expediție de mărfuri. Părțile contractului de expediție de mărfuri sunt comitentul și expediționarul. Comitentul, denumit și client sau ordonator, poate fi o persoană fizică sau juridică, care deține sau are un drept de dispoziție asupra mărfurilor ce urmează a fi transporatate și este cel care plătește prețul transportului și al operațiunilor conexe acestuia. Expediționarul, denumit și ,, comisionar-expeditor,, sau ,, casă de expediție,, , este un comitent autorizat pentru o altfel de activitate de Ministerul Transporturilor, deci activitatea sa este desfășurată sun formă de ,, întreprindere,, , în nume propriu și în scopul obținerii de profit. Operașiunea de expediție de mărfuri poate fi execitată și ca activitate accesorie a cărăușului, dar tendințele actuale, în special în țările dezvoltate este cea a separației dintre cele doua activități: cea de transport- princiapală și cea de expediție- accesorie celei dintâi.

Condițiile de fond

Condițiile de fond pentru încheierea unui contract de expediție de mărfuri sunt condițiile generale de valabilitate ale oricărei convenții: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză licită. Dacă expediționarul este o persoană juridică, activitatea de expediție de mărfuri trebuie să facă parte din obiectul de activitate a acestuia și trebuie să fie autorizată de Ministerul Transporturilor.

Note de specificitate în ceea ce privește condițiile de fond nu sunt decât referitor la consimțământ, în sensul că, de regulă, contractul de expediție se încheie sub forma unor contracte tipizate, ce cuprind condițiile generale de afaceri impuse de expediționar, deci, avem de-a face cu un contract de adeziune, acordul de voință realizându-se prin simplu acceptare a condițiilor de către client. Comanda făcută de client este suficientă pentru perfectarea contractului.

Condițiile de formă

Contractul de expediție de mărfuri fiind un contract consensual, forma scrisă a contractului nu este cerută ad validitatem prin dispozițiile legale exprese. Totuși, normele convenționale instituie cerința întocmirii unui înscris, datorită avantajelor de ordin probator pe care, incontenstabil, le are un înscris. Potrivit art. 1 alin 4 din Condițiile generale ale USER, comanda și acceptarea pot fi transmise prin poștă, fax sau pe cale electronică, adică în condițiile echivalente unui înscris tradițional.

4.2 Efectele contractului de expediție de mărfuri

Obligațiile comitentului față de expediționar

Prin încheierea contractului de expediție, comitentul (clientul) își asumă o serie de obligații față de comisionar: obligația comitentului de a-l pune pe expediționar în posesia mărfurilor. Comitentul trebuie să fie proprietar al mărfurilor transportate sau agent autorizat al proprietarului mărfurilor; obligația comitentului de a preda expediționarului toate documentele necesare transportului, de a da instrucțiuni complete și de a garanta exactitatea și acuratețea datelor transmise expediționarului.

Obligația comitentului de a plăti prețul serviciilor expediționarului. Acest preț este numit comision și se stabilește prin negocieri între părțile contractuale sau, în unele situații este stabilit anterior de către expediționar, contractul de expediție având caracterul unui contract de adeziune. Obligația comitentului de a suporta spezele suportate, de expediționar pentru îndeplinirea contractului. Așadar, clientul trebuie să suporte cheltuielile inițiale, dar și pe cele suplimentare efectuate de comisionar. Răspunderea comitentului. În ceea ce privește plata comisionului, comisionarul (expediționarul) are un drept de retenție și de privilegiu asupra mărfii transportate. Condițiile generale de afaceri impun plata unor penalități de întârziere în aceste situații. De asemenea, se poate angaja răspunderea pentru deficiențele mărfurilor sau documentelor, în situația în care acestea au provocat prejudicii în executarea contractului de expediție. Neexecutarea obligațiilor, în raporturile dintre comitent și expediționar, atrage răspunderea corelativă în condițiile din dreptul comun.

Obligațiile expediționarului

Obligația cărăușului în contractul de transport este o obligație de rezultat și anume aceea de a preda mărfurilor destinatarului. Similară acestei obligații este și cea a expediționarului, care prin contractul de expediție, își asumă tot o obligație de rezultat, ci una de diligență, adică îndatorirea ca marfa să ajungă în condiții cât mai bune la destinație. Deși la o primă vedere obligația expediționarului pare mai mult una de diligență, decât una de rezultat, rațiunea pentru care comitentul (clientul) angajează un expediționar este nu numai aceea de a se descotorosii de o serie de formalități, ci în special de a avea stabilitatea că încărcătura va ajunge la destinație în bune condiții. În contractul de expediție de mărfuri, pentru o prezentare care să evidențieze specificitatea obligațiilor expediționarului, doctrina diferențiază: obligațiile expediționarului la data încheierii contractului, obligațiile în cursul executării contractului, obligațiile în situații neprevăzute.

Obligațiile expediționarului la data încheierii contractului

Încă de încheierea contractului de expediție, expediționarul are o serie de obligații față de clientul său:

Trebuie să dispună de structurile, echipamentul și mijloacele necesare pentru a-și duce la sfârșit însărcinarea pe care și-a asumat-o;

Trebuie să ofere clientului său consultanța necesară pentru organizarea transportului de mărfuri solicitat;

Expediționarul poate avea obligația de a efectua operațiunile de export și de import, în temeiul unui document cu regin special-,,dispozițiile de transport și vămuire,, . Există, în practică, uzanța unor certificate pe care expediționarul le pune le dispoziția clientului după preluarea mărfii în vederea organizării deplasării și care au prevăzute pe contra-pagină condițiile generale de expediere a mărfii. Aceste certificate sunt adevărate sunt adevărate documente reprezentative ale mărfii ce urmeză a fi transportată, ele făcând dovada punerii mărfurilor de către client în folosința expediționarului. Cu aceste certificate, expeditorul poate solicita plata de la destinatar a mărfurilor ce urmează a fi transportate sau le poate tranzacționa;

Expediționarul poate avea îndatorirea de a facilita clientului său încasarea contravalorii mărfii ce urmează a fi predată destinatarului.

Obligațiile expediționarului în cursul executării în cursul executării contractului.

Cele mai importante obligații ale expediționarului ce rezultă din contract sunt:

Prima si principala obligație este aceea de a organiza transportul fără să efectueze el însuși deplasarea mărfurilor. Organizarea cât mai eficientă a deplasării, alegerea modului de transportare, a cărăușului, cu respectarea instrucțiunilor primite de la client sunt numai câteva din activitățile ce dau conținutul organizării deplasării în cele mai bune condiții a deplasării mărfii.

Expediționarul are totodată obligația de a lua toate mărfurile necesare pentru a conserva exercițiul acțiunilor judiciare sau arbitrale împotriva terțelor persoane, evitând riscul unoe eventuale decăderi. Deci, expediționarul trebuie să asigure mijloacele de probă, făcând constatări corespunzătoare, care să fie opozabile eventualelor depozitări, cărăuși, etc.

Realizarea de către expediționar a activităților conexe organizării transportului.
Aceste activități sunt: depozitarea mărfurilor, declarațiile vamale, executarea dispozițiilor privind încasarea sumelor cuvenite comitentului, controlul mărfurilor, etc.

O altă îndatorire a expediționarului rezultă din art. 407 alin 1 Cod comercial: ,,expediționarul trebuie să țină deosebite țină deosebite între dânsele de ale sale proprii, licrările diferiților comitenți, și să aibă în registrele sale partida deosebită pentru fiecare operațiune,, .

Expediționarul este ținut să valorifice contra terților drepturile bănești ale clientului de la care a primit însărcinarea. În acest sens, art. 406 Cod Comercial prevede că poate să stea în justiție ca reclamant sau poate aă cesioneze în favoarea comitentului și la cererea acestuia , acțiunile contra terților cu care a contractat.

Această serie de obligații ale expediționarului înglobează cele mai importante îndatoriri, însă, pot exista si altele pe care și le sumă expediționarul în timpul transportului.

Obligațiile expediționarului față de comitent durează până în momentul în care are loc eliberarea mărfurilor destinatarului final.

Obligațiile expediționarului în situații neprevăzute

În situația în care există riscul unui pericol care amenință marfa, obligația expediționarului este de a inroma cominetul imediat pentru ca acesta să poate lua măsurile de prevenție necesare evitării acelui pericol. Atunci când pericolul s-a produs, expediționarului îi revine obligația de a-l anunța pe comitent și de a lua măsurile necesare pentru a limita daunele posibile. Dacă expediționarul nu a adus la cunoștință comitentul de daunele produse sau de împrejurările ce au dus la crearea unui prejudiciu, atunci expediționarul va suporta paguba produsă, pentru că a omis să aducă la cunoștință și acest fapt reprezinta o culpă a sa. Mărfurile perisabile care nu au fost ridicate sau mărfurile neidentificate pot fi vândute de expediționar fără a fi necesară anunțarea prealabilă a comitentului. Tot aici, produsele care nu pot fi eliberate la destinație din cauza adresei incomplete sau incorecte sau cele care nu sunt acceptate de destinatar, pot fi vândute sau returnate, la alegerea comitentului, doar după expirarea unui termen de 21 de zile de la încunoștiințarea scrisă, trimisă la adresa destinatarului, specificată de comitent.

Obligația de a asigura încărcătura

Dacă a primit în acest sens un ordin din partea clientului său, expediționarul este obligat să asigure marfa transportată. Așadar, ,,asigurarea încărcăturii luate în primire constituie pentru expediționar o obligație condiționată de un ordin corespunzător din partea clientului,, . Există legislații în care, această obligație incumbă expediționarului chiar și în cazul în care nu a primit ordin în acest sens din partea comitentului, dar există uzanțe care revendică asemenea măsuri.

4.3 Încetarea contractului de expediție

Codul civil se preocupă de cazurile de încetare a contractului de expediție în mod indirect cu privire la revocarea ordinului de expediție, fapt ce presupune că expediția este supusă cazurilor generale de încetare a contractelor.

Codul Civil nu prevede cazuri speciale de încetare nici pentru contractul de comision, al cărui varietate este considerat contractul de expediție.

Având ca obiect încheierea contractului de transport, cauzele de încetare a contractului de transport pot constitui cauze de încetare și a contractului de expediție. Astfel, contractul va înceta în următoarele cazuri:

Imposibilitatea efectuării transportului;

Refuzul expeditorului de a preda bunurile spre transport;

Distrugerea totală sau parțială a bunurilor înainte de efectuarea transportului, etc.

Cu privire la revocare, art. 2.065 din noul Cod Civil prevede că, până la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca ordinul de expediție , plătind expeditorului cheltuielile și o compensație pentru diligențele desfășurate până la comunicarea revocării ordinului de expediție.

Expeditorul este îndatorat, din momentul încheierii contractului de transport, să exercite, la voința comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de transport, potrivit art. 2.066 din noul Cod Civil.

Se pot stipula și alte cazuri de încetare a contractului, pe baza principiului libertății contractuale.

Concluzii

Includem aici cele mai relevante informații privitoare la conținutul celor IV capitole. Astfel, în capitolul I, Art.2.039 Precizeaza ca mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căreia o parte numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părti, numită mandant, și iși asumă față de terți obligații care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat.

Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană, numită mandant, împuternicește pe o alta persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei și pentru ea anumite acte juridice.

Mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său propriu în raporturile cu terții cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, întelegerea dintre el si mandant fiind păstrată ocultă. Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare.

Cu toate că Codul civil reglementează numai mandatul cu reprezentare, mandatul fără reprezentare nu este contestat de nimeni, utilitatea sa practică impunându-l de la sine.

Trebuie menționat faptul că raporturi juridice specifice mandatului se pot crea nu numai în temeiul unui contract, ci și în baza legii în cazuri anume prevăzute.

Exemplu: Potrivit art. 35 alin. 2 din C.Fam se prezumă existența unui mandat tacit reciproc între soți în cazul in care atributele legate de administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt execitate doar de unul dintre aceștia; la rândul său, art. 155 alin.1 C.Fam prevede că în cazul instituirii unei curatele se aplică regulile de la mandat; iar, în art. 36 din Decretul nr. 31/1954 la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut.

În al doilea rând, Capitolul II, intitulat : contractul de comision precizează că adesea, în practică se întâlnesc situații în care o persoană prestează servicii altei persoane în temeiul unei împuterniciri primite de la cea din urmă, însă făcând o deosebire de serviciile prestate în baza contractului de mandat, aici, în raporturile cu terții, comisionarul contractează în nume propriu și nu în calitate de reprezentant al altuia, deci, putem spune că există împuternicire, ceea ce de altfel avem și în cazul contractului de mandat, cu deosebirea că nu există reprezentare, fapt ce condiționează diferența dintre raporturile juridice de mandat și raporturile juridice carcaterizează situația menționată.

Tinând cont de faptul că reprezentarea nu depinde nemijlocit de esența mandatului, în asemenea situații, atât doctrina cât și practica admit existența mandatului fără reprezentare, întâlnit și sub denumirea de contract de comision sau contract de interpunere de persoane ( împrumut de nume). Mandatul apare ca un procedeu tehnic și riguros, după cum se menționază în doctrină, el presupune cunoașterea de către terți a persoanei mandantului, precum și limitele împuternicirii date de acesta mandatarului. Mai avantajos pentru terți în acest tip de relații este contractul de comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu o reprezentare indirectă. Mai mult decât atât, adesea, participanții circuitului civil sau comercial din diverse motive nu doresc să figureze ca parte în raporturile juridice încheiate pe contul lor. Participanții circuitului civil sau comercial au această posibilitate legală prin contractul de comision( mandant fără reprezentare), acesta fiind o simulație sancționată, adică simulație ce se desfășoară în limitele legii.

Penultimul capitol, capitolul III, face trimitere la contractul de consignație precizând următoarele:

Fostul Cod comercial nu conținea nici o reglemnatre referitoare la ,, contractul de consignație,,. Așa că s-a elaborat o reglementare detaliată prin Legea nr. 178 din 30 iulie 1934, ,, pentru contractul de consignație,, , publicată în ,, Monitorul Oficial,, nr. 77 din 1 aprilie 1936, care este și în prezent în vigoare.

Art. 1 din Legea nr. 178/1934 pentru reglementarea contractului de consignație stabilește: ,, Contractul de consignație este convenția prin care una din părți, numită consignant, încredințează celeilalte părți numită consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe socoteala consignatului,,.

Doctrina definește acest contract ca fiind acel contract prin care o parte, numită consignant, încredințează celeilalte părți, numită consignator, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preț stabilit anticipat cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a-i restitui bunul nevândut.

Așa cum rezultă din dispozițiile citate, contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. Ca și în cazul contractului de comision, în contractul de consignație, consignantul împuternicește pe consignatar să încheie anumite acte juridice în nume propriu, dar pe seama consignantului.

Ca orice contract de comision, contractul de consignație are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama consignantului.

Contractul de consignație este privit ca o variantă a contractului de comision, care prezintă însă anumite particularități, cuprinzând și elemente ale altor tipuri de contracte (vânzare, depozit):

– împuternicirea consignantului dată consignatarului constă în vinderea unor bunuri mobile, deci actele juridice încheiaite de consignatar, în nume propriu și pe socoteala consignantului, sunt numai contracte de vânzare;

– vinderea bunurilor se face pe un preț anticipat, stabilit de consignant, această restricție este un efect normal al calității de proprietar al consignantului, singurul deci, în măsură să decidă asupra valorii bunului supus vânzării;

– consignatarul este obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau, dacă bunul nu a putut fi vândut, să restituie bunul în natură;

– consignatarul nu se bucură de dreptul de retenție acordat mandatarului și comisionarului, în baza privilegiului special .

– mărfurile și obiectele mobile trebuie să fie proprietatea consignantului.

Contractul de consignație are următoarele caractere juridice:

– Este un contract principal, întrucât are o existență de sine stătătoare, independentă de existența altor contracte;

– Este un contract bilateral (sinalgmatic), deoarece el dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;

– Este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte contractantă urmărește de la cealaltă parte realizarea unui folos patrimonial; contractul are acest caracter până la proba contrară;

Ultimul capitol, IV, contractul de expediție, cu greu poate fi delimitat de alte contracte de prestări de servicii din Codul Civil. Motivul este construcția juridică a contractului de expediție care este una complexă, alcătuită dintr-un amestec de elmente preluate din diferite contracte, cum sunt: transportul, mandatul, comisionul, depozitul, prestările de servicii, antepriza etc.

Ceea ce deosebește cel mai mult contractul de expediție de alte contracte este legătura pe care expediția o are cu trasportul. Expediția nu poate fi separată de trasport. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, contractul s-ar numi altfel și ar dobândi altă calificare juridică.

Semne de întrebare apar cu referire la denumirea contractului. Codul Civil merge pe ideea că avem contract de expediție, indiferent de faptul dacă expeditorul își asumă obligația de transport sau dacă transportatorul își asumă obligația de expeditor. În schimb, alte prevederi cuprinde Regulamentul prestării serviciilor de transport și expediție din 09.12.99, potrivit căruia în ambele situații se va încheia contract de prestare a serviciilor de transport și expediție. Deși Regulamentul are putere juridică inferioară Codului Civil, totuși în practică preferința se acordă Regulamentului, pe motiv că reflectă mai bine simbioza dintre transport și expediție.

O altă problemă esențială constă în faptul că normele cu privire la expediție din Codul Civil ( Capitolul XVI Expediția) poartă caracter general, motiv din care multe relații sociale rămân fără acoperire legală. De exemplu, fără reglementare în legislația națională a rămas expediția din transportul feroviar, maritim și aerian de mărfuri.

La prima vedere, contractul de expediție poate fi ușor confundat cu contractul de transport.În realitate, între expediție si transport sunt prezente deosebiri esențiale. Principala distincție constă în faptul că contractul de expediție are ca obiect efectuarea lucrărilor ajutătoare transportului, cum sunt încărcarea, descărcarea, paza mărfurilor ș.a., în timp ce obiectul contractului de transport constă în transportarea de fapt a mărfurilor.

La fel, expediția nu trebuie confundată cu comisionul. Deosebirea dintre expediție și comision se rezumă la obiect și anume: în calitate de obiect pentru contractul de comision servesc actele juridice, care pot fi de orice natură, pe când obiect al contractului de expediție îl constituie actele juridice si actele materiale cu referire la transport.

Delimitarea contractului de expediție față de contractul de depozit se face după scop, și anume: scopul contractului de depozit constă în păstrarea mărfurilor, pe când scopul contractului de expediție constă în pregătirea mărfurilor pentru transport. Păstrarea mărfurilor în contractul de expediție nu reprezintă un scop în sine, ci este element secundar, de rând cu alte acțiuni ( încărcarea, descărcarea, însoțirea mărfurilor etc). Mai mult chiar, uneori se poate întâmpla ca în procesul de expediție păstrarea mărfurilor să nu fie necesară.

Încheierea contractului de expediție se face numai cu titlu oneros, în timp ce încheierea unui contract de depozit poate fi făcută atât cu titlu oneros, cât și gratuit.

Contractul de expediție de mărfuri este un contract bilateral, un contract consensual și oneros. Deasemenea, contractul de expediție este comutativ, părțile cunoscând încă de la început întinderea exactă a obligațiilor. Contractul are caracter comercial pentru expediționar, el îndeplinind o activitate profesională de intermediere și este autonom, în limitele impuse de instrucțiunile exprese scrise, date către clineți; comisionarul are completă libertate în ceea ce privește mijloacele, ruta și procedura de urmat în manipularea și transportul mărfurilor. În principiu, contractul de expediție de mărfuri are un caracter intuitu personae, deoarece expediționarul se bucură, sau ar trebui să se bucure, de încrederea clientului său.

În ceea ce privește denumirea utilizată pentru acest tip de contract, în literatura de specialitate majoritatea autorilor au optat pentru formularea contract de expediție de mărfuri. O altă variantă folosită , preluată de doctrina franceză este cea de contract de comision pentru transport. Doctrina engleză folosește noțiunea de forwarding agent, iar cea italiană- spedizione.

Studiu de caz

Titlu :Contract de intermediere. Obligația de a plăti comision

Tip speță :Sentință civilă

Numar speță : sentință civilă

Data speta : 14.01.2013

Domeniu asociat : Contracte

Continut speta : SPEȚĂ RELAVANTĂ – ianuarie 2013

Jud. Delia-Cristina Diaconu

După cum prevede practica recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul identificării unei clauze abuzive, instanța națională are obligația de a exclude în totalitate aplicarea unei astfel de clauze, nu doar de a limita întinderea efectelor sale. Așadar, atunci când instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, având la cunoștință că și în cazul în care acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță, garantând astfel interesele respectivilor vânzători sau furnizori. (cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino).

Avem aici, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, la data de …, sub nr. …, reclamanta … a chemat în judecată pe pârâtul …, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 600 de euro, în echivalent lei, la cursul BNR leu/euro de la data plății, suma reprezentând contravaloarea comisionului datorat de acesta, în calitate de client, potrivit art. 4 din contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011, obligarea acestuia la plata penalităților de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței, 14.10.2011, până la data plății efective, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru susținerea acțiunii sale în instantă, reclamanta arată că, la data de 27.09.2011 a încheiat cu pârâtul un contract de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011, contract ce a avut ca și finalitate întocmirea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5261/14.10.2011 de BNP …, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 657/12.10.2011 și a actului adițional nr. 1 din 14.10.2011, toate acestea fiind încheiate cu participarea și în prezența sa, în calitate de ,,Agenție".

Reclamanta arată că, potrivit art. 4 din contract, pârâtul în calitate de client, se obliga să îi plătească un comision de 4% din prețul real, până cel mai târziu și în mod excepțional la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta arată că, după această dată, plata comisionului se va face cu o penalizare de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

Reclamanta susține că, deși și-a îndeplinit întocmai obligațiile stabilite în sarcina sa, conform contractului nr. 631/27.09.2011, pârâtul nu a achitat comisionul de 4% din prețul real de achiziționare, respectiv 600 de euro.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 1270, art. 1350, art. 1469, art. 1538 – art. 1539, art. 2096 – art. 2102 din Noul Cod Civil.

În susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil, antecontractul de vânzare-cumpărare, actul adițional la antecontractul de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, somație.

La termenul de judecată din data de 11.06.2012, pârâtul a depus la dosarul cauzei întâmpinare, însoțită de înscrisuri, iar reclamanta a depus o notă de timbraj prin care a evaluat obiectul cererii de chemare în judecată la suma de 2520 lei.

Acțiunea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 212,6 lei și timbru judiciar în cuantum de 3 lei.

Prin întâmpinare, pârâtul solicită respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Acesta arată că, la data de 27.09.2011 s-a întâlnit cu numitul … și a semnat cu acesta contractul de intermediere nr. 631/27.09.2011 pentru vizionarea unui apartament din Str. Cameliei, apartament pe care nu a dorit să-l achiziționeze. Pârâtul arată că, ulterior, la data de 30.09.2011 a fost contactat de reprezentanții agenției și a procedat la vizionarea unui alt apartament, tot în zona Nord, dar în Str. Brumărelelor, pentru care a căzut de acord cu vânzătorii să plătească un constând în 10.000 Euro și un autoturism Renault Clio în valoare de 5000 Euro.

Reclamantul mai arată că pentru apartamentul din Str. Brumărelelor nu a încheiat un nou contract de intermediere cu reprezentantul agenției, dar a negociat în mod verbal comisionul cu numitul Știr Ion Emanuel de la 4% la 1% din valoarea apartamentului cumpărat.

Pârâtul mai invocă faptul că până la semnarea contractului nu a fost informat verbal sau în scris cu privire la toate aspectele un eventual contract de intermediere, potrivit art. 9 ind. 4 din O.G. nr. 21/1992 actualizată, că în contract nu este trecută clar denumirea agenției imobiliare, nu sunt completate corespunzător datele de identificare ale clientului, condiții referitoare la reziliere, clauze cu privire la vreun comision, adresa imobilului vizionat, și că acest contract de intermediere nu a fost încheiat pentru apartamentul din strada Brumărerelor, ci pentru cel din Str. Cameliei. Pârâtul mai arată că nu a fost semnat decât unul dintre exemplarele contractului și că exemplarul agenției a fost completat de către agenție ulterior semnării lui, iar numitul Știr Ion Emanuel nu este reprezentant legal al agenției.

Pârâtul mai arată, de asemenea, că în luna decembrie 2011 a depus o sesizare scrisă la A.N.P.C. împotriva agenției, plângere rămasă fără rezultat.

În drept, pârâtul și-a întemeiat întâmpinarea pe disp. art. 83, art. 115-118 și 274 C.p.c. și pe disp. Ordonanței 21/1992 actualizată prin O.U.G. nr. 174/2008.

În susținerea acțiunii, pârâtul a depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: exemplarul său de pe contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011, certificat constatator al SC Roer Invest Consulting SRL, răspuns ANPC, planșe foto.

La termenul de judecată din data de 15.10.2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare la acțiune, conform Codului Civil de la 1864, însoțită de înscrisuri și s-a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

În fapt, la data de 27.09.2011, între reclamanta … și pârâtul … s-a încheiat contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631 având ca obiect prezentarea de către Agenție de oferte imobiliare în vederea achiziționării de către client. Contractul a fost încheiat pentru vizionarea unui apartament de 2 camere, confort 3, et. 4/4, fără îmbunătățiri, întabulat, din zona Nord, pre? 16.000 Euro (fila 8).

Prin același contract, pârâtul s-a obligat să plătească Agenției un comision de 4% din prețul real al apartamentului, în cazul în care achiziționează un apartament prezentat de aceasta și care a fost supus vizionării, până cel târziu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după această dată plata comisionului făcându-se cu o penalizare de 1% pe zi de întârziere (art. 3 și 4 din contract).

În urma încheierii contractului, pârâtul, însoțit de agentul imobiliar … a procedat la vizionarea unui apartament corespunzător descrierii din contract, situat în Str. Brumărelelor din Ploiești, iar în urma vizionării s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 657/12.10.2011, stabilindu-se un preț de 15.000 Euro (10.000 Euro și un autoturism Renault Clio în valoare de 5.000 Euro), din care s-a plătit un avans de 1000 lei către unul dintre coproprietarii apartamentului, … (fila 9). Ulterior, la data de 14.10.2011, s-a încheiat actul adițional nr. 1 la antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 657/12.10.2011 prin care s-a mai achitat un avans de 4000 lei (fila 10).

La data de 14.11.2011 s-a încheiat între părți contractul autentic de vânzare-cumpărare, având ca obiect apartamentul situat în Str. Brumărerelor, cu un preț de 43.000 lei (fil. 11-12). Ulterior, după cum recunoaște însuși pârâtul prin întâmpinare, unul dintre coproprietarii apartamentului din Str. Brumărelelor (numita …) a dobândit cu titlu gratuit autoturismul Renault Clio, în valoare de 5.000 Euro (contract de vânzare-cumpărare pentru un autovehicul folosit – fila 13).

Instanța constată că, în temeiul cap. 2 secțiunea 2 art. 2 și 3 din contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011, pârâtul are obligația de a plăti reclamantei suma un comision de intermediere de 4% din prețul real al imobilului din str. Brumărerelor, ?i anume 600 Euro (4 % din prețul total de 15.000 Euro, constând în 10.000 Euro în bani și 5.000 Euro sub forma autoturismului Renault Clio), echivalentul a 2520 lei, după cum rezultă din precizările reclamantei din nota de timbraj (fila 21).

În ceea ce privește susținerile pârâtului, în sensul că obiectul contractului de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011 l-a constituit vizionarea unui apartament situat în Str. Cameliei, instanța constată că acesta nu a făcut dovada vreunei vizionări a unui apartament, anterioare celei din Str. Brumărelelor. De asemenea, din înscrisul depus de către reclamantă, respectiv oferta imobiliară a acesteia din data de 21.09.2011, rezultă că în oferta agenției imobiliare exista la acel moment un singur apartament care corespundea caracteristicilor din contractul de intermediere imobiliară, cu o singură diferență privind prețul, care a fost ulterior negociat la 15.000 Euro (fila 43).

De asemenea, din declarația scrisă aparținând unuia dintre coproprietarii apartamentului din Str. Brumărelelor, numitul …, depusă de către reclamantă, rezultă că vizionarea acestui apartament s-a realizat de către pârâtul … și numita … la data de 27.09.2011, în baza contractului de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011 (fila 44).

Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care pârâtul ar fi dovedit existența a două apartamente diferite care au fost vizionate, potrivit art. 3 din cap. 3 din contractul de intermediere, prevederile contractului se aplică si pentru alte oferte prezentate clientului (la solicitarea ulterioară a acestuia) de către agenție, imobile care nu au fost menționate explicit în contract.

În ceea ce privește susținerile pârâtului în sensul că la încheierea contractului de intermediere nu au fost respectate prevederile Ordonanței 21/1992 privind protecția consumatorilor actualizată, deoarce nu a fost informat verbal sau în scris cu privire la toate aspectele un eventual contract de intermediere, în contract nu este trecută clar denumirea agenției imobiliare, nu sunt completate corespunzător datele de identificare ale clientului, condiții referitoare la reziliere, clauze cu privire la vreun comision și adresa imobilului vizionat, instanța urmează să le respingă, ca neîntemeiate.

În primul rând, în ceea ce privește informarea verbală sau în scris cu privire la toate aspectele unui eventual contract de intermediere, instanța constată că pârâtul nu a făcut dovada lipsei unei asemenea informări și nici a unei vătămări suferite din această cauză.

În al doilea rând, în ceea ce privește elementele care trebuie conținute în mod obligatoriu de contractele de intermediere, prevăzute de art. 9 ind. 5 ?i 9 ind. 6 din Ordonanței nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor actualizată, instanța constată că ele se regăsesc în cuprinsul contractului de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011.

Astfel, contractul de intermediere depus de către reclamantă conține datele de identificare a părților, obiectul contractului/natura serviciului prestat (cap. 1 din contract), prețul solicitat de proprietar (cap. 2, sec?iunea 2, art. 1), termenul de valabilitate al contractului (cap. 3, art. 1), condițiile în care contractul poate fi denunțat unilateral sau în care poate fi reziliat, prin trimitere la dreptul comun în materie (cap. 3, art. 6), nivelul maxim al comisionului datorat de consumator agenției imobiliare pentru contractul ce urmează să se încheie și precizarea situațiilor în care consumatorul datorează comision agenției imobiliare (cap. 2 sec?iunea 2 art. 2 ?i 3).

Contractul de intermediere conține, de asemenea, caracteristicile generale ale imobilului, care pot influența decizia de cumpărare, suficient determinate încât să permită unui eventual cumpărător să facă o alegere în cunoțtintă de cauză, și anume: numărul de camere, etajul, nivelul de finisare, prețul, situația juridică, zona în care se situează (cap. 2 secțiunea 2 art. 1).

De asemenea, instanța constată că este suficient ca exemplarul contractului aflat în posesia reclamantei, exemplar ce poate fi opus pârâtului, să conțină toate aceste informații, fiind lipsit de relevanță faptul că exemplarul remis pârâtului nu a fost completat în întregime, iar afirmația pârâtului în sensul că exemplarul agenției a fost completat cu informații suplimentare anterior semnării lui, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât pârâtul nu a produs nicio dovadă în acest sens.

În legătură cu susținerea pârâtului în sensul că persoana care a semnat contractul din partea agenției și care l-a asistat la vizionări nu este reprezentantul legal al agenției, instanța constată că nu este necesară semnarea contractelor de intermediere de către reprezentantul legal al agenției, ci este suficientă semnarea de către un agent, angajat al agenției, care are atribuții în acest sens.

Instanța are, de asemenea, în vedere prevederile art. 969 Cod Civil potrivit cu care "Convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante" și cele ale art. 1073 potrivit cărora "Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare."

Pentru aceste considerente, instanța urmează să admită în parte acțiunea și să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2520 lei, reprezentând comision conform contract de intermediere nr. 631/27.09.2011.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere solicitate de către reclamantă, în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenței, 14.10.2011 ?i până la plata plății efective, instanța reține următoarele:

În contractul dintre părți se prevede că în caz de neplată a comisionului de 4% din prețul real al apartamentului, în cazul în care achiziționează un apartament prezentat de aceasta și care a fost supus vizionării, până cel târziu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, plata comisionului se va face cu o penalizare de 1% pe zi de întârziere, prevăzându-se totodată că penalitățile pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate (cap. 2 secțiunea 2, art. 3 și 4 din contract).

Stipularea unei penalități de 1% pe zi de întârziere în condițiile în care valoarea penalităților de întârziere poate depăși valoarea debitului contravine dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Este evident că această clauză penală nu a fost negociată cu pârâtul, ci a fost semnată de acesta la momentul încheierii contractului de intermediere. De asemenea, dezechilibrul este evident în măsura în care penalitățile pot depăși cuantumul debitului. În ce privește condiția lipsei negocierii directe a clauzei, opțiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu prestatorul de servicii de intermediere imobiliară nu înlătură în nici un fel realitatea că trebuie să accepte în bloc condițiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive (iar instanța poate aprecia din oficiu asupra caracterului abuziv al clauzei). Sancțiunea nulității are caracter virtual, dar rezultă din modul în care este redactată dispoziția legală, ca și din rațiunea și scopul acesteia.

Penalitățile calculate de creditoare depășesc cuantumul dobânzii legale și se află într-o disproporție vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanței. Această disproporție creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile celor două părți.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiție a decis că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanța națională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98). Curtea a statuat că "În ce privește problema dacă o instanță învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual și al forței de a negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora. Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte față de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocațiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abțină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înșiși în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neștiință, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecție eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaște posibilitatea instanței naționale de a verifica din oficiu o asemenea clauză" (considerentele 25 și 26).

De asemenea, într-o cauză relativ recentă, Curtea Europeană de Justiție a decis că, în cazul identificării unei clauze abuzive, instanța națională are obligația de a exclude în totalitate aplicarea unei astfel de clauze, nu doar de a limita întinderea efectelor sale: "Curtea amintește, în al doilea rând, că, potrivit directivei, o clauză abuzivă inclusă într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu creează obligații pentru acesta din urmă și că un contract care cuprinde o astfel de clauză continuă să angajeze păr?ile în aceia?i termeni în cazul în care poate continua să existe fără această clauză abuzivă.[…]Curtea consideră că, în cazul în care instan?a na?ională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta din urmă ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește consumatorii. Prin urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze. Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi totuși completat de instanță, garantând astfel interesele respectivilor vânzători sau furnizori. […] În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de men?inere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic" (cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA/Joaquin Calderon Camino).

Având în vedere cele de mai sus, instanța urmează să constate din oficiu caracterul abuziv al clauzei din contractul de intermediere pentru cumpărarea unui imobil nr. 631/27.09.2011 care prevede că, după data încheierii contractului de vânzare-cumpărare "plata comisionului se va face cu o penalizare de 1% pentru fiecare zi de întârziere. Penalitățile pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate" și să respingă capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.

În temeiul art. 274 C.p.c., având în vedere că pârâtul a căzut în pretenții, instanța urmează să îl oblige pe acesta la plată către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1215,6 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 212,6 lei, timbru judiciar în cuantum de 3 lei, precum și onorariu de avocat în cuantum de 1000 lei (conform chitan?elor depuse – fil. 48,49).

Jurisprudenta : 1

id_institutie : 281

Institutie : Judecătoria PLOIEȘTI