Mandatul European de Arestare Preventiva

=== f7d47200ee8670891b0a3fbc233991ccd3e7c55f_473188_1 ===

CUPRINS

Definirea și conținutul mandatului european de arestare

Mandatul european de arestare în legislația internă

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

Definirea și conținutul mandatului european de arestare

În preambulul actului normativ european, se arată că: „mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare”.

Desigur că avem în vedere momentul adoptării actului normativ european care reglementează instituția mandatului european de arestare și procedurile de predare (respectiv anul 2002), deoarece, ulterior, Uniunea Europeană a adoptat și alte asemenea acte normative.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în actul normativ european la art. 1 alin. (1), mandatul european de arestare „este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a vinei măsuri de siguranță privative de libertate”.

În doctrina română și europeană, având în vedere definiția formulată de legiuitorul european chiar în cuprinsul actului normativ, mandatul european de arestare a fost definit într-o formulare asemănătoare celei stabilite de legiuitor.

Astfel, unul dintre autori, susține că: „din punct de vedere juridic, mandatul european de arestare este definit ca o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al UE, în vederea arestării și predării de către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecății sau a executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate”.

Având în vedere dispozițiile actului normativ european, precum și opiniile exprimate în doctrină, apreciem că: „mandatul european de arestare reprezintă o decizie judiciară, adoptată de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru, în baza unei alte decizii interne (care poate fi un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a unei pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță privative de libertate), în scopul arestării și predării de către autoritățile judiciare ale unui alt stat membru a unei persoane urmărite, pentru efectuarea urmăririi penale, a judecății sau pentru executarea unei pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță privative de libertate”.

În definiția dată mandatului european de arestare am inclus și obligativitatea existenței unui mandat de arestare intern, emis de către autoritățile judiciare competente ale statului membru solicitant, considerând în mod justificat că inexistența acestui document conduce implicit la imposibilitatea emiterii unui mandat european de arestare și respectiv, executarea acestuia.

Considerăm că dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (1), prin care se definește mandatul european de arestare, trebuie completate prin includerea fazei de judecată, având în vedere că uneori, prezența inculpatului în fata instanței, în această fază a procesului penal se impune.

De asemenea, considerăm că se impune și o altă completare, respectiv includerea măsurilor educative privative de libertate.

Potrivit dispozițiilor actului normativ european, mandatul european de arestare va fi întocmit în formă scrisă, potrivit formularului stabilit și prevăzut în anexă și va conține următoarefe informații:

identitatea și cetățenia persoanei căutate;

numele, adresa, numerele de telefon și fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a art. 1 și 2;

natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea art. 2;

descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;

pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba de o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii (art. 8 din Decizia-cadni 2002/584/JAI).

Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Statele membre, odată cu intrarea în vigoare a actului normativ european sau după transpunerea în propria legislație, vor indica, printr-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că acceptă o traducere în una sau mai multe limbi oficiale ale Uniunii Europene.

În urma adoptării Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAL 2008/909/JAI și 2008/947/JAI, de consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la proces conținutul mandatului european de arestare a fost completat cu alte informații, referitoare la prezența sau absența persoanei în cauză de la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia.

Aceste mențiuni suplimentare se vor menționa numai în situația în care împotriva persoanei respective s-a emis un mandat european de arestare pentru executarea une: pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, iar hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

Astfel, o importanță deosebită prezintă situația în care persoana în cauză nu a fost prezentă la proces, caz în care se vor mai menționa următoarele informații:

persoana în cauză a fost citată personal cu privire la ziua, luna, anul și implicit informată cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

persoana nu a fost citată personal, dar a primit efectiv prin alte mijloace de informare oficială cu privire la data și locul stabilite pentru procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, în așa fel încât s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a avut cunoștință de procesul stabilit și a fost informată cu privire la faptul că poate fi pronunțată o decizie, în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra la proces și a fost intr-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces; sau

persoanei i s-a înmânat personal decizia la (ziua, luna, anul) și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale, și persoana a indicat în mod expres că nu contestă această decizie sau nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător; sau

persoanei nu i s-a înânat personal decizia, dar:

decizia îi va fi înmânată fară întârziere după predare; și

în momentul în care i se înmânează decizia, persoana va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecare a cauzei sau la o cale de atac, în cadrul căreia are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale; și

persoana va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac (Decizia-cadru 2009/299/JAI, art. 2 pct. 2).

Adoptarea dispozițiilor menționate mai sus este prevăzută și justificată la pct. 1 din Preambulul actului normativ european, unde se arată că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces nu este absolut și că, în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța de bunăvoie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fară echivoc, la respectivul drept.

Așadar, modificările survenite în urma adoptării acestui nou instrument juridic european au fost determinate de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care prin hotărârile adoptate a stabilit că regula generală este aceea de a i se asigura prezența persoanei în cauză la propriul proces, cu anumite excepții, care privesc numai atitudinea acelei persoane față de propriul proces.

Menționăm că, potrivit dispozițiilor actului normativ european examinat, autoritățile judiciare ale statului emitent vor completa formularul existent în anexă.

„Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare”.

Mandatul european de arestare în legislația internă

Potrivit legislației naționale autoritățile judiciare competente române pot refuza executarea unui mandat de arestare în următoarele cazuri:

în situația prevăzută de art.96 alin. Din din legea nr. 302/2004;

În mod excepțional, în matyerie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului european nu poate fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite de vamă și de schimb valutar ca legislațiile statului membru emitent; menționăm că la art. 96 alin. (2) este prevăzută condiția dublei incriminări.

Astfel, într-o speță incidentă acestui motiv, Curtea de Apel Ploiești a stabilit că: „potrivit art. 27 alin. (4) teza a II-a din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului, transpus de statul român în art. 87, art. 88 și art. 100 din Lega nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, autoritatea judiciară de executare română poate admite executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă unui cetățean român sub condiția ca persoana solicitată să își dea consimțământul la predare, deci să fie de acord să execute pedeapsa în statul membru emitent, precum și să existe garanții că aceasta are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în respectivul stat, în prezența sa”.

Pentru a lua această decizie, Curtea de Apel Ploiești a constatat că: „prin sesizarea formulată conform art. 89 alin. (1) raportat la art. 883 din Legea nr. 302/2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a transmis acestei instanțe solicitarea formulată de către autoritatea judiciară Tribunalul Înaltei Curți din Nisa, Franța (Serviciul de Executare a Pedepselor) privind executarea mandatului european de arestare, emis pe numele persoanei solicitate, cetățean român, în scopul executării pedepsei de un an închisoare aplicate prin sentința
nr. 1794/19.05.2009, pronunțată în lipsă de Curtea Corecțională din cadrul aceleiași instanțe.

Curtea de apel a constatat că sunt întrunite condițiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare de către statele membre ale Uniunii Europene, ce au transpus Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului, în baza art. 90 alin. (5) și (6) și art. 94 din legislația română în materie, întrucât:

mandatul european de arestare a fost emis la data de 26 octombrie 2009 de Tribunalul înaltei Curți din Nisa (Serviciul de Executare a Pedepselor), deci o autoritate judiciară dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care a transpus în legislația internă Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului;

decizia judiciară s-a luat în vederea executării pedepsei de un an închisoare aplicate prin sentința penală nr. 1794/19.05.2009, pronunțată în lipsă de Curtea Corecțională a Tribunalului înaltei Curți din Nisa, Franța, și a mandatului de arestare emis la aceeași dată de președintele respectivei autorități judiciare, pentru săvârșirea infracțiunilor de: trafic, transport ilegal de stupefiante, contrabandă cu mărfuri periculoase pentru sănătate, morala sau siguranța publică, fapte prevăzute și pedepsite de Codul penal francez, Codul sănătății publice, Codul vămilor;

faptele reținute în sarcina persoanei solicitate constau în aceea că, în aprilie 2009 și pe teritoriul statului francez, într-o perioadă de timp ce nu era acoperită de prescripție, în mod ilicit a deținut, a importat, a transportat stupefiante, respectiv cantitatea de 1771 g de rășină de canabis, actele fiind descoperite la controlul vamal efectuat asupra pasagerilc: români ce călătoreau cu un autocar pe ruta Spania-România;

faptele cauzei sunt sancționate și de legea română (Legea nr. 143/2000, respectiv Codul vamal), fiind pedepsite cu închisoarea de cel puțin 3 ani;

pedeapsa de executat aplicată prin sentința pronunțată de autoritatea judiciari franceză este închisoarea de 1 an, nu sunt incidente dispozițiile privind prescripții executării acesteia, iar infracțiunile reținute nu sunt acoperite de amnistie potrivit legii române;

potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, infracțiunea de trafic ilicit de droguri și substanțe psihotrope, stabilită în sarcina persoanei solicitate, apare pe lista celor 32 de infracțiuni ce dau loc la predare între statele membre ale Uniune Europene și care au transpus Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002;

mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei hotărâri pro nunțate în lipsă, iar autoritățile judiciare franceze au dat garanții în sensul că persoana solicitată va fi rejudecată în Franța, în prezența și a unui avocat, dacă dorește;

persoana solicitată, deși se află în situația prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. a), art 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004 și pledează nevinovat, a consimțit voluntar Le predarea sa către statul francez în condițiile art. 90 alin. (5) și art. 100 din aceeași lege și art. 27 parag. 2 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului;

nu s-a făcut opoziție privind identitatea persoanei solicitate și nici nu s-a constatat vreunul din motivele de refuz obligatorii privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva acesteia, astfel cum sunt prevăzute sub art. 88 alin. (1 lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004.

Față de cele ce preced, fiind întrunite condițiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare emise de statele membre ale Uniunii Europene, conform art. 90 alin. (5) și (6) și art. 94 din legislația română în materie, s-a admis solicitarea formulată de autoritatea judiciară franceză, ca întemeiată. Predarea se va autoriza cu respectarea garanțiilor prevăzute de art. 87 alin. (2) lit. a) și art. 100 din aceeași lege. art. 27 parag. 2 din Decizia-cadru 2002/5 84/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002. respectiv sub condiția garantării că persoana solicitată are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în Franța în prezența sa și a unui avocat, dacă va dori acest lucru, precum și cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.”

Motivarea instanței române consider că este corectă, deoarece aceasta a avut în vedere toate împrejurările care au determinat emiterea și transmiterea mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare franceze.

Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

Într-o cauză penală incidență acestui motiv opțional, Curtea de Apel Constanța a decis că: „în conformitate cu prevederile art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare dacă persoana solicitată este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare.

Având în vedere că procedurile judiciare în dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au început anterior emiterii mandatului european de arestare, că respectivele proceduri vizează o activitate infracțională mai amplă și că cele mai multe acte materiale sunt localizate pe teritoriul României, este în interesul facilitării cercetărilor și aflării adevărului în integralitate ca persoana solicitată să rămână în România”.

Apreciez că hotărârea instanței în speța prezentată este în acord cu interesele justiției și scopul procesului penal.

Într-o altă speță, în care s-a constatat că atât acest motiv, cât și cel prevăzut la lit. e) nu sunt incidente, instanța a decis că „motivul de refuz al executării mandatului european de arestare reglementat în art. 98 alin. (2) lit. b) și e) din Legea nr. 302/2004 – privitor la cazul când mandatul european de arestare se poate refuza față de o persoană care pentru aceeași faptă este supusă unei proceduri penale în România, respectiv la situația în care acesta se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României – nu este incident în situațiile în care activitatea infracțională s-a desfășurat pe raza mai multor țări, ceea ce implică o competență alternativă, iar cu privire la denunțul formulat de persoana solicitată nu s-a început urmărirea penală împotriva vreunei persoane, pentru a se putea susține că aceasta face obiectul unei proceduri penale pe teritoriul României”.

când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;

Astfel, într-o cauză Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: „în conformitate cu art. 88 alin. (2) lit. c¹ din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român și declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent. În acest caz, potrivit art. 88 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, în vederea recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală.

Dacă autoritatea judiciară de emitere nu transmite o copie certificată a hotărârii de condamnare și orice alte informații necesare solicitate în vederea recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare.

Termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, fiind un termen procedural, se calculează conform dispozițiilor art. 186 alin. (2) C.proc.pen și, prin urmare, la calcularea sa nu se socotesc ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua în care acesta se împlinește. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 186 alin. (4) C.proc.pen., termenul pe zile expiră la sfârșitul zilei în care se împlinește”.

Într-o altă cauză, recentă, aceeași instanță a decis că: „în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, cetățean străin, care trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare.

În cazul cetățeanului străin, incidența motivului opțional al executării prevăzut în dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 este condiționată de dovada rezidenței continue și legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani”.

În altă cauză, instanța supremă a decis: ” în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, care este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare și, în consecință, instanța poate dispune executarea acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai în cazul în care mandatul european de arestare este emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, predarea cetățeanului român sau a persoanei care trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani se face sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România. Prin urmare, dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu sunt incidente în cazul în care mandatul european de arestare este emis în vederea executării unei pedepse cu închisoarea”.

De asemenea, în legătură cu același motiv, instanța supremă a decis că: „1. Potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, ipoteza în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, cetățean străin, care trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent reprezintă un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare. Aplicarea art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 în cazul cetățeanului străin presupune dovada rezidenței continue și legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.

În raport cu dispozițiile art. 103 alin. (11) teza fmală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, instanța dispune și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă”.

Într-o altă speță s-a decis că: „potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, care este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare și, în consecință, instanța poate refuza executarea acestuia.

În acest caz, instanța, ca autoritate judiciară română de executare, în temeiul dispozițiilor art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, recunoaște hotărârea penală străină de condamnare, pe cale incidentală, în procedura executării mandatului european de arestare – dacă sunt întrunite condițiile recunoașterii hotărârii judecătorești străine prevăzute în Legea nr. 302/2004 – și dispune executarea pedepsei închisorii în România”.

când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitivpentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

Cu privire la acest motiv opțional de neexecutare Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, prin decizia nr. 4055/12.11.2010, a decis că: „motivul de refuz al executării mandatului european de arestare reglementat în art. 88 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 – privitor la cazul când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României – reprezintă un motiv opțional de refuz al executării, instanța română nefiind obligată să refuze executarea, și privește exclusiv cazul când infracțiunile sunt comise pe teritoriul României, potrivit legii române, iar nu cazul când infracțiunile sunt comise pe teritoriul statului emitent și numai actele de pregătire, care nu atrag competența instanțelor române, sunt efectuate pe teritoriul României”.

În speța care a determinat luarea deciziei de mai sus, s-a reținut că „prin sentința nr. 14/E/05.11.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate S.I. Totodată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 6 noiembrie 2010 și până la data de 4 decembrie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin mandatul european de arestare emis de Tribunalul din Milano la data de 29 septembrie 2010 sub nr. 10435/10 RGGIP, s-au solicitat arestarea persoanei solicitate S.I. și predarea acesteia către autoritățile judiciare emitente ale mandatului. S-a reținut că persoana solicitată este cercetată în Italia pentru
comiterea mai multor infracțiuni informatice prevăzute de Codul penal italian, urmare a unui mandat de arestare preventivă, emis la data de 29 septembrie 2010 de un magistrat de investigații preliminare din cadrul Tribunalului din Milano în dosarul nr. 10435/10 RGGIP. Faptele de care este acuzată persoana solicitată S.I. sunt prevăzute în art. 416 C.pen. italian și art. 55 din Decretul legislativ nr. 231/2007, constând în constituirea unui grup infracțional organizat și folosirea pe nedrept de cârduri de plată și transfer de valori. Tribunalul din Milano, în dosarul de mai sus, la data de 29 septembrie 2010, a emis mandatul european de arestare a persoanei solicitate S.I.”.

În aceste condiții Curtea de Apel Alba Iulia a procedat la audierea persoanei solicitate, ocazie cu care a luat act că aceasta nu a consimțit la predare și că nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității, dispunând executarea mandatului european de arestare.

Împotriva acestei sentințe, persoana solicitată a declarat recurs, invocând motivul prevăzut la 88 alin. (2) lit. e) din legea specială [art. 98 alin. (2) lit. e) din legea specială, la momentul actual].

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca fiind nefondat, potrivit celor menționate mai sus.

când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorității române;

Cu privire la acest motiv opțional de nerecunoaștere și neexecutare, într-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: „1. în temeiul art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a prescris. Refuzul executării mandatului european de arestare constituie o facultate a instanței de judecată și, prin urmare, aceasta poate dispune executarea mandatului european de arestare chiar dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea pe care se întemeiază s-a împlinit potrivit legii penale române.

În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competența de a stabili prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a împlinit conform legii penale române”.

Precizăm că datorită republicării legii speciale române, la momentul actual sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. g).

Deoarece prezintă o importanță majoră pentru autoritățile judiciare ale altor state membre cu atribuții în cadrul emiterii unui mandat european de arestare și transmiterea lui spre executare autorităților judiciare competente române, vom proceda la redarea succintă a speței în cauză.

Astfel, pentru a ajunge la această soluție, instanța supremă a reținut că „prin sentința penală nr. 56/PI/l8.05.2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus, în baza art. 94 din Legea
nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, predarea cetățeanului român M.A. autorităților judiciare germane competente, în baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof la 23 aprilie 2007 în dosarul nr. 292 Js 543/99.

În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus arestarea preventivă a sus-numitului, pe o durată de 29 de zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.

În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în România.

Prima instanță a reținut că sub nr. 867/59/2007 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sesizarea Autorității Federale de Criminalistică din Germania referitoare la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof pe numele cetățeanului român M.A.

Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în perioada 1997-1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie română în Franța și Belgia, prin Germania. Aceste fapte se sancționează în legislația germană cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracțiune, pedeapsa totală putânc ajunge la 15 ani de închisoare.

Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a intervenit prescripția răspunderii penale, faptele reținute încadrându-se în dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.

Instanța a avut în vedere împrejurarea că, și în situația invocată de persoana solicitată, respectiv aceea a prescripției răspunderii penale, care reprezintă un motiv al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opțiune a instanței de judecată.

Argumentându-și opțiunea acordului la executarea mandatului european de arestare, curtea de apel a reținut că faptele ce se impută persoanei solicitate prin mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislației germane, iar această legislație nu reglementează instituția prescripției răspunderii penale, invocată de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat și că legislația din țara noastră a devenit ma: aspră în ceea ce privește regimul sancționator al unor astfel de fapte, ele pedep- sindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune predarea persoanei solicitate către autoritățile germane ca modalitate eficientă de realizare a unei cooperăr. judiciare transfrontaliere în materie penală.

Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanță avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reținute în sarcina sa, a intervenit prescripția, este nefondat.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăriri penale, a judecății sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Mandatul european de arestare se execută în baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 (JO L 190/1 din 18 iulie 2002).

Art. 90 alin. (6) din aceeași lege prevede că persoana solicitată poate formula opoziție la predare numai pentru existența unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.

Definiția dată acestui act procesual și normele care conturează instituția mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul aplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativității punerii în executare a mandatelor europene de arestare.

Numai în situațiile expres prevăzute de lege, autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.

Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod justificat, prima instanță a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare germane.

Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenția prescripției răspunderii penale potrivit legii penale române, este de constatat că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancționează fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvârșită privește un grup de persoane ori a urmărit obținerea de foloase materiale sau de altă natură, pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române, dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.

Mandatul european de arestare face, însă, referire la calitatea persoanei solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane, împrejurare caracteristică infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută în art. 323 C.pen. român, text de lege în vigoare la data la care se rețin a fi săvârșite infracțiunile și care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani de închisoare.

În raport cu această încadrare juridică și cu data săvârșirii infracțiunii nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale prevăzute în art. 124 C.pen. Român.

Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situației recurentului în propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a soluției juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.

Dacă s-ar fi reținut în cuprinsul mandatului european de arestare că persoana solicitată ar fi acționat singură sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situație în care, potrivit art. 88 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, ar fi putut refuza executarea mandatului european.

Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă, nejustificat și din perspectiva celorlalte prevederi ale legii privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, dar și a rațiunii recurgerii la instituția mandatului european de arestare.

Astfel, Capitolul III intitulat Dispoziții pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene. introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006, urmărește simpli ficarea procedurii de extrădare în relația cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 15 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

În acest capitol în cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce privește prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispozițiile din legislația statului solicitant, neinteresând, deci, prevederile în materie ale legislației statului solicitat.

În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare simplifică ș: mai mult modalitatea de urmărire internațională a unor persoane care au săvârși: fapte penale și obligă la celeritate, astfel că pentru a se da eficiență cooperăm judiciare între statele membre ale Uniunii Europene și a asigura o ripostă rapidă infracționalității transfrontaliere, instanțele de judecată trebuie să manifeste prudență în a refuza executarea mandatului european de arestare.

În cauză, se rețin a fi săvârșite infracțiuni deosebit de grave de către M.A., acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de trafic de persoane și a fost implicat în calitate de organizator în 6 operațiuni de trecere ilegală a numeroși cetățeni români în Franța și Belgia prin Germania.

Faptele imputate, regimul sancționator al acestora și amploarea fenomenului criminalității transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităților tuturor statelor implicate.

Din aceste considerente, și în situația în care fapta persoanei solicitate s-ar circumscrie dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și ar fi intervenit prescripția specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului european de arestare ar fi fost justificat, așa cum a apreciat și prima instanță.

În consecință, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.

Speța prezentată relevă într-un mod cât se poate de pertinent, în acord cu dispozițiile legii române și europene o situație în care instanțele române au admis executarea unui mandat european de arestare, deși existau circumstanțe care să determine instanța să refuze executarea mandatului.

Considerăm că, într-o asemenea situație competența de a admite sau nu executarea unui mandat european de arestare revine numai instanței competente române curții de apel respective), cu posibilitatea persoanei căutate sau a procurorului de a ataca hotărârea curții de apel cu recurs, care în toate situațiile va fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a lua decizia admiterii sau respingerii executării unui mandat european de arestare, chiar dacă intervenția prescripției răspunderii penale sau a executării cedepsei reprezintă un motiv opțional, instanța română trebuie să aibă în vedere mai multe considerente.

Astfel, atunci când potrivit legii române, răspunderea persoanei s-a prescris, apreciem că mai întâi instanța trebuie să pornească de la necesitatea executării mandandatului european de arestare, în spiritul cooperării judiciare în materie penală între ;catele membre.

În aceste condiții, instanța română va trebui să aibă în vedere gravitatea faptei ilvârșite, împrejurările comiterii acesteia, persoana și conduita făptuitorului, pericolul social, prejudiciul cauzat, precum și alte elemente de natură a determina condicile concrete în care a fost săvârșită fapta respectivă.

Într-o altă speță care se referă la aceleași dispoziții, respectiv prescripția executării pedepsei, Curtea de Apel București a decis că „potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea
nr. 302/2004 [după modificare art. 98 alin. (2) lit. g)), constituie motiv de refuz al executării și atunci când, potrivit legislației române, răspunderea pentru tracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executare a pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Cum, în cauză, durata de executare a pedepsei s-a împlinit la data de 13 iunie 110. instanța va respinge ca nefondată sesizarea formulată de parchet.

Pentru a lua această decizie, instanța a reținut că „prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și înregistrată la rolul acestei curți la data de 3 august 2010,
s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de crestare emis de autoritățile judiciare olandeze împotriva cetățeanului român E.M., condamnat de Tribunalul din Alkmaar, la data de 28 iunie 1994, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru trei infracțiuni de furt prin efracție comise de două sau mai multe persoane în asociere, prevăzute de art. 311 și art. 310 C.pen. olandez. În cauză a fost audiată persoana solicitată, arătând că nu are obiecții cu privire la identitate, nu este de acord cu executarea, întrucât a fost prescrisă, nu a mai avut abateri din anul 1994 și lucrează în Norvegia, de 6 luni, cu carte de muncă. Împotriva persoanei solicitate nu s-a dispus măsura reținerii, întrucât autoritățile judiciare olandeze au menționat în cuprinsul mandatului european de arestare că dreptul de executare a pedepsei se prescrie la 13 iulie 2010.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea a constatat că, într-adevăr, împotriva persoanei solicitate E.M. autoritățile judiciare olandeze au emis un mandat european de arestare, întrucât aceasta a fost condamnată de Tribunalul din Alkmaar, la data de 28 iunie 1994, la o pedeapsă de 10 luni închisoare. Însă, potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, constituie motiv de refuz al executării și atunci când, potrivit legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executare a pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Cum, în cauză, durata de executare a pedepsei s-a împlinit la data de 13 iunie 2010, curtea a respins ca nefondată sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București”

Observăm că, de această dată, executarea mandatului european de arestare nu a fost admisă de către instanța română, iar hotărârea nu a fost recurată de către parchet, motivat de intervenția prescripției executării pedepsei de 10 luni închisoare. Un element determinant care a contribuit decisiv la luarea acestei decizii a fost reprezentat și de precizarea autorităților judiciare olandeze prin care se informa că dreptul de executare a pedepsei se prescrie la data de 13 iulie 2010.

Potrivit ultimelor modificări introduse în Codul penal român, prescripția răspunderii penale a fost extinsă, fiind incluse, pe lângă infracțiunile contra păcii și omenirii, deja existente, și infracțiunile prevăzute în art. 174-176 C.pen., precum și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei). Precizăm că în cadrul art. 174-176 din Codul penal român din 1969 erau prevăzute infracțiunile de omor. omor calificat și omorul deosebit de grav.

când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri;

când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația statului emitent:

persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul, și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la judecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau

persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată” [art. 98 alin. (2) din legea specială].

Precizăm că prin introducerea textelor de la lit. i) (potrivit art. I pct. 26 din Legea nr. 300/2013), legiuitorul român a transpus în legislația sa internă dispozițiile art. 2 din
Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, prin care a fost modificată Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului; modificarea constă în introducerea unui nou articol, respectiv art. 4a, cu denumirea marginală „Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”.

În același timp, în situația în care, în cauză este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), „anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. In cazul în care autoritatea ;udiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107” [art. 98 alin. (3) din legea specială].

Potrivit dispozițiilor legii speciale, în cazul prevăzut mai sus [alin. (3)], „dacă persoana solicitată se află în stare de arest și autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispozițiile art. 103 alin. (4) se aplică în mod corespunzător1). în situația în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilității de a solicita recunoașterea și executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relația dintre România și statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocității ” [art. 98 alin. (4) din legea specială].

Principala caracteristică a acestor motive este aceea că autoritățile judiciare române de executare, au competența de a refuza sau de a executa un mandat european de arestare, ori de câte ori apare incident un asemenea motiv, fară însă a exista o obligativitate referitoare la deciziile luate.

Fără îndoială că atât refuzul executării unui mandat european de arestare, refuz datorat invocării unuia sau altuia dintre motivele menționate mai sus, cât și acceptarea executării unui mandat chiar dacă apar incidente motivele prevăzute în legea specială trebuie motivate de către instanța de judecată competentă română.

În doctrina română s-a susținut, argumentat că „pe lângă aceste motive de refuz opționale și obligatorii prevăzute expres, mai există și alte motive de refuz implicite, cum ar fi:

nu sunt îndeplinite condițiile de fond și formă ale mandatului european de arestare (de exemplu, nu există mandat de arestare intern al statului membru emitent nu este îndeplinită limita de pedeapsă etc.);

persoana solicitată nu se află pe teritoriul statului de executare;

persoana indicată în mandatul european de arestare nu este cea căutată de către autoritățile judiciare emitente;

se retrage sau se revocă mandatul european de arestare de către autoritățile judiciare emitente;

nu este îndeplinită condiția dublei incriminări [cu excepția celor 32 de infracțiuni prevăzute de art. 96 alin. (1), pentru care nu este necesară verificarea dublei incriminări], condiția care, așa cum rezultă din redactarea alin. (2) al art. 96, este obligatorie”.

În referire la motivul menționat la lit. a), în practica judiciară s-a decis că: „ordonanța de reținere (indicată ca unic temei al mandatului european de arestare emisă în lipsă pe numele persoanei solicitate pe o durată de 72 de ore, nu poate fi asimilată unui mandat de arestare preventivă, întrucât instanța de judecată competentă nu a exercitat controlul judecătoresc asupra legalității privării de libertate a persoanei vizate a persoanei vizate, astfel că lipsa acestei condiții duce la nepunerea ir executare a mandatului”.

Potrivit legii, autoritățile române de executare vor refuza executarea unui mandat european de arestare, în următoarele cazuri:

când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceeleași fapte de către un alt stat membru decât cel emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare” [art. 98 alin. (1) lit. a) din legea specială].

În cadrul executării acestei dispoziții ale legii române, în practica judiciară s-a decis că: „în procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanța constată că pentru una din infracțiunile prevăzute în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost condamnată definitiv în România și a executat pedeapsa la care a fost condamnată, sunt incidente, pentru această infracțiune, dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, care reglementează, ca motiv obligatoriu de refuz al executării, ipoteza în care persoana solicitată «a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un alt stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare”.

Condamnarea definitivă în România a persoanei solicitate pentru infracțiunea prevăzută în mandatul european de arestare și executarea pedepsei aplicate pentru această infracțiune constituie un motiv de refuz obligatoriu al executării, prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, iar nu motivul opțional de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. h) din aceeași lege, referitor la ipoteza «când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoarele proceduri”.

când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română” [art. 98 alin. (1) lit. b) și c) din legea specială].

Cu privire la incidența acestui motiv obligatoriu de neexecutare, în practica judiciară s-a decis că, „refuzul executării mandatului european de arestare raportat la vârsta cetățeanului român a cărui predare se solicită și neîndeplinirea condiției dublei incriminări. Respingerea propunerii de arestare în vederea executării mandatului european de arestare în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004”.

În speța de mai sus, instanța de judecată a constatat că persoana în cauză, la momentul comiterii faptei, nu avea vârsta de 16 ani împlinită, și nu existau date din care să rezulte că aceasta avea discernământ.

Textul menționat mai sus, redă întocmai motivele obligatorii de neexecutare a mandatului european de arestare așa cum sunt acestea stipulate în art. 3 din actul normativ european cadru, acestea fiind preluate de toate statele membre cu ocazia transpunerii în legislația lor internă, unele state, cum este cazul Maltei, Olandei, Portugaliei, Danemarcei și Regatului Unit, adăugând chiar altele.

Pe lângă cele trei motive principale obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare, în perioada preaderării României la Uniunea Europeană, respectiv 1 ianuarie 2007 și în primele luni după aderare, deși nu era prevăzut expres de lege, a existat un alt motiv, interpretat în mod diferit de instanțele de judecată din România, respectiv cel determinat de solicitarea predării la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, într-o primă fază, practica judiciară română a stabilit că „potrivit art. 108 din Legea nr. 302/2004 modificată, dispozițiile privind predarea în baza mandatului european de arestare se aplică pentru acele mandate emise ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor Titlului III.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că „față de data emiterii mandatului european de către autoritățile germane, 25 octombrie 2006, Curtea a constatat că acesta nu poate fi pus în executare având în vedere că normele legale care guvernează materia mandatului european de arestare au valabilitate numai pentru mandatele emise cu începere din data de 1 ianuarie 2007.

Ca atare Curtea, în temeiul art. 108 din Legea nr. 302/2004 modificată, a respins ca neîntemeiată cererea de executare a mandatului european de arestare din data de 23 octombrie 2006 emis de Procuratura Amsberg.

Aceeași interpretare a fost realizată și de către Curtea de Apel Iași, care a decis că „conform art. 189 din lege, prevederile Capitolului III al Titlului II, ale dispozițiilor Titlului III ale Capitolului II1 și al Titlului IV și ale Capitolului II al Titlului VII, vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, iar mandatul european de arestare este reglementat în lege în Capitolul II al Titlului III.

Coroborând cele două dispoziții, se reține că autoritățile judiciare române emit și execută mandate europene de arestare după data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană și execută doar mandatele europene de arestare și predare care se emit ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor legale relevante, respectiv emise după 1 ianuarie 2007.

Cum, în cauză, mandatele europene de arestare și predare care fac obiectul sesizării sunt emise în anul 2006 privind persoanele solicitate A.V., P.C., R.F., T.M., C.I., și P.D., acestea nu pot fi executate și se refuză predarea persoanelor solicitate în baza acestor mandate conform dispozițiilor legale citate.

Ulterior, această situație a fost interpretată diferit de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 1517/19.03.2007 pronunțată de Secția penală, a decis că „mandatele europene de arestare emise de autoritățile judiciare competente din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 se execută de către autoritățile judiciare române ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora prevederile Titlului IU se aplică mandatelor europene de arestare și predare care se emit ulterior datei de 1 ianuarie 2007, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date, nu privesc mandatele europene de arestare și predare emise de autoritățile judiciare competente din alte state membre ale Uniunii Europene, ci mandatele europene de arestare și predare emise de autoritățile judiciare române”

Apreciem și noi că interpretarea dată de instanța supremă din România, într-o perioadă de tranziție (începutul anului 2007), este corectă, deoarece important pentru instanța română nu este momentul emiterii mandatului european de arestare de către o autoritate judiciară dintr-un stat membru, ci momentul în care acest act juridic este supus examinării de către instanța română.

Cu alte cuvinte, dacă mandatul european de arestare este emis înainte de 1 ianuarie 2007, dar este primit după această dată, instanța de judecată română nu poate refuza executarea acestuia pentru motivul că acesta a fost emis anterior datei de 1 ianuarie 2007.

Desigur că alta este situația în care mandatul european de arestare a fost emis de către o autoritate judiciară competentă dintr-un stat membru și supus examinării de către o instanță română, anterior datei de 1 ianuarie 2007, caz în care desigur că mandatul nu a putut fi executat, motivat de dispozițiile legii române, precum și de situația statului român care nu era membru al UE.

În ceea ce privește cele trei motive obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare, facem precizarea că ori de câte ori autoritățile judiciare române de executare vor constata incidența unuia dintre acestea, vor refuza executarea mandatului.

BIBLIOGRAFIE

Al Boroi, Tratat de cooperare judiciară internațională în materie penală, Editura C.H. Beck, București 2016;

Legislație

*** Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M.Of. nr. 377 din 31 mai 2011;