Mandatul European de Arestare

I. Apariția mandatului european de arestare, rolul său in cadrul cooperării judiciare internaționale.

Circulația liberă a persoanelor în interiorul granițelor Uniunii Europene a deschis noi posibilități pentru infractori, care se deplasează cu ușurință și cooperează fără a ține seamă de frontiere și de diferențele juridice care există încă între statele membre. Singura modalitate prin care se poate face față cu succes provocărilor criminalității contemporane, caracterizată de apariția unor noi forme de manifestare a activității infracționale, de mobilitatea fără precedent a infractorilor, dar și de dezvoltarea organizațiilor și rețelelor criminale transnaționale, este găsirea unor mijloace flexibile de cooperare internațională. Fenomenele de criminalitate depășesc astăzi capacitatea de reacție a statelor luate izolat și nu pot fi combătute eficient decât prin unirea eforturilor tuturor statelor.

Reacția Uniunii Europene (UE) la acest fenomen este ilustrată de tratatul de la Amsterdam, obiectivul fiind stabilit prin Titlul VI (art. 29-42 fostele art. K-K9, Tratatul privind Uniunea Europeana – TUE), și anume cel de a asigura cetățenilor un nivel ridicat de protecție, într-un spațiu de libertate, securitate si justiție, prin realizarea unei acțiuni comune a statelor prin prevenirea și reprimarea rasismului și a xenofobiei.

Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană nu poate fi închipuită fără asigurarea unor condiții de muncă și viață sigure pe întreg teritoriul statelor membre. Cetățenii europeni trebuie protejați de infracționalitate transfrontalieră, trebuie să aibă acces la justiție în mod egal și trebuie să li se asigure drepturile și libertățile fundamentale.

Prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JHA din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre a fost concretizată hotărârea luată în cadrul Consiliului de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare cu o procedură de predare simplificată care se desfășoară între autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare, acestea putând fi asistate de o autoritate centrală, desemnată în statele membre, sau de punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene.

Actele teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat o provocare pentru Uniunea Europeana: era confruntată cu necesitatea unui răspuns prompt și eficient în domeniul securității interne, ceea ce presupunea adoptarea unor măsuri necesare, mai ales în cadrul Pilonului III iar acest răspuns trebuia să fie însoțit de o acțiune la fel de hotărâta în planul securității externe, și trebuia să își demonstreze solidaritatea cu SUA, partenerul cel mai important al Uniunii Europene.

Mandatul European de arestare se dorește a fi soluția internă pentru o cooperare rapidă și eficientă, și, totodată, un nou instrument juridic apt să înlocuiască toate instrumentele juridice precedente referitoare la extrădare.

După cum se arată în preambulul Deciziei-cadru, mandatul european de arestare este prima măsură concreta în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoașterii reciproce.

Instituirea mandatului European de arestare a reprezentat un pas înainte pe calea combaterii infracționalității transnaționale la nivel European. Dacă extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenței juridice în domeniul dreptului penal, cu certitudine că mandatul European de arestare urmează a fi apreciat ca o formulă de succes viabilă a cooperării judiciare în materie penală cu o perspectivă clară de extindere la nivel European, având în vedere afluența fenomenului infracțional internațional care impune adoptarea unor măsuri eficiente menite să garanteze în mod durabil respectarea și realizarea justiției în spațiul juridic European preconizat.

II. Aplicarea mandatului european de arestare

Potrivit art. 31 alin. (4) al Deciziei-cadru, începând cu 1 ianuarie 2004, în relațiile dintre statele membre, mandatul European de arestare va înlocui toate instrumentele anterioare privind extrădarea.

Statele membre pot aplica în continuare acordurile bilateral sau multilateral deja încheiate și pot semna în continuare astfel de acorduri numai în condițiile în care acestea permit ca obiectivele Deciziei-cadru să fie extinse sau lărgite și ajută la simplificarea procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul mandatului European de arestare (art.31 alin. (2) din Decizia-cadru). Un exemplu în acest sens este acordul semnat între Danemarca, Finlanda și Suedia care au declarat că legislația Nordică uniformă privind extrădarea, care se aplică în relațiile dintre ele, permite ca obiectivele Deciziei-cadru să fie extinse și lărgite și, prin urmare, vor continua să aplice aceste dispoziții. Procedura mandatului European de arestare se va aplica cererilor de extrădare primite după 1 ianuarie 2004. Cererile primite înainte de această dată vor continua să fie guvernate de instrumentele în vigoare referitoare la extrădare.

O alta ipoteza se referă la situația în care, anterior datei de 1 ianuarie 2004, un stat membru primește o cerere de extrădare pe care o respinge, iar ulterior acestei date același stat membru primește o cerere de predare de la autoritățile judiciare ale aceluiași stat solicitant, referitoare la același caz. Curtea de Casație belgiană, în hotărârea din 13 aprilie 2004 data în cazul Garcia-Moreno, a statuat că executarea unui mandat European de arestare nu poate fi refuzată pe simplul motiv că o cerere de extrădare anterioară referitoare la același caz a fost respinsă. Credem că nu poate fi vorba despre un refuz automat al executării mandatului european de arestare pe simplul motiv că anterior a fost respinsă o cerere de extrădare pentru aceleași fapte, o asemenea practică constituind un abuz de drept. Ulterior respingerii cererii de extrădare pot apărea motive care să justifice o nouă cerere, dar în condițiile în care o asemenea cerere ar interveni după data de 1 ianuarie 2004 ar îmbrăca forma unui mandate European de arestare.

III. Definiția mandatului European de arestare. Conceptul de predare

Potrivit art. 1 al Deciziei-cadru, mandatul European de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea competentă a unui stat membru, în vederea arestării și predării de către autoritatea competentă a altui stat membru a unei persoane solicitate în vederea urmării, judecării sau executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate (este vorba de orice măsură privativă de libertate care a fost dispusă pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală).

După cum rezultă din definiția dată, precum și din textul său, Decizia utilizează termenul de predare pentru ceea ce, în procedura clasică, se consideră a fi extrădare. Întrebarea care se pune este dacă, prin această Decizie – cadru, Consiliul a creat o nouă formă de cooperare internațională între statele membre, diferită de extrădare. Pornind de la contextul în care a fost adoptată Decizia – cadru, de la prevederile sale, precum și de la inovațiile aduse de aceasta în raport cu procedura clasică de extrădare, se poate afirma că este vorba de o asemenea situație.

O parte a doctrinei a susținut însă că procedura mandatului European de arestare este o formă a extrădării. Unii autori au descris Decizia – cadru ca fiind o încercare de facilitare a extrădării între statele membre, iar alții ca fiind o versiune modernă a extrădării. Potrivit acestei ultime opinii, termenul de predare utilizat este un termen impropriu și, de fapt, procedura bazată pe mandatul European de arestare nu aduce o nouă formă de cooperare internațională între statele membre ale Uniunii, ci este vorba doar despre o extrădare sub un nume diferit. Autorul considera că este vorba de un termen impropriu pornind de la faptul că predarea este o formă distinctă de remitere a persoanelor solicitate, care operează între un stat și o organizație sau instanță internațională.

Interpretarea, potrivit căreia mandatul european de arestare nu este o nouă formă de cooperare, a fost instituită deja de unele state membre care nu consideră predarea ca fiind un mecanism nou și diferit de extrădare sau o procedură sui generis. Spre exemplu, Marea Britanie, pentru a implementa Decizia – cadru, a făcut amendamentele necesare la legea privind extrădarea, Part I of the Extradition Act 2003, fără a adopta o noua lege privind mandatul european de arestare.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție Europeană, trecerea de la extrădare la mandatul european de arestare reprezintă o schimbare totală de directive. Ambele instituții servesc aceluiași scop – de a preda către autoritățile competente ale altui stat o persoană care a fost acuzată sau condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, pentru ca aceasta să poată să fie urmărită, judecată sau supusă executării unei pedepse. Însă, aici se termină asemănările între cele două instituții. Argumentele avocatului general aduse in favoarea acestei opinii pornesc de la faptul că, în timp ce în cazul extrădării, legătura se stabilește între două state suverane, statul solicitant și statul solicitat, care acționează din poziții independente, în cazul mandatului european de arestare, cooperarea este cerută și acordată în cadrul unui sistem juridic supranațional, armonizat, unde, renunțând parțial la suveranitatea lor, statele transferă anumite competențe decizionale și de acționare în favoarea unor organe și instituții supranaționale.

În cazul extrădării funcționează acel principiu al cererii, potrivit căruia statul solicitant cere cooperarea statului solicitat, care decide dacă să acorde acea cooperare în funcție de împrejurările cazului, având în vedere și motive care depășesc sfera pur juridică și intra în sfera relațiilor internaționale, unde principiul oportunității are un rol important. În schimb, în procedura mandatului european de arestare scopul este de a acorda asistență cuiva cu care împarți aceleași principii, valori și obiective.

În concluzie, potrivit opiniei avocatului general, mandatul european de arestare înlocuiește extrădarea cu un nou sistem de predare între autoritățile judiciare, sistem bazat pe recunoașterea reciprocă, pe libera circulație a deciziilor judiciare și pe înaltul grad de încredere dintre statele membre (preambulul Deciziei-cadru, pct. 1, 5, 6 si 10), singura similitudine între cele doua sisteme fiind scopul în vederea căruia au fost create.

IV. De la extrădare la mandatul european de arestare. Conceptul de predare

Extrădarea este actul juridic prin care un stat, numit stat solicitat, acceptă să remită unui alt stat, numit stat solicitant, o persoana aflată pe teritoriul său, în vederea judecării acesteia ori supunerii ei la executarea unei pedepse în statul solicitant. Însă, uneori presupune o activitate complexă și lentă, care nu se mai potrivește unui spațiu caracterizat printr-un înalt grad de încredere și cooperare între statele membre.

Pentru a suprima complexitatea și riscurile de întârziere inerente actualelor mecanisme de extrădare, era necesar să se instaureze un sistem simplificat de predare a persoanelor solicitate în vederea urmăririi, judecării sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. În acest scop, Consiliul a reglementat procedura mandatului european de arestare.

Prevederile Deciziei-cadru aduc elemente de noutate în domeniul cooperării judiciare internaționale, elemente care vor fi analizate în cea ce urmează.

Principiul recunoașterii reciproce

Reunit la Tampere în 1999 sub semnul creării unei Uniuni a libertății, securității si justiției, Consiliul Europei consacră principiul recunoașterii reciproce ca fiind „cheia de boltă” a întregii cooperări judiciare în Uniunea Europeană.

Adoptarea Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare marchează un început pentru recunoașterea reciprocă între statele membre, din moment ce este “prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoașterii reciproce”.

Principiul recunoașterii reciproce constă în aceea că fiecare autoritate jurisdicțională trebuie să recunoască ipso facto cererea de predare a unei persoane făcută de altă autoritate judiciară, aparținând altui stat membru, cu un minim de formalități. Spre exemplu, dacă un judecător sau un procuror din Paris solicită arestarea și predarea unei persoane pentru o faptă care intră sub incidența mandatului european de arestare, această persoană poate fi arestată la Roma sau la Budapesta urmând a fi predată judecătorului din Paris, în urma unui control minim. Potrivit acestui principiu, mandatul european de arestare face obiectul unui simplu control de legalitate în toate statele membre, fără a mai fi supus unor condiții de conformitate cu sistemul juridic al statului de executare. Din acest motiv, Decizia-cadru conține o enumerare limitativă a motivelor de refuz a executării mandatului european de arestare.

În baza celor hotărâte la Tampere, Comisia Europeană a elaborat un program de măsuri pentru implementarea principiului recunoașterii reciproce în materie penală care conține 24 de măsuri specifice, între care și mandatul european de arestare. Programul prevede în preambulul său că recunoașterea reciprocă este menită să întărească cooperarea între statele membre, dar și să sporească protecția drepturilor fundamentale. De asemenea, se afirmă că încrederea reciprocă între statele membre are la bază obligația comună de a respecta principiile libertății, democrației, respectării drepturilor și libertăților fundamentale și ale statului de drept, obligație prevăzută de art. 6 din Tratatul Uniunii Europene.

Principiul recunoașterii reciproce a fost reafirmat în Tratatul privind Constituția pentru Europa și stă la baza noului Program de la Haga.

Acest principiu nu este însă unul absolut. Aplicarea lui se reduce la un număr determinat de infracțiuni – art. 2 alin. (2) – și se raportează la motivele pentru care autoritățile judiciare de executare trebuie sau pot, in unele cazuri, să refuze executarea mandatului european de arestare – art. 3 și 4 din Decizia-cadru.

Principiul dublei incriminări

Principiul dublei incriminări cere ca fapta care formează obiectul cererii de extrădare să fie prevăzută de legislația ambelor state, adică atât de legislația statului solicitant cât și de legislația statului solicitat. Această condiție nu impune însă ca în cele două legislații fapta să aibă aceeași denumire ori să facă parte din aceeași categorie de infracțiuni. Ceea ce interesează este ca fapta în materialitatea ei să fie prevăzută de legea penală a ambelor state.

Mandatul european de arestare aduce însă o noutate în ceea ce privește acest principiu specific instituției extrădării. Decizia-cadru, în art. 2 alin. (2), nominalizează 32 de infracțiuni, pentru care, în cazul emiterii unui mandat european de arestare, predarea se va acorda chiar dacă nu este îndeplinită exigența dublei incriminări și dacă acea infracțiune, indiferent de denumirea ei în statul emitent, este sancționată de legea acestuia cu închisoare sau cu o pedeapsă privativă de libertate pe o perioadă de cel puțin 3 ani. Printre cele 32 de infracțiuni se numără participarea la o organizație criminală, terorismul, traficul de ființe umane, traficul de stupefiante, arme, substanțe explozive, abuzul sexual și pornografia infantilă etc.

Pentru alte fapte decât cele 32 de infracțiuni nominalizate, predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie infracțiuni potrivit legii statului membru de executare, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora. Potrivit art. 2 alin. (4) din Decizia-cadru, cerința dublei incriminări este facultativă, predarea putând fi supusă condiției, rămânând la latitudinea autorităților de executare să decidă predarea în această situație. Ca urmare, art. 2 împarte infracțiunile pentru care poate fi emis mandatul european de arestare în două categorii:

– infracțiuni pentru care nu e necesară condiția dublei incriminări, dar care trebuie să fie sancționate de legea statului emitent cu închisoarea de cel puțin 3 ani;

– infracțiuni pentru care legea statului emitent prevede o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 1 an și pentru care pedeapsa poate fi supusă condiției dublei incriminări.

S-a susținut că nu poate fi vorba de o încălcare a principiului egalității nici prin faptul că Decizia-cadru stabilește reguli diferite funcție de natura infracțiunii, deoarece distincția între două categorii de infracțiuni este una obiectivă, bazată pe factori obiectivi în raport cu persoana solicitată, care sunt natura infracțiunii și sancțiunea prevăzută pentru săvârșirea ei.

În ce privește principiul egalității, s-a considerat că acesta se aplică dreptului penal material ca o cerință adresată legiuitorului când acesta definește infracțiunile și sancțiunile și instanțelor când analizează și aplică acele definiții în procedura penală. Ori, Decizia –cadru a fost adoptată pentru a crea un mecanism de cooperare judiciară între autoritățile judiciare ale statelor membre în cursul procedurii pentru a stabili cine e vinovat de săvârșirea faptelor care fac obiectul mandatului sau pentru a se executa o pedeapsă, nefiind o normă de incriminare. Mai mult Decizia-cadru a fost adoptată pentru armonizarea legislației penale a statelor membre. Acest sistem de cooperare este supus unor condiții, printre care și cea privind gravitatea faptei, și este, de asemenea, posibil ca faptele care fac obiectul mandatului să fie considerate infracțiuni și în statele de executare, cu excepția infracțiunilor prevăzute de art.2 alin.2, așa cum ele sunt definite de legea statului emitent. Ca urmare, dreptul penal material al statelor membre emitente trebuie să respecte cerințele principiului legalității.

Deși art.2 alin (2) al Deciziei-cadru prevede expres că pentru cele 32 de infracțiuni nu este necesară îndeplinirea condiției dublei incriminări dacă este îndeplinită condiția privind durata pedepsei, Italia a instituit dubla incriminare ca o condiție generală pentru executarea mandatului european de arestare. Legiuitorul a definit în detaliu fiecare infracțiune, introducând controlul de facto asupra dublei incriminări.

Problema ridicată de Curtea Constituțională a Belgiei relevă necesitatea unei aproximări a legislației penale acolo unde cerința dublei incriminări a fost înlăturată. Această necesitate este o consecință a generalității infracțiunilor enumerate în art. 2 alin (2) și lipsei unei definiții a acestora.

3. Motive pentru refuzul executării mandatului european de arestare

Potrivit art. 2, mandatul european de arestare poate fi emis în cazul infracțiunilor pentru care legea statului emitent prevede o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin 3 ani, chiar în absența dublei incriminări și a infracțiunilor pentru care legea statului emitent prevede o pedeapsă de cel puțin 1 an atunci când mandatul a fost emis în vederea judecării, respectiv 4 luni atunci când a fost emis în vederea executării unei pedepse.

Cu toate că mandatul european de arestare este prima măsură concretă de recunoaștere reciprocă, acest lucru nu înseamnă că orice mandat emis, în condițiile arătate, de un stat membru va fi automat executat. Motivele pentru refuzul mandatului european de arestare sunt prevăzute exhaustiv în Decizia-cadru, iar existența lor privește protecția drepturilor fundamentale ale omului. Decizia-cadru reglementează două de categorii de refuz a mandatului european de arestare: motive obligatorii și facultative.

Autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea mandatului când:

a) infracțiunea ce face obiectul mandatului european de arestare a fost amnistiată în statul de executare.

b) persoana în cauză a fost definitiv judecată de autoritățile judiciare ale statului membru pentru aceeași faptă, și a executat pedeapsa sau se află în curs de executare.

c) persoana solicitată nu răspunde penal potrivit legislației statului de executare din cauza vârstei.

Autoritatea judiciară poate refuza executarea mandatului european de arestare dacă nu este îndeplinită exigența dublei incriminări, în cazul altor infracțiuni decât cele prevăzute la art. 2 alin (2); persoana solicitată este urmărită în statul de executare pentru aceeași faptă; autoritățile statului de executare au decis să nu înceapă urmărirea penală ori să înceteze această urmărire; a intervenit prescripția potrivit legii statului de executare, în măsura în care acel stat avea competența de a judeca fapta.

Potrivit art. 4, executarea unui mandat poate fi refuzată dacă infracțiunea pentru care s-a emis nu se regăsește pe lista celor 32 de infracțiuni și nu este îndeplinită condiția dublei incriminări.

Aceste temeiuri se regăsesc în general și în sistemul clasic de extrădare, însă spre deosebire de acesta, sistemul mandatului european de arestare instituie anumite excepții de la regula dublei incriminări.

4. Neexecutarea propriilor cetățeni

Consolidarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în cadru Uniunii Europene, presupune o luptă eficientă împotriva criminalității organizate, terorismului, traficului de droguri, arme, corupției și fraudei. Principiul neexecutării propriilor cetățeni genera obstacole în calea creării unui astfel de spațiu. În procedura mandatului european de arestare, plecându-se de la conceptul de cetățenie europeană, Consiliul a considerat că neextrădarea propriilor cetățeni nu mai trebuie să constituie un motiv de refuz. Astfel, art. 4 alin. (6), prevede că executarea mandatului european de arestare poate fi refuzată atunci când persoana solicitată este cetățean sau rezident al statului de executare cu obligativitatea ca statul în cauză să pună în executare pedeapsa potrivit legii sale naționale.

Predarea propriilor cetățeni a întâmpinat dificultăți în unele state membre. Teoretic executarea mandatului poate fi refuzată în condițiile prevăzute de art. 6 alin (4) și art. 5 alin. (3), însă practic, pot apărea obstacole ca urmare a renunțării în același timp, atât la cerința dublei incriminări, cât și la excepția privind proprii cetățeni.

5. Principiul specialității

Principiul specialității constă în aceea că persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse decât cea precizată in cererea de extrădare, fără acordul prealabil al statului solicitat. Dacă statul solicitat nu își dă expres acordul, lipsa acestui acord se prezumă.

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare reprezintă o încercare de eliminare a acestui principiu.

Prima încercare în acest sens s-a făcut prin Convenția privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre ale UE din 1995 potrivit căreia, în cazul în care nu se prevede expres lipsa acordului, atunci acordul statului se prezumă. Decizia-cadru urmează același raționament, diferența în cadrul procedurii mandatului european de arestare se fundamentează pe un sistem de notificări care pot fi făcute de fiecare stat membru.

Dacă nu există o asemenea notificare din partea statului membru, sau nu sunt întrunite împrejurările de la art. 27 alin (3), persoana predată nu poate fi urmărită, judecată, condamnată sau privată de libertate pentru altă infracțiune comisă înainte ca ea să fie predată și care nu se regăsește în mandatul european de arestare.

6. Durata procedurii

În noul sistem se reglementează o durată limită a procedurii de predare, diferit de procedura de extrădare, în cadrul căruia nu se prevedea o limită de timp.

Potrivit art. 17 din Decizia-cadru, un mandat european de arestare va fi tratat și executat de urgență, termenul limită fiind de 10 zile, dacă persoana solicitată consimte la predare, 60 de zile în celelalte cazuri, cu posibilitatea prelungirii cu 30 de zile.

Pentru predarea efectivă a persoanei care face obiectul unui mandat european de arestare, art. 23 instituie o limită de timp scurtă de 10 zile, cu posibilitatea prelungirii în anumite circumstanțe.

V. Mandatul european de arestare în România

Cooperarea judiciară internațională în materie penală a reprezentat o componentă importantă a Capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, astfel că în procesul de integrare a României în spațiul de libertate, securitate și de justiție a Uniunii s-a dispus ca o premisă obligatorie pentru finalizarea negocierilor și asimilarea normelor europene în materia cooperării judiciare care se află într-o continuă evoluție. Ca stat candidat la aderare, România a fost obligată să-și revizuiască cadrul legal privind cooperarea judiciară internațională în acest domeniu, astfel încât la momentul aderării legislația internă să fie în concordanță cu cea comunitară.

Cea mai importantă măsură menită a asigura integritatea deplină a României în spațiul European dorit a constituit-o transpunerea, prin prevederile Titlului III din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală modificată prin Legea nr. 222/2008, a Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

Evoluția permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum și constatarea, în aplicarea legii nr. 302/2004, a exigenței unor reglementări perfectibile au impus modificarea și completarea acestui act normativ. Astfel, prin legea nr. 222/2008, se modifică și se completează prevederile legii 302/2004, aducând unele schimbări, inclusiv Titlului III, modificări ce vizează definiția mandatului european de arestare, autoritățile emitente și calitatea acestora, conținutul și forma mandatului european de arestare, procedura de emitere a acestuia.

1. Definiția mandatului european de arestare – art. 77 din Legea nr.302/2004

Potrivit legii române, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea și predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecății sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate – aceasta este noua definiție a mandatului european de arestare dată prin Legea nr. 222/2008.

Conform art. 77 din Legea nr. 302/2004, înaintea modificării, mandatul european de arestare era considerat ca fiind o hotărâre judecătorească emisă de instanța competentă a unui stat membru. Însă, după cum am arătat anterior, emiterea mandatul european de arestare poate fi dată și în competența procurorului. Ori, în condițiile în care procurorul nu poate fi considerat o instanță, iar hotărârile acestuia nu pot fi considerate ca fiind hotărâri judecătorești, se impunea o revizuire a acestei definiții. Prin decizie se înțelege o hotărâre, ordin sau ordonanță emisă de o autoritate, sfera sa de cuprindere fiind mai mare decât cea acceptată de legea română.

În cazul mandatului european de arestare emis de o autoritate română competentă, acesta este o hotărâre judecătorească deoarece, potrivit art. 78, alin. 1 din Legea nr. 302/2004, în România sunt desemnate ca autorități judiciare, instanțele judecătorești.

2. Natura juridică a mandatul european de arestare

Până în anul 2008 legislația română în vigoare referitoare la mandatul european de arestare, nu prezenta o serie de aspecte care au o influență hotărâtoare asupra valabilității sale, sens în care legiuitorul le clarifică prin Legea nr.222/2008.

O primă problemă care apare în funcționarea acestui instrument judiciar privește calificarea mandatul european de arestare, în sensul că reprezintă o decizie, o hotărâre judecătorească conform dispozițiilor art. 370 din noul Cod de procedură penală care reglementează felul hotărârilor judecătorești.

Pentru a se circumscrie noțiunii de hotărâre judecătorească sau de decizie judiciară, așa cum este definită de Legea nr. 244/2006, mandatul european de arestare trebuie să aibă o dublă funcționalitate: act procesual care implică procedura expresă de emitere; act procedural, prin care se aduce la îndeplinire dispoziția cuprinsă în actul procesual al hotărârii de a solicita arestarea și predarea persoanei solicitate.

Un alt aspect relevant omis de legiuitor este acela al stabilirii termenului de emitere al mandatul european de arestare de către instanțele judecătorești. Legiuitorul revine și asupra acestei omisiuni prin aceeași lege, stabilind termenul prin care se emite mandatul european de arestare. Ideea că nu ar fi necesară preexistența unui mandat de arestare național este eronată deoarece art. 8 alin. 1 lit.c din Decizia-cadru și art. 79 alin 1 lit. C din Legea 302/2004, impun indicarea mandatul european de arestare sau hotărârea judecătorească, mențiuni care sunt prevăzute și în formularele tip anexă ale mandatul european de arestare.

Cu atât mai mult, completarea formularului tip fără pronunțarea hotărârii judecătorești prin care să se dispună emiterea mandatul european de arestare ca urmare a verificării îndeplinirii condițiilor în acest sens ar eluda conceptul de hotărâre penală pentru a fi în concordanță cu definiția consacrată atât de art. 1 din Decizia-cadru, cât și de art. 77 alin. 1 din Legea 302/2004.

Există câteva deosebiri fundamentale între mandatul european de arestare și mandatul de arestare:

– prin emiterea mandatului european de arestare se solicită arestarea și predarea unei persoane – inculpat sau condamnat – aflată pe teritoriul statului membru, în vederea urmăririi penale sau a judecății, ori a executării unor pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate, iar mandatul de arestare preventivă se emite pentru arestarea unei persoane aflate pe teritoriul României;

– emiterea mandatului european de arestare se bazează deja pe un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei în vigoare, pe când mandatul de arestare preventivă se dispune în baza condițiilor și cazurilor exprese reglementate de noul Cod de procedură penală;

– conținutul mandatului european de arestare este mai amplu și constituie un rezumat al cauzei penale care se reflectă în conținutul mandatului-tip, în timp ce mandatul de arestare preventivă este mai restrictiv și are conținutul reglementat de art.230 din noul Cod de procedură penală;

– nu se prevede o durată în care se emite mandatul european de arestare, art. 95 alin.1 din Legea 302/2004 stipulând că acesta se soluționează și se execută în regim de urgență, în timp ce mandatul de arestare preventivă se emite de îndată conform art. art.230 din noul Cod de procedură penală;

– mandatul european de arestare în mod firesc nu prevede o durată, însă mandatul de arestare preventivă se emite pe o durată de maxim 30 de zile;

– mandatul european de arestare se traduce în limba pe care o înțelege persoana solicitată, iar mandatul de arestare preventivă se emite în limba romană;

– mandatul european de arestare se poate referi și la remiterea obiectelor ce pot constitui mijloace materiale de probă, în timp ce mandatul de arestare preventivă nu include o asemenea mențiune.

3. Aplicarea mandatul european de arestare

În situația în care țara noastră este stat de executare a unui mandat european de arestare, legea prevede faptul că autoritățile judiciare române de executare sunt curțile de apel de la domiciliul persoanelor pentru care s-a emis mandatul și Curtea de apel București, în situația în care nu se cunoaște domiciliul persoanei pentru care s-a făcut solicitarea.

Potrivit dispozițiilor legale, mandatul european de arestare transmis spre executare autorităților române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză. Autoritatea judiciară de executare română verifică în prealabil dacă mandatul european de arestare este însoțit de traduceri. În cazul în care mandatul european de arestare nu este tradus, autoritatea judiciară de executare română poate comunica acest lucru autorității judiciare emitente, cu scopul de a remite traducerea în cel mai scurt timp posibil, sau poate dispune efectuarea traducerii, dacă este posibil. Procedura se va suspenda până la primirea traducerii. Conform Legii nr. 222/2008, în situația în care mandatul european de arestare este însoțit de traducerile prevăzute de lege, fără a avea traducerea în limba română, în cazul urmăririi penale, procurorul este cel care se va ocupa de demersurile pentru efectuarea traducerii.

Cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de arestare revin României. Celelalte cheltuieli rămân în sarcina statului emitent.

Conform art. 189 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, dispozițiile Titlului III vor intra în vigoare de la data aderării României la UE, adică de la 1 ianuarie 2007, și vor înlocui, între statele membre, dispozițiile în materie de extrădare. Pe data de 9 februarie 2007 a fost predat primul cetățean român în baza unui mandat european de arestare, o femeie în vârstă de 20 de ani, complice la asasinarea unui cetățean olandez.

România nu a făcut nicio declarație cu privire la limitarea aplicării mandatului european de arestare pentru fapte comise înainte de o anumită dată, ceea ce înseamnă că elementul esențial în aplicarea procedurii mandatului este data primirii cererii. În relațiile cu statele membre UE, care au formulat asemenea declarații sunt incidente prevederile capitolului III, titlul II, introduse prin Legea 224/2006. Astfel, dacă România ar cere Franței predarea unei persoane pentru o faptă săvârșită înainte de 1 noiembrie 1993, nu se vor aplica prevederile Deciziei-cadru ci dispozițiile din materia extrădării aflate în vigoare, menționate la art. 76.

Analizând art. 76 rezultă că prevederile capitolului III sunt incidente atât în cazul în care România este stat de executare, cât și stat emitent. Deși Decizia-cadru reglementează expres doar posibilitatea ca statele, din poziția de state de executare, să facă declarații privind neaplicarea mandatului faptelor săvârșite înainte de o anumită dată, se pare că România va executa și mandatele trimise de acele state membre care limitează aplicarea lor și atunci când ele sunt state emitente (Luxemburg și Cehia). Prin urmare, dacă Luxemburg ar emite un mandat european de arestare autorităților române pentru o faptă săvârșită înainte de 7 august 2002, autoritățile române vor aplica dispozițiile capitolului III și nu cele ale titlului III. Credem că soluția aleasă de legiuitorul român e criticabilă din moment ce declarațiile statelor care limitează aplicarea mandatului la o anumită dată și atunci când ele sunt state emitente sunt contrare prevederilor Deciziei-cadru.

În cazul în care Cehia ar emite o cerere de extrădare pentru o faptă săvârșită înainte de 1 ianuarie 2004, cererea va fi respinsă dacă, potrivit legii statului ceh, răspunderea sau executarea pedepsei s-au prescris. Dacă însă Cehia emite un mandat european de arestare pentru o faptă săvârșită după 1 ianuarie 2004, executarea lui poate fi refuzată dacă, potrivit legii române, răspunderea sau executarea pedepsei s-au prescris și dacă fapta era de competența autorităților române.

Amnistia acordată în România nu împiedică extrădarea către statele membre menționate în art. 76 decât în ipoteza în care fapta amnistiată este de competența instanțelor române. De asemenea, lipsa plângerii prealabile sau a unei alte condiții pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, potrivit legii române, nu justifică refuzul extrădării.

4. Autoritățile judiciare române competente

Conform art. 78, autoritățile române competente să emită un mandat european de arestare sunt instanțele judecătorești. Instanța judecătorească în cauză este cea care a emis mandatul european de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al judecății, și care poate fi judecătoria, tribunalul, curtea de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv mandatul de executare, adică instanța prevăzută de noul Cod de procedură penală. Mandatul poate fi emis de instanța judecătorească competentă din oficiu sau la cererea procurorului.

România desemnează curțile de apel ca autorități judiciare competente să execute un mandat european de arestare emis de o autoritate judiciară din alt stat membru al UE. Însă în ceea ce privește competența teritorială, textul legii nu conține o prevedere expresă, dar prin analogie cu dispozițiile art.44 din aceeași lege, care reglementează procedura judiciară și regulile speciale de competență în cazul extrădării pasive, curtea de apel competentă teritorial este cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana solicitată.

4.1. Procedura punerii în executare a mandatului european de arestare

Procedura punerii în executare a unui mandat european de arestare se derulează astfel:

a) verificarea de către instanță a condițiilor de formă și de fond pe care trebuie să le îndeplinească mandatul

De îndată ce curtea de apel primește un mandat european de arestare sau o semnalare în Sistemul Informatic Schengen, președintele secției penale repartizează cauza unui complet format din doi judecători.

Instanța verifică dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute de lege, iar atunci când constată faptul că informațiile comunicate de statul emitent sunt insuficiente, va solicita de urgență autorității judiciare emitente informațiile suplimentare necesare, fixând totodată un termen limită pentru primirea acestora.

Mandatul european de arestare emis de autoritățile judiciare ale unui stat membru al Uniunii Europene se supune verificării condițiilor de formă și de fond prevăzute atât de normele comunitare, cât și de cele impuse de dreptul intern.

Sub aspectul condițiilor de formă, este obligatorie pentru autoritatea judiciară solicitată verificarea cerințelor legale relative la: individualizarea autorității judiciare solicitante, competente potrivit legii statului emitent; forma mandatului, potrivit Deciziei-cadru și legii române; emiterea mandatului într-o limbă oficială desemnată de norma comunitară sau, după caz, în limba română; corecta identificare a persoanelor solicitate la predare; conținutul minim de informații privind motivele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, printre care prezentarea pe scurt a stării de fapt și a încadrării juridice; mențiunile impuse conținutului mandatului european de arestare de norma comunitară și dreptul intern.

La capitolul condiții de fond, autoritatea judiciară solicitată verifică incidența, respectiv absența cauzelor de nepredare a persoanei solicitate la extrădare, potrivit dreptului intern și dreptului comunitar.

Atunci când o autoritate judiciară română primește un mandat european de arestare, dar nu este competentă să îl soluționeze, transmite mandatul autorității judiciare de executare competente și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă.

Mandatul european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

b) solicitarea adresată procurorului general de pe lângă curtea de apel de către instanță, în scopul de a lua măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reținerea și prezentarea acesteia în fața instanței.

Dacă mandatul european de arestare conține informațiile necesare și este tradus, instanța solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reținerea și prezentarea acesteia în fața instanței.

În situația în care persoanele împotrivă cărora au fost emise mandate europene de arestare de către autoritățile judiciare ale altor state se sustrag punerii în executare a acestora, ascunzându-se pe teritoriul României, potrivit legislației naționale se poate dispune măsura dării în urmărire la nivel național în baza solicitării parchetului de pe lângă curtea de apel competentă teritorial.

Dacă nu se cunoaște cu exactitate locul de pe teritoriul României unde se află persoana urmărită, este necesar ca organele de poliție să execute sub supravegherea și îndrumarea procurorului activități preliminare (verificări, investigații, supravegheri operative etc.) care să conducă la localizarea, prinderea și arestarea persoanei.

Arestarea unei persoane în baza unui mandat european de arestare se execută în condiții și cu respectarea garanțiilor prevăzute de Codul de procedură penală.

c) prezentarea persoanei la instanță în termen de cel mult 24 de ore de la reținere și încarcerarea acesteia în arestul poliției, după decizia instanței.

În termen de cel mult 24 de ore de la reținere, persoana solicitată este prezentată instanței competente. Judecătorul informează persoana urmărită asupra existenței mandatului european de arestare împotriva sa, asupra conținutului acestuia, asupra posibilității de a consimți la predarea către statul membru emitent, precum și cu privire la drepturile sale procesuale.

Instanța dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, persoana urmând să fie depusă în arestul poliției. Din interpretarea acestor dispoziții se desprinde faptul că persoanele urmărite în temeiul unor mandate europene de arestare sunt introduse în aresturile unităților de poliție în baza mandatelor emise de instanțele române.

Arestarea persoanei se comunică autorității judiciare emitente de către autoritatea judiciară de executare.

Instanța procedează la audierea persoanei solicitate în cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimțământului la predare. (art. 90 alin. 2 Legea 302/2004).

Instanța se asigură că persoana arestată a consimțit voluntar la predare și în deplină cunoștință de cauză, cunoscând consecințele juridice ale consimțământului, în special asupra caracterului irevocabil.

Dacă persoana arestată consimte la predarea sa, se întocmește un proces verbal care va fi semnat de către persoana arestată, de membrii completului de judecată, de reprezentantul Ministerului Public și de grefier, și în care se consemnează, dacă este cazul, și renunțarea la drepturile conferite de regulă specialității.

În vederea înlăturării oricărui dubiu, deși legea nu o prevede, credem că s-ar impune semnarea procesului verbal și de către apărătorul persoanei solicitate. Potrivit art. 93 din Legea 302/2004, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, Curtea ia act de aceasta prin sentință pronunțată în ședință publică.

Când persoana solicitată a consimțit la predarea sa, hotărârea curții nu poate fi supusă nici unei căi de atac, întrucât legiuitorul a considerat că garanțiile procesuale care guvernează obținerea consimțământului persoanei solicitate în fața instanței, precum și caracterul irevocabil al acestuia, nu mai justifică instituirea unei căi de atac.

În cealaltă situație, când persoana solicitată nu a consimțit la predarea sa, hotărârea curții de apel poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. Fixarea acestui termen scurt a fost impusă de necesitatea respectării dispozițiilor art. 17 paragrafele 3 și 4 din Decizia-cadru. Recursul formulat în scris trebuie motivat.

În cazul recursului declarat oral, acesta trebuie motivat în 24 de ore de la declararea sa împotriva încheierii prin care curtea de apel a dispus arestarea persoanei solicitate (art. 89 alin. 3) și în cazul încheierii prin care s-a menținut măsura arestării sau s-a dispus punerea în libertate a persoanei solicitate (art. 90 alin. 9). Recursul declarat oral împotriva hotărârii curții de apel cu privire la executarea unui mandat european de arestare se motivează în termen de 5 zile.

Recursul se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședință publică.

Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se pronunță în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana urmărită și-a exprimat consimțământul și este definitivă și executorie.

În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se pronunță în termen de 60 de zile de la arestare.

4.2. Predarea persoanei solicitate

Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliție, după o informare prealabilă a autorității desemnate în acest scop de către autoritatea judiciară emitentă asupra locului și datei fixate, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești de predare.

Dacă, din motive independente de voința unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autoritățile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.

În mod excepțional, predarea poate fi amânată temporar, pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viața sau sănătatea persoanei solicitate.

Executarea mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să mai existe. În acest sens, autoritatea judiciară de executare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă și împreună vor conveni o nouă dată de predare care va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

În cazul în care sunt depășite termenele maxime de predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleași fapte.

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoștință autorității judiciare emitente durata de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsă sau măsura de siguranță care se va aplica.

5. Conținutul mandatului european de arestare

Mandatul european de arestare trebuie să conțină următoarele date, așa cum rezultă din art. 79:

a) identitatea și cetățenia persoanei solicitate;

b) denumirea, adresa, numerele de telefon și fax, precum și adresa de e-mail ale autorității judiciare emitente;

c) indicarea existenței unei hotărâri judecătorești definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătorești executorii având același efect, care se încadrează în dispozițiile art. 81 și art. 85 din prezenta lege;

d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii ținând seama mai ales de prevederile art. 85;

e) o descriere a circumstanțelor în care a fost comisă infracțiunea, inclusiv momentul, locul și gradul de implicare a persoanei solicitate;

f) pedeapsa pronunțată, dacă hotărârea a rămas definitivă sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracțiunea săvârșită;

g) dacă este posibil, alte consecințe ale infracțiunii.

6. Condiții pentru emiterea mandatului european de arestare

Articolul 81 alin (1) din Legea 302/2004 instituie condițiile pentru emiterea mandatului european de arestare privitoare la faptă, pedeapsă sau măsura de siguranță.

Un mandatul european de arestare poate fi emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății, precum și în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate. Emiterea mandatului european de arestare este însă condiționată de limitele pedepsei aplicate sau aplicabile. Ca urmare, mandatul european de arestare poate fi emis pentru efectuarea urmăririi penale sau a judecății doar dacă fapta este sancționată, potrivit legii române, cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin un an și pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privativă de libertate, acestea trebuind să fie mai mari de 4 luni.

În faza de urmărire penală, mandatul european de arestare este emis de către judecătorul delegat, de președintele instanței căreia i-ar fi revenit competența să judece fondul cauzei, iar în cazul mandatului european de arestare emis în faza de judecată, de către judecătorul delegat, de președintele primei instanțe sau a instanței de executare, în următoarele situații: la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate, în situația în care arestarea și predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau la sesizarea instanței ce a dispus luarea măsurii de arestare preventivă sau care a hotărât asupra măsurilor de siguranță.

Judecătorul competent în emiterea mandatului european de arestare va verifica îndeplinirea condițiilor cerute de lege și în cazul îndeplinirii acestora va emite mandatul și va supraveghea luarea măsurilor pentru transmiterea acestuia. Dacă constată neîndeplinirea condițiilor, va consemna acest lucru prin încheiere motivată. Încheierea poate fi atacată cu recurs, în termen de trei zile, recurs care se judecă la instanța superioară.

7. Transmiterea mandatului european de arestare

În ceea ce privește transmiterea mandatului european de arestare, aceasta este reglementată de art. 82 din Legea nr. 302/2004. În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorității judiciare de executare.

În cazul în care locul unde se află persoana urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicații securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiției, pe calea Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol) sau prin orice mijloc care lăsă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea juridică de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.

Conform art. 82 alin. (3) din Legea 222/2008 și semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen, echivalează cu un mandat european de arestare, dacă este însoțită de informațiile din anexa 1, iar în cazul în care sistemul nu are capacitatea de a transmite aceste informații, semnalarea echivalează cu mandatul european de arestare în așteptarea transmiterii originalului.

Potrivit art.83, în cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, din cadrul Ministrului Administrației și Internelor, ce se va ocupa de difuzarea pe canalele Interpol sau în Sistemul Informatic Schengen.

Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informații Schengen prin intermediul Sistemului Informatic de Semnalări.

Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene sau prin direcția de specialitate a Ministerului Justiției, pentru a obține informațiile necesare de la statul membru de executare.

Orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de arestare se va soluționa prin contact direct întru autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare sau cu sprijinul Ministerului Justiției.

Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite orice informații suplimentare necesare pentru executarea mandatului.

Autoritățile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justiției.

8. Regula dublei incriminări

Asemenea prevederilor Deciziei-cadru, exigența dublei incriminări nu este necesară, iar predarea se va acorda de către curtea de apel română competentă atunci când mandatul european de arestare este emis pentru una din infracțiunile prevăzute de art. 8 alin.(1), dacă acea infracțiune, indiferent de denumirea ei în statul emitent, este sancționată cu închisoarea sau cu o măsură privativă de libertate pe o perioadă de minim 3 ani.

Pentru alte fapte decât cele 32 de infracțiuni menționate în art. 85 alin. (1) și (2) al aceluiași articol se prevede că predarea poate fi subordonată condiției ca faptele care fac obiectul mandatului european de arestare să constituie infracțiuni potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acestora.

Sintagma preluată din Decizia-cadru – art. 2 alin. (4) – și utilizată de legiuitorul român în art. 85 alin (2), predarea poate fi subordonată, duce la concluzia că cerința dublei incriminări, în situațiile care cad sub incidența acestui aliniat, este facultativă, rămânând la latitudinea curții de apel competentă să decidă predarea. Într-o altă opinie, s-a considerat că este de discutat dacă această condiționare trebuie să fie facultativă sau obligatorie, având în vedere că instituția mandatului european de arestare, ca instrument de extrădare, ar trebui să se circumscrie regulilor generale în materie, și anume, fapta să constituie infracțiune atât în statul emitent, cât și în cel de extrădare, respectiv că analizând mandatul european de arestare ca act procesual penal, ar fi dificil de justificat și de executat, fără existența unei dispoziții materiale corespunzătoare în drept intern.

9. Condiții speciale pentru executarea mandatului european de arestare

Executarea unui mandat european de arestare poate fi supusă unor condiții speciale, prevăzute de art. 87, și care se concretizează în garanțiile procesuale pe care le va acorda autoritatea judiciară emitentă a unui stat membru curții de apel română competentă, pentru ca predarea să poată avea loc.

Prima condiție, prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. a), se referă la rejudecarea cauzei dacă hotărârea a fost pronunțată în lipsa persoanei solicitate. În cazul în care persoana solicitată nu a fost prezentă la ședința de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, predarea sa poate fi condiționată de acordarea unei asigurări suficiente, de către autoritatea judiciară emitentă, care să garanteze persoanei în cauză că va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezența sa. După cum se constată din articolul menționat, predarea persoanei judecată în lipsă va fi condiționată de curtea de apel română competentă atât în cazul în care persoana a lipsit de la judecată ca urmare a faptului că nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, cât și în cazul în care acesta a lipsit de la judecată din alt motiv decât cel menționat. Această prevedere are menirea de a asigura respectarea standardului minim al dreptului la apărare – dreptul persoanei de a fi audiată de instanță, de a fi informată de acuzația adusă împotriva sa și de a-și formula apărarea.

Revizuirea pedepsei detențiunii pe viață sau a măsurii de siguranță privativă de libertate pe viață și liberarea condiționată fac obiectul condiției speciale prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. b), așa cum a fost reglementată în Decizia-cadru.

O altă condiție specială privește cetățenii români. Articolul 87 alin. (2) prevede, ca un plus de garanții acordate acestora, că cetățenii români vor putea fi predați în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecății cu condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.

10. Motive de refuz al executării mandatului european de arestare

Legea română, asemenea Deciziei-cadru, prevede în art. 88, două categorii de motive de neexecutare a mandatului european de arestare, motive obligatorii și facultative.

Legea nr. 224/2006 introduce art.24 care reglementează și în materia extrădării motive obligatorii și facultative de refuz.

Dacă în cazul extrădării motivele obligatorii se referă la: nerespectarea dreptului la un proces echitabil în statul emitent; existența unor motive serioase care duc la concluzia că extrădarea se face în scopul urmăririi, pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naționalitate, limbă, opinii politice sau ideologice sau apartenență la un grup social; aflarea cauzei pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaționale pertinente; infracțiunea politică sau la o infracțiune conexă ei; infracțiunea militară care nu constituie infracțiune de drept comun, motivele obligatorii de refuz al executării mandatului european de arestare sunt principiul non bis in idem, amnistia și situația în care persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu răspunde penal, în conformitate cu legea română, datorită vârstei sale.

Judecata definitivă pentru aceleași fapte făcută de un alt stat membru decât cel emitent este o cauză de refuz obligatoriu, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea dată să fi fost executată sau să se afle în curs de executare, sau executarea acesteia să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului unde s-a pronunțat condamnarea – art. 88 alin. (1) lit. a). Dacă procesul penal s-a finalizat înainte de sesizarea instanței, prin neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, predarea persoanei solicitate este facultativă pentru curtea de apel competentă – art. 88 alin. (2) lit. h).

Dacă persoana care obiectul mandatului european de arestare nu răspunde penal, potrivit legii române, datorită vârstei sale, atunci curtea de apel română competentă să execute mandatul european de arestare va refuza executarea acestuia. Astfel, dacă persoana în cauză este un minor care nu a împlinit 14 ani, predarea va fi refuzată, deoarece, potrivit legii române, acesta nu răspunde penal. Dacă e vorba de un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, predarea se face doar în situația în care se dovedește că acesta a operat cu discernământ. În fine, dacă persoana solicitată este un minor care a împlinit 16 ani, atunci acesta va răspunde penal, iar predarea se poate realiza.

O asemenea reglementare nu se regăsește în materia extrădării, dar credem că în măsura în care minorul ar răspunde penal și ar fi respectate limitele de pedeapsă prevăzute pentru ca extrădarea să poată opera, nimic nu împiedică extrădarea acestuia.

Infracțiunea politică și cea militară nu se mai regăsesc între motivele de refuz al executării unui mandat european de arestare. Procedura de predare este una judiciară care implică eliminarea politicului din procesul decizional.

Preambulul Deciziei-cadru, în alin. (12), prevede că dacă există motive, pe baza unor elemente obiective, să se creadă că mandatul european de arestare a fost emis în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, naționalitate, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau că poziția persoanei poate fi prejudiciată din unul din aceste motive, predarea nu va fi executată. Critica adusă Deciziei a fost neintroducerea acestei clauze de nediscriminare în cuprinsul Deciziei-cadru, printre motivele obligatorii de neexecutare. O asemenea clauză se regăsește în diferite convenții privind extrădarea, unde este prevăzută ca un motiv obligatoriu pentru refuzul extrădării, fiind introdusă și în legislația noastră.

Având în vedere că Decizia-cadru nu are efect direct, ci ea trebuie transpusă în dreptul intern pentru ca prevederile ei să poată fi invocate în fața instanțelor, nimic nu împiedică statele membre să prevadă, în legea de implementare, respectarea drepturilor omului ca un motiv obligatoriu de refuz al executării unui mandat european de arestare. Neintroducerea acestui motiv obligatoriu de refuz poate fi considerată o lacună legislativă a legiuitorului român.

Dacă însă este prezentă vreuna din împrejurările prevăzute de art. 88 alin. (2), curtea de apel română competentă poate refuza executarea mandatului european de arestare.

Potrivit articolului menționat, în cazul în care nu este îndeplinită condiția dublei incriminări pentru alte infracțiuni decât cele 32, rămâne la aprecierea curții de apel română competentă să decidă predarea – art. 88 alin. (2) lit. a). În mod excepțional, executarea mandatului european de arestare nu va putea fi refuzată în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu cuprinde același tip de reglementare în materie ca legislația statului emitent.

Articolul 88 alin. (2) lit. c1, modificat prin Legea 222/2008 prevede situația în care o persoană cu cetățenie română refuză să execute pedeapsa sau măsura de siguranță în statul membru emitent a mandatului european de arestare, predarea poate fi refuzată de către curtea de apel. Art. 88 alin. (2) lit. h a fost modificat prin aceeași lege, astfel că, în situația în care autoritatea judiciară română a decis să nu înceapă urmărirea penală, să scoată de sub urmărire, fie să înceteze urmărirea sau să claseze cauza pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, cu privire la faptele prevăzute în mandatul european de arestare, curtea de apel poate refuza executarea mandatului.

Dacă persoana în cauză a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte, într-un stat terț, atunci predarea poate fi realizată, doar dacă, în caz de condamnare, sancțiunea dată să fi fost executată sau să se afle în curs de executare, sau executarea acesteia să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată, potrivit legii statului unde s-a pronunțat condamnarea. Astfel, în timp ce judecarea definitivă a persoanei solicitate, pentru aceleași fapte, într-un alt stat membru decât cel emitent, constituie un motiv obligatoriu de neexecutare, judecarea, pentru aceleași fapte, într-un stat care nu este membru al UE, constituie doar un motiv facultativ de refuz al executării unui mandat.

În situația în care autoritatea judiciară emitentă a unui stat membru emite un mandat european de arestare care privește infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României, atunci curtea de apel română competentă poate refuza predarea.

Potrivit art. 8 din noul Cod penal, infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă română s-a efectuat numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracțiunii. Ca urmare, predarea poate fi refuzată atunci când toate elementele constitutive ale infracțiunii s-au realizat pe teritoriul țării, dar și atunci când doar un act de executare sau rezultatul infracțiunii s-a produs pe teritoriul României, deoarece, conform principiului ubicuității, infracțiunea în întregul ei este considerată a fi comisă în România.

Un alt motiv facultativ prevăzut de art. 88 alin. (2) lit. f) se referă la situația în care mandatul european de arestare cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român. Credem că această ipoteză se referă la acele situații când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea principiilor personalității, realității și universalității legii penale române.

Predarea rămâne la aprecierea curții de apel competente și atunci când, potrivit legii române, a intervenit prescripția cu privire la răspunderea pentru infracțiune sau la executarea pedepsei, în măsura în care statul român avea competența de a judeca fapta cuprinsă în mandatul european de arestare. Împlinirea termenului de prescripție se apreciază în raport de momentul primirii mandatului european de arestare.

În schimb, în cazul extrădării, în relațiile cu statele terțe, prescripția răspunderii penale sau a executării pedepsei se raportează atât la legislația statului solicitant, cât și a celui solicitat. Această soluție a fost însă criticată de doctrina europeană. După cum am constatat, în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene care au făcut declarații cu privire la aplicarea mandatului, prescripția se raportează doar la legislația statului de executare.

În concluzie, aprecierea împlinirii termenului de prescripție se raportează diferit în funcție de instrumentul juridic folosit și de statele care cooperează.

Legea nr. 302/2004 a introdus la art. 88 alin. (2), după lit. c), lit. c1), potrivit căreia curtea de apel română competentă poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse, dacă persoana solicitată este cetățean român și instanța română competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române. În acest caz, pedeapsa aplicată persoanei de autoritatea competentă din statul emitent, în conformitate cu legea sa națională, va fi pusă în executare de statul român în conformitate cu dreptul intern român, fără a avea însă posibilitatea să înlocuiască această sancțiune.

De asemenea, nici cuantumul pedepsei aplicate nu poate fi modificat, chiar dacă acesta depășește limitele speciale prevăzute de legea penală română pentru infracțiunea săvârșită.

Potrivit Constituției României, cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin Legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003 s-a impus o derogare de la acest principiu, în sensul că cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate. Prin această derogare a fost avută în vedere extrădarea cetățeanului român, după integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, către statele membre, în vederea eficientizării luptei împotriva criminalității organizate.

Mandatul european de arestare are menirea de a facilita aducerea înapoi a persoanelor care au comis infracțiuni și care caută refugiu pe teritoriul altor state. În condițiile în care acest mecanism se bazează pe un înalt grad de încredere între statele membre, cerința reciprocității nu se mai justifică.

Asemenea celorlalte state membre, de la data aderării României la Uniunea Europeană, țara noastră nu va mai putea refuza predarea cetățenilor români care au comis o infracțiune într-un alt stat membru al Uniunii pe motiv că acesta vizează un cetățean român. România va avea însă posibilitatea ca în timp ce își predă propriu cetățean, în vederea efectuării urmăririi penale sau judecății, să solicite returnarea acestuia pe teritoriul țării noastre în vederea executării pedepsei [art. 87 alin. (2)] sau să refuze executarea mandatului european de arestare emis în cazul executării unei pedepse, cu condiția ca să dispună executarea acesteia pe teritoriul României – art.87 alin. (2) lit. c’).

11. Regula specialității

Ca și în cazul extrădării, executarea mandatului european de arestare este supusă regulii specialității (art. 100). Acest lucru presupune că odată ce persoana solicitată a fost predată către autoritatea judiciară emitentă, acesta nu dobândește un drept nelimitat de tragere la răspundere a acesteia, deoarece acțiunea penală exercitată pe teritoriul statului emitent este guvernată de principiul specialității. Persoana extrădată de către statul român nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate decât pentru fapta pentru care a fost extrădată, cu excepția cazului în care autoritățile statului solicitat consimt în mod expres la acest lucru.

România a declarat că, în relația cu acele state membre care au transmis o notificare în același sens Secretariatului General al Consiliului, consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei persoane pentru alte fapte săvârșite anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă, cu excepția cazului în care autoritatea judiciară română de executare dispune astfel prin hotărârea de predare. Ca urmare, acordul statului român se prezumă, lipsa acestuia trebuind prevăzută expres.

Prin excepție, urmărirea, judecarea sau executarea unei pedepse pentru o altă faptă decât cea care obiectul mandatului european de arestare este posibilă, chiar dacă statul nu și-a dat consimțământul, atunci când este prezentă una din următoarele împrejurări [legea 100 alin.(4)]:

a)când persoana solicitată a renunțat ea însăși, în mod expres în fața autorității judiciare de executare române la regula specialității, înainte de predare. În această situație consimțământul său este consemnat în procesul-verbal în acre se consemnează și cel privind predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

b) când persoana solicitată a renunțat la regula specialității după predare. În acest caz renunțarea trebuie să fie voluntară și în deplină cunoștință de consecințele renunțării. Declarația de renunțare se dă în fața autorității judiciare competente a statului emitent, persoana având dreptul să fie asistată de un avocat.

Renunțarea la regula specialității produce efecte și în materia extrădării (art. 11 Legea nr. 302/2004). Persoana extrădată sau predată poate avea interes să fie judecată și pentru alte infracțiuni, beneficiind de anumite probe pe care, după încetarea procedurii de extrădare sau predare, nu le mai putea avea. Persoana care s-a refugiat pe teritoriul unui stat se bucură de protecția acelui stat, dar ea poate renunța la această protecție ca și atunci când de bunăvoie continuă să rămână pe teritoriul statului solicitant sau emitent după expirarea celor 45 de zile.

c) când având posibilitatea să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, ori s-a întors acolo după ce l-a părăsit. În acest caz, persoana în cauză trebuie să fi avut atât libertatea de a părăsi teritoriul statului căruia i-a fost predată, cât și posibilitatea efectivă de a o face. Nepărăsirea în termen a teritoriului statului emitent este considerată ca o renunțare de bunăvoie la efectele extrădării și deci la protecția pe care i-o confer principiul specialității. Această ipoteză se regăsește și în materia extrădării.

d) când infracțiunea pentru care este urmărit sau judecat nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate.

e) când, la terminarea procesului penal, nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranță.

12. Concursul de cereri

În condițiile în care, spre exemplu, Franța și Spania emit două mandate împotriva aceleiași persoane, alegerea autorităților judiciare cărora urmează să li se predea persoana solicitată se face în funcție de data emiterii mandatelor [art. 99 alin. (1)]. Dacă cele două mandate au fost emise în același timp, hotărârea cu privire la care din ele urmează să i se dea curs se ia de către curtea de apel română competentă în funcție de toate împrejurările existente și, în special, în funcție de gravitatea faptei și locul comiterii infracțiunii și de scopul emiterii mandatului.

O situație deosebită ar putea să apară în cazul concursului de cereri, atunci când se solicită extrădarea de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene și predare de către un stat membru al Uniunii Europene. Autoritatea judiciară română nu va da prioritate executării mandatului european de arestare, ci va lua hotărârea raportându-se la circumstanțele enumerate mai sus precum și la cele prevăzute în convenția de extrădare aplicabilă în relația cu statul terț. În doctrină s-a apreciat că totuși se va da prioritate mandatului, deoarece procedura mandatului european de arestare e mult mai simplă și mai rapidă, în timp ce relațiile dintre statele terțe rămân tributare mecanismului tradițional și mai greoi al extrădării clasice.

O altă ipoteză poate apărea atunci când există un concurs între un mandat european de arestare și o cerere de predare formulată de un tribunal internațional. Competența unor asemenea instanțe privește infracțiuni foarte grave și, în general, cauzele penale aflate pe rolul lor interesează societatea în general, aici fiind judecate infracțiuni comise împotriva umanității și care au lezat drepturile și libertățile fundamentale. Prin urmare, se consideră că, în măsura în care instanța internațională este recunoscută de toate statele care au formulat cereri de extrădare sau predare, cererea curții trebuie să aibă prioritate. Dacă instanța nu este recunoscută de toate statele, atunci e necesară cooperarea între statele solicitante sau emitente pentru a se decide dacă se acordă sau nu prioritate cererii instanței

VI. Observații și concluzii

1. Diferența de maturitate europeană a sistemelor judiciare în curs de asamblare ale unor noi state membre ar putea releva în timp unele contradicții datorate unor diferențe în ce privește competența subiectivă, eficiența, percepția unor garanții judiciare, pregătirea profesională a personalului. Prin urmare, erorile judiciare în materia mandatului european de arestare ar putea avea în timp o oarecare frecvență, mai ales în statele în care parchetul mai este subordonat unui ministru politic al justiției. Aceste aspecte trebuie avute în vedere și în România, pentru perfecționarea legislației în vigoare și la tehnicizarea mai largă a acestui instrument.

2. Instituția în cauză ar putea conduce la ajustarea codurilor de procedură penală ale statelor membre, prin practica judiciară nouă, jurisprudența specifică și doctrina europeană adecvată, capabile să fluidizeze aplicarea și să accelereze timpul de reacție penală la săvârșirea infracțiunilor în spațiul juridic unic european, până acolo încât, după acest model, instituție cu instituție, să conducă la elaborarea unui Cod de procedură penală european, înainte de adoptarea unei Constituții Europene propriu-zise.

3. Procedura ridică unele probleme delicate, dreptul la apărare ar putea fi afectat din cauza unor bariere lingvistice, de cultură juridică, de cunoaștere reciprocă a dreptului procesual penal concret.

4. Problema mandatului european de arestare referitor la infracțiunile funcționarilor publici parlamentari europeni, a funcționarilor comunitari ai Uniunii Europene, ca și a celor internaționali specifici, în configurația UE, ar trebui să fie soluționată adecvat într-o viitoare reglementare europeană. La fel, proceduri speciale pentru ofițeri sub acoperire. Pare un fenomen comun european faptul că unii demnitari se ascund sub imunitatea specifică a Uniunii Europene, ori a unor state, fenomen specific inclusiv la români, ori devin oameni politici doar pentru a întârzia și chiar stopa eficiența unui mandat de arestare european.

Este remarcabil faptul că în Uniunea Europeană, în ciuda regimurilor politice diferite, republicane, monarhice, a religiilor, cultelor diferite, dar și a culturii politice diferite, democrațiilor specifice continentale și anglo-saxone, ca și a filosofiilor politice diferite, inclusiv a filosofiilor pedepsei diferite, ori a teoriilor criminologice controversate, există unitate în diversitate, iar instituția mandatului european de arestare demonstrează unitatea și caracterul tehnic al dreptului.

În fond, putem considera că instituția mandatului european de arestare constituie o cucerire a culturii juridice procesual penale europene, a civilizației bătrânei Europe, iar cazuistica viitoare va oferi un bun prilej de perfecționare a acestuia în viitor.

Simplificarea și accelerarea procedurii de predare în baza unui mandat european de arestare au avut ca rezultat eficientizarea procedurii. În februarie 2005, Comisia Europeană a elaborat un raport privind implementarea mandatului european de arestare, potrivit căruia, în noua procedură, predarea persoanei solicitate durează între 13 și 43 de zile, spre deosebire de procedura de extrădare care durează uneori mai mult de nouă luni.

De asemenea, potrivit aceluiași raport, din luna ianuarie 2004 până în luna septembrie, a aceluiași an, au fost emise 2603 mandate europene de arestare, 653 de persoane au fost arestate și 104 predate.

Deși raportul a identificat anumite deficiențe în implementarea Deciziei-cadru de către statele membre, concluzia generală este că impactul mandatului european de arestare e pozitiv, din moment ce indicatorii privind controlul judiciar, eficacitatea și celeritatea sunt favorabile, iar drepturile fundamentale sunt controlate în mod egal.

Bibliografie

• Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene

• Legea 302/2004 cu referire la mandatul european de arestare

• Legea 224/2006

• Legea 222/2008

• Codul de procedură penală

• Sorin Vasilescu, Mandatul de arestare european – Revista dreptul nr. 1/2007

• Doru Mercan, Mandatul european de arestare – Procedura de executare, Revista de Drept Penal nr. 3/2007

• T. Ștefan, Recunoașterea mutuală – în lucrarea Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003

• C-tin Drăghici, Cristian Eduard Ștefan – Aspecte teoretice și practice referitoare la procedura executării mandatului european de arestare – Revista Dreptul nr. 2/2007

• Corina Sabina Munteanu, Mandatul european de arestare – Caiete de Drept Penal, nr. 1/2007, Ed. C.H.Beck

• O.Mastacan, Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Mnadatul european de arestare, Analele Fac. De Științe Juridice, Univ. Valahia, Târgoviște, an IV – 2007

• Tratatul privind UE (TUE), incluzând modificările aduse prin Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997), în Documente de bază ale Comunității și UE, Ed. a-II-a, Ed. Polirom, Iași 2002

• R.M. Stănoiu, Asistență juridică internațională în materie penală – Ed. Academiei, București 1975

• Geo Stroie, Drept penal european pentru România (Drept penal comparat), Ed. Dacoromână TDC, București 2005

• F. Streteanu, Drept penal. Parte generală. Ed. Rosetti, București 2003

• Gh. Mateuț, M. Vasilescu, Transferul persoanelor condamnate, RD Pen. nr.3/2003