Manastirea Sf. Sava O Valoroasa Biserica Uitata
INTRODUCERE
Biserica Sf. Sava este o prezență unică și puțin neliniștitoare în panorama orașului Iași, excepționala și strania ei siluetă stârnind interesul privitorului.
Istoria începutului acestui sfânt locaș, ca de altfel și istoria cetății moldave, se află în stăpânirea umbrelor – legendă și adevăr, mit și realitate – fiind un punct de referință în acel spirit și acea geografie a cetății cristalizate într-o lungă și zbuciumată istorie, între Podul Roș, “dricul orașului”, Târgul de Sus, biserica Trei Ierarhi, Sf. Sava și Sf. Nicolae Domnesc, fosta Curte Domnească.
Unul din cele mai vechi și mai interesante monumente de arhitectură ecleziastică ale Moldovei, fosta mănăstire Sf. Sava este edificată pe la 1300-1330, în locul unei biserici de lemn, care ar fi dăinuit de la întemeierea Iașului. Această biserică de lemn, cu hramul Uspenia (“Adormirea Maicii Domnului”), aparținea armenilor, biserică preluată de moldoveni de la armenii care “prea ieșiseră în centrul orașului” potrivit unei tradiții consemnată de N. A. Bogdan.
În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), aceasta constituia centrul vieții cultural-religioase a orașului, la 1402 având loc aici mari ceremonii în legătură cu trecerea prin Iași a moaștelor Sf. Ioan cel Nou, în drumul lor spre Suceava.
Despre biserica care poartă hramul Sf. Sava cel Sfințit, se poate vorbi, însă, din timpul lui Petru Șchiopul (1574-1577; 1578-1579), ctitorul principal al acestui sfânt locaș, deoarece “îngăduise pe călugării de la Sf. Sava de la Ierusalim a-și stăpâni metocul cu același nume, clădit de dânșii la Iași, din niște case dăruite de Domnie, în 1583”.
Biserica clădită la 1583, care primește încă un hram – cel al Sf. Sava, alături de cel existent, este refăcută la 1625, în urma unui puternic incendiu, sub Radu Vodă (1616-1619; 1623-1626), de către Ianache Postelnicul. De la acest moment, se poate vorbi propriu-zis de biserica Sf. Sava, care primește un nou hram și o nouă destinație, aceea de stavropighie a Sf. Mormânt.
Situația politică a Moldovei, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, era marcat de raportul de vasalitate față de Imperiul Otoman. Poarta manifesta exigențe mereu crescânde, tot aici fiind creditați competitorii la Domnie, acești factori agravând considerabil obligațiile față de puterea suzerană.
Cu o situație similară, poate mai apăsătoare, se confrunta Orientul creștin înghițit de stăpânirea otomană. Patriarhii orientali, greci, precum și simplii călugări, se refugiau în țările române, unii venind după ajutoare, iar alții chiar se stabileau aici, cum este și cazul călugărilor ierusalimiteni, miluiți de Petru Vodă Șchiopul. La biserica Sf. Sava, misiunea de întrajutorare a fraților creștini, defavorizați politic și social, continuă fără întrerupere până la secularizare (1863).
La începutul secolului al XVIII-lea, biserica Sf. Sava se afirmă, totodată, ca un însemnat centru cultural, în casele mănăstirii fiind găzduită, timp de câteva decenii, o secție a Școlii Domnești (Școala de slavonie – 1723-1764), reorganizată de Nicolae Mavrocordat și patriarhul ierusalimitean Hrisant (1713). Tot aici, aceștia înființează o tipografie în 1714.
La Școala Domnească din Iași, aveau acces și elevi străini, nivelul învătământului fiind unul superior, iar în tipografia de la Sf. Sava s-au imprimat cărți și pentru creștinii arabizați, menite să le apere identitatea de credință și de neam. Această mănăstire era, de asemenea, o mănăstire protocolară, aici fiind găzduite mari personalități aflate în vizită la Iași, așa cum reiese dintr-o notiță ce apare pe un minei grecesc, aparținând Bibliotecii Sf. Sava, trecută, mai târziu în patrimoniul Bibliotecii Centrale Universitare.
Biserica Sf. Sava îmbină în construcția ei elemente specifice arhitecturii ecleziastice moldovenești, cu elemente de arhitectură ecleziastică din Orientul creștin, fiind prin aceasta, o expresie monumentală a solidarității și frățietății creștine.
Această biserică, prin bogata ei istorie, a îndeplinit o misiune intensă, aceea de cultivare a identității de neam și de credință, manifestând în același timp, deschidere și disponibilitate față de alte popoare amenințate în identitatea națională și spirituală proprie.
Deși biserica Sf. Sava este una dintre cele mai vechi și venerabile locașuri sfinte din Moldova, trecutul ei este prea puțin cunoscut, nebeneficiind până în prezent de o monografie propriu-zisă, de aceea, la propunerea Înalt Prea Sfințitului Daniel – Mitropolitul Moldovei și Bucovinei – și sub atenta îndrumare a P.C. Pr.Lect.Dr. Ioan Vicovan, am încercat să realizez o monografie a acestei mănăstiri, fiind ajutat în descifrarea unor manuscrise și documente vechi de către P.C. Pr.Asist.Dr. Daniel Niță-Danielescu.
Lucrarea de față nu emite pretenția de a fi epuizat toate sursele documentare sau de a fi tratat amănunțit toate aspectele, fiind doar o încercare de realizare a unui studiu monografic, ce poate fi îmbunătățit de specialiști în arheologie, arhitectură, istorie.
Dedic acest studiu monografic memoriei ctitorilor bisericii Sf. Sava din orașul Iași.
CAPITOLUL I. CTITORI ȘI CTITORIE
I.1. Ctitori
Istoria mănăstirii închinată Sfântului Sava cel Sfințit se împletește cu istoria “vechiului târg al Eșilor” poate mai mult decât istoria oricărui alt monument.
Timpul înființării mănăstirii Sf. Sava nu poate fi delimitat cu precizie din lipsa documentelor istorice, însă, pe baza informațiilor răzlețe existente, se pot contura anumite ipoteze.
Iașul secolului al XIV-lea, la fel cu celelalte târguri-orașe din acea vreme, găzduia populații de diferite etnii, pe lângă cea română – majoritară, “trăind fiecare după rosturile lui de acasă, conform principiului că fiecare duce cu sine dreptul său.”
Vor fi fost pe aici și câțiva călugări din marea Lavră a Sfântului Sava de la Ierusalim, aduși la țărmurile de Nord ale Mării Negre de corăbiile genovezilor din cetățile de pe litoralul moldovenesc.
Acești călugări, fie că nu s-au putut întoarce la metania lor, după ocuparea locurilor sfinte de către turci, fie că erau originari din Moldova, s-au așezat în orașul Iași, pe Ulița veche.
Pe acestă Uliță, numită mai târziu Podul-Vechi (după pavarea ei cu lemn), iar astăzi Costache Negri, acești călugări, plini de râvnă, întâmpină în misiunea lor bunăvoința localnicilor drept slăvitori și întemeiază, între anii 1300-1330, o mănăstire pe care poporul a numit-o “mănăstirea călugărilor de la Sf. Sava” și care, apoi, după obiceiul graiului, va dăinui cu numele “Mănăstirea Sf. Sava din Iași”.
O altă ipoteză ar fi că cea dintâi biserică a acestei mănăstiri a fost, probabil, de lemn, fiind sfințită de Olian de Anina cu hramul “Uspeniei” (a Adormirii Maicii Domnului). Acest Olian sau Ahan, bătrânul de la Anis sau Anin, a fost recunoscut oficial de Alexandru cel Bun, iar despre biserica mai sus amintită “tradiția consemnează că ar fi fost mai întâi o capiște (templu) armenească și, în urmă, ieșenii văzând că negustorii armeni prea au ieșit la iveală în strada cea mai principală a orașului, care era, prin veacul al XV-lea, Podul-Vechi, azi strada Costache Negri, deoarece ei cuprinsese mai tot comerciul central al Iașului, le-a luat biserica și le-au dat un loc în dosul acesteia, să-și facă altă biserică, dacă ar voi. Ceea ce tot tradiția zice, au și făcut, probabil după o împăciuire bănească”.
Armenii, cu banii oferiți de autoritățile moldovene și cu cei oferiți de hagiii Hacico, Morcovi și Grigore din Huha, cu popa Iacob de Sis, vin și construiesc alături, în 1395, Biserica cu același hram “Uspenia”.
Prima biserică din zid a fost construită, probabil, pe la 1390, pe locul celei de lemn, păstrându-se după obicei hramul Uspenia, biserica ce a dăinuit până către 1450.
Vechimea mănăstirii Sf. Sava nu se întemeiază pe aceste tradiții consemnate de N. A. Bogdan, ci, mai curând, pe date istorice clare, care vor fi menționate în cele ce urmează.
Înțeleptul voievod Alexandru cel Bun reușește să aplaneze conflictul care se dezvoltase între Moldova și Patriarhia ecumenică, obținând deplină împăcare și recunoaștere episcopului Iosif, ca Mitropolit al Moldovei. Ca semn al împăcării și adeziunii la ortodoxia bizantină, în 1402, voievodul a dispus aducerea cu mare pompă a moaștelor Sf. Ioan cel Nou. În pelerinajul lor spre Suceava, acestea au poposit în mănăstirea Sf. Sava.
Biserica Sf. Sava se înscrie, alături de mănăstirile Neamț, Bistrița, Moldovița etc., în șirul mănăstirilor ajutate și înzestrate de Alexandru cel Bun, deoarece este restaurată de acesta, în 1407, după o reparație anterioară făcută în 1394, în vremea domniei tatălui său – Roman I (1391-1394).
Mănăstirea Sf. Sava cel Sfințit a fost și în atenția voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt, care a înzestrat-o cu un clopot mare, despre care, Paul de Alep ne informează că ar fi fost adus pe un car cu boi din Danemarca, și despre care arhiereul Narcis Crețulescu ne spune că “ este făcut de Marele Ștefan v.v. la an 1468, clopot bun, de un sunet rar”.
Tot din timpul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt, se păstrează un document în care este amintită biserica mănăstirii Sf. Sava. Astfel, la 1492, Ioan Tăutul face o însemnare pe un Minei dăruit “bisericii celei noi din Iași cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, zidită de Ștefan cel Mare lângă Curtea Domnească”, însemnare în care se amintește că, pe atunci exista în Iași “ și o mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului”.
Petru Rareș (1527-1537; 1541-1546), strălucit ctitor (Probota – 1530, Biserica Sf. Dumitru din Suceava – 1534-1535, Catedrala episcopală Sf. Parascheva din Roman, Mănăstirea Râșca), miluiește și Biserica Sf. Sava din Iași, restaurând-o în cursul primei domnii, în anul 1534. De asemenea, la sfințirea bisericii “Uspenia din Mănăstirea Sf. Sava din Iași” după renovarea făcută, este prezent și Ioachim Vlahul, fost egumen de Sinai, împreună cu alți vlahi (αρέυται της βλαχίας) care sunt ctitori ai bisericii respective.
Mănăstirea Sf. Sava se leagă, însă, cel mai mult, de numele domnitorului Petru Șchiopul care este, de fapt, adevăratul ctitor.
Petru Șchiopul – primul Basarab în scaunul domnesc al Moldovei – vine la cârma țării în două rânduri, într-o perioadă foarte tulbure și anume – ultimul sfert al veacului al XVI-lea, care înregistrează nu mai puțin de 13 domnii.
Frate mai mic al domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574), Petru Șchiopul s-a instalat în scaunul Moldovei din Iași la 25 iunie 1574 și a fost uns domn de către mitropolitul Moldovei Anastasie, după aproximativ o lună, la 24 iulie, după cum se menționează în cronica murală de pe zidul interior sudic al naosului bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava.
Domnia sa este importantă și pentru unitatea moldo-munteană, nu ca program conștient, ci ca prezență spontană în gândul și fapta contemporanilor ei din cele două țări.
Prezentarea domniei lui Petru Șchiopul în detalii de ordin politic nu este de competența acestei lucrări, astfel că, vom sublinia doar câteva aspecte ale legăturii pe care a avut-o domnul cu Orientul Creștin.
În decembrie 1587, domnitorul Petru Șchiopul și-a căsătorit fata, pe domnița Maria, cu Zotu Tzigara, un grec din Ianina, ajuns pârcălab la Hotin și mare spătar al Moldovei, care va ctitori mănăstirea Hlincea.
Faptul că prima soție a domnitorului a fost Maria Amirali, din insula Rhodos, ilustrează elocvent pătrunderea elementului grec în cele mai înalte straturi ale societății românești extracarpatice de atunci.
Legătura cu Orientul creștin se vede și din protecția acordată unor importante locașuri de cult, precum mănăstirile athonite Zographou și Dionysion, Lavra și Chilandar, sau din acordarea sumei de 5000 de aspri anual pentru mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos, întemeiată de Sf. Christodulos, în vremea lui Alexios I Comneanul.
Binecredinciosul voievod Petru s-a dovedit un domnitor plin de evlavie și filantropie, sprijinind locurile sfinte aflate sub stăpânirătorit fata, pe domnița Maria, cu Zotu Tzigara, un grec din Ianina, ajuns pârcălab la Hotin și mare spătar al Moldovei, care va ctitori mănăstirea Hlincea.
Faptul că prima soție a domnitorului a fost Maria Amirali, din insula Rhodos, ilustrează elocvent pătrunderea elementului grec în cele mai înalte straturi ale societății românești extracarpatice de atunci.
Legătura cu Orientul creștin se vede și din protecția acordată unor importante locașuri de cult, precum mănăstirile athonite Zographou și Dionysion, Lavra și Chilandar, sau din acordarea sumei de 5000 de aspri anual pentru mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul din Patmos, întemeiată de Sf. Christodulos, în vremea lui Alexios I Comneanul.
Binecredinciosul voievod Petru s-a dovedit un domnitor plin de evlavie și filantropie, sprijinind locurile sfinte aflate sub stăpânirea otomană, acordând ajutorul său ieromonahilor de la Sf. Sava, aproape de Ierusalim, oferindu-le loc să-și facă biserică precum și case în care să locuiască, Biserica fiin apoi închinată Sf. Mormânt.
Ne vom opri puțin asupra hrisovului din data de 4 august 1583 (7091), aparținând lui Petru Șchiopul, pentru a observa conștiința creștină în lucrarea faptelor de milostenie, prin care erau sprijiniți frații creștini defavorizați politic, în activitățile lor pastoral misionare.
Chiar de la început, domnul se declară “închinătorul Sfintei Troițe” și își începe redactarea actului de donație invocând prezența Sfintei Treimi: ”în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. În continuare, domnul ne spune că “după cuvântul lor cel pentru faptă bună, raza dorinței dumnezeiești a luminat în inima domniei mele cum am auzit de cuvântul unui purtător de duh care spune că orice dar desăvârșit este răsplătit cu mai mult de Tatăl, precum credem că, orice îndemn bun se întoarce cu lumină de la același Tată”.
Pentru această faptă nu se hotărăște singur ci împreună cu Teofan “mitropolit de Suceava și Gheorghe, episcop de Rădăuți”, pe care-i numește “părinții și rugătorii noștri”, precum și împreună cu întregul sfat al boierilor moldoveni.
Monahilor de la Lavra Sf. Sava li se dăruiește loc de biserică, precum și case de locuit în care se pare că domnul și-a avut reședința pentru scurtă vreme.
Acest dar este din proprietatea domnească, întrucât locul a fost cumpărat cu 7000 de aspri, iar această danie s-a făcut “spre rugă și pomenire veșnică a domniei noastre și pentru pomenirea părinților și fraților domniei noastre și a doamnei și a copiilor domniei noastre și a altor domni, pe cine va alege să fie domn, după viața noastră, în țara Moldovei…și pentru întreaga creștinătate”.
Binecredinciosul voievod are în atenție nevoile creștinilor aflați în dificultate și are, totodată, conștiința unității creștine (se roagă pentru întreaga creștinătate), unitate ce depășește granițele unei țări, ale unui stat, ce depășește limitele etnice.
Ostilitățile venite din partea cazacilor susținători ai altor pretendenți la scaunul Moldovei, precum și pretențiile crescânde ale Porții, îl determină pe domnitor să aleagă drumul exilului.
Alegând calea exilului, domnul a dorit să evite un eventual exil impus din partea autorităților otomane și să nu consimtă la noi dări și să ia astfel blestemul țării asupra sa – pe de o parte, iar pe de alta, iubitor de credință fiind, nu dorește să aibă soarta nepotului său Mihnea al II-lea care se turcise.
Domnitorul pravoslavnic a ctitorit pe lângă mănăstirea Sf. Sava și Mănăstirea Galata pe care le-a înzestrat cu sate, vii, mori, le-a scutit de dări, să fie spre rugă și pomenire a domniei sale și a întregii țări.
Tot familia sa, fiica Maria împreună cu ginerele Tzigara, ctitorește Mănăstirea Hlincea închinată Sf. Mormânt.
Condiția sa finală de pribeag reprezintă un destin frecvent în istoria poporului român, condiția unui om, dar și a unui popor, care de atâtea ori ar fi meritat o soartă mai bună.
Făcând parte din suita patriarhului ecumenic Ieremia al II-lea Tronos, care în 1588 trecea prin Moldova în drumul spre Moscova, mitropolitul Hierotheos al Monembasiei, scria despre Petru Șchiopul că “acest om era vrednic să domnească nu în Moldova, ci la Țarigrad”.
Biserica a fost construită cu sprijinul material al lui Petru Șchiopul, dar se pare că lucrările nu s-au finalizat într-un timp prea scurt, deoarece, la 23 mai 1589 (deci după aproximativ 6 ani), aflăm dintr-un document următoarele: “Io Petru (…) am miluit Sf. Mănăstire de la Sf. Sava, unde este hramul Buneivestiri a lui Hristos, cu un sat anume Stroiești”. Este cunoscut faptul că hramul Buneivestiri nu este al bisericii Sf. Sava din Iași, ci a celei din Ierusalim ceea ce conduce la ipoteza că lucrările dacă începuseră, nu se terminaseră.
Totuși cea mai sigură informație despre terminarea construirii mănăstirii Sf. Sava ne-o oferă un document din 5 iunie 1600, de la Mihai Viteazul care se afla în Iași la această dată: “ Io Mihai Voievod, domn al Țării Ungrovlahiei, Ardealului și al Țării Moldovei (…) am dat și am întărit și am miluit de la noi Sfânta mănăstire numită Sfântul Sava Sfințitul din Târgul Iași, cu acele case domnești de lângă Sfânta biserică, cu tot locul lor(…)”. (Vezi Anexa 1).
Biserica înălțată în timpul lui Petru Șchiopul a fost restaurată de Ianache, fost postelnic, “nepot al dumnealui Scarlatos”, după ce probabil a căzut pradă flăcărilor incendiului de la începutul lui aprilie 1616, provocat de Ștefan Tomșa(1611-1615).
Numele lui Ianache, fost postelnic, este consemnat în inscripția slavonă așezată deasupra intrării vechi, și, din textul pe care-l conține, aflăm: “Cu voia Tatălui (…) a început a se zidi și a se înnoi acest sfânt hram de Enache, fost mare postelnic și (…) nepot al dumnealui Scarlatos (…) în zilele binecinstitorului stăpânitor Io Radu voievod, domn al Țării Moldovei (…) în anul 7133 (1625) luna mai s-a săvârșit”.
O altă inscripție, de astă dată grecească, din dreapta ușii, în partea acoperită și stricată de o tencuială mai nouă, atestă că biserica a fost clădită în vremea lui Radu Mihnea de ctitorul Ioan (`Ιωαυυης), nepotul vestit al nobilului Scarlatos.
În fine, o a treia inscripție, tot grecească, a fost așezată deasupra intrării care dă direct în pronaos; ea este cea mai completă și prin urmare cae mai valoroasă. Ea ne informează că această “biserică s-a înnoit din temelii de către prea cucernicul boier Ioan postelnicul, nepotul cinstitului domn Scarlatos din Constantinopol, fiind egumen Ieroteiu ieromonahul din preavestitul ostrov al Ciprului, iar căpetenie a meșterilor (προτομαστορου) Gheorghe din Constantinopol, în anul 7133 (1628) mai s-a mântuit”.
Inscripțiile amintite demonstrează că biserica, în 1625, nu a fost zidită din temelii, ci numai a fost reînnoită, că mănăstirea avea un egumen în persoana lui Ieroteiu din Cipru, fapt ce dovedește existența bisericii înainte de restaurarea din 1625, fiindcă nu poate exista mănăstire cu egumen și, implicit, cu monahi, fără biserică, iar mai mult decât atât, mănăstirea Sf. Sava nu a avut nici un fel de paraclis auxiliar, care să fi servit de biserică înainte de 1625.
Într-adevăr, Paul de Alep face o descriere amănunțită a mănăstirii Sf. Sava, dar nu pomenește, totuși, de nici un fel de paraclis, ci numai de niște dependințe de lemn în jurul bisericii, “ca mai la toate mănăstirile de aicea”.
La 1625, biserica Sf. Sava a fost înnoită, după 40 de ani de la construirea ei din timpul lui Petru Șchiopul, și putem fi siguri că vechiul edificiu nu a fost dărâmat complet spre a face loc unei noi zidiri concepută într-un stil diferit.
Nu putem găsi un exemplu de boier în întreaga istorie a Moldovei care să fi deschis punga pentru a face o cheltuială atât de mare și atât de contrară obiceiului constant potrivit căruia, o clădire de piatră, cât de deteriorată, chiar arsă, se repunea în starea dinainte, spre a fi folosită din nou. Iar dacă boierii secolului al XVII-lea erau atât de făloși când aveau o casă de “piatră” este tocmai fiindcă un astfel de bun era considerat ca stând sub semnul veșniciei, în tot cazul ca reparabil față de urgia vremurilor, de unde curțile obișnuite, de chirpici și de nuiele, ale multor boieri erau expuse unei uzuri rapide și iremediabile și ruinii totale în cazul unui foc.
Inscripțiile de la Sf. Sava atestă că postelnicul Enache a înnoit biserica și de aceea este necesară stabilirea rolului pe care l-a avut acest postelnic în legătură cu mănăstirea Sf. Sava în contextul afirmațiilor greșite pe care le face Paul de Alep și care au avut neașteptate repercusiuni în legătură cu studiile de istorie a arhitecturii întreprinse de unii cercetători români la început secolului nostru (G. Balș).
Într-adevăr, vorbind despre Sf. Sava și cupolele sale, Paul de Alep spune că “artistul care le-a construit fu constantinopolitan de origine, numit Enache și arhitect al beilor moldoveni”.
Or în țările române nu existau arhitecți în acele vremuri, adică artiști și totodată tehnicieni care să conceapă planul integral al unui edificiu, și să conducă apoi lucrările.
În epoca feudală orice biserică sau mănăstire își avea ctitorul ei, care putea să fie un domn al țării, sau un boier, sau chiar o asociație de breaslă (ex. Biserica Curelari, Tălpălari), ctitorul fiind cel care aducea banii pentru clădirea, împodobirea și înzestrarea bisericii sau a mănăstirii. Ctitorul alegea un boier sau cleric chemat să întocmească proiectul construcției, să angajaze meșterii să controleze cheltuielile, acest boier sau cleric fiind numit ispravnicul sau epitropul clădirii (zapciu sau pristav).
Ispravnicii apelau la specialiști în arta construcției pe care îi angajau cu contract, însă acești specialiști nu erau arhitecți, în înțelesul de azi cuvântul arhitect nefiind încă cunoscut în acele vremuri, el începând să fie utilizat abia în secolul al XIX-lea.
În cazul de față avem cu ctitor în persoana lui Ianache postelnicul, un ispravnic și anume egumenul din Cipru – Ierotei, și un meșter principal, pomenit într-una din inscripții probabil zidar de meserie.
Enache nu putea fi în nici un caz meșter principal și Gheorghe să-i fi fost secund întrucât numai în cazuri excepționale, meșterii erau semnalați posteriorității. În toate pisaniile vremii numele lor sunt omise, ceea ce s-ar fi întâmplat și cu Gheorghe dacă ar fi lucrat numai ca ajutor al lui Enache.
Eroarea pe care o face Paul de Alep considerându-l pe Enache arhitectul domnilor moldoveni, a condus la concluzia greșită că acest Enache, arhitectul de la Sf. Sava ar fi fost și arhitectul Bisericii Trei Ierarhi “ceea ce nu poate fi adevărat având în vedere diferența majoră de stil”.
“Postelnicul Iani” restauratorul bisericii Sf. Sava din Iași este aceeași persoană cu Iani Caragea, nepot al lui Scarlat Beglicgi, prin faptul că tatăl său Dumitrașcu avea o soră, Elena Caragea căsătorită cu acest Scarlat.
Paul de Alep ne vorbește despre acest Ianachi și în alt context, când relatează vizita pe care a făcut-o împreună cu patriarhul Macarie la o mănăstire a Sf. Mihail și a Îngerilor, supranumită Slobozia Ianachi, deoarece acest Ianachi (ctitorul de la Sf. Sava) cumpărând prizonieri cazaci și tătari pe care i-a liberat (slobozit), i-a instalat la această mănăstire în calitate de servitori.
Semnătura Sa de postelnic în Moldova este reprodusă de N. Iorga în “Studii și documente”, vol. V, pag. 298.
Această tratare dezvoltată privind restaurarea bisericii Sf. Sava de către Ianache s-a impus în vederea clarificării anumitor informații cu privire la această Biserică Sf. Sava și anume:
În 1625 a fost vorba de o reînnoire a clădirii de piatră zidită în 1583, nu de o clădire nouă concepută în stil diferit;
Ctitorul este Iani postelnicul (Ianachi Caragea, nepotul lui Scarlatos) care nu poate fi considerat arhitect al domnilor moldoveni după afirmația lui Paul de Alep.
Ctitorul cultural al mănăstirii Sf. Sava din Iași este principele Nicolae
Mavrocordat, domnia sa fiind prima din rândul domniilor regimului fanariot (domn al Moldovei 1711-1715, și al Țării Românești 1715-1716,1718-1730). Nicolae Mavrocordat ajunge în scaunul de la Iași (26 septembrie/7 octombrie 1711 – 25 decembrie/5 ianuarie 1716) era fiul cunoscutului om politic, diplomat și cărturar, Alexandru “Exaporitul” (consilierul de taină al sultanului), dintr-un neam grecesc fruntaș, înrudit prin mama sa Elena Sultana, cu vechea familie domnitoare a Bogdăneștilor din Moldova, deoarece cobora prin femei din Alexandru cel Bun.
La stăruința sa, Școala superioară de la Iași a fost reorganizată cu sprijinul patriarhului Ierusalimului Hrisant Nottara.
Din Cronicele României aflăm următoarele:
“De multu avea gându Nicolai Vodă se facă două lucruri bune în țeră, ce nu erau: una, Tipografia, ca se tiparească cărți; și a doua, să facă școlea să învețe cine ce arii vrea, fără de plată… și au făcutu case bune la sfântulu Sava, și au aședatu tipografia acolo și în scurtă vreme au începutu a se tipări cărți”.
În rândul ctitorilor Sf. Mănăstiri se numără și Teodor Paladi – mare vistier în Moldova (sec XVIII), fiul său Constantin Paladi – mare logofăt al Moldovei (sec XVIII) precum și Grigorie Palade (sec XIX) care au înzestrat Biserica acestui Sf. Mănăstiri și sunt îngropați în interiorul bisericii.
Am constatat din cele expuse că mănăstirea Sf. Sava încă de la întemeierea ei s-a bucurat de dărnicia voievozilor, principilor, boierilor și a altor oameni cu inima largă, care au susținut-o din punct de vedere material, spiritual, cultural-misionar, pastoral, etc.
Opera filantropică a acestor persoane prezintă o dimensiune misionară având în vedere că Mănăstirea Sf. Sava a fost închinată Sf. Mormânt, astfel că activitățile caritative, culturale, misionar-pastorale vizau comunitățile credincioșilor din Orientul creștin defavorizați politic.
I.2. Constituirea domeniului Mănăstirii Sf. Sava
Mănăstirea Sf. Sava din Iași a fost una din cele mai înzestrate mănăstiri închinate, deținând numeroase moșii, vii, mori, case, dughene și beneficiind de diverse scutiri de impozite (văcărit, goștină, desetină).
Fără să mai amintim ctitori, mănăstirea Sf. Sava a fost miluită și de alți domnitori precum Ieremia Movilă(1595-1600; 1600-1606), Constantin Movilă(1607-1611), Ștefan Tomșa(1611-1615), Radu Mihnea(1616-1619;1623-1626), Alexandru Ilaș(1620-1621), Miron Barnovschi(1626-1629), Gr. Ghica(1672-1673), Alexandru Ruset(1675-1678) de boieri, negustori precum și de simpli credincioși: Alexa Arapul, Alexandru Coconul, Constantin Corpaci, Arsenia – nepoata lui Constantin Bărbieru, Petra Stolniceasa.
Înainte de 1812, mănăstirea Sf. Sava deținea un număr însemnat de moșii, o mare parte constituiau proprietatea mănăstirii, o altă parte erau cedate mănăstirii pentru o perioadă de timp sau în arendă; între acestea enumerăm: Șerbănești, Bogojeni, Treci, Drăjești, Băiceni, Lițcani, Călinești, Chicușești, Slujani, Milești, Văsiani, Vetrișoaia, Gurbănești, Lăturișanii, Scupia, Drujeni, Budești, Brăitești, Albotești, Vlăsănești, Strâmba, Mălăceni (din județul Fălciu), Mircești, Balsumești, Bălăurești, Galbăna, Scopoșani, Ciuturești, Băieni, Tanga, Zbieroaia, Tomești.
În anul 1812, Constantin N.Tomescu oferă un “tablou de 40 de mănăstiri și schituri din Moldova și cu arătarea moșiilor ce aveau ele în 1812”, între care mănăstirea Sf. Sava se prezenta după cum urmează:
În ținutul Iași: 1.Scumpia și Stolniceni 2.Cucuieți 3.Todorești
În ținutul Soroca: 4.Arionești 5.Calarașăuca 6.Briceni 7.Savca 8.Sudarca 9.Unguri 10.Noua siliște 11.Bezeni 12.Căcărăzeni
În ținutul Orhei: 13.Ocnița 14.Holercani 15.Trifești
În ținutul Fălciului: 16.Vetrișoaia și 8 siliște 17.Sărgeni
În ținutul Vaslui: 18.Mărișteni
În ținutul Romanului: 19.Ginturești cu 2 siliște
În ținutul Hârlăului: 20.Ciuruești 21.Cudrevița 22.Cârpești
În ținutul Hotin: 23.Gemrton(?) – egumen era Zaharia.
În 1851, numărul moșiilor mănăstirii s-a redus considerabili numai la 7, așa cum
ne arată un articol din ziarul “Zimbrul” la Iași, joi 14 iunie, “Moșiile Mănăstirii Sf. Sava: Ciutureștii Romanul, Măritenii Vaslui, Vetrișoae Fălciul, Sberoae idem, Oasele – Covurluiu, Parte din Tomești – Iașii”.
Mănăstirea poseda, de asemenea, vii la Cotnari, pe dealul Copou, pe dealul lui Epure, și pe dealul Tanga, case, dughene, mori, iliș, desetină de albine și goștină de oi și porci.
Toate aceste proprietăți și averi erau administrate de către egumenii sau exarhii mănăstirii și controlate de Epitropia Sf. Mormânt până la secularizare.
CAPITOLUL AL II-LEA : ANSAMBLUL MONUMENTAL
II.1. Biserica și Turnul clopotniță
Arhitectura
După progresele strălucite pe care le-a înregistrat de-a lungul întregii epoci anterioare, arhitectura moldovenească a atins către sfârșitul veacului al XVI-lea o ultimă fază a unei evoluții unitare, țesută atât din punct de vedere structural cât și din punct de vedere plastic, monumental și decorativ, pe baza experienței acumulate de meșterii locali ai vremii lui Ștefan cel Mare.
În afară de ușoarele înrâuriri ale Renașterii de școală transilvăneană, care s-au făcut simțite începând din al II-lea sfert al veacului al XVI-lea, dar numai în formele unor ancadramente de uși și de ferestre, dezvoltarea arhitecturii moldovenești a urmat, din ultimul sfert al veacului al XV-lea și până către sfârșitul veacului al XVI-lea, o linie ascendentă unitară, legată exclusiv de tradițiile locale.
În cadrul noilor condiții social-politice și economice caracteristice veacului al XVI-lea, și începutul veacului următor, arhitectura moldovenească a înregistrat o cotitură bruscă, făcând un important pas înainte pe calea unor însemnate restructurări și înnoiri ale vechilor forme.
În domeniul arhitecturii religioase, care a continuat să rămână pe primul plan al preocupărilor celor două importante instituții feudale ale vremii, statul și biserica, tonul primelor schimbări a venit din Țara Românească o dată cu înscăunarea la Iași a unor domni de origine munteană, care au întreținut relații strânse cu lumea politică și culturală a principatului vecin: Petru Șchiopul (primul Basarab care a urcat pe scaunul Moldovei), care în intervalul de la 1574 până la 1591, a domnit în Moldova de trei ori, Mihai Viteazul cu o scurtă stăpânire în anul 1600 asupra celor trei țări românești, Radu Mihnea, care între 1601 și 1626 a domnit cu intermitență și de câteva ori, atât în Țara Românească cât și în Moldova.
La baza noii orientări a meșterilor care au lucrat la începutul epocii de care ne ocupăm în acest capitol, alături de fondul local al arhitecturii feudale și de repertoriul decorativ, mereu împrospătat, al artei populare, au stat, pe de o parte, elemente împrumutate din experiența arhitecturii ce se dezvoltase anterior în Țara Românească, pe de altă parte, unele forme decorative cu totul noi, fie de proveniență orientală, fie de origine occidentală, dar trecute prin sfera de influență a Poloniei și Rusiei.
Unitatea de stil pe care o cunoscuseră, în epoca anterioară, monumentele religioase începe să se piardă, se remarcă o excepțională capacitate de înnoire a morfologiei decorative, a cărei diversificare decurge din curajoasele prelucrări din elementele orientale și cooccidentale, în contextul unor interpretări proprii, pe când elementele introduse sub înrâurire muntenească, în special, vin să satisfacă cerințe de echilibru arhitectonic sau de ordin utilitar, acționând ca un factor ponderator.
Un exemplu în acest sens îl constituie aplicarea pentru prima oară în Moldova, în plastica exterioară decorativă, a principiului împărțirii fațadelor în două registre, după modelul creat de școala locală a Țării Românești din a II-a jumătate a veacului al XVI-lea.
Separarea celor două registre se face cu un brâu continuu construit de cărămidă și compus dintr-un vas prins între două benzi de zigzaguri rezultate din așezarea cărămizilor în zidărie ca zimții de fierăstrău, brâu pe care-l întâlnim în construcția bisericii Sf. Sava din Iași.
Alături de monumentele mari, construite cu lux de amănunte și decorații reprezentative pentru veacul al XVII-lea, se înscriu în evoluția formelor arhitecturale caracteristice epocii și câteva clădiri mai mici concepute și realizate de alte echipe de meșteri în aceeași perioadă de timp.
Bisericile care aparțin acestei categorii sunt croite pe un plan trilobat sau pseudotrilobat (cu absidele laterale mici, ascunse spre exterior într-un decroș de zid ca un pilastru, având alipit pe latura sudică a pronaosului un exonartex supraînălțat de un turn clopotniță).
Tonul acestei noi formule pentru veacul al XVII-lea pare să-l fi dat biserica Sf. Sava din Iași, monument unic în felul său în întreaga arhitectură moldovenească.
Biserica Sf. Sava este opera unui arhitect străin, Gheorghe din Constantinopol. Pomenindu-i numele, inscripția grecească prinsă deasupra intrării noi de pe fațada apuseană, îl numește “căpetenie a meșterilor”.
O interesantă descriere a bisericii Sf. Sava ne-o oferă Paul de Alep, care-l însoțește pe patriarhul Macarie în Moldova, însă biserica descrisă de el nu se mai păstrează în forma de atunci, ci a suferit o serie de modificări de-a lungul timpului.
Descrierea este valoroasă prin vechimea ei și prin aceea că exprimă impresiile unui “călător străin” care se declară plin de admirație, de aceea îl vom cita în continuare:
“Iată descrierea sus-numitei biserici a Sf. Sava.
Ea este toată din piatră <atît> pe dinăuntru <cit> și pe dinafară. Nu are decît o <singură> ușă spre miazăzi <deasupra> căreia este zugrăvit chipul Sf. Sava, potrivit obiceiului tuturor bisericilor din această țară <este vorba de icoana hramului>.
Este lungă și ,,catolică”,denumire dată bisericilor în care episcopul își are jilțul său>, zidurile și temelia ei sint masive, cu două turle mari turcești, adică asemănătoare turlelor de la noi, foarte mari. Ele sint unice în toată această țară, căci răposatul care le-a clădit, pe nume Ianachi, era de fel din Constantinopol și postelnic al domnilor Moldovei. Fiecare turlă are de jur împrejur treisprezece ferestre cu arcuri rotunde. Ele sînt foarte mari. Acoperișul de tablă care le învelește // strălucește de departe la soare. Deasupra turlelor sînt două cruci mari și înalte, aurite. Acoperișul bisericii este, de asemenea, învelit în întregime cu tablă. Una din aceste turle se află deasupra chorosului <autorul folosește aici acest termen pentru a denumi centrul bisericii de la întretăierea navei cu naosul, deasupra ciruia se ridică turla principală> și a doua deasupra nartexului, numai cu doi pilaștri ; în partea dinăuntru se află iconostasul pe care sînt icoanele domnului <Isus> și ale Maicii Domnului. Acest plan este reprodus în toate bisericile din țară.
După <primul> pilastru din dreapta se află jilțul domnului, înalt, cu un baldachin și cu stîlpi mici de lemn; este îndreptat spre răsărit, în fața celui de al doilea pilastru este un jilț, mai scund, fie pentru fiul său, fie pentru doamnă. La dreapta este jilțul episcopal, lipit de perete, printre strane, căci de jur împrejurul zidului sint strane. La dreapta jilțului episcopal stau in picioare cei doi egumeni și preoții, apoi clerul pînă lîngă ușile altarului; la fel și de partea cealaltă.
Policandrul, numit de ei tot ,,choros", este foarte mare. Este atîrnat de turla de deasupra chorosului. Este alcătuit din douăzeci și patru de bucăți aurite ; în interiorul lui se află un altul, mai mic, în formă de sferă, în toate bisericile din această țară, tîmpla este împărțită în trei părți: partea de deasupra ușilor altarului cuprinde toate sărbătorile Domnului nostru, cea de deasupra acesteia cuprinde chipul Domnului îmbrăcat cu sakkos și cu coroana pe cap, așezat pe un tron, // avind la dreapta și la stîngă sa pe apostoli în picioare; dar întotdeauna chipul Sf. Pavel <e> la stîngă sa și acela al Sf. Petru la dreapta sa, <iar> Maica Domnului și Sf.Ioan sînt împrejurul lui <Isus Christos>. Deasupra acestei părți, la mijloc, se află chipul Sf.Treimi cu profeții de fiecare parte și cu crucifixul deasupra tuturor.
Altarul este foarte spațios. Are trei ferestre cu arce rotunde și cu gratii groase de fier. În partea dinspre miazănoapte a altarului urci pe <niște> trepte în zid, către amvon, care este foarte înalt și construit în întregime din piatră sculptată. Cupola își are, de asemenea, crucea ei. Dedesuptul ei se află stîlpi de piatră, cilindrici. Sînt multe tainițe pentru vasele bisericești și pentru celelalte obiecte de cult, pentru vremuri de restriște.
În peretele dinspre miazăzi al bisericii sînt trei ferestre mari cu gratii de fier și cu arce rotunde. Lîngă ușă, unde este mormântul răposatului Ianachi, cel care a clădit-o cu iscusință, este o fereastră astupată cu icoane și o luminare sfințită care arde mereu.
În peretele de miazănoapte sînt cinci ferestre, de asemenea, cu arce rotunde.
Pardoseala este alcătuită din cărămidă, căci de la Brusa pînă la Moscova, cele mai multe biserici din țara aceasta sînt pardosite cu cărămizi.
Icoanele se află pe ușile altarului; în toate aceste țări amintite mai sus este obiceiul de a-1 înfățișa pe Domnul nostru <Isus> la mijloc //, iar pe un mare tablou, toate patimile sau apostolii în jurul lui ; iar in jurul icoanei Maicii Domnului <sint înfățișate> cele 24 strofe ale acatistului, sau profeții, întotdeauna icoana Sf. Nicolae și a minunilor sale, aceea a Sf. Sava și a Sf. Mihail, patronii bisericii, la stînga sa icoana Maicii Domnului și, de asemenea, icoana celor Trei Ierarhi.
Locul unde stau femeile – care se află în partea cea mai înaltă din fundul bisericii și este despărțit cu un grilaj de lemn, — are, de asemenea, un iconostas. Ieșirea <femeilor> se face pe o ușă din zidul bisericii.
Clopotnița este lipită de poarta bisericii. Are, două uși: prima duce în afara bisericii, iar cealaltă la mănăstire. <Clopotnița> este un turn pătrat, foarte mare, foarte masiv, <construit> in întregime din piatră <și> înalt. În mijloc sînt <niște> încăperi <mici> sau cămăruțe, tainițe pentru provizii în timp de primejdie ; sînt multe trepte, iar sus de tot, arcade mari care le încununează. Clopotele, în număr de cinci, sînt atîrnate de tavan. Cel mai mare a fost turnat la Danțig; toate au limbile de fier. Toate chiliile mănăstirii și toate cele ce o înconjură sînt făcute din lemn ca în toate mănăstirile din această țară.”
Cu toate că G. Balș considera biserica Sf. Sava de un tip cu totul neobișnuit în Moldova care nu face parte din șirul monumentelor noastre pământene, totuși prezintă interesul de a deține o serie de detalii din arhitectura contemporană moldovenească și poate încă acel de a fi contribuit la răspândirea unor elemente din Sud.
Clădirea este înaltă, largă și foarte luminoasă, planul bisericii are o formă dreptunghiulară, fără abside laterale.
Absida altarului, semicirculară în interior și poligonală în exterior, este spațioasă, dar mai joasă decât pronaosul și naosul. Zidul dintre naos și pronaos pare a nu fi existat. În locul lui este un larg arc, frânt la vârf, ca și celelalte laterale. Coloanele despre care amintește Paul de Alep, în dosul cărora se aflau stranele domnului, respectiv a mitropolitului, nu se mai păstrează. Modificarea privind separația naosului de pronaos prin aceste coloane, întâlnită în atâtea biserici, generează opoziția totală cu uzul consacrat.
Turlele bisericii sunt numite de Paul de Alep două mari cupole turcești, după modelul celor “mai mari din țara noastră. Ele sunt unice în felul lor în aceste țări”. Și într-adevăr, aceste două turle poligonale foarte late și joase, ieșind direct din acoperișul navei, fără a fi așezate pe un soclu aparent, produc o impresie stranie și sunt de un efect absolut opus celui al bisericilor moldovenești și românești în genere.
Cu aspectul său de sumbră fortăreață, biserica Sf. Sava a avut o singură asemănare în Moldova, în clădirea dispărută a feredeului turcesc din Iași, care avea tot un plan dreptunghiular și era prevăzut cu două cupole joase. Turle late, lipsite de soclu aparent poseda și biserica mănăstirii Socola, însă, în loc de a avea un acoperiș plat cu cupole turcești ca la Sf. Sava, ele aveau un înveliș bulbucat. Turlele de la biserica mănăstirii Socola au fost modificate și nu mai păstrează înfățișarea originală.
Biserica este construită din piatră ușor cioplită, amestecată cu cărămidă. Soclul este chiar puternic profilat, pereții sunt sprijiniți de contraforturi masive – câte trei pe fiecare latură – iar unul mai scund sub fereastra de mijloc a altarului. Ferestrele sunt mari și fără nici o decorație. Cornișa este cioplită din blocuri masive de piatră care nu aderă perfect.
În exterior, turlele – poligonale – foarte late și joase, nu se înscriu în tradiția arhitecturală locală; acestea sunt plasate pe naos și pronaos (“una deasupra chorului, cealaltă deasupra narticei”, cum spune Paul de Alep) și sunt decorate într-un mod aparte. Tamburul fiecăreia este străpuns de câte 13 ferestre. Ca elemente decorative, turla plasată pe pronaos are, deasupra ferestrelor, un brâu simplu, puternic profilat, urmat de un șir de ocnițe ceva mai alungite decât ale turlei de pe naos și încă un brâu similar cu primul. Turla de pe naos – s-a urmărit probabil o oarecare varietate decorativă, însă nefericit concretizată – are un brâu de ocnițe și un brâu torsadă, care împarte tamburul în două, iar deasupra, la oarecare distanță, un brâu simplu.
Turlele au forma unor prisme poligonale, formate din două părți inegale: cea superioară depășind ca volum pe cea inferioară.
Arhivoltele ocnițelor sunt în retragere față de planul zidurilor.
Biserica are două intrări, una pe la vest, construită în veacul al XIX-lea și a doua, principală, pe la sud, pe sub clopotniță.
Ușa de intrare este frumos ornată în interior cu un chenar cu muluri gotice închise într-o ramă dreptunghiulară subliniată de frânghia împletită atât de caracteristică ornamenticii moldovenești a epocii; împodobită cu mici scuturi este pisania grecească care cuprinde următorul text:
În pronaos, se regăsesc zidite în perete o serie de rozete pătrate, în felul celor ce împodobesc intrarea turnului Golia, de pildă, și alte multe din această vreme.
În spațiul dintre cheile mulurilor și ramă sunt sculptate trei rozete și două vase cu arborele vieții, mult stilizate.
Alături de inscripția greacă se află inscripția slavă, în care ni se
spune:
Textul inscripțiilor este despărțit prin trei rozete, cărora li s-au adăugat niște elemente florale de un gust îndoielnic. La mijlocul fiecărei inscripții s-a săpat câte o rozetă, care ulterior a fost aurită, cu stema ctitorului la stânga și a domnitorului la dreapta.
Între pronaos și naos – după cum ne informează Paul de Alep – existau arcadele sprijinite pe coloane, constatate la Hlincea și la Galata (ctitorii ale familiei domnitoare a lui Petru Șchiopul), care ulterior, după cum am menționat mai sus, au fost îndepărtate și înlocuite printr-un arc puternic, ușor frânt la cheie, ca și cele care susțin turlele.
În pronaos pe peretele sudic, perimetrul unei ferestre, acoperite astăzi prin alipirea turnului clopotniță, este marcată de rozete sculptate în piatră. Din diaconicon, o scară tăiată în grosimea zidului duce la amvon și la o ascunzătoare în care se depuneau odoarele bisericii în caz de primejdie.
În veacul al XVII-lea, ușile exterioare sau , mai bine zis, ușile pronaosului, erau cele mai importante – un fel de portal – după tradiția veche, datând de când nu erau încă pridvoare, și arătând astfel că aici începe biserica. Acest tip de uși este cu chenarul în arc frânt cu muluri, cu profilatura gotică (cu rezervele făcute mai sus), care încadrează ușa propriu-zisă și care, la rândul lui, este cuprins într-o a doua ramă dreptunghiulară.
Astfel de uși întâlnim la Biserica Sf. Sava, precum și la Galata, Trei Ierarhi, Bârnova, Cetățuia, Dragomirna, Putna.
Turnul clopotniță este un monument bisericesc fortificat; s-a adăugat Bisericii ulterior și a îndeplinit un rol defensiv într-o anumită perioadă istorică, de aceea se impune o prezentare generală a contextului în care a fost construit.
Dacă în secolele al XV-lea și al XVI-lea, fortificarea bisericilor fusese cu precădere caracteristică Transilvaniei, în secolul al XVII-lea, această acțiune a devenit mai frecventă în Moldova și în Țara Românească, ca o manifestare a nevoii de autoapărare, știut fiind faptul că în acest secol, la cererea turcilor, au fost demantelate și ultimele cetăți care mai rămăseseră în mâna stăpânirii autohtone, cu mare greutate fiind salvată cetatea Neamțului pe care, formal, Vasile Lupu a transformat-o în mănăstire, construind grabnic în mijlocul ei o biserică.
Nevoia construcțiilor fortificate se impunea cu gravitate având în vedere că pentru Moldova primele decenii ale secolului al XVII-lea erau bântuite de nestatornicia așezărilor interioare, de nenumărate imixtiuni și de jafurile polone, turcești sau tătărești, luptele pentru domnie fiind o continuă sursă de discordie.
La început, ideea fortificării bisericilor s-a manifestat cu timiditate, ca în cazul Bisericii Sf. Nicolae din Suceava (1611) al cărei turn-clopotniță, scund și robust, ridicat deasupra pridvorului vestic, putea oferi la nevoie și un adăpost temporar. Mai clar exprimat, programul defensiv poate fi recunoscut la Biserica Sf. Vineri din Iași (ante 1617 dispărută), la biserica Sf. Parascheva din Ștefănești (cca 1620); la aceste monumente turnul-clopotniță de pe latura vestică fiind prevăzut cu cameră de refugiu.
Știind că toate ctitoriile lui Miron Barnovschi (biserica Sf. Ilie din Toporăuți, Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Iași terminată de Vasile Lupu în 1635) sunt prevăzute cu fortificații și amenajări defensive, se poate afirma că acest destoinic domnitor a fost preocupat să asigure Moldovei un nou sistem de apărare, deghizat în legătură cu funcțiile religioase, capabil să preia resturile vechilor cetăți militare căzute sub stăpânire otomană.
În epoca lui Miron Barnovschi, preocuparea pentru amenajarea defensivă a bisericilor a avut, așadar, un caracter programatic.
Monumentul care deschide seria construcțiilor de acest tip pare a fi biserica Sf. Sava din Iași, oraș în care fenomenul fortificării bisericilor este ilustrat prin numeroase exemple.
Desigur, implicarea programului defensiv la construcțiile de biserici ar avea doar un aspect de ordin documentar-istoric, dacă din el nu ar rezulta și o substanțială remodelare a formelor arhitectonice, capabilă să confere acestor edificii o originală expresivitate, asigurându-le un loc de excepție în istoria arhitecturii noastre vechi.
Într-adevăr, din coroborarea formelor tradiționale ale bisericilor moldovenești cu robustele turnuri de apărare și cu elaborata decorație sculptată și profilată, au rezultat edificii de o inconfundabilă personalitate cu atât mai demne de atenție, cu cât frumusețea arhitectonică își pune pecetea chiar și pe imediata nevoie a apărării.
În cazul Bisericii Sf. Sava, puțin după terminarea bisericii, s-a alipit părții dinspre apus un puternic turn-clopotniță de o impresionantă masivitate.
Adăugat după terminarea bisericii (un contrafort al acesteia, înecat în zidăria turnului, se distinge bine pe fațada de vest, la îmbinare), el are un parter – pridvorul – boltit în semicilindru, un prim etaj format din două încăperi egale pentru refugiu, iar la ultimul nivel se află un vast lăcaș al clopotelor.
Paul de Alep nu uită să consemneze că în turnul clopotniță se aflau suspendate cinci clopote, dintre care cel mai mare ar fi fost turnat la Danzig cu inscripție polonă: TEN ZWON MA BICZ KV SLUSBAE IKV CHWALIE BOSKI ROKU BOZWGO 1570 – “Acest clopot va fi pentru slujba și pentru lauda lui Dumnezeu. Anul Domnului 1570”.
De-a lungul scărilor de acces, care sunt rezervate în grosimea zidurilor, sunt mai multe ferestruici, metereze, iar cele două încăperi de refugiu sunt prevăzute cu mici tainițe, toate aceste amenajări precizând funcția defensivă a turnului în discuție.
După tradiție, sub Biserica mănăstirii Sf. Sava ar fi fost galerii încăpătoare, în care, în vremuri de primejdie se putea oficia Sf. Liturghie și totodată punea în siguranță tezaurul mănăstirii și bunurile locuitorilor din Iași.
Paul de Alep ne istorisește cum la căderea lui Vasile Lupu și sosirea lui Gheorghe Ștefan la Iași, patriarhul Macarie și cu ai săi, găzduiți la Sf. Sava “se adăposteau ziua cu grije în turnurile deasupra cupolelor”. Tot în aceste încăperi a fost găzduit Mitropolitul Dositei Nottara al Ierusalimului între anii 1674-1675.
Știind că turnul-clopotniță al mănăstirii Golia, anterior bisericii zidite de Vasile Lupu (cca. 1650-1653), fapt consemnat de Paul de Alep, și ținând seama de multele sale asemănări cu turnul de la Sf. Sava, ne putem întreba dacă cele două construcții nu sunt contemporane. Expresia arhitectonică a turnului Goliei, face greu de acceptat propunerea avansată de Radu Popa, potrivit căreia acest turn ar data din vremea lui Ieremia Movilă. (Vezi Anexa 8)
Pictura
Biserica posedă o bogată și importantă pictură murală și iconografică. Picturile murale și cele iconografice, inclusiv cele ale catapetesmei, sunt rânduite după canonul picturii bizantine, dar imaginile și maniera de lucru sunt în stil renascentist.
În afară de tablourile de pe pereții cafasului, ce sunt în ulei, pictura și zugrăveala murală sunt tempera, purtând cele din altar – pecetea veacului ai XVII-lea, iar cele din naos și pronaos – pecetea veacului al XVIII-lea.
În altar, pe peretele absidei, sunt pictați ierarhii (8 la număr), iar pe calotă, ce are forma obișnuită a optimei de sferă, este pictat Dumnezeu Tatăl.
Pe arcada de deasupra crucii catapetesmei este pictat “Chipul de pe năframă al Mântuitorului”.
Pe cupola naosului este Pantocratorul, iar pe tamburii turlei, între cele 13 ferestre sunt Sf. Ioan Botezătorul și cei 12 Apostoli. Pe pendenti sunt pictați cei patru evangheliști, iar pe întregul spațiu de sub arcadele laterale, pe peretele de sud este scena “Botezul Domnului”, iar pe cel de nord, cea “Învierii Domnului”.
Pe coloana de sud, în fața amvonului de pe coloana de nord, este pictat tabloul “Schimbării la Față”, înrămat într-o ramă aurită, bătută cu cuie de fier, în zidul coloanei.
În pronaos, complexul picturii în tempera se compune din următoarele tablouri: “Maica Domnului cu Pruncul”, pe cupola pronaosului – proorocii și pe tamburul cupolei – Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Cozma și Sf. Roman, pe pandantivi – “Buna Vestire”, pe peretele arcului ce dublează arcul central – “Adormirea Maicii Domnului”, pe peretele de nord – “Nașterea Maicii Domnului", pe peretele de vest – “Intrarea în Biserică”, pe peretele de sud – un tablou care este complet deteriorat și în firida peretelui de sud, cu chenarul marginal de care am amintit – Sf. Muc. Haralambie și Mina.
Despre zugravul sau zugravii acestei picturi monumentale, până în prezent, nu avem știri documentare.
Tot în pronaos se află și un complex pictural în ulei, pe pereții de susținere ai cafasului și pe balustrada cafasului. Acest complex se compune din tabloul votiv, din tabloul “Judecata de Apoi”, de pe peretele de nord al cafasului și din tabloul central de pe semicercul cafasului, cu “Nașterea Domnului, cîntarea îngerilor și închinarea magilor”. Această pictură în ulei a fost făcută de zugravul Glichi, după cum reiese dintr-o însemnare a lui Narcis Crețulescu, intitulată: “pentru știința me” și în care spune că a împărțit la săraci cu prilejul hramului bisericii din anul 1877, 14 lei și între acești săraci îl numără și pe “Zugravul Glichi, ce au zugrăvit biserica Sf. Sava pe la 1832 și pentru alți săraci, ce au meritat”.
Catapeteasma bisericii, cu cadru, de lemn lucrat de meșteri necunoscuți, este bogat și frumos ornamentată cu sculptură în lemn, în floralii, aplicate între registre și cu ancadramente între icoane sau lucrate direct pe coloanele și cornișele din față. Întreaga ornamentație este o dantelărie suflată în aur, reprezentând două epoci diferite. Partea de jos poartă amprenta secolului al XVII-lea, iar cea de sus, pe cea a secolului al XVIII-lea. Catapeteasma a fost restaurată și întărită cu scândură bătută în spate, în veacul trecut.
Icoanele catapetesmei sunt pictate în ulei pe scândură, în stil renascentist, dar de manieră diferită, după epoca în care au fost lucrate. Astfel, icoanele Mântuitorului și ale Maicii Domnului din catapeteasmă, ca și cele de la subsol, sunt pictate în stil renascentist, dar de manieră neobizantină, dintr-o epocă mai veche, pe când icoanele Sf. Ioan Botezătorul, Adormirea Maicii Domnului și Sf. Arhanghel Mihail și Gavriil, prin ornamentațiile veșmântare, prin prezentarea naturii înconjurătoare și îmbinarea culorilor reprezintă o pictură în stil renascentist de tip vienez. Cât privește icoanele din registrele de sus ale catapetesmei, acestea sunt pictate în maniera barocului, dar cu o finețe și expresivitate deosebită, încît expresia mișcării este îmbinată, într-o manieră ortodoxă de evlavie.
Icoana Hramului Sf.Sava, a fost îmbrăcată în argint de Panainte Papazoglu, în anul l849, iar în 1850, tot Panaite Papazoglu a îmbrăcat în argint icoanele Mîntuitorului din catapeteasmă și a Maicii Domnului din iconostasul fixat în fața icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă.
În afară de catapeteasmă, biserica Sf.Sava mai posedă următoarele icoane pictate în ulei, de valoare artistică și istorică deosebită: icoana Sf.Ioan Gură de Aur, de tip bizantin, din sec. al XVI-lea, icoanele Sf.Ap. Petru și Pavel și ale Sf .Muc. Gheorghe și Dimitrie, de lângă catapeteasmă, din sec. al XVIII-lea, în stil renascentist, icoana Sf.Sava și icoana Sf.Gheorghe, din pronaos tot din același timp și în același stil.
Știrile documentare privind pictura bisericii sunt puține și răzlețe, însă între acestea, o importanță deosebită, prezintă analiza pe care N. Iorga o face tabloului votiv al ctitorilor.
N. Iorga cercetează chipurile ctitorilor din biserica Sf. Sava și își dă seama de la început că nu se mai păstrează fresca de la sfârșitul secolului al XVI-lea “când s-a făcut biserica rotundă după modelul de la Ierusalim al cărui metoh era”, ci meșterul restaurator de la 1860 s-a orientat după o zugrăveală făcută pe vremea lui Radu, ruda lui Petru Șchiopul (fiul nepotului de frate – Mihnea).
Ca și în cazul inscripțiilor, care în urma reparațiilor mai mult sau mai puțin radicale, cele primitive erau înlocuite pentru stimularea donatorilor în viața, și în cazul frescei ctitorilor meșterul rade cu totul fresca originală.
Pe un fond simplu este reprezentată măsuța cu picior, crucea, coroana – una singură – sulul, cartea și biserica, așa cum se prezenta după isprăvirea ei târzie, datată la 1625.
În mod similar cu fresca ctitorilor de la Mănăstirea Galata și aici chipurile domnești sunt modernizate. Petru-Vodă are aceeași blajină și obosită înfățișare, veșmântul pare șters, deși florile de pe brocart se deslușesc bine și arată să fie copiate după original. În mână poartă actul de donație, iar lanțul are caracterul timpului: “un colier” de piese metalice cuprinzând spațiul dintre umeri.
Alături de el, este doamna Maria cu o expresie mică, încă tânără, poartă pe cap o căciuliță de formă rotundă de postav cu margine de blană; nu lipsește nici surgiucul. Rochia este în cute, cum desigur se purta atunci în Orient. La gât mai multe lanțuri de mărgăritare, și două mai lungi se încrucișează jos pe veșmânt.
Deasupra stă scris, deși în ordine greșită – sub titlu general de “purure pomeniții ctitorii”, într-o chirilică de decadență: “Petru Voevod, Maria Doamna”.
Alături de vechii ctitori constatăm că se află noii ctitori de la 1625. Astfel, trecând spre stânga e un al treilea chip al unui bărbat cu barbă, deasupra căruia scrie “Ioan Postelnicul” (Ianache). Acesta poartă un veșmânt de brocart, cu lanțul îndoit de grumaz, cu dulamă blănită și gugiumană cu pene de struț.
De cealaltă parte însemnările sunt vădit greșite ca ordine: “Vlad Voevod, Radu Voevod, Rucsandra Doamna”. Primul din cei înfățișați nu este Vlad Voevod, ci Radu Mihnea, domnul care a cârmuit ambele țări și care odihnește la Biserica Radu-Voevod din București, refăcută de dânsul. Vlad-Voevod e fiul lui Miloș-Vodă, fratele lui Petru. Petru îl înfiase, chiar după nașterea lui Ștefan; el figurează în documente lângă acesta. Doamna Ruxandra se pare că este sora lui Radu Mihnea.
Biserica Sf. Sava este alături de Mănăstirea Galata și biserica Mănăstirii Hlincea, ctitorie a voevodului Petru Șchiopul a cărui domnie reprezintă o epocă de tranziție, cu motive noi de creații arhitecturale, care au influențat construcțiile moldovenești ale secolului al XVII-lea. În forma de azi, adică mai aproape de forma veche, avem numai bisericile mănăstirilor Hlincea și Galata, iar Sf. Sava, în forma actuală reprezintă foarte puțin ctitoria lui Petru Vodă Șchiopul.
În linii generale, biserica mănăstirii Galata păstrează planul specific moldovenesc, treflat, cu brațul posterior mai lung, alcătuind “schema generală a unei cruci latine” și credem că și planul inițial al bisericii Sf. Sava a fost la fel. Biserica mănăstirii Hlincea are comun cu Galata afară de planul inițial, sistemul de construcție al camerei care desparte naosul de pronaos.
Această încăpere are trei arcade puternice sprijinite pe cele două coloane libere și pe celelalte două angajate în ziduri. Această cameră, numită sepulcrul se găsește la bisericile lui Petru Rareș (1527-1538;1541-1546) și la biserica din Rădăuți zidită de Bogdan Vodă Întemeietorul (1363-1367), fără a avea însă arcadele amintite. Se pare că și la Biserica Sf. Sava a existat sepulcrul deoarece în interiorul de astăzi al Bisericii avem o serie de morminte, așezate cam la mijloc, unde credem că a fost sepulcralul vechii ctitorii, deoarece despre cele două coloane existente la Hlincea și Galata, Paul de Alep ne spune că erau și aici. Fără a forța nota se poate vorbi despre un stil al bisericii ctitorite de P. V. Șchiopul.
Acest monument de arhitectură eclezială din Iași, care lasă privitorului o impresie ciudată, puțin neliniștitoare, a suscitat păreri diametral opuse în privința stilului arhitectural.
Unii au considerat-o ca aparținând stilului oriental, iar alții o văd încadrându-se în stilul eclectic încă insuficient explicat în arhitectura secolului al XVII-lea.
În ce privește prima opinie, unii istorici au afirmat că biserica Sf. Sava din Iași nu-și găsește locul în evoluția arhitecturii ecleziastice moldovenești, rămânând un monument izolat de factură orientală.
O întâmplare petrecută în 1954 a făcut ca balanța să încline în defavoarea celor care consideră Biserica Sf. Sava de factură exclusiv orientală: o grindină puternică din vara anului 1954 a distrus cea mai mare parte din tencuiala peretelui vestic al bisericii Sf. Sava, dând la iveală un brâu de cărămizi în zimți, care împarte biserica în două, tocmai ca la toate bisericile moldovenești de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Or, brâul, după cum se știe, este un element arhitectural structural al interiorului bisericii și apare pentru prima dată în Moldova la finele secolului al XVI-lea, în construcția atât de măiastră a bisericii mănăstirii Galata.
În decursul secolului al XVII-lea, brâul, mai ales cel în torsadă, adică în forma în care se întâlnește pentru prima dată la biserica Mănăstirii Dragomirna (1622), s-a încetățenit în arhitectura eclezială din Moldova, atingând măiestria în construcția mănăstirii Trei Ierarhi din Iași. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea, brâul a intrat apoi în uzul curent la arhitecților și meșterilor zidari din Moldova.
La începutul secolului al XVII-lea, brâul din cărămizi în zimți se impusese ca un element arhitectural exterior constant în arhitectura ecleziastică din Moldova. (Ex. La turnul de la Zamca construit de Movilești în anul 1606 se observă prezența brâului de cărămizi în zimți la toate cele trei niveluri, parter și două caturi, precum și la biserica Sf. Nicolae din Suceava).
Alte trăsături specifice sunt prezența celor două turle una pe naos, alta pe pronaos (prima biserică cu două turle din Moldova este Galata, iar cea mai armonioasă și elegantă construcție de acest fel este biserica Sf. Trei Ierarhi), precum și turnul clopotniță cu certe elemente defensive întâlnite și la alte biserici moldovenești (Sf. Vineri dispărută, Sf. Nicolae Domnesc- refăcută în secolul al XVII-lea).
În concluzie, deosebim la acest monument ecleziastic caractere moldovenești, bizantine, orientale și de altă proveniență, astfel că, biserica Sf. Sava se poate încadra în categoria monumentelor arhitecturale ecleziastice autohtone din secolul al XVII-lea din Moldova cu unele influente siriene.
Sfântul locaș construit cu sprijinul domnitorilor și credincioșilor sintetizează tradiții arhitecturale locale cu tradițiile orientale.
Comuniunea dintre acești credincioși, comuniune cu implicații misionare și pastorale este sugerată, exprimată și prin mozaicul diverselor caracteristici arhitecturale: moldovenești, bizantine, orientale.(Vezi Anexa 8)
Broderia
Broderia secolului al XVIII-lea debutează cu piese care, indiferent de destinație, au un caracter prevalent decorativ, cu folosirea chenarelor florale și a însemnelor heraldice.
Referindu-ne la mănăstirea Sf. Sava, vom evidenția caracteristicile broderiei, în secolul al XVIII-lea, aducând în atenție analiza pe care profesorul V. Brătulescu o face unei dvere, o piesă decorativă de o frumusețe rară, folosită cândva la serviciul divin.
Dverele au caracter strict decorativ, astfel de dvere întâlnindu-se la Văcărești, dăruite de Nicolae Mavrocordat, la mănăstirea Sf. Sava din Iași (cca 1760) sau la Mănăstirea Văratec (1838).
În vechea biserică a fostei mănăstiri închinate, Sf. Sava din Iași, se păstrează o perdea, astăzi scoasă din uz, care va fi îndeplinit altădată rolul de dveră pentru ușile împărătești. Aceasta prezintă interes din punct de vedere al decorațiunilor, care dovedește o veche tradiție a genului, broderia cu fir de argint în relief, la care s-au mai adăugat elemente florale din epocă și poate fi socotită ca aparținând secolului al XVII-lea.
Vreunul dintre închinătorii de la Sf. Sava, vrînd să facă un dar mănăstirii ieșene, o va fi comandat sau o va fi găsit în unul din marile centre de peste graniță, fie la Kiev, fie într-un alt centru rusesc. Nu este exclus ca dvera aceasta să fi fost adusă de la vreun centru din orientul apropiat, motive ornamentale ale broderiilor, circulând în aceste centre ca și în cele rusești și putând fi împrumutate și interpretate în spiritul locului și în raport cu ingeniozitatea artistului.
Materialul din care este alcătuit această dveră, este o stofă fină, are formă dreptunghiulară (circa 2,20/1,30 m), este prevăzută cu inele de metal galben, în partea de sus; pentru a putea să fie înșirată pe vergeaua de susținere, iar în partea de jos, atârnă ciucurași de fir.
În jurul dverei este un cadru marcat printr-un galon de fir. Un chenar lat de circa 15 cm., pe cele două laturi, de circa 20 cm. pe laturile de sus și de jos, este mărginit spre interior de două benzi înguste, una de culoare cafenie, alta de culoare albă, ambele cusute cu acul, iar spre exterior de galonul de fir. Acest chenar, formează cadrul perdelei și este împodobit cu broderii de fir de argint și de ață colorată în diverse nuanțe care, împreună cu alte elemente decorative, prezintă o gamă echilibrată în raport cu fondul verde-albăstrui al stofei. Partea de mijloc a perdelei este brodată cu un motiv care are la bază linia șerpuită sub forma a două benzi late, amintind șarpele stilizat. La acest motiv (șarpele, linia șerpuită) se adaugă flori de diverse nuanțe de roșu, frunze verzi și gălbui (motive vegetale), care însoțesc și întregesc motivul central, umplînd golurile rezultate din unduirile acestui motiv.
Decorația este concepută în raport cu forma dreptunghiulară a dverei, urmărind o linie mediană și cele două laturi verticale, în care direcție este dezvoltată întreaga ornamentație avînd ca motive linia șerpuită (șarpele stilizat) și motive florale.
Două tulpini, ca două lujere sinuoase pornesc de la mijlocul laturei de jos, îndrumîndu-se mai întîi spre cele două colțuri. De aici se arcuiesc în sus și evoluează șerpuind în direcția verticală a celor două laturi mai lungi. Din colțurile de sus, aceste două tulpini se arcuiesc spre interior și se întîlnesc în mijlocul laturei superioare a cadrului, contopindu-se una cu alta, exact în punctul care corespunde punctului de plecare din mijlocul laturei inferioare. Din aceste tulpini, care șerpuind întocmai coardelor de viță sau lujerelor de plante agățătoare, prezentînd ondulații largi, se desfac unele codițe îmbrăcate în fir de argint pentru a le da relief, altele de ață colorată, urmează ondulația lujerului principal, apoi se încovoaie în mijloc, în forma unei spirale, terminindu-se cu o floare de culoare roșie, vișinie, sau roz-plată. Ici, colo, și tot în vederea întregirii spațiului gol, codițele în fir de argint, sau cele realizate din ață colorată, apar frunze verzi sau gălbui și petale colorate, dispuse simetric pentru a nu strica armonia ansamblului colorat.
Păstrînd principiul împodobirii pe verticală, în mijlocul cîmpului liber, și anume în partea de jos a perdelei, este brodată o înfloritură în formă de pară. Această floare centrală rezumă elementele din care este alcătuit motivul principal: lujerul, codițele de fir de argint, codițele de ață obișnuită, cum și florile din diverse culori și frunzele de culoare verde sau gălbuie. Deasupra acestei înfiorituri și exact în mijlocul perdelei aflăm urmele unei cruci, care desigur că va fi fost brodată ca și restul, și care prezintă un postament larg, de forma unui triunghi. Mijlocul bazei triunghiului corespunde medianei verticale, și cade în vîrful înfioriturei de la bază, cu forma de pară, precum am văzut. Deasupra acestei cruci, și așezate simetric, evoluează două benzi ale căror extremități par două capete de șerpi, arcuite spre exterior, Gîturile lor se apropie prin partea din spate, apoi se depărtează și, după ce fac o volută, se apropie din nou, dînd forma unei amfore antice, de la a cărei bază se desfac iarăși cele două benzi rnergînd spre laturile verticale.
Păstrînd distanțele cuvenite, cele două corpuri se îndoiesc în jos, coboară pînă la un loc, apoi se îndreaptă în sus, terminîndu-se în forma în care au început, însă cu vîrfurile spre latura superioară. De o parte și de alta a îndoiturilor de aici, și oarecum atîrnate de aceste îndoituri, ca doi pandantivi, coboară două benzi colorate, de o parte și de alta a cărora și în continuare, evoluează motivele florale descrise mai sus. Benzile acestea de culoare cafenie, roșie și argintie, se lățesc ușor spre extremitatea inferioară. În spațiile libere, spre colțurile de sus ale cadrului, sînt brodate două buchete cu aceleași motive florale. Ceva mai reduse dar cu aceleași motive, alte două buchețele sînt brodate deasupra brațelor crucii din centru.
Dvera fostei mănăstiri Sf. Sava din Iași este un obiect caracteristic epocii în care a fost lucrat.
II.2. Casele mănăstirii
Despre chiliile din apropierea bisericii, care a purtat inițial hramul “Adormirii Maicii Domnului”, se păstrează prea puține date.
Arhiereul Narcis Crețulescu, îngrijitor al acestei biserici, între 1877-1878, scrie în “Istoricul mănăstirii Sf. Sava” că primele chilii ale aceastei mănăstiri au fost construite de către Alexandru cel Bun, amintind o tradiție locală. Această informație capătă credibilitate dacă o punem în legătură cu informațiile privind reparația care s-a făcut acestei biserici în timpul voievodului Alexandru cel Bun, pe care am menționat-o în capitolul precedent.
Locul acestor case nu se știe în ce condiții a devenit, în decursul timpului, proprietatea Macrinei lui Borcea și cneaghinei Chiajna, de la care îl cumpăra Petru Vodă Șchiopul, cu 7000 de aspri, dăruindu-l ieromonahilor de la Sf. Sava care primesc, totodată, niște case domnești în care se pare că și-a avut reședința pentru un timp domnitorul Petru.
Toate aceste chilii au durat până în anul 1677, când Antonie Vodă Ruset le-a prefăcut, împreună cu altele, și a construit un zid de piatră împrejurul Bisericii și al caselor, zid pe care nu l-a terminat, deoarece a fost înlăturat din scaun.
În timpul lui Nicolae Mavrocordat, primul care deschide seria domniilor fanariote, se construiesc mai multe case la Sf. Sava, sub supravegherea patriarhului ierusalimitean Hrisant Nottara. Despre aceste construcții avem știri documentare precise în “Documentele privitoare la istoria Românilor” culese de Eudoxie Hurmuzachi. În această Colecție este reprodusă o autorizație datată la 2 aprilie 1714, din partea Patriarhului Hrisant Nottara către Vornicul Anastasie de a lua bani de la egumenii de la Galata, Cetățuia, Barnovschi, Bârnova, Sf. Sava și Galați – toate aceste mănăstiri fiind închinate Sf. Mormânt – pentru a face chilii la Sf. Sava. Pentru ridicarea chiliilor patriarhicești patriarhul alocă în primă fază 500 lei.
Nouă ani mai târziu, în 1723, Constantin și Lupul – fiii vornicului Anastasie Vornicul – îi aduc la cunoștință patriarhului Hrisant următoarele: “pentru clădirile caselor mănăstirii Sf. Sava (…) vei afla că, cu ajutorul prea-bunului Dumnezeu și cu sfânta-ți rugăciune, se apropie să iea cea de săvârșit clădire”.
Nu se știe dacă este vorba de casele menționate în autorizația din 2 aprilie 1713, a căror construcție ar fi durat atât de mult sau despre un alt rând de case, pentru ridicarea cărora s-a dăruit fiilor lui Anastasie Vornicul “satul Frăsulianii și cu a patra parte de Miclăușeani, de la Ținutul Iașilor, cu tot vinitul, din câmpu și din pădure și din apa Prutului și cu locu de fănață”, întrucât aceștia investiseră în lucrările respective opt sute lei.
În aceste case a funcționat Școala Domnească de la Sf. Sava, subiect tratat pe larg într-un capitolul următor.
Arhiereul Narcis Crețulescu făcea următoarea afirmație cu privire la Mănăstirea Sf. Sava: „toate clădirile ei erau bune, frumoase, sălile lucrate cu mult gust și artă, [având] o gospodărie perfectă și rar de văzut, toate corespundeau cu mărimea numelui ei”.
Din catagrafiile întocmite în 1863, putem reconstitui, în linii mari, numărul și planul clădirilor din preajma bisericii. Astfel, în curtea bisericii, în partea de Vest, se afla casa Egumeniei, la stradă o “casă cu două rânduri lipită de o dugheană cuprinzătoare de 3 odăi sus și 4 gios, dată cu embatic, precum și o căsuță în care locuiește portarul”.
Casa egumeniei cuprindea 13 camere cu două holuri.
Din primul hol se intra în două camere pentru musafiri, sufrageria mare, apoi urmau 3 camere de musafiri, 2 pe partea dreaptă și una pe partea stângă. Cancelaria era formată din încăperi la care se adăugau Salonul de musafiri și sufrageria a doua din stânga holului (antretului al doilea). Celelalte camere aveau următoarele destinații: într-una se servea cafeaua: Odaia Cafegieii, în altă cameră era amenajată bucătăria, iar într-o alta spălătoria. Fără a se socoti la număr mai existau 3 camere de serviciu: “Odaea vătavului”,”Odaea bucătarului și Odaea Spălătoriței”.
Sub casele Egumeniei se afla o pivniță în interiorul căreia era construită o ghețărie, și un beci de cărămidă, pentru zarzavaturi, tot aici era și lemnăria.
Despre această pivniță, Narcis Crețulescu ne spune următoarele: “Pe subt casa cea mare este un beciu formidabil, pe sub toată casa, cu antretul despre Nord la dosu, – Jos în mijlocul beciului este o argea care leagă bolțile spre dreapta și spre stânga, iar deasupra este alt beci perpendicular pe cel dintâi”.
În curtea mănăstirii erau amenajate “2 grădini mari cu grilajurile de fier, una vizavi de Egumenie și cealaltă lipită de chimitirion-ul bisericii și aceasta cu grilajuri de fier. În grădina din fața Egumeniei se afla o fântână de piatră”, două canapele și două scaune de fier vopsite în alb.
Aici a funcționat Exarhia Generală bisericească, mănăstirea Sf. Sava fiind o mănăstire cu Egumenie proprie.
Începând cu 1863, în clădirile mănăstirii se instalează succesiv Cazarma, Intendența, Școala militară, și alte Instituții militare. După părerea lui Narcis – “nu erau proprii aice”, întrucât grădina principală “care era podoaba Iașului pe acele vremuri” s-a transformat într-un Câmp de exerciții de tir și de gimnastică, fiind tulburat serviciul divin din Biserică.
După secularizarea din 1863, mănăstirea mai deținea două case la stradă (strada C. Negri), o casă compusă din 8 camere și cealaltă cu două încăperi.
Prima casă avea rol de casă parohială. În această casă, în 1923, de exemplu, locuia parohul (3 camere și o bucătărie), cântărețul (o cameră și o bucătărie), paraclisierul (o cameră și o bucătărie).
Cealaltă casă era de închiriat, însă, cu trecerea timpului, s-a deteriorat și era propusă spre demolare.
La 7 mai 1947 se organizează o licitație pentru vânzarea clădirilor deteriorate, proprietate a parohiei.
Peste aproximativ 15 ani, pe locul fostelor case parohiale, în colțul de sud-vest al curții mănăstirii Sf. Sava, s-a construit clădirea Liceului “Vasile Alecsandri” din Iași (1961-1962).
II.3. Cimitirul
Astăzi nu se mai cunoaște cimitirul care era situat în partea de sud a Bisericii, despre care Narcis Crețulescu ne spune că era delimitat printr-un gard de lemn, pe latura de Nord, pe o întindere de 15 ½ stânjeni, pe latura de est cu zid, iar pe celelalte laturi era prevăzut cu grilaj de fier.
În cimitir erau “astrucați” ctitori, slujitori, închinători, miluitori ai sfântului locaș (de ex: Constantin “feciorul Mariicăi” spune despre răposata mumă-sa “că au chemat (…) părinții de la S<fe>ti Sava, de se-au ispovedit de păcate și o au și cumenecat și ia au datu acele vii(…)sventei mănăstiri la S<fe>ti Sava, unde dzacu oasele ei și altor frați ai mei”).
Mormântul postelnicului Ianache, care a restaurat biserica la 1625, situat în interiorul bisericii, despre care vorbește Paul de Alep, nu se mai cunoaște.
În pronaos, în partea de nord est, se păstrează în bună stare trei lespezi funerare, de marmură albă. Două sunt cu inscripții în limba greacă. Prima este așezată pe mormântul lui Palade și a feciorului său Constantin Palade din anul 1798, iar a doua este din anul 1828 și aparține lui Grigore Palade.
Cea din centru are un chenar floral oriental, cu biserica în capătul de sus – în centru – și o bogată inscripție în limba română, în versuri, de laudă și aducere aminte a membrilor donatori ai familiei Palade. Această piatră funerară datează din prima decadă a secolului al XIX-lea:
“O piiatră, dar pre cine ascunzi supt tine
În sînurile pămîntului așa foarte bine?
Prea-slăvită auzire, pre Theodor Pallade,
Acel slăvit putearnic, carele aicea șade,
Pre Marele- Vistiarnic cela a patriei sale,
Tuturor fiilor săi lăsînd nu puțină jale,
Săvîrșitul muritoriu în Mîntuitorul au începutu
La o mie șapte sute 5 preste cincizeci trecut, Fevruarie 1.
Și, înpreună pre Constantin, al său prea-iubit fiiu,
Al Sfatului Marele-Logofăt și cel mai întăiu,
Carele au alergat la părinteștile brațe,
Lăsănd acastă de nimic turburată viiață
La una mie șapte sute noaă zeci și optu,
Lăsînd clironomilor ceaia ce-au avut tot (Dechemvrie).
Cu alți fii, și cu Nicolae, are pre Anastasiia,
Carea cu patru ani de al său Părinte ș'au dat datoria (Dechem. 29);
Apoi pre Eleni,a lui Constantin iubita soție,
Carea trage din Costachi, cel de bun neam, seminție
Și au alergat spre a soțului ei cîștigare,
Dorind împreună cea dulce a Raiului desfătare;
Carea și aceasta s-au grăbit de aicea a treace
La anul una mie opt sute 4 preste zeace, Martie 1.
Pre aceștia, o priiateni, cari, lăsînd acest veac.
Și întru acest loc întunecos împreună zac,
Rugați să dobîndească cereasca împărăție,
De carea să se îndulcească de multă bucurie,
Întru nesfîrșiții veaci cei prea cu tot deplin,—
Cărora să le fie veacinica pomenire; amin.”
În curtea bisericii, lângă peretele de sud, între cei doi contraforți, se află mormântul arhimandritului Atanasie Campanis, cu un monument funerar de piatră, având deasupra o lespede de marmoră albă cu inscripția în limba greacă. Mormântul datează din 1862, fiind restaurat în 1967.
II.4. Curtea Bisericii
Biserica fostei mănăstiri Sf. Sava, de pe Strada C. Negri nr 44, se află într-o curte închisă aproape dreptunghiulară.
Curtea actuală a bisericii reprezintă doar colțul de sud-est din spațioasa incintă de altă dată a fostei mănăstiri și include locul fostului cimitir, drumul de intrare și terenul pe care este construită biserica.
Rezervată drept zonă de protecție a monumentului și spațiu verde, actuala curte a bisericii are o suprafață de 3039 mp, din care, biserica cu turnul clopotniță alăturat, ocupă 513 mp teren clădit.
Gardurile din incintă sunt din materiale și epoci diferite. Antonie Vodă Ruset “s-au apucatu să facă (…)zidul lui sfete Sava (…), era templându-se mazilia lui, au remasu neisprăvitu …” (în 1676).
Din zidul, construit de Antonie Ruset, care înconjura biserica și casele, astăzi nu a rămas decât o mică porțiune, cuprinsă în zidul de piatră de pe latura de est a curții bisericii, dar fără învelitoare.
Pe latura de sud, de-a lungul străzii Costachi Negri, gardul de incintă este din grilaj de fier, pe soclu și stâlpi de piatră cioplită, fiind arcuit la capătul de vest spre interiorul curții și unit cu poarta de intrare. Poarta de intrare din două părți de grilaj de fier, cu o portiță în interiorul unei părți, este făcută în anul 1966 și se sprijină pe doi stâlpi, în forma de coloane dreptunghiulare, în stil clasicist, făcuți din piatră cioplită o dată cu gardul de pe latura de sud, la 1862.
Pe latura de vest, de la poarta de intrare și până în dre ptul jumătății peretelui de vest al turnului clopotniță, gardul de incintă este construit în 1964, din materiale prefabricate de beton, pentru a despărți curtea liceului Vasile Alecsandri de curtea bisericii Sf.Sava, clădirea liceului fiind construită în anul 1962, în cea mai mare parte, pe terenul unde erau casele parohiale și livada din curtea bisericii Sf.Sava, teren în suprafața de 32oo mp. cedat de parohie pentru construirea clădirii liceului. În continuare, pe latura de vest și pe latura de nord, până la zidul de incintă dinspre est, curtea bisericii Sf. Sava este despărțită de cea a Grupului Școlar Petrol Chimie (fosta școală de fete Sf. Sava) cu un gard de sârmă în ochiuri, pe stâlpi de fier, prinși pe soclu și fundație de beton.
CAPITOLUL AL III-LEA : ODOARELE ȘI CĂRȚILE DE CULT
Patrimoniul obiectelor de valoare istorico-artistică aflate în mănăstirea Sf. Sava merită o atenție deosebită. Dintre acestea foarte puține se mai păstrează și acum, cea mai mare parte trecând în folosința statului după secularizarea din 1864.
Catagrafiile averilor mobile și imobile din 20 iulie 1863 ne pun la dispoziție un tablou al obiectelor și cărților din mănăstirea Sf. Sava.
În ce privește marele inventar istorico-artistic al mănăstirii Sf. Sava, se impune mențiunea că o serie de obiecte de cult provin din patrimoniul mănăstirii Dancu, ce purta hramul “Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, întemeiată în 1541, de către Jurie Dancu. În ultimii săi ani de existență, această biserica se afla într-o stare de ruină, fiind subvenționată de Comună și considerată ca filială a parohiei Sf. Sava. Această mănăstire cu caracter istoric, datorită stării deplorabile în care se afla, și-a încheiat existența în anul 1903, patrimoniul ei fiind inclus astfel în patrimoniul mănăstirii Sf. Sava.
Totodată, se impune precizarea că în deceniul al VIII-lea al secolului trecut a avut loc o operațiune de colectare a obiectelor de cult cu valoare artistică și centralizarea lor la Mănăstirea Golia, fapt pentru care, o bună parte din obiectele pe care le vom prezenta nu se mai regăsesc în inventarul actual al bisericii.
Din odoarele bisericii amintim:
Un Sfânt Potir mare de argint și poleit cu aur având Chipul Mântuitorului Iisus Hristos și alte praznice împărătești, garnisite cu pietre de topaz alb; pe Potir se află următoarea inscripție: “acest potir a fost făcut de pan Gligorașcu Hăbășesc, serdar, și de doamna sa Aftimia Zoe și l-a dat bisericii din orașul Iași unde este Hramul arhistrategului Mihail și Gavriil, la Dancu, să le fie pomenire.”
Două discuri mai mici de argint în forma unor talgere, poleite cu aur peste tot, pe unul se află Răstignirea și pe celălalt Maica Domnului, lucrate toate în Rusia. Pe acestea sunt inscripționate texte liturgice: “Crucii Tale ne închinăm Hristoase”, “Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” sau “Luați mâncați, Acesta este Trupul Meu Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”.
Cutie cu o parte din moaștele Sf. Trifon – inscripție în limba greacă, în traducere “Această cutie cu cheltuiala preasfințitului Ieremia, fost egumen al Sevastiei, (este dată) mănăstirii Dancu, cu hramul începătorilor Cinurilor, Mihail și Gavriil, Domnul să-l pomenească în vecii vecilor, în anul 1781, septembrie 1”.
Chivot cu inscripție în limba greacă având ca introducere pe soclu ”cu cheltuiala sfântului și de viață dătătorului Mormânt și cu râvna și stăruința prea ilustrului sfințit arhimandrit și exarh al Sfântului Mormânt, domnul Atanasie Campani, în Iași, anul mântuirii 1866”.
Candele, policandru cu inscripția “S-au făcut spre veșnica aducere aminte de fiul lor Ioan Palachi în 15 martie 1849, spre pomenirea robilor lui Dumnezeu Ioan și Elena, răposați: Ioan 22 aprilie 1838, Elena 11 decembrie 1848.”
În ce privește Biblioteca pe care a deținut-o mănăstirea Sf. Sava până la adăugarea ei Bibliotecii universitare din Iași, la 1867, precizăm că poseda un număr însemnat de volume.
Catagrafiile din 1863 amintesc de “327 de cărți de istorie, Teologie ș.a., în dialectul Elin, Latin și francezu” legate în marochin și poleite, “cinzeci și patru cărți pravile și altile în dialectul Elin și francezu mai mult legate cu marochinu, șaptezeci și cinci cărți bisericești, 658 cărți bisericești și alte istorii în dialectul elin”.
Dintre acestea mai valoroase sunt:
“una Evanghelie în dialectul grecescu îmbrăcată cu argint peste tot și poleită sculptată cu cinci finifturi(…)și garnisite cu pietre de topaz, iar pe din dos sculptată coborârea Mântuitorului de pe Cruce și așezată într-o cutie îmbrăcată cu marochină cafenie”. Inscripția este în limba greacă pe coperțile de argint ale Evangheliei grecești, în traducere: a) Pe coperta din față: “Pomenește Doamne pe fii tăi Atanasie, Ioan, Constantin”, b) Pe coperta din spate: “Afierosită Mănăstirii Sf. Sava de Arhimandritul Dionisie 1790”.
Evanghelie slavă cu inscripție de pe ferecătura de argint: a) În chenar, pe coperta din față, în limba română: “Această Sfântă Evanghelie iaste făcută la Iași unde a ferecat-o giupâneasa Maria Scârțoae și o dat pentru sufletul său la biserica lui Danco în Iași, unde iaste hramul Svântului începătoru cinurilor mare voevod arhanghelu Mihailu și Gavrilu”, b) Pe coperta din spate, sus – “Arhanghel Mihail, iar jos: vlto 7150”. Această Evanghelie slavă a fost tipărită la Moscova în 1637 și ferecată în argint la Iași în 1642, cu inscripțiile în limba română.
Valoare de documentare deosebită au și cele 12 mineie grecești
cuprinzând întreg anul bisericesc tipărite la Veneția în 1595 și dăruite mănăstirii Sf. Sava de către Patriarhul Silvestru al Antiohiei. Astăzi aceste mineie se află la Biblioteca Centrală Universitară.
Detalii interesante cu privire la cărțile și manuscrisele ce formau biblioteca mănăstirii, trecute mai apoi în patrimoniul Bibliotecii Universitare, ne oferă profesorul Constantin Erbiceanu, în “Revista Teologică”. “Lexicon în opt limbi”, “Două discursuri ale lui Grigorie Teologul”, “Pateric, care cuprinde cuvinte și istorii foarte folositoare pentru monahi”, “Despre legile eclesiastice și politice”, “Nomocanonul lui Vlastar”, “Discursul al VI-lea al lui Temist filosoful” și “Introducere la Cântarea Cântărilor” sunt doar câteva din titlurile cărților și manuscriselor care fac parte din fondul Bibliotecii Mănăstirii Sf. Sava, aflate acum la Biblioteca Universitară din Iași.
CAPITOLUL AL IV-LEA : VIAȚA MĂNĂSTIRII
Monahismul s-a răspândit în Moldova prin secolelele X-XI, atât din Dobrogea și Munții Buzăului, cât și direct din Bizanț, cu care avea strânse legături duhovnicești prin călugării și episcopii misionari care ajungeau până în centrul Europei. La aceasta a contribuit din secolul al XI-lea și Muntele Athos.
După anul 1054, datorită despărțirii celor două Biserici, numărul călugărilor și episcopilor misionari era și mai mare în Moldova și Transilvania, pentru a contracara prozelitismul crescând al Bisericii Romano-Catolice.
În secolele X-XIV, în Molodva era o puternică viață călugărească, cu numeroși călugări și sihaștri autohtoni care mențineau unitatea credinței.
Cu timpul, sihăstriile s-au transformat în mănăstiri cu viață de obște. Astfel, în a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, apar cel puțin 5 mănăstiri cu viață de obște în nordul Moldovei, precum: Bogdana, Moldovița, Probota, Sf. Ioan Teologul – Bogdănești și Sf. Lavrentie – Vicov, iar în ținutul Neamț – Mănăstirile Neamț și Bistrița.
În toate aceste mănăstiri, viața de obște se desfășura ca și la Athos, după tipicul Sf. Sava cel Sfințit.
În secolul al XV-lea, monahismul moldovean trăia epoca cea mai glorioasă din istoria sa, cu zeci de mănăstiri voievodale, cu vestite școli de caligrafi, copiști și miniaturiști, cu peste o sută de sihăstrii și schituri.
În secolul următor, în Moldova, sunt întemeiate din sihăstrii 25 de mănăstiri și 7 schituri.
Situația înfloritoare a monahismului din Moldova i-a avantajat pe călugării veniți aici din marile lavre ale Orientului creștin. Părăsind mănăstirile de metanie, din cauza stăpânirii otomane apăsătoare, călugării orientali se bucurau de ospitalitatea domnilor și a clericilor moldoveni, așa cum a fost și cazul călugărilor veniți de la Sf. Sava din Ierusalim, care au primit de la domnitorul Petru Șchiopul, loc de biserică în Iași, precum și case de locuit.
Chiar de la început, mănăstirea întemeiată de ei, inițial cu hramul “Adormirii Maicii Domnului”, a avut o destinație specială, aceea de a fi metoc al Lavrei de la Ierusalim, primind hramul “Sf. Sava cel Sfințit”, și fiind sub conducerea și supravegherea atentă a Epitropiei Sf. Mormânt.
IV.1. Egumeni și Exarhi.
Din lipsa de informații documentare suficiente, este dificil a prezenta șirul egumenilor și al exarhilor care au administrat mănăstirea Sf. Sava, de la începuturi până când și-a încetat existența, fiind transformată în parohie.
Principala sursă documentară cu privire la acest subiect o constituie lista exarhilor și egumenilor pe care ne-o oferă Narcis Crețulescu.
Astfel, dintre aceștia, unii au fost numai egumeni, care au administrat numai casa, Biserica și averea ei, alții au fost numai exarhi, care au administrat averea Sf. Mormânt, centralizată aici sau în alte locuri, iar alții au îndeplinit simultan atât funcția de exarh, cât și cea de egumen.
Titlul general al acestei mănăstiri era “Epitropia averilor Sf. Mormânt din Moldavia”.
Exarhii, în lucrările lor, erau totdeauna ajutați și de epitropi, persoane civile precum: Antonie Papazoglu, Alexandru Ghica, Panaiotachi Papazoglu ș.a..
Alții se înconjurau de rude aduse din Orient care se stabileau aici și primeau diferite slujbe.
În pomelnicul bisericii, la Ctitori, sunt trecuți un număr de 15 Patriarhi, începând cu Ghermano, pe la 1534, Sofronie – 1573 și până la Policarp în 1820 (vezi Anexa 2).
Nu se știe dacă toți acești patriarhi au trecut sau stat pe aici, și, dacă au stat, ce activitate a desfășurat fiecare. Este probabil ca unii dintre ei să fie trecuți la ctitori, ca patriarhi, în timpurile în care s-au semanlat realizări mai de seamă la metocul Sf. Mormânt de la Ierusalim.
Știri sigure avem despre patriarhii: Dositei, Partenie și Hrisant.
Despre Hrisant avem informații potrivit cărora, și în timp ce era patriarh, a coordonat anumite lucrări și activități la mănăstirea Sf. Sava.
Pomelnicul mai păstrează și numele a 19 arhierei străini care, în mod cert, au avut realizări la această mănăstire, astfel nu se explică prezența lor între ctitori.
După numele arhiereilor străini, sunt menționate numele a 6 ieromonahi egumeni, între aceștia nu se numără, însă, egumenul Ierotei, în timpul căruia s-a înnoit Biserica, în anul 1625, și al cărui nume apare în pisania de pe ușa de vest.
În afară de cei cuprinși în pomelnic, Narcis Crețulescu mai amintește și de alți egumeni (18 la număr), unii dintre aceștia fiind menționați în documentele oficiale ale vremii:
Gheorghe Egumenul – venit de la Constantinopol;
Sava Arhimandritul, care pe la 1790 dăruiește Bisericii o Evanghelie;
Aftanasie Arhimandritul – care leagă Evanghelia menționată mai sus;
Grigorie Arhimandritul, egumen, care pe timpul patriarhului Policarp, în 1820, a reparat casele mari ale Egumeniei;
Teodor Ieromonahul – egumen la 1826;
Mitrofan I egumen, permutat apoi la Mănăstirea Probota;
Paisie Arhimandritul egumen – pe timpul său, în 1832, s-au reparat casele cele mari, s-a reparat Biserica parțial, a fost apoi permutat la Probota;
Chesarie Arhiereu egumen, mai târziu și exarh venit de la Bethleem, numit Diadorul Sf. Mormânt, a fost îngropat în Biserică, în dosul coloanei din dreapta, lângă sau în mormântul postelnicului Ianache (astăzi nu se mai cunosc aceste morminte);
Paisie – venit a doua oară de la Probota ca egumen și exarh, în acest rând a continuat reparațiile bisericii, care le începuse la 1832; între meșterii care au efectuat reparația din 1848, se numără Gh. Nicolau Zugravu (poleitor, sculptor) și Grigorie Olaru (zidar, ajutați de Eforul Panaiotache Papazolu);
Aftanasie Campanis, egumen în două rânduri – înmormântat lângă Biserică pe latura de sud;
Ciprian – adus egumen de la Ismail (1851);
Mitrofan al II-lea – un bătrân înțelept și respectabil, fost egumen și exarh la Galata, apoi permutat la Sf. Sava; pentru calitățile sale a fost duhovnic, sfetnic al familiei Prințului Mihail Sturza; după o vreme, a căzut în dizgrație și a fost exilat de către Prinț;
Agapie – egumen și exarh – în timpul său s-a închis cu zid și grilaj de fier cimitirul Bisericii și s-a făcut grădina principală, lucrări finalizate în 1859;
Cel care a încheiat șirul egumenilor greci la mănăstirea Sf. Sava a fost Platon – un bătrân venerabil, exarh și egumen, începând cu anul 1861 până în anul secularizării 1863; în vremea sa, a fost terminat cafasul și ușa bisericii, lucrări începute de Atanasie în timpul celui de-al doilea egumenat (1860-1862).
După secularizare Mănăstirea s-a desființat, Biserica și casele fiind încredințate câte unui îngrijitor sau custode dintre care amintim: Calistrat Arhimandritul, Climent Nicolau – Arhim. Profesor la Liceu și la Seminarul Veniamin, Ghenadie Merișescu, Isaia Theodorescu – Arhim. superior, rector la Seminarul Veniamin, Filotei Romanescu – Arhim. superior, rector al Sem. Socola, Protos. Policarp Popescu, Arhim. Clement Mihăiescu.
Cel mai de seamă superior român, care și-a îndeplinit misiunea la Sf. Sava, a fost Narcis Crețulescu, aflat în această ascultare de la 15 aprilie 1877 până la 1 martie 1880. Acesta era în același timp Profesor de Lb. Română și de Religie la școala fiilor de militari din Iași, Preot Confesor și Profesor la Garnizoană, apoi Rector la Seminarul din Huși, după care episcop. El personal a îndosariat actele existente în Mănăstire, formând o arhivă sistematică, a alcătuit un istoric al Mănăstirii păstrat în manuscris la Mănăstirea Neamț, a înaintat mai multe rapoarte Ministerului Cultelor și Guvernului, prin care solicita alocare de fonduri pentru reparațiile caselor egumeniei, a efectuat numeroase reparații la case, cât și la Biserică, a restaurat obiecte de cult.
După arhim. Clement Mihăiescu (18 mai 1885), au fost rânduiți îngrijitori dintre preoții de mir.
IV.2.”Călători străini” la mănăstirea Sf. Sava
Încă de la înființare, mănăstirea Sf. Sava a avut un însemnat rol cultural, social și politic interortodox.
“Mama bisericilor”, Biserica Ierusalimului a căzut, în secolul al VII-lea, sub stăpânire arabă, iar în secolul al XVI-lea, sub cea otomană. Din Moldova a primit foarte multe ajutoare, mănăstirea Sf. Sava din Iași fiind socotită “eparhia” Sf. Mormânt și avea în administrație peste o sută de moșii.
Șirul patriarhilor de Ierusalim care au vizitat Moldova începe cu Teofan, vestit pentru râvna ortodoxă: în anii 1603-1605, încă nefiind patriarh, a trecut prin Moldova în drum spre Moscova;ca patriarh a făcut cel puțin cinci opriri în Moldova: 1617-1618, 1621, 1628, 1631-1632, 1643.
În timpul vizitelor la Iași, Teofan a fost găzduit la Sf. Sava în martie 1617 și în iunie 1618.
A primit unele închinări de mănăstiri, în 1617 – Galata, în 1628 – biserica Barnovschi, cu satele Toporăuți și Șipot. La curtea lui Vasile Lupu s-a întâlnit și s-a întreținut cu Mitropolitul Kievului Petru Movilă.
După întoarcerea sa din cele două Rusii, la 21 martie 1621, Teofan scrie, de la Sf. Sava din Iași, o scrisoare despre călătoria sa, lui Filaret al Moscovei. A apărat și a dezvinovățit de acuzația nedreaptă de protestantism pe Kiril Lucaris. În noiembrie 1643, la Iași, a sfințit Sf. și Marele Mir cu toată cheltuiala lui Vasile Lupu.
Paisie, până la vremea alegerii ca patriarh, a stat în Moldova cu ascultarea de purtător de grijă al averilor Sf. Mormânt și egumen al mănăstirii Galata.
Sinodul de la Ierusalim, în anul 1645, l-a ales pe Paisie patriarh, iar sfințirea întru arhiereu și investirea ca patriarh a avut loc la Iași, la 23 martie 1645, de un sobor de arhierei format din Mitr. Varlaam al Moldovei, Anastasie – Episcop de Roman, Grigorie de Lavra și Laurențiu de Casandra.
Cu siguranță, în vremea șederii sale la Iași, patriarhul Paisie a avut legătură cu mănăstirea Sf. Sava, metocul Sf. Mormânt.
În anul 1664, mănăstirea Sf. Sava este pomenită ca metoc al Sf. Mormânt, în legătură cu venirea la Iași a lui Nectarie, patriarhul Ierusalimului, care a stat câtva timp în chiliile de la Sf. Sava, “unde dădea învățătură elinească Nicolae Kerameus ( † Athena, 1663), iar după dânsul, alt dascăl, mai puțin vestit, Teodor din Trapezunt († 1665).
Dositei Nottara este patriarhul Ierusalimului care a poposit de cel puțin nouă ori în Moldova – de două ori înainte de a fi patriarh și de șapte ori după aceea: a fost sfătuitor de taină al domnilor și povățuitor al ierarhilor.
În mai 1670, patriarhul Dositei era găzduit la Sf. Sava, unde-l aflăm și în anul 1673. Când Dosoftei, mitropolitul Moldovei, se întoarse în țară, în timpul domniei lui Dumitrașcu Vodă Cantacuzino (1673-1674), după fuga în Polonia cu Ștefan Petru, el găsi un alt Mitropolit care nu era altul decât Teodosie de Roman. “Fostul mitropolit nu cuteză să iasă din mănăstirea Sf. Sava, unde îl apăra autoritatea prietenului – Patriarhul de Ierusalim Dositei Nottara. [Mănăstirea Sf. Sava] era într-un fel închisoare onorabilă pentru vlădicii maziliți pentru motive politice, și de acolo nu-l scoase decît ieșirea din Domnie a lui Dumitrașcu Vodă”.
“Încă din 1676-1677 supt Antonie Vodă [mitropolitul Dosoftei] închină mănăstirea sa Probota către Sf. Mormânt”. Pe lângă mănăstirea Probota, Dositei a mai primit închinarea mănăstirilor Cetățuia și Hlincea; iar în 1671 mănăstirea Cașin.
Opera înfăptuită de Dosoftei al Moldovei, după cum singur mărturisește, stârnește invidia lui Dositei Nottara.
În 1680 se afla la Iași, unde l-a întâlnit pe ieromonahul Mitrofan, viitor episcop de Huși; acesta i-a instalat, cu 60 de lei, o tipografie nouă la Cetățuia. Aici, cu materialul tipografic cumpărat de la Veneția, înființează prima tipografie grecească în care s-au imprimat mai multe lucrări de informare istorico-teologică, între care amintim: “Respingerea primatului papal”, “Slujba sfinților martiri Sergiu și Vach” (1685), “Volumul împăcării” (1692-1694); “Discurs contra hotărârii Sinodului de la Florența” (1694) ș.a..
Prezența sa, în Moldova, este semnalată, pentru ultima dată, în anii 1704-1705.
Hrisant Nottara, nepot al Patriarhului Dositei, a fost ales după moartea unchiului său, în anul 1707. Ca patriarh, Hrisant Nottara a fost în trei rânduri în Moldova – 1714,1715 și 1728. În 1714 a reparat casele de la Sf. Sava din Iași, a organizat o bibliotecă grecească, a înființat o școală și a reorganizat tipografia de la Cetățuia.
Alți patriarhi ierusalimiteni care pot fi menționați ca având legături cu Moldova și, implicit, cu metocul Sf. Mormânt, sunt: Partenie – care a vizitat Moldova în 1743 și a primit închinarea mănăstirii Soveja-Vrancea, Efrem – urmaș al lui Partenie, în august 1768 se afla la Iași, Avramie – a stat în Moldova în anul 1781 și a participat alături de Mitropolitul Gavriil și Episcopul de Roman la chibzuirea unor măsuri spirituale cerute de domnitorul Constantin Moruzi (1777-1782), Antim – fiind în drum spre Rusia, în decembrie 1790, se afla la Iași.
Deși am început șirul patriarhilor, care au avut legături cu mănăstirea Sf. Sava din Iași, cu patriarhul Teofan, în secolul al XVII-lea, totuși, unii cercetători consideră posibilă și vizita patriarhului Ghermano în secolul al XVI-lea (1534), fiind înscris printre ctitori la biserica Uspenia – Sf. Sava, Iași.
Dar nu numai patriarhii Ierusalimului au fost găzduiți la mănăstirea Sf. Sava, unde era reședința principală a procuratorilor locurilor sfinte, ci și ceilalți patriarhi ortodocși răsăriteni, precum și trimișii lor la Iași.
La Sf. Sava erau găzduiți patriarhii și mitropoliții veniți la Iași sau care erau în trecere prin Iași. Acestora li se făceau primiri domnești, fiind primiți la Curtea Domnească de către domnitor, iar, de acolo, erau conduși până la mănăstirea Sf. Sava de clerul local, de autorități și de popor, cu un ceremonial festiv în sunetul clopotelor bisericilor și al mănăstirilor din oraș. O astfel de primire i s-a făcut patriarhului Macarie al Antiohiei (1647-72, †1684).
Macarie al III-lea a condus Patriarhia Antiohiei timp de 25 de ani, după care s-a retras în 1672. În Moldova a fost în vremea lui Vasile Lupu și a rivalului său Gheorghe Ștefan, tocmai în zilele de detronare a lui Vasile Lupu. El poposește în Moldova între anii 1653-1654, cu ocazia vizitei sale în Rusia, vizitând localități între care enumerăm: Galați, Vaslui, Focșani, Bacău, Roman, Bogdana, Cașin, Iași cu împrejurimile, cu mănăstirile și cu bisericile sale, fiind găzduit la mănăstirea Sf. Sava.
Macarie a fost însoțit de arhidiaconul și fiul său, Paul de Alep, care a întocmit un jurnal de călătorie, ce se constituie într-un document foarte important pentru cunoașterea unor realități din vremea aceea.
Despre modul în care au fost întâmpinați la Iași, Paul de Alep scrie următoarele: “Am intrat în orașul Iași care este <orașul de scaun> al Moldovei, marți seara, 25 ianuarie. Toate mănăstirile și toate bisericile au tras clopotele, făcând un mare vuiet. Am fost conduși în fața ușii bisericii sfintei mănăstiri a Sf.Sava și a Sf. Mihai. Domnul patriarh a fost ajutat să coboare din trăsură.L-am îmbrăcat cu mantia;preoții au ieșit cu evanghelia, iar diaconul mergea înaintea lor cu cădelnița și cu lumânări. Domnul patriarh a sărutat evanghelia, diaconul 1-a tămâiat, cântăreții au cântat“Axion estin”, până ce a ajuns în mijlocul bisericii, sub policandru, unde a făcut semnul crucii. Apoi a sărutat ușile altarului, icoanele Domnului și Maicii Domnului și <toate> celelalte
sfinte icoane <care sunt> pe ușile altarului, apoi icoana Sf. Grigore Teologul, a cărei sărbătoare era; ea era așezata pe un tetrapod înalt acoperit cu un covor, după cum am spus că se obișnuiește în toate bisericile din țările <de rit> ortodox. Apoi s-a urcat în jilțul său,iar diaconul a rostit: ,,Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila ta" … și a pomenit // numele domnului patriarh, al marelui domnitor, voievodul Vasile, al doamnei Ecaterina și al fiului său, voievodul Ștefan. Apoi s-a rostit polichroniu pentru domn, apoi ,,Doamne <îl păzește întru mulți ani>", și el a binecuvântat pe credincioși. Am ieșit din biserică, el în mantie și cu cârjă. A coborât în chilia egumenului și toți boierii au venit să-1 salute. Apoi s-au tras clopotele în ajunul <zilei de> joi din cauza sărbătoarei strămutării moaștelor Sf. Ioan Chrisostom. Noi am fost de față la vecernie, fără privighere.După ce a sunat ora 10 noaptea, s-au tras din nou clopotele; noi am intrat în biserică și am isprăvit dimineața slujba utreniei”.
Din descrierea pe care o face Paul de Alep vizitei patriarhului în Iași, reținem unele aspecte cu deosebită importanță pentru viața spirituală din Moldova secolului al XVII-lea.
Astfel, ca răspuns la dărnicia domnitorului Vasile Lupu, care s-a oferit să-i plătească patriarhului toate datoriile (acesta era scopul, nerealizat, al vizitei în Moldova), patriarhul Macarie îi dăruiește o parte din moaștele Sf. Vasile cel Mare, despre care Paul de Alep scrie: “Și domnul nostru patriarh i-a dat un dar de preț, adică falca de jos a Sf. Vasile cel Mare care era galbenă, tare și strălucea ca aurul și avea o mireasmă mai îmbătătoare decât chihlimbarul; dinții și măselele rămăseseră prinse fără să clatine. Noi am căpătat cu greu aceste moaște la Constantinopol de la rudele lui Chir Grigorie, fost mitropolit al Cezareei. //Am cumpărat-o cu drahme și cu aur, precum am cumpărat și altele în diferite locuri,împreună cu obiecte vrednice de cinstire, relicve ale Mântuitorului nostru Isus Hristos, moaște de ale sfinților și de ale vestiților apostoli, căci se poate găsi orice în regina orașelor. Iată lista relicvelor pe care le-am cumpărat cu aur, la Constantinopol: puțin untdelemn, izvorit din trupul Sf.Dimitrie, puțin sânge al Sf. Gheorghe, o fărâmă din fruntea Sf. apostol Filip, vertebrele martirei Anastasia care a scăpat pe oameni de vrăjitorie, o măsea a martirului Hermolaos, degetul Sf. Auxențiu, unul din cei cinci însoțitori, falca Sf. Vasile cel Mare, o parte de untdelemn din trupul Sf. Antonie cel Mare și din sângele lui Anastasie persanul, <o bucată> din fruntea Sf. Chiprian și a martirei Paraschiva, o coastă de la cei patruzeci de mucenici, relicve ale Sf. Severinas din Seidjar,din țara noastră, un deget al arhidiaconului Ștefan, un deget al Sf. Teodor Stratilat, sânge al Sf. Blasiu, episcop de Sebastea și al <Sf.> Eustațiu martirul, un deget al martirului Mamas câteva bucăți de piatră de la Golgota cea sfântă, înroșite cu sângele lui Isus Hristos, câteva țăndări din lemnul adevăratei cruci, de culoare neagră ca abanosul. Le-am încercat băgându-le în foc și s-au făcut așa ca el; le-am scos, s-au răcit și au revenit la starea lor <dintâi>. Le-am încercat // în apă; au coborât la fund. Erau închise într-o cutie rotundă,o lucrătură indiană, sculptată cu măiestrie — lucrare migăloasă — și sub ea era bumbac și peste ea era o stofă de brocart cu fir de aur; cutia <era> așezată într-o pungă roșie trandafirie. Când a văzut-o, <domnul> Moldovei a rămas foarte mirat și apoi s-a bucurat nespus mult când i-a spus domnul nostru patriarh: „Aceasta este <dată> în numele tău și ea să te aibă în pază". I-am mai dat și o sticluță cu mir” .
În timpul vizitei în Moldova patriarhul Macarie a săvârșit sfințirea Sf. și Marelui Mir: “Cît despre noi,iată ce ni s-a întîmplat: domnul nostru patriarh începuse să pregătească Sf. mir. Adusesem tot ce ne trebuia de la Constantinopol și el făgăduise domnului Vasile să-1 pregătească în săptămîna sfîntă.<Domnul> se bucurase foarte mult. Am pisat toate ingredientele chiar de la începutul postului și în zilele următoare, iar când s-a întîmplat ce s-a întîmplat, am început să le fierbem de cu noaptea,pentru ca să nu se strice.Am început chiar din lunea sfîntă și în fiecare zi am fiert o parte, până la fiertura a cincea, adică pînă în joia mare. Cu toate acestea domnul nostru patriarh, arhiereii de față și cu ceilalți preoți stăteau în picioare în jurul căminului, citind sfintele evanghelii de la începutul fierturii pînă la sfîrșit.Când am isprăvit, în joia mare, după ce pusesem balsam, mosc, ambră, tămâie și alte ingrediente de preț și după ce am umplut vasele, le-am dus la biserica mănăstirii Doamnei și domnul nostru patriarh a slujit acolo liturghia „Cinci celei de taină". În timpul procesiunii imnului heruvimilor, fiecare din preoții care slujeau a luat în mână unul din aceste vase, a făcut ocolul de la intrarea din fața Sf. Trup, pînă ce le-am așezat în dosul altarului. La sfîrșitul dipticelor patriarhale, le-a sfințit potrivit ritului. În ajunul vinerii mari s-au tras clopotele la ceasul al doilea din noapte pentru ajun. Apoi am făcut slujba // în timpul acesta în trapeză și tot astfel, în vinerea mare, seara, s-a făcut slujba înmormântării <lui Isus Hristos> după datină. În ajunul Paștilor s-au tras toate clopotele de scări până dimineața. Ne-am sculat și am cîntat, tot în trapeză, utrenia Paștilor și “Hristos a înviat". A fost o sărbătoare celebrată cu teamă și groază”.
Alt patriarh antiohian găzduit la Sf. Sava, este patriarhul Silvestru. Acesta a fost în Moldova în două rânduri: 1729-1730, 1744-1749. În a doua călătorie în Moldova a reușit să întemeieze o tipografie arabă la Iași, instalând-o la mănăstirea Sf. Sava, stavropighia Sf. Mormânt. La această tipografie, unde Silvestru a adus doi lucrători tipografi din Liban, s-au tipărit, în anii 1745-1747, lucrări însemnate pentru apărarea Ortodoxiei : “Condac”, “Colecția scrierilor celor două sinoade convocate la Constantinopol, despre catolicismul în Siria”, “Cina cea divină”, “Cartea arbitrul adevărului și expunerea dreptății” ș.a.
În 1594, a fost bineprimit la Sf. Sava și meșterul caligraf și cărturarul Matei, născut în Pogoniana din Epir, cu studii la Constantinopol, fost protosinghel al Patriarhiei. A îndeplinit importante misiuni la Moscova, apoi la Lvov, unde se pare că a fost trimis să întărească în credință pe credincioși, în urma actului de unire cu Roma săvârșită la Brest. În 1605, a fost ridicat la treapta de mitropolit titular al Mirelor Lichiei, după care a venit în Țara Românească, dându-i-se egumenia mănăstirii Dealu (1609). Alături de mitropolitul Luca din Cipru, a fost cel mai de seamă caligraf și miniaturist grec al timpului său, manuscrisele copiate de el se păstrează la Athos, în Grecia, la Ierusalim și în alte părți. A prelucrat viața și slujba Cuvioasei Parascheva după Eftimie al Târnovei, a tradus din slavonește în grecește “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Cronicar în versuri al întâmplărilor vremii, Matei cerea pentru români dăjdii mai puține, drumuri mai bune și școli mai înalte, din care să iasă preoți mai învățați decât “bieții mâncători de colivă din vremea sa”.
CAPITOLUL AL V-LEA : ROLUL CULTURAL – PASTORAL
V.1. Școala domnească de la Sf. Sava din Iași
Învățământul practicat la Școala Domnească de la Sf. Sava s-a înscris secvențial în fenomenul cultural generat de Școala Domnească din Iași, devenită apoi Academie, iar învățământul practicat la această școală a comportat valențe misionare și pastorale.
Rolul misionar și pastoral al acestui învățământ se manifestă în educația, instrucția elevilor proveniți din toate clasele sociale, în promovarea limbii naționale, deschiderea spre valorile culturale universale, precum și conturarea, în primă fază, a conștiinței ortodoxe.
Nu putem vorbi despre Școala Domnească de la Sf. Sava decât ca un segment în cadrul Școlii Domnești din Iași, devenită Academia din capitala Moldovei, care a egalat din perspectivele calității învățământului Academia din București.
Cele două instituții de învățământ, fără a vorbi de procesul didactic în sine, au antrenat o adevărată mișcare culturală ce a avut ca exponenți profesori cu renume de savanți în Europa, precum: Lambru Fotiade, Nicolae Cercel, Nicolae Cheramenes, Manassi Elid ș.a..
Dintre profesorii acestor prime manifestări de învățământ superior erau doctori în litere, în medicină, în filosofie, și mai toți cunoșteau teologia.
Acești învățați își desăvârșiseră studiile, marea majoritate, în Italia, la Veneția și Padova, și mai puțini dintre ei, în Germania și Franța.
Este interesant a sublinia că între acești oameni culți, mulți au venit în Principate, din Macedonia, aceștia fiind atrași de originea neamului, prin urmare erau români, dar grecizați.
Numai așa se explică cum atâția dintre românii de atunci știau, scriau și vorbeau limba italiană, greacă, franceză, de asemenea cum acești străini învățau curând limba română.
Astfel de oameni, cu ținută științifică înaltă, au fost profesori în Academiile noastre din Iași și București, fapt care dă mărturie despre valoarea științifică a acestor școli egale, dacă nu superioare celor din Orient.
Dacă lucrurile n-ar fi stat așa, nu se poate lămuri afluența unui mare număr de greci, sârbi, bulgari, macedonieni și chiar orientali între elevii acestor școli. Aceste școli pe lângă cunoștințele pe care le împărtășeau elevilor, cultivau și spiritul creștin, demnitatea umană și națională, ceea ce a contribuit la renașterea sau eliberarea neamului lor de sub stăpânirea otomană.
Totodată trebuie menționat că în acel context politic nefavorabil, marcat de suzeranitatea Imperiului Otoman, nu existau școli decât în Apusul Europei și la noi la Români. Școlile din Constantinopol și din Orient erau supervizate și aspru cenzurate de autoritatea turcească, pe când la români, până în 1821, școlile s-au bucurat de toată libertatea în învățământ, tocmai de aceea tineri de diferite naționalități se îndreptau către aceste școli.
Învățământul era organizat de către domnitori în colaborare cu autoritățile bisericești și, după cum vom vedea în continuare, reglementau prin hrisoave accesul la aceste școli și a copiilor cu probleme sociale, cărora li se acordau burse, precum și înființarea de școli pentru copii oamenilor simpli.
Ca probă a inteligenței lor, profesorii academiilor române ne-au lăsat multe sute de lucrări de mare valoare literară și științifică, lucrări care au fost imprimate în tipografiile din țară, unele tipărituri fiind destinate și creștinilor din Orient, aflați sub stăpânirea Otomană (ex: lucrările imprimate în tipografia arabă din Mănăstirea Sf. Sava – Iași).
Am vorbit mai sus de prezența tinerilor străini în școlile noastre, însă, la începutul feudalismului târziu, se constată că din mediul orășenesc plecau tot mai mulți tineri la studii în Apus. Aceștia deveneau factori de răspândire a ideilor noi care frământau societatea de acolo, idei care se difuzau în defavoarea conștiinței ortodoxe, în virtutea căreia poporul român ajuta pe frații creștini privați de libertate religioasă din Orient.
Tinerii care studiau în Apus se contagiau adeseori de ereziile apusene, fie ale Latinilor, fie ale Protestanților, de aceea când se întorceau ei se impunea o examinare în cadrul căreia făceau o mărturisire de credință. Orientalii, de pildă, s-au confruntat cu cazuri de greci culți care au aderat la catolicism.
Multor tineri români cu formație științifică laică nu li s-a impus lucrul acesta, ei fiind exponeneții ideilor iluministe dăunătoare învățământului supravegheat, în acea perioadă, de către Biserică. Până la influența iluministă asupra învățământului românesc, Biserica a coordonat organizarea acestuia.
Dezvoltarea învățământului la Iași în a II-a jumătatea a secolului al XVI-lea și prima jumătatea a secolului al XVII-lea.
Nu avem, până în prezent, suficiente informații cu privire la dezvoltarea învățământului și a răspândirii cărții la Iași, în vremea când Alexandru Lăpușneanu a strămutat aici reședința de la Suceava.
Se cunoaște doar că, Lăpușneanu a înființat la Iași, cu elevi recrutați în țară sau în străinătate, o școală de cântări bisericești, în care elevii studiau limbile greacă și slavă, precum și cântările religioase în aceste limbi. Școala aceasta, a cărei întemeiere este stabilită de unii istorici în anul 1558, a fost confundată de alții cu o școală catolică din Hârlău, înființată la o dată care nu se poate preciza.
Această școală a fost strămutată după un incendiu la Cotnari și transformată de Despot Vodă în școala luterană.
O școală de slavonie s-a deschis la Iași în a II-a jumătatea a secolului al XVI-lea. La această concluzie duc titlurile de “ritor” și “scolastic” pe care și le asuma logofătul Lucaci, atunci când scria o pravilă slavo-română, tradusă de el la 1581. Titlurile în cauză ne arată că scriitorul era profesor la o școală mai înaltă (probabil domnească), la care, pe lângă limba slavă, se mai studiau și legile.
O școală în care se practica un învățământ elementar s-a înființat probabil și la Biserica Sf. Sava, despre care ne oferă puține știri arhiereul Narcis Crețulescu.
Folosindu-se de un script vechi din limba armeană, tradus și explicat de un înțelept bătrân armean, el spune că, începând cu anii 1300-1330, o dată cu răscumpărarea bisericii de către Moldoveni (vezi cap. I), a fost răscumpărată și școala existentă pe lângă Biserica Armeană, cu casele ei care a devenit Școala Moldovenească.
La această școală învățau unii dintre copii cetățenilor ieșeni, școală care a fost susținută de Alexandru cel Bun și de urmașii săi, fiind una din puținele școli existente pe atunci alături de Școala de juridică și bisericească de la Suceava și Școala de la Rădășeni, la care a învățat domnitorul Moldovei Ștefan vv Tomșa.
“Această școală a devenit mare și însemnată și aproape o școală sistematică din care, după vreme au eșit mulți bărbați mari și învățați (…) precum, de pildă, familia Cantemireștilor și alții. (Dupre o notiță scrisă în grecește a D-lui Fotachi)”.
Nu se cunosc mai multe știri despre existența acestei școli, despre condițiile în care și-a încetat activitatea.
Ca urmare a activității desfășurate de unii boieri luminați, s-au înființat la Iași, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, și mai ales în timpul domniei lui Vasile Lupu, mai multe școli.
Documentele din acea vreme amintesc, uneori, numele dascălilor care predau în aceste școli elementare, în care se învăța doar “să se scrie și să se citească”. Multe din școlile amintite aveau localurile lor proprii. Astfel, Marcus Bandini, vorbind despre arderea Școlii domnești de la Trei Ierarhi, în vara anului 1646, ne spune că “în anul următor au mai ars și alte școli, ale căror clădiri de piatră și cu bolți puternice rămăseseră întregi”.
Nivelul atins de dezvoltarea învățământului în Moldova, și îndeosebi, în orașul Iași, nu mulțumea, însă, pe unii dintre boierii moldoveni. Varlaam, Mitropolitul Moldovei, om de înaltă cultură și candidat, în 1639, la scaunul patriarhiei din Constantinopol, își exprima, de asemenea, nemulțumirea, în prefața Cazaniei sale, privind starea învățământului românesc din Moldova.
În timpul cât stătuse manuscrisul său în chiliile tipografiei, așteptând lumina tiparului, se făcuseră pași importanți pentru îndreptarea unei astfel de situații. Dorințele boierimii moldovene se concretizau prin clădirea mănăstirii Sf. Trei Ierarhi și a școlilor din incinta ei. Călugărul rus Vasile Gagara vizita Iașul în momentul când, în 1638, se puneau temeliile ei, iar mitropolitul Varlaam îl informa că, în incintă, urma să se construiască o școală la care să poată învăța aproximativ 300-400 elevi.
În anul 1641, când trecea pe aici misionarul catolic Petru Bogdan Baksic, atât mănăstirea, cât și Școala din incinta ei, erau finalizate. Baksic arăta că domnul adusese aici dascăli din Rusia, care, toți, știau latinește și țineau școală în limba latină, în Biserică, însă oficiau în limba slavonă.
Este necesar să prezentăm Școala domnească din Iași, cu sediul la Trei Ierarhi, deoarece, după incendiul din 1723, această școală, mai exact, Școala de slavonă și română se va muta în chiliile de la Sf. Sava, iar cea de elină și greacă modernă se va muta în localurile mănăstirii Barnovschi pentru un însemnat număr de ani (până în 1762).
Călătorul P.Baksic ne oferă informații cu privire la dascălii școlii proaspăt înființate de la Trei Ierarhi. Domnul invitase de la Kiev, ne spune P.Baksic, patru tineri dascăli, doctori în filosofie, care studiaseră la Școlile întreținute de iezuiți în Lituania. La început, domnul i-a folosit numai pe aceștia; se arată dispus, însă, în cazul când ar fi fost nevoie de mai mulți, să nu cruțe nici o cheltuială.
În incinta mănăstirii, s-au construit școli noi, din piatră, de o mărime deosebită, unele clădiri cu două etaje, pentru ca, așa cum mărturisea misionarul catolic, tineretul moldovenesc să fie educat acolo, în același mod ca și în apusul Europei.
Așadar, la Trei Ierarhi, domnul nu înființase o simplă școală, ci un colegiu, în care învățământul se desfășura în mai multe cicluri.
Dacă la început școala de la Trei Ierarhi era o școală latină, cu siguranță, pe parcurs, a existat și o școală de slavonie și una începătoare pentru limba română care s-au transferat în timpul lui Nicolae Mavrocordat și a patriarhului Hrisant al Ierusalimului, la Sf. Sava.
Nu avem infomații asupra programului după care se desfășura învățământul în colegiul înființat de Vasile Lupu la Iași.
Din relatările misionarilor care au vizitat Iașul, aflăm că, în această școală, se preda: limba latină, retorica, poetica și filosofia, de doctorul Sofronie Pociațski, care era directorul școlii, de Ignețiu Jevlevici și de alți doi, ale căror nume nu le cunoaștem. Este foarte posibil să se fi studiat și limba greacă, în acest scop, au putut fi angajați unii dascăli greci, ca Benedict din Vatoped, care predase mai înainte la Kiev.
Vasile Lupu, înființând aici o școală cu limba de predare latină, imita pe fiul de domn moldovean ajuns mitropolit la Kiev, Sf. Petru Movilă, care înființase acolo o academie cu același caracter. Prin aceste școli, nu se urmărea numai promovarea culturii ci și apărarea ortodoxiei vis a vis de prozelitismul catolic.
Urmașul lui Vasile Lupu la tron, Gheorghe Ștefan, calificat de Miron Costin ca un foarte învățat, nu avea nici un interes să-i desființeze școala. Ea și-a continuat activitatea, cu mici întreruperi, chiar după 1658, când Moldova se confrunta cu o accentuată criză politică.
La școala domnească din Iași, în afară de limbi străine, se preda în primul rând teologia și apoi retorica, gramaticile limbilor studiate, aritmetica, astronomia și muzica.
În prima parte a epocii fanariote, școala a rămas, totuși, la structura ei veche, existând însă preocuparea de a ridica învățământul pe o treaptă superioară.
Împrejurările politice de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, au provocat, de multe ori, întreruperea și dezorganizarea acestuia. În stadiul acesta se găsea, spre exemplu, la începutul domniei a doua a lui Antioh Cantemir (1705-1707).
Școala domnească înființată în prima jumătate a secolului al XVII-lea a mai funcționat cel puțin până în timpul celei de a doua domnii a lui Gheorghe Duca, ultima ei mențiune fiind din anul 1669.
Lipsa de știri cu privire la activitatea ei în ultimile decenii ale secolului al XVII-lea, s-ar putea explica prin încetarea activității ei în timpul războaielor turco-polone.
După încheierea păcii de la Karlowitz (1699), țara intrând într-o perioadă de liniște, s-a pus problema reorganizării învățământului.
Funcționarea Academiei bucureștene și progresele învățământului constatate aici, l-au determinat, probabil, pe domnitorul Antioh Cantemir să înființeze în capitala Moldovei, o școală cu limba de predare greacă. Cu siguranță nu au fost străini de acest fapt învățații Dimitrie Cantemir și Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului.
Știrea înființării școlii grecești la Iași o găsim într-o scrisoare nedatată a ieromonahului Atanasie, profesor la Iași. Datarea greșită “c.1720” făcută de editorul scrisorii, N. Iorga, a contribuit ca ea să nu fie luată drept izvor documentar pentru epoca în care a fost scrisă. Dar, din conținutul scrisorii, unde se spune că Hrisant Nottara “s-a făcut acum păstor al turmei sale cuvântătoare…” rezultă că scrisoarea este scrisă curând după ce, Hrisant Nottara a devenit Patriarh. Întru cât acest eveniment s-a întâmplat la 8 februarie 1707, este sigur că Atanasie era profesor la Școala din Iași, de la începutul anului 1707. “Mă aflu în Iași de la Bobotează, căci m-a adus prea luminatul ca să deschidă școala. Numai că toate sunt slabe și înăuntru și în afară și mai ales nu avem cărți de studiu”. Așa îi scria Atanasie patriarhului Hrisant, rugându-l să-i trimită un Hrysoloras și un Cato, poate și caiete de școală și vreo gramatică.
Așadar, în februarie 1707, se puneau la Iași bazele Academiei grecești, dar începutul era anevoios, mai ales că se simțea mare lipsă de manuale. Această lipsă de manuale este un argument în plus că, fără îndoială, scrisoarea trebuie plasată în 1707 și nu în 1720, deoarece în 1720 profesorii nu se puteau plânge de lipsă de manuale, întrucât Academia, fiind reorganizată în 1714, a fost dotată și cu o bibliotecă, primele donații de cărți care au format nucleul bibliotecii, fiind făcut de Hrisant Nottara.
Așadar, școala domnească cu învățământ grecesc din Iași, nu a fost înființată în 1714 de Nicolae Mavrocordat, cum afirmă profesorul Ștefan Bârsănescu, ci în 1707 de Antioh Cantemir, primul profesor al acestei școli, fiind un oarecare Atanasie, elev al lui Hrisant. Se pare că evenimentele războiului ruso-turc, din 1711, au făcut ca porțile Școlii grecești abia deschise, să se închidă. Antioh Cantemir a înființat, deci, școala cu învățământ grecesc, dar nu a vut timpul necesar să-i dea o organizare temeinică.
Venind domn în scaunul Moldovei, după terminarea războiului, Nicolae Mavrocordat (1711-1715) se va gândi să pună baze serioase școlii înființate de predecesorul său, Antioh Cantemir. Acest domn poseda o cultură aleasă și cunoștea bine latina și elina. Avea solide cunoștințe de istorie, precum dovedeau cărțile Περι καδηκόντων și Φιλοδεου παρεργα, scrise de el. Prima a fost tipărită la București, în 1719, iar a II-a la Viena, în 1880, după moartea sa.
Pentru multă vreme, sfetnicii domnilor țărilor române au fost învățații patriarhi ai Ierusalimului – Dositei și mai ales nepotul acestuia Hrisant. Acesta a fost educat de către unchiul său P. Dositei, după aceea a studiat în Patavia și la Paris. Era un om foarte cult, orator renumit și teolog neîntrecut.
Venind din Occident, a trecut prin București unde a fost primit cu entuziasm. A fost condus cu mare pompă în biserica mitropolitană și a pronunțat, conform obiceiului de atunci, un discurs de profesie de credință, ca să arate că petrecerea sa îndelungată în Europa nu i-a schimbat credința către Biserica Răsăritului.
În anul 1713, Hrisant se afla în Țara Românească; Mavrocordat profită de ocazie și îl invită în Moldova pentru a se sfătui cu el, după cum ne informează Axinte Uricariul: “Pe vremea aceia, merseră în Țara Munteniască pre fericitul Chir Hrisanth, patriiarhul a sventei cități Ierusalimului; vrând dar Necolae Vodă ca să vie și aicea în țară, ca să ia blagoslovenie și să-1 îndestuleză de învățături duhovnicești și politicești, fiindu un patriiarhu învățat, cât poci zice că în toți creștinii nu să afla pe atuncea asemini cu dânsul la învățături; și era om îmblat că 1-au trimis unchiu-său, răpăosatul Chir Dosotheu, patriiarhul Ierusaliimului de au înblat mai toată Evropa din Țara Moschiciască până în Țara Franțozască și până la Englitera. Scosu-i-au drept aceia Necolae Vodă cu pohtă și cu rugăminte ca să ostiniască să vie în țară; carile și pentru căci 1-au pohtit Necolae Vodă și pentru ca să-și vază și să-și cerce mânăstirili ce avea în țară, cari sintu închinate la svintul mormânt, au scris înnapoi cum că iaste bucuros și va veni după sărbătorili Naștirii Domnului nostru Isus Hristos; iar, dacă au trecut sărbătoarea Bogoiavlinii, au trimis Necolae Vodă pe Costantin Costache vel stolnic și pe postelnicul al doilea cu leftica înnainte până la Focșeani și 1-au adus cu mari cinste și socotință până în Iași. Și foarte s-au bucurat Necolae Vodă de vinirea lui, v-nind un om prea învățat și prea svintu ca acela în țară, în vremea domnii sale.
De mult avea gându Necolae Vodă să facă / doâ lucruri bune în țară, ci nu era: una, tipografie, ca să tipăriască cărți și a doa, să facă școale ca să învețe cini ar vrea fără de plată. Și aciastă socotială pomenind-o svinții sale patriiarhului, i-au dat blagoslovenie și 1-au îndemnat numai să roagi pe Dumnăzău și să înciapă a faci aceste 2 lucruri lui Dumnăzău plăcute, că-i va fi Dumnăzău într'agiu-tor și le va videa săvârșite. Și așea au trimis de au adus meștiri tiparnici și de slove grecești și sloveniști și au făcut casă buni la Svete Sava și au așezat tipografiia acolo și în în scurtă vreme au început a să tipări cărți. Adus-au și 2 dascăli decarte eliniască și unul de cartea cia de obști greciasca ca să învețe cine ar vrea, și cu dascăl / ca să înveță carte sloveniască și altul ca să înveță pe înțăles moldovenești; și li-au rânduit dascălilor plată precum să cade, ca să ia pe an din viniturili domniști. Și s-au făcut testamenturi cu mare blăstăm și legături, ca să fie stătătoare și neclătite acele socoteli. Și aceli școale și tipografii li-au dat în sama mai sus pomenitului pre fericitului patriiarh, ca să li fie purtător de griji și chivernisitor si când să va duce den țară, să le poarte de griji epitropii Svenții Sale carii orânduise din eguminii mănăstirilor ce sintu închinate la svintul mormânt și dintr'alții de pi la alte mânăstiri. / ”.
În vederea reorganizării învățământului de către Nicolae Mavrocordat la Sf. Sava, au fost construite mai multe case sub stricta supraveghere a patriarhului Hrisant cu fonduri provenind de la Epitropia Sf. Mormânt, care-și avea reședința în mănăstirea mai sus menționată.
Din cele spuse de Axinte Uricariul, este întru totul sigur că tipografia a fost instalată în chiliile de la Sf. Sava, însă, nu cu aceeași certitudine, se poate afirma același lucru despre scoală. Unii istorici, precum și Ștefan Bârsănescu, renumitul profesor de pedagogie, bazându-se pe informațiile lui A. Uricarul, transpuse și de Cronica Ghiculeștilor, opinau instalarea școlii domnești la Sf. Sava încă din 1714.
Constantin A. Stoide ajunge la alte concluzii, și anume că Nicolae Mavrocordat, în 1714, a înființat 3 școli și 3 localuri diferite.
Școala grecească cuprindea două secții:
secția de “greacă de obște” – învățământ elementar, poate și practic (cum se spune într-un act mai nou “dascăl de elenică de carte bisericească”) – cu un dascăl;
secția de învățământul elinii cu doi dascăli – învățământ mediu (colegiu).
Această școală, după cât se pare, a fost așezată în vechiul local de la Trei Ierarhi. Aceasta va fi școala cea mai înaltă fondată de domn.
A doua școală era cea de slavonește care va fi adăpostită la început într-un alt local decât acel de la Sf. Sava, foarte probabil la Mitropolie.
A treia școală a fost școala în care se predau cursurile în moldovenește. Aceasta, după cât se pare, a fost așezată, dintru început, în chiliile de la Sf. Nicolae Domnesc.
C. A. Stoide, combătând afirmațiile prof. Bârsănescu, este de părere că și după incendiul din 1723, care afectează atât localul de la Trei Ierarhi, cât și cel de la Sf. Nicolae, Școala cu ciclurile ei nu a fost mutată la Barnovski, respectiv la Sf. Sava (vezi Istoria Academiei, precum și C. Cihodaru), ci a fost mutată la Vovidenia, singurul argument pe care-l aduce, fiind o mențiune din 1743 despre “școala gospod ot Vovidenie”.
Plecând de la faptul că, între școlile de începători cuprinse în cartea pentru scolia mitropolitului Nichifor, cu data de 7 iulie 1749, nu este amintită și aceasta pe lângă cele de la Sf. Sava, Sf. Nicolae, Sf. Vineri, C. A. Stoide concluzionează că Școala de la Vovidenia era o școală superioară, Școală Domnească.
Mai mult decât atât, comentând “hrisovul pentru școale al lui C. Mavrocordat” din 1735, prin care iau măsuri de reparația și împodobirea localului Mitropoliei, și pe aceea că “încă și altă casă să facî, ca sî fie pentru școala cea slavonească”, afirmă că vechiul local neîncăpător al școlii slavonești se afla tot acolo.
Fără a-l contrazice, ne punem întrebarea dacă existau trei școli – grecească, slavonească, moldovenească și trei localuri – în primă fază – Trei Ierarhi, Mitropolia, Sf. Nicolae.
După incendiul din 1723, ne punem întrebarea unde au fost mutate cele două școli de la Trei Ierarhi și respectiv Sf. Nicolae, ale căror localuri erau avariate de foc, dacă nu se acceptă nici varianta cu mănăstirea Barnovschi și, respectiv, Sf. Sava.
Singura mențiune despre școala “gospod ot Vovidenie”, nu este suficientă pentru a demonstra adăpostirea la Vovidenia a două școli.
În altă ordine de idei, ce destinație ar mai fi avut casele de la Sf. Sava, pentru ridicarea cărora au contribuit mănăstirile închinate Sf. Mormânt (Galata, Cetățuia, Barnovschi, Bârnova, Sf. Sava, Galați), construcție supravegheată de Hrisant, care conducea Epitropia Sf. Mormânt, cu reședința la Sf. Sava ?
Întrebarea se impune cu atât mai mult cu cât, ridicarea caselor diferite de casele patriarhale, de la mănăstirea Sf. Sava, începuse în 1714, în același an în care Nicolae Mavrocordat, sfătuit și ajutat de Hrisant patriarhul, a început demersurile pentru reorganizarea școlii de pe timpul lui Antioh Cantemir.
Nu trebuie să uităm că, grija pentru organizarea școlii și a tipografiei reveneau patriarhului și, cât lipsea acesta din țară, epitropului Mănăstirilor închinate cu sediul în Sf. Sava. Nu este exclusă măsura ca, ridicarea caselor “după orânduiala noastră de către Epitropia Sf. Mormânt, să fi avut în vedere și Școala Domnească”.
C. Cihodaru infirmă ipoteza lansată de C.A.Stoide potrivit căreia, după incendiul din 1723, Școala s-a mutat la biserica Vovidenia, întrucât profesorii de aici, ca preotul “Toader ot Vovidenie ot școala gospod”, menționat într-un act din 22 mai 1743, nu erau greci și nici nu semnează grecește.
Pentru Mihail Racoviță, adăpostirea Școlilor, după incendiul din 1723, a constituit o problemă greu de rezolvat. C.Cihodaru afirmă că școala elină (împreună cu ciclul, ei elementar de greacă) a fost adăpostită în chiliile de la Barnovschi, după cum rezultă dintr-o notiță a lui Atanase Comnen Ipsilante. Acolo, ea a funcționat, la început, sub conducerea lui Natanail Colonari, profesorul fiilor lui Mihail Racoviță.
C. Cihodaru se exprimă categoric în ce privește transferurile școlilor în alte localuri. Astfel, afirmă că, în 1723, Școala de slavonie s-a mutat în chiliile de la Sf. Sava. Faptul acesta este arătat clar, într-o notiță în care se menționează că “la Școala slavonească de la Sf. Sava, s-au tălmăcit un uric din 30 martie 1606”. Documentele cu astfel de mențiuni se întâlnesc între anii 1747 și 1759.
Școala românească s-a mutat la Vovidenia până în 1743-1746, după care s-a mutat din nou la Sf. Nicolae, iar Școala grecească la Barnovschi.
În timp ce C. A. Stoide consideră că anul 1747 – anul în care apare mențiunea “școala slavonească de la Sf. Sava” pe o traducere a unui hrisov slavon, anul mutării școlii în chiliile de la Sf. Sava, Ștefan Bârsănescu consideră anul instalării Școlii în aceste chilii 1713.
Mai veridică pare a fi, însă, afirmația lui C.Cihodaru, și anume că, în 1723, s-a mutat școala slavonească la Sf. Sava, până în 1762, când a fost transferată în localul construit la Mitropolie.
Această afirmație este mai întemeiată, din cel puțin două motive:
Se alege ca reper anul 1723 – anul incendiului, în care au fost avariate de foc clădirile școlilor de la Trei ierarhi și Sf. Nicolae, iar atunci se simțea nevoia de localuri pentru școli;
Fiii vornicului Anastase, Constantin și Lupu, însărcinați cu construcția caselor de la Sf. Sava, îl informează pe patriarhul Hrisant, la 17 mai 1723, despre casele mănăstirii Sf. Sava, începute în 1714 că “(…) cu sfânta-ți rugăciune, se apropie să iea cea de săvârșit clădire”.
Lăsând la o parte toate aceste controverse de ordin istoric putem spune cu
certitudine că Școala domnească din Iași, cu ciclul ei de școala de slavonie, a fost adăpostită în chiliile de la Sf. Sava, cel puțin câteva decenii.
Un rol mai important îl îndeplinește prin aceea că, mănăstirea Sf. Sava, ca reședință a Epitropiei Sf. Mormânt, era implicată direct în organizarea școlii domnești, deoarece Nicolae Mavrocordat lasă în grija patriarhului respectiv a epitropului Sf. Mormânt organizarea acesteia: “Și aceli școale și tipografii li-au dat în seama mai sus pomenitului prea fericitului patriarh, ca să li fie purtător de griji și chivernisitori și când să va duce den țară, să le poarte de griji epitropii svenții sale, care orânduise din egumenii mânăstirilor ce sîntu închinate la svîntul mormânt… ”.
Opera de reorganizare a învățământului, de către Nicolae Mavrocordat, a fost continuată, oarecum, de urmașul acestuia Mihai Racoviță care a mutata școlile în alte localuri și a reînnoit hrisoavele date, în 1714, de înaintașul său , însă măsurile pe care le-a luat au fost minimale, strict necesare.
Urmașul lui Mihai Racoviță, Grigore Matei Ghica, a avut grijă sporită față de școli. Cu ajutorul patriarhului de Ierusalim, Hrisant, aflat la Iași și găzduit cu siguranță la Sf. Sava, reședința patriarhilor din orașul Iași, domnul a luat măsuri serioase în favoarea învățământului și a reorganizării Academiei pe baze solide începând cu al doilea an de domnie (1728).
În primul rând, va hotărî că e bine cuviincios și de folos a se așeza patru școli, două pentru studiul limbilor grecești: clasică și modernă, una pentru limba slavă și una pentru limba română.
Prin expresia “patru școli” se înțelege existența a patru forme de învățământ, nu patru școli separate. Cronica Ghiculeștilor spune despre măsurile luate de domnitor cu privire la învățământ: “În al II-lea an al domniei sale, prin mijlocirea patriarhului Hrisant, care se afla atunci în Moldova, acest domn a întemeiat (a reorganizat) la Iași școli cu cheltuiala sa, ca să învețe gratuit limbile elinească, grecească și moldovenească nu numai copiii oamenilor săraci, care nu puteau plăti dascăl, dar și copiii boierilor, și celor mari și celor mici, încă și din Țări străine veneau aici ca să învețe carte. Pentru aceste școli domnul se cuvine să fie mult pomenit, căci socot că nu era în alte țări mai mare lipsă de învățătură ca în Moldova”.
Prin reorganizarea învățământului public, Grigore Ghica a vrut să combată tendința aristocratică a boierilor care angajau profesori particulari, “dar cu învățătura cea desăvârșită nu se procopseau, rămânând cei mai mulți tot neînvățați…iar prostimea cu totul se afla lipsită de podoaba învățăturii”.
S-a creat un învățământ superior grecesc, dar nu s-au neglijat nici cele două forme de învățămâmt deja existente: cel românesc și cel slavonesc, căci era “cuviincios și de folos” să existe și acestea.
Pentru ca învățământul să aibă durabilitate, s-a hotărât instituirea unei eforii din care urmau să facă parte mitropolitul țării și marele vistier, având în frunte pe însuși patriarhul Ierusalimului.
Această hotărâre a fost întărită printr-un hrisov domnesc “pentru folosul localnicilor și al creștinilor veniți de aiurea, care ar voi să frecventeze fără plată și daruri pentru cunoștință, învățătură și creștere zisele școli”.
Ultimul amănunt privitor la ajutarea străinilor denotă rolul de protector al grecismului și, în genere al lumii ortodoxe, “întregii turme creștine” pe care și-l asumau domnii români față de Orientul Ortodox. Străinii fără îndoială veneau să studieze cursurile superioare de literatură clasică și filosofie.
Precizări privind organizarea Academiei ieșene din 1728 găsim în actul de întărire al patriarhului Hrisant Nottara. În actul său, Hrisant Nottara precizează că Grigore Ghica, luând ca exemplu pe unchiul său Nicolae Mavrocordat, domnul Țării Românești, s-a gândit să redreseze școlile care, între timp, fiind neglijate și trecute cu vederea, au dispărut cu totul.
Din referințele documentare aflăm că organizarea dată de Grigore Ghica, cu ajutorul lui Hrisant Nottara, este un pas important în istoria învățământului din capitala Moldovei.
Aceeași grijă pentru Academia din Iași a avut Constantin Mavrocordat (1733-1738), urmașul la domnie al lui Grigore Ghica. El s-a hotărât să treacă administrația școlilor sub grija Mitropoliei; aceasta, însă, nu dispunea de suficiente mijloace materiale. Mitropolitul Antonie făcea cunoscut domnului, la 20 februarie 1734, că ar dori “să împodobească biserica (Mitropoliei), s-o zugrăvească și s-o înconjoare cu ziduri de piatră, să facă chilii din destul și alte case, ca să fie pentru școala slavonească”.
Domnul acorda Mitropoliei o serie de privilegii (scutirea de plata văcăritului, a desetinei și a goștinei ș.a.), dar cerea, în schimb, ca mitropolitul să se îngrijească de școala slavonească și de cea grecească din orașul Iași, să cerceteze necontenit pe dascăli, “ca să pună nevoință asupra ucenicilor, să-i învețe cum se cade și să-i procopsească, care-i se vor face preoți dintre dânșii, să fie învățați și pedepsiți (culți) și să poată ceti orânduiala bisericii după cum se cuvine. Și pentru ucenicii de la amândouă școlile, cei care se vor sili cu învățătura și vor fi săraci, lipsiți de cele trebuincioase, însuși să aibă de grijă mitropolitul a-i ocroti și a-i chivernisi de cele ce le vor trebui, pe unii cu leafă, pe alții cu îmbrăcăminte, pre alții cu hrană ca să nu lese învățătura din acea pricină”.
În a doua domnie, Constantin Mavrocordat s-a îngrijit să adauge în programul Academiei unele cursuri care lipseau mai înainte.
Despre aceste măsuri noi, I. Neculce, în Letopisețul său, ne spune următoarele: “Așișdere, am mai făcut școli de învățătură și latinești și arăpești (arăbești) și au dat de știre tuturor mazililor în toată țara, ca să-și aducă copiii la învățătură de școli, ca să învețe orice limbă de va fi voia, pentru ca să se afle oameni învățați și în pământul nostru al Moldovei, precum sunt și printr-alte țări și părți de loc”.
Ideea introducerii studierii limbii latine la Academia domnească din Iași a fost pusă în practică; o dovedește faptul că unii dintre foștii elevi ca, de pildă, Gh. Socoteanu, făceau însemnări latinești pe cărțile lor. Cu aproape trei decenii mai înainte, Nicolae Mavrocordat scria că va împărți cărți latinești celor din țară, care vor dori să învețe această limbă.
C. Mavrocordat a introdus și studiul limbii arabe la școala domnească din Iași, dar pentru considerații de natură pur cărturărească, Școala de învățătură “arăpească” nu trebuia confundată cu “una turcească”; limba arabă face parte din altă familie de limbi decât cea turcă – deși această din urmă limbă a suferit în decursul timpului influența limbii arabe și a celei persane, după cum a fost influențată, în oarecare măsură și de idiomurile din Peninsula Balcanică. Trimiterea fiilor de “boieri mazili” și “săraci” la Constantinopol de către Mavrogheni are cu totul alt rost: acest insular a fost poate singurul domn din epoca fanariotă târzie (1786-1791) care a crezut în viabilitatea statului turcesc și l-a servit cu credință. Numai în împrejurările acestei concepții, Mavrogheni a trimis tinerii fii de boieri să învețe turcește; dintre aceștia domnitorul voia să facă mai ales calemgii, cunoscători de turcește, pentru diferitele necesități ale administrației sale. Acest lucru nu poate avea altă semnificație, cât despre introducerea studiului limbii arabe în Școala domnească de la Iași, prin reorganizarea din 1742 – acest lucru se poate integra într-un context cultural mai larg. Ea poate fi pusă în legătură cu editarea de noi cărți în această limbă, pentru creștinii arabizați din Orientul apropiat – precum și cu studiul unor texte de filosofie veche și de medicină în limba arabă.
Este de presupus că o influență la introducerea limbii arabe, ca limbă de studiu la Școala domnească din Iași, a putut avea și vizita din 1742, la Iași, a patriarhului Silvestru al Antiohiei. Trebuie menționat în acest context faptul că prin stăruința acestui patriarh a fost înființată o secție de tipar arabic la tipografia de la Sf. Sava din Iași, unde s-au și tipărit o serie de cărți greco-arabe sau arabe.
C. Mavrocordat a purtat de grijă și de învățătura preoților care se recrutau, în mare măsură, și dintre absolvenții școlii de română și slavonie de la Sf. Sava. În Cronica Ghiculeștilor se arată că domnul nu înceta să mustre pe mitropolitul Nichifor, pentru că hirotonea preoți neștiutori de carte. El a orânduit dintre arhierei pe mitropolitul Sadisului și pe cel al Nisssei, silindu-i să se ducă la școala grecească, iar pe câțiva egumeni i-a trimis să cutreiere satele și să învețe pe preoții inculți cele cuvenite. Urma să-i adune, apoi, la Iași, și să-i examineze personal.
Se constată aspecte culturale majore ale activității școlii de la Sf. Sava, reflectate în pregătirea intelectuală a candidaților la preoție, precum și în studierea limbii arabe la școala domnească și tipărirea de cărți pentru creștinii arabizați din Orient.
În timpul domniei lui Ioan Mavrocordat (1743-1747), fratele lui Constantin, Academia domnească a început să se dezorganizeze. Venind din nou domn în Moldova, G. Ghica (1747-1748), va reînființa Academia, care pentru motive de ordin financiar, încetase de a mai funcționa.
În hrisovul său de reînființare a Academiei în 1747, Grigore Ghica spune: “Fiindcă școalele sunt ca o fântână din care se adapă obștescul norod cu îndestularea învățăturei și a înțelepciunii, care învățătură îl face pe omul a cunoaște dumnezeirea, a pricepe legea cea pravoslavnică, a procopsi pe oameni cu înfrumusețarea vorbei și practica cuvintelor (…), de aceea n-am suferit a rămânea orașul acesta fără școale de învățătură, ci am tocmit și am așezat iarăși acele patru școale cu patru dascăli, precum au fost și mai înainte și leafa dascălilor am orânduit-o iarăși de la preoți”.
Prin hrisovul său din 1747, se revine la inspecția școlară; Mitropolitul va cerceta de două ori pe an roadele școlii, felul cum predau profesorii și situația elevilor.
În 1749, se ia în Moldova încă o măsură foarte importantă. Nichifor – primul mitropolit grec al Moldovei (1740-1750), va lua o hotărâre uimitor de progresistă și neașteptată pentru acea vreame, într-o țară feudală aflată sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Printr-o circulară va încerca să impună obligativitatea învățământului și pentru copiii proveniți din păturile de jos. Prin această circulară se va stabili și de la ce vârstă copii vor merge la școală și durata frecventării ei. Vom reproduce în continuare textul acestei circulare:
“1749 Un document de la Mitropolitul Nichifor, în care se descrie starea socială a țării pe la jumătatea secolului trecut, precum și înființarea de școli în Iași. Nichifor, cu Mila lui Dumnezeu Arhiescop și Mitropolit a toată Moldovia. Smerenia noastră, după datoria părintească ce avem a purta de grijă și a învăța spre cele folositoare ale sufletului, de vreme ce omul din tinerețile lui spre cele rele este râvnitor, eată că am socotit și am rânduit pentru purtarea de grijă a oilor celor cuvântărețe. La Sfeati Nicolai, și la Sfânta Vineri și la Sfeati să fii mai mare și purtător de grijă pentru toate lucrurile cele cuviincioase, din carele curg vătămare sufletului și molifta ta, preote …, care te-am rânduit după învățătura noastră, cu mare cercare să ia aminte de aceste trei popoare, într-o săptămână de două ori să întrebi și să cerci măcar că dinceput de multe ori și în câteva rânduri v-am învățat, iată că și acum iarăși vă învățăm și vă poruncim, întâi pentru că ce vor avea țiitori și pentru amestecare de sânge și pentru copii nebotezați. Așijderea pentru copiii prostimii din trei ani în sus, însă care nu va fi de dramă, să faceți izvod. Anume să meargă să învețe carte, adică: învățături creștinești carii ar fi de mazil, de neguțători și de alte bresle de cinste, să meargă să învețe, însă de vrâstă de la trei ani în sus până la 12 ani și mai sus. Ear care ar fi feciori de preoți să învețe până la 20 de ani și mai sus. Veleat 7257, Iulie 7. ”.
Se evidențiază și în acest caz implicarea mănăstirii Sf. Sava în activități pastorale de educație și instrucție a copiilor aparținând tuturor categoriilor sociale. Este vorba aici de un alt fel de tip de școală în care se practica un învățământ elementar diferit de Școala domnească.
Și urmașul lui Nichifor – Iacob I Putneanul (1750-1760), va îndruma pe toți locuitorii să-și trimită copiii la școală, că învățătura este “asemenea cu florile cele mirositoare, cari cu mirosul învățăturii tămăduiesc toate rănile cele trupești, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat, și precum soarele încălzește și crește toate cele ce odrăslește pământul, așa și învățătura dă pricepere omului spre toată cunoștința”.
De bunul mers al Academiei ieșene s-au ocupat și domnitorii Teodor Calimachi (1758-1761) și Grigore Calimachi (1761-1764) care, pin hrisoavele lor, au coordonat organizarea învățământului.
Pentru Școala domnească, mitropolitul Gavriil Calimachi, cumpără la 4 iunie, un loc pe Ulița mare, necesar pentru construirea unui local “pentru școlile ce s-au făcut acum”. Noul local s-a construit în curtea Mitropoliei, pe latura ei de nord-est, unde se mărginea cu locul pe care s-a ridicat mai târziu Seminarul Veniamin. Dintr-o notă de mai târziu se poate constata că avea numai patru săli de clasă.
Școala de slavonie de la Sf. Sava se mută, în 1762, în noul local construit special la Mitropolie.
După această dată, Mănăstirea Sf. Sava nu mai este legată direct de Școala domnească, însă este foarte probabil ca școala elementară de la Sf. Sava (alături de cea de la Sf. Vineri și Sf. Nicolae Domnesc), în care erau pregătiți copii proveniți din toate clasele, precum și candidații la hiroronie, să-și continue existența și după mutarea școlii de slavonie.
Academia domnească se va dezvolta și mai mult din perspectiva calității învățământului, până în 1821, când, împreună cu Academia din București, va fi închisă prin firman împărătesc, după evenimentele petrecute în acel an, ele fiind socotite centre de complot și răzvrătire.
În documente s-au păstrat numele unor profesori care au predat aici. Ei se prezintă ca traducători ai vechilor urice, ieșite din cancelariile domnilor noștri și ai unor cărți bisericești. În această calitate, se pot menționa următorii:
N. Kerameus – N. Iorga consideră că acesta a fost profesor la Sf. Sava fiind înmormântat la Biserica Bărboi. “Nicolae Cherameus și-a făcut studiile în Italia pe la 1646. Pe când petrecea în Veneția, a corectat Cuvântul Sf. Grigentiu. Procopie Moscopolitul în opera sa, Enumerarea Grecilor învățați din secolul XVII și XVIII, tipărită de Fabriciu în Biblioteca sa, unde zice: “Nicolae, pronumit Cherameus din loanina, doctor și filozof, a ascultat pe învățații din Italia, bărbat cunoscător de limba greacă și latină, educat în înțelepciunea omenească și în sfânta teologie, a scris multe și diferite opere teologice și filozofice, dar fără ordine și fără judecată pătrunzătoare”. Cherameus întorcându-se din Italia la Constantinopol, a fost invitat de Patriarhul Paisie la 1656 a combate scrierea lui Atanasie despre primatul papal; apoi la 1670 s-a dus la Iași ca profesor, unde a și murit la 1672. După un timp îndelungat, Nicolae, ducându-se în Moldova la 1670, la Iași, a răposat și s-a înmormântat în mânăstirea Sf. Apostoli (Bărboiu), lăsând în mănăstire și biblioteca lui.”
Efrem dascălul menționat în 1729.
Iosif monahul de pe la 1740. Acestui “dascăl la Școala slavonească”, voievodul Grigore Ghica îi acorda, la 3 septembrie 1740, un “scutelnic și scuteli pentru 50 de stupi”, ca să dea desetină boierește “din zece stupi, un leu”. Era unul din marii cărturari de slavonește, căruia pe drept i s-a atribuit și traducerea de cărți de ritual din această limbă în românește. A funcționat ca dascăl la Sf. Sava până la 1753.
Pr. Evloghie – cele mai vechi știri despre acesta, în funcție la școala domnească, le avem de la începutul anului 1751. O însemnare de pe un suret tradus de el din slavonește în românește spune că “s-au tălmăcit de Evloghie dascălul la școala slavonească lt 7259(1751) ghenar 21”. Deci în preajma acestei date și-a început opera de dascăl la Școala slavonească, Evloghie. Alte notificări despre traduceri ale lui “Evloghie dascăl la școala slavonească” sau “dascăl slavonesc” sunt din 26 aprilie 1753 și din 29 mai același an.
Cauzele pătrunderii limbii și culturii grecești în Moldova
Colegiul de la Cotnari era o școală pur latină înființată de Despot Vodă
Heraclid, între anii 1561-1563. Colegiul înființat în 1640 de Vasile Lupu, la început cu limba de predare latină, s-a transformat în învățământ grecesc. Școlile latine sau greco-latine nu s-au menținut din motive de ordin religios. Limba latină era un vehicul al catolicismului și al protestantismului, deci o primejdie pentru Ortodoxie.
Tocmai această primejdie a contribuit, în mod esențial, la răspândirea limbii grecești în sud-estul european, prin lectura cărților dogmatice; prin această limbă se putea menține leagănul Ortodoxiei din Balcani. De fapt, popoarele balcanice au dus secole de-a rândul o luptă comună împotriva catolicismului. Autoritatea tutelară a patriarhului ecumenic impusă de Poartă și exercitată asupra popoareloe ortodoxe din Balcani, a avut ca rezultat crearea leagănului panortodox și panbalcanic, stimulând totodată și menținând lupta împotriva catolicismului și a protestantismului și menținând multă vreme o adevărată conștiință ortodoxă și conștiință balcanică.
După căderea Constantinopolului sub stăpânire otomană și dispariția Imperiului Bizantin, țările române acordă popoarelor creștine, supuse cârmuirii otomane, o permanentă protecție.
Credința că domnii și țările române jucau rolul de protectori ai lumii ortodoxe este foarte veche. Dovadă elocventă sunt multele închinări și danii făcute întregului Orient etnic. Ideea a persistat până în secolul al XVIII-lea. Astfel, M. Racoviță, domnul Moldovei (1716-1726), spune în introducerea hrisovului său din 1704 că, în trecut, grija pentru biserica Sf. Mormânt, revenea împăraților bizantini, acum ea revine domnilor români. (În Moldova Sf. Mormânt îi erau închinate o serie de mănăstiri, între care, un rol foarte important îl avea Sf. Sava).
Domnii se substituie influenței de altă dată a împărațlor bizantini, socotindu-se îndrumători culturali, de aceea le sunt dedicate un mare număr de cărți, tipărite cu cheltuiala lor, în epoca mai veche cărți dogmatice și religioase, în epoca mai nouă cărți educativ culturale.
Cercurile constantinopolitane grecești influente la Poartă mijloceau pentru numirea domnilor români și apoi apelau la sprijinul și ajutorul lor. Se știe că Petru-Vodă Șchiopul, ctitorul mănăstirii Sf. Sava, era căsătorit cu Maria Amirali, din insula Rhodos, fapt ce pune în lumină pătrunderea elementului grec în cele mai înalte straturi ale societății romînești, extracarpatice de atunci.
Acesta și-a căsătorit fiica, pe domnița Maria cu Zotu Tzigara, grec din Ianina, protospătar al Moldovei, om cu aleasă formație culturală.
Este evidentă înclinarea societății românești spre limba și cultura greacă, întrucât exista convingerea că asimilarea culturii grecești clasice însemna, pentru societatea de atunci, gradul cel mai înalt de aspirații culturale. Cultura elenică delecta spiritul cititorilor, dar le oferea și precepte de conduită.
Cu toată supremația culturii grecești nu se poate afirma că nu s-a acordat atenție și studierii altor limbi.
După cum am văzut, se studia la Școala domnească limba latină, limba slavă, limba arabă.
Limba slavă era necesară pentru traducerea actelor de cancelarie, dar și pentru traducerea unor cărți de cult. Limba arabă se înscrie într-un context cultural mai larg, și anume, într-ajutorarea creștinilor arabizați din Orient prin tipărirea de cărți, în special la Sf. Sava, precum și studierea filosofiei.
Limba și cultura greacă nu au fost impuse de regimul fanariot pentru a greciza țările române, deoarece, pe de o parte, Vasile Lupu a introdus în biserică limba greacă, iar C. Mavrocordat a înlăturat-o, iar pe de altă parte, școlile cu învățământ elementar, în limba română, au fost sprijinite și au funcționat în tot decursul regimului fanariot (școala de la Sf. Nicolae Domnesc) și se vor dezvolta cu precădere după 1821.
O cultură este interesantă prin ceea ce oferă, dar și prin ceea ce primește, astfel că oamenii de carte români, deși prin procesul formării intelectuale sunt tributari unei culturi de limbă străină, au asimilat valorile spirituale ale acestei culturi, au grăit românește și s-au încadrat în procesul de dezvoltare a culturii naționale.
În privința profesorilor Academiilor domnești de la București și Iași, aceștia au fost stimulați de curentul neoclasicismului occidental, pe care l-au îmbinat cu gândirea iluministă, ceea ce a contribuit la destrămarea “conștiinței ortodoxe” și a “conștiinței panbalcanice ”, și fac tot mai pronunțată apariția conștiinței naționale. Istoricul C. Cihodar ne spune că, în aceste Academii, a fost pregătită o generație revoluționară manifestată la 1821 și mai ales la 1848.
Cu toate acestea, până la influența evidentă a ilumunismului, “conștiința ortodoxă” a fost ilustrată în activitățile desfășurate în general la Școala domnească de la Iași și în speță la Școala domnească de la Sf. Sava.
Așadar, Mănăstirea Sf. Sava ca reședință a epitropiei Sf. Mormânt, a avut un rol important Organizarea învățământului reînființat de Nicolae Mavrocordat.
Școala de la Sf. Sava care face parte integrantă și contribuie la fenomenul cultural promovat de Școala domnească, a desfășurat activități misionare și pastorale majore evidente în:
Traducerea de cărți de cult la Școala Slavă;
Educația elevilor din toate clasele sociale la Școala elementară;
Educarea atât a elevilor români cât și a celor străini;
Instrucția candidaților la preoție.
V.2. Tiparnița din Mănăstirea Sf. Sava
“În mare măsură, istoria tiparului înseamnă istoria culturii. Cartea, produsul acestei mari invenții a omului – tiparul – este vehiculul care duce din generație în generație tezaurul cugetării, al realizărilor, al științei și al progresului omenirii, scutind-o de o lungă și grea experiență, și dându-i posibilitatea să facă un pas mai departe în evoluția ei, astfel tiparul a însemnat o adevărată revoluție în mersul omenirii”.
Activitatea culturală desfășurată la tiparnița mănăstirii Sf. Sava se înscrie în climatul culturii specifice evului mediu, care a favorizat circulația cărților “pentru poporul ce nu știe slavonește”, precum și imprimarea cărților de cult și de doctrină pentru credincioșii ortodocși aflați sub stăpânirea otomană.
Utilizarea tiparului în Moldova este relativ târzie, și anume, începutul secolului al XVII-lea. Cei mai mulți cercetători consideră că aceasta s-ar datora condițiilor istorice neprielnice – înăsprirea asupririi otomane, urmările deselor războaie, domniile scurte și zbuciumate. În acest cens, cronicarul Miron Costin arăta că “nu era răgaz de scrisoare, ci de griji și suspinuri”.
Neputând avea tipar în țara pe care o conduceau, domnii moldoveni, din dorința de a înzestra locașurile de cult cu diferite cărți religioase, au susținut imprimarea lor în tipografiile din alte părți. Încercări de acest fel aparțin domnitorului Miron Barnovschi care apelează la tipografia stavropighiei din Lwow, unde a subvenționat editarea a două cărți de cult, inițitivă continuată și de Moise Movilă care s-a îngrijit de apariția unor cărți liturgice pentru țara sa.
Dar prima tipografie din Moldova a fost una din marile realizări culturale ale domnitorului Vasile Lupu (1634-1653). Domnitorul cu alese însușiri, se vădi un spirit înnoitor, aducându-și o contribuție substanțială la afirmarea Moldovei în lumea ortodoxiei, ca centru gravital, prin arhitectură, școală, biserică etc.
În activitatea sa culturală a fost sprijinit îndeaproape de mitropolitul țării, cărturarul Varlaam, figură strălucită în rândul vlădicilor Moldovei, care se va afirma, în mod deosebit, pe lângă altele și prin înființarea tipografiei, pe care o va avea în directa sa purtare de grijă.
În acest sens, în 1637, se va adresa prin Țarul Mihail Feodorovici, iar apoi arhiepiscopului și mitropolitului Haliciului, Kievului și a toată Rusia, Petru Movilă, cerând sprijin în tipărirea cărților necesare “ca să cetească preoții în biserică spre învățătura românilor credincioși”.
Din tiparnița lui Varlaam, acum, au ieșit mai multe cărți românești, pentru că “cei mai mulți preoți nu știau altă limbă decât cea valahă”, la care se adaugă și intențiile binevoitoare ale domnitorului de a introduce limba română în cultul ortodox.
La această tiparniță a fost imprimată prima carte în limba română din Moldova – “Cazania lui Varlaam” – “cartea românească de învățătură, Dumenecele preste an și la praznice împărătești și la svănții mari”, apărută în 1643.
Tot în tiparnița instalată la mănăstirea Sf. Trei Ierarhi au fost tipărite cărțile: “Răspunsurile mitropolitului Varlaam împotriva catehismului calvinesc” – 1645, “Pravila lui Vasile Lupu” (Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești)– 1646, “Despre cele 7 Taine”, “Bucoavină” (Abecedar) – 1651, ș.a..
Activitatea tipografică a fost continuată în cea de-a doua jumătatea a secolului al XVII-lea de Mitropolitul Dosoftei.
Personalitatea mitropolitului Dosoftei a fost bine definită de istoriografie. Capacitatea și eforturile sale s-au concretizat în vasta sa operă care-l caracterizează ca pe unul din cei mai talentați scriitori în proză și în versuri “pre limbă românească”, fiind socotit ctitorul versului cult.
Pentru a-și pune în valoare bogatul său program cultural, Dosoftei avea nevoie de o tiparniță, întrucât materialul tipografic de la Iași era insuficient.
Prin intermediul învățatului Nicolae Milescu, obține de la patriarhul Moscovei -Ioachim o tiparniță, care va fi instalată în chiliile bisericii Sf. Nicolae Domnesc.
De sub teascurile acestei tiparnițe au ieșit “Psaltirea” – 1683, “Viețile Sfinților în 4 volume” – 1682-1686, “Dumnezeiasca Liturghie” – 1679, “Paremiile” – 1683 ș.a.
Pe lângă aceste tipografii în care s-au imprimat, în special, cărți românești, tot în secolul al XVII-lea, prin grija lui Gheorghe Duca, a funcționat și o tipografie grecească, instalată în Mănăstirea Cetățuia, ctitoria domnitorului, înzestrată cu material adus de la Veneția. Aceasta a fost cea dintâi imprimerie destinată tipăririi cărților grecești din Orient, necesare ortodocșilor din Imperiul Otoman.
De instalarea ei și de imprimarea cărților s-a preocupat îndeaproape patriarhul Ierusalimului, Dositei, unchiul patriarhului Hrisant care se va ocupa de înființarea Tipografiei de la Sf. Sava (1714).
Tot el l-a adus la Cetățuia (mănăstire închinată Sf. Mormânt începând cu anul 1669), pe doctorul Nikolas Kerameus, teolog și filosof, celebru profesor de la Școala Patriarhiei din Constantinopol, despre care N. Iorga afirmă că a funcționat ca profesor și la Școala de la Sf. Sava.
De sub teascurile tipografiei de la Cetățuia, patronate de Gh. Duca și cu grija patriarhului Dositei, au apărut o serie de cărți grecești pentru creștinii care se aflau sub stăpânirea otomană: „În contra ereziilor” – 1683, „Slujba Sfinților martiri Sergiu și Vach” – 1685, „Tomul împăcării” – 1692-1694, „Discurs contra hotărârii sinodului de la Florența” – 1694, „Manual contra lui Ioan Karyophilles” – 1694.
Se costată că activitatea tipografică desfășurată de Varlaam, mitropolitul Dosoftei, patriarhul Dositei al Ierusalimului, comportă o evidentă dimensiune misionară și pastorală, vizând lipsa cărților de cult și de învățătură resimțită în rândul preoților și credincioșilor români, precum și apărarea și păstrarea dreptei credințe a fraților creștini din Orient aflați sub stăpânire otomană și amenințați de acțiunile prozelitiste eterodoxe.
Tot acestor scopuri se aliniază și activitatea culturală susținută de tipografia Mănăstirii Sf. Sava, înființată de Nicolae Mavrocordat la începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în 1714.
Despre inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat, Axinte Uricariul ne relatează: “De mult avea gându Necolae Vodă să facă / doâ lucruri bune în țară, ci nu era: una, tipografie, ca să tipăriască cărți și a doa, să facă școale ca să învețe cini ar vrea fără de plată. Și aciastă socotială pomenind-o svinții sale patriiarhului, i-au dat blagoslovenie și 1-au îndemnat numai să roagi pe Dumnăzău și să înciapă a faci aceste 2 lucruri lui Dumnăzău plăcute, că-i va fi Dumnăzău într'agiu-tor și le va videa săvârșite. Și așea au trimis de au adus meștiri tiparnici și de slove grecești și sloveniști și au făcut casă buni la Svete Sava și au așezat tipografia acolo și în scurtă vreme au început a să tipări cărți. Adus-au și 2 dascăli de carte eliniască și unul de cartea cia de obști greciasca ca să învețe cine ar vrea, și cu dascăl / ca să înveță carte sloveniască și altul ca să înveță pe înțăles moldovenești; și li-au rânduit dascălilor plată precum să cade, ca să ia pe an din viniturili domniști.”.
Nicolae Mavrocordat a restaurat chiliile de la Sf. Sava și a dispus construirea unor noi încăperi pentru tipografie. Mașina tipografică și uneltele necesare au fost aduse din Rusia, tot de aici venind și meșterii tiparnici.
Tiparnița a fost înzestrată cu litere turnate în plumb pentru limbile greacă, slavonă și română. Activitatea tipografiei era coordonată de patriarhul Hrisant al Ierusalimului, iar în lipsa sa, de egumenul care conducea Epitropia Sf. Mormânt.
În 1714, apare în limba slavă Sinopsis – “acum întâia oară tipărit în zilele prea luminatului domn Ioan Neculai Alexandru Voievod, cu blagoslovenia prea sfințitului patriarh Kir Hrisantie, fiind mitropolit al țării Kir Ghedeon și s-au tipărit în sfânta mănăstire a Sf. Mormânt în Sf. Sava din Iași(…)de Ieremia Marcovici”.
De asemenea, se tipărește în 1715, cu aceeași lămurire de dată și de loc , Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Zlataust, a Marelui Vasilie și a Sf. Grigorie Bogoslov cari iaste pretutindenea. Textul este slavonesc, iar tipicul românesc.
Între cărțile tipărite la Sf. Sava, Narcis Crețulescu mai amintește:
Arătarea credinței Ortodoxe (Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, în limba greacă, anul 1715). Detalii asupra acestei lucrări ni se oferă în lucrarea “Bibliografia românească veche”, aparținând lui Ion Bianu și Nerva Hodoș: “A lui Ioan Damaschin Arătare a credinței ortodoxe; a aceluiași: despre cei adormiți în credință. Tipărite cu cheltuiala prea înălțatului, prea credinciosului și prea înțeleptului Domn a totă Moldovlachia Domnul Domn Ioan Nicolae Alexandru Voevod. In cinstita Mănăstire a sfîntuluî Sava, supusă sub prea sfințitul apostolic tron patriarchal al sfintei cetăți Ierusalimul, cu învoirea prea fericitului și prea înțeleptului patriarch al Ierusalimului și a totă Palestina, Domnul Domn Chrisant. Prin îngrijirea și corectarea prea învățatului Ioan din Efes. In Iașii Moldovei 1715. Luna Septemvrie. In tipografia Sfîntuluî Mormînt”.
Graiurile Maicii Domnului în grecește și românește;
Molitfelnic în românește;
Un rezumat al scrierii Istoria Patriarhilor Ierusalimului a patriarhului Dositei (1715), realizat de patriarhul Hrisant.
Dar în legătură cu tipografia de la Sf. Sava este edificator temei lucrării,
faptul că, aici s-a desfășurat între anii 1744-1747 o activitate tipografică intensă pentru imprimarea de cărți destinate credincioșilor ortodocși arabi din Asia Mică și Peninsula Sinai.
Pentru a înțelege necesitatea stringentă de cărți pentru susținerea credincioșilor ortodocși arabi este edificator a prezenta contextul istoric al epocii.
Perioada de timp dintre anii 1700-1750 se caracterizează, atât pentru țările române, cât și pentru cele din Asia Mică, printr-o apăsătoare stăpânire din partea statului feudalo-militar turc.
Condițiile de dezvoltare politică și economico-socială comune tuturor popoarelor supuse puternicului imperiu otoman, au apropiat aceste popoare între ele, făcându-le solidare în lupta pentru păstrarea limbii, a naționalității și a credinței. Credința ortodoxă a fost pentru Orientul balcanic și mic-asiatic de o importanță extraordinară în susținerea luptei popoarelor respective împotriva jugului otoman. Din cauza condițiilor specifice ale istoriei popoarele din Peninsula Balcanică, lupta națională și politică s-a manifestat, într-o mare măsură, în consonanță cu lupta pentru păstrarea și independența Bisericii creștine, care era în același timp locală și națională.
Dar,deși credința ortodoxă, precum și unitatea liturgică și organizatorică a Bisericii uneau pe ortodocșii de limbă greacă, slavă, română, arabă, coptă și georgiană, totuși, au fost două cauze care au intervenit, uneori cu disensiuni, în structura Bisericii Ortodoxe a Răsăritului : papismul care subvenționa propaganda catolică printre popoarele ortodoxe ale Răsăritului și filelenismul fanariot, care pretindea că patriarhii și înalții clerici greci sunt superiori clericilor altor popoare și înlătura, pe acest temei, clericii autohtoni de la conducerea administrativă si spirituală a Bisericii. Politica religioasă a turcilor a dat libertate popoarelor supuse să practice cultul propriu, dar, în același timp, a pretins că “Marea Patriarhie a Constantinopolului” din Fanar să fie autoritatea bisericească centrală care să aibă sub jurisdicția sa celelalte trei patriarhii ortodoxe : din Ierusalim, din Alexandria si din Antiohia. Totodată, turcii supravegheau si dirijau de aproape problemele politice generate de “libertatea” cultului religios.
Între anii1709—1735, Turcia se afla în război cu Rusia și Austria. Popoarele Orientului profită de pe urma acestei situații critice pentru turci, ca să-și dezvolte local o activitate culturală înfloritoare, care le-a stimulat conștiința națională și a independenței culturale. Numeroase au fost sectele creștine ortodoxe și eterodoxe din Asia Mică, Siria, Arabia, Armenia, Palestina, chiar Persia și Egiptul care, sub pretextul luptei pentru propagarea și independența dogmei religioase respective, și-au putut traduce, fiecare în limba și dialectul propriu, cărțile Bibliei, cele de ritual liturgic sau de învățătură teologică. Iată numai pe cele mai însemnate dintre aceste secte:nestorienii (în munții Kurdistan), iacobiții monofiziți (Siria),maroniții(uniți cu Roma),melkiții(ortodocși la început,apoi,de la 1680, s-au unit cu Biserica Catolică), mechitariștii(armeni uniți cu Roma), ortodocșii puri (arabii, caramanlîii și creștinii din regiunea Trebizondei, la sud de munțiiCaucaz). Dar cu toată această divizare pe criterii dogmatice, popoarele creștine ale Orientului apropiat, făceau zid comun în lupta antiotomană, în lupta pentru afirmarea limbii naționale ca limbă culturală,în năzuința de independență politică.
Popoarele din Asia Mică erau total lipsite de posibilități materiale pentru susținerea acestei lupte de eliberare prin mijlocirea culturii. Pe teritoriul imperiului otoman ele nu puteau dezvolta o activitate culturală prin cărți tipărite, cu posibilități de circulație mai largă, pentru că ulemalele otomane interziceau imprimarea cărților pe teritoriul turc. La Rusia puteau apela mai greu, pentru că Rusia era o țară dușmană Turciei ; începînd cu anul 1711, timp de un secol, poporul rus și turc aveau să se angajeze într-un crâncen război. Singurul sprijin îl puteau primi aceste popoare numai din țările române, care se bucurau de o oarecare libertate și de mai multă încredere din partea puterii otomane. Clasa stăpânitoare din Țara Românească și Moldova, pentru a-și păstra și consolida interesele personale economice și de clasă, admisese un regim de împăcare cu dominația turcă ; acest regim, numit fanariot care a durat de la 1711 pînă la 1821.
Murind patriarhul Atanasie, este ales Patriarh al Antiohiei, la 17 septembrie 1729, Silvestru, originar din Cipru, născut pe la 1696. El nu era arab curat, ci un greco-arab din insula Cipru. Situația aceasta l-a avantajat ca să poată cunoaște mai bine cele două limbi și să pătrundă cele două culturi – greacă și arabă – în care era pe deplin orientat. “Deși ucenic și sincel al Patriarhului Atanasie al IV-lea Dabas, el trăise o parte din tinerețea sa ca monah în mănăstirile de la Athos. Un contra patriarh, care bătea în struna unirii cu Roma, îi fusese pus în coastă. În această perioadă, biserica arabo-siriană începuse a fierbe cum fierbea de câteva decenii și biserica ortodoxă a românilor din Transilvania. De aceea a plecat de acasă și a stat cu anii în părțile noastre, pentru ca să poată tipări și trimite fiilor săi duhovnicești cărți folositoare de suflet”.
Cu privire la numirea lui Silvestru “în țările bogdane”, cum zice Silvestru, înțelegând prin acest termen unitatea etnică – Valahia și Moldova –, el însuși și contemporanii lui ne dau diferite date: 1730, 1733, 1742, 1735, 1744-1745.
Aceste date nu se contrazic, ci ne arată numai că Silvestru a fost un peregrin neobosit care străbătea drumurile grele pe uscat și pe mare, dintre Antiohia, București și Iași cu o ușurință nemaipomenită, pe acele timpuri, venind în mai multe rânduri la noi.
Din interpretarea datelor rezultă că Silvestru ne-a vizitat și a stat între români la 1730, 1733, 1735 și 1742 pentru puțin timp, poate pentru fiecare dată nici chiar un an încheiat.
Cronograful contemporan Daponte, martor ocular, care a trăit mult timp în Moldova și Valahia, fiind și mare grămătic domnesc, ne spune despre Silvestru Cipriotul, Patriarh al Antiohiei, venit în Iași pentru eleimosină în timpul domnului Moldovei I.C. Mavrocordat (1741), că era “om foarte învățat, zugraf distins, ținea predici prin bisericile din Iași, cunoscea limba arabă și slujea leturghia și arăbesce. Patriarhul Silvestru a tipărit atunci în Iași grecesce și arăbesce, o Leturghie și antiminse pentru bisericile din Asia. Bătrânii spun , prin tradițiune, că turcii cădeau în genunchi în Mitropolia din Iași când audiau pe Patriarhul Silvestru slujind leturghia arăbesce”.
Între 1744-1747, Silvestru a stat mai mult la Iași, de aici vine la București în cursul anului 1747 și rămâne până în 1749. În timpul călătoriilor sale anterioare anului 1744, reface tipografia arabă din București, rămasă din timpul lui Antim Ivireanul, unde începe să tipărească câteva cărți. Când împrejurările i se arată mai favorabile în Moldova, el mută tipografia la Iași (1744) și o așează în chiliile mănăstirii Sf. Sava – stavropighia Sf. Mormânt.
Aici tipărește mai multe cărți în limba arabă și georgiană dintre care amintim:
Condac (quondaq) în limba arabă și georgiană, înseamnă ceea ce la
greci este λειτουργικόν, cu o prefață în care se afirmă că patriarhul Silvestru a corectat limba arabă și greșelile strecurate în Liturghierul greco-arab tipărit de înaintașul său Atanasie, la Snagov, în 1701. S-a tipărit cu cheltuiala lui Ioan Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat, în Iași, La Mănăstirea Sfântul Sava, la 19 iulie 1745, în limbile greacă și arabă, cu cerneală roșie și neagră. Literele sunt aceleași ca din prima tipografie. Această carte este amintită și de Chesarie Daponte într-al său κατάλορος ίστορικός. Nu se găsesc exemplare din Condac în bibliotecile din România, dar istoricul arab Isaac Alexandru Maaluf a descoperit 3 exemplare pe la mănăstirile din Siria : unul la Mănăstirea Sf. Tecla-Malula (la nord de Damasc), pe care scrie (în limba arabă) : “a fost dat în zilele păstoriei lui Grigorie Cuba al Hauranului (Uț, țara lui Iov, D. S.), la 1762, în zilele lui Silvestru, patriarhul Antiohiei”. Un alt exemplar are notițe autografe ale preotului Ioanichie din Damasc, fiul preotului Nimat Allah (= grație lui Dumnezeu), din anul 1783. Al treilea exemplar are următoarea notiță arabă: “Scriitorul acestor rânduri, Ierotei, mitropolitul de Sednaia, care a dat-o monahului Sofronie, la 14 noiembrie 1751”.
Colecția scrierilor celor două sinoade convocate la Constantinopol,
despre catolicismul în Siria. În această colecție s-au tipărit, între altele, și 5 articole arabe cuprinzând răspunsul la cele 5 inovații introduse de catolici în dogma creștină a uniților, precum și o parte din Mărturisirea de credință a Bisericii apostolice de Răsărit: toate într-un volum, tipărit la anul 1747, la Iași, în tipografia arabă de la Mănăstirea Sf. Sava.
Cina cea divină, Iași 1747 (s-a sfârșit tiparul la 25 februarie),
traducere în limba arabă a operei lui Eustratie Argentis, iatrofilozoful din insula Hios, cunoscută sub numele de Σύνταγμα κατά τών άζύμων. Opera aceasta, împărțită în 3 părți, tratează despre Taina Euharistiei și s-a publicat în grecește, după moartea autorului (între 1757—1760), la Lipsca 1760; în titlul acestei ediții se menționează clar că “mai întâi s-a tâlcuit în limba arabă și, s-a dat la tipar de dd. Silvestru, patriarhul Antiohiei, care citind-o în manuscris, a tradus-o în arăbește și a tipărit-o pentru folosul creștinilor din eparhia sa”. Traducerea lui Silvestru s-a tipărit sub auspiciile domnitorului Ioan Mavrocordat, în zilele lui Nichifor, mitropolitul Moldovei, “cu mâna diaconului Gheorghe din Alep și a călugărului Mihail Bezi din Curat-Al –Dahab”(Liban), ambii aduși de Silvestru pentru munca de organizare a tiparului arab din România. În prefață Silvestru amintește despre venirea lui (cea din 1745) în țările românești, despre ostenelile lui de a tipari cărți arabe bisericești, despre lupta “latinilor” (catolicilor) dusă contra lui și despre greutatea cu care el a tipărit cartea lui Nectarie, patriarhul Ierusalimului, despre care ne vom ocupa îndată. Un exemplar defectuos din Cina cea divină a văzut I. A. Maaluf în biblioteca catedralei Maica Domnului din Damasc; un alt exemplar complet se găsește în biblioteca Patriarhiei ortodoxe din Damasc.
Cartea arbitrul adevărului și expunerea dreptății, tipărită la Iași,
1746.Această carte există și în Biblioteca Academiei R.P.R. Volumul are dimensiunile 15,5×21 cm ; cuprinde două opere cu conținut deosebit și separate între ele prin două pagini albe. Legat în pergament, exemplarul Academiei R.P.R. are la sfârșitul lui pecetea în tuș cu figura Sfântului Petru în lanțuri, încadrată de următoarea legendă: “Bibliothecae S. Petri ad vincula”. Deci cartea a făcut parte cîndva din Biblioteca bisericii San Pietro in vincoli din Roma. Este vorba de o lucrare a patriarhului Nectarie al Ierusalimului (25 ian. 1661—1669), scrisă în grecește contra romano-catolicilor, tradusă apoi în limba arabă de Silvestru, patriarhul Antiohiei și tipărită la Iași în tipografia de la Mănăstirea Sfântului Sava, în anul 1746. Înainte de a fi tipărită, traducerea arabă a circulat în formă manuscrisă și se cunosc pînă acum două manuscripte. Într-unul din ele, datat 1740, se precizează că Nectarie a alcătuit-o în anul 1674. Comparând traducerea arabă a lui Silvestru cu Άντίρρησις περί της άρχης Πάπα (Iași, 1682), se constatată că amândouă susțin aceleași idei, sunt aceleași opere, numai că opera grecească înfățișează argumentele într-o formă mult mai dezvoltată decât prelucrarea arabă.Opera arabă examinează în trei cărți deosebirile dintre învățătura Bisericii Ortodoxe orientale și doctrina franciscanilor, în contra cărora este îndreptată mai mult polemica. Iată cele mai însemnate probleme dezbătute: nulitatea primatului papii; despre azimă; obiceiul latin de a nu se admite împărtășania copiilor, decît după ce au împlinit vârsta de 12 ani; nulitatea botezului romano-catolic; obiceiul de a nu unge pe noul botezat cu untdelemn și obiceiul de a separa actul botezului de acela al mirungerii; despre preoții catolici care nu se împărtășesc din mâna episcopului, cînd fac serviciul liturghiei împreună cu el ; obiceiul de a sluji trei liturghii în ziua Crăciunului; păstrarea sâmbetii si celibatul preoților; despre crucea brodată pe pantoful papii; calendarul gregorian. Cartea a treia este îndreptată aproape în întregime în contra iezuiților. Opera aceasta, dar mai ales cărțile întâia și a treia sunt de mare importanță pentru cei ce studiază istoricul infiltrației catolice și papiste în Orient. În ea sunt demascate toate mijloacele folosite de iezuiți pentru a câștiga adepți Astfel se arată că misionarii iezuiți ademeneau prin bani conștiința oamenilor, ea îi câștigau prin diferite promisiuni și “ispite”, foloseau spionajul în rândurile masei de credincioși, făceau celor bogați concesiuni și toleranțe în ce privește folosirea cărnii în timpul postului; împiedicau dezvoltarea culturii naționale a popoarelor Răsăritului. Cartea a fost tipărită în 1500 de exemplare cu cheltuiala domnitorului Nicolae Mavrocordat, în mănăstirea Sf. Sava, acestea fiind răspândite între creștinii ortodocși arabi. (Vezi Anexa 3).
Din cele expuse până aici putem constata în mod evident rolul misionar pastoral major, pe care l-a îndeplinit tipografia din Mănăstirea Sf. Sava, atât prin imprimarea cărților de cult pentru românii creștini, care nu cunoșteau altă limbă decât cea valahă, cât și prin tipărirea de cărți menite să apere identitatea de credință și de cult a ortodocșilor din Orient.
Rolul cultural al Mănăstirii Sf. Sava s-a diminuat simțitor o dată cu secularizarea averilor mănăstirești, deși nu încetează activitatea culturală din jurul Bisericii Sf. Sava.
Se pare că în secolul al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, a existat la Sf. Sava o școală de pictură sau o tradiție de pictură, după cum se vede din însemnările de pe unele icoane.
După secularizare, începând cu 1863, în casele stăreției s-a instalat o cazarmă și o școală militară, iar în anul 1864, în clădirea egumeniei și-a deschis cursurile Gimnaziul “Alexandru cel Bun”, mai întâi purtând numele de “Noul Gimnaziu Sf. Sava”, cu o parte din elevii clasei I și a II-a, care nu mai aveau loc la Liceul Național (50 de elevi în clasa I și 21 în clasa a II-a). La sfîrșitul anului 1865, Colegiul Național din Mănăstirea Sf. Sava s-a mutat în casele lui Anastase Panu, strada Sf. Vineri și a luat numele de “Alexandru cel Bun”.
Un an mai târziu (1866), trei pătrimi din casele stăreției au servit drept local Școlii de fete numită, începând cu 1 martie 1877, “Școala Profesională de Fete de la Sf. Sava”.
În această școală se pregăteau eleve pentru croitorie, albituri, flori artificiale, mode etc., cursurile ținând 6 ani. Această școală a funcționat până la reforma învățământului de după cel de-al doilea război mondial (1947).
În clădirea ocupată de Școala Profesională s-a înființat Grupul Școlar Petrol-Chimie din Iași, iar în colțul de sud-vest al curții mănăstirii Sf. Sava, pe locul fostelor case parohiale se află clădirea Liceului “Vasile Alecsandri” din Iași, construită în anii 1961-1962.
Grupul Școlar Petrol-Chimie a funcționat aici până în deceniul al VIII-lea al secolului trecut, după care a fost transferat în cadrul Liceului de Chimie din Iași. Această clădire, care a fost construită în anul 1880, pe terenul fostei mănăstiri Sf. Sava, a trecut în patrimoniul IPROCHIM Iași, dar a fost dezafectată, începând cu anul 1997. Clădirea a fost închiriată,apoi,de către societatea “Alter Ego”-SRL, apoi Direcției Generale a Vămilor, și, în cele din urmă, Protopopiatului I Iași. Astăzi, în această clădire, funcționează Institutul Social-Caritativ “Diaconia”, care desfășoară programe social caritative și culturale pentru copii, persoane defavorizate, familii și persoane în dificultate.
După secularizare (1864), biserica Sf. Sava a rămas sub îngrijirea unui custode, cu titlul de îngrijitor al bisericii Sf. Sava, iar o dată cu aplicarea legii clerului mirean, această biserică a devenit biserică parohială, având filială biserica mănăstirii Dancu, și apoi biserica Sf. Dimitrie Balș.
În 1951 parohia Sf. Sava își încetează existența și biserica devine filială a Sf. Mitropolii. În anul 1958 se reînființează parohia Sf. Sava.
CAPITOLUL AL VI-LEA: SF. MOAȘTE LA BISERICA SF.SAVA
Biserica Sf. Sava ar merita să fie privită cu mai mult interes și înconjurată cu mai multă evlavie de drept măritorii creștini, cu atât mai mult cu cât e umbrită de harul prezenței unor părți de sfinte moaște.
În biserica Sf. Sava sunt adăpostite părticele din moaștele Sf. Mare Mucenițe Marina, precum și din moaștele Sf. Mucenic Trifon.
Despre Sf. Mare Muceniță Marina (†270), cunoaștem că era originară din Antiohia Pisidiei, fiind fiică a unui oarecare Eddie, slujitor al idolilor păgâni. Rămânând de mică fără mamă, Marina a fost încredințată unei femei binecredincioase. Ajungând la vârsta de 12 ani și auzind de Hristos, se ruga de această femeie s-o învețe și pe ea credința creștinilor. Ea a primit cu multă dragoste vestea cea bună a Evangheliei și a început a viețui în rugăciune și în desăvârșită înțelepciune. La vârsta de 15 ani, a fost nevoie să-și dovedească tăria credinței în fața dregătorului cetății – Olimbrie, care-i cerea să se închine idolilor. Supusă la nenumărate și grele chinuri, Sf. Marina a rămas neclintită în credință, devenind model celorlalți creștini. În cele din urmă a fost decapitată, dându-și sufletul în mâinile Mirelui Hristos. Creștinii o cinstesc și îi cer, în rugăciunile lor, să le dăruiască înțelepciune și să-i izbăvească de demoni. Este prăznuită la 17 iulie.
În ce privește viața Sf. Mucenic Trifon, Mineiul Lunii Februarie ne relatează că Sf. era originar din Lampsac, din Provincia Frigia, trăitor în secolele III-IV. Încă din copilărie, pe când păștea gâștele, s-a umplut de duh sfânt și a alungat duhurile rele. A tămăduit pe fiica împăratului Gordina, ce era demonizată. Aflând că este creștin, eparhul Achilin al Antiohiei l-a supus la chinuri îngrozitoare, dar Sf., nelepădându-se de credință a fost omorât cu sabia primind cununa muceniciei din mîna lui Hristos. Este sărbătorit la data de 1 februarie, iar creștinii îi aduc o deosebită cinstire, considerându-l ocrotitor al holdelor și izgonitor al duhurilor necurate.
Nu avem detalii modul în care aceste sfinte moaște au poposit în Biserica Sf. Sava, însă plecând de la o inscripție de pe chivotul în care se păstrează părticelele din moaștele Sf. Trifon, putem formula o ipoteză verosimilă. Iată textul inscripției: “Această cutie, cu cheltuiala Prea Sfințitului Ieremia, fost egumen al Sevastiei, este dată mănăstirii Dancu, cu hramul începătorilor Cinurilor, Mihail și Gavriil; Domnul să-l pomenească în vecii vecilor. În anul 1781, septembrie 1”.
Așadar, potrivit textului de mai sus, chivotul cu părticelele din moaștele Sf. Trifon a aparținut mănăstirii Dancu, dispărută în 1903, care, în ultimii ani de existență trecuse în Biserica Sf. Sava, deodată cu patrimoniul ei.
Se pare că acest lucru este valabil și în cazul părticelelor din Sf. Moaște ale Sf. Marina. Ținând seama de prezența Sf. Moaște ale Sf. Mucenici, Înalt Prea Sfințitul Daniel a decis următoarele: “întrucât prezența moaștelor Sf. Mucenic Trifon și al Sf. M.Muc.Marina nu este, în prezent, suficient recunoscută, luând în considerare faptul că, pe plan ortodox universal, acești doi sfinți făcători de minuni, se bucură de mare cinstire, apreciind că este necesară intensificarea cultului acestor doi sfinți făcători de minuni, mai ales că sfintele lor moaște se află în una din cele mai vechi și venerabile din municipiul Iași, Biserica Sf. Sava, în temeiul articolului 40, litera ‘a’, din statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, decidem:
Biserica Sf. Sava din Iași este reactivată ca loc de pelerinaj pentru moaștele Sf. Muc. Trifon și ale Sf. M. Muc. Marina;
Se vor lua măsurile necesare intensificării cultului Sf. Muc. Trifon și ale Sf. M. Muc. Marina (pliante, broșuri, icoane, anunțuri în mass-media etc.);
Biserica Sf. Sava din Iași va fi luată în considerare cu prioritate în privința restaurării și consolidării ca monument istoric și în circuitul pelerinajelor din Iași;
Se vor organiza acțiuni de colectare de fonduri pentru realizarea picturii bizantine a acestei biserici deosebit de importantă pentru istoria și evlavia Ortodoxiei din Moldova;
Biserica Sf. Sava din Iași primește, în plus, hramurile Sf. Muc. Trifon și ale Sf. M. Muc. Marina, sărbătoriți la 1 februarie, respectiv 17 iulie.”
Așadar, Biserica Sf. Sava este trecută în rândul locurilor de pelerinaj, harul
prezenței Sf. Moaște ocrotind această biserică și “pe cei ce cu credință, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu intră și se roagă într-însa”.
CONCLUZII
Biserica Sf. Sava este una din cele mai vechi și mai venerabile biserici din municipiul Iași, care a îndeplinit un însemnat rol misionar, politic, cultural-pastoral, social-caritativ.
Mănăstirea Sf. Sava s-a bucurat de dărnicia multor voievozi – Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Petru vodă Șchiopul, Nicolae Mavrocordat ș.a. – precum și a boierilor și a simplilor credincioși.
Aceasta a fost închinată de timpuriu Sf. Mormânt (cca 1583), devenind stavropighia Sf. Mormânt și casa de oaspeți pentru ierarhii orientali. În mănăstirea Sf. Sava era sediul Exarhiei Sf. Mormânt, care avea jurisdicție asupra mănăstirilor închinate Ierusalimului, mănăstirea deținând numeroase moșii, mori, heleștee, livezi ș.a..
Lăcașul de cult este o imagine singulară în panorama Iașului, sintetizând în construcția ei elemente specifice arhitecturii ecleziastice tradiționale și orientale.
La mănăstirea Sf. Sava, Nicolae Mavrocordat, ajutat de patriarhul Hrisant, a reorganizat, aici, cursurile Școlii Domnești. O secție a acestei școli, și anume, cea de slavonie, a funcționat aici între 1723-1764. Totodată, aici, prin străduința primului mitropolit grec al Moldovei Nichifor (1740-1750), a ființat începând cu 1749 o școală elementară pentru copiii proveniți din toate categoriile sociale. Același domnitor, ajutat de patriarhul ierusalimitean, înființează și o tiparniță (1714), în care s-au imprimat cărți (“Condac”, “Cina cea divină”, “Cartea arbitrul adevărului și expunerea dreptății” etc.), nu numai pentru creștinii români, dar și pentru frații creștini aflați în dificultate din punct de vedere politic, social, religios.
Prezența Sf. Moaște (ale Sf. Muc.Trifon și ale Sf.M.Muc.Marina) în biserica Sf. Sava îi conferă acesteia o aură aparte, care amintește de trecutul ei măreț, fiind totodată, expresia frumuseții veșnice și nepieritoare, pe care trebuie să o căutăm cu evlavie și cu spirit de jertfă.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
*** – Arhivele Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Biserica Sf. Sava, dos.145, raportul
din 2 octombrie 1928, dos.20 din 1947/1948.
*** – Arhivele Statului București, Ministerul Instrucțiunii Publice Moldova, dos.
258/1863.
*** – Arhivele Statului București, “Mănăstirea Sf. Sava Iași”, VI/A6, XXXVIII/14,
LIX/1, LX/4.
*** – Arhivele Statului București, “Mănăstirea Sf. Sava Iași”, Inventarul documentelor
mănăstirii Sf. Sava, “Bunuri publice, Moldova, Mănăstirea Sf. Sava, Iași, 1392-
1863”.
Caproșu, I. – ”Documente privind istoria Iașului”, vol. I (1408-1660), Ed. Dosoftei, Iași,
1999.
*** – Catalogul Documentelor Moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a Statului, vol.
I, 1387-1620, București, 1957.
Crețulescu, N. – “Istoricul mănăstirii Sf. Sava”, Manuscris nr. 165, în Biblioteca
Mănăstirii Neamț.
*** – “Cronica Ghiculeștilor”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București,
1965.
*** – “Cronicele României sau Letopisețele Moldaviei și Valahiei”, tomul II, Impremeria
Națională “C.N. Rădulescu”, București, 1872.
*** – DIR, A. Moldova, veacul XVI, vol. III, Ed. Academiei Republicii Populare
Române, 1951.
*** – DIR, A. Moldova, veacul XVII, vol. I -II, Ed. Academiei Republicii Populare
Române, 1953.
Dossios, N. – “Inscripțiile grecești păstrate în capitala Moldovei”, tipografia H.Goldner,
Iași, 1902.
Ghibănescu, Ghe. – “Surete și izvoade”, vol. IV, Tipografia “Dacia” Iliescu,
Grossu&comp., Iași, 1908.
Ghibănescu, Ghe. – “Surete și izvode”, vol. XIX, Ed. Viața Românească, Iași, 1927.
Hurmuzachi, E. – “Documente privitoare la Istoria Românilor”, vol. XIV (Documente
grecești privitoare la istoria românilor), Librăriile Socec&Co., C. Sfetea, Pavel
Suru, 1915.
Iorga, N. – “Inscripții și însemnări din bisericile Iașului”, Atelierele grafice
Socec&comp., Societate anonimă, București, 1907.
Iorga, N. – “Studii și documente”, vol. I-II, Ed. Ministerului de instrucție, București,
1901.
Iorga, N. – “Studii și documente”, vol. VI, partea a II-a, Ed. Ministerului de Instrucție,
București, 1904.
Iorga, N. – “Studii și documente”, vol. XVI, Atelierele grafice Socec&Comp., București,
1909.
Iorga, N. -“Studii și documente”, vol. XXII, Ed. Ministerului de Instrucție publică,
București, 1913.
*** – Inventarul Mănăstirii Sf. Sava.
Melchisedec, episcopul Romanului – “Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48
monastiri și Biserici antice din Moldova”, Tipografia Cărților Bisericești,
București, 1885, pag. 244.
CĂRȚI, STUDII, ARTICOLE
Andronic, Al. – “Controverse”, în revista “Opinia”, 15/XI/1969.
Balș, G. – “Bisericile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea”, Ed.
Institutului de Arte Grafice “E. Marvan”, București, 1933.
Bălan, Arhim., I. – “Vetre de sihăstrie românească”, Ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001.
Bianu, I., Hodoș, N. – “Bibliografia românească veche”, tomul I, Ed. Academiei
Române, București, 1903.
Bianu, I., Simionescu, D. – “Bibliografia românească veche”, tomul IV, Ed. Academiei
Române, București, 1944.
Bobulescu, C. – “Pentru pomenirea lui Alexandru cel Bun. Iașii în legătură cu aducerea
moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava la 1402. Un aer și un epitaf din
1428.”, în revista RSIAB, vol. XXIV, Chișinău, 1934.
Bogdan, N.A. – “Orașul Iași – monografie istorică și socială, ilustrată”, Ed.
TehnoPress, Iași, 1997.
Brătulescu, V. – “Dvera de la Sf. Sava din Iași”, în revita MMS, XXXVII/1958, nr.9.
Camariano-Cioran, Ariadna – “Academiile domnești din București și Iași”, Ed.
Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1971.
Caproșu, I., Bădărău, D. – “Iașii vechilor zidiri”, Ed. Junimea, Iași, 1974.
Cernovodeanu, Dr., P. (coord.) – “Istoria Românilor”, Colecție îngrijită de Academia
Română, Secția de științe istorice și arheologice, vol.VI, Ed. Enciclopedică,
București, 2002.
Cihodaru, C-tin (coord.) – “Istoria orașului Iași”, vol. I, Ed. Junimea, Iași, 1980, pag.
100.
Drăguț, V. – “Arta Românească”, Ed. Vremea, București, 2000.
Drăguț, V. – “O epocă artistică uitată: epoca lui Miron Barnovschi”, în revista
“Buletinul monumentelor istorice”, nr. 1/1973, XLII.
Erbiceanu, C. – “Bărbați culți greci și români și profesorii din Academiile din Iași și
București ”, Ed. Institutului de Arte Grafice “Carol Gobl”, București, 1905.
Erbiceanu, C. – “Cronicarii greci carii au scris despre români în epoca fanariotă”,
Tipografia “Cărților Bisericești”, București, 1890.
Erbiceanu, C. – “Istoria Mitropoliei Moldavei și Sucevei și a Catedralei Mitropolitane
din Iași”, Tipografia Cărților Bisericești, bucurești, 1888.
Erbiceanu, C. – “Revista Teologică”, anul III, nr. IV, Iași, 1885.
Erbiceanu, C. – Notițe în revista “Arhiva societății științifice și literare din Iași”, Anul
IV, 1893.
Gheorghiță, I. – “Tipografia arabă din mănăstirea Sf. Sava și venirea lui Silvestru,
patriarhul Antiohiei, la Iași”, în revista “Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, an. XXXIV, nr. 5-6, 1958.
Giurescu, C. – “Istoria României”, vol. III, partea a II-a, Ed. All Educational, București,
2003.
Holban, Maria (coord.) – “Călători străini despre Țările Române”, vol. V, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1973.
Holban, Maria (coord.) – “Călători străini despre Țările Române”, vol. VI, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1976.
*** – “Istoria Artelor Plastice în România”, Ed. Meridiane, București, 1970, vol. II.
Ionescu, G. – “Istoria Arhitecturii în România”, , vol. II, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1965.
Iorga, N. – “Ceva despre postelnicul Iani Caragea”, în „Revista istorică”, Tipografia
“Cultura neamului Românesc”, București, 1920, anul VI (1920), nr. 1-2
(Ianuarie-Martie).
Iorga, N. – “Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor”, vol. II, Ed.
Ministeriului de culte, București, 1930.
Iorga, N. – “Istoria Comerțului Romănesc”, Tipografia “Tiparul Românesc”, București,
1925.
Iorga, N. – “Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor”, vol. I, Ed.
Ministeriului de culte, București, 1928.
Iorga, N. – “Stilul bisericilor lui Petru Vodă Șchiopul”, în revista “Însemnări ieșene”,
Anul III, vol. V, nr. 2.
Iorga, N. – “Știri noi privitoare la familia lui Petru Șchiopul”, în revista “Analele
Academiei Române. Memoriile Secției Istorice. Seria III, Tom XII”,
Imprimeria Națională, București, 1932.
Iorga, N. – “Un testament din secolul al XVII-lea (al lui Apostol Tzigara)”, în revista
“Literatura și arta română”, Anul V, nr. 1, 1900-1901.
Ivan, Diac.Prof., I., Dascălu, Pr., N. – “Patriarhi ortodocși în Moldova”,în “Hristos în
Moldova”, vol. I, Ed. Trinitas, Iași, 2001.
Ivan, Diac. Prof. I. – “Patriarhi ortodocși în Moldova”, în revista “Mitropolia Moldovei
și Sucevei”, an LI (1975), nr. 9-12.
*** – „Mineiul Lunii Februarie”, f.e., Alba Iulia, 2001.
*** – ”Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei”, Ed.
Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, pag. 272.
Năstase, D. – “Tainițe și metereze la vechile biserici din Iași”, în revista “Studii și
cercetări de istoria artei”, nr.3-4/ 1957.
Panaitescu, P.P. – “Începuturile dreptului scris în limba română”, în “Studii”, anul
VII/1954.
Papadopol-Calimach, A. – “Un episod din istoria tipografiei în România”, extras din
“Analele Academiei Române”, seria II, tom XIII, Memoriile secțiunii istorice,
București, 1896.
Păcurariu, M. – “Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. II, Ed. Institutului biblic și de
misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
Petre, I.Șt. – “A.Uricariul, studiu și text”, Ed. Casa Școalelor, București, 1944.
Popa, R. – “Mănăstirea Golia”, Ed. Meridiane, București 1966.
Pricop, Prof., A. – “Tiparnițe bisericești în Iași în secolele XVI-XIX”, în “Hristos în
Moldova”, Ed. Trinitas, Iași, 2001.
*** – “Proloagele”, vol. II, Ed. Bunavestire, Bacău, 1999.
Radu, V. – “Mănăstirea Sf. Spiridon și patriarhul Silvestru al Antiohiei”, în “Revista
istorică română”, vol. III, an 1933.
Rusu, D. – “Tipografii în Moldova până la sfârșitul secolului al XVII-lea”, în revista
MMB, anul LIII (1976), nr. 3-4.
Simionescu, D. – “Cărți arabe tipărite de români în secolul al XVIII-lea (1701-1747)”, în
BOR, LXXXII, 5-6, mai-iunie, 1964.
Stoide, C.A. – “Contribuții la istoria învățământului în școlile din Iași, în secolul al
XVIII-lea”, f.e., f.l.,1970.
Ștefănescu, Acad., Șt. (coord.) – “Istoria Românilor”, Colecție îngrijită de Academia
Română, Secția de științe istorice și arheologice, vol. IV, Ed. Enciclopedică,
București, 2001.
Tomescu, Constantin N. – “Tablou de 40 de mănăstiri și schituri din Moldova și cu
arătarea moșiilor ce aveau ele în 1812”, în RSIAB, vol. XXIII, 1933.
Turcu, C. – “Cărți, tipografi și tipografii din Moldova secolului al XVIII-lea”, în revista
MMS, XXXVI (1960), nr. 1-2.
Urechia, V. A. – “Istoria școalelor”, tomul I, Imprimeria Statului, București, 1892.
ABREVIAR
DIR – Documente privind Istoria României
MMB – Mitropolia Moldovei și Bucovinei
MMS – Mitropolia Moldovei și Sucevei
RSIAB – Revista Societății de Istorie și Arhitectură Bisericească
RT – Revista Teologică
ST – Studii Teologice
BOR – Biserica Ortodoxă Română
f.a. – fără autor
f.e. – fără ediție
f.l. – fără loc
ANEXE
Anexa 1:
† Din mila lui Dumnezeu, Io Mihail voievod, domn al Țării Ungrovlahiei, Ardealului și al Țării Moldovei. Iată domnia am binevoit cu bunăvoința noastră, cu inimă curată și luminată, și cu tot sufletul și gîndul nostru și cu ajutor de la Dumnezeu, căutînd binecinstitorilor domni de demult cum au miluit și au întărit sfintele mănăstiri, tot astfel și domnia mea am dat și am întărit și am miluit de la noi sfînta mănăstire, numită Sfîntul Sava Sfințitul, din tîrgul Iași, cu acele case domnești de lîngă sfînta biserică cu tot locul lor, pentru sănătatea domniei mele și a preaiubitului fiu al domniei mele. Io Nicolae voievod, domn al Țării Ungrovlahiei, și pentru păcatele părinților noștri, să fie sfintei mănăstiri precum scriem mai sus, dedină și ocină, pînă cînd Dumnezeu ne va ține în viață, iar în urma noastră, de asemenea, să-i fie sfintei mănăstiri, veșnica lor pomenire. Iar călugării de la sfînta mănăstire să aibă a ruga pe Dumnezeu pentru domnia mea, și pentru copiii domniei mele și pentru păcatele părinților noștri, după cum scriem mai sus.
Iar cine va îndrăzni să strice această întocmire și miluire și danie a noastră, pe care am dat-o, acela să fie blestemat și de trei ori blestemat de Domnul Dumnezeu, făcătorul cerului și al pămîntului, și de 318 Părinți cei de la Nicheia și să aibă potrivnic la înfricoșata judecată a lui Hristos pe Sava Sfințitul.
Altul să nu se amestece înaintea acestei cărți a
domniei mele.
† Scris la Iași, în anul 7108 <1600> luna iunie 5.
† însuși domnul a poruncit.
Io Mihail vodă <m.p.>.
† Anclronachie mare vistiernic a învățat.
† Nogilaș <a scris>
(I. Caproșu, “Documente privind Istoria Iașului”, ed.cit., p.72-73)
Anexa 2:
Anexa 3:
Nectarie, Arbitrul adevărului și al dreptății, Iași, 1746. – Paginile cu titlu.
Anexa 4:
Document din 12 August 1803, Cartea de blestem a Mitropolitului Veniamin
către răzeșii moșiei Șerbănești, pentru aflarea hotarelor acelei moșii. Arhivele Statului
București, “Mănăstirea Sf. Sava” XXXVIII/14
Anexa 5:
Arhivele Statului București, “Mănăstirea Sf. Sava”, VI/A6.
Anexa 6:
“Facsimile”, Narcis Crețulescu, Manuscris 165, în Biblioteca Mănăstirii Neamț.
Anexa 7:
Arhivele Statului București, “Mănăstirea Sf. Sava”, dosar 285/1863.
Anexa 8:
A B
C
A.Vedere sud.
B.Intrarea vest.
C.Turlele.
D. E.
F.
D.Mormântul lui Anastasie Campani.
E. Lespede de mormânt.
F. Inscripția de la intrarea principală.
G. H.
I.
G. Icoana Adormirii Maicii Domnului.
H. Icoana Sf. Sava cel Sfințit.
I. Catapeteasma.
J
K. L.
J. Detalii de frescă (Adormirea Maicii Domnului).
K. Icoana Sf. Ioan Gură de Aur (sec. XVI).
L. Strana arhierească.
M
M. Baldachinul cu părticele din Sf. Moaște ale Sf.Muc. Trifon și ale Sf.M.Muc. Marina.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manastirea Sf. Sava O Valoroasa Biserica Uitata (ID: 166949)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.