Manastirea Putna Istorie Si Traditie

Cuprins

Capitolul I

Mănăstirea Putna – Istorie și tradiție

Istoricul Mănăstirii Putna

Numele sfântului lăcaș de la Putna este indisolubil legat de cel al ctitorului său, Ștefan cel Mare, care prin faptele sale a devenit „ cea mai deplină și mai curată icoană a sufletului” poporului nostru, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga. Când voievodul a preluat scaunul Moldovei, în anul 1457, erau vremuri de cumpănă nu numai pentru români ci și pentru întreaga creștinătate. Cu patru ani mai înainte căzuse Constantinopolul în mâinile turcilor care și-au impus stăpânirea asupra întregii Peninsule Balcanice. Pericolul plana asupra întregii Europe. Cu un an mai înainte murise Ioan Corvin , român de origine, care ținuse piept năvălirii otomane. Era deci rândul lui Ștefan, ca mare voievod răsăritean să-i oprească pe turci în expansiunea lor.

Din punct de vedere cultural în epoca respectivă are loc o renaștere a tradițiilor, o reafirmare a neamului, ridicăndu-se o barieră față de Imperiul Otoman. Ștefan cel Mare, „eroul creștinilor”, a strălucit și prin faptele sale din timp de pace. El a zidit după cum se știe 44 de mănăstiri și biserici din care șapte sunt în Bucovina.

Mănăstirea Putna este prima dintre ctitoriile marelui voievod , cea mai mare a anilor săi de domnie, destinată a fi necropolă pentru domnitor și familia sa. În acest sanctuar, sunt adăpostite sfintele oseminte ale lui Ștefan cel Mare, aici își au sediul speranțele nutrite de români în vremuri de răstriște, Putna rămânând în amintirea poporului ca simbol al gloriei în lupta pentru neatârnare.

Ca toponimic, denumirea mănăstirii sau a râului cu același nume, pe a cărui vale se găsește, „Putna”, nu a fost atestată documentar anterior construirii sale, în anul 1466. Acest lucru nu înseamnă, desigur că zona situată pe valea râului Putna, la 32 de km de orașul Rădăuți, în ținutul Sucevei, nu ar fi fost locuită până la mijlocul secolului al XV-lea. Că nu este așa, o dovedesc bisericile atestate la începutul acestui secol, care ne dovedesc că în zona respectivă exista o intensă viață religioasă. Rezultă din acest lucru că Marele Ștefan conform tradiției, și-a construit mănăstirea în apropierea unui lăcaș de cult mai vechi. Un uric al său din data de 15 martie 1490 arată că în vremea lui Alexandru cel Bun existau deja în ținutul Sucevei „ cinci zeci de biserici cu popii lor”.

Numele „Putna” derivă de la slavonul „put” care înseamnă cale. Acest nume a fost dat mai întâi râului, lucru care se explică prin faptul că în vechime văile râurilor erau singurele căi de comunicație în acele locuri greu accesibile din pricina codrilor seculari, mai ales vara când apele secau sau iarna când înghețau. Letopisețul anonim al Moldovei consemnează că după cucerirea Cetății Chilia în ianuarie 1465 Ștefan cel Mare a poruncit mitropolitului și tuturor preoților „ să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui”, fără să specifice cum anume, dar acest lucru va fi elucidat în Analele putnene și în Cronica moldo-polonă, unde se menționează că după victoria de la Chilia, la 10 iulie 1466 domnitorul a început să zidească Mănăstirea Putna.

În uricul din 15 septembrie 1466, la două luni de la începerea lucrărilor, voievodul vorbea despre sfântul lăcaș ca despre un fapt juridicește constituit. Prin acest act făcea cunoscut că a cumpărat de la frații Stan, Iachim și Simion Babici satul Jicovul de Sus pe care îl dăruia ,,cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienele, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna […] cu tot venitul neclintit niciodată, în veci”. Acest uric reprezintă cel mai vechi document care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, fiind în același timp mărturia primei danii pe care Ștefan cel Mare o face iubitei sale ctitorii.

Construirea bisericii care poartă hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a durat până în anul 1469. Sfințirea a avut loc abia în septembrie 1470, după ce Ștefan cel Mare i-a învins pe tătari la Lipinți aproape de Nistru. Ceremonia târnosirii a fost fastuoasă, căci Ștefan înâlțând această mănăstire a dorit să facă din ea ctitoria cea mai mare a anilor săi de domnie, care să fie pe placul lui Dumnezeu și care să-i aducă cea mai mare faimă. Au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii și o mare mulțime de credincioși. Așa o serbare „nu se mai pomenise în scurta viață bisericească a Moldovei, unde vreo cincizeci de ani nu se mai făcuse nicio clădire sfântă […]. Cei doi episcopi, Teoctist al Sucevei, Mitropolit al Țării, Tarasie din Roman, slujiră, împreună cu toată preoțimea, 64 de oameni”. Au participat de asemenea toți egumenii printre care și Ioasaf de la Mănăstirea Neamțului.

Din pisanii și însemnările manuscriselor păstrate fie la Putna fie prin marile biserici din lume reiese că au fost transferați de la Neamț la Putna egumenul Ioasaf, care a luat conducerea sfântului lăcaș și mai mulți călugări, cărturari, maeștri caligrafi, miniaturiști, care au organizat scriptoriul mănăstirii și au copiat primele documente religioase ( evangheliare și mineie ) necesare mănăstirii. Buni cunoscători ai limbii slavone oficiale în acea vreme, ei au început să scrie condici și anale și au înființat o școală mănăstirească renumită în toată Moldova alături de școala de la Neamț. Aflăm că „ 18 bărbați ieșiți din această mănăstire, unii au cărmuit mitropolia țării, alții episcopiile de Roman și Rădăuți”.

Încă din această perioadă de început s-a organizat aici un atelier de broderie în care se lucra cu fir de aur și pietre prețioase, de asemenea ateliere de orfevrărie și ceramică în care s-au creat adevărate opere de artă.

O inscripție veche, care s-a pierdut de altfel în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, arată că Ștefan cel Mare și-a construit o locuință domnească la Putna în anul 1473. Transcrierea acestei inscripții a generat numeroase controverse, dar asupra existenței la acea dată a casei domnești în incinta mănăstirii specialiștii au fost de acord. Cercetările arheologice din 1955-1956 și 1980-1982 au confirmat acest lucru.

Fiind în plină ascensiune economică și spirituală asupra mănăstirii s-a abătut prima dintre marile încercări prin care urma să treacă acest sfânt lăcaș, Din Letopisețele Putnene aflăm că în anul 1484, în luna martie, a avut loc un incendiu devastator. Din porunca lui Ștefan cel Mare biserica și chiliile distruse au fost refăcute. Faptul că din perioada anterioară incendiului se păstrează până în ziua de astăzi Leastvița scrisă de monahul Vasile în anul 1472 împreună cu Acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop dovedește că nu fusese distrus în totalitate lăcașul de cult.

Din pisania legendarului Turn al tezaurului, care se află pe latura vestică, dar și din cea de pe fațada turnului de intrare în mănăstire aflăm că în mai 1481 se încheia construcția zidului perimetral cu toate fortificațiile sale. Ridicarea lui a fost impusă, bineînțeles, nu numai de existența bisericii împreună cu chiliile mănăstirii, dar și de faptul că aici se afla casa domnească. De asemenea aici începuseră deja să se acumuleze importante valori materiale și spirituale. Pe de altă parte asemenea așezări fortificate, prin amplasarea lor strategică, erau implicate în sistemul de apărare al țării.

Ridicată la rang de mănăstire domnească, Putna avea să profite de favoarea domnitorului, care a revărsat asupra-i dărnicia sa. A primit astfel aproape în fiecare an o danie sau un privilegiu. În culegerea renumitului slavist Ioan Bogdan douăzeci și șase de hrisoave aduc la cunoștință daniile pe care le primea sfântul lăcaș de la Ștefan cel Mare și de la credincioșii săi. La 2 februarie 1503, simțind că i se apropie sfârșitul, domnul Moldovei a emis un hrisov cu semnificație testamentară în care sunt enumerate proprietățile mănăstirii de la acea dată: treizeci de sate, dintre care douăzeci și cinci dăruite de însuși voievod, o pădure imensă, ce ocupa aproape jumătate din ținutul Rădăuților. În plus mai sunt atestate numeroase privilegii, drepturi în ceea ce privește oile, sarea, morile, podăritul, ceara de albine și nu în ultimul rând juridicția preoților și a locuitorilor din satele respective.

Putna devine cea mai importantă mănăstire din Moldova, dobândind prerogative cvasiepiscopale. În acelasi timp, pe lângă daniile de moșii și privilegii, voievodul și-a înzestrat ctitoria cu adevărate comori spirituale: manuscrise miniate și ferecate și odoare bisericești de o valoare inestimabilă.

După 47 de ani de domnie, la 2 iulie 1504, când Marele Ștefan s-a stins din viață, a fost îngropat în biserica mănăstirii Putna, eveniment consemnat în Analele Putnene. Necropola putneană adăpostea deja la moartea domnitorului mormintele doamnei Maria de Mangop, a doua sa soție, al mitropolitului Teoctist și ale fiilor voievodului, Bogdan și Petru.

Deși urmează o perioadă în care mănăstirea începe să decadă, analele domnilor începând a se scrie la Mănăstirea Probota, totuși Putna continuă să trăiască încă vreo cincisute de ani pe vechile temeiuri așezate de ctitorul său.

Vremurile au fost grele după moartea lui Ștefan cel Mare nu numai pentru Manăstirea Putna ci și pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova. În timpul domniilor lui Iliaș Turcitul (1546-1551), Despot-Vodă (1561-1563) și Ioan Vodă cel Cumplit (1572-1574) au fost luate măsuri care au dus la scăderea averilor mănăstirilor, ultimul ajungând chiar să le confiște proprietățile.

Alexandru Lăpușneanu, în cele două domnii ale sale (1552-1561 și 1564-1568), a pus capăt acestei perioade dificile, a făcut danii Mănăstiirii Putna și a clădit aici un edificiu, în 1559, cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, dar care nu s-a păstrat din păcate. Aflăm despre acest lucru din pisania care s-a păstrat și care se află încastrată în peretele estic al capelei de iarnă.

Sub domnia lui Petru Șchiopul Putna a dobândit de la acest voievod noi proprietăți. Mai târziu, în anul 1622, biserica este prădată de niște hoți din Bârgău din Ardeal, care „luat-au averea, argintul și sculele mănăstirii toate făcute de vechii domni” pentru ca mai târziu în anul 1654 Timuș Hmelnițki, ginerele lui Vasile Lupu, venind în ajutorul socrului său să lupte contra logofătului Gheorghe Ștefan, să devasteze mănăstirea în căutarea comorilor ascunse ale lui Ștefan cel Mare.

După ce mănăstirea a fost devastată de oștile cazacilor lui Timuș Hmelnițki, ea a început a fi restaurată din temelii de Vasile Lupu, însă lucrările au fost continuate de Gheorghe Ștefan care i-a luat locul la domnie și terminate sub domnia lui Eustatie Dabija în 1662.

Nu la mult timp după această restaurare din temelie, în anul 1739, biserica mănăstirii a fost puternic afectată de un cutremur care a dărămat și câteva dintre turnurile ce se aflau în cele patru colțuri ale zidului ce împrejmuiau incinta și în același timp zidul în sine. Mănăstirea a fost restaurată între ani 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacov Putneanul, care este considerat, pe bună dreptate, al treilea ctitor al Putnei. Făcându-și aici ucenicia, Iacov parcursese rapid toate treptele ierarhiei monahale, ajungând mitropolit al Moldovei. Adevărat călugar patriot, a continuat activitatea tipografică a predecesorului său Varlaam, a scris importante lucrări cu mesaj iluminist în limba română, printre care un Bucovar, adică un abecedar, considerat „prima tipăritură de acest fel pe pământul țării noastre”.

Iacov Putneanul a făcut numeroase danii mănăstirii în care se formase acordând-i privilegii supreme, din 1756 nemaifiind subordonată mitropoliei. Putna ajunsă din nou în fruntea mănăstirilor Moldovei, trăia acum o intensă viață spirituală organizându-se aici mai multe forme de învățământ printre care o școală superioară de teologie și o Academie duhovnicească. O nouă încercare s-a abătut asupra întregii țării. La 7 mai 1775 Imperiul Habsburgic, cu acordul Părții Otomane, răpește Moldovei Bucovina, ajungându-se ca în 1783 să fie expropriate și desființate toate mănăstirile și schiturile din această regiune cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei.

In secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, mănăstirea își păstrează înfățișarea, dar numărul călugărilor scade foarte mult. Între anii 1852-1856 se vor face modificări, înlocuindu-se toate construcțiile de lem cu unele noi, de zid.

La patru veacuri de la Sfințirea Mănăstirii Putna studenții români din Viena în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici lansează, către toți studenții români din țară și străinătate, propunerea organizării unei serbări naționale ce avea scopul să redeștepte sentimentul mândriei naționale și să urmărească „ consolidarea națională”. Cu trei săptămâni înainte de evenimentul planificat să aibă loc la 15 august 1870, a început războiul franco-prusac, iar „comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea […] critică, decide amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.

Marea serbare de la Putna a început de fapt la 14 august 1871. Au participat aproximativ 3000 de români veniți din toate provinciile române și din străinătate. Printre ei se aflau personalități de seamă ca: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu. Discursul comemorativ este susținut în ziua de 15 august de Ioan Slavici, după care s-a oficiat slujba religioasă, iar egumenul de la acea dată, Arcadie Ciupercovici, a evocat gloria străbună și semnificația serbării. După slujbă A. D. Xenopol a susținut un discurs memorabil în care a evocat strălucita personalitate a lui Ștefan cel Mare, iar la 16 august s-a depus la mormântul domnitorului o urnă votivă de argint cu inscripția: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinității, lui Ștefan cel Mare, Junimea Română Academică”. În această urnă, grea de peste 7 kilograme, s-a pus în mod simbolic pământ din toate provinciile românești.

În amintirea serbărilor din 1871 de la Putna, egumenul mănăstirii a ridicat în incinta sfântului lăcaș o cruce care mai există și astăzi în dreptul portalului din partea de sud a pridvorului bisericii.

La începutul secolului XX, în anul 1902, la Putna au avut loc activități de restaurare, realizate de arhitectul austriac Karl Adolf Romstorfer.

În anul 1904 a avut loc comemorarea a patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. În arhiva Mănăstirii Putna se păstrează un manuscris amplu în care sunt descrise pregătirile și desfășurarea serbării ce s-a organizat cu acel prilej. Potrivit acestui manuscris au participat la serbare cam douăzeci de mii de români. Printre aceștia se aflau personalități ca: Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Al. Tzigara-Samurcaș.

La 15 noiembrie 1918, destrămându-se imperiul austro-ungar, Consiliul Național Român din Bucovina a proclamat realipirea Bucovinei, României, Putna revenind astfel patriei-mamă.

La inițiativa Cercului Studențesc „Arboroasa” din Cernăuți, în 1926, a fost ridicat în incinta Mănăstirii Putna bustul lui Eminescu, în amintirea primelor serbări a românilor de pretutindeni și a primului congres studențesc, care avuseseră loc în 1872 și la organizarea cărora marele poet avusese o contribuție esențială.

În anii 1955-1956 s-au desfășurat la Mănăstirea Putna importante lucrări de cercetare arheologică, prilej cu care s-au descoperit, pe latura de sud a incintei, temeliile casei domnești a lui Ștefan cel Mare.

La recomandarea U.N.E.S.C.O., s-a sărbătorit împlinirea a cinci sute de ani de la întemeierea sfântului lăcaș în anul 1966.

În 6 iulie 1976 a avut loc inaugurarea sediului actual al Museului Mănăstirii Putna, unde sunt expuse obiecte de cult și de artă ce alcătuiesc o colecție valoroasă și impresionantă, deosebit fiind tezaurul de broderii, țesături, manuscrise și argintărie. Printre exponatele de mare prestigiu amintim Evangheliarul de la Humor (1487), acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop din 1477, broderii din 1481, epitaful din 1490, patrafirul din 1504 și marea dveră din 1510. Casa domnească începe a fi refăcută în anul 1982, pentru ca la 15 august 1988 să aibă loc sfințirea sa.

În anul 2005 a fost înființat Centrul de Cercetare și Documentare „Ștefan cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Puna. Centrul are ca obiective științifice prioritare studierea epocii voievodului Ștefan cel Mare și istoria Mănăstiri Putna, având o bibliotecă proprie ce adăpostește lucrări, tipărite în țară sau îm afara granițelor, referitoare la această tematică. Centrul își propune să valorifice tezaurul artistic și documentar al mănăstirii prin publicarea documetelor din arhiva proprie sau din alte arhive publice sau private. Aici se publică Revista „ Analele Putnei” care conține studii, articole, note și însemnări care corespund obiectivelor urmărite. Până în prezent au apărut opt volume ale acestei reviste.

La Mănăstirea Putna se află mormântul profesoarei Zoe Dumitrescu-Bușulenga care a trecut la monahism sub numele de Benedicta. Discipolii săi au creat un așezământ ce poartă numele ,,Fundația Credință și Creație. Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta” cu sediul în acest sfânt lăcaș. Începând cu 18-20 august 2007, anual, se țin aici colocvii care au fost publicate din anul 2008 în ,,Caietele de la Putna”. Această publicație promite să fie un reper însemnat în cultura țării noastre.

În iunie 2014, a fost început un nou proiect de restaurare a Mănăstirii Putna, sprijinit de guvernul român și finanțat din fonduri europene.

Arhitectura Mănăstirii Putna

Felul cum arată biserica Mănăstirii Putna inițial a fost o problemă îndelung controversată. În Letopisețul Putna II, există o știre, destul de laconică însă, care duce la concluzia că biserica construită în vremea lui Ștefan cel Mare avea aceleași spații interioare ca și biserica actuală, ce a fost reclădită de Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustatie Dabija ( între 1653-1662), după ce fusese devastată de cazacii lui Timuș Hmelnițki. Ea a fost restaurată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Iacov Putneanul, apoi de arhitectul austriac K. A. Romstorfer la începutul secolului XIX-lea și mai recent de către Direcția Monumentelor Istoricie.

Biserica Mănăstirii Putna a fost încă de la început proiectată în plan complex, de tip triconic, cu pritvor, pronaos, gropniță, naos și altar, exact cu aceeași împărțire a spațiului interior ca și în ziua de astăzi. Pridvorul închis și gropnița (camera mormintelor), sunt considerate ca elemente ce apar pentru prima dată în istoria arhitecturii moldovenești.

Ion Neculce în „ O samă de cuvinte”, bazându-se pe tradițiile orale spune că Ștefan cel Mare a făcut mănăstirea „foarte frumoasă și poleită cu aur, zugrăvită pe dinauntru și pe dinafară cu multă măiestrie și bogăție și acoperită numai cu plumb”. Cronicarul descrie se pare imaginea bisericii refăcute după incendiul din 1484. Relatarea este de o deosebită importanță, pe baza ei putându-se trage concluzia că a doua biserică a Putnei a avut picturi exterioare. Acest lucru demonstrează că împodobirea bisericilor moldovenești cu picturi exterioare începe din acea perioadă: sfârșitul secolului al XV-lea.

În urma campaniei de săpături arheologice din anii 1969-1970 s-au tras următoarele concluzii: actualul plan al bisericii Mănăstirii Putna este identic cu planul bisericii vechi, ctitorită de Ștefan cel Mare; zidurile bisericii conțin elemente de piatră de talie cu profilatură ce provine din zidurile unui edificiu monumental mai vechi; înainte de incendiul din 1484 biserica era ornată în interior cu o rețea de motive geometrice, iar după această dată a fost pictată probabil până la sfârșitul secolului al XV-lea; la exterior edificiul a fost împodobit cu decorațiuni de discuri smălțuite, iar mai târziu până la jumătatea secolului al XVII-lea, cu un strat de tencuială pictată policrom; lângă fundația zidului vestic al pridvorului se găsesc resturi din fundația pridvorului bisericii precedente, adică a celei ctitorite de Ștefan cel Mare.

Se dovedește astfel, fără urmă de îndoială că prototipul bisericilor cu plan triconic dezvoltat în Moldova în secolele al XV-lea și al XVII-lea a fost biserica Mănăstirea Putna, construită între anii 1466-1469. Este vorba despre prototipul stilului moldovenesc în arhitectura ecleziastică medievală, după care se vor construi alte biserici ulterioare ca biserica Înălțării Domnului de la Neamț (terminată în 1497), Dobrovățul (1504), Probota (1530), Bistrița (1554), Sucevița (1601) și altele.

Cu toate că actuala biserică urmează planul edificiului unei biserici moldovenești tipice din secolele al XV-lea și al XVI-lea, ea are multe particularități arhitecturale și decorative reprezentative pentru bisericile din secolul al XVII-lea, elementele de arhitecutră bizantină alăturându-se celor gotice sau baroce. Pereții exteriori nu mai au fațadele netede, ci sunt decorați cu două rânduri de arcade nelustruite care înconjoară clădirea, unele mici deasupra frânghiei întoarse din piatră, iar dedesubtul ei cele înalte (acest motiv- al frânghiei răsucite- a fost întâlnit prima dată la biserica Mănăstirii Dragomirna, în 1609).

Biserica Mănăstirii Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, are o formă trilobată, ea este construită din bolovani de piatră și din cărămidă. Dimensiunile sale sunt: 37 m lungime, 11 m lățime și 33 m înălțimea la turlă. Zidul bisericii are o grosime de 1 metru și 58 de centrimetri fiind ornat de jur împrejur cu o ghirlandă de piatră foarte frumos cioplită. Biserica are 9 ferestre gotice încastrate pe dinafară în cadre de piatră cioplită frumos ornamentate. În afară de acestea, ea mai posedă în tindă încă 5 ferestre de asemenea de formă gotică. Intrarea se face prin tinda bisericii din partea de miazăzi, pe o ușă joasă, încadrată la exterior în piatră cioplită .

Biserica este împărțită în interior în altar, naos, pronaos și pridvor,în mod tradițioal. Între pronaos și pridvor se află camera mormintelor („gropnița”),care este un element caracteristic , denotând faptul că a fost destinată să fie necropolă domnească. Deasupra camerei mormintelor se găsesc două semicolate care sunt dispuse transversal, având între ele un arc despărțitor, sculptat în piatră cu stilizări fitomorfe.

Trei ferestre (la est, nord și sud) iluminează altarul, care este separat de naos printr-un iconostas din lemn, ornamentat cu sculpturi . Naosul este format din două părți: partea întâia este despărțită de naosul propriu-zis printr-un zid sprijinit de doi stâlpi de piatră. Aceștia se presupune că au fost adăugați în timpul restaurării făcute de Iacov Putneanul, pentru a asigura cupola bisericii, partea a doua a naosului având o formă pătrată. În mijlocul naosului, care este luminat de câte ferestre la sud și la nord, deasupra boltei, se află un turn luminat prin 12 ferestre gotice, iar turnulețul de deasupra lui prin 6 ferestre mici. Deasupra turla este deschisă, de formă octogonală la primul nivel și hexagonală la nivelul superior. Ea are la exterior coloane torsionate și ferestre cu ancadramente.

Pridvorul bisericii are mai multe ferestre, așezate pe zidurile din sud, nord și vest.Ușile de la intrare sunt masive, din lemn ferecate cu fier, situate la sud și nord. Ușile pridvorului, precum și cele ale pronaosului sunt de asemenea masive, din lemn ferecate cu fier.

Ferestrele sunt înalte, în formă de arc de cerc și prevăzute la exterior cu ancadramente din piatră. Podeaua este din marmură, iar cea din pridvor este din lespezi de piatră. La exterior, biserica este înconjurată de un brâu masiv torsionat, cu firide largi. Pentru susținere, pe toate cele patru fațade sunt amplasate conforturi.

Incinta mănăstirii este înconjurată de ziduri înalte, având forma dreptunghiulară clasică. Intrarea se face trcând prin bolta unui turn ce a fost ridicat în 1757, în vremea voievodului Constantin Racoviță, lucru atestat de stema de pe fațada de vest, în care apar atât stema Moldovei, capul de bour, cât și stema Țării Românești, vulturul (Constantin Racoviță a domnit și în Moldova și în Țara Românească), pe fațada dinspre exteriorul mănăstirii aflându-se un basorelief cu stema Moldovei, capul de bour, având între coarne semiluna și o stea. Acest turn poartă numele Turnul lui Eminescu, dat fiind că, în timpul Marilor Serbări de la Putna din 1871, au înnoptat în sala de la etaj Mihai Eminescu, Ion Slavici și alți participanți.

Pe latura de est a incintei este situat și „Turnul clopotniței” construit în anul 1882 în stil romanic, înaltă de 19,30 metri, cu plan pătrat și cu trei etaje, având două ferestre arcuite semicircular pe fiecare latură a primelor două etaje și câte trei ferestre de asemenea arcuite semicircular la ultimul etaj.

Pe latura de vest se mai păstrează și în prezent „Turnul Tezaurului”, din vremea lui Ștefan cel Mare, a cărui construcție a fost terminată în anul 1481 (fapt atestat de pisania în limba slavonă ce este încastrată pe zidul fațadei). Înalt de 18 metri, este construit în stil gotic și se compune dintr-un parter cu plan pătrat și trei etaje octogonale. Acest turn a fost destinat adăpostirii tezaurului mănăstirii în vremuri grele.

Tot în partea vestică a incintei se află paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, construit de mitropolitul Iacov Putneanul în anul 1759. A fost restaurat între anii 1976-1983 fiind pictat în tehnica „al fresco” de artiștii Mihail și Gavriil Moroșan,

„Casa Domnească” este amplasată pe latura sudică. Ea a fost construită între anii 1982-1988 pe vechia temelie a casei construite de Ștefan cel Mare, care a fost distrusă în vremea stăpânirii habsburgice.

Pictura interioară cât și cea exterioară originală a bisericii Mănăstirii Putna a fost distrusă de către cazacii lui Timuș Hmelnițki în 1653. Au fost descoperite pe peretele estic, urme ale picturilor murale, sub actualul etaj și în pod, sub bolți, zone care nu mai sunt vizibile în prezent.

Actuala pictură interioară, de inspirație bizantină, a fost executată după 2001, și a fost realizată de frații Mihai și Gavriil Moroșan, aceiași care au pictat și paraclisul mănăstirii.

În Lista monumentelor istorice din România, Mănăstirea Putna este inclusă având codul de clasificare SV-II-a-A-05595. Cercetările arheologice, împreună cu cele ale istoricilor de artă, ale arhitecților și ale altor categorii de specialiști au dus la reconstituirea și la stabilirea planurilor inițiale ale bisericii și ale casei domnești de la Putna, din vremea lui Ștefan cel Mare, punându-se astfel în valoare patrimoniul cultural național.

Legendele Mănăstirii Putna

Alcătuiri care au circulat mai întâi pe cale orală, legendele, au fost cunoscute în scris mult mai târziu, cu precădere în epoca modernă. Prin subiectul și originea lor, ele au o mare însemnătate spirituală, reprezentând vestigii ale trecutului păstrate în amintirea poporului. Nicolae Bălcescu în „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei romănilor” afirmă că tradițiile populare sunt prima categorie de izvoare ale istoriei românilor.

S-au transmis până în zilele noastre cel puțin opt variante de legende a întemeierii Putnei.

Cronicarul moldovean Ioan Neculce a pus la 1733 în introducerea Letopisețului său 42 de legende istorice pe care le-a unit sub titlul „O samă de cuvinte”. Cea mai răspândită legendă referitoare la întemeierea Mănăstirii Putna este consemnată aici de Neculce, care povestind „cuvinte din bătrâni” ne relatează fapte care în majoritatea lor nu sunt închipuiri ale povestitorilor populari anonimi, ci fapte care au un temei istoric. „Unele sunt confirmate prin documente, altele cuprind un sâmbure de adevăr; numai o minoritate nu corespunde realității”.

Aflăm astfel cum Ștefan cel Mare, când a vrut să facă Mănăstirea Putna, a tras cu arcul de pe un vârf de munte, și acolo unde a căzut săgeata a fost construit altarul. Apoi au mai tras cu arcul vătaful de copii și doi „copii de casă”. Unde a ajuns săgeata vătafului a fost făcută poarta, iar unde a căzut săgeata primului copil a fost făcută clopotnița. Săgeata celui de-al doilea copil, pe nume Sion a ajuns să cadă mai departe decât săgeata lui Ștefan, pe un deal care îi poartă numele. Dealul Sion există în vecinătatea Mănăstirii Putna. În acel loc, spune tradiția populară, tânărului Sion i-a fost tăiat capul.

Alegerea locului pentru a construi mănăstirea trăgând cu arcul, face parte dintr-o serie de modalități existente în legendele mai multor popoare care pretind că asemenea construcții să fie ridicate pe locul în care cade săgeata, securea, buzduganul etc. În aceste legende, de regulă, alegerea locului în care se va ridica viitorul edificiu este urmată de un alt ritual străvechi existent la aproape toate popoarele lumii, așa numita jetfă a zidirii. Acest sacrificiu este menit să confere durabilitate, iar cel mai elocvent exemplu în acest sens este balada Meșterului Manole, constructorul din legenda referitoare la ridicarea Mănăstirii Curtea de Argeș.

Jertfirea tânărului Sion din legenda povestită de Ioan Neculce, vine să împlinească acest „ritual al zidirii”, lui tăindui-se capul nu pentru a fi pedepsit că a îndrăznit să tragă cu arcul mai departe decât domnitorul, ci pentru că el se dovedise a fi cel mai puternic dintre arcași, deci cel mai potrivit pentru a fi jertfit pentru ctitorirea unei astfel de important sfânt lăcaș.

În altă variantă a legendei, Ștefan aflându-se la vânătoare urmărea un cerb (amintind de zimbrul lui Dragoș în legenda întemeierii Moldovei) către valea Putnei, a ajuns pe un deal împreună cu alaiul său și pierzând urma vânatului s-a oprit să admire frumusețea și tihna acelor locuri. Atunci domnitorul a tras cu arcul pentru a hotărâ locul unde avea să clădească un sfânt lăcaș „ pentru veșnica bucurie și odihnă a sufletelor noastre”. Vânătoarea face parte dintr-un ritual ctitoricesc, care se găsește la mai multe popoare din Europa, Africa sau Asia. Recunoaștem astfel motivul vânătorii ritualice și al cerbului mitic care poartă vânătorul spre locuri nebănuite. Ni se comunică și locul unde s-a înfipt săgeata, și anume într-un paltin, arbore sacru, al doilea după brad în ordinea simbolurilor sacralității. Se păstrează până în zilele noastre, la Putna un fragment din trunchiul paltinului în care s-ar fi înfipt săgeata lui Ștefan și care s-ar fi aflat în altar.

Simion Florea Marian, unul dintre cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, relatează într-una ditre culegerile sale de legende, culese din Bucovina, despre întemeierea Mănăstirii Putna. Din legenda „Ștefan vodă și turcii” aflam că, în primii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare, după o bătălie cu turcii când oastea română a fost nevoită să bată în retragere, domnitorul alergând în goana calului a ajuns într-o poiană nu departe de locul în care se află satul Putna de astăzi. Se lăsase întunericul și nu departe a văzut o lumină licărind; când s-a apropiat a ajuns la chilia de piatră care există și astăzi pe malul drept al pârâului Vițeul, aproape de satul Putna. În urletele lupilor care se auzeau din cadru, domnitorul a cerut găzduire sihastrului ce își ducea traiul în acea chilie. Pustnicul l-a primit și atunci când a auzit despre lupta cu turcii, cărora Ștefan refuzase să le plătească haraci, i-a spus că-i va învinge cu ajutorul lui Dumnezeu. După aceea l-a ospătat pe voievod și i-a oferit loc pentru odihnă. A doua zi de dimineață s-au urcat amândoi pe vârful stâncii în care era săpată chilia, și arătând în sus sihastrul l-a întrebat pe Ștefan dacă vede ceva. Cum domnitorul nu vedea nimic, i-a spus să calce pe piciorul său drept. Atunci Ștefan a spus că vede un copac mare, iar în copac o mulțime de lumini arzând. Acel copac era un paltin, ce se afla exact pe locul pe care astăzi se află Mănăstirea Putna. Apoi sihastrul l-a întrebat din nou dacă aude ceva și cum nu auzea, i-a spus să-l calce pe piciorul său stâng . Îndeplinind și acest ritual, domnitorul a spus că aude o cântare cum nu mai auzise, iar pustnicul i-a explicat că sunt îngeri cei care cântă și că de va „pune gând la Dumnezeu că în lucina, unde se aude cântarea […] va face o mănăstire, al cărei pristol să fie tocmai acolo, unde se află […] copacul în care ard luminile”, va bate toți dușmanii. Ștefan a făgăduit că va face întocmai, apoi și-a strâns oastea împrăștiată prin țară, a pornit la luptă și a învins.

După dobândirea biruinței, și-a ținut, desigur făgăduiala construind mănăstirea în locul unde se află astăzi satul Putna „ tocmai pe locul acela unde a văzut luminile arzând și a auzit îngerii cântând […] care mănăstire a rămas până în ziua de astăzi”.

În majoritatea variantelor, Ștefan cel Mare ajunge la un sihastru, la început nenominalizat, rătăcind de la vânătoare sau în urma unei bătălii. În aceste variante nu domnitorul este cel care are gândul întemeierii mănăstirii, ci shihastrul, ca pe o taină revelată de Divinitate. Imaginea Putnei este transmisă lui Ștefan, ca o cetate „din lumea cealaltă, din lumea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o materializeze în lumea aceasta […] sihastrul îl provoacă să-și trezească simțirile […] urmând să vadă trei lumini ori să audă glasuri îngerești cântând, care marchează locul unde va zidi mănăstirea”.

Prezența lui Daniil Sihastrul în legendele despre construirea Putnei este considerată de majoritatea istoricilor un adaos târziu de secol XVIII, nici un cronicar nepomenind înainte de vreo legătură între numele acestuia și întemeierea Putnei. O astfel de legătură ar fi mai degrabă verosimilă pentru fondarea Mănăstirii Voroneț, în apropierea căreia Daniel își avea chilia, dar notorietatea în ale sfințeniei de care se bucura acest sihastru a făcut ca el să fie substituit sihastrului anonim. La Putna se păstrează o relicvă menită să „adeverească” relatările legendei în care Daniil, la miezul nopții, l-ar fi luat de mână pe domnitor și i-ar fi arătat cu degetul către un anumit loc întrebându-l de trei ori dacă vede ceva. A treia oară voievodul a răspuns că vede niște lumini, iar sihastrul i-a spus că aceia sunt îngeri și că locul arătat de el este sfânt și dacă va voi să-i biruie pe dușmani va trebui să ridice acolo o mănăstire. După cum s-a menționat anterior, relicva care întărea spusele legendei este un deget provenit din mormântul sihastrului, pe care egumenul Ghedeon de la Voroneț l-a ferecat în argint și l-a dăruit în 1749 Mănăstirii Putna. Tradiția spune că acesta ar fi degetul arătător de la mâna dreaptă a lui Daniil Sihastru „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”. Analiza acelei relicve a dovedit însă că este vorba de fapt de o porțiune de coastă sau de claviculă, dar acest lucru nu face decât să demonstreze, ca și în cazul înlocuirii sihastrului anonim cu unul cunoscut, remodelarea istoriei profane după necesitățile sacrului.

Primele versiuni ale legendei sunt mai sărace, inclusiv la cronicari, fiind legate după cum menționam de ritualul vănătorii sau al trasului cu arcul sau de un sihastru necunoscut. În povestea lui Vartolomeu Măzăreanu din „Istoria pentru Sfânta Mănăstire Putna” pusnicul Daniil este substituit sihastrului anonim. El este cel căruia Dumnezeu îi arată locul în care să se construiască mănăstirea: „să știi că întru acel loc, unde ai văzut îngeri luminați, robul lui Dumnezeu, Ștefan voievod fără zăbavă va să facă o sfântă mănăstire”. După două secole de existență, legenda se îmbogățește cu mulțimea îngerilor care de această dată sunt văzuți cu făclii aprinse, nu doar auziți, iar mănăstirea urma să fie ,,foarte iscusită’’ și cu „mulțime de călugări”.

Se poate trage concluzia că, pe măsura înaintării în istorie și a câștigării unei reputații incontestabile, Mănăstirea Putna înaintează și în mit, legendele îmbogățindu-se. Sfântul lăcaș se făcuse cunoscut ptin celebrele sale ateliere de broderie și pictură, prin scriptoriul său unde se zămisleau manuscrise de mare valoare, prin măiestria cântăreților săi ( Eustatie Protopsaltul) și nu în ultimul rând prin abundența tipăriturilor lui Iacov Putneanul. Este vorba despre Putna lui Ștefan, el însuși devenit un mit, ce crește acumulând valoare din punct de vedere simbolic și odată cu Putna se dezvoltă și legenda acumulând noi și noi elemente.

Capitolul II

Tezaurul cultural și artistic al Mănăstirii Putna

2.1 Contextul constituirii tezaurului Mănăstirii Putna

În anul 1466, anul când piatra de temelie se așeza pentru construirea Mănăstirii Putna, Ștefan cel Mare era de nouă ani domnul Moldovei. În acești ani el își concentrase efortul pentru consolidarea țării, pentru încheierea alianțelor cu vecinii, pentru a putea opune rezistență invaziei otomane și a migratorilor care adesea atacau țara. Era pregătit astfel, tereneul și pentru o renaștere culturală a Moldovei care începe odată cu ctitorirea sfântului lăcaș de la Putna. Din acel moment va începe adevărata creație culturală a lui Ștefan cel Mare, deschizându-se o epocă nouă în care domnitorul avea să înzestreze țara cu multe mănăstiri și biserici. Rolul mănăstirilor era încă de la începutul secolului al XV-lea bine precizat: erau lăcașuri de rugăciune menite să atragă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra țării și a voievodului care le oblăduia, erau de asemenea, locuri de îngropăciune pentru domnitori și pentru familia lor, erau în același timp lăcașuri de învățământ, unde se copiau și se ferecau manuscrise și unde faptele de glorie ale domnitorului erau relatate pentru posteritate.

Putna este prima și cea mai importantă dintre ctitoriile lui Ștefan cel Mare și asupra ei s-a revărsat în cea mai mare măsură dărnicia domnitorului. El a înzestrat necontenit mănăstirea, care urma să-i fie necropolă cu adevărate comori spirituale ce au dus faima Putnei peste veacuri și hotare.

Deși acest sanctuar de la Putna a fost de atâtea ori distrus și de atâtea ori refăcut, tezaurul său alcătuit în mare măsură din obiecte ce aparțineau epocii Marelui Ștefan, este mărturia acelei perioade de înflorire a culturii în Moldova. Acest tezaur este alcătuit din broderii și țesături bizantine și moldovenești din secolele XIV-XV, care sunt printre cele mai frumoase și mai interesante din lume; manuscrise, miniaturi și ferecături; odoare bisericești: cruci, icoane, cădelnițe, evantaie liturgice din aur sau argint, adesea ornate cu pietre prețioase, perle și email.

Importanța lor este foarte mare pentru istoria artei bizantine și moldovenești deoarece aproape toate aceste obiecte sunt datate, ceea ce constituie puncte de reper și de comparație pentru datarea altor obiecte similare.

2.2 Manuscrise, miniaturi, ferecături

Până la apariția tiparului (la sfârșitul secolului al IX-lea în China și la mijlocul secolului al XV-lea în Europa) manuscrisele au fost principalele mijloace de înregistrare a gândirii umane. Scrise în antichitate pe tăblițe de ceramică în Orient, pe foi de papirus în Egipt, Grecia și Roma, manuscrisele au început să fie scrise începând cu secolul al II-lea, atât în Orient cât și în Occident, pe suluri de pergament numite ,,rotulunși”. Începând cam din secolul al XI-lea, pergamentul este înlocuit din ce în ce mai mult cu hârtia, adusă în Europa de către arabi ce preluaseră tehnica fabricării acesteia de la prizonierii de război chinezi (în China hârtia apăruse din secolul al III-lea).

Indiferent dacă erau caligrafiate pe foi de pergament sau pe hârtie, cărțile religioase sau laice au fost adesea împodobite cu elemente decorative: letrine (litere ornate), viniete, chenare, frontispicii ce conțineau reprezentări simbolice și figurative. Toate aceste elemente de înfrumusețare a manuscriselor sunt cunoscute sub numele de miniaturi. Acest termen își are originea în denumirea oxidului roșu de plumb, care a fost folosit inițial la executarea acestor decorațiuni și care se numea ,,miniu”. Înțelesul acestei noțiuni s-a restrâns cu timpul la sfera ilustrațiilor manuscriselor. Împodobirea manuscriselor cu miniaturi are origini îndepărtate, cu milenii în urmă, în Egiptul antic, apoi a fost preluată și continuată de alexandrini. În vestitul centru de cultură și artă elenistică-Alexandria, această artă atinge o mare dezvoltare și înflorire. Bizantinii au început să copieze manuscrisele strălucit ilustrate care au pătruns odată cu venirea savanților din Alexandria, îmbogățindu-și astfel patrimoniul artistic cu splendorile artei elenistice. În Bizanț a început să se cristalizeze o artă miniaturistică pe principiile estetice ale artei elenistice, o artă proprie care a contopit tot ceea ce era de valoare în arta altor popoare cu care a venit în contact, având și propria contribuție.

În țările române miniatura apare târziu, conform datelor care se cunosc până acum (Tetraevangheliarul lui Gavril Uric-1429). Realizarea unor asemena cărți manuscrise era migăloasă și costisitoare, deci ele trebuiau să fie rezistente în timp. Pentru acest motiv erau legate în scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele, catifea sau în metale prețioase decorate cu diferite motive geometrice sau vegetale, cu scene religioase sau figuri de sfinți, cu încrustații de emailuri și pietre scumpe. Aceste ferecături sunt ele însele adevărate opere de artă.

Cele mai vechi manuscrise din țara noastră, care s-au păstrat până astăzi, datează după unii cercetători din secolul al XIII-lea și au fost scrise în greacă și slavonă. În limba slavonă se oficiau slujbele în bisericile din Țările Române și tot limba slavonă devenise limba oficială, limba de cancelarie a voievozilor noștri după întemeierea statelor românești.

Manuscrisele slavo-române din secolele al XIII-lea și al XIV-lea au fost scrise pe foi de pergament și conțin texte liturgige necesare oficierii slujbelor religioase: tetraevanghele, mineie, psaltiri, apostoli, octoihuri, ce erau copiate după prototipuri care circulau în aria slavo-bizantină a ortodoxismului. Ele au fost caligrafiate în toate țările române (Muntenia, Moldova, Transilvania) în strânsă legătură cu procesul de organizare a bisericii românești și cu apariția primelor așezăminte mănăstirești. Aceste din urmă au înființat pe lângă ele acele scriptorii în care se desfășura copierea și minierea manuscriselor de către călugări special pregătiți.

Decorațiile manuscriselor din această perioadă sunt foarte modeste, în următoarele două secole însă va avea loc o înflorire, mai ales în Moldova unde se va cristaliza un stil autohton al artei miniaturistice. La Mănăstirea Neamțu, în prima jumătate a secolului al XV-lea au fost așezate bazele școlii de miniaturistică românească de către Gavril Uric (aprox. 1400-1450). Operele sale au devenit modele pentru urmași, pregătind astfel, marea înflorire pe care o vor cunoaște manuscrisele miniate și ferecate în vremea lui Ștefan cel Mare. Încă de la punerea pietrei de temelie a Mănăstririi Putna la 10 iulie 1466, Ștefan cel Mare a început înzestrarea ctitoriei sale cu cărți de cult ,,cu darul și din porunca sa”, după cum arată însemnările vremii. Alături de dăruirea de odoare și obiecte de cult, veșminte și diferite proprietăți, domnitorul s-a îngrijit să înzestreze lăcașul de cult cu cărți religioase pe care le-a comandat la Mănăstirea Neamțu. S-au copiat, astfel, un prim set de cărți pentru Putna, douăsprezece mineie (cărți care conțin slujbele sfinților pentru toate lunile anului). Dintre acestea doar unul singur se mai păstrează în biblioteca Mănăstirii Putna și anume cel pe luna noiembrie scris de monahul Casian. Cinci din aceste mineie care au reprezentat primul fond de manuscrise al Putnei se găsesc în prezent la Muzeul Rumjancev din Moscova.

Scriptoriul mănăstirii a luat ființă încă de la început, din anul 1467, când avem ca mărturie un minei pe luna aprilie scris de Nicodim diaconul, din porunca lui Ștefan cel Mare, în vremea arhimandritului Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Neamțu și numit egumen la Putna. Acest manuscris se află în prezent la Biblioteca ,,Lenin” din Moscova. Odată cu egumenul Ioasaf au fost transferați de la Neamțu la Putna cei mai pricepuți monahi în arta caligrafiei și a miniaturii ce fuseseră formați la școala cu tradiție a lui Gavril Uric. Până în prezent au fost identificate aproximativ zece nume de caligrafi și miniaturiști care au lucrat la Putna în acea perioadă de început a scriptoriului. Nicodim, Ghervasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov care au activat înainte de sfințirea bisericii (1470) veniseră gata formați de la Mănăstirea Neamțu se pare. Despre Paladie, Spiridon, Filip și Pisie care sunt autorii unor manuscrise caligrafiate și miniate la Putna după douăzeci de ani, se presupune că s-au format chiar în acest sfânt lăcaș. Trebuie menționat însă că numărul caligrafilor și miniaturiștilor de la Putna acelor vremuri trebuie să fi fost mult mai mare ținând cont de faptul că multe dintre manuscrisele copiate au dispărut în nenumăratele încercări prin care a trecut de-a lungul istoriei mănăstirea (incendii, cutremure, atacuri ale tâlharilor și dușmanilor de tot felul). De asemenea, între manuscrisele păstrate, puține dealtfel, se află destule nedatate și nesemnate.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea a luat ființă la Putna o școală importantă de muzică bisericească condusă de protopsaltul Eustație. Tot aici, în afară de scrierile religioase se copiau tratate de medicină în limba latină (există o copie din 1543 a unui tratat de medicină provenit din apusul Europei), se redactau după calcule astronomice pascalii și se scriau binecunoscutele Anale Putnene din care au derivat letopisețele Putna I și Putna II, considerate cele mai vechi scrieri istoriografice românești. Analele de la Putna relatau dimpreună cu listele primilor voievozi moldoveni, evenimentele cele mai importante din timpul domniei lui Ștefan cel Mare.

Caligrafii, miniaturiștii, gravorii mănăstirii erau renumiți în toată Moldova, ocupând un loc de cinste alături de școala de la Neamț. Scriptoriul Mânâstirii Putna a ajuns în fruntea tuturor scriptoriilor, manuscrisele miniate și broderiile executate în atelierele sale au ajuns cunoscute în tot sud-estul Europei. Învățatul rus A. I. Iațimirski, vorbind despre valoarea manuscriselor cu miniaturi românești, afirma că ,,stilul moldovean se introduce și în manuscrisele rusești”, dominând în alcătuirea decorațiilor acestora, fiind în același timp printre cele mai frumoase manuscrise din Evul Mediu.. Multe dintre cărțile caligrafiate, miniate și ferecate în Moldova în secolele al XV-lea și al XVI-lea au ajuns în mai multe biblioteci ale Europei precum: Viena, Munchen, Oxford, Leningrad, Lvov, Munkacs, Cetinje sau Muntele Athos.

În prezent, în biblioteca Mănăstirii Putna se păstrează aproximativ șaizeci de manuscrise slavo-române din secolele XV-XVIII, caligrafiate pe foi de pergament sau de hârtie. Dintre acestea unsprezece datează din epoca lui Ștefan cel Mare: trei evangheliare și o leastviță, iar dintre manuscrisele neidentificate nouă ar putea fi atribuite aceleiași perioade. Restul manuscriselor aparțin secolelor al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, unele fiind datate și deci identificate, altele nefiind datate, au fost atribuite acestei perioade după studierea anumitor elemente cu ajutorul cărora a putut fi precizată proveniența lor (de exemplu mărcile filigranate în hârtia acestor manuscrise, motive imprimate în pielea ce îmbracă scoarțele unora dintre ele, studiul comparativ al scrierii etc). Manuscrisele cu miniaturi de la Mănăstirea Putna prezintă o deosebită importanță căci ele furnizează o serie de date deosebit de interesante, prin notițe și însemnări ținând adesea loc de cronici, completând astfel istoria.

2.3 Scrierile în limba slavonă

2.3.1 Tetraevanghele

Carte destinată cultului creștin, tetraevangeliarul nu trebuie confundat cu evanghelia, deși se mai numește și evangheliar. Termenul provine din limba greacă și înseamnă patru evanghelii desemnând acele cărți ce conțin scrierile evangheliștilor, în ordinea succesiunii lor din Noul Testament: de la Matei, de la Marcu, de la Luca și de la Ioan. În cazul evangeliei aceleași texte sunt orânduite diferit, pe săptămâni, în funcție de sărbători și posturi, ordinea succesiuni fiind în acest caz de la Ioan, de la Matei, de la Luca și de la Marcu. Cele mai vechi evangheliare ce s-au pătrat până în zilele noatre au fost realizate în secolul al VI-lea. Încă din acea perioadă de început a creștinismului, manuscrisele tetraevanghelelor au fost împodobite cu diferite decorații policrome: frontispicii, viniete, inițiale înflorate și miniaturi ce reprezentau portretele evangheliștilor și diferite scene religioase.

La Mănăstirea Putna s-a păstrat unul dintre cele mai vechi evangheliare românești, datând din secolul al XIII-lea (Codex Evangheliarum Putnamum) care a fost transferat în anul 1971 la Muzeul de Istorie al României. Decorațiunile acestui prim evangheliar erau foarte modeste, adevărata artă miniaturistică apărând mai târziu la 1429, când faimosul caligraf și miniaturist Gavril Uric a zămislit un Tetraevangheliar la porunca doamnei Marina, soția lui Alexandru cel Bun. Acest prim manuscris cu miniaturi din țara noastră, de inspirație bizantină se află la Biblioteca Bodleiană a Universității din Oxford. El a servit drept model pentru miniaturiștii ce au urmat, reprezentând o operă de căpătâi în crearea stilului moldovenesc în arta miniaturilor.

Tetraevanghelele Mănăstirii Putna reprezintă o mare valoare artistică, cele mai impresionante fiind cele caligrafiate pe pergament. Ele au fost scrise, miniate și ferecate din porunca lui Ștefan cel Mare, a unora dintre domnii ce i-au urmat la tron sau a unor boieri. Au fost scrise cu slove semiunciale, cu cerneală neagră care alternează adesea cu cerneală roșie sau cu cerneală de aur. Paginile de titlu sunt împodobite cu frontispicii ample, policrome. Inițialele sunt împodobite și ele cu modele filomorfe. Cele patru evanghelii încep cu superbe miniaturi în plină pagină care reprezintă evangheliștii respectivi.

Aceste manuscrise pe pergament sunt legate în scoarțe ferecate în plăci de argint aurit ce sunt decorate întotdeauna cu scena Învierii pe prima copertă și cu scena Adormirii Maicii Domnului pe ultima. Celelalte evangheliare, scrise pe hârtie sunt legate în scoarțe de lemn, acoperite cu piele sau catifea și sunt ornate, ele conținând și letrine, frontispicii policrome, dar sunt lipsite de miniaturile evangheliștilor.

Tetraevanghelul de la Humor

Tetraevanghelul de la Humor reprezintă unul dintre cele mai importante manuscrise din patrimoniul național românesc. A fost scris din porunca lui Ștefan cel Mare de către iermonahul Nicodim de la Mănăstirea Putna pentru Mănăstirea Humor și ferecat în Mănăstirea Humorului în anul 1487. Importanța lui deosebită este dată de faptul că în filele sale cuprinde portretul miniat al lui Ștefan cel Mare, ca donator, acesta fiind cel mai vechi portret al domnitorului care se mai păstrează. Din însemnările pe care le conține pe paginile sale și din alte documente aferente, s-a putut reconstitui istoria acestui manuscris care poate fi considerată o adevărată odisee.

În anul 1473 este dus la Mănăstirea Humor, iar în anul 1538 a fost trimis în Transilvania la cetatea Ciceu de către egumenul Paisie, pentru a nu cădea pradă turcilor. Acolo s-a aflat în grija lui Petru Rareș, care l-a luat cu sine la Constantinopol până în anul 1541 când, recăpătându-și domnia, s-a întors în Moldova. Tetraevangheliarul a fost din nou dăruit Humorului, dar în 1653, când cazacii lui Timuș Hmelnițki au prădat țara, l-au luat cu ei. După ce aceștia au fost înfrânți, manuscrisul a ajuns la generalul transilvănean Kemeny Janos, de la care a fost răscumpărat de Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei la acea dată, care l-a restituit din nou Mănăstirii Humorului în 1657 pentru a treia oară. În anul 1786 mănăstirea a fost desființată după ce Bucovina căzuse sub stăpânirea austriacă, iar tetraevangheliarul a fost trimis la Mănăstirea Putna de unde, în anul 1826 a fost transferat la Mitropolia din Cernăuți. Prin 1937 cartea a trecut la Muzeul arhidiecezan din același oraș, în anii1940-1948 ajungând la Mănăstirea Dragomirna, apoi la Putna în 1957, unde a fost expusă cu ocazia sărbătoririi a 500 de ani de la urcarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei. În anul anul 1971 a intrat în custodia Muzeului de Istorie până în 2004, când s-a întors la Mănăstirea Putna după mai bine de cinci secole.

Tetraevanghelul din 1473, scris în limba slavonă de către iermonahul Nicodim de la Putna, reprezintă o capodoperă a genului. Conține 278 de file de pergament, in folio. Textul este caligrafiat cu cerneală neagră care alternează pe alocuri cu cerneală de aur, fiind scris cu litere semiunciale. Deasupra fiecărei coloane din stânga, de la filele 2, 78, 126 și 205 recto sunt mici frontispicii, colorate în roșu, albastru și aur, iar paginile de titlu ale Evangheliilor propriu-zise, sunt împodobite cu frontispicii somptuoase realizate în aur si cerneluri albastre roșii, verzi și brune. Titlurile înseși sunt scrise cu litere capitale de aur iar inițialele capitolelor, de asemenea, sunt ornate cu splendide motive fitomorfe. Fiecare evanghelie este precedată de portretul miniat al autorului ei, el fiind realizat în prima pagină.

Acest evangheliar a fost considerat cel mai strălucit produs al școlii de miniaturistică din Moldova, Nicodim făcând parte din acei monahi ce își făcuseră ucenicia la Mănăstirea Neamțu, în atmosfera artistică produsă de creația lui Gavril Uric. Acest moment a reprezentat începutul unei epoci foarte fructuoase pentru miniatură, această activitate înscriindu-se între celelalte activități artistice ale epocii de mare înflorire pentru cultura românească din vremea lui Ștefan cel Mare.

Marea valoare a manuscrisului de la 1473 se datorează, pe lângă calitățile sale artistice incontestabile, mai ales faptului că în cuprinsul său, la fila 266 verso, se găsește faimosul portret al lui Ștefan, care este considerat a fi cea mai veridică imagine a marelui domnitor. Prezentat în postura sa de donator, voievodul îngenunchiat în fața Fecioarei cu Pruncul în brațe, Ștefan îi oferă lui Iisus Tetraevanghelul care fusese scris din porunca sa.

După ce a fost dăruită Mănăstirii Humor, cartea manuscris a fost legată în anul 1487 în ferecătură de argint aurit, pe prima copertă fiind înfățișată scena Învierii iar pe a doua copertă scena Adormirea Maicii Domnului. Tot pe prima copertă se află și însemnarea ferecăturii în limba slavonă. Textul de danie este caligrafiat pe fila 265 în limba slavonă, el fiind încadrat în chenar liniar cu sugestii florale trasate în roșu, albastru și aur. Pe verso-ul celei de-a șaptea file a cărții se află o însemnare, scrisă probabil în anul 1541 de monahul Paisie care era egumenul de atunci a Mănăstirii Humorului și din care se pot afla știri ce se referă la istoria acestui manuscris de-a lungul timpului. Aceste însemnări au o importanță deosebită, ele fiind apreciate de cercetători ca adevărate ,,pagini de cronică” din istoria Moldovei.

Tetraevanghelul lui Paladie (1489)

Acest tetraevangheliar a fost caligrafiat și ferecat la Putna din porunca lui Ștefan cel Mare și a fost realizat de către monahul caligraf Paladie în anul 1489. Odată cu renașterea Putnei după incendiul din anul 1484, voievodul s-a îngrijit să doteze mănăstirea cu un Tetraevanghel, presupunându-se că cel dăruit de ctitor la întemeierea sfântului lăcaș arsese în anul incendiului. Monahul Paladie a scris pentru Putna un superb exemplar care se ridică aproape de frumusețea Tetraevanghelului de la 1473, realizat de iermonahul Nicodim, însă fără a-l putea egala.

Manuscrisul a fost expus în mai multe expoziții peste hotare cum ar fi la Paris și la Geneva în anul 1925 și la Bruxelles în anul 1935. În anul 1957 a figurat în expoziția ,,Ștefan cel Mare și epoca sa, 500 de ani de la înscăunare”, expoziție organizată de Muzeul de Artă al României.

Tetraevanghelul este caligrafiat pe foi de pergament el conținând 207 file (dintre acestea primele trei și ultimele patru sunt albe, presupunându-se că au fost destinate unor ilustrații care nu au mai fost executate). Textele evangheliilor au fost scrise în limba slavonă cu cerneală neagră, în scriere uncială. Paginile de titluri sunt împodobite cu frontispicii înalte având ca elemente dominante cercuri înlănțuite, minuțios trasate în aur și cerneluri policrome. Spre exterior, din colțurile celor patru frontispicii răsar delicate ornamente florale, de asemenea policrome.

Inițialele sunt împodobite cu înflorituri realizate în aur și cerneluri colorate, iar titlurile Evangheliilor sunt realizate numai în aur. Ferecătura acestui manuscris a fost refăcută în anul 1569 de doamna Ruxandra, nepoata lui Ștefan și soția lui Alexandru Lăpușneanul, lucru atestat de însemnarea de pe a doua copertă. Pe prima copertă este reprezentată în relief Învierea, titlul scenei fiind indicat printr-o inscripție în limba slavonă ce se află în partea superioară; a doua copertă conține ilustrată scena Adormirii Maicii Domnului, titlul scenei fiind indicat, de asemenea, tot în limba slavonă. Textul inscripției care atestă proveniența ferecăturii se află înscris într-un chenar dreptunghiular, de jur-împrejurul imaginilor reprezentate în relief. Pisania de la Ștefan cel Mare se află pe ultima filă a Evengheliei de la Ioan încadrată într-un chenar cu ornamente florale: ,,Drept măritorul domn Io Ștefan voievod, domn a toată Țara Moldovei, a făcut și a scris și a ferecat această Tetraevanghelie mănăstirii sale de la Putna în al treizeci și doilea an al domniei lui, […] în anul 6997 (=1489))”.

Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea (1504-1507)

Tetraevangheliarul a fost executat la Mănăstirea Putna pentru acest sfânt lăcaș din porunca lui Ștefan cel Mare și a fiului său Bogdan al III-lea. Fiind caligrafiat în limba slavonă de către un caligraf anonim, acest Tetraevanghel reprezintă ultimul manuscris miniat în vremea lui Ștefan cel Mare. Lucrul la acest manuscris a început din porunca voievodului cu câteva luni înainte de moartea sa, apoi pentru o perioadă lucrarea a fost abandonată pentru ca, la porunca lui Bogdan al III-lea, să fie terminat și ferecat la 1507.

Acest manuscris miniat se înscrie pe liniile generale ale celor realizate până acum, asimilând tradiția întemeiată de Gavril Uric la Mănăstirea Neamțu încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, continuată și dezvoltată în vremea lui Ștefan prin Tetraevanghelul lui Nicodim din 1473, prin cel realizat de monahul Paladie în 1489 dediaconul Teodor Mărișescul la mănăstirea Neamț (care se află în prezent la Muzeul Istoric din Moscova), în 1491 și 1492 și în 1493 (care se găsesc la Muzeul de Stat din Munchen) realizat de același diacon, de către monahul Filip ce a caligrafiat Tetraevanghele din 1502 și 1504 și care se află la muzeele din Viena respectiv la Muzeul din Muntenegru la Cetinje.

Acest Tetraevanghel de la Putna din 1504-1507 aduce elemente inconografice și decorative noi, care prezintă evoluția genului de la stilul clasic bizantin spre influențele și inovațiile baroce de mai târziu. Apar multe noutăți de compoziție cât și particularități datorate virtuozității miniaturistului. Manuscrisul conține 380 de file, este caligrafiat pe pergament în scriere uncială cu cerneală neagră, cu excepția unor rânduri sau cuvinte (ce se găsesc din loc în loc) care sunt scrise cu aur, iar zacealele (capitolele, secțiunile) sunt scrise cu cerneală roșie.

Fiecare evanghelie este precedată de portretul evanghelistului de la care provine, realizat în plină pagină, fiecare pagină de titlu fiind împodobită cu câte un frontispiciu policrom, înalt și somptuos, ornat la exterior cu grațioase motive florale, fiecare titlu fiind caligrafiat în capitale de aur. Marile frontispicii ale evangheliilor au ca motive tradiționale dominante cercuri înlănțuite, stilizări geometrice florale, frontispiciul Evangheliei de la Ioan abandonând aceste modele tradiționale, ea fiind realizată în arabescuri de linii și curbe și drepte.

Inscripția de pe ultima copertă dă de știre că acest Tetraevanghel a fost ferecat de Bogdan al III-lea în anul 1507. Scenele reprezentate pe cele două coperte, în relief ciocănit, sunt aceleași cu cele ale Tetraevangheliarului de la Humor: pe prima scoarță scena Învierii, pe cea de-a doua scena Adormirii Maicii Domnului. La sfârșitul Evangheliei de la Ioan, într-un chenar frumos realizat, este caligrafiată însemnarea manuscrisului din care reiese faptul că acest Tetraevanghel a fost început din porunca lui Ștefan și terminat după moartea voievodului din porunca fiului său Bogdan, care l-a și ferecat: ,,Întru pomenirea răposatului său părinte, Ștefan voievod și pentru sănătatea și mântuirea sa”.

Din colecția muzeului mănăstirii Putna mai fac parte: Tetraevanghelul anonim de la Petru Albotă – manuscris slavon realizat de un pisar anonim din porunca logofătului Petru Albotă, staroste de Cernăuți, dăruit mănăstirii Putna în Anul 1596, Tetrtaevanghelul lui Obedenski donat mănăstirii în secolul al XVII-lea, Tetraevanghelul de la Solca, dăruit mănăstirii Solca de marele vornic Constantin Roșca în anul 1623 de unde, după desființarea mănăstirilor bucovinene de către austrieci în anul 1783, a fost transferat la mănăstirea Putna și Tetraevanghelul ferecat al Meșterului Dumitru, caligrafiat de un copist anonim, se pare în anul 1680.

2.3.2 Mineie

Mineiele sunt acea categorie de cărți religioase, specifice cultului creștin ortodox, în care se indică pentru fiecare zi a anului sfinții ce urmează să fie prăznuiți și slujbele corespunzătoare acestora. Termenul derivă din limba greacă (mineon), ajuns în Țările Române prin filieră slavonă (mineia) și înseamnă ,,lună”. În cadrul acestor scrieri, fiecărei luni îi este consacrat câte un tom care poartă denumirea lunii respective. Dat fiind că, înainte de apariția tiparului, aceste documente erau foarte costisitoare, nu toate bisericile puteau să dispună de o serie completă de mineie și de aceea pentru lăcașurile de cult mai modeste, mineile erau concentrate în câte un tom ce conținea slujbele cele mai importante din toate mineile anului. Acest tom ce avea caracter selectiv se numea antologhion. Mineiele integrale sunt alcătuite din două părți: una care conține slujbele pe zile și alta în care sunt povestite viețile sfinților celebrați în prima parte. Atât cele dintâi (slujbele), cât și cele din partea a doua (viețile sfinților) sunt rânduite cronologic. În comparație cu tetraevanghelele, mineiele au un aspect mai sobru, ele fiind scrise pe hârtie filigranată cu cerneală neagră și cu slove semiunciale. Titlurile și unele indicații ce se referă la modul de desfășurare al slujbelor sunt caligrafiate adesea cu cerneală roșie. După unii cercetători, primele minee au fost cele ale lui Sofronie Scolasticul, patriarhul Ierusalimului în perioada 634-638 sau ale lui Ioan Damaschin, teolog răsăritean care a trăit în perioada 675-749. Ulterior, alte mineie au fost atribuite (în secolul al IX-lea) altor teologi ca Teofan Mărturisitorul, Teodor Studitul și Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului.

Mineiele slavo-române caligrafiate de monahul Casian și iermonahul Nicodim din porunca lui Ștefan cel Mare, ce se păstrează la mănăstirea Putna sunt printre cele mai vechi mineie ce au rezistat în timp ajungând să fie mărturie a sârguinței pisarilor din Moldova. Cu siguranță copierea unor astfel de texte se va fi făcut cu mult mai înainte în scriptoriile mănăstirilor noastre, dat fiind că mineiele reprezentau cărți de căpătâi în Biserica Ortodoxă. După cum am amintit anterior, pentru mănăstirea nou întemeiată (Putna) s-au copiat la Mănăstirea Neamțu în 1467, din porunca lui Ștefan o serie de mineie pentru cele douăsprezece luni ale anului. La Neamțu se găseau cei mai aleși cărturari ai vremii, cele mai bune izvoade, pentru noile copii ce se creau, cei mai îndemânatici pisari, era firesc deci ca domnitorul să fi comandat aici cărți pentru a-și înzestra ctitoria. Sub supravegherea arhimandritului Ioasaf care, dealtfel a devenit primul egumen al Putnei, s-au scris de către călugărul Casian Mineiul pe luna august și pe luna noiembrie, de către ieromonahul Ioanichie cel pe luna ianuarie, iar de către diaconul Nicodim cel pe luna aprilie. Dintre cele douăsprezece mineie care au alcătuit cel dintâi fond de manuscrise al mănăstirii Putna, cinci se găsesc la Muzeul Rumjancev din Moscova. Două dintre acestea poartă indicații asupra împrejurărilor în care au fost scrise, dar scrisul tuturor redă caracterele caligrafiei moldovenești din secolul al XV-lea, șirul lunilor se completează, toate au același format in-folio, formând un corp unitar.

La Putna se păstrează un minei pe luna august scris, după cum aminteam, de călugărul Casian și altul pe luna noiembrie scris de același monah, ambele la 1467. După 1469 când la Putna au fost transferați împreună cu arhimandritul Ioasaf o seamă dintre cei mai buni caligrafi, se vor fi redactat aici unele dintre exemplarele cele mai frumoase din arta bizantină.

Minei pe luna August scris de monahul Casian – 1467

Mineiul pe luna august a fost scris din porunca lui Ștefan cel Mare, de monahul Casian, pentru Mănăstirea Putna. Caligrafiat în limba slavonă pe hârtie groasă, filigranată cu imaginea unor foarfece, acesta este unul dintre cele mai vechi mineie care s-au păstrat în țara noastră. Conține 214 file de format mare, in-folio, scrise cu cerneală neagră, în semiunciale. Majusculele, unele cuvinte și rânduri, în text, sunt scrise cu cerneală roșie. Tot cu cerneală roșie sunt caligrafiate și uncialele titlurilor de zile, precum inițialele mari, fără ornamente, care marchează începuturile imnurilor liturgice. Câteva file de la început lipsesc. Se presupune că prima filă, care lipsește acum, ar fi fost împodobită cu frontispiciu. Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele gravată cu motive zoomorfe, reprezentând siluete de bouri în plină mișcare. Pe ultima filă în limba slavonă, cu cerneală neagră se găsește însemnarea: ,,Această lună august a scris-o Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, cu mâna păcătosului Casian”

Minei pe luna noiembrie scris de monahul Casian

Scris din porunca lui Ștefan cel Mare, de monahul Casian, pentru mănăstirea Putna la 1467, manuscrisul a fost ferecat la 1568. A fost caligrafiat pe hârtie groasă, filigranată cu imaginile unor foarfece și mistreți. Conține 240 de file, in folio, scris cu cenreală neagră, în scriere semiuncială. Capitalele înalte ale titlului, primele două rânduri de sub acesta, titlurile de zile, indicațiile și inițialele care marchează începuturile stihurilor sunt scrise cu roșu. Prima pagină a cărții este împodobită cu un frontispiciu policrom, având ca motiv cercurile înlănțuite, ornate la exterior cu stilizări florale.

Manuscrisul a fost legat din nou în anul 1568 de proegumenul Eustafie, cu scoarțe de lemn îmbrăcate în piele gravată cu desene florale și geometrice. Pe ultima filă, în limba slavonă, cu cerneală neagră se află însemarea: ,,Casian a scris această lună în anul 6975 (=1467), pentru domnul Io Ștefan voievod, domn al Țării Moldovei. Această lună noiembrie a legat-o din nou proegumenul Eustafie, care este în ascultarea sfintei Mănăstiri a Putnei, în zilele dreptmăritorului domn Io Bogdan voievod, fiul lui Alexandru voievod, în anul 7076 (=1568), luna octombrie".

Minei anonim pe luna Aprilie

Acest minei a fost scris probabil la Mănăstirea Putna pentru acest locaș. Textul este scris în limba slavonă, caligrafiat pe hârtie groasă, filigranată cu imaginea unei tiare papale și a unul cap de bour, cu o cruce între coarne și cu o coroană princiară în bot. Manuscrisul conține 205 file, de format mare, in-folio, caligrafiate cu cerneală neagră în scriere semiuncială. Titlul lunii, titlurile zilelor, indicațiile, unele slove-majuscule sau minuscule- precum și inițialele care marchează începuturile de stihuri sunt scrise cu cerneală roșie. Unele inițiale, de dimensiuni mai mari, care marchează proloagele sunt ornate foarte sumar. Fila de titlu a lunii este împodobită cu un frontispiciu policrom alcătuit din cercuri înlănțuite, împletituri și stilizări florale. Câteva file de la început, cu stihuri din primele două zile și câteva de la sfârșit, printre care și fila cu pisania cărții, lipsesc. Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele de culoare brun închis, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate la rândul lor cu variate stilizări florale. Cartea nu are pisanie și nici alte însemnări din care să rezulte paternitatea, locul sau epoca în care a fost scrisă, dar asemănarea izbitoare a scoarțelor sale cu cele ale Leastviței scrise de monahul Vasile în anul 1472, la mănăstirea Putna, ar putea justifica datarea ei în același secol și localizarea sa în aceeași mănăstire.

Minei anonim pe luna Octombrie

Face parte, probabil, din seria mineielor scrise la mănăstirea Putna în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, dar nu din porunca domnitorului. Acest minei anonim este caligrafiat în limba slavonă, pe hârtie groasă, vărgată și filigranată cu două mărci diferite, reprezentând un bust de leu și o coroană înaltă cu cruce. Conține 222 de file in-folio scrise cu cerneală neagră într-o semiuncială neunitară ce trădează contribuția mai multor pisari. Titlurile de zile, numele sfinților prăznuiți, indicațiile tipiconale, unele rânduri și litere, precum și inițialele care marchează începuturile stihirilor sunt scrise cu cerneală roșie. Tot cu aceeași culoare sunt caligrafiate, pe prima filă, capitalele titlului și semiuncialele următoarelor trei rânduri de sub ele. Frontispiciul este ornat foarte simplu cu o linie roșie șerpuitoare, în sinuozitățile căreia sunt distribuite câte o cetiniță cu trei ace trasate în cerneală neagră.

Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele maro imprimată cu chenare liniare, cu motive geometrice și florale. Pe prima copertă, în două succesiuni de cerculețe, se disting imaginile unor bouri în plină mișcare, iar pe ultima copertă siluetele unor vulturi cu ciocurile deschise, cu aripile desfăcute și cu ghearele rășchirate. Foaia de la sfârșit, pe care ar fi trebuit să se afle pisania cărții, lipsește, dar scrierea și scoarțele atestă executarea acesteia în epoca lui Ștefan cel Mare.

Minei anonim de luna Ianuarie

A fost scris, probabil la Mănăstirea Putna pentru acest locaș. Manuscris slavon, format mare in folio, caligrafiat pe hârtie groasă, filigranată cu imaginea unui mistreț mic și a unei inimi. Conține 338 de file scrise cu cerneală neagră, în semiunciale clare și unitare. Titlurile de zile, numele sfinților prăznuiți, indicațiile tipicoanelor, unele rânduri și litere, precum și inițialele care marchează începuturile stihirilor sunt scrise cu cerneală roșie. Unele inițiale de dimensiuni mai mari au și modeste ornamente florale. Pagina de titlu este împodobită cu un frontispiciu având ca motiv dominat tradiționalele cercuri înlănțuite, trasate numai în cerneală roșie, ca și capitalele titlului. Foaia de frontispiciu, cu titlul lunii, și fila finală, cu pisania cărții, lipsesc. Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, originale, îmbrăcate în piele maro imprimată cu chenare liniare concentrice, cu motive geometrice și cu stilizări florale. Printre acestea se disting romburile, imprimate cu siluete de vulturi bicefali, dispuse în succesiuni orizontale sau printre x-urile chenarelor centrale de pe ambele coperte.

2.3.3 Ceasloave

Fiind cunoscute și sub denumirea de orologii sau orarii, ceasloavele reprezintă cărți de ritual de mare importanță în literatura religioasă creștină. Denumirea lor derivă din cuvântul slavon ciasoslovu, însemnând ,, carte a ceasurilor”. În cadrul său, cântările și rugăciunile sunt orânduite după anumite diviziuni ale zilei și nopții: pentru ceasul întâi, apoi pentru ceasul al treilea, al șaselea și al nouălea de peste zi, după care urmează alte trei slujbe, două de seară și ultima la miezul nopții. În Țările Române, ceaslovul a fost utilizat și ca manual în școlile de pe lângă mănăstiri sau biserici până spre sfârșitul veacului al XIX-lea. La mănăstirea Putna s-au păstrat două ceasloave, unul din din secolul al V-lea și celălalt din secolul al XVI-XVII-lea.

Ceaslovul scris de monahul Paladie (1493)

Manuscrisul a fost redactat la Mănăstirea Putna de monahul Paladie pentru acest sfânt lăcaș. Este vorba de faimosul monah Paladie care a scris somptuosul Tetraevanghel din 1489 din porunca lui Ștefan cel Mare . Textul este caligrafiat în scriere semiuncială, cu cerneală neagră pe hârtie groasă și ceruită, filigranată cu mai multe mărci, reprezentând: o mână cu stea pe degetul mijlociu, capul de bour cu o coroană princiară în bot, capul de bour cu o cruce înaltă între coarne, având pe ea un șarpe capul de bour cu belciug în nas și cârjă de cardinal între coarne, o coroană princiară așezată pe un suport în formă de W. Manuscrisul conține 204 file, câteva dintre acestea lipsind la început, iar ultima filă a cărții este pergament. Titlurile, inițialele ornate, numeroase majuscule și minuscule, cuvinte, rânduri și puncte sunt scrise cu cerneală roșie.

Frontispiciul foii de titlu a Pascaliei este alcătuit din împletituri colorate în variații de verde, ocru, maro și galben auriu, cu reflexe discrete, sub care sunt orânduite capitalele înalte și subțiri ale titlului, scrise numai cu aur. Unele indicații marginale sunt caligrafiate cu cerneală roșie. Manuscrisul este legat în scoarțe de lemn, originale, îmbrăcate în piele maro, imprimată cu chenare liniare concentrice, decorate cu motive florale, pe prima copertă și cu motive florale și siluete de vulturi monocefali, pe cea de-a doua. Dintr-o însemnare scrisă cu cerneală cafenie în limba slavonă, pe fila 181, aflăm că: ,,Această carte a făcut-o monahul Paladie, sihastrul de la Putna”, iar din primele slove ale Pascaliei aflăm că ea a fost scrisă în anul 7001, adică 1493.

Ceaslov anonim din secolele al XVI-lea și al XVII-lea

Manuscrisul slavon cuprinde obișnuitele rugăciuni ale ceaslovului. Este caligrafiat de mai mulți pisari, cu cerneală neagră, în semiunciale, pe hârtie groasă, vărgată și filigranată cu mai multe mărci. Se pot distinge imaginile unui mistreț și ale unor steme cu semnul crucii pe ele. Cartea conține 162 de file. Multe file de la început și de la sfârșit lipsesc. Capitalele și semiuncialele titlurilor, inițialele sumar decorate, unele majuscule, cuvinte, rânduri și indicații marginale sunt scrise cu cerneală roșie. Nu are frontispicii sau alte accesorii decorative. Este legat în scoarțe de lemn, masive, îmbrăcate cu piele maro imprimată, pe prima copertă, cu chenare liniare și stilizări florale, iar pe a doua cu un chenar liniar împărțit în patru sectoare, tăiate de câte două diaonale în formă X, marcate în punctele de încrucișare și la colțuri cu câte o floare. După filigranul cu imaginea mistrețului, manuscrisul ar putea fi datat în secolul al XVI-lea. Decorațiile scoarțelor sunt specifice însă veacului al XVII-lea.

2.3.4 Alte manuscrise religioase în limba slavă: psaltiri, troduri și penticostare, sbornice, psaltichii

Psaltirea este considerată drept cea mai citită carte biblică, ea conținând cei 151 de psalmi ai Vechiului Testament. Denumirea acestui tip de scriere religioasă derivă din limba greacă, mai exact din cuvântul psalterion care denumea un instrument cu coarde asemănător harpei, cu care erau acompaniați psalmii. În Țările române, psaltirile au circulat mai întâi în copii manuscrise după prototipurile slavone, care erau executate în scriptoriile mănăstirești. Ca și Ceaslovul, Psaltirea a fost utilizată pentru mult timp ca manual didactic în școlile elementare, în cele de catiheți și în seminariile teologice. În patrimoniul Mănăstirii Putna se păstrează cinci copii manuscrise în limba slavonă ale Psaltirii, trei din secolul al XV-lea, una din secolul al XVI-lea și una din 1612.

Dintre psaltirile de secol XV se remarcă cea supranumită ,cea Mare”, de o excepțională frumusețe grafică. Aceasta este o adevărată capodoperă a caligrafiei medievale românești, ce se distinge prin somptuozitatea specifică tradițiilor artistice din epoca lui Ștefan cel Mare. Cercetătorii manuscriselor putnene au ignorat pentru multă vreme această carte, în ciuda faptului că deține cea mai frumoasă miniatură din gama vechilor manuscrise slavone pe hârtie, (cu atât mai mult cu cât ea nu este un Evangheliar, carte căreia i se acordă o atenție deosebită) și acest lucru din cauză că îi lipsește ultima filă, care conținea însemnarea. Cel care a semnalat-o și a atribuit-o operei ștefaniene a fost cercetătorul Paulin Popescu, care a stabilit acest lucru observând, printre altele, că filigranul hârtiei în formă de mitră arhierească, se regăsește și în alte documente aparținând seclului al XV-lea

Manuscrisul este realizat pe hârtie groasă, ceruită, filigranată, după cum am menționat având bordura bazei decorată cu o succesiune de cruci. Conține 387 de file, format mare, caligrafiate cu cerneală neagră, în semiunciale mari. Punctele, unele capitale, cuvinte și litere minuscule sunt scrise cu cerneală roșie. Numeroase inițiale ornate, litere și puncte sunt scrise cu aur. Anumite inițiale sunt ornate cu bogate împletituri policrome. La filele 14 și 134 se găsesc frontispicii policrome deosebit de somptuase alcătuite din împletituri și cercuri înlănțuite ornate cu împletituri vegetale. Alte șase frontispicii policrome, mai mici ca dimensiune se află între paginile 256-356. Titlurile de sub ele sunt caligrafiate în capitale de aur. Filele 11 și 324 sunt împodobite cu două frontispicii mai modeste, care sunt scrise numai cu cerneală roșie. Acest manuscris este legat în scoarțe de lemn ce sunt îmbrăcate în piele de culoare maro închis, imprimată cu chenare liniare ce sunt decorate cu variate stilizări florale. Pe ambele scoarțe se remarcă succesiuni romboidale imprimate cu vulturi bicefali ce se întâlnesc și pe scoarțele altor manuscrise din secolul sl XV-lea.

Triodul și penticostarul sunt cărți de ritual ce se află într-o strânsă legătură ce rezultă din succesiunea evenimentelor la care se referă. Triodul conține slujbele bisericești ale zilelor ce preced sărbătoarea Paștelui până în sâmbăta din săptămâna Patimilor. Pentru perioada dintre duminica Paștelui și prima duminică de după Rusalii (a tuturor sfinților) slujbele zilnice sunt cuprinse în penticostar. Cele două cărți diferă substanțial, triodul exprimnând tristețea și căința pentru păcatele omenești, în timp ce penticostarul exprimă bucuria învierii.

Denuminrea acestor cărți bisericești provine din limba greacă Triodion înseamnă trei cântece în ritualul triodului, acesta constituindu-se din trei cântări, iar pentikostarion înseamnă cincizeci de zile și se referă la faptul că, în cartea numită penticostar, în românește, sunt cuprinse slujbele până la a cincizecea zi de la Învierea lui Isus. Triodurile și penticostarele din colecția mănăstirii Putna sunt printre cele mai vechi cărți de acest tip ce s-au păstrat până în prezent. Ele datează de la sfârșitul secolului al XV-lea și din prima jumătate a secolului următor.

Sbornicele sunt culegeri de texte religioase care provin de la mai mulți autori și care pot avea un conținut foarte variat. Denumirea este de origine slavonă, sbornic însemnând culegere. Ele pot cuprinde scrieri hagiografice, povestiri miraculoase din viața pustinicilor, tâlcuiri ale evangheliilor, polemici împotriva ereziilor, cuvinte de învățătură, colecții de maxime din textele biblice sau din operele unor filozofi antici comentate în sens moralizator. Cele mai vechi sbornice manuscrise în limba slavonă datează la noi în țară din secolul al XIV-lea. Este vorba despre Manuscrisul românesc din Cronicele de la Ieud, caligrafiat în anii 1391-1392.

În patrimoniul Mănăstirii Putna se află opt sbornice, trei dintre acestea datând din epoca lui Ștefan cel Mare, iar restul de cinci din secolele următoare. Primele, cele din seclul al XV-lea au fost caligrafiate chiar la mănăstirea Putna, ele fiind cele mai frumos realizate dintre toate.

Psaltichia sau irmologhionul reprezintă scrierea bisericească a cărei denumire derivă din vocabula neogreacă psaltiki. În limba română noțiunea de psaltichie înseamnă muzică psaltică (muzică vocală bisericească specifică ritului creștin ortodox), dar și cartea (manuscrisul) după care se învață această muzică. Ca și ceaslovul și psaltirea, plastichia a fost folosită drept manual didactic de-a lungul secolelor, pentru învățarea muzicii bisericești în vechile școli de pe lângă mănăstiri, în școlile de catiheți și în seminarele teologice. Pe teritoriul țării noastre, cele mai vechi psaltichii, scrise în limba greacă, datează din secolele XI-XIV, și se păstrează în Biblioteca Academiei Române și la Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” din Iași. Școala muzicală de la Putna ajunsese să se impună, alături de cele de la Constantinopol, ca una dintre cele mai de seamă din istoria muzicii bizantine. Bazele acestei renumite școli au fost puse de românul Eustație, protopsaltul de la sfârșitul veacului al XV-lea. La mănăstirea Putna au fost redactate nouă manuscrise muzicale în secolele al XV-lea și al XVI-lea, deosebit de importante pentru cunoașterea nivelului la care ajunsese arta psaltichiei cu notație bizantină în Țările Române. Aceste manuscrise se află răspândite în diferite biblioteci din țară și de peste hotare, în sfântul lăcaș păstrându-se unul singur.

Apostolul este o creație folosită în oficierea cultului creștin alcătuită din părți ale Noului Testament. Ea conține în prima parte Faptele apostolilor iar în partea a doua Epistolele apostolilor. Această a doua parte este citită de preoți în mijlocul bisericii, cunoscându-se că Epistolele apostolilor conțin cuvântul Domnului adresat credincioșilor.

Pravila, spre deosebire de Apostol are o destinația normativă, canonică, de reglementare a vieții bisericești și laice. În Țările Române existența pravilelor este atestată din secolul al XV-lea, acestea fiind copii după varianata slavonă a Pravilei ce se numea Sintagma lui Matei Vlastares.

În scriptoriul Mănăstirii Putna existau în secolul al XVI-lea mai multe pravile și se manifesta un deosebit interes pentru copierea și prelucrarea lor în românește. Un astfel de exemplar este Pravila ritorului Lucaci, iar în afară de aceasta Dimitrie Dan mai semnala în 1905 că la Putna se afla o Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfintelor șapte soboare din anul 1581: ,,de mare însemnătate pentru cunoașterea evoluțiunii limbii române, căci la finele cărții, textul slavon are și traducere în limba română”.

Nu se poate preciza câte manuscrise de apostoli și de pravile existau la Mănăstirea Putna, dar în prezent nu se mai găsesc decât un Apostol din secolul al XVII-lea și o Pravilă din secolul al XV-lea. Ca și în cazul altor tipuri de mauscrise și acestea se află răspândite în diferite biblioteci din țară sau de peste hotare. În colecția Mănăstirii Putna se mai găsesc copii slavone mai noi sau mai vechi ale unor scrieri creștine denumite cărți sau cuvinte de învățătură. Acestea reprezintă fie tâlcuirea Vechiului și a Noului Testament, fie scrierile dogmatice în care sunt expuse preceptele creștine sau cele moralizatoare, destinate să călăuzească pe credincioși.

2.4 Scrierile în limba română cu alfabet chirilic

În cultura scrisă din Țările Române, limba slavonă a început să fie înlocuită treptat cu limba română, scrisă tot cu caractere chirilice. Acest lucru s-a petrecut la sfârșitul secolului al XV-lea și la începutul secolului al XVI-lea. Primul text în limba slavonă datat și care s-a păstrat până în zilele noastre este Scrisoarea lui Neacșu de la 1521. În biserică, scrierea în slavonă este folosită însă până mai târziu spre sfârșitul secolului al XVI-lea când au apărut textele rotacezante: Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea Voronețeană și Codicele Voronețean care reprezintă cele mai vechi manuscrise românești.

Dimitrie Dan, în lucrarea sa Mănăstirea și comuna Putna menționa în anul 1905, după cum am amintit, că sfântul lăcaș poseda o Pravilă a sfinților apostoli și a sfintelor șapte soboare din anul 1581, scrisă în slavonă, care la final conține și traducerea în limba română. Astăzi la Mănăstirea Putna sunt expuse două pomelnice scrise pe hârtie, legate sub formă de carte, ce datează din seclul al XVIII-lea. Ambele sunt scrise în limba română cu litere chirilice.

Pomelnicele sunt documente religioase legate de ritualul pomenirii morților în cultul creștin ortodox. Acestea pot fi de două feluri: ctitoricești și de familie, reprezentând liste de personalități sau de persoane decedate, cu menționarea uneori a anilor în care au trăit sau a altor elemente cum ar fi: locurile lor de baștină, rangurile sociale pe care le-au deținut, meritele pentru care sunt pomeniți etc. În funcție de locul și de epoca în care au fost scrise, dar și de evenimentele la care au participat cei pomeniți, aceste documente reprezintă importante surse istorice. În același timp, vechile pomelnice ctitoricești și de familie pot reprezena interes și din punct de vedere al decorațiilor cu care sunt împodobite, reprezentând adevărate opere de artă. De cele mai multe ori, în pomelnice este menționată contribuția celor pomeniți la ctitorirea și înzestrarea bisericii în care li se face pomenirea. Adesea sunt menționați și strămoșii acestora, de asemenea rudele apropiate, ceea ce sporește interesul pentru cercetarea pomelnicilor vechilor biserici și mănăstiri, care pot fi considerate drept bază pentru începuturile istoriografiei românești.

La noi în țară s-au păstrat numeroase pomelnice ctitoricești sau de familie, scrise pe diverse suporturi: pe zidurile unor biserici, pe lemn sau metale (sculptate, pictate etc), pe plăci de marmură, pe foi de pergament și de hârtie. La Putna s-au păstrat, în afară de cele două pe hârtie, două pomelnicie confecționate din lemn sub formă de triptice. Acestea provin de la Sihăstria Putnei, primul și cel mai mic fiind scris în slavă și în română, iar celălalt în română cu litere chirilice.

Cele două pomelnice pe hârtie, legate sub formă de carte sunt importante din punct de vedere al informațiilor ce le conțin, dar și din punct de vedere artistic, ale fiind frumos decorate. Primul dintre ele a fost scris la Sihăstria Putnei, iar celălalt la Putna în secolul al XVIII-lea, el furnizând informații interesante despre viața și slujitorii celor două lăcașuri de cult.

Inițiatorul pomelnicului redactat la Putna a fost Iacov Putneanul, un mare cărturar al acelui veac, care a fost considerat cel de-al treilea ctitor al Mănăstirii Putna pentru opera sa de refacere a mănăstirii într-o perioadă grea a existenței sale.

Pomelnicul Mănăstirii Putna înnoit cu osîrdia Mitropolitului Iacov și scris de iermonahul Natanail Dreteanul

Scris din porunca mitropolitului Iacov Putneanul, de către iermonahul Natanail Dreteanul, duhovnicul de la Pașcani.

,, Manuscris românesc, format mare, in-folio, caligrafiat cu cerneală neagră, în scriere chirilică, pe hârtie groasă, vărgată și filigranată cu imaginea unui scut decorat cu un leu ridicat pe labele din spate și ținând o floare în labele din față. Titlurile lunilor, numeroase inițiale și majuscule, cuvinte și rânduri sunt scrise cu cerneală roșie. Fila de titlu a lunii septembrie este decorată cu un frontispiciu xilogravat în stilizări florale, având la centru un medalion cu chipul lui Iisus Emmanuel. Fila de titlu a întregului pomelnic este împodobită de asemenea cu o xilogravură reprezentând un arc de triumf, cu chipul lui Isus pe arcada superioară, cu simbolurile celor patru evangheliști la colțuri. Xilogravurile sunt executate de tipografii Gligorie și Sandu. În deschiderea arcului este scris titlul cu cerneală roșie și neagră: << Protesis, adecă pomealnic al sfintei Mănăstiri a Putnei care acum întru acest chip s-au înnoit după izvodul al celui vechiu pomealnic. Cu osîrdia preasfințitului mitropolitului a toată Țara Moldovei, chiar Iacov, în zilele prealumnatului domn și oblăduitorului a toată Țara Moldovei Io Constantin Racoviță voievod la anii de la Adam 7265, iară de la Mîntuitorul nostru Iisus Hristos 1756, în luna lui noiembrie. Și s-au scris de mine smeritul întru iermonași Natanail Dreteanul, duhovnicul de la Pașcanii>>”.

Pe prima copertă se află gravat un medalion solar, cu flori între raze și cu scena răstignirii în centru. Pe cea de-a doua copertă se găsește un alt medalion identic cu primul, dar cu scena plângerii la mijloc. Decorațiile de pe prima copertă sunt aurite, iar de pe cea de-a doua copertă argintate. Muchiile filelor sunt aurite și ștanțate pe cele trei laturi vizibile, cu motive decoarative exotice.

Majoritatea cărților manuscrise, redactate în limba română, care se găsesc în biblioteca Mănăstirii Putna datează din secolul al XVIII-lea. Mai bine de jumătate dintre acestea au fost scrise și, în unele cazuri, traduse de trei mari cărturari ai veacului respectiv: dascălul Evlaghie din Iași, ajutat de fiul său Gheorghe, ieroschimonahul Natanail Dreteanovski și arhimandritul Vartolomei Măzăreanu.

După o perioadă zbuciumată în istoria mănăstirii care aproape dusese Putna la ruină, a urmat la mijlocul secolului al XVIII-lea o perioadă de înflorire ce s-a datorat în mare parte mitropolitului Moldovei de la acea vreme, Iacov Putneanul. Din porunca acestuia se scriseseră de către ieromonahul Nathanail de la Sihăstria Putnei cele două pomelnice mai sus amintite. În anul 1770 tot același monah a scis Rânduiala Călugăriei, manuscris care se găsește, de asemena, în biblioteca sfântului lăcaș. Mitropolitul Iacov și-a înzestrat mănăstirea de metanie cu odoare și cărți de slujbă, precum și cu traducerea unor cărți de învățătură. Pentru aceasta, el a poruncit monahului Evloghie, dascălul slavonesc de la Școala Domnească din Iași să tălmăcească Viețile Sfinților. Nu se știe câte volume din această creație de douăsprezece a tradus, dar din ceea ce s-a zămislit au ajuns să existe până în zilele noastre în biblioteca mănăstirii doar cinci: lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie și mai. Din însemnările grămăticului se poate afla că manuscrisele au fost scrise între ani 1757-1760, pe cheltuiala și din porunca Preasfințitului mitropolit al Moldovei, Iacov, de către dascălul Evloghie ajutat de filul său Gheorghe.

La rezidirea Putnei, alături de mitropolitul Iacov a mai contribuit o altă mare personalitate care s-a format aici: arhimandritul Vartolomei Măzăreanu. Acest cărturar a scris imens de-a lungul vremii: cărți de slujbă, cărți duhovnicești, calendare și pomelnice, condici de scrieri și de odoare, letopisețe. O parte din scrierile sale au rămas la Putna unde a fost și egumen. Astfel, s-au păstrat în biblioteca mănăstirii nouă dintre cărțile sale, dintre care amintim: un Prolog, tradus în 1759, alte două Proloage tălmăcite în 1761, un Pavecernic și un Panahidnic traduse în 1759 și 1767. În anul 1764 Vartolomei Măzăreanu a scris un Catastih de toate scrisorile Sfintei Mănăstiri Putna. Această scriere este de o deosebită importanță, deoarece ea reprezintă cea dintâi strădanie de a pune în rânduială vechile arhive mănăstirești din Moldova. Așadar, aceasta reprezintă una dintre primele forme de catalog de bibliotecă ce ne provine din arhiva Mănăstirii Putna.

Din bogăția de manuscrise ce au fost redactate în scriptoriul mănăstirii, o parte au fost destinate chiar acestui sfânt lăcaș, iar o altă parte, destul de însemnată a acestora, au fost copiate pentru alte mănăstiri sau biserici, nevoia de cărți religoase fiind acoperită, să spunem astfel, de către înfloritoarea școală de copiști și miniaturiști de la Putna. De-a lungul timpului, din diverse cauze și pe diferite căi, multe dintre aceste manuscrise au ajuns în biblioteci publice sau în colecții particulare din țară și de peste hotare.

Până în prezent au fost identificate 36 de asemenea manuscrise, dintre care 22 au fost zămislite în scriptoriul Mănăstirii Putna pentru alte lăcașuri de cult, iar 14 au fost la un moment dat în patrimoniul mănăstirii, dar cu timpul acestea au fost înstrăinate (aici este vorba despre o parte dintre manuscrise care au fost caligrafiate la Putna pentru folosul propriu al mănăstirii, dar și de altele, caligrafiate în alte locuri, dar care au aparținut Putnei). Trebuie menționat că numărul manuscriselor care nu se mai află astăzi în locurile cărora le fuseseră destinate este cu siguranță mult mai mare. Despre aceste manuscrise răzlețite, istoricul Maria Magdalena Szekely ne relatează că a despistat faptul că, dintre manuscrisele copiate la Putna pentru alte lăcașuri sfinte, se află în Rusia nouă dintre acestea, în Bulgaria două, iar în bibliotecile și muzeele din România unsprezece (șapte la București, unul la Cluj, unul la Iași și două în locuri necunoscute), iar dintre cele care au aparținut Mănăstirii Putna, douăsprezece dintre acestea se află în Rusia, unul în SUA și unul în țară la noi la Cluj.

Această bogăție de manuscrise care fie că se mai găsesc în locul în care au fost create sau cărora le-au fost menite, fie că au fost descoperite și studiate în alte locuri, sunt deosebit de importante, deoarece ele dau informații despre ceea ce a însemnat tezaurul inițial de manuscrise al Mănăstirii Putna, despre cum domnii se îngrijeau de înzestrarea ctitoriilor lor, uneori chiar înainte de sfințire, despre cum arătau cărțile unei biserici domnești. Ele reprezintă surse valoroase pentru reconstituirea istoriei Moldovei și a Mănăstirii Putna.

2. 5. Odoarele Mănăstirii Putna

În ciuda nenumăratelor încercări prin care a trecut de-a lungul istoriei Mănăstirea Putna (incendii, cutremure, jafuri), în patrimoniul său se mai păstrează odoare bisericești cu o mare însemnătate istorică și artistică: icoane, evantaie liturgice (ripide) din aur și argint ornate adesea cu pietre prețioase, cădelnițe, candele și sfeșnice, cruci și vase de cult (potire, colivare, cristelnițe).

Dintre icoanele sfântului lăcaș de la Putna două sunt atribuite epocii lui Ștefan cel Mare: tripticul Deisis, ce se găsește expus în colecția mănăstirii și Maica Domnului cu Pruncul din iconostasul bisericii. Celelalte icoane datează din secolul al XVI-lea și al XVIII-lea.

Ctitorie și în același timp necropolă a unui voievod român strălucit precum Ștefan, Mănăstirea Putna trebuie să fi dispus de un tezaur de argintărie de excepție . În documente sunt menționate numeroase danii făcute sfântului lăcaș, fie de către domnitorul însuși fie de urmașii săi, de către boieri sau simpli credincioși. Din păcate, din pricina numeroaselor și grelelor încercări prin care a trecut mănăstirea, din epoca lui Ștefan cel Mare au mai rămas în patrimoniul Putnei doar cădelnița de la 1470, o ferecătură a craniului Sfântului Ghenadie din 1488, ripidele din 1497 și o serie de obiecte mărunte ce provin din mormintele voievodale cum ar fi: nasturi, cruci, agrafe, aplice, obiecte ce au fost extrase în 1856 când aceste morminte au fost deschise. Celelalte obiecte liturgice- ferecături de cruci și de icoane, cădelnițe, candele, sfeșnice, potire, colivare, cristelnițe – datează din secolele XVI-XIX. Cădelnița dăruită de Ștefan cel Mare Mănăstirii Putna în anul 1470 reprezintă o capodoperă a orfevrăriei medievale românești, ea fiind o creație tipică pentru sinteza gotico-bizantină care s-a realizat în arta epocii ștefaniene. Este executată din argint aurit, ajurat și cizelat, ea având o greutate de 2,620 kg. Tradiția spune că această somptuoasă cădelniță a fost utilizată la 3 septembrie 1470 de către mitropolitul Teoctist la sfințirea mănăstirii. În ansamblu ea sugerează chivotul unui edificiu bisericesc specific arhitecturii gotice din vremea lui Ștefan cel Mare.

Din patrimoniul mănăstirii Putna fac parte două ripide, executate din argint aurit chiar în atelierele de orfevrărie ale acestui sfânt lăcaș, din porunca domnitorului, pentru ctitoria sa. Acestea reprezintă opere reprezentative pentru nivelul măiestriei atinse de meșterii din atelierul de argintărie al mănăstiri și demonstrează prin elementele lor decorative apartenența la stilul artei românești din epoca lui Ștefan cel Mare. Pe mânerul uneia dintre cele două ripide se găsește următoarea inscripție: ,,Io Ștefan voievod cu mila lui Dumnezeu Domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a făcut această ripidă în Mănăstirea de la Putna, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născtătoare de Dumnezeu, în anul 7009 (=1497), ianuarie 14”.

Candelele și sfeșnicele ce se păstrează în colecția Mănăstirii Putna provin din secolul al XVIII-lea, fiind lucrate în argint curat. În patrimoniul mănăstirii se găsesc vase de cult, dintre care cele mai vechi datează din 1567 și provin de la Alexandru Lăpușneanu. Acest domnitor a dăruit sfântului lăcaș un colivar din argint aurit de o deosebită frumusețe și a înnoit o cristelniță veche de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Celelalte vase de cult datează din secolul al XVIII-lea.

Nu putem încheia această prezentare succintă a celor mai importante dintre odoarele Putnei fără a aminti colecția de cruci a mănăstirii, care este foarte importantă din punct de vedere al valorii lor istorice și artistice, căci aici s-a păstrat cel mai vechi exemplar, din patrimoniul românesc al unei astfel de piese. Este o cruce de mână ce a fost sculptată și ferecată în anul 1503, potrivit inscripției, din porunca lui Ștefan cel Mare, pentru ctitoria sa de la Putna, care se află acum în custodia Muzeului de Istorie al României.

În muzeul mănăstirii se găsesc și alte exemplare valoroase ce datează din secolele XVI-XIX, ce fac posibilă evidențierea evoluției acestui gen artistic de-a lungul perioadei menționate din istoria Moldovei. Importanța odoarelor ce aparțin Mănăstirii Putna este cu atât mai mare cu cât ele reprezintă mărturii ale evoluției artei bizantine și moldovenești pe teritoriul țării noastre. În același timp, prin datarea lor, ele pot constitui izvoare istorice prețioase, mărtuirii ale trecutului țării noastre.

Capitolul III

Putna și începuturile istoriografiei românești

3.1 Primele cronici moldovenești din secolele al XV-lea și al XVI-lea

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca urmare a politicii de centralizare a statului feudal, literatura religioasă în limba slavonă este orientată către istoriografia de curte, după modelul rodoslaviilor bizantine. Apariția acestor cronici este foarte importantă pentru istoria României, nu numai pentru faptul că sunt cele mai vechi izvoare narative din țara noastră, dar și pentru faptul că prelucrările lor străine (cronica moldo-germană, cronica moldo-polonă, cronica moldo-rusă) au fost în măsură să furnizeze informații unice peste hotare, care nu ar fi putut fi cunoscute de cronicarii și de conducătorii țărilor vecine și de cei ai altor țări din occident și din orient.

Cronica reprezintă o formă caracteristică pentru istoriografia feudală în toate țările, reprezentând o formă de scriere în care evenimentele sunt legate între ele doar prin seria cronilogică a faptelor. Se scriau cronici pentru lauda faptelor eroice, războinice, evlavioase ale stăpânilor feudali. Ele cuprindeau știri interne din țară, despre războaie, despre familiile conducătorilor și genealogia acestora.

În Moldova cronicile reprezintă izvoare interne asupra celor petrecute în țară, răscoale, războaie civile, relațiile domnitorilor cu boierii, familia și genealogia voievozilor, relațiile cu vecinii. Se pot studia, de asemena, pe baza acestor izvoare narative, instituțiile feudale, atitudinea domnitorului față de boieri și dregători, denumirile slave ale acestora, marile adunări ale țării, alegerea domnilor de către boieri și țară, structura populației, organizarea armatei.

Nu în ultimul rând, trebuie să menționăm că aceste scrieri, deși sunt redactate în limba slavonă au o mare importanță în istoria literaturii române. ,,Se poate spune că adevărata literatură românească, aceea care dă expresie unor realități și sentimente profund naționale[…] ia naștere odată cu Letopisețul Moldovei”. Prima scriere românească laică în limba slavonă este Letopisețul Moldovei, apărut la curtea lui Ștefan cel Mare (1457-1504) și care a fost continuat în timpul urmașilor săi. Despre autorul sau autorii acestei scrieri, rămași anonimi, se poate spune că erau dieci din cancelaria domnească, care au redactat-o sub îndrumarea voievodului și a marelui logofăt. Pentru prioada începând de la Dragoș Voievod (1352-1353) până la Ștefan cel Mare au folosit tradiția orală și unele însemnări făcute în prima jumătate a secolului al XV-lea, iar pentru epoca ștefaniană și câteva decenii după, au însemnat evenimentele cele mai importante aproape an de an.

Letopisețul Moldovei întocmit la curtea lui Ștefan cel Mare nu s-a păstrat în forma originală, doar în copii și prelucrări ulterioare. Cele mai vechi cronici din această serie sunt cronicile românești redactate în slavonă – Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Aproape în totalitate aceste manuscrise au fost descoperite de marele învățat slavist Ioan Bogdan, care le-a editat pentru prima dată.

În privința raportului dintre diferitele cronici slave din Moldova secolului al XV-lea a existat întâi părerea, susținută de vechii istoriografi I.Bogdan, N. Iorga, I. Vlădescu, Al. Iațimirski, că au existat două cronici independente ale Moldovei, una fiind Letopisețul de câd s-a început Țara Moldovei (denumit impropriu Letopisețul de la Bistrița) și alta Letopisețul de la Putna, scrieri care ar fi fost concepute separat una de cealaltă.

Alți istorici au stabilit ulterior că aceste două letopisețe și de asemena cele scrise pentru a informa străinătatea (moldo-germană, moldo-polonă și moldo-rusă) sunt înrudite între ele ca text, având un prototip comun, o cronică din care derivă toate aceste copii și prelucrări ulterioare.

Cea mei apropiată de original este considerată cronica intitulată Letopisețul de când s-a început cu voia lui Dumnezeu, Țara Moldovei. Această copie a fost descoperită în Biblioteca Clubului Bulgar din Tulcea de către slavistul Ioan Bogdan , într-un manuscris din secolul al XVI-lea, originar din Moldova, după indicațiile date de Alexandru Pop, un profesor de la gimnaziul din Tulcea. Cea mai veche notiță de pe filele acestui manuscris datează din 1710, el aparțonând lui Ierei Gheorghe din Băiceni, care menționa că a primit această carte de la o preoteasă din neamul mitropolitului Varlaam, care fusese protopop la Iași. Apoi în anul 1861, un bulgar pe nume Djudjov a cumpărat mauscrisul de la un lipovean și l-a dat bibliotecii din Tulcea. Cronica a fost publicată cu studiu și traducere de către Ioan Bogdan în volumul Cronice inedite atingătoare de istoria românilor la București în anul 1895. Acest renumit slavist a numit manuscrisul ,,Letopisețul de la Bistrița” deoarece a presupus că redactarea lui a fost începută în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în această mănăstire care a fost ctitorită de voievod. Mai târziu, istorici precum P.P. Panaitescu și Gheorghe Mihăilă au considerat că originile istoriografiei moldovenești trebuie împinse ceva mai târziu, deoarece toate știrile privitoare la a doua jumătate a secolului al XIV-lea și la prima jumătate a secolului al XV-lea, până la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare sunt laconice, menționând adesea numai numele domnului și ale membrilor familiei sale, incomplete sau inexacte (datele domniei lui Alexandru cel Bun, zilele săptămânii indicate greșit). În comparație cu paginile ce conțin informații foarte succinte dedicate predecesorilor săi, domniei lui Ștefan cel Mare îi dă o dezvoltare deosebită. În manuscrisul care cuprinde 20 de file, numai 3 cuprind evenimentele dintre anii 1359-1457, adică de la întemeierea Moldovei până la urcarea în scaun a marelui voievod, adică o perioadă de o sută de ani, iar 17 file cuprind istoria Moldovei în timpul domniei sale (1457-1504), adică o perioadă de mai puțin de 50 de ani. S-a tras astfel, concluzia că faptele au fost relatate de un contemporan, în timpul celei din urmă perioade menționate, în timpul lui Ștefan cel Mare.

În privința structurii acestei cronici, Ioan Bogdan distingea trei părți inegale ca întindere: Partea I, de la Dragoș (1352, în text greșit: 1359) până la Alexandru cel Bun (1400, în text greșit: 1399) reprezintă o simplă enumerare a domnitorilor și anilor de domnie ai fiecăruia, cu unele greșeli. Nu este menționat în această cronică niciun fapt politic din domnia lui Alexandru cel Bun, nici lupta pentru Pocuția și dobândirea Chiliei.

Partea a II-a de la Alexandru cel Bun (1400-1432) până la Ștefan cel Mare (1457) cuprinde știri ceva mai exacte și mai detaliate, menționându-se nu doar voievozii și anii de domnie, ci și legăturile de rudenie ale unor domnitori, unele evenimente, unele războaie, luptele pentru domnie din perioada 1432-1457. Și în această epocă unele date sunt inexacte (ziua săptămânii dată în cronică nu se potrivește). Din cronică lipsesc domniile lui Petru al II-lea și a lui Roman al II-lea. Rezultă, după cum am menționat, că această perioadă între 1352 și 1457 nu este scrisă de un contemporan.

Partea a III-a este cea mai amplă, de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare până la moartea sa în anul 1504, constituind o narațiune detaliată, exactă din punct de vedere istoric, fiind cea mai valoroasă din întreaga cronică, ce se continuă și după urcarea pe tron a lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan, până la 1507, când textul se întrerupe brusc, în mijlocul unei fraze, lipsind ultimele pagini. În această parte informațiile sunt exacte din punct de vedere istoric, foarte detaliate, conținând chiar și reflecții murale.

Faptele descrise în timpul domniei lui Ștefan cel Mare sunt numeroase, datele fiind fixate și în ziua săptămânii ceea ce reprezintă o dovadă de contemporaneitate. De asemenea, se remarcă simpatia autorului pentru marele domnitor, din toți domnii numai el este alesul lui Dumnezeu. În cronică, expresia ,,cu voia lui Dumnezeu” se referă la întemeierea Moldovei, pentru ca mai apoi nici un alt domn să nu se mai bucure de această favoare, nici măcar evlaviosul Alexandru cel Bun, ctitorul mănăstirii Bistrița. De îndată ce cronicarul începe să vorbească despre domnia lui Ștefan, aflăm că înfrângerea lui Petru Aron a fost ,,din mila lui Dumnezeu”, iar la Baia ,,s-a împlinit gîndul lui Dumnezeu prin Ștefan voievod”. Dintre toți domnitorii, doar Ștefan este ales de Dumnezeu pentru a săpâni, împlinind voința divină.

După cum am menționat anterior, în privința locului în care a fost redactat Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei au existat mai multe ipoteze. Ioan Bogdan l-a numit ,, de la Bistrița”, presupunându-se că a fost scris în acea mănăstire, mai târziu însă s-a demonstrat că acest lucru nu se poate dovedi. P.P. Panaitescu l-a numit ,, Letopisețul anonim al Moldovei” și a arătat că Bistrița nu poate fi locul în care s-a scris cronica, în primul rând pentru că textul acesteia nu se potrivește cu ,,Pomelnicul de la Bistrița”. În pomelnic lipsesc numele unor voievozi care se află în letopiseț (și al soțiilor unora dintre ei), iar în letopiseț lipsesc numele altor domnitori care se află în pomelnic. Cronicarul nu menționează numele doamnei Ana, soția lui Alexandru cel Bun, deși mormântul ei se găsește și astăzi la Mănăstirea Bistrița. Data morții lui Alexandru cel Bun este greșită în letopiseț, 1434 în loc de 1432, iar mormântul acestui domnitor se află după cum se știe tot la Bistrița. Este exclus ca vreun pisar din acea mănăstire să fi făcut o asemenea eroare. Faptul că numele acestei mănăstiri apare în letopiseț doar de două ori ( el făcând legătură cu îngroparea acolo a lui Alexandru cel Bun și a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare) este un alt argument în favoarea ipotezei că această cronică a fost redactată în altă parte.

Pentru stabilirea locului unde a fost scrisă această cronică s-au făcut studii comparative între textul său și a celorlalte versiuni ale croncii prototip al tuturor letopisețelor care cuprind istoria moldovei în secolul al XV-lea. S-a constatat că sunt anumite pasaje ce descriu aceleași fapte, povestite cu expresii și cuvinte identice, dovedind existența prototipului comun. Deosebirile sunt datorate unor prelucrări ulterioare ale acestui prototip, ce era o cronică de curte, după cum s-a mai arătat. În Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei cronicarul relatează faptele petrecute cu exactitate, ca unul care era contemporan evenimentelor petrecute, uneori cu observații ce nu puteau fi decât ale unui martor ocular. Faptul că se dau zilele lunii și ale săptămânii, chiar și timpul din zi, arată că acesta era o persoană ce trăia la curte și nu un călugăr din mănăstire, unde știrile ajungeau adesea târziu fiind mai puțin precise.

Se poate trage concluzia că această cronică reprezintă cea mai apropiată copie a letopisețului scris la curtea lu Ștefan cel Mare, el conținând toată perioada sa de domnie și cu un adaos până în 1507. Manuscrisul acestuia descoperit de Ioan Bogdan la Tulcea a fost achiziționat mai târziu de Academia Română, unde se păstrează în colecția manuscriselor slave cu numărul 649. Este caligrafiat pe hârtie (filigran: cruce greacă, mână cu stea în vârful degetului), de mai multe mâini, în semiunciala folosită în secolul al XVI-lea. Conține 246 file. La fila 37, 41, 48, 103, 237 v, se găsesc ornamente. Inițialele și tilturile sunt scrise cu cerneală roșie. Lipsesc filele de la începutul și de la sfârșitul manuscrisului, foaia cu care se termină manuscrisul făcând parte din croica Moldovei, care este neterminată. Cuprinsul este amestecat, începând cu o serie de texte religioase reprezentând o colecție de învățături morale în medio-bulgară. Între filele 103-235 v. Cuprinde Letopisețul lu Manasses, o cronică bizantină tradusă în medio-bulgară. Între filele 236-277 urmează o listă a regilor Israelului, după care între filele 237-v-246-v, urmează letopisețul Moldovei care se termină brusc la mijlocul unei fraze.

După cum am menționat anterior, 17 din cele 20 de pagini ale cronicii moldovenești sunt consacrate domniei lui Ștefan cel Mare. Judecând după atitudinea cronicarului față de demersurile voievodului, care sunt mereu prețuite, după amănuntele oferite despre curtea marelui voievod, este vorba despre o cronică ștefaniană compusă după modelele bizantine, care este destinată românilor. Tot cititorilor din interiorul țării le erau destinate și celelalte două prelucrări ale letopisețului prototip redactat la curtea lui Ștefan cel Mare, prelucrîri realizate la mănăstirea Putna ce sunt cunoscute sub titlurile de Letopisețele de la Putna I și Putna II.

3.2 Letopisețul Putna I

Letopisețul Putna I reprezintă o versiune deosebită și prelucrată a letopisețului prototip care a servit ca izvor tuturor letopisețelor moldovenești ce cuprind istoria secolului al XV-lea. Originalul acestui manuscris a fost găsit în Biblioteca Academiei teologice din Kiev, într-un sbornic de texte cu un cuprins foarte diferit: ascetice, hagiografice, apocrife și materiale istorice. Materialele istorice sunt alcătuite din cele mai vechi anale sârbești, din cea dintâi cronică bulgărească și dintr-o vesiune a cronicii moldovnești.

Cronica moldovenească este scrisă în mediobulgară și se cheamă Povestire pe scurt despre domnii Moldovei. Ea cuprinde, cu unele întreruperi, istoria țării de la întemeiere la 1359 până în anul 1526. A fost descoperită, studiată și publicată tot de slavistul Ioan Bogdan, care a editat în 1891 volumul intitulat Vechile cronici moldovenești până la Urechia. Manuscrisul conține o însemnare care arată că versiunea acestui letopiseț a fost copiată de călugărul Isaia din Mănăstirea Slatina din Moldova.

Ioan Bogdan precizează că ,,Povestirea în scurtu despre Domnii Moldovei” are două părți independente una de alta, anume: Cronica de la începutul Moldovei până la Petru Aron (1456) și Analele Putnene, adică analele de la suirea în scaun a lui Ștefan cel Mare (1457) până la moartea lui Petru, fiul lui Bogdan cel Orb (1526).

Atât cronica ce percede analele, cât și cele din urmă, au fost scrise la Putna. Prima parte este o înșirare pe scurt a domnitorilor Moldovei, începând cu întemeietorul acesteia- Dragoș (1359) până la Petru Aron (1456). Despre cei mai mulți dintre ei nu se spune decât ai cui fii au fost și câți ani au domnit, întreaga cronică având mai mult caracterul unei genealogii, de tipul rodoslaviilor slavone ce au pătruns în Țărle române din Serbia și Bulgaria. La câțiva dintre voievozi se amintesc și faptele principale ce s-au petrecut în timpul cât au domnit, ca de exemplu victoria lui Ștefan Mușat asupra regelui Sigismund al Ungariei, redarea cetății Chilia de către Petru al II-lea ungurilor, sfințirea mitropolitului Teoctist de către patriarhul sârb Nicodim în timpul lui Alexandru al II-lea.

Locul, timpul și autorul acestei cronici sunt greu de precizat deoarece copia de la Mănăstirea Slatina nu conține nici o indicație de acest fel. Este totuși evident că ea a fost prelucrată la Mănăstirea Putna, interesul celui care a scris-o fiind evident, știrile din viața mănăstirii sunt numeroase, cu multe amănunte care nu prezintă interes general și fără a se prezenta în cronică astfel de știri despre alte mănăstiri din Moldova. Se prezintă astfel începerea zidirii mănăstirii în anul 1466, sfințirea bisericii în 1470, incendiul din 1484, moartea arhimandritului Ioasaf în 1485.

În cadrul cronicii se pot distinge două părți din punct de vedere al autorilor: prima de la început până la Alexandru cel Bun, a doua de la Alexandru cel Bun până la Petru Aron. În prima parte, în care se înșiră domnii de la Dragoș până la Iuga, se consemnează pentru fiecare în parte câți ani au domnit și în ce raport de înrudire se afla față de predecesorul său, se pare că a fost un prim redactor folosindu-se aceiași termeni și expresii care se repetă. Această parte are în consecință un caracter arid. Partea a doua se deosebește de cea dintâi prin modul său de redactare, fiind mai variată, mai liberă și mult mai detaliată. Nu mai apare repetitiv expresia << au domnitu atâția și atâția ani și apoi au muritu>>. Începutul domniei lui Alexandru cel Bun fiind introdus de expresia <<în anul 6907 se sui în domnie Alexandru voievodu>>, se trage concluzia că această parte a cronicii este scrisă de o altă persoană. Această parte a cronicii se ispăvește odată cu domnia lui Petru Aron.

Analele putnene, păstrate în acest zbornic copiat la Slatina, prezintă perioada de la suirea în scaun a lui Ștefan cel Mare până la moartea lui Petru, fiul lui Bogdan cel Orb și începutul domniei lui Ștefan cel Tânăr (1526). Ele sunt cunoscute aproape în întregime domniei lui Ștefan, care ocupă 32 de alineate în comparație cu cea a lui Bogdan și Ștefăniță care sunt tratate numai în 6 alineate. Trebuie menționat că toate notițele între anii 1457 și 1504 au caracterul contemporaneității. Evenimentele petrecute până în 1466, când a fost ctitorită mănăstirea Putna, deci din primii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare, sunt înșiruite succint, autorul lor necunoscându-le decât din memorie. Datele cronologice și narațiunea evenimentelor sunt caracterizate de exactitate și amănunțime.

Sbornicul copiat la Slatina mai conține o însemnare în limba slavonă: <<În anul acesta a venit patriarhul de la Țarigrad, chiar Ioasaf în Țara Moldovei, în zilele lui Alexandru voievod și în vremea mitropolitului Grigorie […] în anul 7060 și nouă (1561)>>. Mănăstirea Slatina din Moldova fiind întemeiată de Alexandru Lăpușneanul, iar însemnarea prezentată anterior referindu-se la un fapt petrecut în timpul domniei sale în anul 1561, putem afirma că această copie a fost realizată în acea perioadă.

Dacă ne referim la raportul între cele două versiuni ale prototipului comun al cronicii moldovenești prezentate până acum, Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei și Letopisețul Putna I, putem afima că cea din urmă are prescurtări și omisiuni față de prima, care la rândul său are lipsuri ce nu se găsesc în cronica de la Putna. Nici una deci nu poate fi considerată o copie fidelă a prototipului pierdut. În lucrarea Istoria literaturii române vechi Nicolae Cartojan afirmă că între prototipul comun (originalul cronicii scrisă la curtea lui Ștefan) și aceste variante care au ajuns până în zilele noastre au existat mai multe cronici intermediare. În unul din aceste intermediare lipseau știri care se găsesc în analele de la Putna, și după acesta s-a scris Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei. Documentul intermediar după care s-a copiat Letopisețul de la Putna avea și el lacune numeroase, din versiunea putneană lipsind multe știri și unele pasaje întregi .Unele omisiuni pot fi explicate printr-o tendință de prescurtre, altele care cuprind pasaje întinse însă, s-ar explica admițând că din variantele intermediare după care au fost scrise analele de la Putna se pierduseră anumite pagini.

Letopisețul Putna I prezintă unele anacronisme cum ar fi tăierea capului lui Petru Aron la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, (care a avut loc de fapt în 1469-1470), dobândirea Ciceiului și a cetății de Baltă după lupta de la Baia (faptul s-a petrecut la 1486-1488). De asemenea, unele lucruri lipsesc din timpul domniei lui Ștefan cel Mare: luptele cu muntenii din 1477-1479 și chiar și lupta de la Codrii Cozminului. Cu toate acestea, cronica prezintă interes istoric și literar, fiind una dintre cele mai vechi însemnări istorice moldovenești, arătând influiențele sub care a început să se dezvolte limba română literară la începutul secolului al XV-lea.

Din punct de vedere istoric letopisețul prezintă importanță, conținând o serie de știri noi. Unele comune cu Putna II și care lipsesc din Letopisețul de când s-a început Țara Moldovenească cum ar fi: Petru Vodă a cedat Chilia ungurilor, lupta de la Orbic din 1457, adunarea de la Direptate unde a fost înscăunat Ștefan cel Mare. De asemenea sunt informații care se găsesc numai în acest letopiseț, lipsind din toae celelalte: victoria lui Ștefan I la Hindov împotriva regelui Sigismund al Ungariei (1395), sinodul de la Florența, lupta de la Mohaci (1526). Toate aceste evenimente și știri noi care nu se găsesc în alte cronici slave moldovenești fac ca Letopisețul Putna I să fie un prețios izvor al istoriei țării noastre.

3.3 Letopisețul Putna II

Letopisețul Putna II este foarte apropiat de Letopisețul Putna I, fiind scris ca și acesta la Mănăstirea Putna. El prezintă multe pasaje care sunt identice, dar este mai dezvoltat decât primul, frazele dovedind de cele mai multe ori o prelucrare aparte. Letopisețul Putna II începe, ca și celelalte variante prezentate, tot cu întemeierea Moldovei la 1359 și ajunge cu istorisirea evenimentelor până în anul 1518, deci cu 8 ani înainte de terminarea Letopisețului Putna I.

Această cronică ce poartă titlul ,, Povestire pe scurt despre domnii Moldovei” a fost descoperită tot de marele slavist Ioan Bogdan într-un codice din Biblioteca Imperială din Sankt Petersburg. Acest codice a fos redactat spre sfârșitul secolului al XVI-lea sau începutul secolului al XVII-lea și cuprinde texte religioase și istorice scrise în limba slavă, versiune rusă. Manuscrisul este alcătuit din 328 de file și nu conține nici o însemnare în legătură cu locul unde a fost copiat. În orice caz, acest lucru s-a petrecut în Moldova, pe filele de început aflându-se anumite însemnări în românește privitoare la Moldova. Din aceste însemnări s-a putut afla că, în anul 1639 manuscrisul se afla la Iași și că la 1749 a fost trecut în zestrea Mănăstirii Nicoriță. De acolo a ajuns în Rusia prin împrejurări necunoscute. Ioan Bogdan a tradus și publicat Letopisețul Putna II în Analele Academiei Române în anul 1909 sub titlul Letopisețul lui Azarie. Manuscrisul conținea dealtfel între filele 225 și 310 trei cronici ale Moldovei: Letopisețul Putna II, Letopisețul lui Macarie și Letopisețul lui Azarie. Partea referitoare la istoria Moldovei din acest manuscris se găsește sub formă de microfilm în Biblioteca Academiei Române.

Ca și celelalte cronici prezentate (Letopisețul Putna I și Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei) și acest letopiseț derivă din același letopiseț prototip al Moldovei din secolul al XV-lea. Se întâlnesc și în cazul său aceleași fraze sau fragmente de fraze identice care descriu aceleași evenimente, fapt ce dovedește acest lucru.

Letopisețul Putna II este mai apropiat însă de Letopisețul Putna I decât Letopisețul de când s-a început Țara Moldovei, în cuprinsul lui întâlnindu-se o serie de pasaje comune cu cele din Putna I (știrea referitoare la tăierea capului lui Petru Aron imediat după detronarea lui, de pildă, cea referitoare la dobândirea CIceiului și a Cetății de Baltă de asemena). Toate știrile din Letopisețul Putna I despre viața Mănăstirii Putna se găsesc și în Letopisețul Putna II, apărând în această din urmă cronică încă și mai multe știri despre sfântul lăcaș în care a fost scrisă: îngroparea la Putna a doamnei Maria, soția lui Radu cel Frumos la 1500 , moartea egumeului Paisie la 1502, îngroparea lui Bogdan al III la Putna la 1517.

În concluzie, Letopisețul Putna II este o scriere independentă care derivă dintr-un text comun cu Putna I. El nu este doar o simplă copie, ci reprezintă o prelucrare deosebită prezentând mari diferențe în privința frazelor și a evenimentelor relatate. Cronica se termină ca și Putna I în timpul domniei lui Ștefăniță la 1518, astfel încât se poate presupune că a fost redactată în Moldova în timpul domniei nepotului lui Ștefan cel Mare, cu siguranță tot la Mănăstirea Putna. Acest letopiseț este mai complet decât Putna I neavând lacunele din acesta din urmă și cuprinde o serie de știri ce lipsesc din toate celelalte cronici slave ale Moldovei din secolul al XV-lea: ,, sfințirea lui Teoctist s-a făcut sub despotul sârb Gheorghe (Brancovici), la ungerea lui Ștefan, la Drieptate, s-a adunat toată țara, deci a fost o alegere, în lupta de la Codrii Cosminului Ștefan cel Mare a primit ajutor de la Radul cel Mare din Țară Românească, Ștefan cel Tânăr, după izbânda asupra tătarilor, a trimis dintre prinși <<la împărații și craii și voievozii dimprejur>>.

Importanța istorică a Letopisețului Putna II este subliniată de faptul că această cronică aduce informații noi legate de evenimentele petrecute în țara noastră, ea reprezentând un veritabil izvor istoric. Din punct de vedere literar, cronica fiind mai dezvoltată decât Putna I, dezvăluie o prespectivă asupra modului în care a început să se dezvolte viața literară în Moldova secolului al XV-lea. Dintre copiile și prelucrările care au circulat în epoca veche, unele au fost folosite de către primul cronicar care a scris în limba română, Grigore Ureche, spre mijlocul secolului al XVII-lea. Miron Costin și de asemena alți cronicari din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea au avut drept model vechile cronci din secolul al XV-lea, lucru pe care aceștia l-au menționat.Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu a efectuat la 1770 o traducere în limba română care a fost copiată în anul 1800.

Importanța literară a vechilor cronici este deosebită, acestea reușind să oglindească nu numai datele esențiale ale istoriei Moldovei, ci și sentimentele celor care au apărat-o de năvălitori și ale marelui om politic și de arme care a fost Ștefan cel Mare, neobosit luptător pentru neatârnarea țării. Cronicile au zugrăvit Moldova eroică și religioasă, iar scriitorii români de mai târziu, începând cu cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ioan Neculce au fost inspirați în scrierile lor de bogatul și prețiosul lor conținut. Din acest punct, putem afirma, s-au pus bazele prozei istorice românești, care a ajuns la apogeu prin opera lui Mihail Sadoveanu.