Manastirea Ghighiu Obiectiv Turistic din Judetul Prahova

Mănăstirea Ghighiu – obiectiv turistic din județul Prahova

Capitolul 1

1.Mănăstirea Ghighiu în secolele XVI – XVIII

Numele de Ghigheu apare pentru prima dată în secolul al XV- lea și se referă la satul cu același nume, care este atestat   printr-un hrisov al voievodului Radu cel Frumos, din 1471, iar mânăstirea pe care o admirăm astăzi este menționată pentru prima dată într-un document din 30 noiembrie 1601, scris de fiul logofătului Coresi din localitate, prin care confirmă că a respectat jurământul față de tatăl său de a nu se atinge de domeniul mânăstirii, ctitorie a acestuia și a soției sale, jupânița Slăvița.

Fragmentul din document care se referă la mânăstire:

“Scriu eu, Bunea logofăt această carte a mea, ca să se știe cum că am vândut eu jupanului Mihaiu și ginerelui său, jupanului Stanciu, din partea mea de ocină de la Bărcănești jumătate, din câmp și din apă și din pădure și din vatra satului și din moară și din vadurile de moară și de peste tot, să împărțim frățește până la o palmă de pământ, iar pentru rândul sfintei mânăstiri eu m-am temut, fiindcă așa a  lăsat tată1 meu  Coresi logofătul, cu mare blestem, ca să nu aibă a vinde nimeni din rudenia noastră, ci așa cam întocmit cu jupan Mihaiu și cu jupan Stanciul ca să-și stăpânească și să-și ție singură mânăstirea cu grădinile și livezile.

Iar jupan Mihaiu și Stanciul și Neacșa să-și ia alte funii pentru locul sfintei mânăstiri din jos de mânăstire sau din sus, unde le va plăcea lor; iar pentru vadul de moară al sfintei mânăstiri, care este la margine de pădure, așa am întocmit, ca să ne fie împreună cu ei.

Iar pe urmă am lăsat și am dat, jupanului Mihaiu și jupan Stanciul și Neacșa părțile lor, să fie sfintei mânăstiri pentru hrană și pentru întărire lor, iar lor să le fie veșnică pomenire. Iar două părți din jumătatea de parte a mea din ocina de la Bărcănești am vândut-o jupanului Mihaiu și jupanului Stanciul cu 6000 aspri gata, iar pe a treia parte i-am înfrățit pe ei, pentru 2 boi și pentru aspri gata, 500 aspri, de a mea bună voie, așa am întocmit și altfel să nu fie. Scris în luna noiembrie 30 zile, văleat 1601.”

Mai târziu, la 9 aprilie 1602, Bunea logofăt, fiul lui Coresi logofăt, mărește vânzarea către jupan Mihaiu și ginerele său Stanciul la două părți ocină din satul Bărcănești pentru 12100 aspri, iar a treia parte de ocină de peste tot să o stăpânească singur. „Iar pentru rândul sfintei și dumnezeieștei mânăstiri, m-am temut, căci a lăsat tatăl meu Coresi logofăt, cu mare blestem ca să nu aibă voie nimeni din rudenia să o vândă, ci așa cam întocmit cu jupan Mihaiu și jupan Stanciul ca să țin și să stăpânesc singur mânăstirea și grădinile și livezile.”

Din toate aceste documente prezentate, tragem concluzia că pe locul cu grădini și cu livezi a existat încă din vremea lui Coresi logofăt fiul, o mânăstire, unde au devenit ctitori el și cu soția sa Slăvița și au fost îngropați amândoi acolo, lăsând cu mare blestem ca acel teren să rămână acelei mânăstiri.

Pentru secolul al XVII-lea, avem numeroase documente aflate la Arhivele Centrale ale Statului, cuprinse în„Inventarul Mânăstirii Ghighiu.” 

Aceste documente cuprind date și informații referitoare mai ales asupra proprietăților Mânăstirii Ghighiu.

De exemplu, există un document din 1650 Iunie 7 al lui Matei Basarab prin care acesta întărește stăpânirea Radului și a lui Dragomir asupra moșiei Fundeni.

Un alt document din 1636 Maiu 9, tot al lui Matei Basarab, prin care acesta întărește posesia fetelor Semei din Stâncești asupra viilor Măineasca Călini de la Găgeni și de la Călugăreni.

Mai sunt multe asemenea documente din secolul al XVII-lea care vin să ateste existența în continuare a Mânăstirii Ghighiu și care stau mărturie a continuității vieții monahale pe aceste locuri.

Un document din secolul al XVIII-lea, aflat de asemenea la Arhivele Centrale ale Statului, face referire la Sentința Tribunalului din Prahova dată în pricina de judecată dintre Enache Râfoveanu și Mânăstirea Tărșora pentru moșia Rotunda (1784 Aprilie 16). 

Din acest document reiese că moșia logofătului Coresi, partea de mânăstire, lăsată moștenire fiului său Bunea logofătul, a fost totuși înstrăinată.

Cum ajunge Enache Râfoveanu proprietar al moșiei Ghighiu nu știm.

Cunoaștem numai că moșia Rotunda la care se referă sentința Tribunalului de Prahova a aparținut Mânăstirii Ghighiu așa cum reiese din inventarul acestei mânăstiri.

Și pentru secolul al XVIII-lea avem documente care atestă continuitatea Mânăstirii Ghighiu aflate tot la Arhivele Centrale ale Statului.

De exemplu din 1721, Iunie 18, avem o carte de hotărnicie a doisprezece boieri făcută moșiei din hotarul Găgeni a părintelui Hrisontie. 

Persistența  activității monahale la Ghighiu reiese și dintr-o informație pe care o dă Ministerului Cultelor  biserica din Corlătești, comună aflată în imediată apropiere  Mânăstirii Ghighiu. În această informație se spune:

„Biserica din această comună nu are alte date istorice, decât numai inscripția de frontispiciu, unde se vede că e zidită în anul 1792 de fostul proprietar de atunci State Corlătescu. Personalul care deservește biserica îl recrutează de la mânăstire (Ghighiu n.n.).

Iar în privința satului Ghighiu se spune că nu a avut niciodată biserică pentru că locuitorii satului sunt foști clăcași ai Mânăstirii Ghighiu și ei merg la mânăstire pentru probleme spirituale.”

Mănăstirea Ghighiu apare pentru prima oară menționată într-un document din 1601. Această mănăstire din Ploiești are multe documente de o mare importanță istorică pentru poporul român, multe dintre ele fiind păstrate în prezent la Arhivele Statului și la Academia Română.

Biserica mare a mănăstirii are hramul Izvorul Tămăduirii.

Cel care a construit  biserica a fost starețul Eftimie, iar după moartea sa de starețul Antonie.

Aceasta este construită din cărămidă, pe o temelie din piatră de râu, cărămidă și var hidraulic.

Arhitectura este una sobră și impunătoare, ocupând o suprafață de 416 metri pătrați. Este împărțită în pridvor închis, pronaos, naos și altar. 

Prin echilibrul proporțiilor și simplitatea decorațiilor, cât și prin alte caracteristici, se încadrează din punct de vedere arhitectonic la stilul neoclasic.

Catapeteasma este sculptată din lemn și poleită cu aur. Pictura sa aparține marelui pictor Gheorghe Tăttarescu.

Acesta a folosit tehnica în ulei și tempera, pentru partea de decorație arhitectonică.  

Acest stil artistic al pictorului a fost de-a lungul timpului foarte apreciat, expresivitatea portretelor sale fiind deosebită, iar peisajul variat și coloritul sumbru și puternic evidențiază imaginile sacre.

Două picturi extraordinare ce pot fi admirate la Mănăstirea Ghighiu sunt icoanele împărătești ce îl înfățișează pe Domnul Iisus Hristos și pe Maica Domnului.

De asemenea, în absida străinii stângi a bisericii este pictată pe toată suprafața

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În 1989 s-a inițializat restructurarea picturilor, acestea fiind în pericol de degradare.

Această acțiune a fost realizată de trei artiști din Târgu Neamț.

Mănăstirea mai are o biserică mică, ce are aceeași structură ca și cea mare.

Biserica are o singură turlă închisă pe naos. În jurul bisericii mici a mănăstirii există un cimitir ce are o suprafață de 1,5 ha și este cimitirul mănăstirii și al satului.

Mănăstirea are de asemenea și un mic muzeu organizat și amenajat în 1964 de ghidul mănăstirii, muzeu ce cuprinde elemente semnificative pentru istoria și viața monahală de aici.

De asemenea, sunt expuse însemnări ale istoricului Nicolae Iorga.

Astfel un monument de o mare valoare arhitecturală, istorică, artistică și religioasă, apreciată de mari istorici și mari personalități ale trecutului țării noastre, este Mănăstirea Ghighiu.

1.1.Icoana

Icoana

Numele lui Vasile Samaha e bine cunoscut ierarhilor, clericilor și credincioșilor din țara noastră. Arhimandritul de acum câțiva ani ne-a vizitat în mai multe rânduri, fie singur, fie ca însoțitor al Prea Fericitului Alexandru al III-lea, Patriarhul Antiohiei și-al Întregului Orient.

Cu un an în urmă, adică la 13 februarie 1957, Vasile Samaha a fost ridicat în treapta de episcop, cu titlul de Serghiopolis, și continuă să dețină calitatea de reprezentant permanent al Patriarhiei Apostolice din Antiohia pe lângă Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse, avându-și reședința la metocul antiohian din Moscova, pe care-l conduce din 1948.

Înzestrat cu deosebite calități de om bisericesc, cu o bună pregătire teologică, cu o minte ascuțită, cu un spirit viu și pururea prezent, cu putința de a cuprinde largi orizonturi de înțelegere a realităților bisericești și sociale.

Prea Sfințitul Episcop Vasile Samaha s-a impus drept un puternic militant pentru unitatea Ortodoxiei, pentru consolidarea conștiinței de ecumenicitate ortodoxă.

În ultimii zece ani a întreprins, ca împuternicit al Sfântului Sinod din Antiohia, lungi și repetate călătorii în aproape toate centrele Ortodoxiei, purtând mesaje de solidaritate bisericească răsăriteană și de promovare a luptei pentru pace.

Cu toate dificultățile ridicate de epoca turbulentă a Orientului Mijlociu și a omenirii în general, Prea Sfințitul Vasile a izbutit să obțină o seamă de împliniri pe care istoria bisericească, desigur, nu le va neglija.

La 4 februarie 1958 Prea Sfințitul Episcop Vasile Samaha a sosit din nou în țara noastră, venind cu avionul din Moscova. Pe aeroportul Băneasa, Prea Sfinția Sa a fost întâmpinat și salutat de Prea Sfințitul Episcop Teoctist Botoșăneanul, Vicar Patriarhal, de d-l Ion Onțanu, Director în Departamentul Cultelor și de Prea Cucernicul Preot N. Cazacu, Secretar Patriarhal.

În aceeași zi Prea Sfinția Sa a fost primit de Prea Fericitul Patriarh Justinian. De asemenea s-a prezentat în audiență și la d-l Director D. Dogaru, Secretarul General al Departamentului Cultelor.

De data aceasta Prea Sfințitul Vasile a avut de îndeplinit misiunea ce-i fusese încredințată de Prea Fericitul Patriarh Alexandru al III-lea și de Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiene, și anume aceea de a înmâna câtorva ierarhi români decorația bisericească „Ordinul Sfinților Apostoli Petru și Pavel,” decorație cu care, încă din toamna anului 1950, Biserica Antiohiei a cinstit pe Prea Fericitul Patriarh Justinian al României.

Primind cuvenita binecuvântare din partea Întâistătătorului Bisericii noastre, Prea Sfințitul Vasile a înmânat această decorație Înalt Prea Sfințitului Iustin, Mitropolitul Moldovei și Sucevei, la Iași, în duminica din 9 februarie 1958, iar în duminica următoare s-a săvîrșit la Craiova decorarea Înalt Prea Sfințitului Firmilian, Mitropolitul Olteniei.

În duminica din 23 februarie 1958 a avut loc, în catedrala Sfântul Spiridon din București, solemnitatea decorării cu acest Ordin a Prea Sfințiților Episcopi Antim Târgovișteanul și Teoctist Botoșăneanul, Vicari Patriarhali, și a Părintelui Arhidiacon Vartolomeu Anania, bibliotecarul șef al Sfintei Patriarhii Române.

La orele 10 dimineața s-a început Sfânta Liturghie, oficiată de Prea Sfințiții Vasile, Antim și Teoctist, și de un sobor de preoți și diaconi, în prezența Prea Fericitului Patriarh Justinian, după care a urmat o agapă.

În dimineața zilei de 24 februarie, Prea Sfinția Sa, însoțit de Prea Sfințitul Episcop Teoctist Botoșăneanul, de Reprezentantul Departamentului Cultelor și de Arhidiaconul Vartolomeu Anania, a vizitat mai întâi Fabrica de Confecții „Gh. Gheorghiu Dej,” după care a vizitat Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii.”

În după amiaza aceleeași zile, Prea Sfințitul Vasile a vizitat Mânăstirea Samurcășești, cunoscută mai mult sub numele de Ciorogârla. A doua zi, 25 februarie, Prea Sfințitul Vasile de Serghiopolis a fost condus la „Schitul Maicilor” din București, după care a vizitat și Mânăstirea Ghighiu, rectitorită, de asemenea, în ultimii cinci ani.

Cu prilejul acestei vizite, maicile de la Mânăstirea Ghighiu au avut una din cele mai mari bucurii ale vieții lor și ai lor și au trăit un moment de adevărată sărbătoare: Prea Sfințitul Vasile Samaha prezentase Prea Fericitului Patriarh Justinian, printre alte daruri, și o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani, în a cărei tradiție se pomenesc o seamă de fapte neobișnuite.

Sub văzduh de clopote și cântări duhovnicești, icoana a fost purtată pe brațe de vlădicii Vasile și Teoctist, urmați de toate viețuitoarele chinoviei, și așezată cu mare cinste în paraclisul mânăstirii, unde s-a făcut și întâia rugăciune de obște înaintea prețiosului chip al Maicii Domnului.

Îmbărbătând pe călugărițe în râvna lor pentru rugăciune și muncă, Prea Sfințitul Vasile Samaha le-a împărtășit binecuvântarea Bisericii Apostolice din Antiohia, ale cărei legături cu Biserica Română căpăta o verigă în plus prin prezența acestei icoane.

Cele ce n-au putut fi scrise în timpul acela am considerat eu astăzi că trebuie știute. Această icoană, ce reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe, este o pictură pe lemn de santal, ce datează din secolul al XVI-lea. Maica Domnului, în repetate rânduri, s-a arătat Prea Sfințitului Vasile Samaha și i-a cerut să o aducă la Mânăstirea Ghighiu din România, fapt ce s-a și întâmplat.

Prin această icoană de minuni făcătoare, Maica Domnului a ascultat și-a împlinit rugăciunile multor oameni acolo, în Siria, unde era înainte de a veni la Mânăstirea Ghighiu, dar și aici a săvârșit și săvârșește multe și minunate fapte celor ce o cheamă în ajutor cu credință.

Nu greșesc dacă adaug că la această icoană s-au tămăduit foarte mulți oameni bolnavi de diferite boli, chiar boli care omenește nu se mai puteau vindeca, dar și faptul că foarte multe femei, rugându-se la Maica Domnului, au fost binecuvântate cu prunci sănătoși.

Aceste minuni și multe altele pe care numai Dumnezeu le știe au făcut ca această Sfântă Icoană să fie căutată și îndrăgită de credincioși din toată țara, care vin și revin aici cu rugăciuni de cerere și de mulțumire.

Icoană vie, icoană tristă, icoană foarte expresivă, Maica Domnului te privește cu ochi mari și parcă plini de lacrimi de cum intri în biserică, parcă urmărindu-ți fiecare pas.

Nu poți să n-o observi chiar dacă nu știi că este deosebită.

Așa este Icoana Maicii Domnului din Mânăstirea Ghighiu pentru mine, care pot să mărturisesc că mi-a ascultat întotdeauna rugăciunile și m-a ajutat de nenumărate ori.

1.2. Biserica mică

Biserica Mică

La răsărit de biserica mare se află biserica mică a cimitirului, care are pisania aceasta: „Cu ajutorul lui Dumnezeu s-a zidit acest sfânt cimitir al hramului Sf. și dreptului Lazăr și a Sf. Spiridon, și a Sfinților fără-de-arginți și a Sf. mucenic Haralambie, în zilele blogocestivilor împărați Nicolae Pavlovici cu blagoslovenia

Prea sfințitului Mitropolit Kir Grigore și cu a Prea sfințitului episcop al Râmnicului Kir Neofit vechil al Sf.

Mitropolii, cu îndemnarea și cheltuiala dumnealui Bil Vel Șătraru Panaite Mărunțeanu cusoția dumnealui Ecaterina cu fii săi, și cu ajutorul a multor iubitori de Christos prin osîrdia și osteneala Părintelui Starețu Silvestru ieroschimonahul.

S-a început din temelie în anul dela Cristos 1832 Aprilie 4; s-au săvârșit și s-au sfințit leat 1833 Octombrie 14.”

Această biserică este construită din cărămidă pe o temelie de piatră, iar acoperișul este din tablă galvanizată.

Ocupă o suprafață de 127 m2 și respectă planul trilobat. Construcția bisericii a început la 4 aprilie 1832 și s-a încheiat la 14 octombrie 1833, când s-a sfințit.

S-a ridicat cu cheltuiala lui Bil Vel Șătraru Panaite Mărunțeanu și a soției sale Ecaterina cu fiii săi și cu ajutorul a multor iubitori de Hristos, prin osteneala starețului de atunci al Sfintei Mânăstiri Ghighiu, Silvestru ieromonahul.

Biserica are de suferit în decursul vremii, mai ales în urma bombardamentelor din 1944 când, fiind lovită, rămân doar zidurile de la intrare și altarul cu catapeteasma, iar din pictura originală nu a mai rămas decât pictura catapetesmei și tablourile votive care sunt de o mare expresivitate și măreție.

Biserica se bucură de o amplă restaurare sub grija Prea Fericitului Patriarh Justinian, între anii 1954 – 1958, când a fost restaurată în întregime și pictată de un colectiv de călugări sub conducerea atentă a părintelui Sofian Boghiu.

Aceștia au executat o pictură de tradiție românească, care prezintă mult interes prin bogăția ornamentației sale.

La demisolul acestei biserici se află gropnița, unde se găsesc osemintele foștilor călugări și mireni din  cimitir.

Restaurările făcute de Sfânta Arhiepiscopie a Bucureștilor, cu tot concursul dat de Departamentul Cultelor au constat din: restaurare generală, învelitoare totală, inclusiv turla cu tabla galvanizată, în anul 1963; s-au mai executat lucrări de subzidire și în exterior, pereții fiind legați cu centură de fier. Totodată s-a introdus și curentul electric.

Biserica mică este împărțită în pridvor închis, pronaos, naos și altar. Are o lungime  de 14,5 m și lățimea de 5 m. Grosimea pereților este de aproximativ  0,50 m.

Pronaosul este aproape pătrat, naosul este destul de spațios și este dreptunghiular. Biserica are o singură turlă închisă pe naos, care este de formă cilindrică și se sprijină pe o bază octogonală. Această turlă are 4 ferestre.

Lumina pătrunde în interior prin 5 ferestre dintre care 2 sunt în pronaos iar 3 sunt fixate în axul absidelor. În interiorul bisericii mici, din zid, apar două abside laterale care corespund strănilor și care îi dau o formă de cruce.

Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc proeminent. Biserica mică nu are clopotniță aparte; aici se obișnuia a se oficia serviciul religios începând de la 1 noiembrie până în Duminica Floriilor.

Catapeteasma bisericii este lucrată în lemn de stejar, în 1832, și este pictată de monahul Kiril Zugravul, care a fost viețuitor în această sfântă mânăstire.

Pe rândul întâi al catapetesmei este pictată „Învierea lui Lazăr.” Pe același rând, pe ușa dreaptă, este pictat Sfântul Arhanghel Gavriil și în continuare  Mântuitorul Iisus Hristos binecuvântând, având pe cap aureolă din metal alb, argintat.

Pe ușa stângă din rândul întâi al catapetesmei, este pictat Sfântul Arhanghel Mihail și în continuare Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Ioan Botezătorul.

Urmează scena cu Mântuitorul Iisus când a spus ucenicilor despre moartea prietenului său, Lazăr. Sub icoana împărătească este pictat Sfântul Înger, păzitorul sufletului și al trupului, după care urmează icoana cu Păstorul cel Bun, cu oaia cea pierdută.

Sub a doua icoană împărătească se află pictat Proorocul Moise când a văzut focul în rug pe muntele Sinai; în continuare se află pictată Minunea ce s-a făcut în Colose de Arhanghelul Mihail iar lângă aceasta este pictat Sfântul Nicolae, când s-a arătat împăratului în vis.

Ușile împărătești au pictată Buna Vestire și dedesubt cei 4 evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan.

Pe rândul al doilea al catapetesmei, în partea dreaptă, este pictată Adormirea Maicii Domnului și Schimbarea la față a Domnului.

În continuare este pictată Pogorârea Sfântului Duh, Înălțarea Domnului, urmată de icoana Învierii Domnului și  scena cu Intrarea Domnului în Ierusalim.

Tot pe rândul al doilea al catapetesmei, pe mijloc, este pictată Sfânta Treime și în mijloc Încoronarea Maicii Domnului.

În partea  stângă a catapetesmei, pe același rând, este pictată icoana cu Întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, urmată de Buna Vestire și de Botezul Domnului nostru Iisus Hristos.

Urmează Nașterea Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și Nașterea Născătoarei de Dumnezeu.

Pe rândul al treilea al catapetesmei sunt pictați cei 12 Apostoli, dinspre dreapta spre stânga, după cum urmează: Sfântul Apostol Vartolomeu, Sfântul Apostol Simon, Sfântul Apostol Toma, Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Apostol Marcu, Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Ioan, Sfântul Apostol Iacov, Sfântul Apostol Luca, Sfântul Apostol Matei și Sfântul Apostol Filip.

Pe rândul al patrulea al catapetesmei, în partea dreaptă, se află pictat Regele Solomon împreună cu Moise și Aaron.

În continuare sunt pictați Sfinții Prooroci Zaharia, Iezechel și David, lângă aceștia Sfinții Ilie, Isaia și Daniel, urmați de Avacum, Ghedeon și Iosif.

Urmează icoana cu Răstignirea Domnului, lângă aceștia fiind pictată Maica Domnului Îndoliată și Sfântul Ioan Evanghelistul.

Răstignirea Domnului

În Sfântul Altar, sus, pe cupolă, este pictată Maica Domnului cu Pruncul în brațe înconjurată de îngeri, iar pe pereții Sfântului Altar sunt pictați Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, Sfântul Apostol Iacov, Sfântul Ierarh Nicolae și sfinții Arhidiaconi Ștefan și Lavrentie. Pe cupolă, între naos și altar, este pictată Sfânta Treime.

În partea dreaptă a naosului, de o parte a ferestrei, sunt pictați Mucenicii Gheorghe, Dimitrie și Mina, iar de cealaltă parte a ferestrei este pictat Domnul  Iisus Judecător.

Pe peretele din arcada ferestrei sunt pictați Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian. Sus, în absida naosului, în dreapta, este pictată Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. În stânga naosului, de o parte a ferestrei, tripticul Cuvioasele Pelaghia, Parascheva și Sfânta Muceniță Filofteia.

Pe zidul din arcada ferestrei sunt pictate sfintele mucenițe Varvara și Ecaterina. De cealaltă parte a ferestrei este pictată Maica Domnului cu Pruncul în brațe pe tron, având de o parte și de alta doi îngeri.

Sus, în absida naosului, în stânga, este pictată Învierea Domnului.

Pe cupola din naos este pictat Mântuitorul nostru Iisus Hristos Pantocrator. Până în catapeteasmă, de o parte și de alta, sunt pictați, în dreapta, Ioachim și în stânga Ana cu Sfânta Pruncuță în brațe.

În pronaos, pe peretele de la intrare, în dreapta ușii, se află portretul ctitorului jupân Panait cu fiii săi Alexandru și Ioan în costume de epocă. Astfel, jupân Panait Mărunțeanu are turbanul sau ișlicul pe cap, iar fiii săi sunt îmbrăcați în port rusesc.

În stânga ușii este pictată soția ctitorului Ecaterina cu fiica sa Ana și doi fii mai mici, Dimitrie și Nicolae.

Pe peretele din stânga pronaosului, în dreapta ferestrei, se află pictată Cuvioasa Maria Egipteanca în momentul împărtășirii de către Cuviosul Zosima.

Pe peretele din arcada ferestrei sunt pictate  Cuvioasele Melania și Casiana Romana.

Pe peretele din dreapta al pronaosului, în stânga ferestrei, este pictat Patriarhul Justinian, iar pe peretele din arcada ferestrei sunt pictați cuvioșii Efrem Sirul și Maxim Mărturisitorul, și în dreapta ferestrei sunt pictați Justin Filosoful și Martirul și Cuviosul Antonie cel Mare.

Pe cupola din pronaos se află pictat Acoperământul Maicii Domnului.

În pridvor, în dreapta ușii, este pictat Sfântul Apostol Petru, iar în stânga Sfântul Apostol Pavel.

Trebuie subliniat talentul deosebit al monahului Kiril Zugravul de la care au rămas pictura catapetesmei și care este mai apropiată, prin caracterele ei, de pictura populară decât de cea clasică.

Este de remarcat nu numai capacitatea de sinteză a acestuia ci și capacitatea de a reda mișcarea, pictura acestuia fiind plină de dinamism, reliefat în mod deosebit  în icoana Arhanghelului Gavriil pe care îl vedem zugrăvit zburând din înălțimile cerești cu  ramura de măslin în mână sau în icoana îngerului păzitor.

Cimitirul care se află în jurul bisericii mici ocupă o suprafață de 1,5 ha și nu sunt înmormântate personalități, ci este doar cimitirul mânăstirii și al satului.

1.3.Biserica Mare

Biserica Mare

După pisania care se află deasupra ușii de intrare în biserica mare, aflăm că în anul 1858, Prea Cuviosul Arhimandrit Eftimie a dărâmat biserica construită în anul 1817, pentru că era prea mică și a început con-struirea bisericii mari, cu același hram, „Izvorul Tămăduirii,” construcție continuată după moartea starețului Eftimie, la anul 1864, de noul stareț arhim. Antonie.

Iată ce se spune în această pisanie: „….Acea biserică fiind mică, la anul 1858 Martie și sub căimăcănia M.S. Alexandru Ghica Voevod, cu binecuvântarea P.S.Mitropolit Nifon și după inițiativa Prea Cuviosului Arhimandrit Eftimie, stareț, s-a dărâmat și s-a început cea de astăzi, dând concursul său până la terminarea și învelitoarea ei, iar încetând din viață, s-a terminat de către succesorul său P.Cuv. S. Arhimandritul Antonie care a construit cu mai tot ce a avut cum și alții de Dumnezeu creștini, a căror pomenire va fi veșnică, și s-a sfințit această Biserică tot cu hramul ce l-a avut „Izvorul Tămăduirii” la 31 Martie 1866.”

„Această inscripție s-a pus de către P.Cuv. S. Arhimandritul Mitrofor Juvenalie în al 16-lea an al stăreției sale, 1892.”

Începută în anul 1858 de către Prea Cuviosul Arhimadrit Eftimie, starețul de atunci al Sfintei Mânăstiri Ghighiu, biserica mare este terminată în vremea Prea Cuviosului Arhimandrit Antonie, succesorul acestuia.

Biserica mare este construită din cărămidă, pe o temelie din piatră de râu, cărămidă și var hidraulic. Această sfântă biserică are o arhitectură sobră și impunătoare.

Ocupă o suprafață de 416 m2 și respectă planul trilobat. Este împărțită în pridvor închis, pronaos, naos și altar. Are o lungime de 31 m, o lățime de 11 m și înălțimea pe axul turlei de 21 m. Grosimea pereților este de aproximativ 1 m.

Pronaosul este aproape pătrat, naosul destul de spațios este dreptunghiular, iar turla, de formă cilindrică în exterior ca și în interior, se sprijină pe o bază octogonală, având 8 ferestre.

La început biserica a fost împodobită cu trei turle, una centrală pe naos, în formă octogonală, luminată de ferestre după influența apuseană, iar celelalte două, mici, așezate pe pronaos, care s-au dărâmat însă la cutremurul din anul 1940.

Biserica mare a Sfintei Mânăstiri Ghighiu impresionează mai ales prin perfecțiunea realizării artistice aparținând stilului neoclasic.

Echilibrul proporțiilor, zveltețea turlei, efectul liniilor, sobrietatea interiorului și simplitatea decorațiilor sunt câteva din caracteristicile ei.

În interiorul bisericii din zid apar două abside laterale, corespunzând strănilor și care îi dau o ușoară formă de cruce.

Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc proeminent. Biserica este luminată prin cinci ferestre de mărime mijlocie, dintre care trei sunt fixate în axul celor trei abside și două în pronaos.

Catapeteasma, sculptată în lemn de tei și poleită cu aur, după obiceiul vremii, datează din același timp cu biserica; ușile împărătești, strănile arhierești, amvonul și iconostasul sunt lucrări făcute cu multă iscusință artistică având frumoase motive florale, frunze de stejar, inspirate din natură și din ornamentica populară.

Pictura catapetesmei aparține în întregime marelui pictor Gheorghe Tattarescu și este prin ea însăși o podoabă. În 1864, Gheorghe Tattarescu (1818-1894), se angajase prin contracte, cu lucru, la trei biserici, printre care și Mânăstirea Ghighiu, un frumos ansamblu de artă religioasă. Ajutat de elevii săi, se multumește să fie pictorul religios al epocii, îndeletnicire care îi asigură un câștig ușor și sigur.

Dacă unii din ctitorii bisericilor, în graba lor de a-și vedea lăcașul terminat, îngăduiau artiștilor să se ajute cu elevii săi, alții mai pretențioși și mai însuflețiți de dorința de a avea o operă de artă adevărată, îi impun să lucreze singur măcar unele panouri mai importante, icoanele și chipul sfinților.

Respectarea tradiției îi era de altfel cerută întotdeauna de următorul paragraf, ce nu lipsește din nici un contract: „Toate aceste tablouri de pe zidul Bisericii se vor zugrăvi cu ulei și se va păzi în tot stilul Bizantin care este al Bisericii n. Răsăritului, iar restul pentru tablouri, adică toată arhitectura de sus până jos va fi cu c1eiu.

Marmora și ornamente pe oriunde va cere trebuința ca să poată fi în armonie cu tablourile. Acestea sunt condițiile cu care mă angajez.”

Noutatea lui Tattarescu se vede mai mult în felul în care înțelege să execute aceste picturi. Compozițiile mai mari și chipurile sfinților sunt lucrări de inspirație occidentală, uneori chiar copiate fără rezervă după tablourile cu același subiect ale artiștilor străini, ca de pildă:  Sf. Mihail, după Guido Reni (panou din biserica S. Maria de la Gncezione din Roma); Cina cea de taină, după L. da Vinci sau alte gravuri.

În general se folosește tehnica în ulei și uneori de tempera sau „pictura în clei,” cum o denumește el, pentru partea de decorație arhitectonică.

Între anii 1856-1887, Gheorghe Tattarescu pictează în județul Prahova. Redăm în continuare o copie după „Contractul de zugrăvire a Mânăstirii Ghighiu”: „1864 Martie 20 Contractul de zugrăvire a Mânăstirei Ghighiul.

Prin care ne amu angajat cu D.G. M.Tattarescu a essecuta toată lucrarea de zugrăvit la Biserica cea noă dela Monas. noastră Ghighiul întocmai după alăturatul Divis în care sînt toate cuprinse și regulate după rîndueala loru, pentru care ne amu și’nvoit ai da D-lui drept prețu galbeni împărătești una mie șase sute 1600 împărțiți în patru câștiguri, adică cel întîiu acum la facerea contractului iar ceilalți treptat dupe înaintarea lucrului remeindu a i se respunde cel d’in urmă la șfârșitul a tot lucrului.

Se’ndatorează  D. Tattaresco a face toată această lucrare cu tot materialu Dumisale, afară de podurile (schelele) trebuincioase care vor fi pe seama noastră precum și locuința, se mai ‘ndatorează D. Tattaresco a ‘ncepe’ndată la această lucrare ce se va găti de tencuit și de pardosit Biserica, și a sevîrși totă lucrarea dela confirmarea acestui  contract până la sorocu de doădeci luni de zile.

Banii de câte ori se voru respunde se vor trece d’auna în dosul acestui contract pentru care s’a făcut doă asemenea spre paza condițiunilor mai sus zise.

Se observă ca, acum la facerea contractului i se va respunde D. Tattaresco numai una sută cincizeci galbeni 150 iar restul de doă sute cincizeci 250 spre complectarea câștigului întîiu de patru sute 400 se va respunde peste șase luni de zile, acestea sunt condițiunile cu care ne am angajat.”

(L. I.) r864 Maiu 30.

În continuare se prezintă Devizul care cuprinde următoarele: „Pentru zugrăvitul Bisericei celei nouă dela Monas. Ghighiu; Cercul d’asupra Templei; Altarul; Strana dreaptă; Strana stîngă; Bolta în tindă; Doă Turle mici; Amvonul.

Toate aceste tablouri de mai sus zise pe zidul Bisericii se vor zugrăvi cu uleiu, și se va păzi în toate stilul Bizantin, care este ar Bisericii noastre Răsăritului, iar restul pentru tablouri adică toată arhitectura de sus până josu va fi cu c1eiu. Marmora și ornamente pe ori unde va cere trebuința ca se potă fi în armonie cu tablourile.

Acestea sunt condițiunile cu care mă angajezu.” (L. I.)

Pictura originală aparține marelui artist din veacul trecut, Gheorghe Tattarescu, și e bine conservată în forma ei inițială din anul 1864. Creația lui e bazată pe claritate și armonie, lumina are strălucire chiar și la umbră, e plină de echilibru și frumusețe, oglindind realitatea.

Tattarescu, care a fost și un excepțional portretist, se impune prin simțul măsurii, prin claritatea compozițiilor sale, prin măiestria și finețea desenului, precum și prin coloritul sobru și expresia de demnitate a personajelor.

Stilul e înrudit cu stilul Renașterii.

Jumătatea veacului al XIX-lea poartă, de fapt, pecetea acestui stil. Valoarea picturii este remarcabilă prin decență, prin expresivitatea portretelor și frumusețea  draperiilor.

Peisajul bogat și variat, coloritul sobru și totodată puternic, permanent pune în relief imaginile sacre. Pictura celor două mari icoane  împărătești, a Domnului Iisus Hristos și a Maicii Domnului, scot în evidență valoarea portretistică a operei tattarăsciene.

Același lucru se poate spune și despre celelalte icoane ale catapetesmei, icoana hramului, icoana Sfântului Ioan Botezătorul și icoanele Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Pe rândul întâi al catapetesmei este pictat „Izvorul cel de viață dătător.” Pe același rând, ușa dreaptă, este pictat Sfântul Arhanghel Mihail.

În continuare este pictat Domnul Iisus cu Evanghelia în mână, urmat de altă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.

Pe ușa stângă din rândul întâi al catapetesmei sunt pictați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, iar în continuare este pictat Sfântul Ioan Botezătorul cu capul pe tipsie.

Pe rândul al doilea, în partea dreaptă a catapetesmei, este pictată icoana cu Adormirea Maicii Domnului și Schimbarea la Față a Domnului. Lângă ea este pictată icoana cu Pogorârea Sfântului Duh și Înălțarea Domnului, urmată de icoana Învierii Domnului și Intrarea în Ierusalim.

Tot pe rândul al doilea al catapetesmei, la mijloc, este pictată icoana cu Cina cea de taină, iar în continuare, spre partea stângă a rândului doi al catapetesmei, este pictat Botezul Domnului și Întâmpinarea urmată de icoana Nașterii Domnului și Buna Vestire.

Lângă aceasta este pictată icoana cu Intrarea în Biserică și Nașterea Maicii Domnului.

Pe rândul al treilea și al patrulea al catapetesmei, în partea dreaptă, sunt pictați Sfinții Apostoli Simion și Filip, și deasupra, într-un cerc, Proorocul Moise.

În continuare, pe aceleași rânduri, sunt pictați Sfinții Apostoli Luca și Andrei, iar deasupra, în cerc, Proorocul David.

Lângă aceștia sunt pictați Sfinții Apostoli Ioan si Petru, iar deasupra, în cerc, Proorocul David.

Pe rândul al treilea al catapetesmei, în mijloc, este pictată Sfânta Treime, după care, spre stânga, sunt pictați Sfinții Apostoli Pavel și Marcu, iar deasupra, în cerc, Preotul Aaron.

Lângă aceștia sunt pictați Sfinții Apostoli Toma și Matei, iar deasupra, în cerc, Împăratul Solomon. În continuare sunt pictați Sfinții Apostoli Iacov și Vartolomeu, iar deasupra, în cerc, este pictat proorocul Ieremia.

Pe rândul al patrulea al catapetesmei, în mijloc, este pictată Maica Domnului, iar deasupra acestei icoane se află pictată icoana cu răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos, având de o parte și de alta pictați pe Maica Domnului îndoliată și pe Sfântul Ioan Evanghelistul.

Ușile împărătești ale catapetesmei au pictată icoana cu Buna Vestire.

Toate icoanele de la catapeteasmă sunt opere ale lui Tattarescu care, în întregime, reprezintă cel mai prețios tezaur al Mânăstirii Ghighiu.

În absida strănii drepte a naosului se află în dreapta ferestrei, jos, icoana Dreptului Judecător, având de o parte pe Maica Domnului mijlocitoare și de cealaltă parte pe Sfântul Prooroc Înaintemergător și Botezător Ioan.

În dreapta ferestrei, sus, Iisus umblând pe mare, scenă din Evanghelia de la Matei (14, 25-33).

În absida strănii drepte a naosului, în stânga ferestrei, jos,  sunt pictați Sfinții Mucenici Gheorghe, purtătorul de biruință și Eustație, iar sus o scenă din Evanghelie, Domnul Iisus Hristos vorbind mulțimilor.

La înălțimea măreției scenelor din naos și pronaos se poate așeza Nașterea Mântuitorului, care redă acest moment într-un chip impetuos și cu totul viu.

Această scenă este situată în absida dreaptă, iar în partea stângă este înfățișat proorocul Moise lovind stânca pentru a da apă poporului în pustiu. Înfățișarea peisajului biblic este așa de mișcătoare încât ai impresia unei realități. 

În absida strănii stângi, în dreapta ferestrei, jos, sunt pictați Mucenicii Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Artemie, iar sus, deasupra icoanei acestor doi mucenici, este pictat Mântuitorul în scena din Evanghelia de la Matei (25, 1-3) a celor 12 fecioare.

În absida strănii stângi, în stânga ferestrei, jos, sunt pictați Sfinții Împărați Constantin și Elena și între ei Sfânta Cruce, iar deasupra acestei icoane e pictat Îngerul vestind mironosițelor Învierea Domnului.

În absida strănii stângi, sus, pe toată suprafața, este pictată Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În cupola turlei octogonale din naos este pictat Domnul Iisus Hristos Pantocrator, iar în spațiul dintre cele opt ferestre ale turlei sunt pictați Sfinții Apostoli.

În partea de jos a turlei, sub cele opt ferestre, circulară, este pictată Liturghia cerească: Scena împărtășirii îngerilor. Sub această scenă sunt pictate portretele a opt prooroci.

Pe arcul de deasupra catapetesmei care desparte naosul de altar, e pictat Domnul Iisus Hristos în văzduh.

Peretele lateral din dreapta, care separă naosul de altar are pictată sus scena cu patriarhul Avraam pregătind jertfa fiului său Isaac, iar jos, în mărime naturală, Dreptul Ioachim.

Peretele lateral din stânga, care separă naosul de altar, are pictat sus Scara Patriarhului Iacob și jos Dreapta Ana cu Sfânta Fecioară în brațe.

În Sfântul Altar, deasupra, se află pictura Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, iar jos sunt pictați de o parte și de alta a ferestrei Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan, Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Arhidiacon Ștefan.

Pronaosul are în partea dreaptă a ferestrei, jos, pictați pe Cuvioșii Părinți Antonie și Eftimie, iar deasupra scena din Evanghelia de la Luca (10, 25-37) a Samarineanului milostiv. Tot în partea dreaptă a pronaosului, în stânga ferestrei, sunt pictați Cuvioșii Arsenie cel Mare (jos, în mărime naturală) și Pafnutie (sus, în medalion).

Deasupra ferestrei, sus, în dreapta pronaosului, este pictat Domnul nostru Iisus Hristos în mijlocul mulțimii. În partea stângă a pronaosului, în dreapta ferestrei, jos,  în mărime naturală, este pictat Cuviosul Pahomie cel Mare și sus, în medalion, Cuviosul Ilarion cel Mare.

În stânga ferestrei din aceeași parte a pronaosului sunt pictați Cuvioșii Sava  și Teodosie (jos, în mărime naturală) iar sus este pictată scena Fiului risipitor din Evanghelia de la Luca (15, 10-25). Deasupra ferestrei, sus, în stânga pronaosului, este pictată scena din Vechiul Testament și anume Moise lovind cu toiagul în stâncă, în pustie.

Pe bolta pronaosului este pictată Sfânta Treime, având în cele patru colțuri pictați pe Cuvioșii Gherman, Patriarhul Constantinopolului, Iosif dulce cântărețul, Roman melodul și Ioan Damaschin.

Pe peretele din dreapta ușii de intrare în pronaos, se află pictate chipurile Prea Sfințitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei, primat al Romaniei, Nifon, precum și al Arhimandritului Eftimie, starețul Sfintei Mânăstiri la 1858, iar pe peretele din stânga este pictat chipul Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian în 1958, de către pictorul Vasile Rudeanu.

Tot aici se adaugă și scena în care Maria Egipteanca primește Sfânta Împărtășanie, scenă în care realitatea este redată în chip natural. Sus, în cafas, se află pictată Adormirea Maicii Domnului.

În pridvor, la intrarea în pronaos, deasupra ușii, este pictat „Cel vechi de zile” înconjurat de 24 de bătrâni. De o parte și de alta, sus, sunt pictate două scene din Apocalipsa lui Ioan, iar jos, în dreapta ușii, Sfântul Apostol Petru și în stânga ușii Sfântul Apostol Pavel.

Deasupra ferestrelor laterale din pridvor, în dreapta, sus, în medalion, este pictat  Proorocul Ieremia, iar în stânga Proorocul Ilie.

Fațada bisericii mari este împodobită cu trei icoane din mozaic, executate de pictorul Iosif Vass în anul 1978 și anume: icoana centrală cu Izvorul Tămăduirii, iar celelalte două laterale cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil.

Încadramentul subiectelor în liniile fixe ale unor tablouri de proporția mărimii naturale a personajelor, sobrietatea culorilor, originalitatea tratării subiectelor, excluderea exagerărilor și menținerea echilibrului între formă și fond evitând naturalismul trivial, romantismul și suprarealismul exagerat, într-un cuvânt toată pictura bisericii mari din Sfânta Mânăstire Ghighiu îl situează pe pictorul Gheorghe Tattarescu printre cei mai mari pictori ai curentului neoclasic, dar și ai picturii românești în general.

Pe lângă picturile lui Tattarescu, în Mânăstirea Ghighiu se pot menționa și o seamă de alte lucrări care, prin arta lor, măresc tezaurul artistic al acestei mânăstiri.

În perioada 10 octombrie 1989 – 30 mai 1990, pictura bisericii mari aflându-se în pericol de degradare, s-a intervenit pentru restaurarea ei.

Trei artiști din Târgu Neamț, spălând pictura și refăcând fondul, au restaurat pictura bisericii mari.

De asemenea, cu această ocazie, s-a reînnoit tot mobilierul, acesta fiind simplu și vechi. Strănile, în număr de 60, au fost făcute din lemn de mahon cu frumoase încrustări cu motive florale, analoagele din lemn de stejar, iar suporturile de la icoane au fost făcute din lemn de nuc. Iconostasul este recunoscut ca o lucrare interesantă, dăruit de frații Constantinescu la 1914, din București.

În această biserică se află două policandre electrice, din alamă, unul din anul 1812, care are trei rânduri de lumini a câte 7 pe fiecare rând, în total având 21 de lumini; la un rând are 7 îngerași, iar la celelalte 2 rânduri are 14 serafimi.

Acest policandru are și o inscripție în chirilică: „Ilie Vel căpitan Zo lefegi, Dimitrie, Maria, Ahil HT-1812.”

Celălalt policandru este din anul 1865, are tot trei rânduri de lumini a câte 12  pe fiecare rând, în total 36 de lumini; pe primul rând are 12 vulturi, pe al doilea rând are 12 serafimi, iar pe al treilea rând 12 îngeri, toți fiind turnați și aplicați.

Și acest policandru are o inscripție: „Făcută aceasta spre pomenirea robilor lui Dumenzeu Petre Andreescu și soția sa Antonia, anul 1865 luna iunie 10.”

Biblioteca Bisericii

Capitolul 2

2.Mânăstirea Ghighiu în secolele XIX – XX

Despre întemeierea acestei mânăstiri, știrile sunt foarte puține dar unele sunt și eronate. Aceasta se datorește tocmai inscripției pusă târziu de  Arhimandritul  Mitrofor Juvenalie  în al  16 – lea an al stăreției sale (1892): “În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, la anul 1814, pe timpul M.S. Ioan Caragea Voevod și al P.S. Mitropolit Nectarie s-au ridicat pe acest teren donat de proprietara Uța Cantacuzino Corneanca această Sfântă Biserică și chilii împrejur spre a servi de chinovie pentru monahi de către cuvioșia sa ieroschimonahul Arsenie,  stareț,  și cu ajutorul a 4 frați Rucăreni. 

Mănăstirea Ghighiu

Acea biserică fiind mică, la anul 1858 Martie și sub căimăcănia M. S. Alexandru D.  Ghica Voevod, cu binecuvântarea P. S. Mitropolit Nifon și după inițiativa P. Cuv. S. Arhim. Eftimie, stareț, s-a dărâmat și s-a început cea de astăzi, dând tot concursul său până la terminarea de roșu și învelitoarea ei, iar încetând din viață s-a terminat de către succesorul său P. Cuv. S. Arhim. Antonie, care a contribuit cu mai tot ce a avut, cum și alți de Dumnezeu creștini a cărora pomenire va fi veșnică și s-a sfințit această sfântă Biserică tot cu hramul ce l-a avut: “Izvorul Tămăduirii”,  la 31 Martie 1866. “

Citind inscripția pusă de susnumitul stareț, avem de corectat următoarele:

el spune că biserica a fost ridicată la anul 1814, ceea ce este absolut inexact, cum se va vedea din actele ce urmează;

că terenul a fost donat de Uța Cantacuzino Corneanca, ceea ce deasemenea este fals;

că biserica și chiliile au fost ridicate de ieroschimonahul Arsenie și patru frați rucăreni.

Rectificăm, pe temeiul dovezilor ce urmează, că la început nu apare ieroschimonahul Arsenie, ci este vorba de un călugăr, pe nume Agapie, că terenul a fost dăruit, iar schitul și chiliile ridicate de aceeași boieroaică Uța, adică Mări-Uța, care nu era o Cantacuzino, ci o Râfoveancă, cum de fapt se și iscălea.

Sora ei, Ruxandra, era într-adevăr căsătorită cu un Cantacuzino, iar despre fostul ei soț, Uța – care știm că a fost căsătorită – nu amintește nici un cuvânt în nici una din daniile sale. Probabil că va fi suferit o crudă decepție și de aceea nu amintește nimic despre acest act. Inscripția adaugă și numele de Corneanca, care ne-ar face să credem că soțul ei va fi fost cineva din familia dîmbovițeană a Cornenilor.

Mănăstirea Ghighiu

Dovadă scrisă documentară nu avem însă. Știm precis însă, că ea era, prin naștere, o Râfoveancă descendentă deci din stăpânitorii moșiei și satului Râfov, aflată la câțiva kilometri de Mânăstirea Ghighiu.

Cuprinsă de slăbiciune și de boală, evlavioasa Uța se călugărește, luându-și rarul nume monahicesc de Mavra.

Așadar, la 16 aprilie 1817, într-o scrisoare, Uța Râfoveanca spune că a venit un călugăr, anume Agapie, care căuta un loc de schituleț pe moșia ei, Ghighiu.

Călugărul Agapie găsea că loc mai potrivit ar fi la livada cu meri, pe care Măriuța Râfoveanca o dă până în hotarul Tătăranilor, să facă preoții schit. 

Actul este iscălit de Uța, prin procurator, căci ea nu știa carte, cum o declară în mai multe rânduri. Lângă dânsa iscălește și duhovnicul popa Radul.

La 23 aprilie 1817, Măriuța Râfoveanca dă un act prin care arată că a fost îndemnată de a face un schit pentru pomenirea părinților ei pe moșia sa Ghighiu, ce o are zestre de la părinți.

 „Am dat danie în arătatul loc, ca să fie în veci al schitului ce se va ridica din nou cu a mea cheltuială și ceea ce vor agonisi și cuvioșii părinți să fie tot pentru ajutor, atât la facerea schitului, cât și la cele trebuincioase, lucruri și chilii pentru odihna părinților călugări ce se vor afla cu bună întocmire și statornicie acolo.” 

Ctitora dispune ca Agapie monahul să fie stareț până la sfârșitul vieții sale, iar după petrecerea lui, să se aleagă tot dintre frați, fiind aceasta și cu știința ei, cât va trăi.

Ea arată totodată că a așezat cu numitul părinte Agapie și cu ceilalți monahi să alerge ziua și noaptea pentru facerea schitului și a chiliilor și a odoarelor.

Cere să nu se facă vreun metoc în altă parte și să nu se răpească din ale schitului, cum se face prin alte locuri, nici în viața ei și nici după moartea ei.

Merii ce se vor face în ostrov să fie de mângâiere părinților călugări pomenindu-i tot neamul în veci. Acei dintre călugări care vor veni și vor aduce daruri să nu le ia cu ei când vor pleca ci să rămână asupra schitului ca moștenire în veci.

Ctitora dispune ca în caz că se va recăsători, soțul și copiii ce ar putea să aibă, să respecte întru totul dispozițiile sale.

Roagă și pe mama ei, Ancuța Râfoveanca, să iscălească acest act pe care l-au mai iscălit și alți martori.

Arată în încheiere că a mai crescut sufletește un copil Iordache, căruia îi va stabili parte din moșia de zestre ce-i rămâne ei.

În anul 1821, la 4 noiembrie, ea își face „dieata”: „Maria R. Șătrăreasa fiică a răposatului vistier Ianache Râfoveanul, după ce lasă ceva giuvaericale nepoților și nepoatelor sale, cât și fiului său Iordache, testează schitului, unde dorește să fie îngropată, boi, vaci, cât și moșia sa Ghighiu.

De data aceasta moșia este dăruită în întregime, ceea ce ea nu făcuse la anul 1817. În hotărârea Tribunalului de Prahova se precizează că atunci„când se vorbește de vecinătatea moșiei Bărcănești cu moșia Ghighiu, ca să nu se confunde moșia Ghighiu din 7214 (1706) cu moșia Ghighiu de azi.”

Și se explică mai departe că „moșia Ghighiului de astăzi este parte ruptă din moșia Râfov, cu care a fost înzestrată în anul 1791 Maria, fiica vistieresei Ana Râfoveanca, de părinții săi, și dânsa, la anul 1817, a făcut danie din această moșie așa un codru de loc ce s-a făcut schitului Ghighiu, lângă apa Ghighiu și în anul 1821, la sfârșitul vieții sale, călugărindu-se, a făcut danie acestui schit Ghighiu, toată această moșie zestrală a ei, ce s-a rupt din moșia Râfov, la al său măritiș.” 

Acestea se constată din testamentul Mariei Râfoveanca și din actul de întărire al acestei danii din 12 februarie 1826 al Atanasiei monahia Râfoveanca.

Din aceeași hotărâre a Tribunalului Prahova, se precizează că prin diata de la 4 noiembrie 1821, Șetrăreasa Maria Râfoveanca, fiica răposatului Enache Râfoveanu și a Anei Râfoveanu, „a făcut danie schitului Ghighiu moșia sa cu tot cuprinsul din hotar până în hotar precum a stăpânit-o și dânsa de când i s-a dat de zestre de părinții săi.” 

Din donațiile făcute prin actul testamentar Uța (Maria) Râfoveanca era înzestrată cu o puternică dăruire de sine, ajunsă până la limita jertfei totale pentru Dumnezeu și Biserică. Aceasta a determinat-o să îmbrace chipul călugăresc, primind numele de Mavra monahia.

Din cele arătate mai sus, rezultă că Atanasia mohania Râfoveanca, este Ana Râfoveanca, mama Mariei sau Uței Râfoveanca, ce primește la măritișul ei, în august  1791, ca zestre, moșia de 600 stânjeni, care a întărit-o ca danie schitului Ghighiu în 1821 în întregime, simțind că se îmbolnăvește și i se apropie sfârșitul vieții.

După moartea Mariei Râfoveanca, mama ei Ana Râfoveanca se călugărește, luând numele de Atanasia monahia Râfoveanca și la 12 februarie 1826 întărește și ea schitului Ghighiu moșia de 600 de stânjeni a fiicei sale Uța, ce-i fusese dată de zestre în 1791.

Consemnarea făcută de Maria Râfoveanca în înscrisul dat călugărului Agapie la 16 aprilie 1817, pentru a ridica din nou schitul Ghighiu la locul livada cu meri corespunde arătării din actul de vânzare făcut de logofătul Bunea la 9 aprilie 1602 cătrejupan Mihaiu și jupan Stanciul, că a lăsat tatăl său cu mare blestem ca să stăpânească el singur mânăstirea cu grădinile și livezile. Aruncând o privire asupra locului schitului Ghighiu și astăzi ca și în 1602 și în 1817 vedem că el este înconjurat de o frumoasă livadă cu pomi roditori dintre care nu lipsesc bătrânii meri și roditoarele grădini, udate de un izvor bogat în apă, ce dă un susur odihnitor călătorului prin aceste părți minunate.

După tradiția de a se construi din nou un locaș bisericesc pe vechiul loc, se confirmă și aici, prin atestarea ce o face Uța Râfoveanca în înscrisul său ca testament din  23 aprilie 1817, că a dat danie de veci de a se ridica din nou schitul Ghighiu pe locul arătat de călugărul Agapie. Pilda celor două monahii – Mavra și Atanasia – este urmată și de alți oameni dornici să facă fapte bune. Astfel, pomenim numai câteva dintre nenumăratele donații care au urmat după actul de la 23 aprilie 1817 al Mariei Râfoveanca:

la 9 august 1830, Ioanichie Stamatoiu donează schitului Ghighiu o vie;

la 2 ianuarie 1836, un oarecare Pârvu donează via sa din dealul Vigilina;

la 25 martie 1832, Stan Manu Pescaru, donează prăvălia sa din Ploiești;

la 4 februarie 1862, Ecaterina Mitreasca donează mânăstirii via sa din dealul Bojienilor;

la 28 decembrie 1833, Androne Podeanu, donează moșia sa din Dragodeana;

Și exemplele de acest fel pot continua, și toate aceste acte de donație se află în Inventarul Mânăstirii Ghighiu de la Arhivele Centrale ale Statului.

Din cele arătate mai sus, reiese că acest schit, așezat într-o poziție deosebit de pitorească, este zidirea a două femei evlavioase, mamă și fiică, respectiv Atanasia și Mavra monahiile.

2.1.Muzeu în Mănăstirea Ghighiu

Colecția Mănăstirii Ghighiu, organizată în anul 1964 de ghidul mănăstirii, monahia Lavrentia Zainea, sub directa îndrumare a Maicii Starețe Stavroforă Pelaghia Tudor, deși de mici dimensiuni, este deosebit de semnificativă pentru istoria mai veche și viața monahală de aici, cuprinzând chiar unele piese de o deosebită valoare artistică.

Pe plan istoric, Mănăstirea Ghighiu a pus și pune și astăzi la îndemâna celor interesați numeroase documente legate de viața poporului român, care a venit în tangență cu acest vechi așezământ: voievozi, mitropoliți, episcopi, egumeni, boieri etc.

Acestea se păstrează la Arhivele Statului în București și la Academia Română.

Eruditul cărturar Nicolae Iorga, după lungi și minuțioase cercetări, apreciază efortul tuturor celor ce au contribuit la înzestrarea neamului cu o literatură sfântă în care s-a și plămădit graiul românesc, și sintetizează aceste eforturi în mănunchiul unui catalog elaborat în 1904 sub titlul Două biblioteci de mănăstiri – Ghighiu și Argeș.

Muzeu Muzeu

În fructuoasele sale pelerinaje la mănăstirile și bisericile din țară, făcute la începutul secolului XX, atunci când își alesese ca loc de creație și de activitate culturală Vălenii de Munte, marele istoric Nicolae Iorga a poposit și aici, lăsându-ne însemnări pline de culoare și spirit evocator:

„Lângă Ploiești, de unde te duce o bună șosea, se află pe șesul bogat, în vederea muncelelor împodobite, Schitul Ghighiu, căruia i se zice și mănăstire, și cu drept cuvânt. Frumoasa biserică e înconjurată de pașnice clădiri gospodărești, cu coperământul de șindrilă supțire, bine așezată.

În față e o curte de intrare, cu arbori bătrâni, înalți.

În fund, unde curge limpede un „izvor al tămăduirii,” se înșiră pomii roditori și via se mlădie pe haragi.

Un gard trainic – dincolo de case numai pe o mică întindere mai sunt ogoare mânăstirești – înconjură colonia de bătrâni; unul dintre cei mai vechi de zile, înfășurat în petece de șoiac, ca o scoarță de trunchiu secular, dă drumul ca portar veghetor ce este, rarilor vizitatori”.

Muzeu

Capitolul 3

3.Izvorul tămăduitor de la Mănăstirea Ghighiu

3.1. Crucea apelor

În curtea Mănăstirii Ghighiu nu ai loc nici să arunci un ac. Cu sticle și bidonașe în mână, mii de oameni veniți din toate colțurile țării așteaptă a doua sfințire a apelor, nădăjduind fiecare la ajutorul lui Dumnezeu.

Există o zi anume din an, când se deschide crucea apelor și unele izvoare capătă puteri miraculoase.

E Vinerea Tămăduirii – prima vineri de după Paști, când credincioșii se adună la șipot, așteptând precum ologul din Videzda Evangheliei să-și găsească vindecarea.

E ziua "tulburării apelor", ziua în care legenda spune că împăratul Leon cel Mare, plimbându-se prin pădurea din preajma cetății Constantinopol, a dat peste un orb căzut la pământ.

Mai mult mort decât viu, omul cerea cu glas abia șoptit că cineva să-l ajute și să-i răcorească buzele cu puțină apă.

Milos din fire, Leon a început să caute un izvor, dar nu l-a găsit. De trei ori a încercat și, când deja își pierduse orice Nădejde, a auzit din cer glasul Măicii Domnului: "Nu mai osteni, Leone, căci apa e lângă tine.

Potolește buzele și ochii orbului și vei cunoaște cine sunt eu".

Într-adevăr, nu departe, chiar la rădăcina unui stejar, clipocea un izvor rece și curat, din care împăratul a luat cum a putut câteva picături și, umezind ochii evazatorului, acesta a început deîndată să vadă și să dea slava lui Dumnezeu.

Așa a ridicat Leon cel Mare o falnică mănăstire ce dăinuie până în zilele noastre și, tot așa, bucuria lui s-a transformat într-o mare sărbătoare creștină, pe care maicile de la Ghighiu o păstrează cu sfințenie: "Izvorul Tămăduirii".

Apa e sfântă prin ea însăși, e toată un miracol și, nu întâmplător, țăranii o respectă ca pe o icoană aparte, fără chip.

Hutulii din nordul Bucovinei o sărbătoresc într-un fel anume, aruncând într-o apă curgătoare cojile de ouă închistrite (încondeiate) de la Paști, în timp ce bătrânul cel mai bătrân (patriarhul satului) se adresează ritualic celor morți, spunându-le ca toate rubedeniile au mai trăit o data bucuria Învierii, ca toți cetățenii sunt sănătoși și s-au veselit în noaptea pascală, dar nu i-au uitat nici o clipă pe cei ce au murit și acum se odihnesc întru Domnul.

Unii consideră că apa desparte și unește deopotrivă două lumi (cea văzută și nevăzută), ridicând izvoare și fântâni în amintirea paringilor, așa cum se întâmplă și astăzi în Gorj.

Alții aruncă apa primei scaldări a pruncului la rădăcină unui par, pentru sporul întregii gospodării, sau își clătesc fața a doua zi de Paști cu apă în care se află așezate, în chip mistic și solemn, un ou roșu și un banat de argint.

Prin apă, primim viața și curățirea de păcate, botezul și binecuvântarea casei.

Apa este începutul și sfârșitul a toate câte sunt; e chiar Cristos – izvorul nesecat din care cine bea nu mai însetează niciodată.

3.2. Icoana făcătoare de minuni a Măicii Domnului

La câțiva kilometri de Ploiești, Prahova, la Mănăstirea Ghighiu se spune că icoana Maicii Domnului Sirianca ar săvârși minuni.

Astfel că numărul pelerinilor a crescut an de an, iar printre cei care au devenit obișnuiți ai lăcașului de cult se află și multe vedete.  

În 1958, episcopul Vasile Samaha a adus în dar Mănăstirii Ghighiu o icoană pictată pe lemn.

Maica Lavrenția spune că prima minune a fost consemnată în 1960.

"Un bărbat s-a rugat la icoană pentru a pleca în străinătate, să facă un transplant de rinichi.

Comuniștii nu voiau să-l lase să iasă din țară, dar după ce a venit la Ghighiu,   imediat i s-a îndeplinit dorința", povestește măicuța.

"Unii se rugau pentru cap, alții pentru picioare", își amintește măicuța.

O dată pe an, de ziua Tămăduirii, Ghighiu se gătește în straie albe și curate de sărbătoare. Curtea mănăstirii e ca o stupină.

Biserica dintre flori

Fără excepție, toate măicuțele trebăluiesc la Agheasmatar sau în jurul bisericii, șezând fiecare în dreptul chiliei sale brâuri multicolore de iriși, pascalule, butonași, pansele, violete sau mărgăritar.

În spatele zidurilor înalte ale mănăstirii, turlele fumegoase și zgomotul asurzitor al Ploieștiului dispar miraculos.

Marea lavra Ghighiu pare așezată sub un clopot de liniște, deși porțile mari, de stejar, nu aging în vice să se odihnească, din pricina numărului mare de credincioși care trec întruna prin ele.

Oamenii se abat din drumul lor obișnuit, cer binecuvântare măicii Lavrenția și aceasta, zorită de pregătirile hramului, își zăvorăște buzele, îndemnndu-i poruncitor să intre în biserică și să se închine la icoana făcătoare de minuni, Maica Domnului Siriaca, cea care i-a cerut cândva, în vis, episcopului Vasilios Samaha să o aducă din Siria chiar la Ghighiu.

E o icoană aparte, tulburătoare.

Din orice colț ai privi-o, Măicuța Domnului te urmărește cu ochi plânși, îngreunați de durere.

Îi simți prezenta aproape materială.

Îi simți tristețea, dar și îndemnul de nădejde. Cu ea alături, nu te mai găsești singur. Ai cu cine vorbi, ai cui cere sfat și ajutor.

Retrasă într-un colț de strănă, maica Maria privește mulțimea credincioșilor adunați în jurul icoanei și zâmbește ușor, purtată parcă de un Gând doar de ea știut.

E puternică Sireaca, într-adevăr, dar puțini știu ca cel mai mare miracol al icoanei este izvorul din spatele mănăstirii.

Ca două suflete perechi, icoana și izvorul întregesc aceeași lucrare.

Într-un caiet cu scoarțe îngălbenite de vreme, Maica Lavrenți a păstrat multe din minunile împlinite la Ghighiu, apoi caietul a dispărut.

Nimeni nu l-a mai găsit vreodată. Parcă ar fi intrat în pământ. Din toate, a mai rămas doar amintirea unor întâmplări miraculoase, despre care maica Maria vorbește cumva cu teama și fereală.

Siriaca e o icoana smerită, căreia nu-i place fala deșartă – acoperământ cu pietre prețioase sau cuvinte exagerate de laudă.

De cele mai multe ori, refuză să fie fotografiată, așa cum refuză saă fie mutată de la locul ei, îngreunându-se peste fire, dacă cel ce se apropie de ea nu se află în post curat și rugăciune.

Fără nici o explicație și fără legătura cu momentul zilei, uneori se înnegurează la chip, încât nu-i mai zărești nici o trăsătură; alteori, față i se luminează dumnezeiește, dezvăluind o piele catifelată și curată, de femeie tantră și fără prihana.

Vindeca demonizați și paralitici, dezleagă zămislirea de prunci și aduce pace în casă, dar își ia darul înapoi, dacă cei însănătoșiți uita să mulțumească și să facă la rândul lor milostenie.

Maica Lavrenția

"Icoana are viața ei", zice maica. "Are ochi și voință.

Vede cugetul omului așezat în fața ei, se întristează sau surâde, după credința și pocăinta fiecăruia. Prin viu grăi, am pomenit de la măicile cele batoane să nu vorbim prea mult despre minuni.

Chiar săvârșite sub privirea noastră, să le uităm pe dată, dacă se poate. Multe din ele s-au pierdut, dar asta nu înseamnă că nu au fost.

Cea mai minunată dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea ei din Siria, în 25 februarie 1958. Deja, alaiul arhiereilor, în frunte cu Patriarhul Iustinian, intrase în biserica, când, brusc, și fără vreun motiv anume, oaspetele sirian, episcopul Samara, a început să plângă în hohote.

Cu lacrimile șiruind pe obraz, a căzut în fața icoanei și a început să-și ceara iertare Măicii Domnului că a luat-o de la locul ei din Asia, ca necredința oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei.

Cei de fatță au amuțit, știind că lacrimile nu sunt numai roua sufletului, ci și un semn, o prevestire.

Și într-adevăr, a doua zi măicuțele aveau ăa descopere minunea – izvorul lui Agapie, acoperit de comuniști cu o dală imensă de beton, începuse să picure strop cu strop, ca lacrimile episcopului sirian – semn că puterea lui Dumnezeu era de neoprit, ca ura și vrăjmășia celor fără de credință nu puteau în veci să dăinuie."

3.3.Izvorul întemnițat

Maica Maria oftează, dar nu se tulbură. Ea este cea care îngijeste izvorul, îl curăță și-i așterne jur împrejur delicate vesminte florale.

Acolo își face pravilă și se roagă. Acolo plânge când e necăjita și tot acolo își găsește liniștea.

Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaște puterea acestei ape.

Știe prea bine că izvorul pustnicului Agapie e unic și miraculos, ca, adeseori, se poartă de parcă ar avea voința proprie – fie se prelinge în picături leneșe, fie se înalță într-o coloană acvatică, de până la 10 metri înălțime. Nu e o apă obișnuită 30 de ani a stat ferecată într-o temnița de beton, așteptând mâna salvatoare a altui întemnițat, părintele Pantelimon – care a suferit în beciurile comuniste bătăi și chinuri de neimaginat.

Virat în sac și cu gura acoperită de cârpe ca să

Parintele Pantelimon prisacarul

nu se mai audă țipetele lui, părintele a fost de mai multe ori la un pas de moarte.

Ultima oară a fost dus fără suflare la spital și medicii nici nu au vrut să se apropie de el, spunând: "Nu are nici unu la suta șanse să trăiască".

Abia licărind ca lumina firavă a unei candele, viața părintelui a fost salvată de o asistentă miloasă și cu frica de Dumnezeu, care l-a îngrijit zi și noapte, zicând în sinea ei că "unu la suta e mai mult și mai bogat decât nimicul morții".

Prin Nădejde și speranță, părintele mai trăiește și astăzi aceeași Nădejde care l-a făcut ca la 80 de ani să dezgroape singur și să curețe, de multe ori doar cu mâinile goale, izvorul tămăduitor al lui Agapie.

3.4. Duhovnicul albinelor

Când vorbește despre părintele Pantelimon, ochii măicii Maria se umezesc de lacrimi. Nu poate să înțeleagă cum după atâtea schingiuiri și suferințe, părintele mai poate avea atâta râvnă. Postește ca nimeni altul, mâncând o dată pe zi.

Spovedește neîntrerupt, zeci și zeci de oameni. Ține cu sfințenie slujbele în biserica și, adeseori, se culcă mult după miezul nopții.

Dimineața la trei e din nou în picioare, citind din Filocalice și făcându-și pravila călugărească.

Destinul său a fost neodihna. Ucenic al marelui duhovnic Arsenie Boca și întemnițat odată cu el, a invitat să îndure, cu gândul veșnic la Dumnezeu.

Toată viața lui a fost o jertfă, dar niciodată nu a cârtit. Când comuniștii l-au alungat din mănăstire, a devenit albinar, ridicând multe mănăstiri și turle, cu mierea lui vândută în piață.

"Și acum se ocupă de stupi", zice maica Maria. "La 80 de ani, grijește de rame și matca, dar, ca un copil zvăpăiat, la fel de bine îl poți vedea urcând în copac, după un roi scăpat din stupină… La 80 de ani, nu stă o clipă locului.

Sapă la grădină, curăță livada și cosește vârtos, ca un placau. Nici părintele Iftimie, mult mai tunar și în putere, nu poate ce poate duhovnicul nostru Pantelimon… Așae părintele. Tace mereu, afundat în rugăciune, ascultă necazul fiecăruia și zâmbește oricui cu bunătate.

Suferințele lui au rămas undeva, departe – parcă ar fi fost trăite de altcineva. A uitat tot Răul și a iertat pe toată lumea."

O data în an, mănăstirea Ghighiu se ateste în straie albe și curate de sărbătoare. Ziua Tămăduirii e aproape și maica Maria se grăbește, cu mâinile ei ostenite de muncă, să întregească rândul de flori ce duce spre izvor.

Cu o privire ușor adumbrita de tristețe, privește straturile de albastrele, salvie și petunii, știind ca a doua zi, de hramul mănăstirii, oamenii vor călca totul în picioare, grăbindu-se să ia apa și să se închine la icoană. Maica nu se supăra, căuta sa ierte.

De fiecare dată se întâmpla același lucru: puhoiul mulțimii distruge iarba și florile, iar a doua zi începe o ploaie binecuvântată ce reface întreaga frumusețe a naturii.

Cu sticle și bidoane în mâna, oamenii se roagă și așteaptă o minune. Așteaptă, fiecare după credința lui, fără să bănuiască măcar ca minunea se află chiar în fața lor – izvorul cuviosului Agapie și dragostea Măicii Domnului Sireaca.

Apa și iubirea reprezintă începutul și sfârșitul a toate câte sunt; îl reprezintă chiar pe Cristos – izvorul nesecat din care cine bea nu mai însetează niciodată.

În fiecare an, în Vinerea Luminată, credincioșii sărbătoresc Izvorul Tămăduirii.

Începând cu acest mare praznic, îți propunem un nou serial dedicat Izvoarelor vindecătoare care aduc alinare suferințelor trupești și sufletești.

Unul dintre cele mai cunoscute izvoare făcătoare de minuni este acela de la Mănăstirea Ghighiu, lăcaș sfânt aflat la numai cinci kilometri de orașul Ploiești, în comuna Bărcănești. Vinerea Luminată este sărbătorită aici cu mai mare intensitate, pentru că forța izvorului tămăduitor este sporită de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

3.5. Povestea apei tămăduitoare

Se spune că aceia care beau apă și se spală cu apă din izvorul tămăduitor în Vinerea Luminată se însănătoșesc.

În Vinerea Scumpă, cum mai este numită această zi, cei mai mulți dintre cei care așteaptă să primească din apa izvorului de la Mănăstirea Ghighiu își amintesc și de rolul extraordinar pe care l-a avut Maica Domnului pentru mântuirea tuturor, Ea însăși fiind izvorul care a tămăduit omenirea de păcate.

Numele praznicului face referire și la mai multe minuni săvârșite de Fecioara Maria în apropierea Constantinopolului, Istanbulul de astăzi.

Vindecarea bătrânului orb

Una dintre minunile Fecioarei Maria a fost săvârșită prin apa unui izvor. Se spune că Împăratului Leon cel Mare i-a ieșit în cale un orb, care i-a cerut apă.

În timp ce împăratul căuta un izvor, i s-a arătat Maica Domnului, care l-a îndemnat să intre într-o pădure, să dea orbului să bea din apa izvorului pe care-l va afla și să-i spele ochii.

Nu mică i-a fost bucuria când orbul a început să vadă.

Pe locul acelui izvor minunat, el a ridicat Biserica Vlaherne.

Istoria zbuciumatului Constantinopol a dus la dispariția ei.

În Istanbulul de azi, acolo se află o bisericuță, acoperiș pios pentru izvorul Maicii Domnului.

Aici își face simțită prezența Fecioara Maria

Dacă la Biserica Izvorul Tămăduirii din vechiul Istanbul vin mulți creștini, pentru că acolo s-a arătat Fecioara Maria, și la Mănăstirea Ghighiu se simte prezența Ei, cu atât mai mult la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii.

Înainte de a trece să ia apă din acest izvor, credincioșii îngenunchează în fața sfintei Ei icoane. Se spune că dacă omul este bun la suflet, chipul Fecioarei Maria se luminează, iar de nu, se întunecă.

Izvorul, întemnițat 30 de ani

O cărare de flori îi conduce pe cei veniți la hram către izvorul tămăduitor.

La Ghighiu, au găsit vindecare oameni paralizați sau cu mintea tulburată.

Femei care nu puteau avea copii s-au rugat aici, au băut din apa lui și au născut copii sănătoși.

Izvorul este și o dovadă a izbândei credinței.

În perioada comunistă, în anul 1958, a fost acoperit cu o dală de beton, dar apa lui a continuat să picure, făcându-și cale pe lângă dală, care a fost îndepărtată abia peste
30 de ani.

Cel care a curățat cu grijă izvorul a fost Părintele Pantelimon.

Și el îndurase grele suferințe în beciurile comuniste, unde a fost întemnițat.

Nu uita să mulțumești!

Mulți sunt aceia care, după ce și-au găsit vindecarea, au uitat să mulțumească pentru ajutorul primit.

Până la urmă, fiecare încercare este menită să te facă să te întorci la credință.

Așadar, continuă să te rogi, nu doar când ai parte de suferințe, revino în locurile sfinte care ți-au redat liniștea și împarte milostenii.

Este minunea pe care o poți face chiar tu pentru ceilalți și dovada ta de iubire pentru ei, pentru Domnul.

IIzvorul tămăduitor de la Ghighiu

O dată în an, mănăstirea Ghighiu se ateste în straie albe și curate de sărbătoare. Ziua Tămăduirii e aproape și maica Maria se grăbește, cu mâinile ei ostenite de muncă, să întregească rândul de flori ce duce spre izvor.

Cu o privire ușor adumbrită de tristețe, privește straturile de albastrele, salvie și petunii, știind ca a doua zi, de hramul mănăstirii, oamenii vor călca totul în picioare, grăbindu-se să ia apă și să se închine la icoană.

Maica nu se supăra, căuta să ierte.

De fiecare dată se întâmpla același lucru: puhoiul mulțimii distruge iarba și florile, iar a doua zi începe o ploaie binecuvântată ce reface întreaga frumusețe a naturii.

Cu sticle și bidoane în mâna, oamenii se roagă și așteaptă o minune.

Așteaptă, fiecare după credința lui, fără să bănuiască măcar ca minunea se află chiar în fața lor – izvorul cuviosului Agapie și dragostea Măicii Domnului Sireaca.

Apa și iubirea reprezintă începutul și sfârșitul a toate câte sunt; îl reprezintă chiar pe Cristos – izvorul nesecat din care cine bea nu mai însetează niciodată.

Bibliografie

1.John Behr – Formarea teologiei creștine, vol. I: Drumul spre Niceea –traducere de Mihail G. Neamțu, Sophia, București, 2004

2.John Breck – Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii – Patmos, Cluj-Napoca, 2003

3.Georges Florovsky –Biblie, Biserică, Tradiție–traducere de Radu Teodorescu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006

4.Vladimir Lossky, – Teologia mistică a Bisericii de Răsărit – traducere de pr. Vasile Raducă, introducere de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Humanitas, București, 2010

5.Ion Bria –Liturghia după Liturghie; misiune apostolică și mărturie creștină azi –Editura Atena, București, 1996

6.Vlassios Phidas – Drept canonic. O perspectivă ortodoxă –traducere de pr. lect. dr. Adrian Dinu, Trinitas, Iași, 2008