Manastirea Aroneanu Studiu Istoric Si Pastoral

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………..3

CTITORIA……………………………………………………………………………6

Istoric………………………………………………………………………………….7

Ctitor…………………………………………………………………………………..8

Hrisov de ctitorie……………………………………………………………………..12

Context istoric………………………………………………………………………..13

Soarta ctitorului……………………………………………………………………….20

Cronologie……………………………………………………………………………21

Dispute legate de M-rea Aron-Vodă………………………………………………….30

Alte informații și știri legate de M-rea Aron-Vodă……………………………………32

ANSAMBLUL BISERICESC………………………………………………………34

Poziția geografică…………………………………………………………………….34

Arhitectură…………………………………………………………………………….35

3.2.1. Interior………………………………………………………………………….37

3.2.2. Structura de rezistență…………………………………………………………..38

3.2.3. Exterior…………………………………………………………………………40

Pictură………………………………………………………………………………..43

Odoare………………………………………………………………………………..44

Însemnări……………………………………………………………………………..46

CONSTITUIREA DOMENIULUI…………………………………………………49

Moșii ale M-rii Aroneanu…………………………………………………………….49

Danii și scutiri de taxe………………………………………………………………..52

Închinări………………………………………………………………………………54

POMELNICE………………………………………………………………………..58

Ctitori…………………………………………………………………………………58

Viețuitori și slujitori………………………………………………………………….59

Donatori și binefăcători………………………………………………………………63

CONTRIBUȚIA CULTURAL – PASTORALĂ……………………………………65

Legăturile M-rii Aroneanu cu Academia Patriarhală din Constantinopol……………65

Legăturile M-rii Aroneanu cu Dimitrie Cantemir……………………………………67

MARI PERSONALITĂȚI ÎN VIZITĂ LA ARONEANU………………………..84

Impresii de călătorie…………………………………………………………………84

CONCLUZII…………………………………………………………………………88

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………90

1. INTRODUCERE

Pe pământul Moldovei, în poieni învăluite de farmecul îmbietor al codrilor, în văi ocrotite de munți și dealuri, în locuri de taină și liniște odihnitoare, străjuiesc de veacuri, biserici și mănăstiri înălțate prin osârdia voievozilor, dregătorilor domnești sau dreptmăritorilor creștini.

Învățatul voievod moldovean Dimitrie Cantemir, în opera sa „Descriptio Moldaviae”, menționează că în această țară se află sute de biserici și mănăstiri clădite din piatră.

Călători din apus și din răsărit, cronicari și soli din țări îndepărtate, ierarhi din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim, Alexandria și din alte vestite cetăți, vizitând aceste neprețuite comori bisericești au rămas adânc uimiți de măreția lor monumentală și de minunata lor frumusețe. Toți s-au închinat în fața acestor monumente ale trecutului nostru național cu simțăminte de cinstire și de adâncă prețuire pentru poporul român care a adăugat la patrimoniul culturii universale astfel de opere în care se vede spiritul si iscusința sa creatoare.

Alături de documentele vechi, de filele bătrânelor cronici, de cumpănitele predanii ale strămoșilor și de obiceiurile pământului, monumentele istorice bisericești sunt izvoare nesecate care ne ajută să cunoaștem aspecte din istoria poporului nostru și să înțelegem moștenirea artistică și culturală a străbunilor.

În fiecare locaș de închinare, în fiecare piatră, în fiecare element decorativ, în fiecare frescă păstrate până în zilele noastre, deslușim ideile și sentimentele adânci ale celor ce au trăit înainte de noi, suntem în legătura cu diferite laturi din viața culturală a poporului român.

Monumentele istorice bisericești îndreaptă gândurile noastre spre ctitorii din a căror conștiință românească și ortodoxă au odrăslit ele; voievozi însuflețiți de dragoste pentru glia strămoșească, de avânt în lucrarea cea bună pentru țara pe care „cu mila lui Dumnezeu” o ocârmuiau, vlădici cu bun chip, înaripați de osârdie necontenită pentru dreptmăritoarea credință a poporului, dregători, dreptcredincioși legați de glia străbună.

Gândurile noastre se îndreaptă apoi la meșterii constructori și la zugravii care cu hărnicie pilduitoare au înălțat și înfrumusețat aceste sfinte locașuri, renumite în toată lumea. Prin iscusința lor artistică și prin spiritul lor de sinteză meșterii constructori au înscris în istoria arhitecturii bisericești din acest colț de țară, procedee și metode originale privind spațiul interior al locașurilor de cult, boltirea naosului și a pronaosului, decorația exterioară a bisericilor, forma acoperișului etc.

Îmbinând cu simțul proporțiilor elemente de arhitectură populară și izvoare din afară cu ceea ce a născocit mintea și închipuirea lor, ei au statornicit stilul arhitectural moldovenesc cunoscut și apreciat pretutindeni. Prin măiestria lor în schițarea liniilor, în combinarea și montarea culorilor, în conturarea luminilor și umbrelor, zugravii moldoveni au realizat la multe biserici și mănăstiri picturi interioare și exterioare, adăugând astfel, pagini nepieritoare la istoria artei universale.

Cu pricepere și devotament, ei au reprezentat plastic, după regulile ermineutice, statornicite în Biserica Ortodoxă, idei dogmatice, principii morale, scene din istoria biblică, fapte și momente din viața bisericii, portrete de sfinți adânc sugestive.

Gândurile celor ce se află lângă zidurile mănăstirilor se îndreaptă negreșit și la rolul cultural pe care aceste așezăminte călugărești le-au îndeplinit în trecut.

Unele din ele au fost puternice focare de cultură bisericească. În chiliile acestor sfinte locașuri au viețuit caligrafi și miniaturiști care cu duh artistic au copiat și decorat textele trebuitoare slujbelor bisericești.

În jurul unor ctitorii voievodale au viețuit meșteri ingenioși de la care au rămas valoroase obiecte de cult făurite din metale prețioase, meșteri renumiți în arta broderiei în fire de aur și argint, autorii epitafurilor care constituie un adevărat tezaur artistic al patrimoniului nostru național, sculptori în piatră și în lemn, de la care au rămas numeroase și renumite pietre funerare și jilțuri, zugravi talentați ale căror nume trebuie căutate cu îndelungă zăbavă pe icoane și fresce.

Încă din veacurile XIV – XV pe lângă unele biserici au ființat școli în care se pregăteau dieci și slujitori bisericești. La aceste școli au ostenit dascăli vestiți, care în desfășurarea culturii bisericești a Moldovei au adus bogate contribuții.

Viețuitorii din unele mănăstiri au înfiripat anale și cronici care sunt astăzi prețioase izvoare pentru cercetătorii trecutului nostru național.

Vitregia vremurilor de altă dată, de multe ori nepăsarea unor oameni, au pricinuit răni dureroase monumentelor noastre bisericești: ziduri de incintă și turnuri bastioane grav deteriorate, fațadele bisericilor acoperite în neorânduială cu tencuieli, ancadramente originale ale ușilor și ferestrelor înlăturate, picturi exterioare expuse intemperiilor naturale, acoperișuri modificate la întâmplare, fundații expuse infiltrațiilor apei, clădirile anexe, mormane de ruine, picturi interioare în multe locuri înecate în straturile de picturi noi, adăugiri inestetice etc.

Prin purtarea de grijă a ierarhilor noștri, monumentele istorice din Moldova – biserici și mănăstiri se află și astăzi în renovare și în proces de restaurare: Golia, Barnovschi, Sala Gotică, Ruginoasa-Pașcani, Nicoriță, Sf. Gheorghe-Hârlău, Sf. Teodori – Iași etc.

Odată cu lucrările de restaurare efectuate la bisericile și mănăstirile monumente istorice din Moldova, a început și o acțiune de popularizare a acestor comori de artă veche românească.

Informații despre cadrul natural în care se află aceste locașuri de cult, timpul înălțării lor, ctitorii, arhitecții, trăsături specifice, importanță culturală, tezaurul lor artistic, momente mai deosebite din istoria locului se pot afla în diferite monografii, acestea fiind lucrări mai dezvoltate de popularizare, și care cuprind diferite elemente descriptive.

Folosirea și păstrarea moștenirii culturale bisericești cu atenție și bună chivernisire, spre a dăinui și după noi, este o datorie pe care o impune conștiința noastră creștină.

„Toate comorile acestor timpuri fură încărcate pe „năvi” – „biserici” ce purtau crucea, făcute pentru a străbate veacurile și a duce la țărmurile viitorului îndepărtat mândria și dorințele unui neam ce a știut să rabde și să aștepte.”

2. CTITORIA

În partea de răsărit, pe dealul opus Galatei, care face parte din a doua centură de fortificații naturale a Iașului în fosta «țarină» a vechiului oraș, s-a înălțat, către sfârșitul secolului al XVI-lea, unul din cele mai interesante și remarcabile monumente de arhitectură bisericească din Moldova, cunoscut astăzi sub denumirea „Biserica Aroneanu”, singura construcție care a rămas din complexul mănăstiresc zidit aici. Zidurile de piatră, cu turnuri de colț, ca și cel de la intrare, care înconjurau odinioară incinta mănăstirii lui Aron Vodă, s-au dărâmat cu încetul, o dată cu chiliile și celelalte clădiri anexe.

Înainte de primul război mondial se mai putea observa doar locul unde fusese turnul de intrare în incinta mănăstirii, care servea bineînțeles și de clopotniță, ca și la Mănăstirea Galata. Zidurile care înconjurau mănăstirea dispăruseră, fiind distruse de vreme și oameni încă înainte de 1885, când o vizitase și cercetase distinsul episcop cărturar Melchisedec. Între altele el a scris că Mănăstirea Aroneanu a „avut nenorocirea de a fi închinată la cea mai miseră chiriarhie din Orient, la Patriarhia din Antiochia. Înainte de secularizare Patriarhia aceasta dăduse mănăstirea cu egumenia și proprietățile ei unei femei din Constantinopol, care știuse a dobândi această favoare de la diplomația constantinopolitană”.

Episcopul Melchisedec ne mai informează că Mănăstirea Aroneanu, atunci când o văzuse și o cercetase el, era „cu totul disgrădită și lăsată în islazu” și că vitele locuitorilor din satul cu același nume se adăposteau sub pereții coșcoviți ai bisericii, care avea acoperișul spart. „Călugărul îngrijitor neavând unde locui trăia într-un sat din vecinătate… fără a gândi cât de puțin la soarta mănăstirii încredințată curatoriei lui”.

Nu s-a păstrat din păcate nici măcar pisania pusă de ctitorul mănăstirii deși deasupra ușii prin care se intră în pronaosul bisericii se mai observa locul unde era încastrată. Episcopul Melchisedec fusese informat de către un preot din Iași că „în copilăria sa era deasupra ușii o inscripție aurită”. Înainte de 1907, pridvorul deschis al bisericii a fost transformat, în sensul că golurile dintre stâlpi s-au zidit cu material luat din vechile chilii.

2. 1. Istoric

Cunoscută în actele medievale sub numele de „mănăstirea lui Aron Vodă”, „mănăstirea Sfântul Nicolae din Țarină”, „mănăstirea Sfântul Nicolae din Țarina lașilor”, „mănăstirea Sfântului Nicolae din Țarina târgului Iași” sau „mănăstirea grecească Sfântul Nicolae din Țarină”, ea a fost ridicată „lângă târgul Iași”, la nord-est de acesta, în țarina lui, în anul 1594, de Aron-Vodă (1591-1592 și 1592-1595). Proasta administrație a acestei mănăstiri de-a lungul vremurilor, dar mai ales rapacitatea călugărilor greci au adus în repetate rânduri complexul mănăstiresc în stare de ruină în ciuda averii și a veniturilor mari de care n-a dus lipsă niciodată. În cele din urmă, din vechiul complex mănăstiresc n-a rămas decât biserica Sf. Nicolae care, restaurată (1907) si devenită biserică parohială a satului Aroneanu din comuna cu același nume (județul Iași), e cunoscută azi sub această denumire. Deși pisania ei lipsește încă din secolul trecut, știm că biserica era terminată, fiind numită „nou zidită”, la 12 decembre 1594 când ctitorul o înzestrează cu două sate.

Ca și în atâtea alte cazuri, mănăstirea lui Aron-Vodă a fost precedată de alta, construită în aceeași țarină dar în alt loc, „sub dealuri”, de Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568) probabil în cursul celei de a doua domnii, când și-a stabilit scaunul domnesc la Iași. Menționată pentru prima dată în acte la 20 februarie 1581, când Iancu Sasul (1579-1582) voievod îi face o danie de sate, confirmată, apoi, la 5 aprilie ă „în copilăria sa era deasupra ușii o inscripție aurită”. Înainte de 1907, pridvorul deschis al bisericii a fost transformat, în sensul că golurile dintre stâlpi s-au zidit cu material luat din vechile chilii.

2. 1. Istoric

Cunoscută în actele medievale sub numele de „mănăstirea lui Aron Vodă”, „mănăstirea Sfântul Nicolae din Țarină”, „mănăstirea Sfântul Nicolae din Țarina lașilor”, „mănăstirea Sfântului Nicolae din Țarina târgului Iași” sau „mănăstirea grecească Sfântul Nicolae din Țarină”, ea a fost ridicată „lângă târgul Iași”, la nord-est de acesta, în țarina lui, în anul 1594, de Aron-Vodă (1591-1592 și 1592-1595). Proasta administrație a acestei mănăstiri de-a lungul vremurilor, dar mai ales rapacitatea călugărilor greci au adus în repetate rânduri complexul mănăstiresc în stare de ruină în ciuda averii și a veniturilor mari de care n-a dus lipsă niciodată. În cele din urmă, din vechiul complex mănăstiresc n-a rămas decât biserica Sf. Nicolae care, restaurată (1907) si devenită biserică parohială a satului Aroneanu din comuna cu același nume (județul Iași), e cunoscută azi sub această denumire. Deși pisania ei lipsește încă din secolul trecut, știm că biserica era terminată, fiind numită „nou zidită”, la 12 decembre 1594 când ctitorul o înzestrează cu două sate.

Ca și în atâtea alte cazuri, mănăstirea lui Aron-Vodă a fost precedată de alta, construită în aceeași țarină dar în alt loc, „sub dealuri”, de Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568) probabil în cursul celei de a doua domnii, când și-a stabilit scaunul domnesc la Iași. Menționată pentru prima dată în acte la 20 februarie 1581, când Iancu Sasul (1579-1582) voievod îi face o danie de sate, confirmată, apoi, la 5 aprilie 1584, de Petru Șchiopul Voievod (1582-1591), ea a ajuns repede în ruină, așa încât ultimul domn s-a hotărât s-o refacă, adunând materialele necesare construcției, dar neizbutind să înceapă înălțarea ei deoarece a fost mazilit. Aron-vodă, fiu nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu, „a făcut biserica de acum, scrie într-un document, din 25 mai 1606, Ieremia Movilă voievod, din pietre și lemne gata, ce au fost pregătite pe banii lui Petru Voievod și care a fost dată de măria sa în mâinile călugărilor de la Zograf”, cărora le-o închină prin acest act și Ieremia Movilă împreună cu satele și celelalte proprietăți dăruite de domnii amintiți și de primul ctitor, Alexandru Lăpușneanu. „…Din nebăgare de seamă a unora, cu nepăsarea față de acele strașnice blesteme, această… mănăstire, continuă documentul citat, și acum, ca și în vremea lui Petru voievod, au ajuns la pustiire”. Radu Mihnea nu va ține seamă de această închinare și, pe baza mărturiei doamnei Stanca, soția lui Aron-Vodă, va restitui mănăstirea călugărilor români, așa cum hotărâseră atât Alexandru Lăpușneanu, ctitorul primei mănăstiri, cât și Aron-Vodă, ctitorul celei de a doua. Același Radu Mihnea însă în cea de a doua domnie, la 24 octombrie 1624, o închină mănăstirii Sozopole, pentru ca fiul său, Alexandru Coconul, s-o facă metoh al mănăstirii Sf. Ioan din insula Halki a Marii Marmara. În cele din urmă însă, mănăstirea din țarina Iașilor a ajuns sub stăpânirea Patriarhiei din Constantinopol, iar veniturile sale destinate școlii acesteia. Trecând din mână în mână și fiind prost administrată de călugării străini, mănăstirea a ajuns din nou în stare de ruină în secolul al XVIII-lea când, într-un hrisov din 20 ianuarie 1734, se constată că ea este la „mare lipsă și slăbiciune, din tâmplarea vremilor” pentru ca la 16 august 1784, printr-un alt hrisov să se preconizeze grabnice reparații deoarece mănăstirea „era stricată și aproape de cea de istov cădere” așa încât, dacă „nu se vor tocmi în curând, este a se surpa”, stare în care se găsea și în 1787. Deși scurt timp după această dată i s-au făcut unele reparații, declinul ei a continuat, așa încât înainte de 1885 rămăsese în ființă numai biserica, „disgrădită și lăsată în islazu”. Restaurată în 1907 de către Comisia monumentelor istorice, biserica a fost incendiată în 1944, în timpul războiului, și restaurată din nou în anii următori.

2. 2. Ctitor

Despre Aron-Vodă, ctitorul actualei biserici cu hramul Sf. Nicolae din Aroneanu, o legendă arată ca ar fi fost nepotul Mitropolitului Nicanor (1592-1594), „ctitor la Mănăstirea Agapia cea veche din deal”, precum și al starețului Siluan de la aceeași mănăstire Agapia. Mitropolitul se ducea de multe ori la ctitoria sa și cu el mergea și „nepotul său Aron”. Unchiul avea obiceiul să aplice din când în când nepotului câte o corecție meritată. Din cauza aceasta, după legendă, Aron a fugit la Constantinopol, de unde mai târziu s-a întors ca domn al Moldovei.

Aceeași legendă ne spune că aproape de schitul Agapia din deal, lângă cale există o stâncă care poartă numele de „piatra lui Aron-Vodă”; pe ea este pusă o inscripție modernă de către răposata întru fericire, stareța Tavitha. Această piatră a folosit ca aghiasmatar soborului Mănăstirii Agapia Veche. Tradiția spune că în junețea sa, Aron-Vodă, învăța carte la nașul său Starețul Siluan și într-o noapte, după ce a ieșit pe ascuns din mănăstire, pe când se întorcea la miezul nopții, fu surprins la acest loc de nașul său și pedepsit. Junele rușinat, fugi de la mănăstire și nu mai veni pe acolo decât după ce a fost ales domn al țării, când milui mănăstirea și îi reînoi daniile pe care le avea de la domnii predecesori.

Aron-Vodă a fost un fiu natural al lui Alexandru Lăpușneanu, iar Nicanor, la care se referă legenda amintită, îi era unchi după mamă. S-ar părea că Nicanor și-a început cariera arhierească chiar în timpul celei de a doua domnii a Iui Alexandru Lăpușneanu. În anul 1582 el era episcop de Roman, și după moartea lui Mitrofan a ajuns, pentru scurtă vreme mitropolit al Moldovei.

Înainte de a se instala în Consțantinopol, Aron -Vodă a trăit un timp în Transilvania, mai ales la Brașov. Ca domn, sfătuit de Mitropolitul Mitrofan și de episcopii Nicanor de Roman și Mardarie de Rădăuți, Aron Vodă a luat măsuri pentru terminarea lucrărilor de restaurare și zugrăvire de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, care fusese construită de Vlad călugărul și restaurată de Petru-Cercel. Totodată, Aron-Vodă a fixat acestei biserici un venit anual de 12.000 aspri și 300 aspri pentru cei care ar fi venit în Moldova, se încaseze suma, iar doi preoți, doi diaconi și patru oameni care deserveau biserica tot anual, trebuiau să primească bani pentru câte un rând de haine.

Domnii care au urmat la tron lui Aron-Vodă i-au confirmat acestei biserici venitul amintit.

Ca să obțină domnia Moldovei Aron-Vodă a promis sultanului 400 000 de galbeni, 50 000 vizirului, 150 000 unor persoane influente de la Poartă, precum și agentului diplomatic englez la Constantinopol, care-l garantase la mai mulți giuvaergii. De la unul din aceștia Aron-Vodă a luat un inel cu briliant în valoare de 11 000 de galbeni și un colier de smaralde care valora 25 000 galbeni.

Astfel, pe bună dreptate, lumea se întreba cum va putea plăti el asemenea datorii împreună cu dobânzile lor. După cum se exprima A. D. Xenopol, Aron-Vodă „se repezi ca un lup flămând asupra țării ce îl aștepta cu mare îngrozire. Și într-adevăr că avea de ce : împreună cu el și cu ceaușul ce-l întovărășea, năvăliră în Moldova o droaie nesfârșită de turci, creditori de ai lui, care veneau spre a-și lua din spinarea ticălosului norod banii împrumutați domnului. Creditorii temându-se de neplată, însoțeau pe dăbilari prin ținuturi storcând prin cazne banii de la locuitori”. Văzând că din impozitele obișnuite nu-și poate acoperi datoriile, Aron-Vodă a hotărât ca să se ia câte un bou de la fiecare locuitor. „Și așa trimisă în toata țara cu turci de strângea și la carile nu se afla bou, lua a cui se afla în sat, de la alții îi lua toți, câți avea, pentru cei ce nu avea boi, că mulți de răutăți și de dabile (dări) multe, boi nici de hrană n-avea”. Din cauza fiscalității excesive practicată de domn, în mai 1592 s-a răsculat o parte din populația țării. Răsculații au fost înfrânți, iar Aron-Vodă, ca răzbunare, „nu pierdea numai pre carii au fost întru războiul acela ce și semințiile lor, și vinovați și nevinovați”.

Sultanul, îngrijorat de abuzurile lui, l-a mazilit în aprilie, dar a fost obligat de numeroșii datornici ai lui Aron-Vodă să revină asupra acestei măsuri. Și Miron Costin referindu-se la domnia lui Aron-Vodă a apreciat că a fost „cumplită… desfrânată… și nedreaptă foarte”.

Fiindcă Aron-Vodă nu avea nici o autoritate asupra turcilor cu care venise în țară, aceștia, după cum ne informează Grigore Ureche, „silă mare pretutindeni făcea: lua slujitorii de țară cu sila de le rânia la cai, bucatele fără preț și făr-de bani le lua”. Același cronicar mai adaugă însă următoarele: „Însă întâi socoti, după atâtea răutăți ce fusese, să se apuce să facă și vreun lucru bun, ca să nu-i vie cu osândă. Și s-au apucat în anii 7102 (1593-1594) de au făcut mănăstire în țarina Iașilor, care se cheamă Aron-Vodă, pre numele domnului, unde iaste hramul svetii Neculai”.

Majoritatea cercetătorilor noștri au afirmat, plecând de la acest pasaj al cronicii lui Grigore Ureche, că Mănăstirea Aroneanu a fost construită în anul 1594. Totuși, mănăstirea pare a fi fost construită cu un an mai înainte, adică în 1593. În aceeași cronică, după pasajul citat, urmează titlul unui nou capitol – care n-a fost redactat – intitulat: „Când au venit Lobodă cu o oaste căzăcească și au gonit pe Aron-Vodă din scaun și au ars târgul Iașilor, leato 7103”. După cronicar, invazia ar fi avut loc în cursul anului 1594, în realitate ea s-a produs în 1593, deoarece la l ianuarie 1594 Aron-Vodă protesta pe lângă poloni împotriva atacului căzăcesc. Prin urmare avem un argument scris pentru a susține că Mănăstirea Aroneanu a fost construită în anul 1593 și nu în 1594.

În documentul din 12 decembrie 1594, prin care Aron-Vodă întărea noii sale mănăstiri vechile proprietăți și făcea cunoscute daniile sale, se precizează că a fost din „nou zidită”. Primul document acordat mănăstirii „nou zidită” de către Aron-Vodă, păstrat într-o copie în limba greacă, are data de an 7101, deci 1593. După numele boierilor care alcătuiau sfatul domnesc se poate aprecia că documentul a fost emis în prima jumătate a anului 1593. Cuvîntul „”din acest document a fost tradus de N. Iorga prin Ugireni, ceea ce a făcut pe câțiva cercetători să scrie că Mănăstirea Aroneanu s-a numit Ugireni. Toponimicul Ugireni nu există și nici nu a existat vreodată lângă Iași. Deci „” nu poate însemna decât "în țarină" și nicidecum Ugireni.

Ctitorii mănăstirii Sf. Nicolae din „țarina Iașilor”, începând cu Alexandru Lăpușneanu, i-au făcut numeroase danii, cum ar fi sate, moșii, vii, mori, iazuri ș.a. Astfel, în proprietatea ei au fost satele: Rânzești, Averești, Lăslăoani, Nicorești, Silicani, Girov, Mirăești și altele.

Mănăstirea lui Aron Vodă a fost de mai multe ori la un pas de ruină totală, de risipire. Astfel, într-un document din 24 august 1727 se menționa că mănăstirea era „scăpătată”, iar în altul din 20 ianuarie 1734 că era „căzută” și „la mare lipsă și slăbiciune, din tâmplarea vremilor”. Zidurile de incintă ale mănăstirii Aroneanu fiind distruse, s-a hotărât acum să fie înconjurată cu gard de lemn și să se repare toate „cele stricate și pustiite”. Totuși, nu peste mult timp, se știa că mănăstirea era „neîngrijită și pe multe locuri coborâtă, fără ogradă”, cu chiliile, casele și turnul descoperite.

La 16 august 1784 domnitorul Alexandru Mavrocordat făcea cunoscut că mănăstirea Sf. Nicolae „din țarina lașului… era stricată și aproape de cea de istov cădere”, și dacă nu s-ar fi intervenit grabnic se putea „surpa”. Dar, reparațiile radicale de care avea nevoie întreaga mănăstire au început abia în 1787. Se știe că în acest an mănăstirea era „pustie”, că nu avea uși, nici un obiect de cult și nici o carte. Reparațiile din 1787 au fost necorespunzătoare și de aceea, în anul 1811, „toate ale bisericii” erau „stricate și rupte”, iar în casele egumenești era imposibil să se ierneze.

In anul 1907, înainte de a se începe lucrările de restaurare de către Comisiunea monumentelor istorice, mănăstirea se prezenta ca o adevărată ruină. Pentru a o salva i s-a refăcut imediat acoperișul și apoi tencuit și reparat pereții, completat elementele decorative de ceramică smălțuită distruse, dărâmat zidăria dintre arcadele, coloanele și stâlpii pridvorului , dar la insistențele locuitorilor din sat au fost umplute din nou golurile cu un perete mai subțire, care scoate totuși în evidență forma veche a pridvorului.

Din nenorocire, în august 1944 biserica a fost incendiată. I-a ars mobilierul și toate obiectele de cult care se aflau in ea. Restaurată din nou, biserica se află astăzi într-o stare acceptabilă.

Noua mănăstire a lui Aron-Vodă s-a numit „în țarină”, mănăstirea grecească „din țarină” cu hramul Sf. Nicolae, „mănăstirea Sf. Nicolae din țarina Iașilor”, sfânta „mănăstire a Sf. Nicolae din țarină”, „sfânta mănăstire din deal, unde este hramul Sf. Nicolae în Iași”, „sfânta mănăstire numită Aron Voievod”, „sfânta mănăstire Aron Voievod din țarina târgului Iași” etc.

2. 3. Hrisov de ctitorie

Un document grecesc, datat „vă leatul 7101” și care a fost dat la Iași „vă leat 7103” de către domnitorul Aron Voievod, ne prezintă hrisovul de ctitorie pentru mănăstirea Aron Vodă din țarina Iașilor, zisă Ugireni.

Hrisov de ctitorie al lui Aron Vodă pentru mănăstirea sa de lângă Iași:

„În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, al Sfintei de o ființă și nedespărțitei Treimi.

Iată, eu, rob al stăpânului mieu, al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus și închinător călduros al Preasfintei Treimi, Aron Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al țerii Moldovei, am hotărât, cu însăș a mea hotărâre, a inimii curate și fără vicleșug, și din tot cugetul mieu, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu îndemnul și binecuvântarea celor trei ierarhi ai Moldovei: chir Mitrofan, Mitropolit de Suceava, chir Nicanor, episcop de Roman, și chir Mardarie, episcop de Rădăuți, și, vrând să mă arăt următor și al înaintașilor miei, prea-evlavioși și de Hristos iubitori răposați de de mult, cari au clădit și au miluit biserici și sfinte mănăstiri, și cunoscând, pe deplin că acela care clădește și îngrijește bisericile, își îngrijește de chiar sufletul lui, am dat și am afierosit sfintei mănăstiri din nou clădite de noi, anume Ugireni, în care este biserica sfântului ierarh și făcător de minuni al lui Hristos Sf. Nicolae, două moșii, ale căror nume sunt acestea: Rânzești și Averești, și moșia Rânzești o închin cu toate heleșteiele ei la sfânta mănăstire aceasta, iar moșia Averești, cu locul însuși, deoarece moșiile acestea de amândouă părțile erau supuse Curții noastre, în locul cărora am supus acesteia altă moșie anume Laslăuani și pentru rugăciunile și binecuvântările sfintei mănăstirii noastre de curând zidite, căreia i se zice Ugireni, căreia i-am dat moșiile mai sus însemnate: Rânzești și Averești, pentru sănătatea noastră și a soției noastre și celor de Dumnezeu dăruiți copii ai noștri și pentru lăsarea și iertarea greșelilor și scăpătărilor părinților, bunilor și străbunilor noștri; care închinări vor rămânea stăpâniri adevărate și știute ale acestei sfinte mănăstiri de curând clădite, a Sf. Nicolae, ce i se zice Ugireni, în vecii vecilor, până cât va rămânea și se va păstra.

Și am închinat cele spuse mai sus două moșii Rânzești și Averești și anume: Rânzeștii cu toate heleșteiele lui și Avereștii cu locul lui, către aceasta a noastră sfântă mănăstire, cu părerea de obște și hotărârea noastră, a celui mai sus scris Aron Voievod și Domn al Țerii Moldovei, a iubitului mieu fiu Bogdan Voievod, a panului Gheorghe, Vornic al Țerii de Jos, a panului Crâstea, Vornic al Țerii de sus, a panului Ioan, Comisul nostru, a panului Tănasie, Polâstelnicul nostru, a panului Condre, Pârcălab de Roman, a panului Coce Ceașnicul; într-un cuvânt cu părerea și hotărârea tuturor boierilor țerii noastre a Moldovei, celor mari și celor mici.

Deci, oricare, sau dintre copiii noștri, sau dintre rude, sau altul din neamul nostru, ales și așezat, după moartea, și Domnia noastră, ca Domn al țerii noastre a Moldovei, ar încerca să smulgă și să răpească, supt orice cuvânt, aceste mai sus zise moșii de la mănăstirea noastră de curând zidită a sfântului ierarh și făcător de minuni al lui Hristos, care se zice Ugireni, și nu numai când va căuta să le smulgă de acolo, ci și atunci când nu va voi să-i întindă mâna de ajutor la toată nevoia ei, să fie dator cu desvinovățire în fața înfricoșatului județ și să aibă întru toate asupră-i blăstămul Sf. Nicolae, al făcătorului de minuni ierarh al lui Hristos. Pentru care și pentru aceasta am dat foaia aceasta dreaptă a noastră, întărită cu pecetea știută, așezată pe dânsa.

Iași, 7103 Aron Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țerii Moldovei.

7101”

Acest hrisov de ctitorie a fost tradus de către istoricul Eudoxiu Hurmuzaki din actele originale și a fost publicat de către N. Iorga în 1915 la București. Acest document datat 7101, ne dovedește faptul că Mănăstirea Sf.Nicolae din țarina Iașilor, ctitorită de către domnitorul Aron-Vodă a fost zidită în anul 1593.

2. 4. Context istoric

Pentru a înțelege mai bine contextul istoric al domniei lui Aron-Vodă, cu cele două perioade ale ei, trebuie să vedem mai întâi care au fost domnitorii contemporani lui atât în Moldova cât și în Muntenia. Un document al divanurilor domnești, de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, prezintă situația succesiunii domniilor:

În Moldova, predecesorul lui Aron-Vodă a fost Petru Șchiopul (1582-1591). În septembrie 1591, scaunul Moldovei a fost ocupat de către Aron-Vodă, fiul lui Lăpușneanu-Vodă. Între cele două domnii ale lui Aron-Vodă, la conducerea Moldovei s-au succedat domnitorii Alexandru cel Rău și Petru Cazacul, ambii în 1592. A doua domnie a lui Aron-Vodă (1592-1595), a reprezentat perioada în care domnitorul „…după atâtea răotăți ce făcuse, să se apuce să facă și vre-un lucru bun ca să nu-i vie osândă de tot”, a ridicat o mănăstire în țarina Iașilor.

Succesorul lui Aron-Vodă la tron, a fost domnitorul Ștefan Răzvan (1595), urmat de Irimia Vodă Movilă între anii 1595-1606.

În Muntenia, în aceeași perioadă, a sfârșitului de secol XVI, întâlnim la conducere pe Iliaș-Vodă și Radu-Vodă în 1591, pe Ștefan Surdul între 1591-1592, pe Alexandru cel Rău între 1592-1593. Începând cu anul 1593 și până în anul 1601, conducerea Munteniei a fost asigurată de către Voievodul Mihai Viteazul, contemporan al lui Aron-Vodă.

Desele schimbări de domnie erau rezultatul intereselor politice dintre „Sublima Poartă” și „Apusul Catolic”.

Știm despre evenimentele istorice atâta cât ne spun izvoarele cunoscute, rămânând de foarte multe ori aspecte și părți care sunt lăsate probleme de dezlegat. Însemnările istoriografice ale contemporanilor sunt umbrite adesea de personalitatea scriitorului cu interesele acestuia, de spiritul public al vremii din care cu atâta greu se desface cineva ca singură dovadă al unui alt fel de a gândi. Calomnia, hula și porecla contemporanilor dușmani care s-au îngrijit să se păstreze știri favorabile totuși, se transformă în adevăr oficial al istoriei. Caz tipic este în această privință tradiția de apreciere a carierei domnești așa de dramatice, cum a fost aceea a lui Aron-Vodă. Fiind așezate cele două domnii ale lui Aron-Vodă care a rămas poreclit „tiranul” între două lumi, la capătul amurgului vechii dinastii moldovenești și imediat înainte de vremea, când s-au întemeiat dinastiile boierești ale Moldovei, zbuciumurile lor politice au fost mărite prin lipsa de prestigiu pe care suzeranitatea turcească o adăugase de atâta vreme celor mai multe domnii după 1546, prin opinia publică, fiindcă atunci se discuta, se bănuia, se insinua, dacă pretendentul sau domnul din scaun are sau nu legitimitatea succesiune, dacă e sau nu din „os domnesc” și apoi mai ales prin graba boierilor de a înmormânta pretențiile unor descendenți domnești cu origine discutabilă care avuseseră înainte de a ajunge domni, doar norocul adus de sprijinitori puternici de la Turci sau de la vre-una din marile puteri creștine. Nu trebuie uitat faptul că domniile lui Aron-Vodă s-au transmis posterității în culorile date de cronica lui Ureche.

Spre sfârșitul verii anului 1591 se zvonise în țară că turcii vor să arunce noi greutăți asupra țării, într-un sfat ținut cu boierii săi Petru-Vodă a comunicat că nu vrea ca aceste nevoi să înceapă de la el, că preferă să se desțăreze. Boierii au încercat să abată pe domn de la această hotărâre spunându-i „să dea acea nevoe, că alții vor da și țara tot nu va hălădui”. Petru-Vodă refuză însă replicând că nu vrea „să ia blestemul țării asupra sa” și a plecat cu familia sa din țară.

Aceste știri treceau din om în om în vara anului 1591 și creau regrete și atmosferă de simpatie pentru domnia care se încheia. Dar nici o relație străină nu a păstrat confirmarea aserțiunilor din cronică. Este adevărat că Petru-Vodă Șchiopul n-a avut dușmănii interne intense. N-a jefuit țara, deși a plecat de aici cu avere foarte frumoasă. N-a tăiat nici un boier. Vremea domniei lui a fost epoca stăpânirii aristocrației moldovenești. Vremea lui Aron-Vodă a avut multe furtuni politice, precum vom vedea. Ecoul acestora a favorizat circulația zvonurilor dușmănoase alimentate și scornite de potrivnicii domniei aceluia care, deși fiu natural al lui Alexandru Lăpușneanu, nu prea era cunoscut de contemporanii săi moldoveni, înainte de a ajunge domn. În timpul domniilor lui Petru-Vodă Șchiopul se formase acea aristocrație moldovenească care sprijinindu-se pe legături politice strânse cu polonii socotea că s-ar putea zădărnici trimiterea fără întrebarea țării, a unui domn din Istanbul.

Tatăl lui Grigorie Ureche, care luptase în primele rânduri pentru întemeierea dinastiei Movileștilor, era rudă cu aceștia. Și de la el a putut ști fiul, cronicar, răutățile domniei lui Aron-Vodă. Astfel s-a păstrat registrul învinuirilor, aduse ele boierii acestei domnii așa alcătuit, că a impresionat și convins generațiile următoare.

Nu se poate închina mai măiestrit imn domniei lui Petru Șchiopul, decât aprecierile cronicii asupra domniei lui Aron-Vodă. Iată ce citim:

„După ce părăsi Petru-Vodă domnia și țara, înțelegând turcii că țara este deșartă de domn, cercară pre cine vor trimite în locul lui Petru-Vodă. Ce norocul cel bun al țării se schimbă, că după noroc bun iată veni și rău, ca cum ar fi de la Dumnezeu însemnat, după vreme bună și senin să vie vreme rea și turburată, după domnie lină și blândă să vie cumplită și amară.

Aflară Turcii pre Aron-Vodă căruia i-au dat țara, cu multă datorie, că fiind om fără suflet, și umblând și alții pentru domnie, pre toți i-au umplut cu bani, luând bani cu camătă de la turci. Așa după multă cheltuială și datorie, ce împresură țara, și-au scos domnia la Moldova, și au venit în țară, și au șezut în scaun în anii 7099 (1591).

Așa după ce s-au așezat la domnie Aron-Vodă, nu-i era grijă de altă, numai pre afară de a prădare; din lăuntru nu se sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiași, pre carii îi ținea de măscării. Așijderea dabile cu carele îngreuiase țara; nu umbla numai dăbilarii singuri, ce și turci trimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-și era țăranii volnici cu nimica; muierile nu era ale lor, fetele le rușina, ce vrea să facă, făcea.

Mai apoi, văzând că de datornici nu se va putea mântui, izvodi ca să ia de tot omul câte un bou; și așa trimise în toată țara cu turci de strângea, și la carele nu se afla bou, lua al cui era în sat; de la altul îi lua toți, câți avea, pentru alții, că mulți de răutăți și de dabile multe, nici de hrană nu avea”.

Ca urmare a seriei de „răutăți” ce făcea Aron-Vodă, cronicarul găsește justificată ridicarea Orheenilor și Sorocenilor cu domnișorul Ionașco. Cu acest prilej are ocazie să-și înfioreze încă odată cititorii, când povestește, cum din ordin domnesc au fost tăiați logofătul Bârlădeanul și vornicul Paos.

Se întâmplă că Aron-Vodă biruiește pe „viclenii săi” în lupta de la Răut. Cronicarul nu omite să arate că apoi Aron-Vodă „nici un loc n-au lăsat să nu fie plin de vrăjmășia lui, că nu pierdea numai pe carii au fost într-acel războiu, ce și semințiile lor, și vinovați și nevinovați”.

Bucuria domnului pentru biruință – știm – a fost amărâtă de știrea mazilirii. Și atunci scrie cronicarul: „Dacă înțeleseră toții de mazilia lui Aron-Vodă, nu aminterea, ce cum după multă furtună și vreme rea, dacă văd oamenii senin și liniște, se bucură așa toată țara se bucură”. Când Ureche este constrâns să scrie că sultanul a dat din nou lui Aron-Vodă domnia, constată că „Dumnezeu încă nu-și umpluse certarea sa deplin” pentru moldoveni. Osânda afișată de cronicar continuă, când afirmă că Aron-Vodă „ce n-au putut umplea cu rău în domnia dintâi”, se gândi „să săvârșască cu a doua domnie”.

Iată tabloul cronicăresc al domniei a doua: ”Aron-Vodă, dacă s-au așezat al doilea rând la scaun, cumu-și era vrăjmaș, nu de alte se apucă, ce iar de asuprele a face țării și de dabile mari. Și întâiu cu voia lui turcii strângea dabilele ‚cu dăbilarii, mai apoi nu-i putea opri, și silă mare pretutindenea făcea; lua slujitori de țară cu sila de le rânea la cai; bucatele fără preț și fără bani le lua…țara scârșca, pribegii sta întinați”.

Grigorie Ureche nu vede nici o calitate sufletească, nici o grijă, nici un favor pentru Moldova în activitatea lui Aron-Vodă. El scrie că Aron-Vodă dându-și seamă că o domnie ca a sa nu se poate termina cu bine, „gândi, să ridice mănăstire în țarina Iașilor”.

Părerile lui Ureche despre domnia lui Aron-Vodă au rămas pagini de antologie pentru istoriografia noastră următoare. Nu știm azi, ce caracterizare generală ar fi făcut sau ar fi scris Ureche la sfârșitul domniei lui Aron-Vodă, în primăvara anului 1595. Miron Costin, și el o rudă a Movileștilor, adoptă părerile lui Ureche, când scrie: „Domniei lui Aron- Vodă cu cale i-au zis că au fost cumplită – Ureche scrisese «de domnia lui Aron-Vodă cel Cumplit, carele multă greutate au adus tării» – că așa au fost desfrânată domnia și nedreaptă foarte, cât de răul lui, ceea ce era fruntea boierilor fugise mai toți în țeara leșească”.

Miron Costin, când a scris despre „tiranica domnie”, despre „cumplita a doua domnie a lui Aron-Vodă”, a ajuns la aceste calificative considerînd aprecierile cronicarului Ureche, ceea ce Dimitrie Cantemir va accentua și mai mult. Învățatul principe, istoriograf, nu spune izvorul informației care l-a îndemnat să scrie că Tighina a fost dată Turcilor „prin viclenia lui Aron-Vodă căruia Moldovenii i-au dat numele de tiranul”. În opera aceluiași scriitor citim că Aron-Vodă alungat din domnie de către boieri, a fugit la sultan căruia pentru noua reinstalare în domnia de la Iași i-a făgăduit și dat Tighina cu 12 sate.

Caracterizarea istoricului Heidenstein se regăsește în concluzii iscălite mult mai târziu de alt mare istoric român care a scris: „Aron-Vodă își răscumpăra tiranica-i domnie prin răscoala îndrăsneață și luptele viteze împotriva Turcilor și care plăti cu închisoare și moarte silnică în temnița Vințului "legătura" cu capriciosul și ambițiosul principe al Ardealului, Sigismund Bathory”. Din crâmpeie de informație neprecis conturată, din zvonuri, din amintirile păstrate s-a alcătuit inventarul carierei politice a lui Aron-Vodă.

Ultimul deceniu al secolului al XVI – lea când cad anii de stăpânire moldovenească ai lui Aron-Vodă, are înfățișare rezumativă față de problemele care agitaseră veacul ce se încheia: acum se reîncearcă printr-o comună sforțare pancreștină catolică să se zăgăzuiască pericolul turcesc care după 1521 ajunsese pericol european, iar în ultimul timp mai ales permanentă amenințare pentru Habsburgi, dinastie așa de strâns legată de soarta catolicismului.

Campania pancreștină contra turcilor a fost precedată de propagandă catolică și prin aceasta de o răspândire a civilizației occidentale în țările noastre care prezentau atunci multe supraviețuiri de civilizație bizantină și bizantinoslavă. Nu trebuie uitat nici faptul că lumea protestantă are în același timp reflexe instinctive de apărare, căci găsim intimitate politică între curtea saxonă, curtea engleză și turci.

La curtea lui Petru Șchiopul, papistașii nu erau urâți. În Moldova au fost chemați iezuiții, unde îi găsim în octombrie 1588. Misionarii au găsit pe domn refugiat în corturi, afară din Iași, din cauza ciumei și s-a discutat despre tipărirea de cărți în grecește și despre înființarea unui seminar cu limba de predare greacă. Intrarea iezuiților în Moldova, trebuia să dea o compensație față de pierderile catolicismului în Ardeal. Începând cu 1589, iezuiții devin tot mai activi în Moldova. Societatea înaltă moldovenească era tolerantă cu cultul catolic și de pe urma legăturilor strânse între boierii țării și nobilii polonezi. După 1572 atâția boieri și-au făcut stagiul de pribegie în Polonia catolică. De aceea nici înaltele fețe bisericești ieșite din rândurile boierimii n-au propovăduit prigonirea catolicilor și n-au cerut zăgăzuirea propagandei papiste.

Propaganda catolică însemna într-un sens și propagandă de civilizație, cu elemente de cultură occidentală.

Mulți bani se cereau în acele vremuri pentru a obține și a păstra domnia Moldovei. Murad al III-lea, sultanul meschin și lacom avea o singură plăcere: să privească desfătându-și ochii cu comorile adunate de pretutindeni și strânse în tainița unei camere din serai. Peșcheșurile cu care obișnuiseră solicitanții pe sultan, deveneau tot mai mari și aveau regularitate oficială întrecând cu mult suma birului plătită aceleiași Porți. Era o părere curentă în lumea politică europeană că turcii țin mulți pretendenți pentru principatele române, pentru ca cei ce aveau domnia să fie mai ușor ținuți în ascultare și siliți să dea de frica mazilirii „peste rânduială” sume cât mai mari de bani și la nevoie să fie schimbați cât mai des. În acea perioadă domnii erau mai mult „arendași și chiriași, decât domni”.

Pentru a căpăta tronul Moldovei, Aron-Vodă a fost sprijinit de către patriarhul Ieremia și de exarhul Nichifor Parasios, zis Dascălul. Domnitorul va veni în Moldova însoțit de urările noului regim și ale tuturor devotaților acestuia, care la rândul lor, urmăreau diferite interese ori daruri bogate.

Aron-Vodă a trebuit să adune din Moldova banii cu care să plătească numirea obținută și să satisfacă pe sprijinitorii săi. La Constantinopol se vorbea că va fi greu să se scoată acum bani din țările române. Cointeresarea financiarilor constantinopolitani era totuși o chezășie că domnia moldovenească va dura, căci creditorii vor căuta să apere poate mai mult decât prietenii noua domnie moldovenească.

Aron-Vodă nu era un necunoscut în Moldova. El își zicea fiu al lui Alexandru Vodă Lăpușneanu și după vorbele sale așa îl știa și informația străină. Era fiu natural, căci nu se găsește nicăieri amintit alături de fiii legitimi ai teribilului domn.

Este cunoscut faptul că, Aron-Vodă a deținut tronul Moldovei în două rânduri. Cronicarul Grigore Ureche în expunerea sa, arată, că Aron „gătindu-se să mai facă și alte vrăjmășii” a primit vestea de la Țarigrad că a fost mazilit.

Cercetând mai amănunțit textul, constatăm că mazilirea lui s-a petrecut în scurt timp după răscoala Orheenilor, așa încât vestea mazilirii i-a venit chiar pe câmpul de bătaie. Turcii din Constantinopol oare știau de răscoală în momentul, când hotărăsc mazilirea lui Aron, și motivul mazilirii a fost altul decât cel arătat de Ureche? La 10 Iunie 1592, Valentin Kirschner scria Bistrițenilor despre porunca primită de la Poartă de a opri pe Aron mazil al Moldovei, dacă ar voi să fugă, să-l prindă. Aron, nu se afla In Iași, când primește vestea de mazilire.

Grija cea mare a lui era să facă în așa fel, ca oastea și țara să nu prindă vestea de mazilire, căci l-ar fi putut omorî. De aceea el învață pe călărași să nu scoată nici un cuvânt despre cele hotărâte, iar în taină trimise veste la Iași doamnei, ca să încarce tot avutul și să pornească în jos. Pentru a fi mai sigur, Aron învață pe boieri să demobilizeze gloatele; iar după ce se încredința de aceasta, lăsă pe Ureche logofătul să-i păzească scaunul, apoi lua drumul spre Țarigrad, însoțit de datornicii, cu care venise și care mergeau și ei la Poartă să stăruiască, ca Aron să-și recapete domnia.

Aron însă nici n-a ajuns la Țarigrad și „domnia iară i-o au dat…, că datornicii lui, Turcii, cu toți au mers la vizirul, de au strigat pentru dânsul, și de nevoia datornicilor iară i-au întors domnia”.

Bethlen, povestește că Aron pe drum a fost prins de Ciauș-pașa, care-l despuie de averi. Sultanul auzind, i se făcu milă, ordonă să i se dea averea îndărăt și odată cu aceasta îi restitui și domnia.

Un document din 18 Iulie 1592 ne arată că Aron fusese restabilit în domnie. O scrisoare din 19 Septembrie 1592, arată că înainte de această dată Aron pleca spre Moldova. Din drum acesta trimite la Iași pe Oprea armașul, ca să prindă scaunul având un catastif pentru toți acei pe care să-i piardă. În timpul lipsei lui Aron din Moldova, venise Petru Cazacul și se instalase în domnie.

Puținele știri date de Ureche, referitoare la a doua domnie a lui Aron-Vodă, nu par a se deosebi mult prin culoarea lor, de cele descrise în prima domnie.

Ultimele știri, pe care le tratează, de altfel nedatate ca și celelalte, sunt referitoare la anii 1594 și 1595, când Aron-Vodă încheie alianța cu Mihai Viteazul contra turcilor, eveniment, căruia i se dă toată atenția. În acești ani Aron prin lupte contra turcilor își răscumpără tiranica-i domnie, iar prin zidiri de locașuri dumnezeiești, sufletul cel copleșit de păcate – afirmă cronicarul.

Avem știri precise că Aron-Vodă a trăit mai mult timp în Ardeal. Cercurile politice ardelenești, poate mai ales Balthasary Bathory l-a recomandat agentului englez Barton. La 23 ianuarie 1592 la curtea lui Sigismund Bathory se știa că noul domn moldovean Aron „fiul lui Alexandru” este legat de principele ardelean cu destulă prietenie, căci trăise câtva timp în Ardeal. De bună seamă a stat câtva timp la Brașov. Aici Petru Vodă Cercel ajutase zidirea bisericii Sf. Nicolae din Șchei. Clădirea nu era terminată. De aceea Aron- Vodă cu sfatul celor trei ierarhi ai Moldovei, mitropolitul Mitrofan, Nicanor episcop de Roman și Mardarie episcop de Rădăuți au ajutat isprăvirea bisericii, destinându-i și un venit anual de 12.000 aspri, cum ne spune uricul domnesc din 28 Noiembrie 7103 (1594) dat la în Iași.

În 1594, ridică în partea estică a orașului Iași pe dealul opus Galatei, ce se întinde de la nord la sud, biserica ce se cheamă azi Aroneanu, după satul cu același nume, scrie letopisețul des citat. Un uric grecesc de danie făcută mănăstirii, probabil din 1594, ori de la începutul anului 1595, arată mănăstirea Ugireni, unde este biserica Sf. Nicolaie „cea din nou zidită de noi”. Aceasta dovedește că biserica nu era ctitorie pe temelii noi, arătând acolo existența unui mai vechi locaș dumnezeiesc.

De aceea adevărul adevărat asupra domniei lui Aron-Vodă poate rezulta numai dintr-o juxtapunere corectă a tuturor amănuntelor și informațiilor.

2. 5. Soarta ctitorului

Grigore Ureche afirmă că Aron-Vodă voind „să curățască” și să dovedească lumii că cele săvârșite de el în țară i-au fost impuse de turci, s-a aliat împotriva acestora cu Mihai Viteazul și cu Sigismund Bathory. După cum se știe, Aron-Vodă a avut oarecare succese în lupta împotriva turcilor. Izbucnind însă neînțelegeri între el și Sigismund Bathory a fost detronat de hatmanul Ștefan Răzvan (23 aprilie 1595), care comanda garda recrutată dintre mercenari unguri și predat lui Gaspar Kornis și Francisc Dacso, care l-au dus în Transilvania. Într-o scrisoare din 2 mai 1595 regele Poloniei fusese informat că Ștefan Răzvan, care umbla după domnie, a prins și pus în lanțuri pe Aron-Vodă, pe care apoi l-a trimis în Transilvania sub o escortă compusă din câteva sute de călăreți. Împreună cu întreaga familie și cu averile sale Aron-Vodă a fost închis în castelul de la Vințul de Jos. După doi ani de închisoare, Sigismund Bathory a dat ordin să fie otrăvit.

Aron-Vodă a fost înmormântat la Alba-Iulia, în biserica Zidită de Mihai Viteazul. În memoriul viteazului domn român, adresat marelui duce Cosimo, s-a menționat că oamenii lui Basta au intrat în Alba-Iulia „și în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte și au dezgropat oasele lui Aron-Vodă, care de atâta timp era înmormântat și ale altor boieri ai mei și le-au asvârlit afară ; așa neomenie n-au făcut nici păgânii”.

Nu sunt informații că s-ar fi adus rămășițele pământești ale lui Aron-Vodă de la Alba Iulia și înhumate în biserica mănăstirii sale cum se obișnuia. Soția sa, doamna Stanca, deși a fost prin Moldova în timpul primei domnii a lui Radu Mihnea (1616 – 1619), și-a petrecut în Transilvania ultimii ani ai vieții sale. Nici despre ea nu sunt informații că ar fi fost înmormântată în biserica Aroneanu.

2. 6. Cronologie

1563-1568

…Alexandru Lăpușneanu, probabil în a doua domnie (1563-1568), când a mutat capitala țării la Iași, a construit în apropierea actualului sat Aroneanu, „sub dealuri”, o mănăstire cu hramul Sf. Nicolae. Fiind părăsită și ruinându-se, Petru Șchiopul s-a gândit s-o refacă, închinând-o în același timp, unei mănăstiri grecești de la Muntele Athos, din care cauză i s-a spus și „Mănăstirea de la Greci” sau „Mănăstirea grecească din țarina Iașilor”.

1591

„După ce părăsi Petru Șchiopul domnia și țara, înțelegând turcii că țara este deșartă de domn, cercară pe cine vor trimite în locul lui Petru Vodă.

Ci norocul cel bun al Țării se schimbă, că după noroc bun, iată veni și rău, ca cum ar fi de la Dumnezeu însemnat, după vreme bună și senin, să vie vreme rea și turburată, după domnie lină și blândă, să vie cumplită și amară. Aflară turcii pre Aron-Vodă, căruia i-au dat țara cu multă datorie, că fiindu un om fără suflet și umblându-și și alții pentru domnie, pre toți i-a umplut cu bani, lundu bani cu camătă de la turci. Așa după multă datorie și cheltuială ce împresurasă țara, ș-au scos domnia la Moldova și au venit în țară, de au șăzut la scaun în anii 7099 (1591).

Așa, după cum s-au așezat la domnie Aron-Vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea și dinlăuntru nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiași, carii îi ținea de măscării.” (Grigore Ureche, Letopisețul, pp. 219-220)

1594, decembrie 12

„…Iată eu, robul stăpânului meu, Domnul Dumnezeu și mântuitorul nostru Iisus Hristos și închinătorul Treimei, Aron voievod, din mila lui Dumnezeu, domnul țării Moldovei. Iată domnia mea am binevoit cu a noastră bunăvoință, cu inima curată și luminată, din tot cugetul nostru și cu ajutor de la Dumnezeu și cu sfatul și binecuvântarea celor trei ierarhi moldoveni, … , care au auzit că cine zidește și înfrumusețează bisericile, înfrumusețează sufletul său.

De aceia, domnia mea m-am milostivit și am dat și am miluit sfânta mănăstire a noastră nou zidită, numită «în țarină», unde este hramul sfântului ierarh și făcător de minuni al lui Hristos, Nicolae, cu două sate anume Rânzăștii, la Prut, cu toate bălțile și cotețele ce au fost ascultătoare de curtea noastră din târgul Bârlad, și cu alt sat anume Avereștii, la Cracău, și cu loc de moară la Cracău, ce a fost ascultător de curtea noastră din târgul Piatra.

Și pentru acest sat scris mai sus, anume Rânzăștii, ce-i la Prut, domnia mea am dat să asculte alt sat anume Lăslăoanii, la Tutova și cu mori în Tutova. (DIRA, vol. XIV, doc. 144, pp. 117-118)

1594 (7102)

„…, după atâtea răutăți ce făcuse, să să apuce să facă și vreun lucru bun, ca să nu-i vie cu osândă. Și s-au apucat în anii 7102, de au făcut mănăstire în țarina Iașilor, care se cheamă Aron-Vodă, pre numele domnului, unde este hramul svetii Nicolae.”

(Grigore Ureche, Letopisețul, pg. 225)

1600 – sub domnia lui Ieremia Movilă, leșii au prădat mănăstirea lui Aron-Vodă;

1607 – biserica este pustie, neîncuiată măcar – așa o găsise Domițian Egumenul;

1618, aprilie 17

Ieremia Movilă scoate cu silnicie pe călugării moldoveni de la Aron-Vodă, tăindu-le uricile avute de la domnitorul Moldovei, ctitorul acestei mănăstiri;

1626, ianuarie 17

Radu Mihnea închină mănăstirea Aron-Vodă, mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” de la Sozopole;

1630, martie 20

În urma distrugerii mănăstirii de la Sozopole de către turci, călugării refugiindu-se la Halki – Constantinopol, atraseră după ei și închinarea mănăstirii Aron-Vodă, la mănăstirea de la Halki;

1659, noiembrie 21

Tătarii veniți în ajutorul lui Gheorghe Ghica, pentru a-l sprijini împotriva trupelor lui C-tin Basarab Cârnul, au fost cantonați lângă M-rea Aroneanu. Lupta s-a dat la Capul Stâncii, deci lângă Aroneanu.

1661, februarie

Lângă mănăstire s-a dat lupta între tătarii lui Ștefăniță Vodă Lupul și cazacii lui Constantin Vodă Cârnul, luptă ce puse capăt domniei efemere a acestui Basarab în Moldova;

1685, octombrie

Aici tăbărăsc oștile Țării Românești ale lui Șerban Vodă Cantacuzino, chemate de turci a participa la marea lor expediție din acest an împotriva leșilor – „Constantin Șerban Basarab, domn al Munteniei intră în Moldova cu 5000 de ostași vrând să apuce scaunul lui Ghica Gh. I. Acesta trimise pe hatmanul Hăbășescu și pe paharnicul Grigore cu călărimea, care descinse la mănăstirea Aron-Vodă în expediția contra Poloniei.”

1686, august

Mănăstirea Aroneanu având o poziție deosebită față de Iași, în timpul campaniilor lui Ioan Sobieski, a fost în centrul atenției invadatorilor și a celor care au luptat împotriva lor.

„Atunci când a venit Soliman Pașa cu Cantemir Vodă înaintea leșilor, a venit și Șerban Vodă cu oaste din Țara Românească până în Iași, și au descălecat cu oastea la m-rea lui Aron-Vodă, unde au șezut vreo patru-cinci zile.”

1711

Aici se refugie împreună cu slujitorii săi Dumitrașcu Vodă Cantemir când în așteptarea mântuitoare a Muscalilor – primi vestea amăgitoare că turcii vin să-l mazilească. După aceasta trecu Prutul cu Doamna și boierii pentru a nu fi mazilit de turci.

1717, ianuarie 10

Mihail Racoviță, fiind atacat lângă M-rea Cetățuia de către un detașament de habsburgi a fost salvat de o trupă de tătari cantonată la M-rea Aroneanu..

1734, ianuarie 20

… Mănăstirea Aroneanu era „căzută” și la „mare lipsă și slăbiciune, din tâmplarea vremilor ce au venit asupra acestui pământ”. Zidurile înconjurătoare fiindu-i distruse, s-a hotărât să fie împrejmuită cu gard, iar „toate cele stricate și pustiite” să fie drese. Totuși, ceva mai târziu, se arată că mănăstirea era „neîngrijită pe multe locuri oborâtă, cu turnul descoperit, fără ogradă, casele vechi și mai de tot descoperite”.

(Grigoraș N., studiul în MMS, nr. 7-8, 1967, pg. 530, citând un document aflat în Arhivele Statului din București).

1781

… Astfel, în pomenita „samă” a anului 1781, vedem că mănăstirea lui Aron-Vodă se afla „neîngrijită și pe multe locuri oborâtă, cu turnul descoperit, fără ogradă, casele vechi și mai de tot descoperite”. (BCMI, an II, nr. l, 1909, pg. 14)

1784, august 16

Alexandru Constantin Mavrocordat făcea cunoscut că Mănăstirea Sf. Nicolae din țarina Iașului „era stricată și aproape de cea de istov cădere” și dacă „nu se va tocmi, în curând se va surpa”. Pentru a o salva de la ruină, domnitorul a dat dispoziții egumenilor de la Mănăstirile Trei Ierarhi și Barnovschi, ca împreună, cu vornicul Ioniță Cantacuzino și aga Constantin Paladi să se deplaseze „la fața locului, să cerceteze stricăciunile ce sunt atât la biserică cât și la mănăstire” și să evalueze la ce sumă de bani s-ar ridica lucrările de reparație.

La rândul ei, această comisie a însărcinat doi meșteri – un zidar și un lemnar – ca să întocmească un deviz pentru lucrările ce trebuiau făcute. Meșterii au opinat că trebuiesc făcute reparații radicale întregii mănăstiri, care însă nu au început decât în anul 1787 când ajunsese egumen arhimandritul Domețian de la Halki, ….

(Grigoraș N., studiu în MMS, nr. 7-8, 1967, pg. 530, citând un document aflat în Arhivele Academiei RSR)

1787, aprilie 20

„Însă și toate bisericile grecești și moldovenești, Sf. Masă cu scaunul … al bisericii … , le-am făcut cu însăși cheltuiala mea, căci am aflat biserica pustie și cu totul goală; pentru care s-au cheltuit 700.000 și … de lei, cu meremetul tuturor celor de mai sus și cu toate cele de nevoie, căci n-am aflat nici rogojină să aștern, nici ușă să închid, nici moară, nici heleșteu; am găsit datorie de 1.317 lei și patru moșii vândute…” – însemnare în limba greacă, făcută de arhimandritul Domețian pe o carte.

(Iorga, Inscripții, fasc. II, 1905, pg. 182)

1788

„ Să se știe de când au venit nemții în Moldova și au luat pe Alexandru Vodă Ipsilanti la veleat 1788 aprilie 8, iar la iunie 20 au fugit nemții din Iași și în 22 tot a lui iunie au intrat turcii și tătarii în Iași și hanul împreună cu pașii săi au tăbărât cu ostile împrejurul Iașilor, lângă mănăstirea lui Aron-Vodă.” (Grigoraș N., în MMS, nr. 7-8, 1967, pg. 541)

1802, octombrie 14

„Să se știe de cându s-au cutremuratu pământulu, în zioa de Vinerea Mare, foarte tare, la anul 1802, oct. 14 zile, marți” – însemnare pe un ceaslov

(Iorga, Inscripții, fasc. II, 1905, pg. 183)

1811

Un arhimandrit Filaret, proistosul mănăstirii Aroneanu, era și boieros dar și bun gospodar. Vinde două carete, ce „nu-s de nici un folos mănăstirii” și cumpără în schimb „o butcă”. Dar văzând că și m-rea e în ruină, adică „toate cele bisericești fiind stricate și rupte”, în casele egumenești este „cu neputință de a erna” și un iaz s-a rupt, iar pe de altă parte, mănăstirea e însărcinată greu cu plata dobânzilor la datorii;…

(Arhivele Basarabiei, anul IV, nr. 2, aprilie-iunie, 1932, pg. 97-98)

1821

Viață monahală de aici a avut de suferit mult, fiind ca și desființată începând cu luna iunie 1821, de când orașul Iași a fost ocupat de turci. Se știe că în timpul ocupației, grecii, ca susținători ai Eteriei, au fost declarați în afara legii și averile lor confiscate. Evident că acum Mănăstirea Aroneanu a fost părăsită, prădată de tot ce a avut de preț. Până la 27 august 1827, când s-a hotărât de către turci, la intervenția susținută a rușilor, ca mănăstirile închinate să fie din nou conduse de egumeni trimiși de la locurile unde fuseseră închinate, nu se știe ce soartă a avut, cine a condus Mănăstirea Aroneanu.

(Grigoraș N., în MMS, nr. 7-8, 1967, pg. 541)

1863

În timpul secularizării, egumenia și proprietățile mănăstirii Aroneanu au fost date în arendă unei femei din Constantinopol, care știu să dobândească această favoare de la diplomația țarigrădeană. În această perioadă superior al mănăstirii era Arhimandritul Isaia Teodorescu, cunoscut sub numele de „Popa Duhu”, de loc din Cogeasca – Iași, educatorul lui Ion Creangă. Pe lângă o serioasă administrație, acesta a cerut arhiereasca binecuvântare pentru înființarea unei școli primare pe lângă m-rea Aroneanu, la care el să fie profesor, urmând ca averea mănăstirii să fie pusă la dispoziția școlii.

1866 – Biserica reparată de Guvernul Catargiu.

1882 – Reparată.

1885 – Episcopul Melchisedec Ștefănescu găsește biserica într-o stare mizeră.

1898 – Biserica a fost prădată.

1906

„… Zidurile puternice care înconjurau de departe lăcașul de rugă, s-au dărâmat pe încetul și, în timpul din urmă, au dat cărămizi pentru casele mai bune ale gospodarilor din sat. Unde era marele turn de la poartă, e acuma numai o adâncitură în pământ; clopotele sunt prinse de o înseilătură de lemn. Și casele egumenilor, pe care cel de la 1782, Domițian, le-a dres așa bine, dând, în de obște, o viață nouă mănăstirii, n-au lăsat nici o rămășiță. Singură biserica se vede fără altă schimbare decât tencuirea mai târzie, care se cojește și cade astăzi, decât coperișul ieftin și pripit, decât închiderea prin cărămizi din dărâmături a locului gol dintre stâlpii pridvorului….”

(Iorga, Floarea darurilor, vol. II, No. 14, 1907, pg. 217-218)

1907-1908

La această biserică, ctitorie a lui Aron-Vodă, s-a restaurat, zice N. Ghica în raportul său, exteriorul în întregime, refăcându-se din nou o parte din învelitoare, care s-a vopsit peste tot, reparându-se tencuielile și zidăriile și văruindu-se fațadele, după ce mai întâi i s-au completat stelele și desenele de teracotă, care în mare parte căzuseră. S-a dat apoi pridvorului bisericii forma lui primitivă, abătându-se masele de zidărie grosolană, care s-au ridicat pe vremuri între vechile arcade și coloane. La insistența stăruitoare a locuitorilor, care au cerut să li să rezidească pridvorul, spre a fi adăpostiți de vânturile tari și viscolele mari la care sunt expuși – biserica fiind așezată la loc deschis, pe vârf de deal -, s-a crezut de cuviință să se refacă zidăria dintre arcade și coloane, așa fel însă ca forma acestora, atât în afară cât și din lăuntru, să rămână cât mai bine distinctă. Aceste lucrări s-au făcut în marginile sumei de 5.500 lei, luată din fondul de restaurări din bugetele anilor 1906/1907 și 1907/1908, sub direcția d-lui Ghika, care a rămas să prezinte Comisiunii un memoriu asupra arhitecturii atât de caracteristice a acestei biserici, memoriu ce se va publica la timpul său în Buletin.

(BCMI, ian.-mart. 1908, pg. 37)

1918 – Devine biserică de mir.

1920 – Reparată de săteni.

1930 – Vizitată de istoricul Nicolae Iorga.

1933 – Încă se mai vedeau zidurile chiliilor, care însă au fost demolate, cărămizile fiind folosite la ridicarea casei parohiale.

1940, noiembrie 10

Cutremurul a produs crăpături la turnul central care prin consolidare cu fier pot fi localizate. Desfacerea cornișei de la turlă amenința cu căderea. Restul clădirii era în stare bună.

1944, martie – Satul Aroneanu fiind zonă de operațiuni militare, locuitorii au fost evacuați. Biserica rămasă intactă, a fost folosită de unitățile militare germane drept observator. Covoarele și alte obiecte de cult ale bisericii au fost luate de soldații germani.

1944, noaptea de 20 spre 21 august

Din cauza acțiunilor de război biserica a fost incendiată și grav avariată, astfel încât au mai rămas din ea doar zidurile și turla descoperită.

1946

Academicianul prof. V. Mârza, ministrul sănătății, acordă bisericii un ajutor de un milion de lei înainte de stabilizare.

1947 -1949

Se reface biserica cu ajutor bănesc de la stat și cu contribuția enoriașilor (total 200.000 lei).

1948, septembrie 22

Mitropolia donează bisericii catapeteasma istorică cu ordinul nr. 9949 din 22.09.1948 cu mențiunea: „veche catapeteasmă a bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iași, mutată la Aroneanu, care provine de la biserica Sf. Gheorghe a vechii Mitropolii”.

1948, decembrie 8 – Mitropolia donează mănăstirii Aroneanu 19 cărți de cult cu litere vechi.

1949

S-a construit din nou în curtea bisericii clopotnița pe 8 furci din lemn de stejar, acoperită cu tablă galvanizată.

1949, noiembrie 13

Biserica a fost resfințită de Protoiereii Todicescu Nicolae și Sandu Ioan, de la Mitropolia Iași, cu un sobor de preoți și diaconi, și redată cultului, paroh fiind Pr. Budescu Alexandru.

1950, august 17

S-a reparat acoperișul de pe turla bisericii, avariat de furtuna din 4 august 1950.

1960, martie 25

S-a construit un nou gard de scândură la curtea bisericii, în partea de apus, de 72m, prin contribuția enoriașilor și stăruința epitropului Zlăvog Anton Gheorghe.

Epitropul a făcut și alte îmbunătățiri și donații însemnate bisericii Aroneanu, paroh fiind Pr. Acatrinei N. Mihai venit de la Catedrala Mitropolitană Iași, numit la Aroneanu pe data de 1 ianuarie 1956.

1960, aprilie 17

Biserica Aroneanu a fost electrificată cu cheltuiala familiei Zlăvog C. Dumitru.

1966, mai-iunie

S-a înlocuit tabla neagră veche avariată de furtuna de la 5-7 ianuarie 1966 cu tablă nouă, zincată cu fonduri din contribuția benevolă a enoriașilor din sat. Întreg acoperișul bisericii a fost reparat, în afară de turn și steaua cu 12 vârfuri unde tabla era în stare bună.

1977

Avarii mari datorate cutremurului la turlă și la navă (crăpături).

Reparații după cutremur, constând din tencuirea zidurilor în locurile cu degradări, completarea ornamentelor căzute și înlocuirea acoperișului la turlă.

1985

Se construiește turnul clopotniță de la intrare, în locul celui din lemn.

2. 7. Dispute legate de Mănăstirea Aroneanu

Majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de trecutul mănăstirii Aroneanu au susținut că actuala biserică ar fi fost construită pe locul sau în apropierea alteia mai vechi. De curând s-a publicat o lucrare asupra vechii biserici din „țarina Iașilor”, în care se susține că negustorii greci din Iași „îl vor fi făcut pe asprul voievod (autorul se referă la Alexandru Lăpușneanu) să le zidească o mănăstire în orașul unde-și mutase capitala în cea de a doua domnie”. Deci, datorită acestui fapt mănăstirea s-ar fi numit „de la Greci". Fiindcă nu putem fi de acord cu această ipoteză, considerăm necesar reluarea în discuție a existenței și a ctitorului vechii biserici din apropierea Mănăstirii Aroneanu.

O mănăstire cu hramul Sf. Nicolae, lângă Iași, în apropierea actualei biserici Aroneanu este menționată pentru prima oară la 20 februarie 1581. La această dată Domnitorul Iancu Sasul (1579-1582) a „miluit” mănăstirea „de la Greci” cu hramul Sf. Nicolae cu satul Selicicani și cu un loc de moară pe Bașeu. Satul fusese „drept domnesc, ascultător de ocolul Ștefăneștilor”. Tot acuma Iancu Sasul a mai confirmat în stăpânirea aceleiași mănăstiri satul Nicorești și cu morile de pe Cracău ținutul Neamț dăruit de Petru Șchiopul precum și a treia parte din satul Onchitești ce-i fusese dăruită între anii 1574-1579 de către Nastasia Oproaia. La 5 aprilie 1584 Domnitorul Petru Șchiopul a întărit mănăstirii „de la Greci, unde este hramul arhiereului și făcătorului de minuni Nicolae”, proprietățile menționate în documentul din 20 februarie 1581.

După indicațiile din aceste două documente s-ar părea că denumirea „de la Greci” ar fi un loc, o așezare unde s-a construit mănăstirea. A existat o așezare sau loc cu asemenea denumire în apropierea Iașului? Ne îndoim, fiindcă o asemenea indicație toponimica nu ni s-a păstrat sub nici o formă. Mai sigur este că vechea mănăstire cu hramul Sf. Nicolae de lângă Iași fiind închinată de Petru Șchiopul unei mănăstiri grecești, care și-a trimis aici reprezentanții, s-a numit „de la Greci”. La o asemenea concluzie ne duce și precizarea dintr-un document din 26 ianuarie 1588, care se referă la „mănăstirea grecească din țarina târgului Eșilor”.

Într-un document din 25 mai 1606 se arată că înainte de Aron-Vodă, care a domnit între anii 1591 și 1595, fiindcă ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu se afla în ruină, Petru Șchiopul s-a gândit s-o refacă. Pentru aceasta a adunat piatră și material lemnos. Același document ne mai informează că Petru Șchiopul, deși nu refăcuse mănăstirea, totuși a închinat-o mănăstirii Zograf, ca să aibă grijă de ea. Călugării de aici nu s-au îngrijit de mănăstirea ce le fusese donată „și din nebăgarea de seamă a unora, cu nepăsare față de acele strașnice blesteme, aceasta sfântă mănăstire și acum, ca și în vremea lui Petru Voievod au ajuns la pustiire”. Tot acest document ne mai informează că Aron-Vodă a construit mănăstirea și biserica actuală cu materialul adunat de Petru Șchiopul.

Dar, după cum vom vedea el a anulat actul de închinare făcut de către înaintașul său.

Constantin Movilă a dispus, la 28 ianuarie 1608, ca „oamenii sfintei mănăstiri grecești din țarină, unde este hramul sfântului arhierarh și făcător de minuni al lui Hristos Nicolae să fie scutiți de Anumite munci și impozite”.

Prin urmare, informația documentară arată destul de clar că „în țarina Iașilor” a fost o mănăstire mai veche decât ctitoria lui Aron-Vodă, care a fost închinata de către Petru Șchiopul unei mănăstiri de la Muntele Athos și din cauza aceasta i s-a spus „de la Greci”. Mai avem și alte informații documentare referitoare la vechea ctitorie cu hramul Sf. Nicolae, la ctitor, la locul unde a fost construită, precum și la închinarea ei.

La 7 aprilie (l6l8), când Radu Mihnea, împreună cu Mitropolitul Teofan, cu episcopii de Roman și Rădăuți și cu întregul sfat, a judecat procesul dintre așa zișii călugări sârbi și călugării români, care-și disputau Mănăstirea Aroneanu, s-a menționat că „biserica cea veche a fost zidită de Alexandru Voievod (Lăpușneanu) pe alt loc sub dealuri și s-a risipit și a căzut cu totul”.

În pomelnicul din anul, 1829 al bisericii Aroneanu, evident copiat după altul mai vechi dar în care copiștii au schimbat locul vechilor ctitori, sunt menționați: „Aron Voievod, Stanca Doamna, Petru Voievod, Radu Voievod, Iancul Voievod…” și de-abia după alte trei nume, Alexandru Voievod, adică Lăpușneanu.

În concluzie, Alexandru Lăpușneanu, probabil în a doua domnie (1563-1568), când a mutat capitala țării la Iași, a construit în apropierea actualului sat Aroneanu, „sub dealuri”, o mănăstire cu hramul Sf. Nicolae. Fiind părăsită și ruinându-se, Petru Șchiopul s-a gândit s-o refacă, închinând-o în aceleași timp, unei mănăstiri grecești de la Muntele Athos, din care cauză i s-a spus și „Mănăstirea de la Greci” sau „Mănăstirea grecească din țarina Iașilor”.

2. 8. Alte informații și știri legate de M-rea Aroneanu

Sigur că Alexandru Lăpușneanu, ctitorul primei mănăstiri cu hramul Sf. Nicolae din țarina Iașului, nu a închinat-o nicăieri. S-a văzut, însă, că Petru Șchiopul a închinat-o unei mănăstiri de la Muntele Athos. Nici Aron-Vodă nu și-a închinat ctitoria „din nou zidită” vreunei mănăstiri străine.

Primele informații sigure despre închinarea mănăstirii lui Alexandru Lăpușneanu le avem din 7 aprilie (l618). La această dată au venit înaintea lui Radu Mihnea și a boierilor săi „călugării străini care au fost înainte” în mănăstirea „din țarina târgului Iași și au pârât de față” pe călugării sârbi „ce au făcut această sfântă, mănăstire… metoh al mănăstirii Zograf, care este la muntele Athos”. Același domn, judecând pricina dintre călugării români și cei „sârbi”, a fost informat că cei din urmă „au avut uric de danie de la Petru Voievod și alt uric de întărire de la Eremia Voievod”.

Aron-Vodă, în schimb, rezidind biserica și mănăstirea, n-a ținut seama de actul lui Petru Șchiopul, mai ales că acei călugări de la Zografu nu s-au îngrijit de metoh, care s-a ruinat. Noul ctitor a instalat în mănăstire călugări români, cărora le-a „făcut încă și uric de la sine”, după cum a depus mărturie înaintea lui Radu Mihnea, și a sfatului său chiar doamna Stanca, soția lui Aron-Vodă.

Radul Mihnea și cu sfatul său, ținând seama și de mărturia soției ctitorului, a apreciat că Mănăstirea Șf. Nicolae din țarina Iașului se cuvine călugărilor români. Deci călugării de la Zografu au fost scoși din mănăstire, iar documentele pe care le-au avut de la Petru Șchiopul și Ieremia Movilă au fost anulate, înaintea sfatului domnesc. Astfel, călugării români au luat în primire mănăstirea pe care trebuiau s-o îngrijească „până când va sta sfânta mănăstire și niciodată să nu aibă a se pârî și nici a dobândi călugării sârbi pe călugării români, în vecii vecilor”.

Totuși, în a doua domnie, Radu Mihnea a revenit asupra acestei hotărâri. La 24 octombrie 1624 arată că având „binecuvântarea celor patru arhierei ai Moldovei”, și anume a Mitropolitului Anastasie Crimca, a Episcopului de Roman, Atanasie, a Episcopilor Evloghie de Rădăuți și Pavel de Huși, sfătuindu-se și cu boierii în privința situației mănăstirii Sf. Nicolae din țarina Iașilor, „ridicată și înfrumusețată de Aron-Vodă”, a trimis un delegat la călugării din mănăstirea care se afla „la Marea Neagră, zisă de la Sozopole, cu hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și i-a întrebat dacă ar accepta să le fie închinată Mănăstirea Aroneanu”. Acceptând oferta, Radu Mihnea le-a dat Mănăstirea Aroneanu „ca metoh, cu toate veniturile sale: vii, ogoare, dobitoace” și cu tot ce avea, „întru pomenirea domnilor și a părinților lor și pentru pomenirea în fiecare an a lui Aron-Vodă, care a înălțat-o”. Același domn, sfătuindu-se cu boierii, a „orânduit” ca egumen pe preotul Gavril, ca să îngrijească mănăstirea și să slujească „pe obiceiu”.

Ulterior mănăstirea din Sozopole fiind distrusă de turci și călugării împrăștiați, Alexandru Coconul a închinat, la 20 martie 1630, Mănăstirea Aroneanu, Mănăstirii Sf. Ioan din Halki, din insula cu același nume, din Marea Marmara, aflată la o distanță de circa 12 mile sud de Constantinopol.

Totuși, la 20 octombrie 1810, Mănăstirea Aroneanu era supusă Mănăstirii „Preasfintei Născătoarei numită Katahalmin”. Nu știm însă de când Mănăstirea Aroneanu a trecut sub conducerea Patriarhiei din Constantinopol, iar veniturile ei destinate școlii patriarhale.

În august 1787 Alexandru Ipsilanti referindu-se la Mănăstirea Aroneanu, care era „metoh al Halkii”, afirmă că se afla „la cea de istov pustiire” și că mănăstirea din Halki era grevată de mari datorii. De aceea el a aprobat ca Mănăstirea Aroneanu să încaseze câte „o para de tot carul ce se va încărca cu sare, atât din măgla din chelării de la ocna gospod și din Târgul Ocnii, cât și de la Viișoara, de lângă Ocnă”. Această taxă urma să fie plătită numai de către „cărăușii de țară sau streinii care-și vor încărca carele cu sare, ori domnească sau mănăstirească, boierească sau negustorească, sau ori a cui ar fi”.

În concluzie, Mănăstirea Aroneanu a avut una dintre cele mai zbuciumate istorii din câte cunoaștem. Biserica ei, care domină în partea de răsărit orașul Iași, este unul dintre cele mai de seamă monumente de artă de la sfârșitul secolului al XVI – lea.

3. Ansamblul bisericesc

La ieșirea din Iași către N-E, pe la Ciric, se ajunge în satul Aroneanu, unde se află și astăzi, în bună stare, vechea biserică a mănăstirii Aroneanu, singura păstrată din întreg ansamblul mănăstiresc de odinioară.

Biserica cu hramul Sf. Nicolae din satul Aroneanu are o înfățișare mai deosebită de aceea a bisericilor moldovenești mai vechi, atât în ce privește forma planului și distribuția în interior, cât și plastica decorativă în exterior.

Originalitatea bisericii de la Aroneanu constă în aceea că, meșterul care a conceput edificiul principal, în cadrul unui complex mănăstiresc azi dispărut, a prelucrat cu deosebită pricepere și artă principii constructive și elemente decorative împrumutate atât din arhitectura Țării Românești cât și din aceea a Moldovei.

3. 1. Poziția geografică

Cunoscută în actele medievale sub denumirea de „mănăstirea Sf. Nicolae din Țarina Iașilor”, biserica Aroneanu se află pe cea de-a doua colină estică, de fortificații naturale, a Iașului. Satul Aroneanu se află pe platoul dealului cu același nume, ce se întinde de la nord la sud, în partea estică a orașului, în stânga și alături de dealul Șorogari, pe al cărui capăt dinspre sud se deschid pitoresc Tătărașii Iașilor.

Dealul Aroneanu, unde se află biserica cu același nume, are o dezvoltare în suprafață mult mai mare decât celelalte din jurul Iașilor, de la nord de Bahlui: de aceea cele mai vechi captații de apă pentru alimentarea orașului au fost stabilite în coastele sale. El este însemnat și din punct de vedere geologic, fiindcă cu ocazia săpăturilor făcute aici, s-au descoperit diferite resturi de mamifere, ce ne permit să stabilim în mod sigur vârsta nisipurilor de jos și din nivelul al doilea.

Și acest deal, ca și congenerele sale dinspre apus, prezintă substraturi de argilă sarmatică vânătă, ce se văd pe valea Ciricului în ambele laturi, formând eflorescențe saline, sau mici movilițe, înalte de la 1 până la 2 metri, cu suprafața sculptată de șănțulețe verticale și îngălbenite de influențele ploilor și ale atmosferei. La vreo 20 m deasupra talvegului apare loessul galben poros și vermicular, ce se poate vedea in săpăturile efectuate pentru fabricarea de cărămizi.

În partea de sud a podișului Aroneanu, în timpul săpăturilor pentru extragerea materiei prime pentru fabricarea cărămizilor, s-au găsit fosile ale animalelor preistorice.

Săpăturile efectuate aici au scos la iveală un nisip roșcat cu prundiș, care conține și scoici de moluște, provenite din depozitele sarmatice, folosit adesea pentru construcții.

Marginea de sud-vest a podișului Ciric este determinată printr-o linie de maluri, la poalele căreia au fost săpate drenurile ce au alimentat orașul cu apă. De îndată ce se întâlnea nivelul de prundiș, care zace pe argila sarmatică, săpătura nu se mai adâncea, ci se continua înaintând spre răsărit. Deasupra prundișului e un nisip aspru, apoi nisip fin, numit de locuitori pufar; iar deasupra loessul, ce zace peste precedentul prin o alternanță de argilă vânătă sau înroșită, cu straturi de nisip. Pe muchia dealului Ciric loessul ajunge la o grosime de 16 m.

Platoul de la Aroneanu ce înmagazinează apele este constituit în partea sa internă și fundamentală dintr-o formațiune de lut impermeabil, deasupra căreia se opresc apele ploilor ce cad pe suprafața regiunii, astfel încât aici se formează o adevărată pătură aquiferă.

Mănăstirea Aron-Vodă, situată pe platoul nord – estic al orașului, ctitorită la sfârșitul secolului XVI, a fost construită fără îndoială din materiale extrase din această zonă. Materialul, deși ușor de procurat și prelucrat nu era rezistent la coroziune. Acest fapt a afectat buna întreținere a locașului pe toată perioada existenței lui. Datorită solului nisipos, precum și a numeroaselor surse de apa, pe platoul Aroneanu au avut loc dese alunecări de teren care amenințau atât complexul mănăstiresc de aici, cât și casele locuitorilor. Din acest motiv, la sfârșitul secolului al XIX – lea, începutul secolului al XX – lea, au avut loc acțiuni de împădurire a zonei. Datorită resurselor sale de apă, dealul Aroneanu era de o importanță majoră pentru orașul Iași. Mănăstirea construită aici nu s-a vrut a fi o redută în calea cotropitorilor, ci doar un loc de rugăciune și de pocăință, iar plasarea ei în acest loc poate fi pusă pe seama faptului că materialele de construcție erau ușor de procurat și zona era ușor accesibilă.

3. 2. Arhitectura

Făcând parte odinioară dintr-un complex mănăstiresc din care astăzi n-a mai rămas, în afară de ea, nici o urmă, biserica Aroneanu se înfățișează ca un monument de o remarcabilă originalitate în care elementele de tradiție moldovenească se împletesc într-o sinteză particulară cu altele de influență muntenească. De aceea, biserica din fosta „țarină a Iașilor” se deosebește într-o anumită măsură de monumentele moldovenești mai vechi atât în privința planului și a distribuției interioare cât și în ceea ce privește plastica decorativă. Biserică de plan trilobat cu turlă pe naos și având alături de acesta și de altar un pronaos pătrat despărțit de naos prin trei arcade rezemate pe doi stâlpi cilindrici, ea este alungită spre Vest printr-un pridvor deschis, cu arcade sprijinite ca la bisericile muntenești, pe coloane cilindrice de cărămidă, câte unul pe latura nordică și sudică și doi pe cea vestică, dar în același timp, păstrând în stâlpii prismatici de la colțuri și elemente ale pridvorului moldovenesc din epoca lui Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546). Aceeași interesantă sinteză ne întâmpină și la construcția turlei care, sprijinită pe două baze constituite din arce piezișe moldovenești, este prevăzută la muchiile celor două arcuri cu colonete angajate, de factură muntenească.

Sondajele arheologice efectuate la biserica mănăstirii Aroneanu ne permit să considerăm că Aron-Vodă și-a ridicat ctitoria pe fundațiile mai vechiului locaș de cult edificat de Alexandru Lăpușneanu. O dovadă în acest sens stă chiar fundația unitară a bisericii, care inițial a aparținut, foarte probabil, unui lăcaș cu pridvorul închis și care suporta astfel o greutate la fel de mare ca și construcția principală. Refacerea s-a făcut cu diminuarea spațiului liturgic, pridvorul rămânând deschis, cu zidărie numai pe colțurile de vest și cu coloane ce sprijineau arcele de susținere ale celor trei laturi. Același sistem a fost aplicat și în interior – zidul dintre naos și pronaos dispărând, fiind înlocuit de două coloane, având capiteluri identice cu cele de la exterior, pe care se descarcă trei arce. De inspirație sudică, probabil muntenească, tipul de biserică cu pridvorul deschis, biserica Aroneanu fiind se pare prima din serie, va fi des întâlnit în Moldova , dar se va dovedi totuși nefuncțional pentru clima mai aspră de aici. Un alt considerent pentru care credem că biserica a fost refăcută pe același loc este acela că în vremea lui Alexandru Lăpușneanu se construia bine, mănăstirile aveau incinte în care se afla întreaga gospodărie, dar deocamdată nu se cunoaște nici o mențiune despre existența vreunei mănăstiri dispărute sau a unor ruine în zonă.

3. 2. 1. Interior

Biserica Aroneanu respectă planul clasic al bisericilor din acea epocă, având nava în formă de cruce rezultată din dezvoltarea în exterior, pe părțile laterale, a absidelor naosului și, la est, a absidei altarului. La vest, nava se prelungește cu un pridvor. Deasupra naosului se înalță turla bisericii, așezată pe o bază stelată care, la rândul ei, reazemă pe o bază de formă pătrată.

Biserica măsoară 22,70 m în lungime și 7,70 m lățime, are înălțimea la cornișa navei de 7,80 m și de 17,60 m la cornișa turlei.

La interior, funcțiunile caracteristice lăcașelor de cult ortodoxe sunt clar definite prin alcătuiri arhitecturale specifice.

Altarul este format din absida semicirculară, acoperită cu o semicupolă, legată de naos printr-o boltă semicilindrică. Sub această boltă, în zidul nordic, se află proscomidiarul, sub forma unei nișe cu arcadă care comunică la est cu exteriorul printr-o ferestruică săpată în zid. În partea opusă, având aproximativ aceeași formă cu proscomidiarul, se află diaconiconul. Sub fereastra care luminează altarul, aflată în axul bisericii, mai este o nișă, practicată probabil ulterior.

Un detaliu caracteristic este canalul de scurgere de la proscomidiar, folosit în trecut pentru evacuarea apei de la spălarea mâinilor. După aspect, se pare că această scurgere nu este un adaos ulterior ce datează de la ridicarea bisericii. E posibil ca ferestruica din peretele nordic al proscomidiarului să fi fost făcută ulterior. Un alt detaliu este o nișă piramidală la baza absidei nord, a cărei scop nu poate fi precizat.

Naosul este de formă dreptunghiulară, cu abside laterale de formă semicirculară, adânci de circa 1,15 m și late de circa 3 m, cu semicupolă deasupra. În abside se află cele două ferestre care luminează naosul. Un perete semicircular rezemat pe două coloane, desparte naosul de pronaos. Acest zid este mărginit de un arc semicilindric care, împreună cu bolta dinspre altar din partea opusă, aduce partea de sus a naosului la o formă pătrată în plan necesară trecerii la forma circulară a turlei. Astfel, pe cheia bolții dinspre altar, a arcului dinspre peretele care îl separă de pronaos, și deasupra semicupolelor absidelor, reazemă nașterile a patru arce așezate pieziș (rotite la 45°), înfundate cu timpane circulare. Legătura dintre acestea și elementele de rezemare se face prin pandantivi de formă sferică. La exterior, arcelor rotite le corespunde baza pătrată a turlei. Pe cheile arcelor rotite sprijină turla cu secțiune circulară la interior și dodecagonală la exterior, trecerea dintre arcele rotite și turla cilindrică făcându-se prin pandantivi. La exterior, partea inferioară a turlei are formă de stea cu 12 colțuri, în continuare fețele turlei, având nișe cu arcatură la partea superioară, fiind delimitate de torsade verticale la muchii. Turla este acoperită cu o cupolă.

Pronaosul de formă pătrată este acoperit cu o cupolă semisferică, între acestea aflându-se pandantivii. Câte două ferestre dispuse simetric în zidurile de nord și sud, luminează pronaosul.

Pridvorul conceput inițial a fi deschis, are două coloane cu secțiune pătrată la colțuri între care, pe laturile de nord și sud se mai află câte o coloană cu secțiune circulară, pe latura de vest, mai lungă, fiind două astfel de coloane. Golurile delimitate de coloane sunt arcuite la partea superioară, nașterile arcelor fiind unite cu bârne. În prezent, spațiul dintre coloane este închis cu un zid subțire, intrarea în biserică făcându-se printr-o ușă situată între coloanele din partea vestică. Două cupole ce se reazemă pe pereții laterali și pe un arc central în axul bisericii, acoperă pridvorul.

Se mai remarcă în zidul dintre pridvor și pronaos, în pod, două puțuri verticale, adânci de circa 1,50 m, comunicând la bază printr-un tunel, probabil tainița bisericii.

În interior, pardoseala la pridvor este din mozaic iar în navă din dușumea, ridicată cu o treaptă la stranele de la nord și sud și cu două trepte la altar.

Acoperișul navei este sub forma unei șarpante din lemn care urmărește forma navei, coama deasupra altarului fiind mai joasă. Turla are un acoperiș de tip clopot, învelitoarea fiind din tablă zincată.

3. 2. 2. Structura de rezistență

Structura de rezistență a bisericii este alcătuită din ziduri de cărămidă, groase de 1,20 m. La bază, zidurile sunt așezate pe un soclu din blocuri din piatră fasonată, legate cu mortar de var, de diferite dimensiuni, având aproximativ aceeași grosime cu zidurile.

La abside, pietrele care formează soclul au dimensiuni mai mici și sunt cioplite după curbura absidelor. Pentru a urma cât mai exact această curbură, meșterii au pornit zidul cu două rânduri de cărămizi deoarece acestea, fiind de dimensiuni mai mici și cu formă regulată, pot trasa mai ușor și mai exact o curbă decât folosind direct blocuri din piatră mai mari și neregulate. După marcarea curburii cu ajutorul cărămizilor, s-au așezat blocurile din piatră care apoi au fost cioplite urmând curbura dată de cărămizi, înălțimea soclului este de circa 1,10 m, măsurată deasupra fundației, dintre care circa 40…60 cm deasupra trotuarului actual.

Sondajele arheologice au scos la iveală totodată și urmele a zece morminte. În majoritatea cazurilor s-au păstrat și urmele sicrielor din lemn de brad. Scheletele 4 și 7 aveau monede din secolul al XIX-lea, iar în mormântul 2 a fost găsită o monedă turcească. Tot acum a fost descoperit și un dinar de argint emis pentru Lituania de Sigismund al III-lea în anul 1626, și care a fost folosit în salbă, fiind găurit. În cadrul acelorași săpături au fost descoperite fragmente de discuri, steluțe și flori de crin stilizate acoperite cu smalț verde peste un strat de angobă albă, și de asemenea de cărămizi modelate care provin de la ornamentele de pe fațadă și din soclu.

Fundațiile sunt din piatră nefasonată legată cu mortar de var, piatră mai dură la bază (gresie), pe circa 30 cm și mai slabă în rest (calcaroasă). Fundațiile au o înălțime de circa 1,60 m și coboară sub nivelul actual al terenului cu 1,90…2,15 m.

În zidurile fundațiilor din zona absidelor, s-au descoperit canalele rămase după putrezirea unor tiranți din lemn introduși în zidărie. La absida nord, tiranții erau așezați la circa 65 cm de talpa fundației, pe un strat din cărămizi de completare, necesar pentru obținerea unei suprafețe orizontale, pentru o cât mai bună conlucrare cu zidurile. Pentru a urma forma curbă a fundației din zona absidelor tiranții au fost realizați din bârne suprapuse, orientate după direcția zidurilor. Tiranții au fost înglobați în mortar de var. Urmele unor astfel de tiranți au fost descoperite și la absida sud, în sondajul arheologic.

Sub tencuiala căzută la exterior și în sondajele efectuate la interior s-a relevat că pereții bisericii sunt din cărămidă, cu forme corespunzătoare realizării modelelor pe fațade și a coloanelor circulare: cărămidă fasonată în unghi pentru realizarea modelului în dinți de ferăstrău din primul bandou, cărămidă fasonată curb pentru arcaturile din al doilea bandou și cărămidă fasonată curb pentru realizarea coloanelor.

Alcătuirea constructivă a pridvorului reprezintă o noutate din punct de vedere structural deoarece, pentru a doua oară în Moldova structura acestuia este concepută ca o structură pe stâlpi și nu ca o structură cu ziduri în care sunt goluri de uși sau ferestre (primul pridvor de acest fel s-a realizat la mănăstirea Hlincea, reprezentând o influență muntenească).

Toate cupolele, arcele și pandantivii sunt de asemenea realizate din cărămizi. Cupola de peste pronaos este îngroșată la bază. La baza turlei s-au găsit canale rămase după putrezirea tiranților din lemn înglobați în zidărie așezați în formă poligonală.

3. 2. 3. Exterior

La exterior, biserica este înconjurată de un trotuar din dale de beton, iar nava este împărțită în mai multe registre cu ornamentație diferită. Deasupra soclului, profilat la marginea de sus, primul bandou este ornat cu steluțe și discuri ceramice dispuse alternant. Urmează un brâu de aproape 1m înălțime cu caneluri verticale de circa 10 cm adâncime și 20 cm lățime, realizate din zidărie. Același motiv decorativ este reluat mai târziu și la Biserica Nicoriță din Iași. Următorul registru, din dreptul ferestrelor, se compune din ocnițe alungite, separate prin colonete și arcuite la partea superioară, în fiecare din aceste ocnițe sunt ornamente ceramice (steluțe și discuri). Deasupra ferestrelor se află un nou registru cu un rând central de discuri încadrat de două rânduri de steluțe, după care urmează o torsadă și încă un bandou cu un singur rând de ornamente ceramice, steluțe și discuri dispuse alternativ. Bandoul de sub cornișă este ornat cu un rând de ornamente în formă de frunză. Este de remarcat faptul că ornamentația aceasta este continuă, pe toți pereții, inclusiv pe peretele interior dinspre est al pridvorului fapt care confirmă ipoteza că inițial pridvorul a fost deschis. Cornișa, evident de dată mai recentă, probabil de la restaurarea din 1907, este din dale de piatră cu profil sculptat, reproducând probabil desenul inițial.

Biserica Aroneanu reia, de asemenea, decorul ceramic exterior al vremii lui Ștefan cel Mare dar în formă nouă, alături de binecunoscutele discuri apărând atât steluțe ceramice cât și un motiv floral. Acest decor ceramic se îmbină cu o zugrăveală geometrică aplicată pe desene conturate sau zgâriate pe tencuială.

Ceea ce dă monumentului o notă curioasă și originală sunt teracotele smălțuite de diverse forme, ce sunt așezate pe toată fațada. Sunt discuri având oarecare asemănare cu cele de la Sf. Gheorghe de la Suceava, cu bumb la mijloc, și sunt stele cu șase vârfuri, rânduite alternativ cu discurile în arcaturi. Sunt trei rânduri așezate sub brâu și unul deasupra. În fine, sub streașină e un rând de flori – ca o floare de crin – de un desen oriental foarte cunoscut, dar cam deformat; ca punct de comparație pot servi florile de la Curtea de Argeș ce au fost așa de des copiate în Muntenia. Asemenea teracote sunt și la turlă. Ornamentele de teracotă smălțuită au fost întrebuințate și în Moldova și în Muntenia până în această perioadă, dar nu cu o asemenea profunzime și cu o astfel de rânduială. Înrâurirea pe care o are ceramica smălțuită care ornează biserica Aroneanu este în acest caz de inspirație orientală.

Această apariție cu caracter oriental este întărită de prezența unei ornamentații zugrăvite: reprezintă pomi între care sunt și chiparoși, zugrăveală ce pare într-adevăr a fi de la început.

În cele douăsprezece fețe ale turlei sunt marcate muchii cu torsade verticale care se extind până la cornișă. Pe fiecare față a turlei sunt realizate nișe alungite, arcuite la partea superioară, dispuse în adâncime în două planuri. Arcul nișelor este reliefat și prin torsade, de asemenea arcuite, desprinse din torsadele verticale de la muchii, în patru din aceste nișe sunt dispuse ferestrele, după axele nord-sud și est-vest. În celelalte nișe, sub ferestre și deasupra nișelor sunt încastrate în tencuială ornamente ceramice. Din punct de vedere arhitectural, acest mod de realizare a turlei este de influență muntenească și se pare că este pentru prima dată adoptat în Moldova, la această biserică.

Trecerea de la forma pătrată a naosului la cea circulară a turlei prin intermediul unor arce rotite, care la exterior se încadrează într-o bază dreptunghiulară peste care se află o bază stelată, este însă specific moldovenească.

Pe fiecare față a bazei stelate sunt de asemenea firide cu partea superioară în arc frânt și câte un disc încastrat în tencuială. Este de remarcat faptul că ornamentele ceramice de la turlă datează de la reparația din 1947-1948, ele neapărând în fotografiile dinaintea și de după reparațiile din 1907.

Furtuna din 15 iulie 1887 a smuls tabla de pe biserică, lăcașul aflându-se astfel în imposibilitatea de a mai servi oficierii serviciului divin. La 12 august 1888 se cerea binecuvântarea Mitropoliei pentru începerea reparațiilor capitale.

Baza pătrată a turlei nu are ornamente la exterior dar în acoperiș, în zona netencuită, se observă un brâu din caneluri verticale, de circa 40 cm înălțime. Aceleași ornament se observă și pe releveul lui Grigore Ionescu dar situat chiar sub streașina bazei pătrate, fapt curios având în vedere că acest brâu nu apare în nici una din fotografiile făcute în 1907 de Comisiunea Monumentelor Istorice. Probabil că autorul l-a relevat în pod și l-a extrapolat în jurul bazei pătrate, o altă inadvertență din acest releveu fiind forma acoperișului turlei care este prismatică, în loc de clopot.

Tencuiala care se vede acum datează în cea mai mare parte de la restaurarea din 1907, făcută prin îngrijirea Comisiunii Monumentelor Istorice. Sub această tencuială, se observă un strat de tencuială mult mai veche, pe bază de var, zgâriată în asize orizontale și verticale, imitând probabil piatra. Peste această tencuială se observă reparații făcute cu tencuială de ciment, datând probabil de la reparațiile făcute după război, vizibile mai ales la turlă.

În totalitatea sa, plastica decorativă a fațadelor, atestă o vădită tendință spre policromie, caracteristică artei populare, așa încât dacă alături de acest fapt avem în vedere și elementele decorative care îi împodobeau pereții interiori precum și pe cele deosebite ale pridvorului, acest monument constituie una dintre cele mai interesante sinteze a arhitecturii culte cu elemente ale artei populare.

Lipsind o cercetare mai amplă, nu suntem în măsură a face încheieri definitive. Astfel, nu știm dacă biserica a fost dărâmată și apoi reclădită de pe vechiul soclu sau de pe fundația egalizată cu șapa de mortar; nu știm dacă absidele au fost refăcute tot în același timp sau la o dată ulterioară, având în vedere sistemul diferit de rezidire, anume cele două rânduri de cărămidă de la baza lor așezate pe șapa ce acoperea fundația. Un semn de întrebare îl pune și decorația monumentului, care este "cam confuză ca compoziție", așa cum o caracterizează restauratorul din 1907, părere pe care o împărtășim și noi. În același timp, nu credem că întreaga ornamentație exterioară aparține bisericii nou-zidite de Aron-Vodă. Ciubucăriile fațadelor, elementele ceramice smălțuite și inciziile în piatră sau tencuială, care erau și colorate, motive de inspirație orientală, ar fi putut fi executate totuși la reparația din 1787. În legătură cu portalul în arc frânt cu un profil gotic, aflat între pridvor și pronaos, opinăm că el a fost refolosit și ar putea proveni de la prima biserică, deoarece ancadramentele ferestrelor nu au fost realizate în același stil.

Având în vedere multitudinea de probleme la care nu s-a găsit deocamdată răspuns, se crede că investigațiile arheologice ar trebui continuate, atât în interiorul cât și în exteriorul monumentului, poate paralel cu lucrările de consolidare, dar ar fi foarte necesară și o cercetare pe paramentul bisericii. De asemenea, nu trebuie neglijată nici incinta fostei mănăstiri, cu pivnițele, casa egumenească, chiliile și celelalte construcții, care, desigur, se aflau într-un spațiu închis de ziduri, obiective care ar fi util să fie marcate la suprafața terenului actual.

În anul 1985, credincioșii din Aroneanu au ridicat o clopotniță nouă din cărămidă care servește și ca poartă de acces în incinta complexului bisericesc. Porțile propriu-zise sunt confecționate din fier forjat, modelul fiind copiat după cel existent deja la Mănăstirea Golia. În ceea ce privește clopotele, credincioșii spun că sunetul lor cristalin risipește norii negri care se abat adesea asupra satului, scăpându-l astfel de urgia naturii. În anul 1985, odată cu construcția turnului clopotniță, a fost construit în continuarea acestuia un gard din bolțari, cu finisaj în ciment alb, care străjuiește partea de răsărit a complexului.

La Aroneanu, silueta generală a bisericii arată o unitate și o continuitate arhitecturală care nu se găsește în Muntenia. Se crede că adaptarea acestui gen de pridvor la Aroneanu este de influență muntenească. Astfel, s-ar putea face ipoteza că și unele biserici din muntenești din veacul al XVI-lea, ce au dispărut, să fi avut și ele pridvoare deschise.

Prin forma și prin ornamentele ei, Biserica Aroneanu ocupă un loc de seamă în cadrul arhitecturii moldovenești.

Meșterii lui Aron-Vodă, prelucrând cu multă pricepere și artă principii constructive și elemente decorative autohtone, au realizat un monument de o remarcabilă originalitate, în special ca înfățișare și plastică decorativă, o interesantă sinteză de arhitectură cultă, cu elemente de artă populară.

3. 3. Pictura

Dacă în exterior pereții bisericii sunt împodobiți într-un mod original, dacă nu chiar neobișnuit, cu teracote smălțuite de culoare verde cu reflexe albăstrui, având formă de discuri și stele, frunze de stejar, vârfuri de lance și altele, în interior biserica nu este zugrăvită.

La origine, biserica Aroneanu a fost pictată, pe lângă aceasta având și elemente decorative care îi împodobeau pereții interiori. Din vechea pictură a bisericii nu s-a păstrat nimic. Datorită vitregiilor vremii, precum și a evenimentelor istorice care au vizat M-rea Aroneanu, în prezent interiorul nu prezintă o ornamentație specială.

Nu se știe dacă inițial interiorul bisericii a fost pictat și de ce fel de pictură a beneficiat, însă pe un document grecesc există mențiunea că „…la origine, biserica M-rii Aron-Vodă a fost pictată cu motive geometrice.” De asemenea, istoricul N.A. Bogdan spune că „un preot din Iași mărturisea faptul că în copilăria sa, era deasupra ușii o pisanie aurită.” Astăzi se mai poate observa doar locul în care odinioară fusese așezată inscripția aurită.

În prezent biserica este tencuită cu mortar de ciment, tencuiala urmărind se pare profilele inițiale. Această tencuială datează de la reparația făcută în 1947, după ce în prealabil biserica arsese în întregime. La baza pereților se mai pot observa și astăzi pete de zugrăveală roșie, reminescență a vechii picturi. Dacă se dorește repictarea bisericii, este necesar să se asigure înlăturarea umidității din pereți. Acesta se poate realiza prin prevederea unor canale ventilate în interior și la exterior, lângă fundații.

Pereții interiori ai bisericii Aroneanu nu sunt pictați, ci sunt împodobiți cu icoane vechi de patrimoniu, datate sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Catapeteasma de la Aroneanu este și ea cu valoare de patrimoniu. Aceasta este vechea catapeteasmă a bisericii Sf. Nicolae Domnesc, ce provine la rându-i de la vechea Mitropolie „Sf. Gheorghe”. Catapeteasma a intrat în proprietatea bisericii Aroneanu prin actul de donație al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, nr. 9949 / 22 septembrie 1948, și se află și astăzi într-o perfectă stare estetică și de conservare.

3. 4. Odoare

Din vechile obiecte de cult cu care a fost înzestrată biserica Aroneanu, fie ele mai vechi sau mai noi, nu s-a păstrat nimic. Au dispărut chiar și cele cu care a fost înzestrată în a doua jumătate a secolului al XVII – lea.

Din complexul mănăstiresc de la Aroneanu, nu a rămas decât biserica, care are o siluetă elegantă și proporții clare, căutate cu multă grijă.

O încercare de reabilitare a mănăstirii greu încercată de vremurile tulburi, de schimbările dese de domnie, precum și de multitudinea călugărilor care se perindau la Aroneanu, a avut loc în 1787, din inițiativa Arhimandritului Domețian, egumenul mănăstirii. Acesta, în comparație cu înaintașii săi, era un foarte bun gospodar.

La venirea în Aroneanu, Arhimandritul Domețian a aflat biserica „pustie și cu totul goală”, negăsind în ea „nici rogojină să aștearnă, nici ușă să închidă, nici moară, nici heleșteu”, în schimb cu o datorie de 1317 lei și patru moșii vândute.

Acesta, prin cheltuiala și purtarea sa de grijă, a împodobit m-rea Aroneanu cu odoare, cărți și odăjdii, pe lângă multe alte lucruri de gospodărie, procurate pe seama mănăstirii care era cu totul lipsită de cele trebuincioase. Lista obiectelor de cult din biserică, achiziționate de Domețian, a fost trecută pe un minei, fost al mănăstirii Aroneanu, cu data 20 Aprilie 1787. După Domețian, mănăstirea Aroneanu a avut administratori necorespunzători.

Într-un document din 1811, aflăm că Arhim. Filaret, proistosul mănăstirii Aron-Vodă, care era un bun gospodar, cere voie să facă toate „meremetesirile” mănăstirii cu banii săi. Vedem deci că odoarele aduse de Arhim. Domețian în 1787, precum și reparațiile n-au ținut decât până în 1811, când „toate cele bisericești erau stricate și rupte”. Exarhiceasca Dicasterie, aprobă propunerea Arhim. Filaret și-l laudă pentru așa plăcut scop. Este adevărat că degradarea mănăstirii din acea perioadă se datora în mare parte și avariilor produse de cutremurul din 1802.

În iunie 1821, când turcii au ocupat orașul Iași, grecii ca susținători ai Eteriei, au fost declarați în afara legii și averile lor confiscate. Călugării greci de la Aroneanu au părăsit lăcașul, iar m-rea a fost prădată de tot ce a avut de preț. După anul 1827, grecii au revenit la Aroneanu, dar acum toate erau ruine.

La mijlocul secolului al XIX – lea, sub Cuza-Vodă, în decembrie 1863, în timpul secularizării averilor mănăstirești, cei peste 300 de călugări greci retrăgându-se, au luat cu ei toate odoarele prețioase, precum și documentele importante ale mănăstirii. După această dată m-rea a rămas din nou în ruină, încât învățatul episcop Melchisedec al Romanului, când a vizitat-o în 1885, a aflat totul în paragină.

Începând cu 1907, biserica mănăstirii Aroneanu a intrat în lucrări de restaurare și reparație, celelalte clădiri anexe fiind ruinate cu totul. Aceste lucrări se desfășurau la inițiativa și sub purtarea de grijă a Comisiunii Monumentelor Istorice. Din pietrele provenite de la zidurile vechilor chilii, a fost ridicată în anul 1934 casa parohială, care însă în 1950, în timpul regimului comunist, a fost ocupată abuziv. În sala de duhovnicie a fost instalată cooperativa comunală, iar câteva zile mai târziu, într-o altă cameră a casei parohiale, conducerea comunistă a dispus deschiderea birtului sătesc. Inevitabil celelalte camere au devenit nelocuibile, ele fiind transformate în magazii. La începutul anilor 1970, casa a fost eliberată și restituită bisericii, acum ea aflându-se în stare bună. Mărturie în acest sens ne stă un document înregistrat la parohia Aroneanu cu nr. 14 din 17 iunie 1950, în care preotul paroh A. Budescu înștiința Mitropolia Moldovei și Sucevei despre situația creată.

În august 1944, din cauza războiului biserica a fost incendiată, arzând toate obiectele de cult care se aflau în ea, inclusiv mobilierul. Restaurată din nou după război, astăzi se află într-o stare acceptabilă.

Printre odoarele de preț ale bisericii Aroneanu, pe care le deține în prezent, putem enumera:

Catapeteasma istorică, donată în 22 septembrie 1948 de către Mitropolie;

Candelă de argint din 1834;

Icoană mică care o reprezintă pe Maica Domnului, din lemn îmbrăcată cu argint, datată 1835 și donată de către dl. Gh. Ungureanu, directorul Arhivelor Statului Iași;

Sfânt Epitaf – donat de Arhiereul Meletie în 1852;

Biblie cu litere slavone tipărită la Sankt Petersburg în 1819, care conține 1554 de pagini;

19 cărți de cult cu litere slavone, donate de Mitropolie în data de 8 decembrie 1948;

Policandre de aramă;

Sfinte Vase din argint, aurite (Sf. Potir, Sf. Disc, steluța, linguriță, copie);

Strana Maicii Domnului, cu icoană mare de la sfârșitul secolului XIX;

Cristelniță de aramă;

Chivot de alamă;

Două Sf. Cruci pe Sf. Masă, îmbrăcate în argint;

Cruce de lemn, reprezentând Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos având alături pe Sf. Fecioara Maria și Sf. Ap. Ioan, în mărime naturală, donată bisericii în 1950 de Zlăvog A. Gheorghe – membru al Comitetului Parohial;

12 minee vechi legate cu piele;

Sfânta Evanghelie, legată cu piele și pânză.

De asemenea se păstrează în bună stare icoane mici, vechi, reprezentând sfinți, precum și icoane mai mari, reprezentând „Drumul Crucii”, pe Sf. Nicolae și „Judecata de Apoi”.

În prezent, prin purtarea de grijă a preotului Ovidiu Buzenchi, de la parohia Aroneanu, biserica a fost înzestrată cu două Sf. Cruci noi pe Sf. Masă, Sf. Chivot, Sf. Evanghelie, Sf. Vase, veșminte, diverse icoane și cărți de cult. Biserica Aroneanu dispune în prezent de toate obiectele și odoarele bisericești necesare desfășurării în bune condiții a serviciilor liturgice.

3. 5. Însemnări

Trebuie menționat că din vechile obiecte de cult și cărți cu care a fost dotată biserica Sf. Nicolae, construită de Alexandru Lăpușneanu, și reconstruită de Aron-Vodă, nu s-a păstrat nimic. Ba mai mult încă, au dispărut chiar și cele cu care a fost înzestrată în a doua jumătate a sec. al XVII-lea. Din fericite, însemnările făcute pe unele din ele ni s-au păstrat, fiind transcrise și publicate la începutul secolului nostru. Vom reda unele, care conțin date privitoare la istoria mănăstirii și a țării noastre.

Pe o Evanghelie din anul 1742, ajunsă în biserica Aroneanu, se făcuse următoarea însemnare: „Io Matei Ghica voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Această Sfântă Evanghelie s-au afierosit de domnia mea la Schitul Stânca, unde se cinstește hramul Adormirii Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, pentru a noastră și a părinților domniei mele veșnică pomenire, 1755 februarie”.

Pe altă pagină, a aceleiași Evanghelii s-a făcut următoarea însemnare: "Această Sfântă Evanghelie am cumpărat-o eu, Ion Dediulescu ispravnicul, drept 12 lei, în domnia măriei sale Constantin Mavrocordat, în domnia al doilea în Moldova, văleatu 7251 (1742-1743) și am dat-o sfintei biserici unde să prăznuiește hramul Peacuratei Născătoarei de Dumnezeu, la schitul nostru de la…(indescifrabil), pentru a noastră și a părinților noștri veșnică pomenire… Mai pe urmă fiind preot la sfântă biserică un călugăr anume popa Enache, fratele preotului Pintileiu din Iași, au dat răvaș la măria sa Matei Ghica-Vodă, jeluindu-se că nu are evanghelie la biserică și ar fi găsit această evanghelie de vândut. Măria sa Matei-Vodă au poruncit și ne-au dat banii și au pus și pecetea măriei sale, după cum se vede.”

Pe o altă evanghelie, tot din anul 1742, fostă de asemenea în biserica Aroneanu, s-a făcut următoarea însemnare: „Această Sfântă Evanghelie am închinat-o noi Sfântului Dumnezeu și Sfântului Ierarh Nicolae, pentru pomenirea noastră, ca să fim și noi numărați și pomeniți… între cei mai mici ctitori. Iar cine o va fura sau o va muta de la Sfânta Mănăstire a lui Aron-Vodă, pârâș să-i fie la strașnicul județ al lui Hristos, Sfântul Nicolae, hramul sfintei mănăstiri.”

Pe un Penticostar apare însemnat anul cumpărării – 7276 (1768).

O însemnare din 20 august 1784, cu următorul cuprins, se afla pe filele cărții intitulată „Faptele Apostolilor”: „Am venit la această mănăstire. Domițian arhimandritul”.

Pe un minei, se află o însemnare de la Domițian Arhimandritul, din 1787:

„Însă și toate bisericile grecești și moldovenești, Sfânta Masă cu scaunul … al bisericii … (urmează înșirarea deosebitelor unelte bisericești, multe nume cu totul stâlcite), le-am făcut cu însăși cheltuiala mea, căci am aflat biserica pustie și cu totul goală; pentru care s-au cheltuit 700.000 și … de lei, cu meremetul tuturor celor de mai sus și cu toate cele de nevoie, căci n-am aflat nici rogojină să aștern, nici ușă să închid, nici moară, nici heleșteu; am găsit datorie de 1.317 lei și patru moșii vândute. Afară de aceasta, care egumen ar fi orânduit după mine la această mănăstire, să judece cheltuielile mele și ostenelile, și să-și aducă aminte și de mine păcătosul Domițian; însă și de câte nume sânt scrise în pomelnicul ctitorilor și de cei care au miluit mănăstirea, care nume le-am însemnat după scrisori și acte, și actele erau împrăștiate pe la unul și altul. Pentru aceia să compătimească orice creștin păcătosul meu suflet și să mă pomenească. 1787, Aprilie 20.

Al sfintei și venerabilei mănăstiri împărătești de pe ostrovul Chalke, lângă Constantinopol

Domițian Arhimandritul.”

Pe două mineie s-a menționat, la 6 noiembrie 1787 și 12 august 1809, că au fost cumpărate de același arhimandrit Domițian.

Pe un Triod tipărit la Veneția se află următoarea însemnare: „Și acest triod e al sfintei și venerabilei mănăstiri a Sfântului Nicolae, zisă Aron-Vodă și cel ce a scris e Chiril ieromonahul, al acestei mănăstiri.”

O însemnare în limba greacă, fără dată, de pe un minei pe luna ianuarie, precizează că toate mineiele bisericii Aroneanu fuseseră cumpărate de către „smeritul arhiereu Teoclit al Euchaitelor, proestos al acestei mănăstiri.”

Mitropolitul Veniamin Costachi a făcut următoarea însemnare pe un ceaslov fost al Mănăstirii Aroneanu: „Să se știe când s-au cutremurat pământul în ziua de Vinerea Mare, foarte tare, la anul 1802, octombrie 14 zile, marți.”

Pe o psaltire de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, se află următoarea însemnare în legătură cu războiul ruso-turc, dintre anii 1787-1792 (în februarie 1788, rușilor li s-au aliat și austriecii): „Să se știe când au venit nemții în Moldova și au luat pe Alexandru Vodă Ipsilanti la anul 1788, aprilie 8, iar la iunie 20, au fugit nemții din Iași și hanul împreună cu pașii au tăbărât cu oștile împrejurul Iașilor.”

Pe un pomelnic din 1829, sunt înscriși următorii ctitori: „Aron Voievod, Stanca Doamna (soția lui), Gavriil Voievod Movilă, Petru Voievod (Șchiopul), Radu Voievod, Iancu Voievod, Dafina Doamna și neamul, Constantin Voievod (Movilă), Smaranda Doamna, Alexandru Voievod, Zoi Doamna, Dimitrie, Panaiote (Moruzi) și neamul, Leondari, Alexandru Voievod, Constantin Voievod, Alexandru Voievod (Moruzi), Gavriil (Calimah) arhiereu.

Deși documentele originale s-au pierdut, mențiunile făcute de diverși istorici, referitoare la vechile inscripții existente pe cărțile bisericești, ne sunt de un real folos și au o deosebită importanță istorică.

4. Constituirea domeniului

Este un adevăr istoric bine stabilit, că binefacerile pe care suflarea românească le-a revărsat asupra creștinătății răsăritene, în special grecești, au fost imense. Doar Rusia pravoslavnică, și aceasta cu mult mai târziu, a putut s-o întreacă. Știrile referitoare la daniile românești pentru creștinătatea grecească, încep să apară încă din veacul al XVI-lea, și se înmulțesc în decursul veacurilor XVII-XIX.

Deși unii domnitori luau decizii de a se opri pentru totdeauna asemenea afierosiri, totuși conducătorii fanarioți, având gândul la conaționalii rămași sub controlul turcesc, apăsați de necazuri, sărăcie și intrigi cultivate la Fanar și la Patriarhie, stăruiau pe lângă înaltele fețe bisericești pentru a continua daniile către ortodoxia greacă.

Un bune exemplu în acest caz este cel al mănăstirii Aroneanu, ctitorie a lui Aron-Vodă de la sfârșitul secolului al XVI-lea.

4. 1. Moșii ale Mănăstirii Aroneanu

Primele informații despre daniile de proprietăți funciare făcute Mănăstirii Aroneanu le avem din documentul cu data de 12 decembrie 1594. Documentul se referă la proprietățile ctitoriei lut Alexandru Lăpușneanu, și care au fost confirmate noii mănăstiri de fiul său Aron-Vodă.

La 12 decembrie 1594, Aron-Vodă a donat mănăstirii sale satul Rânzești cu toate „bălțile și cotețele” ce fuseseră sub administrația curții domnești din Bârlad, satul Averești, pe Cracău, cu loc de moară în Cracău, care ascultase de curtea domnească din orașul Piatra. Mănăstirea avea în proprietate și satul Lăslăoani, la Tutova. Aceste danii Domnul le-a făcut cu „binecuvântarea” mitropolitului, episcopilor și aprobarea sfatului domnesc.

Pentru satul Rânzești mănăstirea a trebuit să se judece, la 14 februarie 1623, cu soția lui Mihalache Meleștean și copiii ei. Aceștia din urmă au pretins că satul este al lor, prezentând în fața domnului și a sfatului domnesc uricul de danie avut de unchiul lor de la Petru Șchiopul. Călugării de la Aroneanu au arătat uricul de miluire ce aveau de la Aron-Vodă, care le dăruise satul după ce-l confiscase de la Meleștean, „pentru viclenie, când s-a ridicat cu Lobodă hatmanul, cu multe oști de cazaci” împotriva sa „și mult rău au făcut și au călcat cu război… Moldova”. Actul de confiscare se baza și pe faptul că până la Petru Șchiopul satul fusese domnesc, ca atare beneficiarul nefiind credincios domnului trebuia să piardă proprietatea ce-i fusese donată. Astfel că Mănăstirea Aroneanu a câștigat procesul, iar uricul avut de Meleștean de la Petru Șchiopul a fost tăiat „înaintea domniei”.

Care din aceste proprietăți i-au fost donate mănăstirii Aroneanu de către Aron-Vodă și care au făcut parte din patrimoniul ctitoriei tatălui său? Documentul din 7 aprilie (1618) ne informează că mănăstirea avea privilegii de la Alexandru Lăpușneanu, Petru Șchiopul și Aron-Vodă. Astfel, satul Nicorești din ținutul Neamț făcuse parte din proprietățile mănăstirii donate de Alexandru Lăpușneanu, ca și satul Silicicani, cu mori, care făcuse parte, înainte de a fi fost donat, din ocolul târgului Dorohoi. Petru Șchiopul a donat ctitoriei lui Alexandru Lăpușneanu satul Girov din ținutul Neamțului. Aron-Vodă a trecut aceste proprietăți în patrimoniul ctitoriei sale, căreia i-a donat și satul Averești, cu loc de mori în Cracău.

Radu Mihnea nu numai că a întărit Mănăstirii Aroneanu vechile danii, dar i-a donat și el, la 16 noiembrie 1618, patru fălci de vie la Cotnari, pe care le cumpărase de la Constantin Celebi, nepot de soră al lui Chiriță postelnicul. O altă parcelă de vie, tot la Cotnari, i-a fost dăruită mănăstirii, înainte de 23 martie 1626, de către Gheorghe Jora și soția lui. De asemenea, Ionașcu Cujbă i-a donat o falcă de vie la Șorogari, în „dealul cel bătrân”.

Tot aici, Mănăstirea Aroneanu a mai avut două fălci de vie, dăruite de moștenitorul averii rămasă după Nastasia, fiica lui Camino Arnăutul.

După un document din 6 noiembrie 1633, Mănăstirea Aroneanu stăpânea satul Mirăești din ținutul Tecuci, satul Pârliți din ținutul Soroca, donat cu „limbă de moarte” de vameșul Leondari. Acesta cumpărase satul de la Eustratie logofătul, care-l avusese danie de la Moise Movilă. Acceptând dania, călugării de la Aroneanu , s-au obligat să-l înscrie pe Leondari în marele pomelnic și să-l pomenească „la toate sfintele leturghii, cât va fi sfânta mănăstire”.

La 14 august 1648, frații Grigore și Todirașcu, fiii lui Gheorghe Jora și cumnatul lor Pătrașcu Ciogolea, fost logofăt, au donat Mănăstirii Aroneanu părțile lor din satul Coțmănești, ținutul Iași, „supt Stâncă”. Ei au făcut dania „pentru sufletul” părintelui lor, care era înscris în pomelnicul cel mare al mănăstirii „și pentru sufletul maicelor” lor, care erau înmormântate „acolo la sfânta Mănăstire”, și care, de asemenea erau „scrise la sfântul pomelnic cel mare”.

La 21 august 1851, Mănăstirea Aroneanu avea următoarele moșii care-i aduceau fiecare un venit anual. Astfel, moșia Aroneanu îi aducea un venit anual de 1081 galbeni; Zamca-Iași, 130 galbeni; Armășenii-Vaslui, 412 galbeni; Rânzești-Tutova, 792 de galbeni; Girovul și Avereștii-Neamț, 1205 galbeni; deci în total 3620 galbeni.

Pe lângă moșiile și viile amintite, Mănăstirea Aroneanu a avut și mai multe prisăci. Una i-a fost donată de Ana Mustețoaia din Iași. La 20 iulie 1619 egumenul Isaia și cu soborul mănăstirii a acceptat dania, iar la 21 septembrie același an i-a fost întărită de Gașpar Grațiani. Pritstavul din Moreni a donat și el mănăstirii „răposatului Aron-Vodă din țarină” o prisacă de stupi și o livadă de fân. Și dania aceasta i-a fost confirmată de domnitorul Moise Movilă, la 10 ianuarie 1631.

Totuși, Domnitorul Moise Movilă, constatând că Mănăstirea Aroneanu „era săracă și neajutată”, i-a donat „un loc de iaz pe pârâul Ciric”, ca să-și facă iaz. În aprilie 1631 preotul Grigore de la biserica Sfântul Petru din Iași, împreună cu credincioșii, arăta că biserica sa avusese un „iaz bătrân, părăsit”, făcut de „Huzuca și Sava care au făcut biserica cea de lemn”. Neavând cu ce-l reface și întreține, preotul și enoriașii l-au vândut „călugărilor de la mănăstirea de la Sf. Neculai din țarină, unde se zice mănăstirea lui Aron-Vodă, drept trei giumătăți de vin”. Călugării de la Aroneanu s-au mai obligat să dea anual, la hramul bisericii Sf. Petru, câte două ciubere de pește, „să fie de praznic, până în veci de veci”.

De la Constantin Movilă, Mănăstirea Aroneanu a primit o jumătate de „majă” de pește din pescăriile domnești de la Galați.

Țăranii din satele mănăstirii au fost scutiți, încă de la 25 noiembrie 1606, de podvoade și de dijmele din legume, sămânță de cânepă, și mazăre, de transporturile de șindrilă, fân, precum și de celelalte „angherii”. Pentru locuitorii din satele Girov și Nicorești, Domnitorul Constantin Movilă a hotărât ca dregătorii fiscali să nu le ia vitele pentru alte sate, cum se obișnuia, și nici caii în olac sau la podvoade, rabotnicii să nu-i scoată la facerea fânului domnesc, să nu fie tulburați pentru nici o angărie, fiind obligați doar să-și plătească „dabila” cum erau „înscriși în vistierie”.

La 1 noiembrie 1618, Domnitorul Radu Mihnea aflându-se în Mănăstirea Aroneanu, călugării de aici i-au arătat că satele Averești, Girov și Nicorești, care le fuseseră donate de Alexandru Lăpușneanu și Petru Șchiopul, de atunci „tot umblă cu ținutul Neamț” și deci ureadnicii de Piatra nu aveau dreptul să le judece, amendeze sau oblige la prestarea de munci cu caracter public. Considerând justă întâmpinarea soborului mănăstirii, Radu Mihnea a dispus ca dregătorii amintiți să nu mai facă multă asuprire vecinilor din aceste sate, ei fiind sub jurisdicția mănăstirii.

La 12 octombrie 1662, mitropolitul și marii boieri făceau cunoscut că Domnitorul Eustratie Dabija donase Mănăstirii Aroneanu un teren „din hotarul domnesc al târgului Iași”. Locul a fost hotărnicit „în semne cu știrea și cu voia a toți târgoveții”. La însemnarea hotarului acelei bucăți de pământ au fost „șoltuzul târgului Iașilor și 12 pârgari și preoți din târg și negustorii staroști”.

La 17 iunie 1777 intervenise o scrisoare de schimb între Mănăstirea Aroneanu și logofătul Vasile Razul. Mănăstirea a dat părți din moșia Rediul Aldei și a primit în schimb „o bucată de loc peste apa Ciricului din cea parte de iazurile mănăstirii, pe dealul Călcainii, care loc se numește Viile Doamnei”. Egumenul Mănăstirii Aroneanu, Arhim. Filaret Beldiman, nu știa, la această dată, unde se afla actul de schimb, ca de altfel nici celelalte documente. El ruga „exarhiceasca dicasterie” ca să le caute în „lăzile și lucrurile preosf. părinte Efhaiton.

Conducerea de mai târziu a mănăstirii n-a fost de acord cu acest schimb și, la 28 august 1800, a cerut domnitorului ca să i se restituie moșia Rediul Aldei deoarece schimbul se făcuse fără știrea călugărilor de la Halki. Divanul compus din mitropolit și marii boieri au dat o hotărâre în acest sens (februarie 1802).

4. 2. Danii și scutiri de taxe

Majoritatea domnilor moldoveni au încercat să ajute m-rea Aroneanu pentru a ieși din greutățile în care se zbătea, datorită proastei administrații. În afară de domnii amintiți la 18 decembrie 1661, Eustratie Dabija i-a dat 16 poslușnici ca să-i „fie de treabă” scutiți de dajde, zloți, galbeni, taleri, orți, dijmă, dajdea grădinilor, gorștina oilor, desetina stupilor, cai de olac, camăna mare și mică, bezmăn, în concluzie de „toate dările și angheriile” pe care le suportau ceilalți locuitori ai Moldovei. I-a scutit poslușnicii chiar și de dajdea împărătească, adică de impozitul din care se plătea tributul turcilor, ceea ce nu se prea obișnuia. Acești 16 poslușnici erau obligați să asculte de egumen și să lucreze mănăstirii. Desetina de stupi și gorștina de oi trebuiau însă s-o dea egumenului.

Și mănăstirea s-a bucurat, pentru bunurile ei, de numeroase scutiri și reduceri de impozite. Nicolae Mavrocordat (10 noiembrie 1713) a scutit-o de „toate dările, angheriile și de ruptă și de sferturi și de toate nevoile câte or ieși pe alte mănăstiri". Dintre acestea menționa : desetina stupilor, gorștina oilor, pogonăritul, vădrăritul, chilele împărătești, caii împărătești, carele de oaste, carele de braniște, salahorii, caii de menzil, sulgiul, untul și mierea. Totuși, într-un document din 24 august 1727 se menționa că Mănăstirea Aroneanu era „scăpătată”. De asemenea, se știa, peste zece ani, că era „căzută la multă lipsă și stricăciune”. Pentru a o ajuta, Grigore Ghica a hotărât ca să nu plătească dajde, bani de împrumut, destină pentru 400 de stupi, gorștina pentru 200 de oi, pogonărit pentru 18 pogoane de vie, vădrărit pentru tot vinul propriu văcărit pentru 50 vite mari și 20 cai, pivnița din Iași să-i fie scutită de camănă, bezmăn, cepărit, loc agesc, braniște, bour, iar 10 oameni, doi vieri, un văcar și doi argați, neînscriși în registrele vistieriei, de sferturi, hârtii și de toate „dările și angheriile”. Totodată, i-a dat și câte 50 lei, anual, din vama cea mare. Situația materială a mănăstirii nu s-a îmbunătățit nici acum, după cum ne relatează un document din 24 ianuarie 1744.

Alte scutiri și venituri i s-au acordat la 13 aprilie 1755, 30 sept. 1756, 10 februarie 1764, 2 iulie 1764 și 4 mai 1777. Deși a fost din nou miluită de Constantin Moruzi cu alte venituri (20 martie 1782), totuși Alexandru Ipsilanti o găsise, la 20 octombrie 1787, „la cea de istov pustiire și cu totul lipsită de cele trebuincioase”, fără nici un om de „slujbă”, fiindcă nu avusese „căutare sau purtare de grijă de către nimeni”. Nevoind s-o lase în ruină, ci s-o aducă „la întemeiere și bună stare”, i-a făcut alte danii pe care urmașii săi le-au întărit și adăugat.

Toate aceste inițiative au fost însă zadarnice din cauza administrației. De aceea, în 1811, mănăstirea era în ruină, „toate ale bisericii fiind stricate și rupte”, iar în casele egumenești era cu neputință să se ierneze. Ca atare, s-a hotărât schimbarea egumenului, o măsură care s-a aplicat și mănăstirilor Galata, Golia, Trei Ierarhi, Sf. Sava, Probota și Căpriana. Nici această măsură nu a fost salutară și de aceea aceste mănăstiri nu au putut fi salvate de la o ruină totală decât după actul secularizării.

M-rea Aron-Vodă, poseda un număr însemnat de moșii, care proveneau din diferite donații ale domnitorilor țării, precum și altor creștini. Acestea au fost luate de către stat, în timpul secularizării din anul 1863, iar sfântul locaș a rămas aproape părăsit de atunci și fără nici o îngrijire serioasă din partea statului. Toți domnii din secolele XVII-XVIII și mijlocul celui de-al XIX -lea, întăresc și acordă danii și privilegii călugărilor de la Aroneanu, care fiind în apropierea scaunului domnesc folosesc orice nouă schimbare.

Datorită stării în care se afla, la mijlocul secolului al-XIX-lea, averea mănăstirii a fost arendată la licitație pe o durată de trei ani, pentru suma de 3620 de galbeni anual. După anul 1863 s-a pierdut și puținul acesta care oricum se împărțea cu Patriarhia din Constantinopol, căreia îi era închinată. După acest an, cei peste 300 de călugări greci, retrăgându-se, au luat cu ei toate documentele mănăstirii, precum și odoarele prețioase.

4. 3. Închinări

Este sigur faptul că Alexandru Lăpușnenu, ctitorul primei mănăstiri cu hramul Sf. Nicolae din țarina Iașului, nu a închinat-o nicăieri. Se știe însă că, Petru Șchiopul a închinat-o Sfintei Mănăstiri Zograf de la Muntele Athos. Nici Aron-Vodă nu și-a închinat ctitoria „din nou zidită” vreunei mănăstiri străine. Primele informații sigure despre închinarea mănăstirii Aroneanu le avem într-un document din 25 mai 1606, care face dovada supunerii mănăstirii, față de ctitoria de la Zografu, de atunci în incintă, stabilindu-se călugări greci:

„… Io Ieremia Moghilă voievod, …. Facem cunoscut cu această carte a noastră celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că au venit înaintea noastră și înaintea întregului sfat al domniei mele, obștea creștinilor rugători călugări de la sfânta mănăstire Zograf, cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care este la sfântul munte Athos și s-au jeluit înaintea domniei mele cu lacrimi și cu mare jalobă, că au fost lipsiți de metocul și mănăstirea lor, Sfântul Nicolae, care este în țarina târgului Iași, care mai înainte de acești ani au fost dată de sfânt – răposatul domn Petru voievod ca să fie metoh sfintei mănăstiri Zograf, cu sfatul și blagoslovenia arhierească și al boierilor lui sfetnici, împreună cu binecuvântarea preoților și a tuturor ctitorilor târgoveți, pentru că acea sfântă mănăstire a Sfântului Nicolae ajunsese la pustiire și la încetarea pomenirii binefăcătorilor și celor dintâi ai ei ctitori, din pricina lipsei de grijă a locuitorilor acelei mănăstiri și a cinstiților egumeni care s-au schimbat.

Pentru aceasta a fost dată, ca să fie metoh mai sus scrisei sfinte mănăstiri și să nu poată fi luată în vecii vecilor, în nici un chip, pentru ca să se întocmească bună stare la sfânta mănăstire, ca să nu piară pomenirea ctitoricească și buna dorință a bine cinstitorilor creștini și care au arătat acolo osârdie și să nu fie vitelor loc de călcare acolo unde odihnesc oasele a multor creștini.

Și pentru toate au arătat, înaintea domniei mele și uricul de la Petru Voievod, pentru aceasta, adeverind cele cunoscute, făcut și întărit cu mari și înfricoșate blesteme și la aceasta și domnia mea m-am aflat printre marii martori fiind noi atunci pe lângă domnia sa unul dintre cei dintâi sfetnici.

Pentru aceasta, domnia mea, cum am văzut marea lor jalbă, și uricul drept și fiindcă și noi am văzut că Aron Voievod a făcut biserica de acum din pietre și lemne gata, ce au fost pregătite pe banii lui Petru Voievod și care a fost dată de domnia sa în mâinile călugărilor de la Zograf, pentru ca ei singuri să aibă grija de astfel de lucrări și îndată ce a fost gătită de asemeni cei de la Zograf, între acestea au lipsit de acolo și din nebăgarea de seamă a unora, cu nepăsare față de acele strașnice blesteme, această sfântă mănăstire și ca și în vremea lui Petru Voievod a ajuns la pustiire.

De aceea, … , am dat iarăși această sfântă mănăstire a Sfântului Nicolae din țarină să fie metoh sfintei mănăstiri Zograf, în chipul în care a fost dată întâia oară de Petru Voievod și cu toate averile mănăstirești, dăruite și date sfintei biserici de bătrânii ctitori și de alții dintre domniile lor, binecinstitorii domni, anume: satul Nicorești, în ținutul Neamț, pe Cracău, cu loc de moară și cu mori pe care l-a dat cel dintâi ctitor, domnul Alexandru Voievod și cu satul Girov, de asemeni în același ținut și pe același pârâu ….”

La 7 aprilie 1618, au venit înaintea lui Radu Mihnea și a boierilor săi „călugării străini care au fost înainte” în mănăstirea „din țarina târgului Iași și au pârât de față” pe călugării sârbi „ce au făcut această sfântă mănăstire, metoh al mănăstirii Zograf, care este la muntele Athos”. Același domn, judecând pricina dintre călugării români și cei „sârbi”, a fost informat că cei din urmă „au avut uric de danie de la Petru Voievod și alt uric de întărire de la Ieremia Voievod”.

Aron-Vodă, în schimb, rezidind biserica și mănăstirea, n-a ținut seama de actul lui Petru Șchiopul, mai ales că acei călugări de la Zografu nu s-au îngrijit de metoh, care s-a ruinat. Noul ctitor a instalat în mănăstire călugări români, cărora le-a „făcut încă și uric de la sine”, după cum a depus mărturie înaintea lui Radu Mihnea și a sfatului său chiar doamna Stanca, soția lui Aron-Vodă.

Radu Mihnea și cu sfatul său, ținând seama și de mărturia soției ctitorului, a apreciat că Mănăstirea Sf. Nicolae din țarina Iașului se cuvine călugărilor români. Deci călugării de la Zografu au fost scoși din mănăstire, iar documentele pe care le-au avut de la Petru Șchiopul și Ieremia Movilă au fost anulate, înaintea sfatului domnesc. Astfel, călugării români au luat în primire mănăstirea pe care trebuiau s-o îngrijească „până când va sta sfântă mănăstire și niciodată să nu aibă a se pârî și nici a dobândi călugării sârbi pe călugării români, în vecii vecilor”.

Totuși, în a doua domnie, Radu Mihnea a revenit asupra acestei hotărâri. La 24 octombrie 1624 arată că având „binecuvântarea celor patru arhierei ai Moldovei”, și anume a Mitropolitului Anastasie Crimca, a Episcopului de Roman, Atanasie, a Episcopilor Evloghie de Rădăuți și Pavel de Huși, sfătuindu-se și cu boierii în privința situației mănăstirii Sf. Nicolae din țarina Iașului, „ridicată și înfrumusețată de Aron Vodă”, a trimis, un delegat la călugării din mănăstirea care se afla „la Marea Neagră, zisă de la Sozopole”, cu hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, și i-a întrebat dacă ar accepta să le fie închinată Mănăstirea Aroneanu. Acceptând oferta, Radu Mihnea le-a dat Mănăstirea Aroneanu, ca metoh, cu toate veniturile sale: vii, ogoare, dobitoace și cu tot ce avea, „întru pomenirea domnilor și a părinților lor și pentru pomenirea în fiecare an a lui Aron-Vodă, care a înălțat-o”. Același domn, sfătuindu-se cu boierii, a „orânduit” ca egumen pe preotul Gavriil, ca să îngrijească mănăstirea și să slujească „pe obiceiu”.

La 30 iunie 1626, domnitorul Miron Barnovschi cercetează mănăstirea Aroneanu, și o află locuită de greci, în mai bună stare, toate fiind „în rânduială”. Călugărilor români de la Aroneanu li s-a dat 60 de fălci de vie la mănăstirea Zotei de la Hlincea „ca să se odihnească”.

Ulterior mănăstirea din Sozopole fiind distrusă de turci și călugării împrăștiați, Alexandru Coconul a închinat, la 20 martie l630, Mănăstirea Aroneanu, Mănăstirii Sf. Ioan din Halki, din insula cu același nume, din Marea Marmara, aflată la o distanță de circa 12 mile sud de Constantinopol.

Retragerea călugărilor de la Sozopole la Halki, a avut drept consecință și închinarea mănăstirii Aroneanu, către aceasta din urmă.

Insula Halki face parte din arhipelagul de ostroave ce se poate zări din Constantinopol, în partea asiatică a mării. Pitorescul acestui ținut este încântător și a atras din toate timpurile sufletele pioase, precum și pe bogătașii din Țarigrad. „Patriarhii depuși trăiau aici, la sfârșitul secolului XVI, în mijlocul cărților lor; ei primeau vizitatori străini, care admirau frumusețea femeilor din aceste insule. Aici fusese ridicată stavropighia patriarhală a lui Hristos Mântuitorul. La Halki, se afla m-rea Sf. Ioan Botezătorul, m-rea Sf. Treime, ctitorie a Patriarhului Mitrofan ( august 1580), precum și m-rea Kamariotissa în care a fost înmormântat Patriarhul Dionisie la 1554. Aici se păstra de asemenea și o impresionantă bibliotecă.”

În documentele interne românești, nu odată se menționează că acolo, la Halki, erau îngropați patriarhii ecumenici. În actul de închinare, domnitorul preciza faptul că: „venitul strâns de la moșii să se trimită la sfânta mănăstire de la Halki, pentru ajutorul și odihna fraților ce trăiesc viața călugărească într-însa”.

Pe lângă închinarea mănăstirii Aroneanu care aducea anumite venituri mănăstirii de la Halki, aceasta va începe să aibă și alte danii, de data aceasta în numerar, și din ambele principate.

În august 1787, Alexandru Ipsilanti, referindu-se la m-rea Aron-Vodă, care era „metoh al mănăstirii Halki”, afirmă că se afla „la cea de istov pustiire” și că mănăstirea din Halki era grevată de mari datorii. De aceea el a aprobat ca mănăstirea Aroneanu să încaseze câte „o para de tot carul ce se va încărca cu sare, atât din măgla din chelării de la ocna gospodarilor și din Târgul Ocnei, cât și de la Viișoara de lângă Ocna”. Această taxă urma să fie plătită numai de către „cărăușii de țară sau străinii care-și vor încărca carele cu sare, ori domnească, ori mănăstirească, boierească sau negustorească, sau ori a cui a fi”.

La 20 octombrie 1810, mănăstirea Aroneanu era supusă Mănăstirii „Preasfintei Născătoare, numită Katahalmin”.

În cele din urmă, ctitoria lui Aron-Vodă a ajuns în stăpânirea Patriarhiei de Constantinopol, veniturile ei fiind destinate vestitei Școli patriarhale, la care au învățat carte distinși cărturari, precum principele Dimitrie Cantemir și Nicolae Milescu Spătarul, primul călător român în China. Nu știm însă de când mănăstirea Aroneanu a trecut sub conducerea Patriarhiei din Constantinopol, iar veniturile ei destinate școlii patriarhale.

Aceste repetate închinări nu au priit mănăstirii din țarina Iașilor, astfel încât unele hrisoave din 1743, 1811, precum și unele de la sfârșitul secolului al XIX-lea, consemnau starea de ruină, și „marea lipsă și slăbiciune, din tâmplarea vremurilor”.

5. Pomelnice

În arhiva bisericii Aroneanu se mai păstrează încă pomelnice care ne amintesc de ctitorii mănăstirii, precum și de alți slujitori, miluitori și făcători de bine.

Pomelnicele care se păstrează sunt bineînțeles copii după unele mai vechi. Cele originale s-au pierdut fie datorită vitregiilor vremurilor, fie în urma incendiului din august 1944, care a distrus complet biserica. Aceste pomelnice au un caracter permanent și totodată ele sunt de o deosebită importanță istorică.

5. 1. Ctitori

Pomelnicul ctitorilor din biserica fostei mănăstiri Aroneanu, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, ctitorie a lui Aron-Vodă, datează din 1829. Documentul existent acum la Aroneanu datează din 10 iunie 1946, fiind conform cu originalul.

Pomelnicul din 1829 a ars la 20-21 august 1944 odată cu toată arhiva bisericii, în timpul și din cauza războiului.

Pomelnicul ctitorilor

5. 2. Viețuitori și slujitori

Ca și în cazul pomelnicului ctitorilor, la Aroneanu se păstrează un pomelnic al slujitorilor care au servit la mănăstirea Aron-Vodă. Acesta a fost întocmit după statele de plată foste în arhiva mănăstirii.

Pomelnicul slujitorilor

Arhimandritul Domețian, care a condus mănăstirea între 1784-1787, este menționat în mai multe însemnări făcute pe unele cărți de cult foste ale mănăstirii Aroneanu. El găsise mănăstirea în ruină și prin purtarea sa de grijă a adus-o iarăși la strălucirea de odinioară.

Un al slujitor de seamă al mănăstirii Aron-Vodă a fost Arhim. Filaret(1811 – 1812). Acesta era „proistosul mănăstirii, om boeros, dar și bun gospodar”. Acesta văzând că mănăstirea este în ruină, și greu îndatorată de plata dobânzilor și în casele egumenești este cu neputință a ierna, cere voie să facă toate meremetesirile cu banii săi. Exarhiceasca Dicasterie aprobă propunerea și îl laudă pentru așa plăcut scop.

În alte documente se regăsesc de asemenea și alte nume ale unor viețuitori și slujitori care nu sunt menționate în pomelnicul mănăstirii:

1604 – 1605 – Ieromonahul Ghelasie;

1652 (7160) februarie 18 – Diaconul Gherman;(vezi doc. 1)

1668 (7177) decembrie 16: Egumen – Ieromonahul Cozlea;

1678 (7186) martie 28– Egumenul Ioanichie;

1695 (7204) decembrie 30, Iași – Egumenul Ioanichie;

1713 (7221) iulie 12, Iași – Dionisie Aroneanul, Mitropolit de Ciorlu, epitrop la Aroneanu; (vezi doc. 2)

1739 (7247) mai 11 – Egumenul Agapie; (vezi doc. 3, 4)

1751 noiembrie 15: Egumen – Ieromonahul Antim;

1884 decembrie 5: Pr. Macrin Dăscălescu;

1885 aprilie 6: Arhim. Iachint Iurașcu.

În Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice din anul 1909 este publicată o listă a egumenilor care au stărețit la mănăstirea Aroneanu, și care completează pomelnicul existent deja.

„Cel dintâi menționat e Isaia la 1619 Iulie 20. După el urmează Gavriil, pe care-l găsim pomenit la 1627 Mai 18. Apoi, desigur pe urma unui predecesor al cărui nume documentele nu ni l-au păstrat, vine Iosif, între 1651 Aprilie 25 și 1666 Aprilie 6, egumenul din timpul lui Vasile-Vodă Lupul.

După acest „duhovnic al boierilor din Iași” și, desigur, iarăși pe urma unui anonim, cunoaștem pe Ioanichie, între 1690 Octombrie 5 și 1710 August 9 și apoi pe vlădica Dionisie, prim episcop de Ciorlu între 1713 Octombrie 15 și 1717 Mai l. Lui îi urmează o și mai înaltă față bisericească — Mitrofan mitropolit de Corint, pe care-l găsim pomenit la 1721 Decembrie 14. Succesorul acestuia a fost Neofit, menționat la 1736 Mai 21 și 1737 Iunie 11. Apoi, acesta a avut ca predecesor, pe Filaret între 1756 Septembrie 12 și 1765 Iunie 24.

Sofronie – 1767 August 17 – precedă pe Teofil, care egumenește de la 1776 Octombrie 16 până la 1781 Mai l și care, vinovățindu-se cu administrarea averii sfântului locaș, se întoarse de unde veni, dispărând cu butca și telegarii mănăstirii. Chiril (1781-1784) a fost pus să aducă rânduială în moștenirea prădată a lui Teofil. Lui îi urmă Domițian Arhimandritul, care păstori, de la 1784 până la moartea-i, întâmplată in Septembrie 1794. Acesta fu, pentru vremile-i scăzute si ticăloșite, un adevărat ctitor al mănăstirii. Căci sub el s-a restaurat biserica, pe care a înzestrat-o cu odoare, cărți și odăjdii, pe lângă alte multe lucruri de gospodărie, procurate pe seama mănăstirii, ce era cu totul lipsită de cele trebuincioase. Sentimentul de recunoștință pentru buna-i administrație se exprimă în hotărârea lui Alexandru Ipsilanti din 1787 Iunie 11, prin care se mărturisește că de vreme ce prea cuviosul Arhimandrit Domețian, ca unul ce s-a arătat silitor, folositor și bine chivernisitor până acum al mănăstirii Aron-Vodă, după mărturia pe care au dat-o boierii epitropi, care l-au cerut a rămâne și mai departe egumen, i s-a dat iarăși mănăstirea în purtarea sa de grijă. După moartea lui Domețian, se așează egumen vlădica Teoclit Evhaiton, care stăpâni îndelung, de la 1794, până dincolo de anul 1827. Din acest an, august 25, ne-a rămas cartea lui Veniamin Mitropolitul, prin care dă ocârmuirea mănăstirii lui Aron-Vodă „Prea Sfinției Sale, fratelui Teoclit Evhaiton, precum și mai înainte au avut-o.

Se vede dar că egumenia lui fusese cu întreruperi. Și, în adevăr, pentru intervalul 1811 Martie 7 – 1812 Septembrie l, găsim în fruntea mănăstirii lui Aron-Vodă pe Filaret Arhimandritul, vlădica Apamias de mai târziu, fratele cunoscutului scriitor Alexandru Beldiman Vornicul, care egumeni multă vreme la Slatina în Moldova și, după ce trecu în Țara-Românească, la mănăstirea domnească din Câmpulung, unde i se vede chipul, ca ctitor, deoarece, sub purtarea lui de grijă, in 1827, s-a restaurat biserica de Grigorie-Vodă Ghica (1822 -1828).

Cu Antim, menționat la 1842 Iunie 6 și Noiembrie 9, se încheie seria egumenilor de la Aron-Vodă, așa precum și precât s-a putut ea reconstitui după documentele cercetate.”

În Arhivele Statului – Iași se găsesc de asemenea o serie de documente care ne vorbesc despre unii viețuitori de la Aroneanu. Astfel, în dosarul nr. 2134 din 9 noiembrie 1863, sunt pomeniți următorii viețuitori:

Arhim. Isaia Teodorescu;

Iconom Ștefan Grigoriu

Preoții: Zamfir Baltag și Vasile Kiran

Ierodiaconul Constantin Leontescu

Cantorii: Gheorghe Mihăilescu, Dimitrie Gorian, Teodor Popescu, Nicolae Lucănescu

Paraclisierii: Grigorie Nestor și Ioan Zamfirescu.

Un document din 10 iunie 1864 ne prezintă cererea Arhim. Isaia Teodorescu către Mitropolia Moldovei, pentru a primi binecuvântarea de a putea înființa o școală primară pe lângă m-rea Aron-Vodă, la care să fie profesor el însuși. Averea mănăstirii urma să fie pusă la dispoziția școlii.

5. 3. Donatori și binefăcători

În registrul inventar care se află la m-rea Aroneanu se păstrează un pomelnic al donatorilor și binefăcătorilor mănăstirii.

Pomelnicul binefăcătorilor

Acest pomelnic datează din 1946 și este conform cu originalul care din păcate s-a pierdut în incendiul din 1944. Pomelnicele aflate în registrul inventar de la Aroneanu au valoare istorică și ele dovedesc caracterul misionar filantropic al lucrărilor realizate atât de slujitorii mănăstirii, cât și de binefăcătorii și donatorii ei.

6. Contribuția cultural –pastorală

Lungul șir al închinărilor către Răsăritul creștin la care a fost supusă mănăstirea Aroneanu în cele peste trei secole de existență a avut un caracter filantropic și economic. Cea din urmă închinare a mănăstirii a fost către Patriarhia din Constantinopol.

De această dată m-rea Aroneanu nu a mai ajutat doar economic ci a avut și o contribuție cultural pastorală prin susținerea financiară a Academiei Patriarhale din Constantinopol.

6. 1. Legăturile mănăstirii Aroneanu cu Academia Patriarhală din Constantinopol

În prima jumătate a secolului al XIX – lea, M-rea Aroneanu a fost închinată către Patriarhia din Constantinopol. Odată cu secularizarea averilor mănăstirești din 1863 a încetat și supunerea mănăstirii Aroneanu față de Patriarhie.

În această perioadă, a începutului de secol XIX, situația închinării averilor mănăstirești, devenise problematică deoarece ea degenerase de la scopul ei filantropic, veniturile mănăstirilor fiind folosite doar în scop economic.

Obiceiul domnitorilor de a fi ctitori de lăcaș sfinte, de a da ajutoare mănăstirilor, la început în natură, iar mai târziu în moșii și bani, îl explică Mitropolitul Șaguna astfel: „Domnii români înălțau temple spre a se ridica dintr-însele, în perpetuitate, rugăciuni pentru sufletele lor zbuciumate, ca să împace pe Dumnezeu de păcatele lor”.

Astfel, Dimitrie Cantemir spune că „dacă domnul, boierul sau altul care făcea sau dota o mănăstire, ca nu cumva după moarte să se strice, o închina el la o mănăstire mai mare și atunci arhimandriții acelora se îndatorau ca să ia asupra lor purtarea de grijă pentru mănăstirea aceea și să supravegheze ca să aibă monahi cu purtări bune și cinstite”. Mănăstirile închinate din veniturile lor, își vor îndeplini obligațiile, iar mai apoi, ceea ce este de prisos să se dea unde sunt închinate.

Închinările de averi mănăstirești, mănăstirilor din Orient (cum este și cazul mănăstirii Aroneanu), au fost făcute la început din profunde și explicabile impulsiuni religioase, iar mai târziu din simple imbolduri mecanice de imitație. Trecerea averilor mănăstirești în mâinile proprietarilor greci au dus la ruinarea economiei clasei rurale muncitoare, sleirea economică a țării și ca o reacție firească contra unui astfel de regim, afirmarea sentimentelor de nemulțumire și de revoltă.

Patriarhia de Constantinopol a ținut să-și asigure influența asupra Bisericii Ortodoxe Române, considerându-se ca păstrătoare a credinței adevărate ortodoxe. De aceea a căutat să-și spună cuvântul și să dea binecuvântare ori de câte ori s-a instaurat ceva nou în Principatele Române. Îi plăcea să se autointituleze „Marea Biserică”.

După căderea sub turci, în 1453, ajutoarele către Constantinopol și nu numai, au devenit necesare, dar începând cu secolul al XVIII-lea, mănăstirile românești închinate s-au transformat în simple case de arendă. Din acest motiv, la 6 decembrie 1841, domnul Mihail Sturdza scrie la Constantinopol cerând ca mănăstirile închinate să intre în regimul prevăzut pentru toate mănăstirile, așa cum prevede articolul 416 din Regulamentul Organic, fiindcă i se fac neajunsuri în țară. Biserica Ortodoxă din Orient își are resursa financiară în Principate. Academia Patriarhală din Constantinopol, numeroase școli și instituții sunt întreținute din aceste venituri.

Deși situația economică a țării era precară, timp de peste 50 de ani, mănăstirea Aroneanu a întreținut financiar școala de pe lângă Patriarhia din Constantinopol. La această școală au studiat distinși cărturari între care amintim pe Domnitorul Dimitrie Cantemir, ori Nicolae Milescu Spătarul, primul călător român în China. Aici se studiau limbile slavonă și latină, teologia, filozofia, retorica, poetica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, gramatica și muzica, limba de predare fiind greaca.

Academia a decăzut după a doua jumătate a secolului al XIX – lea. Timp de secole această școală a format oameni de înaltă ținută culturală. Catagrafia mănăstirilor de la anul 1851 arată faptul că mănăstirea Aroneanu care era închinată Patriarhiei de Constantinopol, susținea anual Academia Patriarhală cu suma de 3620 de galbeni. La acea dată mănăstirea Aroneanu avea șase moșii care însumau 2412 hectare și care furnizau suma destinată școlii din Constantinopol:

Moșia Aroneanu din ținutul Iași – 1081 de galbeni;

Moșia Zanea din ținutul Iași – 130 de galbeni;

Moșia Armășeni din ținutul Vaslui – 412 galbeni;

Moșia Rândești din ținutul Tutova – 792 galbeni;

Moșiile Girov și Averești din ținutul Neamț – 1205 galbeni.

Faptul că mănăstirea Aroneanu a susținut financiar timp de peste 50 de ani Academia Patriarhală din Constantinopol dovedește că a avut o importantă contribuție cultural – pastorală și misionară la dezvoltarea învățământului teologic și laic din capitala de altă dată a Imperiului Bizantin.

6. 2. Legăturile mănăstirii Aroneanu cu Dimitrie Cantemir

Dintre cărturarii care au ilustrat spiritualitatea românească spre finele veacului de mijloc, faima cea mai întinsă a avut-o și o are încă, fără îndoială, Dimitrie Cantemir. Explicația stă în valoarea intrinsecă a scrierilor sale, cotate superlativ față de nivelul epocii, dar și în faptul că ele au circulat în forme accesibile erudiției și lumii diplomatice. Experiența anterioară și contactul prelung cu învățații străini i-au revelat de timpuriu necesitatea de a-și scrie operele astfel încât ele să poată fi cunoscute de aceștia. Nu era deci vorba de orgoliu („vestit și cu nume mare să mă fac”, cum mărturisea odată), ci de nevoia obiectivă de a-și recomanda țara, prin istoria, cultura și aspirațiile ei, către factorii ce ar fi putut-o sprijini în efortul de redobândire a statutului și a demnității de odinioară; în adevăr, ce-i spunea lui Dimitrie Cantemir, la finele veacului XVII, istoria poporului român și ce concluzii practice a tras cărturarul din studiul acesteia?

Destinat prin naștere să se plaseze în fruntea țării sale, ca fiu de domn, el a avut din capul locului atenția îndreptată spre istorie, chiar și atunci când spiritul său enciclopedic îmbrățișa, stimulat de mediul constantinopolitan sau de acela al exilului, domenii aparent străine de această preocupare. Iar istoria îi revela, o dată cu originea latină a compatrioților, o dată cu dăinuirea lor neîntreruptă în spațiul carpato-danubian, rolul de apărători ai civilizației, jucat secole de-a rândul. „Ca un zid vârtos și nebiruit”, așa îi apărea neamul său, grație luptei contra invaziilor, la adăpostul căreia Apusul a putut dezvolta știința, a putut scrie poeme sau construi catedrale. Mândria originii era dublată astfel de un mesianism politic ce o justifica, prefăcând-o în mijloc de luptă, de fortificare a voinței regenerative. Cărturarul s-a străduit deci, făcând apel la tot arsenalul erudiției contemporane, să demonstreze că poporul român era unul, indiferent de împărțirile impuse pasager de istorie, trăitor în acest spațiu și creator de valori demne de luat în seamă. Scrisul era pentru principele cărturar un mijloc de a-și servi țara.

S-a spus că Dimitrie Cantemir a fost înainte de toate filozof și că din opera lui filozofică ar decurge înseși preocupările istoriografice. Aprecierea se verifică numai până la un punct, fiindcă, privite mai de aproape, chiar scrierile de caracter filozofic, literar etc. trădează o certă vocație istoriografică. Nu e de mirare că posteritatea și 1-a apropiat mai ales sub acest unghi, urmându-i îndemnurile, ușor de recunoscut în opera Școlii ardelene sau în inițiativele culturale din epoca regenerării.

O dublă ipostază, de om politic luminat și de cărturar deschis spre largi orizonturi, îl recomandă pe Cantemir epocii noastre și ni-l apropie. Ca om politic, el a încercat să răspundă, cu mijloacele disponibile, comandamentelor epocii, o epocă preocupată tot mai mult de perspectiva declinului otoman și de nevoia unei „integrări” europene mai ample. Curând aveau să înceapă seria războaielor antiotomane, confirmând justețea estimării făcute, în linii mari, de principele-cărturar. În chiar vremea exilului său, austriecii își vor întinde stăpânirea până la Olt, fie și efemer, exercitând mari presiuni asupra sistemului geopolitic existent.

Răspunsul lui Cantemir, neaservit de împrejurări, nu se poate judeca, sub unghi politic, decât la modul lui „ce-ar fi fost”. De reținut este însă soluția de ordine pe care el o propunea și tentativa de a institui o pedagogie civică întemeiată pe realități. Sub unghi cultural, opera lui s-a constituit, monumentală, interesând mai multe domenii și recomandând virtuți de mare creator.

Născut la 26 octombrie 1673, Dimitrie Cantemir a fost botezat de domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino. Se spunea despre el că semăna la chip cu tatăl său, iar preocupările literare le-a putut moșteni de la mama sa despre care a scris că era „literis optimis instructa”. Timp de trei ani, după urcarea pe tron a tatălui său, Dimitrie Cantemir a trăit ta Iași, la curte, unde a învățat cu Ieremia Cacavela, chemat din Țara Românească în mod special pentru aceasta. În anul 1688 Constantin Cantemir a luat hotărârea ca Dimitrie să fie trimis ostatic la Constantinopol, în locul fratelui său Antioh. Timp de trei ani, cât a stat aici, pentru prima dată, a avut posibilități să-și poată completa cunoștințele cu profesori de la Academia grecească, buni cunoscători ai culturii eleno-latine, dar la curent cu noile cuceriri ale științei.

Dimitrie Cantemir s-a întors în țară în anul 1691, pentru scurtă vreme, când tatăl său, izolat de marea boierime, înfrunta opoziția dârză a Costineștilor. În sălile pustii ale palatului domnesc din Iași, bătrânul domn își ducea viața singuratic. Serile, după întoarcerea acasă, Dimitrie îi citea, traducându-i din scripturi și din predicile Sf. Ioan Gură de Aur. Ambii, tatăl și fiul, au luat măsuri aspre pentru înăbușirea complotului organizat de Velicicu Costin si chiar Dimitrie a supravegheat execuția acestuia.

Anii petrecuți de Dimitrie la Constantinopol (1688 – 1710), în timpul domniei lui Constantin Duca si a fratelui său Antioh, au fost plini de primejdii, trebuind să lupte cu intrigile puse la cale de Constantin Brâncoveanu. Dar Dimitrie Cantemir își făcuse la Poartă prieteni între puternicii zilei și printre ambasadorii unor puteri occidentale. Fiind în anturajul marelui vizir a participat la lupta de la Zenta, când trupele habsburgice comandate de Eugeniu de Savoia a înfrânt pe cele turcești. „De câte ori – a scris Dimitrie Cantemir în istoria Imperiului otoman – îmi aduc aminte de vălmășagul luptei de atunci, mă cuprinde o groază de fiori”.

Bătrânul Constantin Cantemir, observând inteligența deosebită a fiului său Dimitrie, i-a creat condiții de învățătură. Cei care l-au văzut pe Dimitrie la începutul domniei tatălui său povesteau că se înconjurase ,,de cărți și arme”. La curtea domnească avea o cameră specială în care lua lecții de la Ieremia Cacavela, iar tatăl său îl controla și se interesa de progresul lui la învățătură. Sub influența dascălului său – un mistic erudit – a debutat cu lucrările „Divanul” și „Logica”.

După ce s-a eliberat de sub influența concepțiilor mistice ale dascălului său, Dimitrie Cantemir a început să se preocupe de istorie, geografie și orientalistică. Trimis ostatic la Constantinopol a luat contact direct cu Orientul, cu cultura arabă și cu oamenii învățați, ca profesori de teologie de la Academia greacă din Constantinopol, la curent cu ultimele cercetări științifice dar și cu ideile laice în circulație, în special cele răspândite de profesorii Universității din Padova.

La Academia grecească din Constantinopol se preda în limba elină. Aici Dimitrie Cantemir, cu ajutor financiar acordat de mănăstirea Aroneanu și-a adâncit studiile clasice, s-a perfecționat in cunoașterea limbii latine și totodată a reușit să se debaraseze în parte de ideile mistice ale lui Ieremia Cacavela. Tot în Constantinopol a legat relații strânse de prietenie cu diplomați occidentali și în special cu al Franței și al Olandei. Trebuie reținut și faptul că în Constantinopol, Dimitrie Cantemir s-a împrietenit cu învățați turci, a putut să învețe limbile turcă, arabă și persana și deci să aibă posibilitatea optimă de a studia istoria, teologia și în general viața popoarelor de limbă arabă, persană și turcă, reușind să se impună ca un adevărat orientalist. Chiar un cronicar român a fost de părere că Dimitrie Cantemir devenise vestit fiindcă știa carte turcească, și era apreciat de turci ca „un om isteț”. Numeroși turci bogați și culți îl invitau la banchete. Viețuind între turci, Dimitrie Cantemir a observat mai bine ca mulți alții putreziciunea Imperiului otoman, administrația lui coruptă și înapoiată. O dată cu aceasta convingerea i-a fost întărită și de înfrângerea provocată puternicei oști turcești de către Eugeniu de Savoia la Zenta (10 septembrie 1697).

Pe vremea când Dimitrie Cantemir se afla la Constantinopol știința armelor era la mare cinste. Mulți dintre sultani nu știau nici măcar să se iscălească, numele de „cărturar” fiind timp de mai multe secole o poreclă de dispreț în Turcia și în Constantinopolul turcit. Treptat însă, aici renasc artele și științele vechi, bizanțul continuîndu-și într-un fel rolul civilizator asupra lumii de atunci. Renasc vechile academii, își deschid ușile școlile de zugravi și copiști…

Când tânărul Dimitrie Cantemir pășește peste hotarele cetății de scaun a imperiului Otoman, arta și literatura se aflau într-o perioadă de înflorire aici, astfel încât compatriotul nostru capătă largi posibilități de manifestare a talentelor sale. Scriitor, istoric, muzicolog, compozitor, orientalist, poliglot, etnograf, folclorist, geograf, cartograf, biograf, filosof, pedagog – Dimitrie Cantemir e în adevăratul sens al cuvântului un om renascentist, o personalitate enciclopedică, formată la școlile Bizanțului, cu sprijinul mănăstirii Aroneanu. Istanbulul, la acea oră oraș turcesc și grecesc deopotrivă, cu puternice nuanțe etnografice, avea și mahalale locuite de moldoveni și valahi, voievozi maziliți cu slugile lor sau domni care așteptau domnia, beizadele, negustori ș.a. Cantemir Dumitrașcu beizadea, cum îl numește Neculce, a trăit la Istanbul cu mici întreruperi 22 de ani, între noiembrie 1688 când Constantin Cantemir își trimite mezinul ostatic la Istanbul, în cușca leilor, și noiembrie 1710, când devine pentru a doua oară domn al Moldovei(1710 – 1711). În anul sosirii sale în această cetate de scaun a „Turchiei” nu avea decât 15 ani. Fiind ostatic, capul lui servea drept garanție faptului că tatăl său Constantin Vodă va sluji „cinstit și cu credință” înalta Poartă. Dimitrie nu-și precupețește timpul pentru a studia și pentru a afla cât mai multe din marile taine ale cărților. Aici Dumitrașcu urmează cursurile Academiei Patriarhiei, unde ceva mai înainte studiase și Nicolae Milescu Spătarul. Academia constantinopolitană era în acele vremuri cea mai înaltă a Orientului. În clasele ei tânărul Dimitrie studiază „enciclopedia filosofiei”, apoi învățăturile clasicilor – greco-latina, arta, literatura, dreptul, medicina (școlile din Europa studiau medicina după manualele Academiei), geografia, gramatica, fizica, teologia ș.a.m.d. Pe vremea lui Cantemir, Academia avea pedagogi de seamă: Meletie de Aria, care îi predă știința geografiei și filozofia antică, „bărbat foarte priceput în toate științele”, cum îl numește cărturarul nostru pe viitorul mitropolit al Atenei: Alexandru Mavrocordat (care și-l voia de altfel pe Dimitrie ginere pentru fiica lui Elena), autorul unei istorii a Imperiului Otoman scrisă în greacă și pe care Cantemir o cunoștea, ea părându-i-se „cam neobiectivă”, numindu-l „maestru în fabricarea minciunilor”. Poate atunci i-a încolțit gândul să-l întreacă pe învățătorul său. Acest lucru care l-a izbutit pe deplin prin compunerea „Creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”, devenită timp de două sute de ani după scriere cartea de căpătâi pentru istoricii întregului Occident. Doar câteva exemple ce vorbesc de popularitatea ei: marele Byron o citează, pe Victor Hugo îl inspiră la scrierea ciclului Orientale, iar Voltaire o menționează în „Eseu asupra istoriei universale”. Îi mai are profesori pe Marcos Larisseoa, „lingvist excelent”, pe ierodiaconul Mitrofan, „mare iubitor al artei poeticești și fericit imitator al anticilor”. Despre ei vorbește cu evlavie Cantemir în a sa Istorie a Imperiului Otoman.

În „Viața lui Constantin Cantemir”, zice despre sine că era pe atunci „lacom de a ști și de a învăța atât lucruri de obște, cât și cele osebite…”. Profesor la Academie mai era pe timpul lui Cantemir un Iacomiu, „grămătic perfect” de la care „pre când locuiam la Instanbul, am învățat elementele filosofice…” și era elev Lichinios care cunoștea filozofia și medicina din temelii, „a fost primul medic la curtea noastră…” Toți aceștia contribuie într-un fel sau altul la formarea personalității sale. Cantemir e pentru ei un om cult, care putea scrie și întreține discuții în latină, greacă, turcă, arabă, slavonă, persană, franceză, moldovenească. În Rusia la acestea se mai adăuga rusa și posibil, ceva ucraineană din timpul șederii sale la Harkov. Studia limbile cu aviditate, după cum reiese din „Istoria Imperiului Otoman”, un adevărat document autobiografic al cărturarului nostru: „Când eram tânăr învățam limbile orientale și am stat la Poarta Otomană, fără încetare, timp de 22 de ani, având convorbiri cu oameni de tot felul de ranguri și cuvintele lor s-au lipit de mintea mea ca ceara…” Azi fosta clădire a Academiei e lângă Patriarhie, în mahalaua Fanar, pe malul golfului Cornul de Aur, unde-și are reședința „patriarhul universului”, cum se autodefinește, după o veche tradiție, capul bisericii ortodoxe din Constantinopol, care „ungea” altădată domnii Moldovei „cu ulei sfințit”, confirmând alegerea sultanului turc ca acceptată și de Dumnezeu. Domnii Moldovei, precum și unele mănăstiri din zonă, și aici este și cazul mănăstirii Aroneanu, alocau de altfel, fonduri pentru repararea și reconstruirea clădirilor Marii Școli a Patriarhiei, cât și pentru plata burselor unor elevi săraci, dar capabili. În acest cartier semne puține mai vorbesc despre strălucirea de altădată a Fanarului, de unde soseau fanarioții spre a cârmui și „mulge” Moldova – această „săracă țară bogată”.

În mahalaua Fanar, nu prea departe de Patriarhie, pe dealul numit Sanghicdar
Gieusi (Dealul Stegarului), se află pe un zid de piatră o placă memorială, din marmură albă având cioplit un basorelief al chipului marelui cărturar și o inscripție cu următorul conținut: „pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit si înfrumusețat de principele român Dimitrie Cantemir, savant enciclopedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului Otoman, care a trăit la Istanbul între anii 1688 –1710”. Chipul reliefat în bronz e mai degrabă imaginea unui pescăruș care-și ia zborul. Placa e fixată pe locul unde se afla palatul lui Dimitrie Cantemir, construit după un proiect propriu. Despre el avea Cantemiroglu, cum i se zice cărturarului în Turcia, să-și amintească cu melancolie în aceeași Istorie a otomanilor – „palatul meu edificat într-o suburbie a Constantinopolului (de fapt e centrul orașului – n. n. ) deasupra Bosforului, în locul cel mai plăcut ce-și poate cineva imagina”. Definitivase palatul început de socrul său Șerban Cantacuzino: „pot zice că e foarte elegant si respiră frumusețea. Situația e admirabilă, are o perspectivă de unde se poate vedea toată cetatea și suburbiile”. Se vedea din palat orașul ca-n palmă, chiar și interiorul curții împărătești de la Tersape Serai de pe malul opus al Cornului de Aur, lucru care îl îndeamnă pe marele vizir să interzică un timp construcția acestuia. Până la urmă Cantemir obține îngăduința de a-l finisa, făcând din el unul dintre cele mai frumoase din Istanbul. Din palatul lui Cantemir nu s-au mai păstrat astăzi decât niște vaste terase așternute cu piatră. După plecarea lui D. Cantemir din acest oraș, palatul a trecut din mâini în mâini, fiind mistuit către sfârșitul secolului al XVIII – lea de un incendiu. Pe când se afla în Rusia, cărturarul nostru scria cu durere pe una din foile sale: „Precum am auzit, după îndepărtarea mea din Constantinopol, palatul meu cu toate raritățile ce strânsesem acolo, au ajuns în mâinile fiicei sultanului Ahmed”. De aici, se vede că nu era un palat oarecare dacă sultanul i-l oferă, după plecarea lui Cantemir în Rusia, fiicei sale. Când vorbea de rarități, se referea la colecția de antichități, obiecte de arheologie pe care le adunase Cantemir, la biblioteca de manuscrise orientale unice: despre un astfel de manual script – Istoria Turcilor de la Ali Efendi – zice cu părere de rău: „eu l-am lăsat la Istanbul când m-am mutat de acolo… „. Plecase în pripă, fără să-și ridice toate cărțile și manuscrisele, nebănuind că nu va mai găsi mijloace să revină ca să le ia. Mai era în posesia unei colecții de portrete ale sultanilor, făcute de pictorul Levni Celebi, după cele păstrate în seraiul împărăției de la Topkapi – o parte le avea cu sine in Rusia, fiind reproduse în ediția engleză a „Creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” de la 1734. Tot acolo a inserat planul orașului Istanbul, pe care-l cunoștea atât de bine încât îl reconstituie la Moscova din memorie. Planul făcut de cărturar e foarte amănunțit, se disting monumente, parcuri, râuri, păduri, drumuri, se văd edificiile cele mai însemnate de pe ambele maluri ale Bosforului. O hartă ne prezintă planul oferit de Cantemir, care conține în legendă 162 denumiri de locuri, monumente, biserici prefăcute în moschei, însoțite de vechile denumiri bizantine, nume de palate, piețe.

Fanarul cu Patriarhia ortodoxă, principalele porți din zidurile cetății sânt indicate și ele. Harta, în colțul din partea dreaptă de jos, inserează și o schiță a palatului lui Dimitrie Cantemir, construit în stil oriental cu mai multe etaje, garduri de piatră, trepte, porți boltite, grădină cu terase, cu două corpuri de case având două și trei caturi. Din desen se mai poate vedea un râuleț care se varsă într-un mic lac artificial. Totul, „vorba lui Cantemir”, „respiră frumusețe”. În Istanbul, de fapt D. Cantemir mai avusese, ceva mai înainte de palatul amintit, o locuință, la Ortachioi (satul de mijloc) pe țărmul apusean al Strâmtorii Bosfor. Era un palat „foarte elegant, înfrumusețat cu grădini și apeducte”, pe care-l cumpărase de la Iusuf Efendi, fiul inspectorului marinei militare, din acel timp. Acest Iusuf i-l vinde de frica austriecilor, temându-se că aceștia ar putea ocupa Constantinopolul. Cantemir zice: „Atunci mulți din ei, sub pretext de hagealâk la Mecca, au trecut în Asia Mică cu toate averile și lucrurile lor.” Era de fapt o vilă pe malurile Bosforului, „pe care am lărgit-o și înfrumusețat-o”, dar e nevoit s-o restituie, fiindcă după pacea de la Carlowitz, din 1699, turcul, socotind primejdia trecută, se „răzgândește” și revine la Istanbul. Azi palatul e dispărut sau cel puțin neidentificat deocamdată. Ambele case erau vizitate de savanți, poeți, artiști, atât turci cât și „ghiauri”. Printre aceștia se afla poetul Nefioglu, comentator al Coranului, poetul și muzicianul Rami Mehmed pașa, ajuns mare vizir la 1703, diplomatul Ibrahim pașa, Mehmed Reis Efendi, „care a fost pe timpul său cel mai învățat om între turci”. Cantemir era „ușă deschisă”, vorba lui Neculce, pentru moldovenii sosiți la Istanbul. Îl vizitau greci de la Patriarhia ecumenică, savantul nostru întreținând legături de prietenie cu însuși patriarhul de atunci, Kir Calinic, pe care-l cunoștea din timpul când studiase la „Academia pentru instrucția tinerimii.” Discuta adesea cu savanții turci și greci ore în șir probleme de arta, filozofie, logică, teologie, filologie. Probabil l-a urmărit mult timp discuția pe care a avut-o cu doctorul turc Saadi Efendi, unul dintre marii lui prieteni, care l-a învățat să posede la perfecțiune turca și unul din cei mai de seamă matematicieni și savanți ai timpului, de vreme ce o reproduce aproape în întregime în Istoria Imperiului Otoman. Vorbeau despre Coran, și Cantemir îi zise învățatului că și-n cărțile sfinte sunt lucruri de care trebuie să te îndoiești…. „Spre exemplu, în cartea voastră numită Iacobi Mediani – spunea Cantemir-bei – se zice că monahii de la Monastir nu mănâncă decât o smochină în șapte zile si că de la înălțimea știutului munte ei zboară prin aer pe deasupra Mării Marmara pân-la biserica Sfânta Sofia, aterizând în Constantinopole … Dacă așa scrie la carte, însuși acest lucru e o dovadă că e un lucru adevărat și nu trebuie să ne îndoim – i-a răspuns savantul. Nu poate fi fals ceea ce e scris în cărțile noastre. În cărțile noastre nu stă scris decât adevărul. – Dar cum poți crede că Mahomed a tăiat luna în două și că a prins în mâneca sa jumătatea care cădea din cer? – După legile naturii acest lucru este imposibil, ba este contra principiilor naturii, a răspuns savantul atât de umblat la noile date ale științei. Dar acest miracol este înscris în Coran ca faptă; de aceea renunț la rațiune și mă supun credinței. Căci – adăugă el – Allah poate face tot ce voiește”. Zâmbind, prințul Dumitrașcu își închipui aerul Constantinopolului brăzdat de călugări zburători care veneau sau se îndreptau, pe deasupra mării, către Sfântul Munte. Mâneca proorocului, și ea, i se arătă destul de mare…

La Constantinopol, Dimitrie Cantemir face schimb de cărți și scrisori cu ambasadorii marilor puteri europene, cu unii dintre ei fiind prieten intim: cu Piotr Tolstoi, reprezentantul lui Petru I al Rusiei, poartă de pe atunci tratative secrete în vederea unei viitoare alianțe poate antiotomane, dacă obține domnia Moldovei. Ori în 1721, pe când se afla la Moscova, Cantemir scria țarului: „Fiind la Constantinopol, n-am încălcat făgăduințele pe care le-am făcut excelenței sale Piotr Andreevici Tolstoi, ceea ce poate mărturisi însuși Dumnezeu și excelența sa”. Are contacte cu Colier, consulul „reginei mărilor”, cum era numită pe atunci Olanda, cu solul Angliei, cu Chateauneuf, ambasadorul francez al lui Ludovic al XlV-lea. Când, în urma intrigilor lui Constantin Brâncoveanu, marele vizir îl caută pe Dimitrie Cantemir pentru a-l aresta, consulul francez îl ascunde în clădirea ambasadei, refuzând să-l predea trimișilor acestuia. Voltaire află despre D. Cantemir de la fiul cărturarului, Antioh, cu care coresponda, dar e posibil să fi auzit numele marelui nostru cărturar și de la Chateauneuf care-l cunoscuse îndeaproape și care era în relații de prietenie cu filosoful. Nu departe de palatul lui Cantemir se afla Bogdan Seraiul (Palatul Moldovei). A fost edificat la începutul secolului al XVI – lea, lângă Cornul de Aur, în zona numită Kitab Hamin. Aici era reședința domnitorilor moldoveni, a boierilor care veneau cu treburi la împărăție, tot aici ședeau capuchehaiele și beizadelele Moldovei, care reprezentau voievozii moldavi pe lângă Sublima Poartă. Aici a stat mai mulți ani Dimitrie Cantemir, cât și fratele său Antioh. I se zicea Bogdan – serai după denumirea țării căreia turcii îi ziceau Bogdania. Acum o jumătate de secol rămășițele palatului Moldovei mai puteau fi văzute la Kitab Hamin. Ca și peste alte zidiri vechi probabil că s-au lățit și peste acesta fundamentele altor clădiri mai noi, de care e plină mahalaua Fanar.

În acea perioadă de tinerețe, legată de aflarea lui Dumitrașcu-Beizadea la Bogdan-Serai, marele cărturar e o vreme epitrop-administrator al bazilicii bizantine Sfânta Maria de deasupra Fanarului, care era pictată în interior cu chipuri de domni moldoveni, ce făcuseră danii bisericii. Nu o dată – cum turcii intenționau s-o prefacă în moschee intervine cu documente vechi, semnate de sultani, întru a o apăra și păstra. E posibil anume aici să-l fi văzul cerșind pomeni pe moldoveanul Burlă, fost tâlhar și jefuitor de biserici, de spaima căruia tremurase odată toată Moldova, retezându-i-se drept pedeapsă mâinile de la coate și picioarele de la genunchi din porunca lui Constantin-Vodă Cantemir, pedeapsă pe care și-o alese chiar tâlharul dintre toate câte existau la acea vreme. În „Viața lui Constantin Cantemir” ne sunt relatate amănunte. Tâlharul spusese, apăsat de mulțimea „păcatelor” săvârșite: ,,Te rog… doamne, să poruncești călăului tău să găsească o secure cât se poate de teșită și cu ea, mai degrabă frângând decât tăind, vreme de o săptămână întreagă și bucățică cu bucățică, oasele mâinilor de la coate până la vârful degetelor și oasele picioarelor de la genunchi până la vârful degetelor, și în fața mea să le dea câinilor să le mănânce…”. E un tablou care izbește prin naturalismul său. În timpul când s-a aflat la Istanbul, Cantemir a izbutit să capete acces la bibliotecile și arhivele sultanilor – secrete pentru toată lumea, iar pentru „ghiauri” îndeosebi – unde a avut ocazia să cerceteze manuscrise, cronici turcești, multe referindu-se la Moldova. Aceste date i-au ajutat mai apoi, când scrie între 1711 și 1716 in Rusia „Istoria Imperiului Otoman”, după care s-a studiat în Europa istoria Turciei până la începutul secolului nostru, fiind tradusă în engleză (1731), franceză (1743), germană (1745) etc. Bibliotecile, arhivele vechi ale Istanbulului abia în ultimul timp au început a fi studiate. Ele rezervă și multe, nebănuite surprize. Despre una din ele a relatat pe larg presa turcă: e vorba de o epopee cumană din secolele IX-X, Ogiuz – name, unde se vorbește de o bătălie a lui Ogiuz-han la Apa Valahilor împotriva oștii valahe care, distrusă fiind, țară valahilor (o formă prestatală înainte de 1359) îi deveni iar „prietenă” marelui han. În arhivele și bibliotecile turcești se află hrisoave vechi, scrisori de danie, documente de cancelarie, hărți, cronici moldovenești – ca niște file din istoria noastră. Palatul de la Topkapi posedă o arhivă enormă la Topkapi Sarau Arșîvi (Arhivele Curții Imperiale) aproape necercetată. Ni s-a spus că această colecție e de peste un milion de documente, care nu sunt nici măcar sistematizate. În muzeul de antichități din Istanbul poate fi văzută și o colecție de monede moldovenești aparținând diferitelor epoci.

În Constantinopol, D. Cantemir mai studiază arta militară turcă participând la unele campanii ostășești, cum a fost asediul cetății Soroca pe Nistru, în 1692, unde vine cu tatăl său pentru a ajuta cazacii și turcii să scoată polonezii postați în cetate. În 1697 ia parte la bătălia de la Zenta, în Ungaria unde, cum zice Neculce, „au mărsu și Dumitrașcu-beizadea la oaste cu împărăția.” Turcii pierd lupta în fața puternicei armate austriece, condusă de prințul Eugeniu de Savoia. Iată cum avea să descrie bătălia Cantemir, martor ocular al confruntării celor două mari puteri: „De câte ori îmi aduc aminte de învălmășeala de atunci mă cuprinde groaza. Nu era omul în siguranță nicăieri… Era o dezordine universală si inimaginabilă… Sultanul a stat trei zile ascuns în cetate…” Acolo, la Zenta, a avut timp Cantemir să întrezărească putreziciunea Imperiului, să vadă o oaste obosită și niște sultani vlăguiți de cele „lumești”. Or, ne spune Cantemir, în expedițiile militare – care li se păreau sultanilor nu mai mult decât o plimbare de distracție – ei nu uitau să-și ia toate cele necesare unui drum lung – haremul de vreo 300 cadâne, tobulhanaua – orchestra militară, seraiurile cu măscărici, bucătarii ș. a. m. d. În „Istoria ieroglifică” unde Moldova e Țara Leului, iar Imperiul Otoman Țara Peștilor, cu Islanbulul numit de Cantemir Templul Lăcomiei, scriitorul nostru, în spiritul lui Ion Creangă, zice că împărăția pe un scaun de ceară „șade”, iar dedesubt stă „un cuptoraș de aramă plin cu jăratec aprins”, subliniind astfel declinul acesteia, adăugând că imperiul e „ros de vicii și șubrezit din temelii”.

Înconjurat de frumusețile neasemuite ale vechiului Constantinopol, Cantemir nu încetează nici pentru o clipă să se gândească la destinele țării sale –„acel colț de țară îmi surâde mai mult decât oricare altul de pe lume”, zice el. La Istanbul, Cantemir întâmpină greutăți materiale, sporindu-i familia, predă un timp lecții odraslelor unor mari dregători otomani, într-o perioadă, urmărit de „neprietenii” săi, e închis chiar și amenințat cu moartea. De altfel, moartea mai trecuse pe lângă el și-n 1693, când după 28 de zile de domnie vine la Iași un capugiu trimis de sultan întru a-l mazili și a-l înlocui cu Constantin Duca, având și misiunea secretă, fiind plătit de dușmanii lui Cantemir, de a-l ucide. Dimitrie reușește să-i obțină încrederea turcului și ajunge teafăr la Istanbul: capugiul nu numai că nu-l omoară, ci îi devine după aceea unul din cei mai apropiați prieteni. Închisoarea Edicule îl amenință nu odată. Fosta temnița (azi transformată-n muzeu), în care și-au pierdut viața mulți domni și boieri moldoveni, se află chiar pe malul mării Marmara, lângă turnul Mermercule (Turnul de marmură), la intersecția actualelor șosele Floria, care lunecă chiar pe malul mării, și Londra-asfalti, lângă Porțile de Aur ale vechilor ziduri bizantine care înconjurau altădată ca un brâu de piatră cetatea constantinopolitană. E o fortăreață înaltă, cu mai multe rânduri de ziduri. Se mai impune și azi prin măreția turnurilor ei (Edicule înseamnă, „șapte turnuri”, dar de fapt nu are decât patru, trei dintre ele fiind distruse în timpul asediului Constantinopolului), care își înmoaie în orele dimineții umbrele în apa albastră a mării. Înăuntru, podeaua de piatră e și acum jilavă de lacrimile celor care au plâns aici mai demult. Era numită de străini „Bastilie a Istanbulului”. Avea săli de tortură, interogatoriu și exerciții, săli de gardă și de odihnă pentru călăi. Era o închisoare rezervată fețelor alese. Aici sunt închiși sultani, viziri, califi, voievozi ai țărilor dependente, reprezentanți ai unor puteri străine, cum a fost ambasadorul Rusiei Piotr Tolstoi, care șade întemnițat la Edicule din 1710 până-n 1712, iar mai târziu si alți soli ai Moscovei – de fiecare dată Turcia, când rupea relațiile diplomatice cu Rusia, îi întemnița solii la Edicule. Aici e întemnițat și Vasile Lupu. Cum scrie în cronica sa Neculce: „După ce s-au dus Vasile vodă la Poartă, l-au închis turcii la Edicule… Vasile Vodă își pierduse toata nădejdea de viață… Și-și aștepta numai ceasul, să vie să-l omoare… „ Cea mai înfricoșătoare celulă era „groapa sângelui”, situată intr-o fântână săpată adânc în pământ, unde chibritul nu se aprinde și aerul nu poate fi respirat din cauza umezelii, iar lumina zilei abia dacă pătrunde. Cu toate că orașul s-a lățit până aproape, Edicule este considerat totuși în afara orașului, dat fiind faptul că-n această parte a urbei sunt situate abatoarele Istanbulului din vremuri vechi (astfel că țipetele celor torturați la „șapte turnuri” se amestecau cu cele ale dobitoacelor doborâte sub cuțitele măcelarilor; și azi în preajma închisorii de altădată gemetele înfundate, care se aud la abatoarele din preajmă, se par a-și lua mai degrabă zborul din sălile de tortură ale fortăreței, parcă sufletele celor schingiuiți odată demult mai suferă și acum). Tot aici sunt situate din timpuri mai vechi sute de ateliere de prelucrare a pieilor (de dobitoace, desigur, pieile celor jupuiți de vii odinioară se prelucrau în alta parte – în palatele imperiale se presăra sarea pe ele, ori cel puțin în preajma acelora).

Imaginea Istanbulului ar fi incompletă fără a pomeni celebrele târguri orientale, pitorești si destul de curioase pentru un străin. Târgul Acoperit (Capali Carși, cum îi zic turcii), așezat chiar în centrul orașului, păstrează și astăzi, ca și pe vremea lui Cantemir, zarva celor care vând și cumpără și care nu se sinchisesc să se târguiască în voce, zgomotos și agresiv. De fapt e discuția cea mai pașnică, în care se laudă marfa sau se dezaprobă prețul. Sute de ulicioare – labirinturi acoperite alcătuiesc piața, unde într-un semiîntuneric accentuat de lumina de afară se vând și se cumpără toate mărfurile de pe lume. Târgul acoperit – ceva mai restrâns pe atunci, era și pe vremea aflării lui Cantemir la Sublima Poartă târgul e situat pe o suprafață de mai mulți kilometri și e format în totalitate din labirinturi pline cu ulcioare.

Vorbind despre Dimitrie Cantemir, Neculce zice în Letopisețul său: „Așa știe zice în tanbur, cât nici un țarigrădean nu putea zice mai bine ca dânsul”. Tânărul bei își căpătase o faimă deosebită, trecând drept cel mai virtuos interpret la tambur, astfel că adesea era invitat la ospețele de la serai, cum povestește și contemporanul său, Nicolae Costin: „…. fiind un om isteț, știind și carte turcească bine, se vestise acum în tot Țaringradul numele lui de-l chemau Agiii la ospețele loru cele turcești… știind bine a cânta la tambur”, mai chemându-l, cum zice același cronicar, si „pentru zicătură”, adică pentru recitaluri poetice. Tamburul, instrumentul la care era neîntrecut fiul de domn, e un fel de chitară turcească, având gâtul lung, o cutie de rezonanță de formă semisferică mică si patru coarde duble de metal. Despre el, în „Istoria Imperiului Otoman” zice Cantemir că e cel mai complet și perfect din toate pe care „le cunoaștem și le-am văzut”. Afară de tambur mai știa să cânte și la un alt instrument – un fel de fluier pe care-l purta cu el, numit ney. A creat sute de melodii – preludii si „cerești instrumentale”, cunoscute si interpretate și azi la radioul turcesc ca aparținând compozitorului Cantemiroglu (fiul lui Cantemir). A compus și un tratat, „Cartea științei muzicii”, în turcește, copia căruia se păstrează la Istanbul, Cantemir inventând prima notație muzicală din istoria muzicii turce, un fel de nule alcătuite din 33 de semne, otomanii până la el neavând vreun sistem de notație al melodiilor, ele transmițându-se oral de la un interpret la altul. Datorită lui, muzica acestui popor capătă pentru prima dată posibilitatea de a fi înregistrată. Muzicologul francez Batiste Toderini, în cartea „Despre literatura turcilor” zice, între altele: „Turcii datoresc lui Cantemir notele de muzică pe care le-a aplicat cel dintâi la cântecele turcești și pentru care scop a compus o carte foarte rară.”

Un alt muzicolog francez, Guillaume Andre Villoteau vorbește că până la Cantemir, Orientul nu avea note muzicale. „Demetriu de Cantemir fu cel care a inventat … acele semne care servesc astăzi în câteva țări din Orient si mai cu seamă în Turcia…”. Domeniul lui de activitate e vast, el studiind nu doar muzica turcă, ci și cea arabă, persană, deci aproape a întregului Orient. Cantemir însuși, pe lângă faptul că a creat la Istanbul un cerc unde „se făcea muzică” – un prim conservator pe pământul acestei țări – predă lecții de muzică, având printre elevii săi personalități culturale, fețe sus puse din Turcia acelor vremuri.

În cărțile de specialitate activitatea muzicală a lui Cantemir coincide cu cea de-a treia epocă de înflorire a muzicii în Turcia, turcii considerându-l unul din cei mai mari compozitori ai lor. Opera sa dovedește un adevărat geniu artistic. Frumusețea operelor care ne-au rămas de la el este izbitoare. Un muzicolog turc, Uilmaz Ioztuna, apreciază Tratatul lui Cantemir despre muzica turcească drept „cel mai important tratat al secolului XVIII”, considerându-l pe autorul acestuia „un mare compozitor.” Multe melodii de-ale cărturarului moldovean au devenit parte a folclorului turc, cunoscute sub numele de „ariile lui Cantemir”’. După ce, aproape de la începutul secolului nostru, s-a introdus în muzica turcă notația europeană, substituind-o pe cea a lui Cantemir, în Turcia au fost editate cărți poștale, ilustrate cu melodii aparținând concetățeanului nostru în noua notație. La Conservatorul din Constantinopol există curs special, intitulat Muzica lui Dimitrie Cantemir, care li se predă studenților pe parcursul a doi ani de zile.

Ea mai de seamă lucrare a lui Dimitrie Cantemir este „Descrierea Moldovei”. Aceasta a fost redactată în anul 1716 la cererea membrilor Academiei din Berlin și cuprinde viața poporului român, originea lui, limba vorbită etc. Lucrarea este însoțită de o hartă a Moldovei și este cea mai de seamă lucrare cartografică românească din timpul evului mediu.

În capitolul „Biserica și limba moldovenilor”, Cantemir arată faptul că toate mănăstirile din Moldova aparțin aceleiași instituții și toate urmează regulile date de Sf. Vasile cel Mare monahilor. Mănăstiri mari cu arhimandriți sunt numai patru, iar mănăstiri mici cu egumeni sunt peste 200 și tot încă pe atâtea schituri care aparțin acestor mănăstiri, fiecare în diverse locuri. Mănăstirile se împart în închinate și neînchinate. Cele ce sunt închinate, sunt la Ierusalim, Sinai, Muntele Athos, ori Constantinopol.

La moldoveni era obiceiul ca atunci când un domn sau boier oarecare vrea „să fundeze”, să pună bazele unei mănăstiri, să-și împartă toată averea sa în mod egal între fii săi și mănăstire. Deci, mănăstirii va lăsa cât fiecăruia dintre fii săi. Pentru ca nu cumva după moartea sa mănăstirea să se strice sau să se ruineze, o închina la oarecare dintre mănăstirile mai mari din locurile precizate mai sus. În urma acestei hotărâri, arhimandriții acestor mănăstiri erau datori a se îngriji de mănăstirea respectivă pentru a avea întotdeauna monahi onorabili și cu bună purtare.

O altă hotărâre era aceea că, mănăstirii închinate îi rămânea din venitul propriu, doar suma necesară pentru alimentarea și întreținerea fraților. Tot ce întrece se ia pentru necesitățile mănăstirii celei mari, și se trimite acolo regulat, în tot cursul anului. În mănăstirile neînchinate, frații își ară, își seamănă și își seceră; ei trebuie să facă toate. În orele libere de la îndatoririle spirituale, ei se ocupă cu muncile pe care le prescrie egumenul, se îngrijesc de vii, cultivă ogoarele, grădinile, recoltează produsele, toate în folosul mănăstirii.

Toate mănăstirile, dau pe an un anumit tribut la domnie, după mărimea și calitatea bunurilor pe care le posedă; dar mitropolitului și episcopilor nu sunt obligați a da nimic. În privința regimului alimentar, monahii mănăstirilor moldave țin rânduiala Sf. Vasile, cu atâta osârdie încât mai bine ar muri de o sută de ori decât să pună în gura lor carne, chiar de le-ar recomanda și doctorul. Din mănăstire nu ies niciodată, decât numai când egumenul îi trimite undeva, ori dacă au obținut o învoire pentru câteva ore sau zile.

De economia mănăstirii se îngrijeau monahii mai bătrâni, cu vechime, care de-a lungul timpului au făcut dovada moralității și seriozității lor. Trebuie lăudată și ospitalitatea monahilor moldoveni. Orice oaspete ar veni, fie el creștin, armean, evreu sau musulman, au datoria să-l primească cu toată bunăvoința, și de va vrea să rămână un an, sunt datori să-l țină după puterile mănăstirii, cu toată ospitalitatea și fără clevetire.

În lucrarea sa, Cantemir vorbește și despre Aron-Vodă, ctitorul de la Aroneanu, pe care îl prezintă ca pe un om crud și sălbatic care a fost alungat de moldoveni pentru tirania sa. După ce a coalizat cu turcii, a fost pus de aceștia pentru a doua oară în scaun. După tabelul lui Cantemir, Aron-Vodă a fost al 34 – lea domn al Modovei, fiind succesorul la tron al lui Petru Șchiopul.

Cantemir vorbește de asemenea și despre momentul alegerii sale ca domn: „Din cauză că fidelitatea și onoarea ta au devenit cunoscute domnului nostru împăratul, salvarea lumii, aceluia fiindu-i milă de nimicnicia ta, ți-a dat domnia Moldovei…Pe lângă acestea toate poruncile care ar veni din partea noastră să nu pregeți a le împlini, și punându-ți poalele în brâu într-aceste să-ți folosești puterile tale; iar la vremea cuvenită să trimiți tezaurului nostru haraciul anual stabilit asupra Moldovei. Altfel a gândi ori a face ferește-te și semnăturii noastre dă adâncă crezare. Dat la Constantinopol, anul…luna…”.

Cantemir a urcat pe scaunul Moldovei în două rânduri; pentru câteva săptămâni în 1691, iar mai apoi, timp de nouă luni, între 1710 – 1711.

Ca domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a comportat altfel decât ceilalți domni, în general, ca un iubitor al maselor. Cultura umanistă și planurile politice pe care le urmărea l-au făcut să-și îndrepte privirile, cum nu făcuse alt înaintaș al său, către săraci, dar și către boierii, speriați, care știau cum se comportase ca fiu domnesc, însă acum a dorit să acorde fiecăruia ceea ce i se cuvenea, după vârstă și capacitate.

În Iași, Dimitrie Cantemir a venit cu „menzilul împărătesc” – căruța turcească de poștă – nu cu alaiul nesfârșit, cu cai împodobiți și cete de curteni îmbrăcați în haine scumpe de ceremonial, cu popasuri lungi, pentru întreținerea cărora se jefuiau satele pe întindere de poște în jur. El n-a avut în față nici însemnele date de sultan, cu care se mândreau toți cei ca el, de la trecerea hotarului țării și până se instalau ca domni. S-a notat că lângă Dimitrie Cantemir, când a coborât din căruța cu care a ajuns la Iași, se afla doar un turc cu însemnul puterii sultanului, adică o ghioagă lungă de lemn cu o semilună în vârf și o coadă de cal. Și un alt cronicar a notat că Dimitrie Cantemir a venit ca domn „fără gloată, fără de nici o mândrie”.

După miruire, care s-a făcut la Sf. Nicolae Domnesc, ceremonie fără de care nu pornea la treabă un domn nou, Dimitrie Cantemir, fiind bun cuvântător, a făcut boierilor un apel la colaborare, le-a cerut să se iubească, a acordat celor mai în vârstă considerația cuvenită, ca unor părinți, iar celor de vârsta lui, ca unor frați. Boierimea a rămas surprinsă de apelul lui, pentru că știau că înainte de a fi domn se comportase dur, „nerăbdătoriu și mânios, zlobiv la beție”, din care, cauză îi „ieșisă numele de om rău’’. Dar acuma se „arăta bun și blând”, primea pe oricine, fără vreun ceremonial și chiar „voroviea cu toți copii”. Cum se exprima Nicolae Iorga, comentând acest pasaj din cronica lui Ion Neculce, atitudinea noului domn indica „o înduioșătoare notă a acestui temperament superior, rafinat și înălțat prin citirea multor cărți si prin cunoașterea atâtor oameni aleși”, cum se observa din „plăcerea de a se apropia și de sufletul nevinovat al copiilor țării sale de naștere”.

De la urcarea pe tron, Dimitrie Cantemir și-a îndreptat atenția asupra mazililor din care se trăgea neamul său. Mai întâi le-a redus dajdea la jumătate, iar celor săraci și mai mult, iar pentru boieri a hotărât ca să nu mai plătească desetina, obligație fiscală introdusă de lacomul său înaintaș Mihail Racoviță. Un străin a consemnat că de la venirea ca domn Dimitrie Cantemir „poporul nu-l supără, n-a voit să facă cheltuială de domnie nouă și a înlăturat peste tot darea albinelor și a viilor”.

Fiind lipsit de lăcomie, ca toți membrii familiei sale, a redus cu un sfert darea numită banii steagului, plătită în general de mase, nu de boierime. Anul agricol fusese însă „prost”, adică dăduse o recoltă slabă la care se adăugase și „omor de vite”, cât „nu mai biruia oamenii să le despoaie” (jupoaie). De aceea un alt cronicar a lăsat să se înțeleagă că spre deosebire de ceilalți domni, ,,țara nu o au supărat cu bani, ce prea ușor au lăsat pe săraci, ca să poată plăti mai bine”.

Un spirit nou se întronase în administrația de stat, se întrevedeau inițiativele unei noi direcții, dar, din nenorocire, domnia i-a fost prea scurtă, ca să-și poată aplica planurile. Dimitrie Cantemir, din felul cum și-a ales consilierii se constată că a preferat oamenii de carte, dar a încercat și o împăcare a tuturor facțiunilor boierești, deoarece avea o misiune de îndeplinit, evident însă nu aceea care i se încredințase de turci.

Deocamdată, Dimitrie Cantemir nu avea la dispoziție o forță armată ca Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu sau ca a tatălui său, pe care să se poată bizui. Potrivit obiceiului practicat de sute de ani, la Poartă au început să se acumuleze aproape imediat ce a plecat din Constantinopol, „pârile” împotriva lui. S-a discutat și propus chiar înlocuirea lui imediată, pe motivul de neloialitate față de Poartă. O dovadă adusă în discuție a fost faptul că eliberase din închisori pe toți boierii închiși de Nicolae Mavrocordat, pentru că simpatizau pe față planurile țarului Petru I. Dar, încrederea de care se bucura între marii demnitari ai Porții a rămas nezdruncinată. Neținând seama de „pâri”, marele vizir l-a dojenit astfel pe pașa de Tighina, unul din denunțători: „Beiul de Moldova este un ghiaur și știe toate ce se fac la Mosc și la Ieși, de le scrie adevărat la Poartă, iar tu ești un busurmac și nu știi nimic ce se lucrează.

Lăsând la o parte „măririle și foloasele” obișnuite domnilor, Dimitrie Cantemir se angajase total într-o luptă care, credea, avea să ducă la eliberarea țării sale și desființarea puterii otomane. De aceea a și continuat tratativele cu Petru I, începute de pe când se afla la Constantinopol, tratative încheiate la 13 aprilie st. v. 1711, prin semnarea tratatului de la Luțk, în care s-a prevăzut Moldovei situația de stat independent, în granițele lui cunoscute și retrocedarea teritoriilor ocupate de turci.

Oficial, Imperiul otoman și cel țarist se aflau în război încă din noiembrie 1710. La 20 mai 1711 Dimitrie Cantemir a adresat tuturor locuitorilor țării, o proclamație, unică la noi până în această dată, în care a făcut un aspru rechizitoriu exploatării otomane, din cauza căreia țara ajunsese în situația gravă cunoscută. Între altele Dimitrie Cantemir a spus următoarele: „Din vremea străbunilor noștri și bunilor părinților noștri, dușmanul… a pustiit pe ai noștri multă vreme cu groaznica-i putere, arătându-și îndeosebi cruzimea … Când însă ascunsese sub piele de oaie pe lupul cel hrăpăreț, prea setos de sânge nevinovat, la începutul ajungerii țării noastre sub stăpânirea sa … Bogdan Vodă, fiul lui Ștefan Vodă, domn deplin, a făcut cu jurământ pace, cu învoiala ca Moldova să nu fie supusa la alt bir decât pe an 4000 de galbeni, 40 de cai, 24 de șoimi, după primirea cărora să nu facă nici o silă țării Moldovei… Păgânul cel necredincios și călcător de jurământ nu și-a ținut cuvântul, ci a făcut atâtea năvăliri asupra Moldovei, i-a dărâmat cetățile și întăriturile, pe altele le-a luat în stăpânire … și adesea a îngăduit tătarilor să prade toată țara”, i-a luat locuitorii în robie și a voit să le impună religia lor.

Locuitorii Moldovei au aflat din proclamația lui Dimitrie Cantemir că în caz de izbândă cetățile și teritoriile ocupate de turci vor reveni țării. În încheierea proclamației domnul a spus: „De aceea, fraților prea iubiți, aceasta v-o spunem, să nu fie nimeni care să se îndoiască, căci cine se va arăta potrivnic acestei cărți va chema asupra capului său mulțime de nenorociri strașnice”.

Proclamația lui Dimitrie Cantemir, repetată de mai multe ori, a fost răspândită în Occident fiind tradusă în limbile latină, franceză și germană și chiar publicată într-un periodic german. Poporul a răspuns cu multă însuflețire la apelul domnului. Mazilii și slujitorii se înscriau în număr mare în noua oaste, împreună cu meseriașii din orașe și țăranii din sate. Dar, cum se știe, cumpăna armelor s-a aplecat încă o dată în favoarea turcilor.

Zguduirea sufletească, socul suferit de Dimitrie Cantemir după înfrângerea aliatului său (18/22 iulie 1711) și drama vieții sale de pribeag nu a putut-o scrie. N-a avut puterea să redea ceea ce a simțit când s-a ascuns printre învinși ca să poată scăpa de sabia călăului turc, el care se vedea eliberator de țară și întemeietor de dinastie. Și-a văzut și a resimțit dureros prăbușirea idealului, a planului de reorganizare și de nouă viață, pe care voise s-o dea țării și poporului său.

Nevoit să-și trăiască restul zilelor, nu prea multe într-o țară trezită la o viață nouă, Dimitrie Cantemir și-a consacrat, aproape exclusiv, toată puterea de muncă studiilor și cărților, căutând mângâierea și uitarea evenimentelor care-l aruncaseră între străini, iar în cercetarea trecutului o înțelegere a dramei celei mari a poporului său. Dar planurile lui mari, de nerealizat în 1711, de eliberare și unire a întregului său neam într-un singur stat, au străbătut veacurile și resturile lui pământești aduse acasă, în Iași, în ziua de 17 iunie 1935, au fost ca prin minune puse în fața realizărilor.

Cantemir a fost singurul domnitor moldovean care s-a făcut cunoscut lumii întregi prin multe scrieri istorice, literare și muzicale care mai apoi au fost publicate în diverse limbi. El s-a impus în istoriografia și istoria culturii noastre ca o figură de mare capacitate politică, care a căutat și a reușit, în parte, în condiții extrem de nefavorabile, să înfrunte anarhia, tirania și lăcomia turcească. În opera lui istorică, generații de români au întrevăzut căile care trebuiau urmate pentru a realiza viitorul meritat de harnicul și bravul nostru popor.

7. MARI PERSONALITĂȚI ÎN VIZITĂ LA ARONEANU

De-a lungul veacurilor, pe la mănăstirea Aroneanu au trecut numeroși pelerini. Aceștia au aflat mănăstirea, fie într-o stare de înflorire atât duhovnicească cât și economică, fie într-una de degradare. Desele închinări la care a fost supusă mănăstirea au dus la ruinarea ei, încât unii pelerini, în impresiile lor de călătorie, deplângeau starea în care se afla.

Toți cei care au vizitat-o, de la importanți oameni de stat și până la mari cărturari, au apreciat cadrul natural în care Aron-Vodă, la 1593 a ridicat mănăstirea, dar mai ales arhitectura ei interesantă, care este o combinație a stilului arhitectural muntenesc cu ornamente din ceramică smălțuită care sunt de influență moldavă și care se întâlnesc și la ctitoriile ștefaniene.

7. 1. Impresii de călătorie

În anul 1885, învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu, în timpul pelerinajului său pe la „…48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova”, a trecut și pe la Aroneanu. Iată cum descrie el ctitoria din țarina Iașilor: „În partea dinspre nord – est a Iașilor, pe deal, este mănăstirea lui Aron-Vodă. Biserica este în stilul bisericilor, mănăstirilor domnești din veacul al XVI-lea. Pe dinafară ea a fost ornată cu teracote smălțuite în formă de talere, de stele și de rozete de diferite culori. Aceste ornamente au fost acoperite cu tencuială și văruite, dar ștergându-se spoiala ele iarăși au ieșit la suprafață. În această mănăstire nu s-a păstrat nimic antic afară de zidul mănăstirii. Nici măcar pisania de la intrare nu mai există, deși se vede încă locul ei în biserică, deasupra ușii. Un preot din Iași, spune că în copilăria sa „era deasupra ușii o inscripție aurită”. Mănăstirea aceasta a avut nenorocirea de a fi închinată la cea mai mizeră chiriarhie din Orient, la patriarhia de Antiohia. Înainte de secularizare, Patriarhia aceea dăduse în arendă mănăstirea cu egumenia și proprietățile ei, unei femei din Constantinopol, care știuse a dobândi această favoare de la diplomația constantinopolitană. Mănăstirea este cu totul desgrădită și lăsată în izlaz, de se adăpostesc vitele sub pereții ei. Acoperământul este spart, plouă în biserică, iar pereții sunt distencuiți. Călugărul îngrijitor, neavând unde locui, trăiește în satul din vecinătate unde ține o moșie în arendă cu alți tovarăși, fără a gândi câtuși de puțin la soarta mănăstirii încredințată curătoriei lui. Mizerabil călugăr! ca consecință imediată – Mizerabilă mănăstire!”

După ce în anul 1906, Nicolae Iorga a vizitat mănăstirea Aroneanu, a scris:

„Tătărașii, vechea mahala, vechiul sat adaus, unde, pe vremuri, stăteau Tătarii cei mici, Țiganii Domniei, aduși pe vremuri, tot ca robi, de Tătarii cei mari, viteji, crunți și mulți, sunt acuma, la capătul peșterilor infecte din Târgul Cucului, o icoană adevărată a celei mai vechi și mai bune vieți românești. E o mare demnitate senină, o înduioșătoare cochetărie săracă în acele case albe, cu cerdac pe stâlpi și mare acoperiș ascuțit de șindrilă, care răsar din grădinițele cu bujori, cu nemțișori, cu lemnul Domnului și garoafe, din livezile cu deșii pomi roditori, de multă vreme sădiți în acest pământ bun, hrănit de moartea miilor de buruiene îmbelșugate. Se zăresc gospodine curate, copii frumoși, reprezentanți ai mândrei rase aristocratice care a fost biruită și e pe cale de a fi nimicită, pe însuși pământul ei, de rasa străină, rătăcitoare, a cărei sămânță rea a fost adusă de vântul vechilor nenorociri!

Când s-a perindat ultimul cerdac liniștit, bun pentru sfaturile de sară înaintea «cafeluței» aromite, când s-a închis ultima livadă împrejmuită de gardul de lemn, ești în lumea de dealuri moi, cu malurile de lut supt deasa îmbrăcăminte de iarbă scurtă, tare, în lumea văilor afunde, prin care se mai târăsc rămășițe de ploi în dâri noroioase. Ba vezi și o coadă de iaz care n-a secat încă, și în apele destul de tulburi ale căruia își fac de lucru zburdând copii neastâmpărați cari au scăpat la scăldat din casele vecine.

Aici e și imașul Comunei Iașului, partea care n-a încăput în mâinile Evreilor arendași pentru a înălța pe dânsa alte lanuri de negoț. Vitele mărunte și slabe trec încetinel peste marea întindere verde, din care nu se desface nimic decât doar crucea de pomenire a cutărui preot prins de furtună pe muchea dealului și trăsnit pe loc, – pedeapsă groaznică pentru fapte necunoscute. Nu mai departe se văd clădiri pentru adusul apelor, lucrări de inginerie ale orașului.

Pe dealul din față, același povârniș de lut moale, săpat de gropile chițcanilor, cari aleargă, mari ca niște cățeluși, pentru a intra în pământ la cea mai mică amenințare; același înveliș de scurtă iarbă tare, care trăiește și în cea mai mare arsură a secetei și e așa de bună pentru oile flămânde care o pipăie prin praful des al verii și se hrănesc din ea, precum știu s-o afle și s-o întrebuințeze și supt brumele dese de toamnă, supt albele zăpezi ale iernii. N-ai crede că un sat se ascunde dincolo de muche, dar două turnuri, ce răsar de la o vreme, îți spun că este o biserică.

Satul e un număr de colibe fără preț, apărate aprig de câini foarte răi. Din curți ies țărani în vechiul port orășenesc cu scurteici sure și pantaloni albaștri înfoiați, cu pălării mici pe capetele tunse. Comuna lor se zice Aroneanu pentru că ei sunt Aroneni, și de aceia sunt Aroneni fiindcă se coboară din „vecinii” sau și din Țiganii mănăstirii lui Aron-Vodă.

Turnul acela cu vârful tocit de un acoperemânt nou, e de acolo, de la ctitoria vechiului Domn cumplit, tovarăș și prieten al lui Mihai Viteazul, cu care nu sămăna altfel. Zidurile puternice care încunjurau de departe lăcașul de rugă, s-au dărâmat pe încetul și, în timpul din urmă, au dat cărămizi pentru casele mai bune ale gospodarilor din sat. Unde era marele turn de la poartă, e acuma numai o adâncitură în pământ; clopotele sunt prinse de o înseilătură de lemn.

Și casele egumenilor, pe care cel de la 1782, Domețian, le-a dres așa de bine, dând, în de obște, o viață nouă mănăstirii, n-au lăsat nici-o rămășiță. Singură biserica se vede fără altă schimbare decât tencuirea mai târzie, care se cojește și cade astăzi, decât acoperișul ieftin și pripit, decât închiderea prin cărămizi din dărâmături a locului gol dintre stâlpii pridvorului.

Aron a vrut să facă o clădire care să nu samene cu celelalte, cu cea mai nouă ctitorie domnească, Galata lui Petru Șchiopul, dincolo de cealaltă margine sau «țarină» a Iașului. A păstrat, neapărat, planul simplu, armonios și practic al bisericilor lui Ștefan-cel-Mare, – crucea de zidărie purtând deasupra naosului un singur turn supțiratec. Dar a pus un pridvor pe stâlpi, ca acelea obișnuite dincolo de Milcov, înaintea clădirii. Însă, mai ales în împodobire, meșterii lui Aron-Vodă au înnoit foarte mult față de trecut, dând o altă îndrumare, originală și curioasă, care n-a fost urmată. Puțin supt coperiș aleargă mai multe dungi scoase în afară; după dânsele, mai în jos, vin firide, și fereștile sunt de aceiași măsură și în același rând cu dânsele. Iar jos, de-asupra pământului, alte firide mai înguste, cam aplecate, fac un ultim brâu zidului.

Pentru a da frumusețe și varietate registrelor architectonice alcătuite astfel, cărămizi smălțuite verde sunt amestecate, de sus până jos, printre celelalte. În cel dintâi brâu, ele sunt ca niște frunze de stejar. Apoi discuri și steluțe se amestecă, în longitudine și latitudine, după deosebite norme. Și astăzi, căzând varul, cele mai multe se văd înflorind păreții largi. De alminterea, cine vrea, poate să-și iea dintr-însele după dorință.

Afară de ziduri și de ce poartă ele, biserica lui Aron-Vodă nu mai are însă nimic. Lipsește pisania, căzută cine știe când sau ascunsă supt straturi de reparație. Nici o icoană, nici un lucru de metal, nici o odajdie veche. Păreții sunt albi, și nu poți ghici o zugrăveală supt dânșii.

Egumenul Domețian găsise biserica pustie și neîncuiată măcar, acum o sută de ani. Rânduri scrise de el pe cărți de slujbă nouă spun cât s-a trudit pentru a o aduce în stare bună și a-i răscumpăra moșiile. Pe vremea lui, a izbutit, măcar în parte.

Dar ce ne facem astăzi, când n-avem măcar pe Greci la îndemână? Ce ne facem? Ruina amenințătoare răspunde.”

La 1 noiembrie 1618, Domnitorul Modovei Radu Mihnea se afla la mănăstirea Aroneanu, făcându-i danii. La sfârșitul secolului al XVII – lea, mănăstirea a fost vizitată de Dimitrie Cantemir.

În aprilie 1653, Patriarhul Macarie al Antiohiei însoțit de secretarul său, Arhidiaconul Paul de Alep a sosit la Iași. „În a cincia duminică din post – scrie Paul de Alep – înălțimea sa domnul (Vasile Lupu) a înștiințat pe patriarh că va asculta liturghia la mănăstirea Aron-Vodă „afară din oraș”. Dar chiar în dimineața aceleiași zile, Vasile Lupu a fost înștiințat, prin intermediul egumenului Ioasaf de la mănăstirea Aroneanu, „care era pe acele vremuri pe la toți boierii duhovnic”, despre trădarea logofătului Gheorghe Ștefan, care fugise din Iași spre Oituz – Trotuș, pe unde intrau în țară oștile lui Ioan Kemeny, în timp ce ale lui Matei Basarab trecuseră Milcovul”.

Informat de toate aceste evenimente grave, Vasile Lupu n-a mai asistat la liturghia care urma să se oficieze în biserica Aroneanu. Este știut faptul că Paul de Alep ne-a descris toate bisericile și mănăstirile din țară în care l-a însoțit pe ierarhul său. Patriarhul Macarie, nemaivizitând această mănăstire, nu mai avem o descriere a ei.

În timpul campaniei lui Ioan Sobieski în Moldova, în 1686, la mănăstirea Aroneanu a descălecat oastea lui Șerban Cantacuzino, venită din Țara Românească. Pe durata campaniei domnitorul a șezut în chiliile mănăstirii.

Desigur că numărul celor care au vizitat mănăstirea a fost mult mai mare, dar din păcate, descrierile lor de călătorie nu s-au păstrat.

8. CONCLUZII

În partea de răsărit a Iașului, pe dealul opus Galatei, în fosta țarină a vechiului oraș, s-a înălțat, la sfârșitul secolului al XVI – lea, Mănăstirea Aroneanu, un monument de o remarcabilă ținută arhitecturală.

Vorbind despre Mănăstirea Aroneanu, cronicarul Grigore Ureche, în Letopisețul său, scria că: „Aron-Vodă, după ce făcuse multe răutăți, ca să nu-i vie osândă, s-a apucat în anii 7102 (1594) de au ridicat mănăstire în țarina Iașilor, unde este hramul Svetii Neculai”.

Această ctitorie, înălțată, se pare, cu materialele pregătite de Petru Șchiopul, înlocuia o alta mai veche, cunoscută ca mănăstirea de la Greci, care fusese zidită de Alexandru Lăpușneanu, al cărui fiu natural era Aron-Vodă. Aceasta este ultima ctitorie a unui domn din neamul Mușatinilor.

La 1606, Ieremia Movilă a închinat mănăstirea la Zografu (Muntele Athos), de atunci în incintă stabilindu-se călugări greci. Radu Mihnea, pe baza mărturiei doamnei Stanca, văduva lui Aron-Vodă, a restituit mănăstirea călugărilor români, după cum fusese menită de ctitori (Lăpușneanu și Aron-Vodă). În cea de-a doua domnie a sa, la 1624, același domn a închinat mănăstirea Aroneanu la Sozopole. Fiul său, Alexandru Coconul, ajuns pe tronul Moldovei în 1629, transformă sfântul locaș în metoh al mănăstirii Sf. Ioan din insula Halki, de la Marea Marmara. În cele din urmă, ctitoria lui Aron-Vodă a ajuns în stăpânirea Patriarhiei de Constantinopol, veniturile ei fiind destinate vestitei Școli patriarhale, la care au învățat carte distinși cărturari, precum principele Dimitrie Cantemir și Nicolae Spătarul, zis "Milescu", primul călător român în China. Aceste repetate închinări nu au priit mănăstirii din țarina Iașilor, un hrisov din 1743, consemnând starea de ruină, "marea lipsă și slăbiciune, din tâmplarea vremurilor".

Din perspectivă artistică, biserica prezintă interes atât prin proporțiile sale armonioase, cât și prin originalul decor exterior, realizat cu ajutorul unor elemente din ceramică smălțuită (în forme de disc, stea și frunză de stejar). Restauratorii au constatat că decorul exterior inițial, descriind motive geometrice complicate, a folosit o tehnică aparte. Acestea sunt zugrăvite și incizate, în același timp, în tencuială.

Arhitectura bisericii Aroneanu marchează cu strălucire începutul unei noi orientări a arhitecturii moldovenești.

Mănăstirea Aroneanu a avut una din cele mai zbuciumate istorii din câte cunoaștem. Biserica ei, este unul din cele mai de seamă monumente de artă de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Realizarea ei arată încă o dată că meșterii noștri nu numai imitau sau copiau ce se clădise mai înainte, ci căutau și reușeau să aducă elemente și inovații, care au fost adoptate influențând categoric arhitectura construcțiilor bisericești ulterioare.

9. BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Arhivele M.M.B. – Mănăstirea Aroneanu, Dosar 64, 1927 – 1929.

Arhivele M.M.B. – Mănăstirea Aroneanu, Dosar 65, 1932 – 1951.

Arhivele M.M.B. – Mănăstirea Aroneanu, Dosar 69, 1943 – 1949.

Arhivele M.M.B. – Mănăstirea Aroneanu, Dosar 53, 1977.

Arhivele Statului București – Mănăstirea Aroneanu, Cota I/12.

Arhivele Statului Iași – Mănăstirea Aron-Vodă, Dosar nr. 84, 1863.

Arhivele Statului Iași – Mănăstirea Aron-Vodă, Dosar nr. 2134, 1863.

Arhivele Statului Iași – Mănăstirea Aron-Vodă, Dosar nr. 1369, 1864.

Arhivele Statului Iași – Mănăstirea Aron-Vodă, Dosar nr. 1385, 1888.

*** Registrul inventar – jurnal de avere mobilă și imobilă a Bisericii Aroneanu și filiala Rediu – Aldei pe anii 1948 – 1967.

Cărți

*** Dimitrie Cantemir (1673 – 1723), Principe român și cărturar european, Editura Trinitas, Iași , 2003.

*** Marele dicționar geografic al României, București, 1898.

Bogdan, Nicolae Andriescu – Orașul Iași, monografie istorică și socială, ilustrată, ediția a II-a, Editura Tehnopress, Iași, 1997.

Balș, G.. – Bisericile și Mănăstirile moldovenești din secolele XVII – XVIII, Fundația Regele Ferdinand, București, 1933.

Bădărău, D., Caproșu, Ioan – Iașii vechilor zidiri, Editura Junimea, Iași, 1974.

Cantacuzino, Gh. M. – Arcade, firide și lespezi, Editura Cartea Românească, București, 1932.

Cantemir, Dimitrie – Descrierea Moldovei, t. II, trad. din textul original latinesc aflat în Muzeul Academiei Imperiale Științifice de la Sankt Petersburg, Tipografia Curții, București, 1872.

Caproșu, Ioan – Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I, Editura Dosoftei, Iași, 1999.

Caproșu, Ioan – Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. II – III, Editura Dosoftei, Iași, 2000.

Caproșu, Ioan – Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. IV – V, Editura Dosoftei, Iași, 2001

Cihodaru, C. – Istoria orașului Iași, vol. I, Editura Junimea, Iași, 1980.

Costin, Miron – Opere, Letopisețul Țării Moldovei, ediție publicată de P. P. Panaitescu, București, 1958.

Ghibănescu, Gheorghe – Surete și izvoade, vol. XX, Editura Viața Românească, Iași, 1928,

Grigoraș, Nicolae – Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982.

Iorga, Nicolae – Documente privitoare la istoria românilor, culese de Eudoxiu Hurmuzaki, vol. XIV, Librăriile Socec&Co., București, 1915.

Iorga, Nicolae – Inscripții din Bisericile României, vol. II, Editura Minerva, București, 1905.

Iorga, Nicolae – Istoria românilor prin călători, vol. I – II, ediția a II-a, Editura Casei Școalelor, București, 1928.

Măciucă, Constantin – Dimitrie Cantemir, București, 1872.

Minea, Ioan – Istoriografia noastră și opinia publică, Editura Viața Românească, Iași, 1927.

Neculce, Ion – Letopisețul Țării Moldovei, ed. a II-a, publ. de Iorgu Iordan, București, 1959.

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Sofia, București, 2000.

Popescu – Spineni, Marin – Procesul mănăstirilor închinate, București, 1936.

Stoicescu, Nicolae – Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, Oradea, 1974.

Stoide, C. A. – Ștefăniță Lupu, Domn al Moldovei (1659-1661), publ. la Fundația Regele Carol I, București, 1938.

Șaguna, Andrei – Compendiu de drept canonic, Sibiu, 1868.

Șendrea, Nicolae – Scurtă istorie a artelor plastice în România, București, 1957.

Ștefănescu, Episcop Melchisedec – Notițe istorice și arheologice, adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova, Editura Cărților Bisericești, București, 1885.

Ureche, Grigore – Letopisețul Țării Moldovei, ediția a II-a, publicată de P. P. Panaitescu, București, 1958.

Xenopol, A.D. – Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. V, București, 1927.

Studii

*** Biserica Aroneanu, în „Pelerin în Iași”, Editura Trinitas, Iași, 2001.

*** Istoria Țării Românești 1290 – 1690, Letopisețul cantacuzinesc, ediție critică de C. Grecescu, Ed. Academia Română, București, 1960.

*** Raport general cu privire la lucrările Comisiunii Monumentelor Istorice, 1907 (referire la Biserica Aroneanu), Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, București, 1909.

Bulat, Toma G.. – Danii românești pentru creștinătatea grecească, puțin cunoscute, în Glasul Bisericii (Revista oficială a Mitropoliei Ungrovlahiei), nr. 3-4, București, 1963.

Ghibănescu, Prof. Gheorghe – Divanurile domnești din Moldova și Muntenia, în sec. XVI, Editura Viața Românească, Iași, 1927.

Ghica, Budești – Mănăstirea lui Aron-Vodă din țarina Iașilor. Descriere arhitectonică, în B. C. M. I., nr. 1, 1909.

Gonța, Alexandru – Mănăstirea de la Greci, din țarina Iașilor, în Mitropolia Moldovei și Sucevei (Revista oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și a Episcopiei Romanului și Hușilor), nr. 1-2, Iași, 1959.

Grigoraș, Nicolae – Dimitrie Cantemir la Tricentenarul nașterii lui (1673-1973), în Cercetări Istorice (Muzeul de Istorie al Moldovei), Iași, 1973.

Grigoraș, Nicoale – Două monumente de artă feudală din împrejurimile Iașului; Mănăstirile Hlincea și Aroneanu, în Cercetări Istorice (Muzeul de Istorie al Moldovei), Iași, 1970.

Ionescu, Grigore – Istoria arhitecturii în România, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1965.

Iorga, Nicolae – O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși, extras din „Analele Academiei Române”, seria a III-a, t. V, 1925.

Lepădatu, Alexandru – Mănăstirea lui Aron-Vodă din țarina Iașilor. Note istorice, în B. C. M. I., nr. 1, 1909.

Minea, Ioan – Aron-Vodă și vremea sa, în Cercetări Istorice (Revistă de Istorie Românească), Institutul grafic „Presa Bună”, Iași, 1933.

Minea, Ioan – Un uric de la Aron-Vodă (8 dec. 1594), în Cercetări Istorice (Revistă de istorie românească), Editura Viața Românească, Iași, 1928.

Șendrea, Nicolae – Evenimente interne din domnia lui Aron Vodă, în Cercetări Istorice (Revistă de istorie românească), Editura Viața Românească, Iași, 1928.

Articole

*** Arhimandritul Filaret de la Aroneanu, în Arhivele Basarabiei (Revistă de istorie și geografie), nr. 1, Chișinău, 1931.

*** Moșiile Mănăstirii Aroneanu, în Ziarul Zimbrul, 2 iulie, 1851.

Babinger, Franz – Izvoarele turcești ale lui Dimitrie Cantemir, în Revista Arhiva Românească, t. VIII, București, 1941.

Dabija, Nicolae – Cantemir la Istanbul, p. I, în Revista Transilvania (Revistă de cultură), nr. 5, mai, Sibiu, 1990.

Dabija, Nicolae – Cantemir la Istanbul, p. II, în Revista Transilvania (Revistă de cultură), nr. 6, iunie, Sibiu, 1990.

Ghibănescu, Prof. Gheorghe – Din trecutul bisericii Române. Biserici din Iași, în Revista Viitorul, Iași, 1902.

Grigoraș, Nicolae – Biserica Aroneanu, în Mitropolia Moldovei și Sucevei (Revistă oficială a Arhiepiscopiei Iașilor și Episcopiei Romanului și Hușilor), nr. 7-8, Iași, 1967.

Iorga, Nicolae – Descrieri de călătorie. Mănăstirea lui Aron-Vodă lângă Iași, în Floarea Darurilor, 1 iulie, 1907.

Minea, Ioan – Despre Dimitrie Cantemir, omul, scriitorul și domnitorul, Iași, 1926.

Tomescu, C-tin – Diferite știri din Arhiva Consiliului Eparhia Chișinău, în Arhivele Basarabiei (Revistă de istorie și geografie), nr. 2, Editura Cartea Românească, Chișinău, 1932.

ABREVIERI

B. = Arhivele Basarabiei

Arh. St. = Arhivele Statului

B.C. M. I. = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice

D. I. R. A. = Documente privind Istoria României, A. Moldova

G. B. = Glasul Bisericii

M. M. B. = Mitropolia Moldovei și Bucovinei

M. M. S. = Mitropolia Moldovei și Sucevei

Sf. = Sfânt

M-re = Mănăstire

nr. = număr

t. = tom

vol. = volum