Managmentul Riscului în Zona Financiară în Cadrul S.c. Continental Automotive Products S.r.l. Brașov

CUPRINS

CAPITOLUL I. MANAGEMENTUL RISCULUI FINANCIAR. TIPURI DE

RISCURI

1.1. Managementul riscului financiar. Definiție și practici curente.

1.2. Riscul. Tipuri de riscuri

1.2.1. Riscul de credit (contrapartidă)

1.2.2. Riscul de piață

1.2.3. Riscul de insolvabilitate

1.2.4. Riscul de lichiditate

1.2.5. Riscul operațional

1.2.6. Alte riscuri

1.2.7 Riscurile asociate cu instrumentele derivate

1.3. Contractele forward, futures și cu opțiuni

1.3.1. Contractele forward

1.3.1. Hedging, arbitraj și piața contractelor forward

1.3.2. Calculul prețului contractelor forward

1.3.3. Analiza riscurilor asociate contractelor forward

1.3.4. Instrumentele de tip FRA (Forward Rate Agreements)

1.4. Contractele futures

1.4.1. Definiția și particularitățile contractului futures

1.4.2. Caracteristici ale contractelor futures care reduc riscul de contrapartidă

CAPITOLUL II. CONCERNUL INTERNAȚIONAL GERMAN CONTINENTAL

2.1. Prezentarea concernului internațional german CONTINENTAL Automotive Group (A.G.)

2.1.1. Scurt Istoric

2.1.2. Locații în lume ale concernului Continental Automotive Group

2.1.3. Date despre concernul Continental Automotive Group

2.2.Prezentarea societății S. C. Continental Automotive Products S.R.L România

2.2.1. Continental A.G. în România

2.2.2. Prezentarea generală a S.C. Continental Automotive Products S.R.L. Brașov

2.2.2.1. Date de prezentare a societății

2.2.2.2.Obiectul de activitate

CAPITOLUL III. RISCURILE AFACERILOR INTERNATIONALE

3.1. Definirea și clasificarea riscurilor în tranzacțiile internaționale

3.2. Identificarea riscurilor

3.3. Gestionarea riscurilor

CAPITOLUL IV. MANAGMENTUL RISCULUI ÎN ZONA FINANCIARA ÎN CADRUL S.C. CONTINENTAL AUTOMOTIVE PRODUCTS S.R.L. BRAȘOV

4.1. Evaluarea și controlul riscurilor

4.2. Aplicarea procesului de management al riscului

4.3. Riscurile în afacerile economice internaționale ale concernului. Riscul de țară.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

MANAGEMENTUL RISCULUI FINANCIAR. TIPURI DE

RISCURI

1.1. Managementul riscului financiar. Definiție și practici curente.

Funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească un sistem de management al riscului financiar, sunt următoarele:

a) Evaluarea, dată de prețul pieței;

b) Verificarea tranzacției și autorizarea acesteia;

c) Analiza tranzacției;

d) Managementul poziției respective;

e) Managementul riscului (de piață și de credit; scenarii posibile; analiză profit/pierdere);

f) Acceptarea tranzacției;

g) Confirmarea;

h) Managementul lichidității (fluxului de încasări și plăți);

i) Plăți și regularizări.

Aplicațiile în managementul riscului au avut o evoluție dinamica deosebită. Participanții în sistemele specifice managementului riscului sunt:

a) Instituțiile financiare mari – bănci mari și medii, instituții financiare și, probabil un număr restrâns de corporații foarte mari, care realizează operațiuni importante pe piața monetară și valutară și deci trebuie să facă față unor riscuri crescute.

b) Instituțiile financiare de dimensiuni mici și mijlocii – băncile comerciale de mici dimensiuni, companiile de asigurări, societăți de brokeraj, administratori de fonduri, precum și societățile comerciale mijlocii cu frecvente și importante operațiuni de trezorerie.

Clasificarea noilor modele:

A. Modelele de tip business-to-business (B2B) – oferă posibilitatea realizării de analize financiare și menținerii în stare de funcționare a propriului sistem de management al riscului financiar.

– modelul AF(Aplicații de la Furnizori)- aplicațiile se află pe serverul furnizorului, dar cu impact redus asupra costurilor generate de IT;

– modelul bazat pe portaluri- furnizorii se asociază într-o corporație virtuală.

B. Modelul de tip furnizor-client (business-to-consumer).

1.2. Riscul. Tipuri de riscuri

Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relațiilor comerciale. În timp, însă, nivelul până la care au fost identificate măsurate și controlate a variat foarte mult. Pierderile financiare suportate de companii renumite pe plan internațional, datorate activității defectuoase de management al riscului și mai ales puternic mediatizate, au condus la conștientizarea de către manageri a importanței majore a gestiunii riscurilor.

Managementul riscului este o activitate complexă, multidirecțională și presupune parcurgerea unor etape, de regulă, în orice proces de conducere. Aceste etape pot fi succesive sau simultane, ele reprezentând următoarele demersuri specifice:

Înțelegerea fiecărui tip de risc;

Identificarea tuturor tipurilor de risc;

Evaluarea anticipată a riscurilor;

Definirea politicii de management al riscului;

Determinarea limitelor de risc;

Stabilirea și implementarea procedurilor de management al riscului;

Controlul riscurilor.

În România, activitatea de management al riscului este relativ puțin dezvoltată. Riscul este definit ca fiind expunerea la o anumită schimbare sau ca posibilitatea unei deviații adverse de la situația prevăzută. Percepția riscului este un proces complex și subiectiv; de aceea în analize interesează percepția globală, agregată.

În viața economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activități, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări neprevăzute în evoluția ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale prețului unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor financiare implică incertitudine. Deciziile financiare sunt luate în funcție de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelență incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcție importantă a sistemului financiar este alocarea riscului legat de evoluția ratei dobânzii, prețurile acțiunilor, ratele de schimb sau prețul anumitor mărfuri. Piața de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor, cât și pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în cadrul unei societăți prin împărțirea acestora între mai multe companii.

Evenimentele de risc extrem prezintă o serie de particularități care impun adaptarea metodologiilor, procedurilor și instrumentelor ca răspuns eficient la caracteristica probabilitate redusă- impact extrem; guvernele au încercat diverse soluții atât pentru cazul hazardelor naturale cât și pentru evenimentele produse de acțiunea umană (accidente tehnologice sau biologice, acte de terorism internațional etc.).

Tipuri de risc:

de credit;

de piață;

riscul de insolvabilitate;

de lichiditate;

operațional;

alte tipuri specifice evenimentelor de risc extrem.

1.2.1. Riscul de credit (contrapartidă)

Este riscul provenit din incertitudinea capacității, abilității sau dorinței partenerilor de afaceri de a-și îndeplini obligațiile contractuale. Exemple:

– banca ce acordă un împrumut unei firme este supusă riscului de contrapartidă;

– la scadența unui contract forward valutar, din cauza diferențelor de fus orar, există o diferență de timp până ce banca face plata dolarilor deci riscul ca banca să nu poată face plata si un risc de contrapartidă pentru firma;

– la un swap pe rata dobânzii intre doua firme, există un risc de neîndeplinire a obligației, respectiv un risc de contrapartidă.

Aspecte:

– mod de calcul, evaluare: riscul de contrapartidă în cazul derivativelor este măsurat pe baza sumei cheltuielilor cu înlocuirea pozițiilor actuale, la care se adaugă o estimare a expunerii viitoare a firmei datorată mișcărilor pieței;

– riscul de contrapartidă este foarte frecvent întâlnit;

– riscul pe derivative este diferit – deoarece valoarea acestora depinde de un activ de bază, expunerea aferentă acestora nefiind egală cu valoarea expunerii activului de bază; în cazul în care contrapartida nu-și îndeplinește obligațiile se consideră costul înlocuirii contractului.

1.2.2. Riscul de piață

Este riscul rezultat din evoluția adversă a prețului sau a volatilității activelor care fac parte din portofoliul unei firmei. Este diferit de marcarea la piață a unei firme, care reprezintă valoarea prezentă a instrumentelor financiare ale firmei respective.

Riscul de piață corespunde pierderilor potențiale ca urmare a modificării prețurilor sau volatilității activelor. O firmă trebuie să-și măsoare riscurile de piață care derivă din portofoliul deținut. Firmele care au un portofoliu foarte activ trebuie să măsoare zilnic expunerea pieței, iar cele cu portofolii mai mici și nu foarte active pot să o facă mai rar.

Riscul de piață include riscul ratei dobânzii și riscul valutar (expunerea contractuală, expunerea contabilă și expunerea economică). Expunerea contractuală se referă la o încasare/plată în valută menționată într-un contract ferm viitor sau care se află în curs de desfășurare. Aceasta apare în momentul încheierii unei relații contractuale care conține plată sau încasare valutară, sau plata se face în lei, dar prețul produsului este exprimat în valută.

Expunerea economică se referă la modificarea poziției unui produs/firme pe piață datorită modificărilor la nivelul ratelor de schimb între valute.

Expunerea contabilă este dată de influența înregistrării operațiunilor valutare în evidențele contabile sau de plățile/ încasările în valută eșalonate pe o perioadă.

Riscul de piață poate fi măsurat ca fiind câștigul sau pierderea potențială aferentă unei poziții sau întregului portofoliu, asociată cu o modificare de preț sau o probabilitate dată într-un anumit orizont de timp- abordarea VaR (Value at Risk). Modalitatea de calcul reprezintă o decizie importantă care este luată în general de comitetul director al unei firme. De asemenea, managementul superior trebuie să decidă cu privire la parametrii cheie care vor fi folosiți în calcularea VaR. Aceștia pot oglindi sau reflecta orizontul de timp sau intervalul de încredere – procent din portofoliu care este luat în considerare de calculul VaR. Parametrii menționați mai sus trebuie să facă parte din orice raport referitor la riscul de piață, deoarece ei sunt indispensabili interpretării rezultatului calculelor.

De exemplu, o cifră zilnică VaR de 10 milioane USD la un interval de încredere de 95% poate fi interpretată astfel: firma poate să piardă/câștige până la 10 milioane USD în 19 din 20 zile de tranzacționare. O cifră zilnică VaR de 10 milioane dolari la 99% interval de încredere înseamnă că firma poate să piardă/câștige până la 10 milioane USD în 99 din 100 de zile. Intuitiv, firma cu VaR zilnic de 10 milioane dolari la 99% are un portofoliu mai puțin riscant decât cea cu VaR 10 milioane dolari la 95% interval de încredere.

1.2.3. Riscul de insolvabilitate

Riscul de insolvabilitate sau a neplății la scadență, se manifestă în condițiile nerespectării de către clienții băncii a contractelor de credit în ceea ce privește rambursarea datoriilor către bancă și are ca efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parțială și întârziată , în urma acționării juridice a debitorilor.

Studiile în domeniu au pus în evidență factorii determinanți ai insolvabilității:

a) riscul insolvabilității este direct proporțional cu masa creditelor acordate și este invers proporțional cu oferta de credite. Odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc, deoarece în masa debitorilor apar tot mai multe persoane potențial insolvabile.

Banca fiind sensibil la riscul insolvabilității impune ea însăși un prag dincolo de care nu va acorda credite, indiferent de condițiile avantajoase care decurg din dobânzile mari. Se creează astfel o zonă de inflexibilitate în relația cerere – ofertă de credite.

Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reținere în creditare, luând o serie de măsuri de siguranță. Aceste reglementări, cunoscute sub denumirea de norme prudențiale se referă la următoarele aspecte:

– obligația băncilor de a constitui un capital minim de rezervă;

– prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca raport între nivelul fondurilor proprii și suma creditelor acordate;

– stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor, care limitează dimensiunea creditelor ce pot fi acordate unui singur client, astfel încât falimentul unui mic grup de clienți să nu afecteze esențial starea de lichiditate a băncii.

b) riscul insolvabilității este în strânsă legătură cu performanța la nivel microeconomic.

Gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului(dacă este agent economic sau persoană fizică) și în funcție de tipul creditului. Prin natura lor creditele acordate persoanelor fizice au un grad mai mare de garantare.

Creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puțin riscului. În aceeași situație se află și creditele de consum, întrucât, de regulă obiectul creditabil se constituie până la rambursarea ratelor în gaj, la dispoziția creditorului. Aceste credite, cât și împrumuturile acordate salariaților se află sub incidența domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare.

Pentru agenții economici analiza financiară și cunoașterea amănunțită a condițiilor de funcționare constituie o bună modalitate de prevenire a riscului de insolvabilitate.

Analiza de bonitate a clientului presupune cunoașterea detaliată a întregii sale activități:

– tendința de dezvoltare;

– evoluții conjuncturale;

– trăsături caracteristice ale firmei;

– factorii de creștere a afacerii;

– evoluția și perspectiva desfacerii bunurilor;

– evoluția profitului;

– evoluția fondului de rulment;

– evoluția disponibilităților în conturile bancare;

– evoluția indicatorilor de solvabilitate și lichiditate;

– evoluția nivelului de îndatorare.

Din dorința de a diminua riscul de insolvabilitate, băncile au tendința de a favoriza creditarea activității curente și în special creditarea ciclului comercial.

1.2.4. Riscul de lichiditate

Cele mai multe instituții se confruntă cu două tipuri de risc de lichiditate. Primul se referă la adâncimea (profunzimea) pieței și se referă la produsele tranzacționate specifice, iar cel de-al doilea la finanțarea activităților de tranzacționare. În cadrul procesului de stabilire a limitelor pentru diversele tipuri de riscuri aferente produselor tranzacționate, managementul de nivel superior trebuie să ia în calcul mărimea, adâncimea și lichiditatea pieței respective, deoarece lichiditatea pieței produsului respectiv poate afecta capacitatea firmei sau instituției de a-și schimba profilul de risc, în mod suplu, rapid, eficient, la un preț rezonabil.

Riscul de lichiditate intervine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacție mare la un anumit moment de timp sau atunci când firma respectivă nu este capabilă să obțină fonduri pentru a-și achita obligațiile impuse de fluxul de numerar previzionat. În cazul evenimentelor de risc extrem, sumele ce trebuie mobilizate rapid sunt imense și soluțiile clasice sunt adeseori greu sau chiar imposibil de realizat. Managementul riscului trebuie așadar să găsească soluții inovative noi, bine adaptate din punct de vedere dinamic, eficiente, fezabile și robuste.

Un exemplu din sistemul financiar bancar este cazul Barings, unde lipsa lichidităților a dus la colapsul celebrei bănci britanice cu o vechime de peste 200 ani. Acest caz este mai mult decât grăitor, el dovedind efectul devastator al crizei lichidităților și mai ales criza rezultată din lipsa unei politici de acoperire a riscului de lichiditate care poate duce la ruinarea rapidă chiar și a unei firme solide.

1.2.5. Riscul operațional

Acest tip de risc poate fi reprezentat de deficiențele apărute în sistemul informatic sau în activitatea de control intern al firmei. Riscul operațional poate fi asociat cu eroarea umană, căderea unui sistem sau aplicarea incorectă a unor proceduri. Prin natura lui, acest risc este dificil de cuantificat.

În timpul anilor '90, instituțiile financiare au început să-și îndrepte atenția asupra riscurilor asociate operațiunilor lor de back office – ceea ce urma să se numească risc operațional. Fiind deja preocupate de riscul de piață și riscul de contrapartidă, multe instituții au încadrat în riscul operațional toate celelalte riscuri cu excepția primelor. Alții au definit riscul operațional mult mai restrâns, asociindu-l cu eroarea umană sau căderea sistemelor tehnologice.

Pentru un plus de claritate, se prezintă câteva exemple de risc operațional:

– activitatea de back office a unei bănci nu observă o discrepanță între o raportare a unei tranzacție și confirmarea ei de către partener. În acest caz, tranzacția poate face obiectul unei dispute, ceea ce poate cauza chiar o pierdere financiară.

– un ring de tranzacționare este cuprins de incendiu. (cum a fost cazul Credit Lyonnais în 1996).

– un trader realizează o operațiune de hedging perdantă, pierderea fiind de 10 mil. USD.

Decât să anunțe operațiunea făcută, traderul intră în sistemul informatic al instituției și acoperă operațiunea de hedging eronată. Apoi, intră pe o poziție speculativă, sperând să recupereze din pierderea suferită.

1.2.6. Alte riscuri

Diversitatea activităților unei companii implică o multitudine de alte riscuri, în afara celor expuse anterior și anume riscul juridic, riscul de țară, riscul de reglementare, riscul de transpunere contabilă, riscul de model, riscul sistemic etc.

Riscul juridic se referă în principal la riscul ca un anumit contract să nu fie recunoscut de partea contractantă și, în consecință, obligațiile contractuale să nu fie îndeplinite.

Riscul de reglementare se referă la posibilitatea ca reglementările privind piața financiară să sufere o schimbare imprevizibilă. Astfel, anumite tipuri de tranzacții pot deveni ilegale.

Riscul de impozitare se referă la interpretarea legislației cu privire la impozitarea operațiunilor de hedging sau la lipsa reglementărilor cu privire la impozitarea hedging-ului, cum este cazul României.

Riscul contabil este deseori întâlnit și este determinat de diferențele de reglementări contabile din diferite țări, mai ales în cazul unei companii multinaționale.

Riscul sistemic are un impact negativ asupra unui lanț economic. Un exemplu grăitor este crahul financiar din octombrie 1987 din SUA, când piața de capital a cunoscut scăderi foarte mari și participanții au fost cuprinși de panică. Falimentul unei instituții financiare poate duce la căderea multor altor instituții financiare, conducând astfel la un crah financiar. Riscul sistemic este acea situație de tipul crahului financiar, care se propagă în toate sectoarele economice și afectează negativ întreaga economie.

Riscurile specifice evenimentelor extreme sunt greu de anticipat și evaluat datorită caracteristicilor specifice. Analiza acestora se face cu metode speciale, care se adaptează în funcție de caracteristicile și mecanismele concrete ale evenimentelor analizate.

1.2.7 Riscurile asociate cu instrumentele derivate

Riscurile menționate mai sus pot fi parțial sau total acoperite și gestionate prin utilizarea instrumentelor financiare derivate (contracte forward, contracte futures, contracte cu opțiuni, etc.), instrumente ce vor fi descrise pe larg în capitolele următoare. Dar însăși utilizarea acestor instrumente induce riscuri suplimentare la nivelul firmelor. În ultimii ani, preocuparea băncilor, a forurilor reglementatoare și a altor instituții ale pieței s-a îndreptat în special asupra identificării și măsurării calitative a acestor riscuri. Mai specific, se observă o relație foarte strânsă între instabilitatea indicatorilor economici și creșterea constantă a volumului de tranzacționare a derivativelor, determinată atât de inovația financiară și expansiunea produselor, cât și de dezvoltarea pieței OTC.

În acest context, sunt de semnalat câteva întrebări inevitabile, al căror răspuns explicit sau implicit poate contribui la clarificarea problematicii riscurilor de acest gen.

1. În primul rând, piața derivativelor și activitatea de tranzacționare a acestora sunt noi surse de risc?

2. Tranzacționarea contractelor derivate afectează prețul activelor de bază ale acestora?

3. Putem face mai mult decât să identificăm și să calificăm sursele de risc, în vederea folosirii metodelor de măsurare cantitativă pentru monitorizarea lor?

4. Sunt sistemele interne de monitorizare a riscurilor suficiente și eficiente sau avem nevoie de mecanisme suplimentare care să mențină expunerea la risc într-o limită acceptabilă?

5. Ce rol ar trebui să joace regulamentele interne și cele externe pentru a monitoriza nivelurile risc acceptate de participanții pieței?

Pentru a încerca să răspundem întrebărilor de mai sus, mai întâi vom analiza lanțul care leagă produsele derivative de utilizatorii finali prin prisma funcțiilor acestora în cadrul unei economii.

Categoria riscurilor explicite conține expunerile la riscurile normale ale pieței, atât cele ale pieței derivatelor, cât și cele ale pieței activului de bază (activului suport).

Categoria riscurilor implicite include riscurile referitoare la folosirea derivativelor într-un anume mediu economic și într-o situație definită a pieței. Riscul de contrapartidă aferent unei tranzacții cu derivative este un exemplu clasic al unui astfel de risc. De exemplu, un contract cu opțiuni tranzacționat pe piața OTC prezintă un risc de contrapartidă superior față de un contract similar tranzacționat pe piața CBOE (Chicago Board Options Exchange). Acest risc va fi inclus în valoarea primei opțiunii, care va fi mai mică pentru piața OTC și mai mare pentru piața bursieră.

În afara riscului de contrapartidă, alte tipuri de riscuri sunt: riscul de lichiditate, riscul operațional, riscul juridic. Ceea ce trebuie menționat în această ordine de idei este că nu produsele derivate în sine creează asemenea riscuri, ci forma/structura pieței în care sunt acestea tranzacționate. Ceea ce mai devreme am denumit riscuri de percepere sunt acele riscuri datorate neînțelegerii sau înțelegerii greșite a noțiunilor privitoare la instrumentele financiare derivate, la imperfecțiunile pieței în ceea ce privește cadrul legislativ și cel al autoreglementării. Trei factori pot genera sau crește aceste riscuri, și anume:

– lipsa transparenței pieței din punct de vedere al informațiilor;

– lipsa educației și cunoștințelor cu privire la instrumentele financiare derivate a utilizatorilor finali ai acestora;

– folosirea inadecvată a acestor instrumente datorită măsurării incorecte a riscurilor în cadrul unei companii.

Astfel, rezultă în mod evident că gradul de informare și educare referitor la instrumentele financiare derivate determină într-o măsură importantă gradul de expunere la riscurile asociate utilizării lor.

Revenind la întrebările mai sus invocate, putem încerca, succint, unele răspunsuri adecvate.

Pentru prima întrebare, este clar că riscurile explicite asociate utilizării derivativelor nu sunt noi, din moment ce rezultă din redistribuirea riscurilor de piață inerente pieței activelor suport, conform unui joc cu sumă nulă.

În ceea ce privește a doua întrebare, nu este greu de dedus, că celelalte surse de risc ce aparțin categoriei riscurilor implicite și a riscurilor de percepere își găsesc originile în structura pieței de tranzacționare și în nivelul de transparență a acesteia. Se poate afirma de asemenea, că, de exemplu, riscul de contrapartidă, riscul educațional sau riscul contabil nu sunt nici create de instrumentele financiare derivate și nici specifice acestora. În ceea ce privește relația dintre produsul derivat și activul suport, există numeroase păreri divergente. Totuși, opiniile majoritare confirmă că apariția derivativelor nu a avut o influență majoră asupra riscurilor de piață aferente activelor suport. Bineînțeles această afirmație este valabilă în condiții obiective de percepere a pieței și nu în lipsa transparenței informaționale a acesteia sau în cazul în care gradul de înțelegere a noțiunilor este redus.

1.3. Contractele forward, futures și cu opțiuni

1.3.1. Contractele forward

Definiție și caracteristici generale ale contractelor forward

Un contract forward reprezintă un acord de voință dintre două părți, un vânzător și un cumpărător, de a livra o anumită cantitate dintr-o marfă, valută sau activ financiar, la un anumit preț convenit de părți și la o anumită dată în viitor, specificat în contract. Contractele foward pot fi încheiate pentru orice marfă , cele mai des utilizate în piețele financiare internaționale sunt cele care au drept obiect valutele și ratele de dobândă. Dezvoltarea pieței forward este determinată, în general de caracteristicele pieței monetare și valutare. Pe piața forward activează și brokeri care, în schimbul unor comisioane oferă servicii pentru găsirea unei contrapartide pentru clienții acestora, facilitând astfel contractul între cei doi parteneri care vor încheia contractul forward. Un contract futures reprezintă un contract forward standardizat, tranzacționat în cadrul unei piețe organizate, respectiv o piață dezvoltată de o bursă de mărfuri și care urmează o procedură zilnică de regularizare (actualizare valorică).

Contractele forward și futures întrunesc multe din caracteristicile contractelor cu opțiuni.

Toate aceste contracte reprezintă un acord prin care o anumită marfă este livrată de către vânzător cumpărătorului, la un anumit moment în viitor și la în anumit preț, ambele precizate la momentul încheierii contractelor. Un contract cu opțiuni oferă cumpărătorului dreptul de a decide asupra executării contractului la scadență, în funcție de rezultatul financiar, pierdere sau câștig.

Cumpărătorul de call își va exercita dreptul dobândit doar dacă prețul spot este mai mare decât prețul specificat în contractul cu opțiuni. Un contract futures, ca și orice contract cu opțiuni, poate fi vândut la bursă din nou oricând până la data scadenței. Un contract forward ca și orice contract cu opțiuni tranzacționat pe piața OTC, poate fi compensat (offset) prin crearea unui nou contract forward.

Băncile sunt participanți activi pe piața forward. Deoarece contractele forward rezultă din negocieri individuale între părți, ele pot fi adaptate în așa fel încât să îndeplinească cerințele specifice ale fiecărui partener. Chiar dacă contractele forward pot fi încheiate practic pentru orice tip de marfă, cele mai folosite sunt contractele forward ce au drept obiect o valută, valori mobiliare, mărfuri și titluri de credit pe termen scurt. Contractele forward pe rata dobânzii pe termen scurt și mediu poartă denumirea de forward rate agreements (FRAs). Despre cumpărătorul unui contract forward se spune că deține o poziție lungă, iar despre vânzător că deține o poziție scurtă.

Contractele forward pe valute dețin cea mai mare parte din totalul pieței forward.

Scadențele pentru aceste contracte sunt de 30, 90 și 180 de zile, precum și orice alte termene, în funcție de cerințele părților implicate. Termenii contractuali se referă la cursul de schimb viitor, termen, suma de bani, data scadenței (data la care contractul expiră) și modalitățile de plată și de livrare. În general, data la care contractul este executat efectiv este la două zile distantă de data scadenței.

În cele mai multe cazuri, contractele forward pe valute sunt regularizate la scadență prin plăți cash de către fiecare parte. Între instituțiile financiare, plățile care rezultă din contracte cu aceeași zi de scadență sunt regularizate printr-o singură operațiune de plată la valoarea netă a obligațiilor dintre părți.

Participații pe piața forward folosesc aceste instrumente financiare pentru:

– operațiuni de hedging;

– operațiuni de arbitraj;

– inițierea unor poziții pe piață în funcție de anticiparea trendului viitor al pieței;

– obținerea unor profituri de pe poziția de market maker.

Instituțiile financiare, corporațiile precum și traderii folosesc aceste instrumente pentru managementul riscurilor rezultate de pe piața spot a ratei dobânzii, valutelor, mărfurilor și valorilor mobiliare. În timp ce majoritatea instituțiilor financiare sunt active pe piețele valutare și ale ratelor dobânzii, puține dintre acestea sunt expuse pe piețele de mărfuri sau valori mobiliare.

1.3.1. Hedging, arbitraj și piața contractelor forward

Hedging pe rata dobânzii

Instituțiile financiare folosesc contractele forward în scopul protejării activelor și pasivelor pe care le dețin, precum și pentru protejarea activelor extrabilanțiere. Managementul activelor și pasivelor poate însemna folosirea contractelor forward pe active financiare. Instituția financiară respectivă este, de cele mai multe ori, o bancă, clienții acesteia fiind atât depunători, practic creditori ai băncii, cât și beneficiarii de împrumuturi, debitorii bănci. Banca finanțează debitorii la o anumită rată a dobânzii, mai mare, și îi remunerează pe creditori la o rată a dobânzii mai mică.

Profitul băncii rezultă tocmai din această diferență. De aceea, banca este interesată de menținerea, la un anumit nivel, a acestei diferențe sau a spread-ului dintre rata de plasament (plătită de debitori) și rata de finanțare (pe care o plătește creditorilor).

Spre exemplu, instituția financiară respectivă poate decide să vândă un contract forward în avans pentru a menține la același nivel rata finanțării. Dacă rata LIBOR crește, valoarea poziției deținute în acest fel va crește și ea, anulând, în acest mod, creșterea de pe piața spot.

Contractele forward pot fi folosite și pentru protejarea investițiilor de portofoliu împotriva fluctuațiilor ratelor dobânzii (curbele de randament). Spre exemplu, un portofoliu de investiții bazat pe ipoteci poate fi protejat prin vânzarea de contracte forward pe titluri emise de GNMA (GNMA – General National Mortage Association-Asociația Națională Generală de Ipotecare SUA).

Fondurile de pensii pot face același lucru prin vânzarea de contracte forward dacă în viitor vor trebui să se achite de o anumită obligație financiară sau pot cumpăra contracte forward dacă urmează să încaseze anumite sume de bani. De asemenea, pot exista situații în care dealer-ii de pe piața contractelor swap au dificultăți în încheierea acestora. În acest caz, un contract swap poate fi înlocuit cu succes cu un contract forward.

Hedging pe curs valutar

Companiile implicate în comerțul internațional pot folosi contractele la termen pe valute pentru a-și proteja încasările și plățile viitoare de variațiile ratelor de schimb. Spre exemplu, o companie americană care este angajată în comerț cu o firmă din Germania (export) și care așteaptă să fie plătită în EURO, poate vinde un contract forward pe EURO pentru a elimina riscul deprecierii EURO la momentul sosirii banilor. De asemenea, contractele forward pe valute pot fi folosite de firmele care operează în activitatea curentă cu diferite valute.

Instituțiile financiare folosesc contractele forward pe valute pentru a-și proteja expunerile rezultate din tranzacționarea diferitelor valute. O bancă poate avea o astfel de expunere dacă oferă clienților săi servicii de managementul riscului, astfel că expunerea clientului devine expunerea băncii. Și în acest caz contractele forward pot fi folosite în locul contractelor swap pe valute. Spre exemplu, un dealer obligat să facă o serie de plăți în EURO poate cumpăra contracte forward pe EURO pentru a-și reduce expunerea rezultată din variațiile EURO față de moneda națională.

În cadrul pieței bancare românești actuale există un număr redus de instrumente financiare acoperirii riscului de curs valutar. Un astfel de instrument îl constituie operațiunile de vânzare/cumpărare de valută la termen pe care anumite bănci îl oferă propriilor clienți. Preluarea integrală a riscului în aceste situații este realizată de instituția bancară, care la rândul ei trebuie să găsească pârghiile și instrumentele adecvate pentru o bună gestionare a acestui tip de risc.

Arbitraj

Oportunitățile pentru un arbitraj fără risc sunt foarte rare pe piața contractelor forward.

Totuși se poate întâmpla, pentru perioade scurte de timp să existe o diferență între prețul spot și prețul forward. Spre exemplu, daca EURO este supraapreciat comparativ cu prețul rezultat din paritatea ratelor dobânzii, un broker american poate împrumuta dolari pe care, apoi, îi vinde pe piața spot și obține mărci germane. Cu banii astfel obținuți deschide un depozit în EURO și, concomitent, vinde EURO la termen. Acest aranjament, destul de complicat dealtfel, asigură o rată de rentabilitate sigură, la un anumit nivel.

Piața contractelor forward

Contractele forward nu sunt contracte standardizate. Formatorii de piață, bănci comerciale, de investiții, anumite companii din domeniul asigurărilor, facilitează încheierea de contracte forward între clienții lor, pentru diferite sume de bani, inclusiv tranzacții în partizi mari, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor unor anumite firme. De asemenea, pe această piață activează și brokeri care, în schimbul unor comisioane, își oferă serviciile pentru găsirea unei contrapartide pentru clienții acestora,facilitând astfel contactul între cei doi parteneri ce vor încheia contractul forward. Clienții, utilizatorii finali, inclusiv bănci, corporații, mari instituții financiare, folosesc aceste contracte pentru operațiuni de hedging și de speculație.

Odată încheiate, contractele forward nu sunt, în general, tranzacționate pe o piață secundară dat fiind faptul că nu sunt standardizate, există riscul de contrapartidă, iar transferabilitatea lor este limitată.

Transparența prețurilor forward este asigurată de starea pieței dobânzii și cea a cursurilor de schimb, precum și de relația între ratele dobânzii la depozite în valutele respective. Formatorii de piață afișează prețuri la vânzare și la cumpărare, iar brokerii facilitează contactul între cumpărători și vânzători, care pot fi atât dealeri cât și utilizatori finali. Brokerii distribuie informația prin telefon sau prin mijloace electronice de comunicare.

1.3.2. Calculul prețului contractelor forward

În general, valoarea unui contract forward (privită din punctul de vedere al cumpărătorului, deci este vorba de o poziție lungă), este egală cu diferența dintre prețul spot și prețul specificat în contractul forward. Ratele de schimb forward (și spot) sunt cotate în numărul de unități monetare străine care revin la o unitate monetară națională.

Ratele de schimb forward depind de paritatea ratelor dobânzii la depozitele în celor două monede. Conform acestei legături, rata de schimb forward este aceea care determină un investitor autohton să fie indiferent față de investirea unei sume de bani în moneda națională și cumpărarea spot a unei anumite cantități de monede străine care apoi să fie transformate într-un depozit la termen, pentru ca suma de bani rezultată să fie apoi transformată, la termen, în monedă națională.

Paritatea ratelor dobânzii poate fi exprimată astfel:

F=S*[1+r(F)]/[1+r(D)], unde:

– F reprezintă rata forward; –S, rata spot; – r(D), rata dobânzii interne; – r(F) rata dobânzii externe.

1.3.3. Analiza riscurilor asociate contractelor forward

Atât clienții cât și intermediarii ce acționează pe piața contractelor forward trebuie să facă față unor riscuri diferite. Metodele de management al riscului, folosite în general utilizând contractele forward și futures, se pot aplica tuturor celorlalte derivative.

Riscul de contrapartidă

Riscul de contrapartidă apare ca urmare a faptului că una dintre părți nu își poată duce la îndeplinire obligațiile financiare asumate. Valoarea unui contract forward este, în general, zero la semnarea acestuia, dar variază pe măsură ce prețul spot pentru activul de bază al contractului se modifică. Dacă instituția financiară deține un contract cu o valoare de piață pozitivă iar partenerul este în incapacitate de plată pentru acel contract, atunci instituția respectivă va pierde această valoare. Pentru a contrabalansa aceste risc, clienții cu un anumit risc sunt obligați să depună garanții suplimentare În scopul asigurării îndeplinirii obligațiilor contractuale. Datorită riscului de contrapartidă, relativ ridicat, și absenței standardizării, un contract forward nu poate fi transmis către un terț fără acordul prealabil al părților deja implicate.

Ca parte a managementului riscului, fiecare instituție financiară în parte, stabilește linii de credit pentru fiecare parte implicată în contractul forward. Pentru contractele spot și forward pe valute, aceste linii de credit sunt exprimate în termeni noționali. Linia de credit include limita totală de credit pentru clientul respectiv, limitele regularizărilor zilnice precum și scadențele.

Unele instituții financiare mai sofisticate folosesc un echivalent al acestor sume exprimate în riscul de credit maxim pentru tranzacțiile în valută. Pornind de la riscul ratei dobânzii, instituțiile financiare folosesc, de obicei, pentru exprimarea expunerilor noționale, un echivalent al creditului.

Pentru clienții cu risc mai ridicat, banca respectivă poate decide să ceară un gaj și chiar un supliment la acesta dacă expunerea devine din ce în ce mai mare.

Riscul de piață

Riscul aferent contractelor forward trebuie evaluat prin efectul riscului de piață asupra întregului portofoliu. Instituțiile care lasă neprotejate anumite poziții pot fi mai expuse la riscul de piață decât cele care au apelat la o strategie de hedging. Băncile pot decide ca anumite părți din portofoliile clienților să rămână neprotejate pentru a beneficia de fluctuațiile eventual favorabile ale pieței, asumându-și , însă, în același timp, riscul unor pierderi considerabile.

Riscul de bază

Diferența dintre prețul sau rentabilitatea forward și rentabilitatea sau prețul spot al unui activ de bază al unui instrument financiar, cum ar fi contractul futures sau componenta implicită forward dintr-un contract cu opțiuni, poartă denumirea de basis. Această noțiune mai poate fi exprimată și ca diferența dintre costul și beneficiul rezultat din deținerea activului suport în cadrul unei strategii de hedging până la data regularizării unui contract forward sau futures. Pe lângă această interpretare mai trebuie menționat faptul că basis-ul reprezintă relația dintre prețuri sau rate (de schimb sau ale dobânzii) de pe două sau mai multe piețe influențate una de cealaltă, dar nu identice.

Riscul de bază reprezintă pierderea potențială rezultată din variațiile prețului sau din diferențele de rentabilitate ale instrumentelor tranzacționate pe două piețe diferite. Chiar dacă un asemenea risc tinde să fie mai mic decât cel rezultat din mișcările absolute ale premiilor în anumite momente poate reprezenta o sursă considerabilă de pierderi. Investitorii elaborează strategii de hedging pentru protejarea activității lor de bază, dar nu se pot proteja împotriva variațiilor de bază.

De asemenea, orice client poate fi expus unui risc rezultat din deținerea de poziții de cumpărare și vânzare pe instrumente cu aceeași durată dar scadențe diferite. Practic, este vorba de randamentul pe care îl oferă aceste instrumente, riscul constând în pierderea unor oportunități.

Chiar dacă este posibil ca prin strategia de hedging să fie eliminat riscul unei deplasări paralele a curbei randamentelor, investitorii sunt totuși supuși riscului ca variațiile de preț pe cele două piețe să nu fie egale. Pe piața valutară riscul de bază rezultă din diferența între ratele dobânzii la depozitele în cele două valute.

Riscul de lichiditate

Contractele forward nu sunt, de obicei, transferabile fără acordul ambelor părți și, din această cauză, sunt mai greu de lichidat decât un contract futures. Pentru a elimina expunerea la risc apărută ca urmare a deținerii unei poziții pe contracte forward, dacă partenerul inițial nu dorește să aprobe transferarea acestora, un client va fi obligat să inițieze o poziție de sens contrar.

Riscul de regularizare

Pe piețele OTC procedurile de clearing și de regularizare se realizează pe baza unor acorduri bilaterale. Practic, au loc transferuri de fonduri între bănci, sume care nu sunt încă în posesia celui în drept să le primească. Pentru a reduce acest risc precum și costurile tranzacțiilor respective, multe instituții financiare operează pe baza unor aranjamente prin care sumele de transferat sunt compensate la nivelul băncii respective și abia apoi se face o singură plată finală (regularizare netă). Desigur că obligațiile legale rezultate din contract se mențin. Prin regularizarea netă are loc o novație prin care obligațiile aferente unui număr mare de contracte sunt înlocuite cu una singură.

1.3.4. Instrumentele de tip FRA (Forward Rate Agreements)

Un FRA este un contract forward pe rata dobânzii în care rata ce urmează a fi plătită sau încasată, pe o anumită perioadă de timp, începând de la un anumit moment în viitor, este determinată la data încheierii contractului.

FRAurile sunt instrumente de ancorare a ratei dobânzii pentru o perioadă de timp în viitor.

Cumpărătorul și vânzătorul de FRA preferă să determine rata dobânzii mai devreme și încearcă să se protejeze împotriva fluctuațiilor viitoare. Cei care vor avea obligații financiare de acoperit în viitor (debitorii către o bancă) sunt interesați într-un asemenea instrument deoarece se protejează împotriva creșterilor ratei dobânzii. Creditorii vor fi interesați, pe de altă parte, să se protejeze în fața unor posibile scăderi ale ratelor dobânzii. care le pot afecta încasările. Speculatorii se vor afla de o parte și alta a pieței în funcție de modul în care previzionează trendul viitor pe piața monetară.

Suma de bani asupra căreia s-a convenit prin contract, valoarea nominală a acestuia, care nu face obiectul transferului între cei doi parteneri, este un depozit într-o anumită valută, pe un anumit termen, care începe la data la care FRA este scadent. Plata cash reprezintă,în fapt, valoarea prezentă a diferenței dintre rata forward și rata FRA luând în considerarea valoarea depozitului. Această plată trebuie făcută la o anumită dată specificată în contract. Există și contracte FRA cu o scadență mai mare de 1 an, care poartă denumirea de FRA pe termen lung.

Un contract FRA poate fi inițiat prin cerere verbală către bancă sau in scris. Totuși părțile vor trebui să confirme la un moment dat, în scris, inițierea acestuia. Contractele FRA sunt adaptate cerințelor specifice ale clienților. Aceste contracte sunt determinate în diverse valute, având valorile contractuale prestabilite precum și scadențele și perioada pentru care se plătește dobândă. British

Bankers' Association a creat standarde pentru contractele FRA care sunt folosite de numeroși brokeri și dealeri în domeniu. Aceste standarde includ definiții, reguli privind realizarea plăților, precum și moduri de soluționare a diverselor probleme care pot apărea.

Caracteristici

Rata dobânzii FRA sunt contracte exclusiv pe rata dobânzii și nu există nici un fel de altă obligație între părți de a lua sau a da cu împrumut suma pentru care se încheie contractul.

Regularizare cash FRA sunt ”contracte pe diferență”. Suma de regularizat este o plată cash bazată pe diferența dintre rata FRA și rata LIBOR corespunzătoare. Plata se face la începutul perioadei de începere a contractului FRA și se actualizează cu rata LIBOR.

Rata LIBOR FRA sunt regularizate folosind ca rată de referință rata LIBOR, zilnic, a British Bankers’ Association.Părțile contractante pot apela și la o altă rată de referință, dar aceste cazuri sunt rar întâlnite în practică.

Piața OTC FRA sunt contracte bilaterale private. Ele au o funcție similară cu contractele futures pe rata dobânzii, dar sunt cotate diferit și nu presupun marje și regularizări zilnice. Pentru părțile implicate există însă riscul de contrapartidă.

Nu există opțiuni alternative

FRA sunt contracte prin care la încetarea acestora vânzătorul sau cumpărătorul au de efectuat o plată. Nu există nici o altă posibilitate de stingere a obligațiilor între părți.

Structura FRA

Un contract FRA poate fi cotat pentru orice moment din viitor. Un contract 3×6 FRA înseamnă că acesta are o durată de trei luni, care începe în luna a treia și se sfârșește în luna a șasea, considerând ca moment de referință momentul actual (tabelul nr. 1.1).

Un contract FRA va cuprinde întotdeauna următoarele elemente:

– NPA (notional principal amount), respectiv valoarea nominală;

– Perioada;

– Rata dobânzii pentru care se încheie contractul;

– Rata de referință, spre exemplu LIBOR.

Pentru toate valutele se consideră un an financiar de 360 de zile (numărul de zile lucrătoare la bursă, practic), cu excepția lirei sterline care ia în considerare anul financiar de 365 de zile.

Datele de referință într-un contract FRA sunt:

Data tranzacției-Data la care părțile convin asupra încheierii contractului;

Data fising-Data la care rata LIBOR este fixată și publicată;

Data regularizăriiData la care are loc plata de către una dintre părți, la începutul perioadei pentru care se calculează rata LIBOR.

Cumpărătorul de FRA cumpără practic o hârtie de valoare cu dobândă variabilă (rata LIBOR, care fluctuează și care va fi fixată la un moment viitor) și este de acord să plătească o dobândă fixă, respectiv cea stabilită prin contractul FRA. Deci cumpărătorul de FRA va înregistra un profit dacă rata LIBOR este mai mare decât rata dobânzii stabilită în contract. Vânzătorul va avea profit dacă rata LIBOR este mai mică decât rata dobânzii FRA.

1.4. Contractele futures

1.4.1. Definiția și particularitățile contractului futures

Istoria modernă a tranzacțiilor futures a început din anul 1800. In 1848, datorită extinderii considerabile a comerțului cu cereale, s-a constituit o piață centralizată – Chicago Board of Trade (CBOT) – unde, în primii ani, se încheiau doar contracte forward. Totuși, contractele forward aveau o serie de neajunsuri. Ele nu erau standardizate din punct de vedere al calității sau al datei livrării și de multe ori se întâmpla ca unii dintre participanții la tranzacții să nu-și îndeplinească angajamentele asumate anterior. Drept urmare, în 1865, Chicago Board of Trade a făcut un pas major în oficializarea comerțului cu cereale prin instituirea unor acorduri de voință standardizate, numite contracte futures. Contractele futures, spre deosebire de contractele forward, sunt standardizate din punct de vedere al calității, cantității, datei și locului de livrare a mărfii supuse tranzacționării.

Un mecanism de garantare a fost pus la punct chiar în același an, pentru a elimina situațiile în care vânzătorii și cumpărătorii nu-și respectau obligațiile contractuale. Acest mecanism presupunea ca operatorii de pe piață să depună anumite sume sau alte valori care să ofere garanții că prevederile contractuale vor fi îndeplinite. Datorită acestor transformări fundamentale, au fost puse în practică acele principii ale tranzacțiilor futures care se aplică și în prezent.

Evoluția produselor bursiere a fost determinată de necesitățile agenților economici.

Produsele bursiere moderne sunt instrumentele derivate: suportul lor îl reprezintă un alt activ bursier, existența acestora depinzând fundamental de acest activ.

Contractele futures intră în această categorie: cotația futures depinde de cotația spot, reprezentând, în fapt, o previzionare la un anumit termen a prețului unei anumite mărfi. Această previzionare este rezultatul mai multor factori care acționează concomitent, la un moment dat: condițiile cererii și ofertei pentru marfa pentru care se încheie contractul futures, factorii economici la nivel micro și macroeconomic, așteptările agenților economici (raționale, obiective sau subiective).

Fundamentarea pieței instrumentelor derivate are la bază, de regulă, riscul, care provine din deținerea unui activ în piața spot. Cea mai simplă definiție a riscului, acceptată în mediile economice, este expunerea la incertitudine. Delimitarea celor două componente ale riscului, respectiv, incertitudinea și expunerea la incertitudine, face posibilă demararea activității de gestionare a riscului.

În general, fiecare organizație și fiecare persoană prezintă o atitudine diferită față de riscurile potențiale. Acestea atitudini se traduc în indiferența față de risc și aversiunea față de risc.

Cele două niveluri au un grad mare de subiectivitate, dar identificarea lor reprezintă primul pas în vederea reducerii/măririi gradului de incertitudine provocat de un risc.

Astfel, managementul riscului reprezintă modalitatea de definire a nivelului de risc dorit de organizație, identifică nivelul de risc existent și folosește instrumentele derivate ori alte instrumente financiare pentru a ajusta nivelu 1 de risc existent către cel dorit. În acest sens, pe piața futures, un nivel ridicat de risc își asumă speculatorii, iar unul scăzut – hedgerii.

Contractul futures reprezintă o înțelegere între părți – un cumpărător și un vânzător – de a cumpăra sau vinde un activ oarecare (marfă, valută, titlu de valoare) la o dată viitoare.

Clauzele contractului futures sunt standardizate: calitate, cantitate, scadență. De asemenea, fiecare bursă stabilește pentru fiecare tip de contract, limitele de variație a prețului în cadrul unei ședințe de tranzacționare, pasul de variație, lunile de scadență, ultima zi de tranzacționare și prețul de regularizare. Aceste caracteristici sunt cuprinse în Specificația contractului futures.

Obligațiile aferente contractelor futures pot fi executate în natură, prin livrarea fizică a activului de bază, cash (prin plata diferențelor de preț la scadență) sau pot fi lichidate în bursă prin operațiunea de offseting (prin aceasta operatorul deschide o nouă poziție de sens contrar celei deschise inițial, pe același activ).

Regularizarea zilnică a contractelor se face de către casa de clearing, astfel încât pentru fiecare participant se stabilește anticipat câștigul sau pierderea rezultate din variația prețului suport. Dat fiind faptul că aceste sume sunt, în fapt, egale se poate spune că piața futures funcționează după regula jocului cu sumă nulă.

În funcție de activul de bază, contractele futures pot fi împărțite în două mari categorii: contracte futures pe mărfuri și contracte futures financiare, acestea din urmă având drept activ suport un activ financiar (cursul unei valute față de o altă valută, un indice bursier, rata dobânzii).

Dintre acestea, contractele futures financiare au cunoscut o largă răspândire din cauza existenței unui mediu economic mai puțin stabil, caracterizat de frecvente variații ale ratelor dobânzilor, de creșteri pronunțate ale volumului datoriei publice și de o mai mare interdependență financiară a statelor lumii.

Contractele futures pe valute au fost introduse în 1972 și au precedat contractele la termen pe rata dobânzii. În anii ce au urmat importanța lor a crescut, cele mai tranzacționate fiind cele care au drept activ suport: lira sterlină, yen-ul japonez, francul elvețian, dolarul SUA și euro.

Importanța acestor contracte rezultă din scopul în care sunt folosite: societățile comerciale cu activitate curentă de import-export se folosesc de aceste instrumente contractuale pentru a se proteja împotriva variațiilor nefavorabile de curs valutar. Speculatorii din piețele forex dar mai ales fondurile de hedging au cunoscutr o dezvotare fantastică în ultimii ani.

Și contractele futures pe indici bursieri au avut un succes deosebit în ultimii ani pe piețele financiare internaționale. Indicii bursieri sunt calculați pe baza cotațiilor zilnice ale acțiunilor înscrise la cota unei burse de valori. Un investitor oarecare, ce acționează pe această piață, nu va deține o singură acțiune ci un portofoliu diversificat, care să îi permită dispersarea riscului.

Contractul futures pe un indice bursier va da posibilitatea deținătorului de acțiuni să se protejeze împotriva scăderii capitalizării bursiere a portofoliului. Pentru ca această protecție să fie eficientă trebuie ca structura indicelui să fie cât mai apropiată de cea a portofoliului (ponderea acțiunilor în portofoliu să fie similară celei din structura indicelui). Trebuie făcută o observație importantă în legătură cu aceste contracte: la scadență, regularizarea se face numai „cash”. Fiecare bursă a stabilit o sumă în moneda națională care să reprezinte valoare unui punct-indice și în funcție de acestea se stabilește valoarea contractului.

O atenție deosebită trebuie îndreptată și spre contractele futures pe rata dobânzii. Acestea reprezintă un angajament de a primi/ceda la o dată viitoare, stabilită în momentul acordului, un activ financiar, cu o rată a dobânzii acceptată de ambii parteneri, stabilită la data semnării contractului. Contractul futures pe rata dobânzii este considerat un instrument deosebit de eficient pentru operațiunile de hedging sau speculative și este larg folosit de către instituțiile financiare ce participă ca dealeri la piața acordurilor swap pe rata dobânzii sau la piețele OTC ale instrumentelor derivate pe rata dobânzii.

Participanții la piața futures urmăresc, prin tranzacțiile pe care le încheie, fie un câștig, obținut prin specularea favorabilă a variațiilor de preț, fie acoperirea unor riscuri, rezultate din activitatea curentă (comercială, de producție, respectiv riscuri generate de obiectul de activitate al firmei în cauză).

Volatilitatea cotației bursiere a activului suport își are originea în factori diverși, de importanță diferită pentru fiecare activ și reprezintă, în fapt, motivul pentru care există contractele futures (de a permite realizarea unei protecții eficiente împotriva fluctuațiilor neprevăzute ale prețului). Acești factori privesc deopotrivă condiții micro și macroeconomice, sunt rezultatul direct al forțelor economice, astfel încât interacțiunea acestora se regăsește în cursul viitor determinat pe piața futures. Pentru categoriile de contracte futures enumerate anterior este interesant de urmărit felul în care factorii specifici influențează prețul viitor al fiecăruia.

Prin active financiare posibil de livrat se înțeleg: a) împrumuturi pe termen scurt în eurodolari; b) bonuri de tezaur ale Statelor Unite; c) obligațiuni de stat emise de guvernul Statelor

Unite. Dintre aceste trei tipuri, contractele futures pe eurodolari sunt cele mai tranzacționate.

Eurodolarii sunt dolari SUA depozitați într-o bancă cu sediul în afara Statelor Unite sau într-o filială străină a unei bănci americane. Depozitele sunt denominate în USD și nu în moneda țării de referință. Rata dobânzii LIBOR (London Interbank Offered Rate), considerată a fi cel mai bun indicator ce exprimă evoluția „costului banilor” pe termen scurt, are drept activ suport eurodolari.

Regularizarea, la scadență, a contractului se face, de asemenea, cash.

1.4.2. Caracteristici ale contractelor futures care reduc riscul de contrapartidă

Contractul futures seamănă cu contractul forward în sensul că acesta este tot un mijloc de contractare în avans a unei mărfi. În calitate de cumpărător al unui contract futures sau al unui contract forward, ne obligăm să cumpărăm, la o dată viitoare, la un preț stabilit astăzi. Totuși, spre deosebire de contractul forward, contractul futures are anumite caracteristici care rezolvă direct problema riscului de contrapartidă: contractul futures este construit și tranzacționat astfel încât reduce substanțial riscul de contrapartidă (riscul rezultat din neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de părțile contractante). Mai mult, cadrul instituțional de tranzacționare al contractelor futures oferă o piață secundară cu un grad ridicat de lichiditate. Caracteristicile contractului futures și ale pieței futures care conduc la scăderea riscului de credit sunt: marcarea zilnică la piață, obligativitatea marjelor și rolul casei de clearing. De asemenea, limitele de preț se constituie într-o altă particularitate cu impact asupra riscului de credit al contractelor futures.

Marcarea la piață

În cazul unui contract forward, perioada de referință este aceeași cu durata de viață a contractului.

Din acest punct de vedere, contractul futures seamănă cu un „șir de contracte forward, fiecare fiind lichidat zilnic și înlocuit cu un nou contract, care are un preț egal cu prețul zilei curente” (Popa, 1995). Contractul nu mai este acum un bloc compact, ci o serie de contracte forward expirate zilnic. Adaptarea valorii contractului (numită și actualizare) se face pe baza diferenței dintre prețul de lichidare al zilei respective și cel al zilei precedente.