. Managmentul Dezvoltarii Durabile In Turism

Introducere

A inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre turismul durabil. A fost asociat mai intii cu mediul natural, apoi cu cel socio-cultural si economic, pentru a se ajunge la concluzia ca cele trei domenii sint interdependente si inseparabile. Si daca durabilitatea presupune permanenta, turismul durabil se raporteaza la o folosire optima a resurselor, inclusiv a diversitatii biologice, minimizarea impactelor ecologice, culturale si sociale negative, in paralel cu maximizarea beneficiilor produse de conservare si de comunitatile locale. De asemenea, el se refera la managementul structurilor necesare atingerii acestor obiective. Poate ca din aceasta perspectiva unele organizatii prefera sa se refere la turismul durabil folosind notiunea de "dezvoltarea durabila a turismului".

Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun",cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmarește satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi".

Dezvoltarea durabilă urmarește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie ca e vorba de mediu înconjurător, economic sau social.Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare industriala a resurselor și degradarea continuă a mediului și cauta in primul rand prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.

Conceptul a fost legat initial de problemele de mediu si de criza resurselor naturale, in special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul insusi este foarte tanar si s-a impus in vara lui 1992, dupa Conferinta privind mediul si dezvoltarea, organizata de Natiunile Unite la Rio de Janeiro. Durabilitatea pleaca de la ideea ca activitatile umane sunt dependente de mediul inconjurator si de resurse. Sanatatea, siguranta sociala si stabilitatea economica a societatii sunt esentiale in definirea calitatii vietii. Discutiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabila au pornit la inceputul anilor 70. In 1972, Conferinta privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima data in mod serios problema deteriorarii mediului inconjurator in urma activitatilor umane, ceea ce pune in pericol insusi viitorul omenirii. In 1983, isi incepe activitatea Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare (WCED), condusa de Gro Bruntland, dupa o rezolutie adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite. Doi ani mai tarziu, este descoperita gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, prin Conventia de la Viena se incearca gasirea unor solutii pentru reducerea consumului de substante care dauneaza stratului protector de ozon care inconjoara planeta. In 1986, la un an dupa catastrofa de la Cernobal, apare asa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun”care da si cea mai citata definitie a dezvoltarii durabile (“sustainable development”): “Dezvoltarea durabila este cea care urmareste nevoile prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface nevoile lor”. Totodata, Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi oprita, dar ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitete ecologice oferite de mediul inconjurator si de resursele planetei. In finalul raportului, comisia sustinea necesitatea organizarii unei conferinte internationale asupra dezvoltarii durabile. Astfel, in 1992, are loc la Rio de Janeiro “Summit-ul Pamantului”, la care au participat reprezentanti din aproximativ 170 de state. In urma intalnirii, au fost adoptate mai multe conventii, referitoare la schimbarile de clima (reducerea emisiilor de metan si dioxid de carbon), diversitatea biologica (conservarea speciilor) si stoparea defrisarilor massive. De asemenea, s-a stabilit un plan de sustinere a dezvoltarii durabile, Agenda 21. La 10 ani de la Conferinta de la Rio, in 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabila. Fiecare dintre noi, constient sau nu, putem contribui la dezvoltarea durabila. De fapt, putem spune ca avem o gandire durabila atunci cand aruncam deseurile din plastic sau hartie in locurile special amenajate. Recuperarea deseurilor menajere va deveni, probabil, aproape un reflex si in randul romanilor, dar este un proces de durata. Sa nu uitam ca dezvoltarea durabila este, de asemenea, un concept foarte “tanar”. Deocamdata, de reciclarea deseurilor casnice par sa se ocupe, in prezent, doar carutasii care merg printre blocuri in cautare de fier vechi sau alte metale. In urma cu cativa ani, printre blocuri erau amplasate containere pentru colectarea selectiva a deseurilor – sticla, plastic, hartie, o initiativa laudabila care nu strica sa fie reluata. La nivel industrial, lucrurile s-au miscat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deseuri drept combustibil, iar in anumite localitati se încearca implementarea unor sisteme de incalzire casnica pe baza arderii deseurilor. Companiile sunt primele care au constientizat importanta economica (dar si ecologica) a recuperarii si refolosirii deseurilor. Lester Brown atrage atentia, in lucrarea “Planul B 2.0” asupra conflictului dintre civilizatia industriala si mediul ambiant si mentioneaza doua aspecte: tendinta de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime si de hrana, sau consumarea celor regenerabile intr-un ritm superior capacitatii lor de regenerare si deteriorarea fizica si poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol. In acest context, el puncteaza importanta reciclarii deseurilor. Lester Brown a creat in 1974 "Worldwatch Institute" si este promotorul unor serii de studii, materializate in rapoartele anuale privind progresele pe calea structurarii unei societati durabile: "Starea lumii" sau "Semne vitale". "O societate durabila, spune el, este cea care isi modeleaza sistemul economic si social astfel incat resursele naturale si sistemele de suport ale vietii sa fie mentinute".

Dezvoltarea durabila a turismului este privita ca un domeniu amplu, ce conduce la un management atit de eficient al tuturor resurselor, incit nevoile de ordin economic, social si estetic sa poata fi satisfacute cu usurinta, in paralel cu mentinerea integritatii culturale, proceselor ecologice esentiale, diversitatii biologice si a sistemelor de sprijinire a dezvoltarii standardelor de trai.

In acest context, turismul aduce in prim-plan atit valorificarea complexa a obiectivelor culturale si religioase din patrimoniul fiecarei regiuni ori tari, cit si promovarea eficienta a acestora. Exista diverse moduri abordate de managementul modern, pentru dezvolatrea durabila a turismului, dintre care amintim creearea unor marci regionale ce s-ar putea converti intr-un important motor de crestere economica si reducere a somajului in zonele vizate; nevoia de standarde, de criterii de clasificare, care sa ne defineasca drept o destinatie turistica; importanta dezvoltarii invatamintului si cercetarii in turism, pentru formarea unor profesionisti compatibili cu standardele Uniunii Europene si valorificarea superioara a patrimoniului unei zone; si, nu in ultimul rind, necesitatea flexibilizarii si transparentei in comunicarea la nivel macro si micro, care sa activeze energiile latente, stimulind astfel competitivitatea si permitindu-ne impunerea unor produse proprii, a caror valoare sa fie impregnata de originalitate si traditie.

1. CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ DOCUMENTARĂ PRIVIND CONCEPȚILE SI DEFINIȚILE DEZVOLTĂRII DURABILE IMPLICATE ÎN ABORDAREA TEMEI

1.1 Conținutul și semnificația conceptului de dezvoltare durabilă

Protecția mediului ambiant constituie una din preocupările actuale ale societăților moderne. Societatea umană de astăzi seamănă tot mai puțin cu cea de dinainte. În ultima sută de ani, populația lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de combustibili fosili de 30 de ori, iar producția industrială de 50 de ori. Aceste schimbări au adus, însă, cu ele și efecte nedorite. Dimensiunile definitorii ale existenței umane au fost și vor fi, fără îndoială, acelea de a fi și de a avea, a trăi din ce în ce mai bine și mai mult prin transformarea naturii, a mediului în general. Omul, inclusiv în ipostaza sa societală, nu există decât în și prin raportare la natură, constituind cu aceasta un tot indestructibil. Apariția unor riscuri ecologice majore care amenință ansamblul planetei – despădurire masivă, „efectul de seră”, alterarea stratului de ozon, pericolul accidentelor nucleare etc. – ne obligă să ne gândim că modelul nostru de creștere nu ar fi prea „durabil” și s-ar impune urgent unul pentru toată lumea. În prezent, se observă atât o agravare cantitativă a poluării, cât și o schimbare de fond a problemelor ecologice. Ca fenomene proeminente, poluările locale fac loc poluărilor globale, printre care amplificarea efectului de seră constituie exemplul concludent. Se observă faptul că originea geografică a poluării este „deconectată” de locul său de manifestare, iar unele probleme de mediu vor afecta cu ușurință planeta în ansamblul său. Economie-ecologie – așezați împreună acești termeni par să sugereze o anumită apropiere, evidențiată mai ales la începutul acestui mileniu al alarmelor globale.

Economia, în sensul său originar, înseamnă luarea în stăpânire a lucrurilor utile lumii prin conducere gospodărească și conlucrare cetățenească, în vechiul „polis”, care își căuta cu tenacitate prosperitatea, plăcerea de a trăi, cum o numea Georgescu-Roegen (1994). Ecologia înseamnă locuire înțeleptă, conviețuire armonioasă cu natura, parteneriat între societate umană și mediul natural, creștere economică în condiții de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate și responsabilitate. Începând cu anul 1972, anul în care a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockholm, și până în prezent au fost puse în

circulație peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă. Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare el a prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltareacare corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”. Mesajul acestui raport se regăsește în “Principiul 3” al Declarației de la Rio cu privire la Mediu și Dezvoltare (3-14 iunie 1992), potrivit căruia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare”. Standardul ISO 14 001 face și el referire la acest concept, în introducere, precizând că: “toate tipurile de organizații sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă și să demonstreze o performanță de mediu evidentă, controlând impactul propriilor

activități, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislației din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice și a altor măsuri destinate să încurajeze protecția mediului, a creșterii preocupării părților interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă”. Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea și compatibilitatea a Componenta ecficarea efectului de seră constituie exemplul concludent. Se observă faptul că originea geografică a poluării este „deconectată” de locul său de manifestare, iar unele probleme de mediu vor afecta cu ușurință planeta în ansamblul său. Economie-ecologie – așezați împreună acești termeni par să sugereze o anumită apropiere, evidențiată mai ales la începutul acestui mileniu al alarmelor globale.

Economia, în sensul său originar, înseamnă luarea în stăpânire a lucrurilor utile lumii prin conducere gospodărească și conlucrare cetățenească, în vechiul „polis”, care își căuta cu tenacitate prosperitatea, plăcerea de a trăi, cum o numea Georgescu-Roegen (1994). Ecologia înseamnă locuire înțeleptă, conviețuire armonioasă cu natura, parteneriat între societate umană și mediul natural, creștere economică în condiții de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate și responsabilitate. Începând cu anul 1972, anul în care a avut loc Conferința asupra mediului de la Stockholm, și până în prezent au fost puse în

circulație peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare durabilă. Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare el a prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltareacare corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”. Mesajul acestui raport se regăsește în “Principiul 3” al Declarației de la Rio cu privire la Mediu și Dezvoltare (3-14 iunie 1992), potrivit căruia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare și de mediu ale generațiilor prezente și viitoare”. Standardul ISO 14 001 face și el referire la acest concept, în introducere, precizând că: “toate tipurile de organizații sunt preocupate din ce în ce mai mult să atingă și să demonstreze o performanță de mediu evidentă, controlând impactul propriilor

activități, produse sau servicii asupra mediului și luând în considerare politica și obiectivele lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislației din ce în ce mai stricte, al dezvoltării politicilor economice și a altor măsuri destinate să încurajeze protecția mediului, a creșterii preocupării părților interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv dezvoltarea durabilă”. Punctul de vedere larg acceptat este cel de dezvoltare durabilă, în cadrul căreia se urmărește interacțiunea și compatibilitatea a Componenta ecologică a deciziilor Dezvoltarea durabilă – premisă de dezvoltare economică a unui nou echilibru pe Terra patru sisteme: economic, uman (social), ambiental (de mediu sau ecologic) și tehnologic. Vorbim despre un concept născut dintr-o realitate ușor de observat de către oricine: dezvoltarea economică și demografică actuală deosebit de accelerată. Dacă ea continuă în același ritm și se extinde la întreaga planetă, fără a fi însoțită de măsuri drastice de

protecție a mediului și de economisire a resurselor, atunci, într-un viitor destul de apropiat, Pământul va deveni nelocuibil. În pofida eforturilor de definire a semnificației conceptului amintit, s-a dovedit dificilă stabilirea unor limite stricte, deoarece conservarea resurselor naturale nu poate fi argumentată în totalitate. O dezvoltare economică presupune, în mod inevitabil, ca o anumită suprafață de teren arabil va fi cultivată, că se va exploata țițeiul, că unele râuri vor fi îndiguite, iar unele mlaștini asanate. Au existat opinii care au susținut că este necesară conservarea capitalului natural în sens agregat, afirmându-se că pierderile suferite într-o regiune ar putea fi contracarate în alta. Acest tip de abordare a problemei a focalizat atenția asupra existenței unei nevoi acute de a se estima valoarea resurselor naturale din punct de vedere ecologic și economic și asupra importanței protejării anumitor sisteme ecologice esențiale.

În ceea ce privește durabilitatea unei dezvoltări se diferențiază două direcții ideologice în abordarea raportului economie-mediu: tehnocentrism și ecocentrism.

Susținătorii tehnocentrismului sunt adepții unei piețe lipsite de constrângeri, atât pentru producători, cât și pentru consumatori. Aceștia sunt foarte încrezători în posibilitățile de substituibilitate aproape totală între factorii de producție, la fel ca și în faptul că omul și tehnologia vor găsi întotdeauna un mod pentru a compensa obligația legată de lipsa unei resurse. Tot ei sunt cei care adoptă un criteriu de durabilitate foarte slabă, în așa zisa versiune a “abundenței”, și cu criterii de durabilitate slabă în poziția mai puțin extremistă numită “conciliantă”. Tehnocentrismul conciliant ia în considerare problemele de mediu, acceptând faptul că factorii de producție nu sunt substituibili la infinit, înglobează o noțiune precisă de capital natural critic și de capacitate de suport și este interesat să corecteze distorsiunile prezente pe piață cu ajutorul unor instrumente precum taxele ecologice.

Trecând de la tehnocentrism la ecocentrism, găsim poziția “comunitară”. Este vorba de o abordare mai degrabă conservatoare, în care protecția mediului, de exemplu, dobândește o centralitate inexistentă în abordările precedente. A recunoaște Pământul drept un organism unic duce la restricții foarte puternice în posibilitatea de substituire a factorilor de producție și determină o abordare radicală, care își revendică un concept de durabilitate foarte puternic. Acest punct de vedere urmărește să transforme sistemele economice actuale, limitând destul de drastic nivelul producției, al consumului și al creșterii demografice.

În realitate, multe din aceste abordări se suprapun în diverse profile etice sau economice, iar caracteristicile unui posibil model de dezvoltare durabilă pot fi rezumate astfel:

Obiectivele economice vor fi mai degrabă optimizate, decât maximizate. O dată depășit pragul de subzistență, creșterea bunăstării materiale devine mai lentă, decât consumul de resurse. Este necesară o schimbare a paradigmei privind perceperea obiectivelor economice. Acestea trebuie să aibă în vedere un nivel optim și nu unul maxim al activității. Pe de altă parte, reducerea activității economice, fără a fi specificat nivelul la care se va ajunge, nu constituie un demers viabil.

Înțelegerea universalității constrângerilor impuse de legile naturii/fizicii. Manipularea substanței și a energiei respectă legile fizicii, fapt ignorat de economiști. Legile termodinamicii sunt, în acest sens, cele mai restrictive. Orice abordare economică trebuie să țină cont că, în timp ce materia poate fi reciclată și energia convertită dintr-o formă în alta, energia liberă este permanent degradată în forme legate, se entropizează.

Perfecționarea metodelor de cuantificare a impactului ecologic și a resurselor este indispensabilă într-un demers de optimizare pentru a evalua corect costurile și beneficiile. Analiza ciclului de viață pentru o serie de bunuri este un început bun, în acest sens, dar există numeroase dificultăți. De exemplu, nu sunt încă posibile analize cantitative între diferitele tipuri de impact, cum sunt poluarea cauzată de arderea combustibililor și cea determinată de folosirea pesticidelor. O altă problemă este legată de aprecierea comparativă a activităților care poluează continuu și a celor care survin accidental.

În ceea ce privește resursele, metodele actuale, bazate pe analiza cost-beneficiu atribuie costuri extracției și transformării materiilor prime, dar nu și pentru valoarea intrinsecă a combustibililor, minereurilor, apei, ecosistemelor. În cazul minereurilor și combustibililor, materialul valoros (util) creat prin procese naturale în cursul a milioane de ani este consumat în decenii. O dată "utilizate" acestea nu mai sunt disponibile pentru generațiile viitoare, pierderea de valoare fiind ignorată.

Recunoașterea rarității ecologice. În primele faze ale revoluției industriale, activitatea umană se conducea pe principiul abundenței ecologice. Cu toate acestea, planeta noastră este limitată, iar creșterea activității conduce, inevitabil, la raritatea ecologică. Tranziția de la abundență la raritate se pare că este mult mai rapidă decât se aprecia. După numai câteva generații de activitate economică crescândă într-un mediu de relativă abundență, oamenii acceptă cu greu faptul că există limite pentru creștere și cu atât mai puțin schimbarea substanțială a modului de viață și a aspirațiilor.

Macro-constrângeri și micro-libertăți. O obiecție frecvent enunțată împotriva reglementărilor restrictive este faptul că ele reprezintă constrângeri inacceptabile pentru libertatea individuală. Cu toate acestea, libertatea aparentă este adesea o iluzie pe termen scurt. Acțiunile cu impact ecologic puternic pot reduce posibilitățile opțiunilor pe termen lung. Prin stabilirea unor constrângeri la nivel macroeconomic și implementarea unui sistem economic care să încurajeze deciziile pro-ecologice se poate asigura menținerea libertății de opțiune la nivel microeconomic, pe termen lung.

Un cadru economic care să asigure caracterul proecologic al tuturor deciziilor. Includerea costurilor ecologice în prețurile bunurilor și serviciilor poate avea o contribuție importantă în acest sens.

Modelele economice bazate pe resurse epuizabile finite și pe rate finite de reînnoire a resurselor de energie. Majoritatea modelelor utilizate în economia convențională sunt bazate pe fluxul ciclic al banilor și pe permanenta intensivizare a ciclului producției și consumului. Aceste modele ignoră fluxul linear al materiilor prime și al energiei în economie, din ecosisteme și al deșeurilor din activitatea economică spre ecosisteme. Ele își asumă faptul că mediul asigură resurse infinite și absoarbe cantități infinite de "deșeuri" (abundență ecologică). Scara actuală a activității economice demonstrează falsitatea acestei presupuneri. Astfel de modele trebuie abandonate în favoarea celor care tratează fluxul linear al materiei și energiei într-un mod mult mai realist. Chiar și în cazul resurselor regenerabile, trebuie luată în considerare rata de reînnoire a acestora.

Determinarea politică a nivelului activității. Reforma taxelor ecologice, cu nivele ridicate de taxare pentru resursele rare, pare să fie o modalitate de limitare a utilizării acestora, de conservare pentru viitor. Suprapunându-se mecanismelor pieței, poate fi o modalitate eficientă de distribuire și substituire a resurselor alternative, în condițiile unei rarități relative. Se speră, de asemenea, că astfel de măsuri vor reduce creșterea de ansamblu a activității economice, respectiv poluarea și celelalte impacte ecologice pe care le implică. Cu toate acestea, în condiții de raritate absolută, mecanismul s-ar putea să nu funcționeze la fel de bine. Există pericolul ca banii colectați din taxe să fie folosiți în finanțarea consumului resursei care trebuie să fie protejată prin taxe. Pe măsură ce taxele adiționale scad puterea de cumpărare, nu există nici o garanție că aceasta se va manifesta în raport cu bunurile dăunătoare mediului. Astfel, este necesar un control politic asupra nivelului de utilizare al resurselor epuizabile. O dată ce se stabilește, pe ansamblu, rata de exploatare, piața va asigura distribuirea resursei respective.

Schimbările economice pe termen lung care sunt preconizate în această abordare vor conduce la noi oportunități, dar și la dispariția multor aspecte familiare ale vieții economice. Este esențial ca orice schimbare să fie inițiată și implementată într-o manieră controlată și previzibilă, pentru a evita situațiile critice.

1.2 Strategii de realizare a dezvoltării durabile

Pentru realizarea condițiilor de compatibilitate a celor patru sisteme, strategia dezvoltării durabile include, ca un elemente esențial, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

În România, o asemenea viziune asupra problematicii mediului a fost susținută, încă din anul 1976, de către academicianul N.N. Constantinescu. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă pornește de la înțelegerea faptului ca economia unei țări, ca și a tuturor țărilor, înseamnă mai mult decât suma părților componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenței dinamice existente între componentele acestuia.

Pornind de la cei cinci factori, care se influențează reciproc în procesul dezvoltării – populația, resursele naturale și mediul înconjurător, producția agricolă, producția industrială și poluarea – strategia dezvoltării durabile își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității reciproce în timp și spațiu. Astfel, se pune problema conceperii și realizării unui mediu economic care, prin intrările și ieșirile sale, să fie într-o compatibilitate dinamică cu mediul natural, dar și cu nevoile și interesele, prezente și viitoare, ale generațiilor care coexistă și se succed. Rezultă, astfel, că dezvoltarea durabilă este definită de:

dimensiune a intereselor prezente și viitoare ale generațiilor;

dimensiune național-statală – compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan național, cât naturală – care presupune că aceasta există numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural;

dimensiune social-umană – toate ieșirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor și la nivel regional sau mondial.

Un alt nivel de abordare al strategiilor de dezvoltare durabilă este prin prisma structurii resurselor utilizate. Astfel, societățile omenești pot să aleagă să acumuleze capitalul uman (prin educație și introducerea progresului tehnologic) sau capitalul fizic creat de oameni în schimbul conservării rezervelor minerale sau al convertirii unei forme de utilizare a terenului în alta. Problema constă în faptul că, întreaga productivitate a capitalului acumulat, incluzându-se impactul nefast asupra sănătății umane și a plăcerii estetice, ca și asupra veniturilor, reprezintă mai mult decât compensările obținute din pierderea survenită ca urmare a deteriorării capitalului natural.

În trecut, beneficiile obținute din derularea activităților omenești au fost adesea exagerate, precum și costurile incumbate de prejudiciile aduse mediului au fost ignorate. Aceste costuri trebuie luate în considerare de către decidenți, iar impacturile pe termen scurt și pe termen lung ale unei astfel de abordări trebuie evaluate cu grijă. Este evident că realizarea unui astfel de lucru nu este posibil fără a se ține seama de gradul de nesiguranță și ireversibilitate asociat anumitor procese ecologice, recunoscându-se faptul că anumite beneficii pentru mediu apar în forme intangibile și că anumite impacturi asupra acestuia se vor produce într-o perioadă nedefinită în viitor. Trebuie avut în vedere, de asemenea, și faptul că nu pot sau nu trebuie asociate valori monetare tuturor resurselor naturale existente, dar oricum aceste evaluări monetare trebuie să fie realizate cât se poate de explicit. Se argumentează adesea că beneficiile rezultate din investițiile omenești sunt temporare, în timp ce beneficiile obținute din conservarea mediului durează. Această atitudine se poate compara

cu poziția în care se utilizează o rată a scontului mai scăzută în cadrul analizării proiectelor de investiții. Trebuie însă avut în vedere faptul că, în acest fel, s-ar putea genera mai multe prejudicii pentru mediu (încurajându-se investițiile). Răspunsul rezidă în aceea că nu ratele de scont reduse în mod artificial pot fi considerate benefice, ci numai certitudinea că beneficiile obținute din dezvoltarea economică sunt reinvestite.

Adoptarea unor politici de dezvoltare economică și ecologică, luându-se în calcul realizarea unei comparații între beneficii și costuri pe baza unei atente analize macroeconomice ar putea conduce la realizarea și sporirea protecției mediului, iar, în timp, la majorarea nivelului general de bunăstare a populației. În interpretarea sensului în care Raportul Comisiei Brundtland utilizează expresii ca “sustainable development” (“dezvoltare durabilă”) și “enivronmentally responsible development” (“dezvoltare care ține cont de aspectele ecologice”, „dezvoltare respectuoasă față de mediu”) trebuie pornit de la definiția dezvoltării durabile în sens restrâns.

În decursul ultimilor ani, obiectivul afirmat al politicilor de protecție a mediului a fost cel de realizare practică a unei dezvoltări durabile. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost unanim acceptat, drept scop final al acestor politici încă de la publicarea raportului Comisiei Mondiale asupra Mediului și Dezvoltării, în anul 1987. Printre elementele esențiale care trebuie luate în considerare pentru realizarea dezvoltării durabile se numără:

Caracteristica din ce în ce mai internațională, chiar globală, aproblemelor mediului. Din acest punct de vedere se remarcă faptul că persoanele în drept de a lua decizii, atât la nivel local, cât și național, nu mai pot ignora impactul deciziilor luate asupra colectivităților, în sensul cel mai larg al termenului. Dacă, de exemplu, o țară își accelerează creșterea economică utilizând politici de creștere care pot amplifica poluarea și diminuarea resurselor naturale, într-o regiune anume, riscă nu numai să prejudicieze perspectivele de creștere economică în alte regiuni, ci chiar să vadă propria sa creștere economică prejudiciată pe termen lung, ca urmare a interdependențelor dintre sistemele ecologice și economice;

Perspectivele, pe termen lung, privind consecințele diminuării resurselor naturale și ale accentuării poluării pentru generațiile viitoare. Astfel, trebuie avută în vedere nu numai capacitatea indivizilor și a națiunilor de a împărți binefacerile creșterii economice și avantajele aduse de resursele naturale în epoca actuală, dar și ceea ce va fi lăsat drept moștenire generațiilor viitoare;

Obligația de a menține sau de a spori această moștenirereprezintă un element-cheie al dezvoltării durabile;

Bunăstarea generală depinde nu numai de ritmul creșterii economice, dar și de calitatea acesteia;

Distincția dintre diversele forme de capital, care contribuie la crearea bunăstării și care constituie moștenirea generațiilor viitoare. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincție între “capitalul creat de om” și “capitalul uman”, inclusiv calificarea și nivelul de instruire al resurselor de muncă, aceste două forme de capital fiind de multă vreme recunoscute drept elemente esențiale în satisfacerea nevoilor prezente și viitoare. În același timp, se poate considera că există un “capital natural”, care presupune menținerea stocurilor de resurse naturale și limitarea poluării. Este deci indispensabil să se evite diminuarea capitalului natural, în cadrul dezvoltării durabile, prin practicarea unor politici care vizează concomitent o bună gestiune a resurselor naturale și controlul poluării;

Posibilitatea de a realiza o substituire între diversele forme de capital, ceea ce înseamnă că trebuie să ne așteptăm la o anumită posibilitate de substituire între stocurile de capital natural, pe de o parte, și capitalul acumulat de om, pe de lată parte.

Prin adoptarea obiectivului de dezvoltare durabilă este în curs de a fi modificată strategia de ansamblu față de politicile de protecție a mediului. Accentul se pune pe luare în considerare a tuturor dimensiunilor legate de problemele protecției mediului, ca de exemplu:

Controlul poluării, gestiunea resurselor și considerațiile mai largi privind calitatea vieții;

Crearea cadrului instituțional eficace pentru formularea și punerea în aplicare a politicilor de protecție a mediului;

Promovarea progresului tehnologic în favoarea unei creșteri economice “ecologizate”;

O mai largă utilizare a instrumentelor economice, care reflectă cu mai multă precizie raritățile relative în scopul furnizării semnalelor de piață privind protecția mediului;

Nevoia de a face ca instrumentelor de reglementare să devină mai eficiente și mai puțin costisitoare;

Modificarea tendințelor de producție și consum în scopul menținerii stocului de resurse rare și a diminuării poluării;

O mai mare utilizare a strategiilor anticipative în formularea și aplicarea politicilor de protecție a mediului;

Dezvoltarea unor strategii integrate, atât în sectorul protecției mediului, cât și între acest sector și alte sectoare ale economiei;

O analiză mai detaliată a legăturilor care există între mediu și economie, ca și o modalitate de a elabora indicatori de protecție a mediului pentru a măsura tendința și progresele înregistrate în domeniul protecției mediului.

Realizarea practică a unei dezvoltări economice durabile presupune o perioadă de tranziție, în care atât clasa politică conducătoare, cât și populația să-și reevalueze obiectivele și aspirațiile, să-și redefinească etaloanele privind reușita socială și să-și adapteze munca și folosirea timpului liber la un nou set de valori și principii, care să aibă drept obiectiv prosperitatea și protecția generațiilor viitoare.

În fond, este necesară găsirea unui mod de dezvoltare care să împace interesele economice cu cele sociale și de mediu. În acest sens, se pleacă de la formalizare și apoi se trece la acțiune, stimulată prin reglementări naționale, regionale și internaționale. Succesul acestui demers se bazează pe adaptarea activităților umane la un complex, care presupune înlocuirea multor tehnologii necorespunzătoare cu altele noi, a căror realizare presupune inovare, creativitate și resurse financiare considerabile. Din această cauză se acționează gradual:

într-o primă fază se încearcă îmbunătățirea sistemelor tehnologice actuale. Este foarte important ca problemele urgente de protecție a mediului, să fie abordate imediat, cu mijloacele existente, astfel încât amplificarea efectelor negative să fie stopată;

a doua etapă – trebuie începute și continuate cercetările vizând definirea tehnologiilor viitorului. Pe parcurs vor fi promovate de către fiecare țară acele soluții politice, economice, tehnologice, compatibile cu scopul propus, și anume asigurarea unei dezvoltări durabile.

Fig. 1 Componentele strategice ale dezvoltării durabile

(după Rojanschi și colab., 1997)

Componentele strategice ale dezvoltării durabile și acțiunile de întreprins în vederea trecerii eficiente de la o etapă la alta se înscriu într-un sens trigonometric, de la gestiunea producției și serviciilor, prin gestiunea resurselor către gestiunea modificării (fig.1). Predominant, în comerț, relațiile economice internaționale, prețurile mărfurilor, investițiile transnaționale, datoriile și bugetele, fac foarte dificilă, pentru majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, atât alocarea resurselor necesare pentru investiții în domeniul protecției mediului, cât și introducerea măsurilor de adaptare la politicile necesare, cerute de o dezvoltare durabilă.

Într-adevăr, una din soluțiile propuse în „Declarația despre Protecția Mediului și Dezvoltare de la Rio” adoptată de Conferința Națiunilor Unite despre Mediu și Dezvoltare (U.N.C.E.D.), este aceea că mediul și economia sunt strâns legate între ele, iar integrarea considerațiilor ecologice în planificarea dezvoltării este esențială pentru atingerea unei dezvoltări durabile.

Misiunea U.N.E.P.-ului constă în promovarea, în colaborare cu alte organizații ale Națiunilor Unite și instituții internaționale și naționale de dezvoltare și cercetare, a dezvoltării ulterioare și aplicarea analizelor integrate, ecologice și economice, a politicilor instrumentelor, pentru a spori cooperarea economică și ecologică internațională, pentru un management mai bun și o dezvoltare de durată. O gestionare ecologică a resurselor trebuie să fie prioritară la nivelul fiecărui stat. Principiile directoare ale gestionării ecologice a resurselor regenerabile sunt:

echitate între generații – să utilizeze azi fără a reduce resursele și opțiunile generațiilor viitoare;

adoptarea unei politici anticipative în utilizarea resurselor;

limitarea utilizării resurselor naturale în funcție de capacitatea mediului în folosirea resurselor de apă și apoi reintegrarea reziduurilor lichide;

creștere a bunăstării umane mai mult sub aspect calitativ decât cantitativ;

estimarea valorilor mediului ambiant și a resurselor naturale în scopul acoperirii tuturor costurilor necesare menținerii echilibrului ecologic;

rezolvări de perspectivă ale problemelor ambientale, în primul rând, cele globale și apoi cele regionale și naționale;

utilizarea eficientă a resurselor de către toate societățile;

participarea activă a populației la politică și desfășurarea procesului de trecere la o societate durabilă din punct de vedere ecologic.

Direcțiile principale în care trebuie acumulate cunoștințele necesare realizării unui mediu durabil ar fi:

cauzele ecologice și consecințele schimbării chimismului atmosferei, solului, apelor dulci și marine;

consecințele ecologice ale schimbării folosințelor terenurilor și apelor;

inventarul biologic;

indicatori ai răspunsurilor ecologice la stres;

refacerea sistemelor ecologice;

dezvoltarea și aplicarea teoriei ecologice la gospodărirea sistemelor ecologice;

specii introduse, boli și patogeni;

ecologia răspândirii bolilor;

procese ecologice și populațiile umane.

Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării durabile devine operațională prin politici adecvate, capabile să realizeze compatibilitatea sistemelor care se intercondiționează în timp și spațiu, colaborarea și cooperarea cu caracter regional sau internațional.

Turismului din perspectiva dezvoltării durabile

În dezvoltarea durabilă, turismului îi revine rolul esențial de a observa și promova

obiectivele generale ale societății. Astfel se poate fundamenta echilibrul dintre activitățile turistice și cele ale dezvoltării durabile. Strategia națională de dezvoltare economico-socială durabilă pe termen mediu privește turismul ca un sector prioritar, considerându-se că este capabil să contribuie cu o pondere însemnată la relansarea și redresarea economică a României. Ridicarea produsului turistic de la valorile consacrate la cele corespunzătoare standardelor internaționale, presupune inițierea și promovarea unor acțiuni care să includă pe de o parte derularea proceselor de educare și formare a unei mentalități adecvate actualului tip de dezvoltare, iar pe de altă parte accentuarea dezvoltării durabile în regiunile de recepție. Această accentuare necesită adâncirea în timp și spațiu a relației mediu-economie, care implică realizarea unui echilibru între efectele negative și cele pozitive rezultate din derularea activităților turistice.

Prioritară în cadrul procesului de dezvoltare durabilă desfășurat la nivelul țării noastre este componenta care include activitățile de planificare, amenajare și exploatare turistică ca parte integrantă a strategiei de dezvoltare durabilă a arealului, regiunii sau țării.Procesul în derulare, ca rezultat al aplicării strategiei prevăzute, necesită utilizarea unor costuri în plus pentru protejare mediului, a resurselor care să amplifice valoarea investițiilor de la nivel național, ca urmare a continuării colaborării dintre turism, celelalte sectoare de activitate, autorități locale și guvernamentale.

Literatura dedicată protecției mediului în relație cu dezvoltarea turismului abordează, în general, subiectul costurilor ca o problemă de management al resurselor și se propune intervenția în sistem pe baza unor principii derivând din acelea care definesc dezvoltarea durabilă. Impactul turismului asupra sectoarelor economiei unei zone este divizat în efecte de

multiplicare, și stimulare în planul producției, veniturilor și ocupării forței de muncă. Nevoia de coordonare a eforturilor atât la nivel regional, cât și național pentru realizarea unor mari proiecte în domeniul infrastructurii, în special a celei de transport și comunicații este, corelată cu procesul de amenajare a teritoriului, care presupune coordonarea tuturor proiectelor cu implicațiile spațiale și soluționarea eventualelor conflicte apărute în acest context de profunde

transformări. Amenajarea a urmărit să stabilească un model de evaluare, de ierarhizare și de identificare a celor mai potrivite și eficiente căi de valorificare a patrimoniului turistic, utilizânduse în acest sens o analiză multicriterială de delimitare a regiunilor turistice însoțită de o conturare a acțiunilor prioritare în fiecare caz în parte.

În continuarea zonării turistice, amenajarea teritoriului și politicile corespunzătoare trebuie să găsească soluții și amenințărilor la adresa mediului pe care le exercită unele activități turistice sau activități industriale cu impact direct asupra rezultatelor în sectorul turistic.

Considerând resursele și structura sectorială a economiei sale, fiecare județ sau regiune se confruntă cu provocări specifice la adresa mediului. Un posibil răspuns la aceste provocări ar fi aplicarea conceptului de ecodezvoltare mozaicată, care propune implementarea principiilor dezvoltării durabile la nivelul unor zone mai restrânse, urmând ca acestea să fie extinse gradual, astfel încât, pe termen lung, să acopere întregul teritoriu național. În această viziune spațiul ecologic ar trebui să arate, în forma sa ideală, ca o tablă de șah, în care largi suprafețe agricole ar trebui să se îmbine cu suprafețe mai restrânse alocate industriei, infrastructurii pe diverse categorii și cu parcuri și rezervații naturale. Această alternanță decurge din distribuirea spațială neregulată a resurselor naturale precum și aplicarea unor criterii economice, sociale, de mediu. În acest cadru ecologia și bioeconomia pot oferi soluții originale amenajării teritoriului, astfel încât arii ecologice corespunzătoare să fie alocate fiecărei ramuri, având ca rezultat complementaritatea sectorială în plan teritorial.

Complementaritatea astfel rezultată trebuie abordată nu numai din punct de vedere funcțional ci și din cel al utilizării raționale a terenurilor, al creșterii nivelului de ocupare a forței de muncă și a veniturilor, al participării efective la schimburile inter-regionale și integrării în structurile și fluxurile europene, al complementarității cu restricțiile impuse de protecția mediului.

Aplicarea proiectelor de dezvoltare durabilă a turismului debutează încă din etapele de

proiectare și construire a bazei tehnico-materiale în scopul armonizării cu mediul, cu comunitatea locală, sau alte sectoare ale economiei, continuîndu-se în stadiul derulării activităților turistice. Fazele desfășurării proiectelor pot și trebuiesc urmărite și stimulate de organismele autorizate care au chiar calitatea de a stabili strategii privind rezolvarea deficiențelor apărute pe parcursul derulării acestora.

Legislația privind protecția mediului, cele referitoare la planificarea activităților implicate în procesul de amanajare vin să sprjine și dezvoltarea durabilă a turismului, prin obligarea agenților economici de a realiza proiecte, amenajări și echipări turistice de calitate și care să nu aducă prejudicii mediului înconjurător și resurselor turistice. Obligația de a obține un acord de mediu pentru realizarea unei investiții și de a elabora un studiu de impact ecologic, social și economic pentru fundamentarea deciziilor privind amplasarea și dimensionarea obiectivului de investiții, integrarea în mediu natural și arhitectura locală, nivelul de exploatare a resurselor regenerabile, tratarea și evacuarea apelor uzate, a deșeurilor etc. are o deosebită importanță în acest scop. Prin autorizația de mediu sunt stabilite condițiile și parametrii de funcționare pentru activitățile existente și pentru cele noi, pe baza acordului de mediu. De altfel, în conformitate cu Directivele U.E., toate țările membre au fost obligate să introducă în legislația națională un act care dă țină seama de impactul pe care-l au asupra mediului marile proiecte de investiții, inclusiv cele din turism.

Aplicarea criteriilor dezvoltării turistice durabile este inevitabil însoțită de apariția unor aspecte specifice de concepere a programelor care abordează în mod explicit problemele de spațiu a economiilor și comunităților locale. Se menționează, astfel, derularea unui proces de aplicare graduală a măsurilor ce se impun pe linia protecției potențialului turistic și a prevenirii degradării lui, a exploatării științifice și raționale a resurselor turistice, încât rata de exploatare să nu depășască rata lor de reciclare și regenerare, iar intensitatea relațiilor directe sau indirecte a turismului cu factorii de mediu să nu depășască limitele capacității de primire turistică.Atenția se va concentra cu prioritate spre mediu deoarece este componenta care permite apariția unor compensări în ceea ce privește schimbările pozitive și negative din componentele funcției bunăstării.

În acest context, turismului ecologic i s-au adâncit valențele, contribuția lui la dezvoltarea durabilă fiind de necontestat. Acestuia i se alătură și turismul rural, considerat o nouă formă de turism, care actualmente se dezvoltă sub aceleași coordonate, în sensul derulării activităților turistice în concordanță cu protejarea și consrevarea mediului a tradițiilor economico-sociale și cultural-istorice.

Comensurarea turismului, implicit a progresului economico-social, în viziunea dezvoltării durabile, presupune abordarea și aplicarea unor principii și metode care constituie fundamentul formării și utilizării unui set cât mai complet de indicatori.

Sistemul de indicatori care trebuie să se înmănuncheze într-un set cât mai complet, a fost analizat de forumul OCDE care consideră că eficiența lor este cu atât mai ridicată cu cât sursa de informații este mai largă și diversificată. Un astfel de set de indicatori care a fost propus este prezentat schematic astfel (figura 2):

Fig.2 Indicatorii dezvoltarii durabile

Se presupune că eficacitatea sistemului de indicatori prezentați are în vedere distribuirea lor pe cinci nivele:

nivelul de bază, care cuprinde indicatorii regionali și locali;

nivelul următor ce include indicatorii sectoriali, care evidențiază atât impactul dezvoltării și al politicilor sectoriale asupra mediului, condițiile sociale și eficienței economice, cât și tendințele sectoriale cu implicații asupra acestuia;

al treilea nivel este ocupat de indicatorii de resurse, ce analizează procesul de acumulare, consumare a capitalului natural, antropic și uman, precizând măsura în care consumurile vor influența oportunitățile viitoare;

nivelul premergător ultimei trepte conține indicatorii de rezultate defalcați pe trei coordonate fundamentale: economică, socială și de mediu. Aceștia caracterizează tendințele și calitatea dezvoltării actuale, prin urmare este aproape imposibil să se precizeze foarte clar care sunt indicatorii incluși.

ultimul nivel, dar de fapt cel mai important, este reprezentat de indicatorii de sinteză, deoarece prelucrează și interpretează informațiile de la celelalte nivele, astfel redând viziunea de ansamblu a realizărilor de actualitate.

Principalele categorii de indicatori care redau cât mai exact situația dezvoltării durabile,

utilizați la scară largă și la nivel mondial, sunt:

– indicatorii valorici: produsul intern brut (PIB) și cheltuielile de consum pe locuitor;

– indicatorul rezultatului dezvoltării econoimico-social: durata medie a vieții;

– indicatori compuși,calculați cu ajutorul altor indicatori semnificativi pentru cercetarea întreprinsă, utilizându-se metoda mediei aritmetice simple sau ponderate.

Considerat cel mai semnificativ indicator, Indicele Dezvoltării Umane (IDU), este utilizat pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare umană a unei țări. Acesta reprezintă un indicator compus calculat de PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) în Rapoartele asupra dezvoltării umane. Dezvoltarea umană este procesul de extindere a posibilităților de alegere pentru oameni, prin dezvoltarea capacităților acestora. La toate nivelurile de dezvoltare, cele trei capacități esențiale pentru oameni sunt: să ducă o viață lungă și sănătoasă, să aibă cunoștințe și să aibă acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent.

De la apariția sa în primul Raport Global al Dezvoltării Umane publicat de Programul

Națiunilor Unite pentru Dezvoltare în 1990, indicele dezvoltării umane (IDU) a fost folosit cu

succes drept măsură alternativă a dezvoltării, suplimentând indicatorii economici.

Indicele dezvoltării umane (IDU) cuprinde trei elemente de bază, considerate componente distincte:

longevitatea – este măsurată prin speranța de viață la naștere;

nivelul de educație – este calculat ca medie aritmetică ponderată între gradul de alfabetizare a populației adulte (cu o pondere de două treimi) și rata brută de cuprindere în învățământul de toate nivelurile (o treime);

standardul de viață – ca măsură a standardului de viață se folosește Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare în dolari SUA.

Tabel nr.1 Indicatori si indici de caracterizare ai dezvoltarii umane

În continuare sunt prezentate etapele de calcul al IDU pentru România în anul 2000, componentele fiind următoarele (tabelul 2):

Tabelul nr.2 Componentele IDU

Nivelurile PIB pe locuitor sunt ajustate pe baza unei scări logaritmice crescătoare. Pentru România, PIB pe locuitor a fost estimat în anul 2000, la 5.533 $ SUA la paritatea puterii de cumpărare, având la bază rezultatele rundei de comparare 1999, concordată de OECD în colaborare cu EUROSTAT.

Pentru primele trei componente ale IDU, diferența dintre valoarea efectivă și cea minimă se constituie în indici specifici acestora, iar pentru cea de-a patra componentă, indicele specific este reprezentat de diferența dintre valoarea efectivă logaritmată și cea minimă logaritmată, raportată la diferența dintre valoarea maximă logaritmată și valoarea minimă logaritmată, astfel:

Indicele Dezvoltării Umane, calculat ca medie a celor trei indici de bază, cărora li se acordă ponderi egale, este:

În limitele acestor trei componente, IDU a avut o contribuție substanțială pentru a atrage mai multă atenție asupra evaluării proceselor de dezvoltare. Totuși IDU nu trebuie privit în mod restrictiv ca o încercare de a ne concentra asupra unui indice brut și de a prinde într-un simplu număr realitățile complexe ale dezvoltării. Mai degrabă, ar trebui privit ca unul dintre multele componente care împreună asigură datele necesare pentru analiza oportunităților și obstacolelor în ceea ce privește politicile dezvoltării umane. De aceea IDU a fost întotdeauna însoțit de o analiză largă, o varietate de informații suplimentare evidențiind caracteristicile sociale, economice sau politice care influențează natura și calitatea vieții umane.

Turismul durabil poate fi analizat și apreciat prin intermediul altor două tipuri de indicatori:

1. indicatori fundamentali: cei cu aplicabilitate la nivelul tuturor regiunilor turistice

naționale sau internaționale;

2. indicatori suplimentari: utilizați numai pe zone turistice (zone de litoral, zone montane, zone de coastă, zone culturale, zone ecologice unice, parcuri naționale

3. amenajate, mediul urban, patrimoniu cultural, insule mici ).

Tabelul nr.3 Indicatorii funadamentali ai turismului durabil

Comensurarea dezvoltării durabile a turismului reprezintă o necesitate în condițiile existenței unei profunde interacțiuni între protecția resurselor naturale, dezvoltarea economică și satisfacerea nevoilor clienților-turiști.

În acest context, în special în zonele turistice care au statut de rezervații și parcuri naționale, se pune problema dezvoltării unui turism controlat și dirijat (ecoturism).Activitățile turistice într-o arie naturală protejată trebuie să fie în concordanță cu capacitatea de încărcare ecologică și cu particularitățile ecosistemelor existente. Amenajarea și valorificarea turistică adecvată și prudentă, ca și gestionarea eficace trebuie să devină punctul forte pentru păstrarea integrității ecologice a unor astfel de resurse. Principiul director al dezvoltării turismului într-o astfel de zonă protejată trebuie să fie acela prezentarea principalelor efecte nedorite care se pot produce și care influențează echilibrul ecologic, al ecosistemelor componente. De asemenea, nu trebuie uitat că turismul este legat în dezvoltarea sa – în virtutea efectului multiplicator al activităților turistice – de industrie și agricultură, care practicate în/sau apropierea ariilor protejate conduce la modificări ireversibile asupra mediului înconjurător. Încercările de reducere a impactului negativ, respectarea cerințelor de protecție a mediului, acordarea unui sprijin real unor astfel de activități, realizarea unor colaborări multidisciplinare pot deschide calea dezvoltării durabile a oricărei forme de turism.

2. CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ DOCUMENTARA PRIVIND PRINCIPILE ȘI CRITERILE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN LUMEA CONTEMPORANA CA JALOANE ALE TEMEI

2.1. Principii și criterii ale dezvoltarii durabile cu valabilitate și în turism

Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut în vedere la fundamentarea managementului strategic și integrat al dezvoltării durabile. Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la un nivel minim, generațiile viitoare nu ar putea să trăiască mai rău decât generațiile actuale. În afară de eliminarea ratei de discount pozitive, criteriul valorii actuale poate fi completat cu alte criterii, cum este, de exemplu, sustenabilitatea. Criteriul sustenabilității cere îndeplinirea condițiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre generațiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată pe autonomie și autoregenerabilitate realizată cu ajutorul și transferul tehnologiilor adecvate, participarea, valorificarea condițiilor locale și a diversității, echitabilitatea intergenerațională, viziunea sacră asupra vieții. Sustenabilitatea presupune selecția și desfășurarea tehnologiilor care soluționează probleme cu cât mai puține opțiuni viitoare posibile.

Biodiversitatea reprezintă o condiție obligatorie majoră pentru un mediu durabil. Biodiversitatea înseamnă o diversitate a speciilor, a ecosistemelor și, în principal, a diversității genetice în interiorul unei specii care garantează capacitatea de adaptare. Cu cât este mai mare numărul de specii care compun un sistem ecologic (formează o comunitate), cu atât este mai puternic ecosistemul să reziste împotriva deteriorărilor de mediu. Există definite, în decursul timpului scurs de la formularea conceptului de dezvoltare durabilă, o întreagă gamă de criterii posibile pentru formularea pragurilor de sustenabilitate. La o extremă se situează nivelul cu efect zero sau cu presiune zero sau, cu aproximație, un nivel bazat pe o referință istorică (de exemplu, diversitatea speciilor, nivelurile de aciditate a solurilor din 1850 sau alți indicatori ai situației preindustriale a mediului).

La cealaltă extremă se situează nivelul fără efecte, în termeni de impacturi manifeste cunoscute asupra receptorilor relevanți. Situațiile intermediare ale gamei de criterii posibile sunt poziționate între „presiune zero” și „fără efecte”. Un concept cheie folosit în descrierea criteriilor este prezervarea, care se referă, de regulă, la bogăția de specii, abundența, diversitatea, diversitatea ecologică, un număr mare de specii endemice, un număr mare de rezerve de gene importante, habitat.

Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunității Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:

menținerea în totalitate a calității vieții;

menținerea unui acces continuu la resursele naturale;

evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.

În anul următor, 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltării durabile de la Salzburg, Austria, a cuprins în grupul de criterii ale dezvoltării durabile: umanismul și calitatea ridicată a vieții, prezervarea diversității culturale și regionale, distribuția echitabilă a bogăției și resurselor, supraviețuirea umană, prezervarea deteriorării ireversibile sau exploatării resurselor naturale, stabilizarea în interiorul capacității purtătoare a ecosistemelor, prezervarea biodiversității.

O interesantă clasificare a criteriilor, din diferite perspective, este dată de Daniel Loucks, la Universitatea Cornell, Ithaca, SUA:

1) din perspectivă sociologică: împuternicirea și participarea publică, mobilitatea socială, coeziunea socială, identitatea culturală, dezvoltarea instituțională;

2) din perspectivă ecologică: integritatea ecosistemului, capacitatea purtătoare, reducerea impacturilor globale adverse;

3) din perspectivă economică: eficiența, creșterea, echitatea;

4) din perspectivă inginerească: folosirea eficientă a energiei și resurselor naturale, minimizarea pierderilor, reciclarea și reutilizarea, evaluarea economică și de mediu comprehensivă, folosind analiza pe întregul ciclu de viață.

Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15–20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt și mediu, și aplicarea unui set de principii și criterii validate eficient pe plan internațional, la care ne vom referi în continuare.

Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară și holistică a proceselor de producție, procesare, transport, distribuție, utilizare și depozitare, ținând seama de ciclul de viață al produselor și tehnologiilor, implicarea stakeholderilor, coordonarea interinstituțională, sinergiile pentru cea mai bună utilizare a resurselor și evitarea unor duplicări nenecesare.

Echitatea intergenerațională este o cerință sine qua non potrivit căreia generația prezentă are dreptul de a folosi și beneficia de resursele pământului, cu obligația de a ține seama de impactul pe termen lung al activității acesteia și de a susține baza de resurse și mediul global și în beneficiul generațiilor viitoare.

Precauția reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acțiuni de răspuns (contracarare) la amenințările legate de pagubele serioase și ireversibile cauzate sănătății umane și/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informație științifică necesară.

Abordarea ciclului de viață al bunurilor, serviciilor și tehnologiilor evaluează consecințele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării și valorificării produselor de piață.

Prevenția presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătății umane și a capitalului natural de fenomenele și procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiții și costuri de modernizare, reparații, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecințelor după ce acestea s-au produs.

Substituția presupune înlocuirea unor produse și servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente și cu impact ecologic mai redus și mai puțin dăunătoare.

Principiul „poluatorul plătește” sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităților negative) stabilește folosirea mecanismelor de piață pentru ca poluatorii să suporte în totalitate costurile sociale și de mediu ale activității lor și ca aceste costuri să fie reflectate în prețurile și tarifele bunurilor și serviciilor.

Internalizarea externalităților pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui sistem de subvenții corective, stimulente pentru activitățile care generează beneficii marginale la părțile terțe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecția mediului, educație, dezvoltare regională, întreprinderi mici și mijlocii etc.).

Participarea publică presupune accesul nerestricționat la informația privind mediul și resursele sale, cu anumite excepții justificate (informații confidențiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului și al resurselor sale și de a lua în considerare consecințele acestora, posibilitatea de a reacționa a părților implicate (interesate) din societatea civilă, dreptul de a cunoaște din timp posibile riscuri de mediu și asupra resurselor.

Principiul bunei guvernări prevede ca autoritățile și instituțiile statului să-și desfășoare activitatea transparent, eficient și onest, în condițiile prevenirii și penalizării poluării și ale promovării protecției mediului.

Parteneriatele privat-public și public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter și intrainstituțională, între părțile interesate (stakeholders) reprezentate de autorități și instituții publice, ONG, grupuri și firme industriale, rețele și oameni de afaceri, care împreună pot obține, prin cumularea expertizei și eficienței proprii, o valoare adăugată superioară pentru sustenabilitatea creșterii economice la nivelurile macro și microeconomic.

Cooperarea între state include reponsabilități comune, dar diferențiate, în funcție de nivelul de dezvoltare a țărilor; se pot aplica o serie de abordări diferențiate în ceea ce privește obligațiile economicofinanciare pentru protecția mediului la nivel local, regional și internațional, țările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce privește acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piață emergentă.

Principiile și abordările criteriale ale managementului strategic al dezvoltării economice durabile a României sunt în deplin consens cu spiritul și recomandările Declarației de la Rio, Agendei 21, Declarației Mileniului și ale celorlalte documente aprobate prin consens la summit-urile mondiale ale dezvoltării durabile. Pe plan mondial există și abordări sectoriale în ceea ce privește criteriile și principiile dezvoltării durabile, din punctul de vedere al resurselor acesteia. În cele ce urmează se prezintă, ca exemplu, câteva criterii și principii ale pădurilor durabile (sustainable forest), formulate de guvernul canadian încă din anul 1992.

Pădurea, ca unul dintre cele mai importante ecosisteme naturale, reunește diverse complexe de plante, animale, sol, apă și aer, ca produs al unei evoluții și adaptări la modificări milenare. Managementul pădurii durabile presupune menținerea integrității, capacității productive, regenerabilității și biodiversității. Dintr-un alt punct de vedere, managementul integrat al ecosistemului pădure înseamnă managementul fondului natural de pădure (natural landscapes), al proceselor ecologice, al speciilor de animale sălbatice și al activităților umane.

Managementul pădurii durabile se realizează prin cooperarea locală, regională, națională și internațională, cu scopul de a menține ecosistemele de pădure, cu acțiuni în concordanță atât cu legislația cât și cu aspirațiile de mediu, economice, sociale și culturale ale comunităților înconjurătoare pădurii.

2.2 Politicile de mediu în sistemul politicilor social-economice cu impact în turism

Pentru a realiza încadrarea politicilor de mediu în sistemul politicilor social-economice trebuie pornit de la definirea acestora.

Politica social-economică reprezintă ansamblul de măsuri elaborate la nivel macro și microeconomic, în scopul administrării vieții economice, care să limiteze disfuncționalitatea care se manifestă în economie (crize, șomaj, inflație), armonizând creșterea economică cu evoluția problemelor sociale.

Politica de mediu (de protecție a mediului, ecologică) reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate la nivel macro- și microeconomic, în scopul reducerii procesului de deteriorare a calității sănătății omului și a mediului, calității naturii (menținerea bogăției și diversității formelor de viață) și a calității factorilor de mediu care afectează producția (solul, vegetația, materiile prime etc.)

Principalele elemente de departajare a trăsăturilor politicilor de mediu de cele ale politicilor social-economice sunt prezentate în tabelul nr. 4

Elementele de diferențiere a trăsăturilor politicilor de mediu

de cele ale politicilor social-economice

Tabelul nr.4

Astfel, cunoscuta controversă dintre relațiile existente între creșterea economică și protecția mediului cunoaște o nouă revigorare, ale cărei principale repere sunt prezentate în continuare.

Proiectarea politicii de mediu solicită, ca efort minimal, parcurgerea a patru etape:

Identificarea și delimitarea problemelor de mediu;

Evaluarea politicii de mediu promovată în perioada anterioară;

Formularea priorităților în legătură cu problemele de mediu;

Definirea posibilităților de finanțare a politicii de mediu.

Pentru precizarea obiectului politicii de mediu, eforturile de început vor fi canalizate către identificarea și descrierea, pe cât posibil exhaustive, a problemelor de mediu, creându-se astfel posibilitatea cunoașterii și înțelegerii tendinței de evoluție a calității mediului, a mecanismelor favorabile menținerii funcționalității sistemelor naturale. În acest timp, date fiind condițiile concrete de aplicare a oricărei politici de mediu, între care se remarcă necesitatea participării unui număr cât mai mare de persoane, reprezentativ pentru multitudinea și diversitatea intereselor față de bunurile și serviciile de mediu, prezentarea problemelor de mediu, urmează a se face într-un limbaj care să permită transmiterea eficientă a mesajului în raport cu diversitatea receptorilor. Odată stabilită sfera de aplicare a politicii de mediu pentru dimensionarea costurilor de operaționalizare, pentru sporirea eficacității acestuia în condiții de economicitate, este de preferat o evaluare obiectivă, și nu de pe poziții doctrinar-ecologiste, a politicii de mediu aplicată în perioada anterioară. Un asemenea demers asigură sesizarea zonelor neacoperite de politica de mediu, toate acestea constituindu-se ca premise de conservare ale îmbunătățirii ansamblului de măsuri și mijloace de conservare a echilibrelor ecologice. În condițiile unor restricții obiective, de natură tehnicomaterială, financiară și umană, mai ales în cazul economiilor cu performanțe scăzute, pentru care acoperirea costurilor ecologice sporește, pe termen scurt și mediu, presiunea asupra echilibrului macro-economic și social, o etapă importantă în elaborarea politicilor de mediu o reprezintă formularea priorităților. Desigur, criteriile de ierarhizare pot decurge din utilizarea unor metode cum ar fi: analiza cost-avantaje (sau cost-beneficiu); analiza costeficacitate; analiza riscuri-avantaje etc. Acestea nu pot acoperi ansamblul criteriilor de valoare cu care operează o societate sau alta, o colectivitate sau alta. Mai mult, tendința de globalizare a problemelor de mediu generează presiuni politice internaționale, asumate sau nu prin semnarea unor acorduri și convenții internaționale în materie, presiuni care nu vin întotdeauna în întâmpinarea contextului național de proiectare a politicilor de mediu. Asemenea elemente indică adoptarea unei transparențe maxime posibile a acțiunii structurilor instituționale administrative în raport cu societatea civilă; numai prin explicarea clară a condițiilor interne și internaționale de promovare a politicii de mediu se vor putea justifica operațiunile pentru soluționarea uneia sau alteia din problemele de mediu, transparența în acțiune fiind premisa principală a realizării unui parteneriat eficient între puterea publică și societatea civilă pentru atingerea obiectivelor conservării mediului. Rațiunea unui asemenea parteneriat trebuie să se regăsească în realismul și coerența politicii de mediu proiectată, a strategiei și tacticii care urmează să fie adoptate. În cazul celei de-a patra etape a elaborării politicii de mediu – formularea strategiei și a tacticii, eforturile se vor concentra spre satisfacerea următoarelor cerințe:

Asigurarea preponderenței premiselor certe de realizare a politicii de mediu;

Formularea clară a obiectivelor strategice și tactice;

Sporirea interoperabilității dintre structurile instituționale și civile implicate în atingerea obiectivelor politice de mediu;

Creșterea gradului de audiență a politicii de mediu în rândurile societății civile;

Armonizarea intertemporală a etapelor de aplicare a politicii de mediu, a tacticilor adoptate.

Realismul politicilor de mediu trebuie dovedit nu numai în funcție de principalele dezechilibre ecologice la nivel local, național și internațional, ci și din perspectiva capacității de a susține financiar aplicarea politicii respective.

O politică de mediu eficientă nu poate fi decât una pe termen lung, în concordanță cu ciclurile biologice, legile ecologice, motiv pentru care parcurgerea celei de-a cincea etape – definirea posibilităților de finanțare a politicii de mediu – va fi marcată de incertitudinea și riscul din activitatea economică. Actuala evoluție a economiilor naționale și a economiei mondiale, departe de a se stabiliza, accentuarea concurenței și diversificarea formelor de intervenție pentru păstrarea anumitor poziții pe piața resurselor naturale, sunt elemente care generează discontinuități în ceea ce privește performanța activității economice, discontinuități care, inevitabil, se vor reflecta în capacitatea de finanțare a costurilor ecologice. Din aceste considerente, apreciem ca definitorie pentru politica de finanțare a proiectelor de mediu valorificarea resurselor locale, prin crearea canalelor care ar putea fi folosite de public, de societatea civilă, pentru a participa într-o măsură cât mai mare la realizarea obiectivelor politicii de mediu; distribuirea efortului financiar de susținere a activității de conservare a mediului, a capacității de suport a acestuia, nu poate fi asemuită cu o politică a pașilor mărunți, în disonanță cu marile obiective ale politicii de mediu, cu urgența refacerii echilibrelor ecologice, atâta vreme cât dezvoltarea tacticilor intermediare se va realiza în permanență conform strategiei adoptate.

Realismul și concurența sunt atribute care pot fi asociate politicilor de mediu numai în măsura în care acestea satisfac o serie de cerințe cum ar fi:

Abordarea holistă a problemelor de mediu;

Reflectarea condițiilor de incertitudine și risc în care vor fi

proiectate și aplicate;

Integrarea condițiilor de incertitudine și risc în care vor fi proiectate și aplicate;

Integrarea cu politicile sectoriale și globale;

Reflectarea relației dintre dimensiunea națională și internațională a problemelor de mediu;

Armonizarea diverselor interese față de bunurile și serviciile de mediu;

Compatibilitatea cu mecanisme de ameliorare a ansamblului de măsuri și mijloace având ca scop conservarea capacității de suport a mediului.

Unii autori propun ca evaluarea raportului dintre caracterul regresiv și progresiv al politicii de mediu să se facă pe baza elasticității cererii față de ameliorarea mediului în funcție de venit (de puterea economică a individului sau a colectivității):

Atunci când E>1, se poate aprecia că politica de mediu este preponderent regresivă, în favoarea bogaților, aceștia atribuind o valoare mai mare decât cea socialmente recunoscută pentru o anumită creștere a calității mediului, întrucât, în funcția de utilitate importanța variabilei “calitatea mediului” este direct proporțională cu creșterea veniturilor (pentru același nivel al satisfacției – exprimat prin curba de indiferență – rata de substituire dintre bunurilor de mediu și alte bunuri se modifică în favoarea bunurilor de mediu odată cu creșterea veniturilor). În contextul creat de conceptul consimțământului de a plăti (pentru a beneficia de un avantaj sau a evita o pagubă) categoriile defavorizate sunt prea sărace pentru a atribui (a acorda) o valoare mai mare îmbunătățirii calității mediului, iar categoriile cu venituri mai mari sunt prea bogate pentru a reacționa semnificativ favorabil față de un asemenea avantaj, atunci când acesta nu se apropie suficient de nivelul dorit. Astfel, principalii beneficiari ai avantajelor/pagubelor de mediu sunt persoanele aparținând clasei mijlocii.

La nivelul schimburilor internaționale, armonizarea efectelor distributive ale politicilor de mediu își găsește expresia în următoarele soluții:

uniformizarea măsurilor de protecție a mediului (norme, standarde, taxe etc.);

încheierea de acorduri privind pragul minim sau intervalul de valori pentru normele și standardele de protecție a mediului;

încheierea de acorduri asupra mijloacelor comune de combatere a poluării, a degradării mediului, urmărind ca utilizarea acestora de către țară să se facă în funcție de condițiile concrete;

asumarea în cadrul unor acorduri/convenții internaționale a principiilor economice ale poluării: poluator-plătitor, poluant-plătitor, compensare reciprocă.

Un exemplu al preocupărilor pentru o politică de mediu echilibrată îl oferă chiar piața unică europeană.

2.3. Abordări doctrinare privind relația creștere economică-protecția mediului și dezvoltarea durabilă în turism

În contextul legăturii dintre creșterea economică și protecția mediului, în prezent, în literatura de specialitate se vehiculează patru teze.

Teza decuplării

Conform acesteia, în realitate nu există nici o legătură semnificativă între creșterea economică și protecția mediului. Printre susținătorii acestei teze figurează, de exemplu, Institutul de Economie Mondială din Kiel, conform opiniei căruia „nu există nici un fel de legătură între cantitatea de emisii poluante din mediu și nivelul variațiilor privind ritmul creșterii economice”. Este vorba de o problemă față de care sunt formulate, în general, ipoteze foarte controversate. Luând în considerare opinia unor specialiști, decuplarea dintre poluare și creșterea economică ar fi rezultatul de substituire și de economisire în ceea ce privește utilizarea resurselor. Astfel, o stopare a creșterii economice n-ar provoca nici o reducere semnificativă a emisiilor poluante. Alți specialiști susțin că ideea de creștere economică ar implica, în mod inevitabil, majorarea consumului de energie și materii prime și, în același timp, creșterea emisiilor poluante, înțelese ca ejecții solide, lichide și gazoase. Cercetările realizate arată evoluții foarte diferite ale acestor relații în funcție de domeniu. În ceea ce privește poluarea atmosferică (de exemplu, cea cu pulberi și dioxid de sulf), “decuplarea” a devenit efectivă încă din anii ’70. Referitor la poluarea produsă de hidrocarburi și compuși azotați, o evoluție similară a situației s-a putut observa în cursul deceniului trecut, în vreme ce în cazul dioxidului de carbon nu s-ar pune problema decuplării pentru moment. În domeniul protecției apelor se remarcă, începând cu anii ’70, o diminuare foarte semnificativă a poluării (prin ejecția de metale grele, de exemplu), atât în cantitate absolută, cât și relativă. În același timp, eforturile făcute pentru reducerea cantității, în permanentă creștere, de deșeuri menajere apar ca fiind mai puțin eficace decât cele realizate în domeniul protecției apelor și al combaterii poluării atmosferice. Încetinirea ritmurilor de creștere a activității economice a contribuit, în ultimii ani, la conservarea mediului. În cazul unei utilizări depline a muncii, s-ar fi înregistrat o creștere a producției de 0,5-1,5% și o majorare corespunzătoare a emisiilor poluante. Datele disponibile par să dea însă dreptate pesimiștilor, arătând că o majorare a producției determină și majorarea poluării. Decuplarea, atunci când există, nu este decât relativă, performanțele înregistrate în anumite domenii traducându-se doar prin apariția de noi tipuri de emisii poluante care pot fi contracarate prin utilizarea, de exemplu, a unor filtre speciale pentru epurarea gazelor sau a efluenților noi în cazul stațiilor de epurare a apelor uzate. Partizanii tezei “decuplării” par să facă, astfel, dovada unui entuziasm cu perspective reduse, succesele spectaculoase înregistrate în anumite domenii neputând să mascheze problemele rămase fără soluție sau adesea evitate, cum ar fi cea a poluanților cu efect cumulat sau cea a stocării materialelor și deșeurilor periculoase. Neglijarea sau chiar negarea relației existente efectiv între creșterea economică și majorarea emisiilor poluante ar însemna că politica de protecție a mediului ar fi condamnată, pe termen lung, să devină permanent reparatorie.

Teza complementarității

Obiectivele propuse în cadrul activității de protecție a mediului ar fi cu atât mai ușor e atins, cu cât creșterea economică ar fi mai puternică. Mai mult, creșterea economică ar condiționa îmbunătățirea situației în domeniul protecției mediului. Această poziție este susținută, printre alții, și de Comisia Europeană, care, în „Carta Albă”, subliniază că “un ritm anual de creștere economică de 3% ar permite (…) crearea resurselor necesare pentru reducerea nivelului actual de poluare. În plus, majorarea investițiilor ar avea, de asemenea, efecte pozitive asupra mediului, accelerând introducerea unor tehnologii noi, mai puțin poluante”. În spatele acestui mod de argumentare se află ideea că ar fi mai ușor să se înregistreze progrese în domeniul protecției mediului în perioadele de creștere economică, deoarece acestea permit schimbări structurale mai favorabile mediului și garantează reîntoarcerea resurselor fiscale necesare finanțării unei politici eficace de protecție a mediului.

Teoria permite validarea acestor ipoteze, dar datele concrete temperează sensibil optimismul inerent al acestei teze. Se dovedește, de exemplu, că este eronat să se considere că ponderea, în creștere, pe care o au serviciile în structura economiei are în mod automat efecte pozitive asupra mediului. În primul rând, sectorul agricol, în procesul său de restrângere relativă, ilustrează faptul că diminuarea numărului de active și stagnarea speranței de creștere a venitului sunt într-o relație directă cu majorarea prejudiciilor aduse mediului (poluarea apelor de suprafață, scăderea nivelului pânzei de apă freatică). În al doilea rând, în cadrul grupului format de industriile prelucrătoare care se află în declin, ca pondere globală, unele ramuri extrem de poluante (legate mai ales de chimie) capătă o importanță relativă tot mai ridicată. În al treilea rând, nu mai există o diferență foarte marcată între ponderea de emisii poluante obținută în cadrul serviciilor și cea emisă în cadrul industriei. Drept urmare, de evoluția structurii cererii în favoarea serviciilor (a cărei amploare nu este bine să fie exagerată) au beneficiat mai ales transporturile, turismul și activitățile legate de dezvoltarea urbanizării, activități care conduc la majoritatea prejudiciilor suferite de mediu (prin consumul de energie sporit, zgomotul produs, transformarea spațiilor naturale în zone de agrement etc.). Se poate pune întrebarea de ce să fie privită cu scepticism teza conform căreia tranziția spre o “societate informațională” ar constitui un progres din punct de vedere al protecției mediului? Noile tehnologii de informare antrenează raționalizarea modalităților de producție, pretinzând până atunci o contribuție importantă de muncă și creșterea productivității și a venitului real, aceasta având drept consecință majorarea cererii de bunuri și servicii, care sunt, la rândul lor “vectori de poluare”. Astfel, chiar o politică economică care instituie o relație pozitivă între creșterea economică și reducerea poluării duce, ca tendință generală, la o criză ecologică. Schimbările structurale inerente modului actual de creștere nu antrenează automat, atât cât ar trebui, nici un efect favorabil asupra mediului. Până în prezent, efectele de decuplare au rezultat, mai ales, din deciziile politice importante, acceptate (cum a fost majorarea prețului țițeiului sau raționalizarea extracției sale de către țările membre O.P.E.C.) sau voite (cum a fost înăsprirea exigențelor în materie de protecție a atmosferei sau a mediului acvatic). Privind

înapoi, în intervalul 2001-1971, majorarea resurselor fiscale alocate creșterii economice n-a fost însoțită de o creștere a ponderii resurselor financiare consacrate mediului, în bugetele statelor. Concepțiile dominante au condus la perpetuarea abrogărilor, în principal, curative și/sau din lipsa mijloacelor financiare suficiente au lăsat în seama generațiilor viitoare sarcina de a rezolva problemele, ca de exemplu, pe cea a eliminării poluării produse în trecut.

Teza antinomiei

Conform acesteia, creșterea economică nu poate fi “compatibilă” cu protecția mediului, iar pe de altă parte, protecția mediului constituie un obstacol în calea creșterii economice. Ideea de creștere economică nu poate fi însoțită de o prejudiciere a mediului, ca urmare a creșterii consumului de energie și de materii prime și, implicit, a emisiilor de substanțe poluante. Pe de altă parte, exigențele presupuse de respectarea mediului constituie o frână în calea creșterii economice, deoarece investițiile în acest domeniu sunt realizate, în general, în detrimentul investițiilor potențial mai productive, ceea ce afectează capacitatea de producție și, în cele din urmă, creșterea economică exprimată prin majorarea PIB-ului. În ceea ce privește prima parte a afirmației, cercetările realizate arată, incontestabil, faptul că în ciuda situațiilor de decuplare observate, prejudiciile aduse mediului nu sunt independente de ritmul creșterii economice. Referitor la cel de-al doilea punct de vedere, care domină de mult dezbaterea politică și găsește întotdeauna mai mulți apărători în cadrul polemicii, acesta trebuie reactualizat, evaluarea efectelor economice ale măsurilor de protecție a mediului variind foarte puternic conform definiției avute în vedere privind creșterea economică, respectiv a ipotezelor emise în legătură cu realizarea unor modele, a limitelor temporale și spațiale ale analizei.

De o manieră concisă, pot fi luate în considerare trei definiții ale creșterii economice. Aceasta poate fi analizată fie în termenii creșterii nivelului de bunăstare socială, fie în termenii majorării potențialului productiv, ori în termenii sporirii PIB-ului real. Dificultatea rezidă în faptul că utilitatea netă a politicii de protecție a mediului nu poate fi determinată decât cu ajutorul unor calcule și procedee de evaluare complexe. Pe ansamblu, dacă se abordează problema creșterii economice prin prisma conceptelor de “utilitate” și “bunăstare socială globală” nu există conflict de fond între creșterea economică și protecția mediului. Mai mult, acești doi indicatori tind, în această abordare, să evolueze în același ritm și să exercite efecte pozitive unul asupra celuilalt. Dacă, conform definiției curente, prin creșterea economică se înțelege majorarea potențialului de producție, atunci se poate vorbi de existența unei armonii (cel puțin pe termen lung) între creșterea economică și protecția mediului. Resursele naturale, cum sunt apa, aerul, solul etc., constituie, direct sau indirect, factori de producție a căror exploatare necorespunzătoare poate provoca, la un moment dat, deteriorarea condițiilor de producție și a posibilităților de creștere, atât la nivel individual, cât și regional sau național, ca și apariția “strangulărilor” în producție și consum. Ameliorarea stării mediului presupune, deopotrivă, exploatarea eficientă a resurselor care antrenează consecințe pozitive asupra creșterii economice. Presupunând că mediul trebuie considerat el însuși un factor de producție exploatarea sa participă efectiv la creșterea economică, înțeleasă drept majorare a potențialului de producție.Înțelegerea creșterii economice în termenii produsului intern brut reprezintă o abordare destul de puțin satisfăcătoare, ca urmare a faptului că sunt luate în considerare numai tranzacțiile de piață și că, astfel, nu se iau în calcul resursele rare și efectele măsurilor de protecție a mediului asupra creșterii PIB-ului. Calculul anual al PIBului lasă la o parte anumite câștiguri (intrări), cum sunt cele legate de dezvoltarea sectorului specific (protecția mediului) și de progresele înregistrate în domeniul ecotehnologiilor sau de majorarea ritmurilor investiționale antrenate de măsurile preventive impuse de aplicarea politicii de protecție a mediului.

Mecanismul de compensare a efectelor negative și pozitive asupra creșterii economice, a productivității și capacităților de producție, a măsurilor de protecție a mediului nu funcționează în mod egal în toate fazele dezvoltării economice. Din acest motiv, bilanțul costuri-avantaje, realizat în urma aplicării acestor măsuri, nu trebuie să fie stabilit pe termen scurt, ci pe termen lung. Trebuie subliniat faptul că, în prezent, se simte lipsa informațiilor privind relațiile cantitative și spațio-temporale dintre politica de protecție a mediului și evoluția PIB-ului, neajuns care se explică, în principal, prin amploarea considerabilă a dificultăților metodologice pe care le presupune.

Studiile disponibile consacrate efectelor politicii de protecție a mediului asupra producției și utilizării muncii au ajuns la concluzia că de-a lungul anilor ’70 și ’80, măsurile de protecție a mediului aplicate au contribuit în mod pozitiv la utilizarea muncii și creșterea economică globală. În viziunea cuantificării creșterii economice prin termenii majorării nivelului global sau al utilității sociale nete, evaluarea efectelor economice ale politicii de protecție a mediului depinde foarte mult de ponderea elementelor extra-economice sau care sunt dificil de evaluat de către piață. În unele cazuri, pierderile de bunăstare națională provocate de poluarea produsă în unele sectoare productive pot să depășească economiile de bunăstare națională asociate consumului de bunuri produse astfel, și în final, soldul net al contribuției unor asemenea procese productive la creșterea economică (exprimat în termenii majorării bunăstării sociale globale) să se dovedească nul.

În ceea ce privește acțiunile de protecție a mediului se constată că în măsura în care acestea contribuie la suprimarea sau reducerea poluării, ele permit, cel puțin pe termen scurt, o creștere a nivelului bunăstării globale.

Inventarierea acestor opinii poate fi sintetizată în următoarele concluzii:

Oricare ar fi definiția luată în considerare privind creșterea economică, nu există un conflict de obiective între creșterea economiei și protecția mediului;

Nu există nici un element care să certifice și să permită susținerea ideii că în cursul anilor ’70 și ’80 politica de protecție a mediului a avut un efecte negativ asupra creșterii PIB-ului;

Armonia pe termen lung existentă între obiectivele politicii de creștere economică și politica de protecție a mediului nu exclude existența unor “fricțiuni” în anumite sectoare sau regiuni;

Coordonarea în timp a politicilor de creștere economică și a celor de protecție a mediului suferă din cauza faptului că în numele unui conflict real sau numai presupus, protecția mediului este, în practică, exclusă din catalogul obiectivelor economice, ceea ce face să rămână cantonată în rolul de reparatoare a prejudiciilor cauzate de creșterea economică.

Dimensiunea calitativă

Cea de a patra teză afirmă că politica de creștere economică nu mai este focalizată, în zilele noastre, pe un singur obiectiv cantitativ, respectiv majorarea PIB-ului, luând în calcul

dimensiunea calitativă și integrând, în acest fel, exigențele privind respectul mediului. Aducerea obiectivelor de protecție a mediului, din punctul de vedere al importanței lor, la nivelul obiectivelor economice înseamnă apropierea de înțelegerea ideii foarte frecvente, de altfel, ce o face să rămână cantonată în rolul de reparatoare a prejudiciilor cauzate de creșterea economică. Astfel, conform opiniei unui Consiliu de experți exprimată în raportul pe 2000/2001 se subliniază faptul că: „o creștere economică echilibrată nu se măsoară numai prin intermediul majorărilor cantitative ale venitului, producției și potențialului economic”. Din această perspectivă rezultă că îmbunătățirea calitativă a bazelor naturale ale vieții și producției este și ea absolut necesară. Uniunea Europeană, la rândul său, a impus statelor membre sarcina să promoveze „o creștere economică durabilă și neinflaționistă respectând mediul”, idee reluată recent în principalele „Cărți verzi” și alte programe de acțiune. Din această optică, în care creșterea economică trebuie, în mod logic, să înceteze să mai fie un obiectiv care trebuie urmat cu orice preț, s-a convenit, în principiu, să se compare utilitățile rezultând din majorarea PIB cu disutilitățile, decurgând din insuficienta luare în considerare a obiectivelor calitative. Inconvenientul, care apare dintr-o astfel de abordare, este acela că fiecare parte, asociată unui conflict de natură ecologică, în funcție de propriile sale scopuri trebuie să aleagă elementele calitative ce-i permit să justifice asocierea unui anumit nivel de creștere economică și a calificativelor de „moderat” și de „respectuos față de cerințele mediului”..

2.4 Orientări ale politicii ecologice în lumea contemporana cu impact în turism

Politica de protecție a mediului susținută de o lirică juridică și pragmatică, de Cărțile albe și Cărțile verzi, nu exercită, în final, decât un efect presupus, atestând o conștientizare a problemelor și manifestând intenția de a le soluționa, fără să demonstreze niciodată o integrare eficace a aspectelor economice și a celor de protecție a mediului. Se consideră că, încă de la înființarea Comisiei, politica de protecție a mediului promovată până în prezent de Uniunea Europeană a eșuat în numeroase domenii, deoarece au lipsit obiectivele, principiile declarate n-au fost întotdeauna respectate, instrumentele de politică utilizate și-au arătat limitele eficacității, iar institutele însărcinate cu controlul democratic s-au remarcat mai degrabă prin abținerea de la acțiune.

O politică economică care afișează drept obiectiv o creștere „moderată” și „respectuoasă” față de mediu înseamnă că a acorda mediului toată atenția meritată reduce realizarea obiectivelor de protecție a mediului la o problemă de apreciere discreționară, secundară în raport cu ritmul de creștere economică. Pe viitor nu va mai fi suficient să se contureze cu ajutorul unor formule echivoce dificultățile de integrare ale politicii economice și ale politicii de protecție a mediului, păstrându-se o concepție „reparatorie” despre politica de protecție a mediului. Măsurarea integrării aspectelor economice și a celor ecologice nu poate fi făcută numai la „umbra textelor”, ci trebuie să pornească de la realitățile ecologice. În prezent, în cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecție a mediului se disting două orientări caracteristice, strategia cu caracter anticipativ și strategia de integrare.

Strategia cu caracter anticipativ s-a realizat, în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci de ani prin aplicarea a diferite metode. Aceste metode au inclus: prognoze privind creșterea economică și progresul tehnic în anumite sectoare care pot influența calitatea mediului precum și evoluția consumului de resurse naturale și a nivelului producției de deșeuri, extinderea utilizării principiului „cine poluează plătește” și evaluarea prețurilor resurselor, întrebuințarea pe scară mai largă a studiilor de impact ecologic în cadrul concepției și planificării proiectelor, controlul mai puternic al producției.

Strategia de integrare este adesea strâns legată de strategia cu caracter anticipativ, acestea completându-se reciproc. După declarația din 1985 și Declarația de la Rio țările membre ale OECD acordă o importanță deosebită integrării. În acest context, integrarea se poate manifesta sub două forme:

în domeniul formulării obiectivelor politicilor de protecție a mediului;

în domeniul perfecționării mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atât în interiorul mediului, cât și în relațiile mediului cu sectoarele economiei.

În practică, se constată că există o integrare între obiectivele de politică de protecție a mediului care prezintă un caracter global (decizia luată la 28 iunie 1990 la Londra, în timpul unei reuniuni la care au participat 100 de țări și unde s-a convenit eliminarea completă, până în anul 2000, a utilizării celor 5 CFC-uri – hidrocarburi clorofluorurate – acestea apărând în Protocolul de la Montreal, sub forma CFC 11, 12, 113, 114, 115) și obiectivele de politică de protecție a mediului care prezintă un caracter local. Termenii „global” și „local” sunt utilizați luându-se în considerare amploarea fenomenului exprimat raportată la suprafață, cât și numărul de persoane afectate.

Amenințările, care planează asupra mediului au început să fie conștientizate de către „ecologiști” și diverși experți numai în ultimii ani. Catastrofa de la Cernobîl, din 1986, a declanșat o primă luare de poziție generală pe plan mondial, privind problemele ecologice. În

acest moment opinia publică a înțeles că un accident important, care afectează din punct de vedere ecologic o regiune a Globului, poate avea consecințe extrem de grave și în celelalte regiuni (unele foarte îndepărtate), de exemplu, în cazul „ploilor acide”. După 1989, se poate vorbi de o generalizare rapidă a interesului diverselor organizații și organisme, a specialiștilor și a mass-media privind acuitatea și stringența „problemelor ecologice”. Fie că este vorba de procesul de încălzire a planetei, ori de diminuarea stratului de ozon în Antarctica, de degradarea ecologică a pădurii amazoniene, ori de pierderea biodiversității, interesul arătat problemelor ecologice pare să fi devenit un fel de „modă”. Este de remarcat similitudinea problemelor ecologice cu problemele privind penuria de energie (generate de cele două șocuri

petroliere), penuria de apă potabilă, etc. Această conștientizare a existenței unei limite a resurselor naturale, alăturată constatării alarmante a unei explozii demografice pe plan mondial a determinat un interes real din partea tuturor organizațiilor care pot decide în acest domeniu.Chiar o organizație ca Banca Mondială, până atunci mai sensibilă la problemele dezvoltării economice, decât la problemele protecției mediului, a început să fie preocupată de problemele ecologice. O altă trăsătură caracteristică a actualei etape este aceea că accidentele considerate secundare în ierarhia preocupărilor opiniei publice pe plan mondial (mareea petrolieră, degradarea ecologică a pădurilor, poluarea apei freatice) au început să fie apreciate drept adevărate „crime” ecologice și sancționate ca atare. Este evident că la începutul mileniului al III-lea problemele privind protecția mediului se vor deosebi considerabil de acelea de la începutul anilor 90. Măsurile de protecție a mediului luate până în prezent în țările dezvoltate nu au putut împiedica apariția în continuare a unor fenomene deosebit de negative privind mediul. În afară de aceasta o nouă generație de probleme privind protecția mediului necesită o intervenție rapidă și urgentă, ca de exemplu, poluarea de către surse difuze de emisie (poluarea apei freatice în agricultură) sau problemele globale (de exemplu, „efectul de seră”).

Relația mediu-locuri de muncă în U.E.

Promulgarea și introducerea legislației de mediu de către Uniunea Europeană în țările membre și nu numai a avut ca efect reducerea emisiilor de SO2, NOx în aer, a fosforului în apă, determinând îmbunătățirea calității apei, aerului și solului. Din păcate aceste realizări sunt departe de a rezolva problemele generate de poluare, în condițiile în care populația este expusă în continuarea concentrațiilor de noxe dispuse în apă, aer, sol. Specialiștii de mediu au stabilit care sunt “problemele cheie” ale mediului înconjurător (tabel nr. 5).

Cu toate progresele înregistrate, industria manufacturieră continuă să aibă o însemnată contribuție la poluarea mediului. Dezvoltarea activităților din domeniul transporturilor, folosirea combustibililor fosili în sectorul energetic, practicarea unei agriculturi intensive cu impact negativ asupra apei și solului, neimplicarea factorilor de decizie, precum și needucarea populației în spiritul protejării mediului împiedică obținerea de efecte pozitive în conservarea mediului natural.

Protecția și conservarea mediului sunt adesea asociate cu costuri ridicate și pierderi de locuri de muncă. În realitate, aceasta este o falsă problemă, dimpotrivă, protecția mediului și utilizarea eficientă și rațională a resurselor naturale conduc la diminuarea costurilor, la creșterea competitivității produselor și la crearea de noi locuri de muncă.

Ținta politicii Uniunii Europene în prezent este “creșterea economică” concomitent cu păstrarea locurilor de muncă și a unui mediu sănătos și curat. Aceasta se poate realiza prin implementarea strategiilor și politicilor economice și de mediu, a legislației de mediu prin informarea, educarea și instruirea populației, prin acordarea de stimulente fiscale și prin practicarea unei politici active în domeniul pieței de muncă.

Problemele cheie ale mediului inconjurator

Sursa: Agenția Europeană de Mediu, A doua evaluare

Legendă:

* dezvoltare și protejare redusă a mediului la nivelul statelor în care se manifestă acest fenomen

▲ – foarte puține schimbări sau deloc

ϑ – inexistența măsurilor și instrumentelor de protejare și conservare a mediului

Succesul realizării integrării mediu-locuri de muncă se va putea realiza dacă toți factorii implicați, respectiv autoritatea publică, organizațiile nonguvernamentale și financiare, sindicatele, sectoarele de cercetare, industria, transporturile, agricultura, populația vor fi pregătiți să coopereze și, în astfel, să aducă o contribuție la realizarea acestui deziderat.

Un rol important, în acest sens, îl are Comisia Europeană, care a creat cadrul necesar pentru susținerea fiecărei acțiuni care se desfășoară la nivel local, național și regional, asigurând promovarea inițiativelor politice necesare, respectiv:

aplicarea legislației de mediu în zone cu ape poluate, în zone unde există cantități mari de deșeuri industriale și menajere;

implementarea legislației de mediu trebuie să se realizeze concomitent cu o infuzie importantă de investiții de capital și cu crearea de noi locuri de muncă;

asigurarea resurselor financiare necesare pentru elaborarea de programe și proiecte care să contribuie la dezvoltarea economică, la crearea de noi locuri de muncă, asigurându-se în acest fel o dezvoltare durabilă.

S-a reiterat ideea potrivit căreia creșterea economică nu poate asigura și garanta viitorul nostru. Pentru aceasta ar trebui ca dezvoltarea economică să evolueze concomitent pe o curbă ascendentă cu cea a locurilor de muncă și cu dezvoltarea durabilă. În acest sens, o contribuție importantă o are Tratatul de la Amsterdam (1997), în care s-au stabilit trei principii de bază, care trebuie respectate, și anume:

trebuie oprită tendința de creștere a consumului curent de resurse naturale;

trebuie oprită tendința de descreștere a resurselor umane;

populația aptă de muncă trebuie să aibă un loc de muncă, un mediu sănătos și curat și o viață mai bună.

Respectarea acestor principii presupune existența unor relații de interdependență între strategiile și politicile de mediu, pe de o parte, și politica salarială, pe de altă parte. De asemenea, este nevoie de o tot mai mare implicare a factorilor de decizie, sindicate, ONG-uri în crearea unei infrastructuri corespunzătoare la nivel local, național și regional. Este posibil ca, în timp, implementarea legislației de mediu să aibă ca efect pierderea unor locuri de muncă în sectoare considerate sigure din punct de vedere economic.

Politica ecologica la nivelul U.E. a parcurs numeroase etape, și în pofida numeroaselor piedici apărute în calea dezvoltării sale, a înregistrat progrese semnificative. Primii 25 de ani au însemnat crearea unei structuri de guvernare ecologice în Europa de Vest. Pentru viitor, se are în vedere integrarea considerațiilor ecologice în prioritățile politice si economice la nivel regional. Parte din dificultăți pot fi depășite de activitatea Comisiei, în timp ce altele dintre ele vor necesita o colaborare susținută intre părțile implicate. Cele mai mari dificultăți sunt legate de reticența statelor membre de a se subordona agențiilor supranaționale sau de a aduce compromisuri in politicile lor economice. Dificultatea U.E. în implementarea politicilor ecologice simbolizează forțele conflictuale și contradicțiile care au caracterizat această organizație încă de la începuturile sale. Acestea includ necesitatea unității în diversitate dintre prioritățile naționale și imperativele supranaționale și distribuirea puterii între diferitele organizații și nivele de guvernare. Cu toate acestea, U.E. înregistrează progrese în soluționarea acestor probleme. În ceea ce privește mediul , s-a trecut de la etapa de “efervescență” legislativă la cea de supraveghere atentă a implementării prevederilor politicii de mediu. La aceasta a contribuit atât “maturizarea” instituțională, cât și conștientizarea importanței reglementărilor de mediu și în celelalte direcții.

3. CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ DOCUMENTARA PRIVIND COMPONENȚA ECOLOGICĂ A DECIZIILOR DE DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN TURISM

3.1. Ecologia resurselor utilizate in turism

Energia – Hotelurile și restaurantele utilizează cantități foarte mari de energie sub formă calorică și electrică. Principalele utilizări ale acesteia sunt reprezentate de: încălzire, ventilație și condiționarea aerului; păstrarea alimentelor și refrigerare; pregătirea meniurilor; spălătoria și curățătoria chimică; iluminat; dotări suplimentare (piscine, baruri etc.); combustibilii pentru vehicule. În mare parte, proveniența energiei este de la combustibili fosili (petrol, cărbuni, gaze naturale), fie prin ardere directă, fie folosiți pentru obținerea energiei electrice. Multe din problemele globale și regionale de poluare sunt determinate de eforturile pentru disponibilizarea energiei combustibililor fosili prin combustie, astfel că reducerea consumurilor energetice ale unității de turism generează reale avantaje de mediu. În același timp, se pot reduce substanțial costurile de exploatare. Studiile au arătat că majoritatea hotelurilor folosesc energia ineficient și că ele pot obține avantaje considerabile prin practici de “housekeeping” mai economicoase în utilizarea energiei și prin investiții în măsuri eficiente de reducere a costurilor energetice.

Resursele de apă – Apa este una din resursele cele mai utilizate în industria ospitalității, principalele folosințe fiind: camerele clienților – spălat, grupuri sanitare, curățenie; restaurantele gătit, spălat alimente, veselă etc.; ca agent termic pentru condiționarea aerului sau pentru încălzirea spațiilor interioare; piscine; întreținerea spațiilor verzi și a terenurilor de sport. Pentru a putea fi folosită apa trebuie să corespundă standardelor de calitate, care pentru folosințele menționate sunt reprezentate de standardele pentru apa potabilă. Cu cât în amonte se află mai mulți utilizatori “neprietenoși” cu mediul – unități industriale, aglomerări urbane, exploatații miniere etc. – care deversează apele uzate în cele de suprafață folosite ca sursă, cu atât mai multe eforturi trebuie depuse pentru întrunirea condițiilor de calitate, respectiv o creștere a cheltuielilor. La consumator – hoteluri, moteluri, restaurante etc. -, indiferent de proveniență se recomandă tratarea apei pentru respectarea indicatorilor de calitate impuși de standarde. Consumurile de apă din hoteluri presupun utilizarea unor filtre, precum și a detergenților biodegradabili în spălătoriile de veselă sau de lenjerie, astfel încât să se mărească durata de viață a instalațiilor din circuitul interior, iar apele deversate în emisari să fie cât mai curate și mai puțin nocive. Apa este o resursă rară în multe țări, iar utilizările din turism pot afecta dramatic furnizarea acesteia către populație sau agricultură. Astfel, economisirea și păstrarea calității apei proaspete sunt elemente foarte importante în managementul unităților de turism.

Aprovizionarea cu materii prime – Achizițiile trebuie făcute după reguli foarte stricte, privite din mai multe unghiuri:

Cel al impactului ecologic pentru clienți și lucrătorii unităților de turism;

Cel al minimizării deșeurilor;

Cel al randamentului și raportului optim preț/calitate și “prietenos” cu mediul, atât în stadiul de utilizare, cât și la aruncarea ca deșeuri a resturilor sau ambalajelor în care au fost livrate;

Posibilitatea ca o mare parte din produsele achiziționate să poată fi reciclate după utilizarea primară;

Eficiența energetică;

Impactul ecologic pe care îl au anumite substanțe, detergenții care nu sunt biodegradabili față de apele în care vor fi deversate efluenții netratați.

Produsele pe care unitățile de turism le achiziționează au un impact de mediu asociat producerii, distribuției, utilizării și aruncării. Astfel, o politică înțeleaptă de achiziții poate duce la performanță în protecția mediului fără a sacrifica alte criterii de performanță sau care să includă costuri suplimentare. Schimbarea stilului de aprovizionare în unele segmente care sunt foarte vizibile pentru clienți (cosmetice, lenjerie etc.) poate aduce și beneficii promoționale.

3.2. Degradarea ecosistemelor prin activitati turistice

Amenajarea turistică necorespunzătoare a teritoriului reprezintă un factor de degradare, atât a mediului fizic, cât și în plan economic, constituind cea mai gravă formă a distrugerii resurselor turistice de către turismul însuși. Neconcordanța calitativă și cantitativă dintre resursele turistice și dotările aferente duce la disfuncționalități în exploatarea, cu repercusiuni în eficiența economică și starea fizică, corporală a dotărilor și a resurselor.

Neconcordanța calitativă dintre resurse și dotări comportă două situații:

Dotarea la un nivel inferior de confort a unor zone turistice care dispun de resurse excepționale oferă produse turistice de calitate necorespunzătoare. Este cazul turismului românesc în general, majoritatea hotelurilor fiind cotate la categoria două stele, în timp ce cererea turistică externă se manifestă pentru categorii de confort superioare;

O altă situație este când se realizează dotări superioare pentru resurse inferioare. Aici se mai poate interveni, în sensul diversificării serviciilor oferite, introducând resurse atractive artificiale (cazul celebrului Las Vegas).

Nerespectarea corelației logice cantitative dintre resurse și dotări prezintă, de asemenea, două situații care “virusează” turismul:

Insuficiența dotărilor în raport cu capacitatea de absorbție a resurselor, imposibilitatea dotărilor de a satisface fluxul turistic, ceea ce duce, fără îndoială, la degradarea fizică a

resurselor. Este cazul amenajărilor parțiale din zona mănăstirilor și a peșterilor;

Excesul de amenajare, supradimensionarea cantitativă a dotărilor în raport cu resursele existente constituie cealaltă situație. Este cazul anumitor zone de litoral. Excesul de amenajare are două consecințe. Pe de o parte, o puternică degradare a mediului ambiant, iar pe de altă parte, scăderea atracției zonei prin supradimensionarea factorului antropic, în detrimentul factorului natural, prin sufocarea acestuia.

Realizate fără o concepție rațională de compatibilitate ecologică și fără o infrastructură de protecție a mediului (stații de epurare a apei, baze de tratament a deșeurilor) amenajările turistice au generat poluarea ecosistemelor acvatice și au perturbat existența florei și faunei locale. De exemplu, orașul Kariba, situat pe malul unui mare lac artificial în Zimbabwe devine un mare centru de atracție turistică, adăpostind 25 000 persoane – rezidente permanent și numeroși turiști. Stațiile de epurare nu au mai făcut față, deteriorându-se, așa încât lacul este invadat de deșeuri netratate și de ape uzate. Plantele acvatice incomodează navigația și acvacultura este puternic afectată. În 1995, mai mult de 40 tone de pește contaminat au fost distruse. Sănătatea locuitorilor și turismul, cea mai importantă sursă de venituri sunt serios amenințate

3.3. Managementul turistic-ecoturistic

Noua politică de management în domeniul ecoturismului trebuie să îmbine formele de management turistic cu cele de mediu pentru a putea pune bazele unei dezvoltări și promovări durabile a turismului. Orientarea țărilor în curs de dezvoltare pentru mileniul următor cere ca fiecare sector economic să joace un rol bine definit în politica de planificare și dezvoltare și eforturile concentrate ale tuturor sectoarelor economice să fie integrate în această politică pentru a sprijini dezvoltarea industriei turistice.

3.3.1. Planificarea și dezvoltarea turistică durabilă

Experiența multor țări ale lumii a demonstrat că, pe termen lung, o abordare planificată a dezvoltării turistice poate aduce beneficii atât pentru cei care prestează serviciile, cât și pentru beneficiari, respectiv pentru turiști. Lipsa planificării conduce la apariția problemelor sociale și ecologice, la degradarea resurselor turistice naturale și antropice, într-un cuvânt la diminuarea competitivității internaționale a serviciilor turistice ale țării respective. Pentru țările dezvoltate, planificarea este justificată pentru revitalizare, dar și pentru asigurarea unei utilizări durabile. Cele trei domenii vizate de planificarea dezvoltării turistice

durabile sunt reprezentate de:

Economic, prin creșterea gradului de exploatare și valorificare a resurselor;

Ecologic, prin evitarea degradării mediului;

Social, prin:

􀂾 creșterea numărului de locuri de muncă;

􀂾 favorizarea practicării unor meserii tradiționale;

􀂾 atragerea populației în practicarea turismului – ca măsură de regenerare fizică și psihică a acesteia.

Procesul reformei din turism pentru România va trebuie să creeze cadrul necesar pentru o dezvoltare durabilă în acest domeniu. În prezent, acceptarea conceptului de dezvoltare durabilă a turismului nu întâmpină obstacole de fond. Dificultatea constă în precizarea elementelor operaționale, adaptate actualei perioade de tranziție. Strategia planificării turismului durabil presupune:

conservarea resurselor turistice naturale și antropice, în scopul unei utilizări continue în viitor;

creșterea nivelului de trai al comunităților locale;

cunoașterea mai bună și conștientizarea de către populație și vizitatori a ideii de conservare.

Calitatea sporită a mediului, reflectată în peisaje bine conservate, absența poluării factorilor de mediu (aer, apă, sol, vegetație, faună) constituie un element a cărui atractivitate turistică a sporit considerabil în ultimele decenii. Astfel, satisfacerea cerințelor durabilității depinde de aplicarea planificării mediului, ceea ce presupune ca elementele mediului să fie supravegheate și analizate pentru determinarea celor mai adecvate modele de dezvoltare și amenajare teritorială. De exemplu, pe baza acestei metode nu se va permite o dezvoltare intensivă în câmpiile inundabile și în zonele deluroase abrupte. Planificarea mediului în turism presupune respectarea principiilor generale ale dezvoltării durabile, respectiv:

principiul precauției în luarea deciziei;

principiul prevenirii riscurilor ecologice (producerea unor efecte negative asupra mediului) și a producerii daunelor;

principiul conservării biodiversității (intraspecifice, interspecifice și dintre ecosisteme);

principiul “poluatorul-plătește”, înlăturarea, cu prioritate, a poluanților care periclitează grav și nemijlocit sănătatea oamenilor;

crearea sistemului național de monitorizare a mediului;

utilizarea durabilă a resurselor existente;

crearea unui cadru de participare a ONG-urilor și a populației la elaborarea și aplicarea deciziilor;

dezvoltarea colaborării internaționale pentru asigurarea protecției mediului.

Responsabilitatea realizării unui turism de calitate trebuie să revină atât sectorului public, cât și celui privat, conceptul necesitând a fi introdus în cadrului planului general de dezvoltare și organizare turistică.

În țările dezvoltate, planificarea turismului se face de către autoritățile locale, cu implicarea publicului. Rezidenții au rolul de a sprijini procesul planificării turistice, de a veni cu idei noi referitoare la dezvoltarea turistică locală. Metoda planificării turistice se realizează, de regulă, “de jos în sus” și presupune întrunirea reprezentanților comunității locale în scopul stabilirii modelului de dezvoltare turistică durabilă pe care l-ar aprecia cel mai mult, iar obiectivele locale sunt incluse ulterior în planul regional sau național. Această metodă realizează o mai mare implicare a localnicilor în procesul de planificare, dar presupune o perioadă mai mare de timp. Ea poate duce la obiective, politici și recomandări contradictorii, care trebuie rezolvate la nivel național. Depășind momentul imediat, perspectiva conturează produse turistice nu neapărat noi, dar sigur mai curate și mai corecte. Chiar dacă unele priveliști sunt alarmante, simptomele nu sunt ale sfârșitului, ci ale unui nou început. Aplicarea ecoturismului presupune utilizarea simultană a unor principii existente în managementul de mediu și cel al calității serviciilor. Funcționarea și dezvoltarea fiecărei forme de turism presupune utilizarea, pe cât posibil, a unui mediu cât mai curat. Pentru îmbunătățirea calității serviciilor turistice oferite, orice societate de turism trebuie să știe maniera în care turiștii percep calitatea și mai ales ce fel de calitate așteaptă ei să primească din partea societății sau a turoperatorilor.

Realizarea acestui deziderat presupune mai multe etape de acțiune:

cercetări și anchete de piață privind calitatea serviciilor existente la un moment dat;

participarea întregului personal, în cunoștință de cauză, la aplicarea calității totale;

crearea unor sisteme de evaluare a calității serviciilor și instituirea unor prime drept recompensă;

asigurarea cadrului financiar, administrativ, profesional, privind îmbunătățirea permanentă a serviciilor oferite.

Implicații la nivel național – În condițiile unei stări de normalitate, rezultate și din cele două caracteristici ale vieții economice – descentralizarea și economia de piață – noua asociere ecologie turism vine să accentueze una dintre cele mai importante deziderate ale generațiilor aflate la tranziția mileniilor: protecția mediului înconjurător în cadrul arealelor incluse în circuitul turistic național și mondial. La nivel global, din ce în ce mai multe firme recurg la instrumentarul managementului ecologic pentru desfășurarea activităților de zi cu zi. Motivația rezultă din însăși caracteristica ecoturismului de a reprezenta o experiență a călătoriei care pune în lumină natura și care contribuie la conservarea ecosistemelor, respectând integritatea comunităților gazdă. Prin această nou formă de turism se urmărește conștientizarea și direcționarea viitoare a oamenilor spre:

posibilă sursă de venit durabilă, reciclabilă și regenerabilă;

o existență decentă și o afacere civilizată.

Procesul de reorientare și schimbare a mentalității în această variantă alternativă vizează servicii/prestații turistice din: agroturism, turism rural, turism durabil și ecoturism. Beneficiile cooperării dintre turism și ecologie se manifestă prin:

diversificarea economică, în special în regiunile rurale, periferice și neindustrializate;

stabilitatea economică pe termen lung;

tendința de creștere a cheltuielilor turistice și a sejurului ecoturiștilor;

creșterea cererii pentru bunuri și servicii, care va atrage beneficii pentru economiile locale;

dezvoltarea infrastructurii;

sporirea încasărilor valutare.

Implementarea unei direcții de dezvoltare durabilă a turismului, a sistemelor de management de mediu (SMM) în unitățile economice cu profil turistic deși necesare, prin costurile suplimentare pe care le implică într-o fază inițială, dar și prin multiplele efecte externe pozitive pe termen lung justifică asigurarea unui sistem de susținere din partea statului în politica de ecoturism. Realizarea concretă a acestuia presupune:

acordarea de exceptări, reduceri de la plata taxelor și impozitelor pentru firmele de turism care respectă cerințele de calitate a mediului;

acordarea de garanții guvernamentale pentru investiții necesare dezvoltării infrastructurii turistice;

participarea cu capital din partea statului sau a altor instituții publice pentru derularea investițiilor;

acordarea de ajutoare pentru reducerea efectelor dezastrelor naturale;

crearea condițiilor de dezvoltare și modernizare a serviciilor publice care pot susține activitatea tuturor operatorilor din industria turistică.

Un rol important revine, de asemenea, administrației de la toate nivelurile, agenților economici implicați în activitățile turistice, turoperatorilor și, nu în ultimul rând, școlii și mass-mediei. Spunem acestea întrucât prin neconștientizarea necesității de a închide circuitul consumului turistic nu numai prin contabilizarea profiturilor, ci și prin educație și conservarea naturii, prin salubrizarea și reconstrucția ecologică a zonelor aflate sub impactul circulației turistice, poate conduce la apariția unor afirmații de genul “turismul reprezintă o șansă pentru economie, dar și un risc pentru natură și societate”. Organismele guvernamentale – legislativul, ministerele – trebuie să pună accent în planurile de dezvoltare asupra susținerii dezvoltării turismului. Astfel acestea pot participa la rezolvarea următoarelor aspecte:

elaborarea unei strategii naționale integrate privind dezvoltarea ecoturismului;

elaborarea metodologiilor, procedurilor și inițiativelor legislative;

elaborarea standardelor, criteriilor de practicare a ecoturismului;

realizarea condițiilor de formare a specialiștilor și experților în industria turistică.

În domeniul planificării turistice, Autoritatea Națională pentru Turism ar trebui să-și asume o serie de responsabilități cum sunt:

elaborarea politicii și a planurilor de dezvoltare turistică, detaliate pe forme de turism;

coordonarea implementării planurilor de dezvoltare specifice;

stabilirea și supravegherea respectării normelor și a legislației din turism.

Întrucât turismul este o activitate multilaterală, este foarte importantă realizarea unei cât mai bune coordonări între Autoritatea Națională pentru Turism și celelalte organisme guvernamentale, precum și între sectorul public și cel privat.

Implicații la nivel regional și local – Factorii de decizie din teritoriu, în funcție de aspectele planificării macroeconomice își pot stabili propria lor planificare a dezvoltării economice, stabilindu-și prioritățile. Din acest punct de vedere, organismele regionale și locale, care aparțin domeniului public sau privat, pot pune la punct, pe termen scurt și mediu,

etapele de dezvoltare ale industriei turistice.

La baza planificării locale se vor avea în vedere următoarele aspecte:

identificarea resurselor care pot fi exploatate prin subtipurile ecoturismului;

identificarea și amenajarea resurselor turistice, atragerea gospodăriilor private în practicarea turismului;

realizarea unor forme de instruire regională sau locală pentru practicarea unor meserii specifice turismului;

acordarea de asistență financiar bancară pentru obținerea de credite și tehnică pentru construirea de noi locuințe care să înglobeze și o funcționalitate turistică;

sprijinirea partenerilor particulari în obținerea certificatelor de omologare a structurilor turistice și de obținere a licențelor și brevetelor profesionale în domeniu;

menținerea în stare funcțională a traseelor și potecilor turistice;

pregătirea unor consilieri locali în probleme de turism – profesori, ingineri agricoli, tehnicieni economiști etc.;

managementul ecoturistic al calității.

Procesele de planificare a activităților din turism în plan local și regional presupun: planificarea atracțiilor naturale și culturale pentru diversificarea formelor de turism și planificarea sistemului de vizitare a tuturor tipurilor de atracție turistică. Realizarea acestor obiective poate atrage însă și premisele degradării mediului. Astfel, se conturează, de multe ori, amprenta unui mod de viață accelerat, fiind utilizate multe articole de unică folosință, servicii pe termen scurt, piese modulare și înlocuibile. Rezultatul negativ al acestui model de consum se materializează, în condiții de negospodărire sau management defectuos, în forme de manifestare de tipul poluării. De aici necesitatea reconceptualizării standardelor și a unui nou punct de vedere asupra fenomenului turistic. O societate dezvoltată presupune servicii, inclusiv circulație turistică, dar și echilibru ecologic. Nu întâmplător în momentul de față sunt căutate standarde de performanță și stimulente pentru identificarea, protejarea și oferta destinațiilor turismului durabil. Sunt cunoscute, în acest sens, lăudabilele inițiative materializate în modelul Blue Flag (Steagul Albastru) și Green Flag International (GFI) (Steagul Verde Internațional). Obiectivele acestora sunt, în principal, de a lucra în asociere cu organizații din industria turismului în scopul aducerii de îmbunătățiri mediului înconjurător. Sunt verificate, din punct de vedere ecologic, produsele turistice oferite, organizatorii și gazdele vacanțelor ecologice.

Analiza ia în calcul criterii ale turismului durabil, dintre care enumerăm:

valoarea estetică a peisajului, diversitatea culturală și biodiversitatea;

eficiența economică;

depozitarea și reciclarea deșeurilor;

interacțiunea cu comunitățile locale prin prisma bunurilorși serviciilor;

clădiri de arhitectură din care să reiasă ideea de conservare a mediului.

Celor două inițiative menționate anterior li se adaugă cele europene. Astfel Asociația Turoperatorilor Independenți (AITO) se alătură GFI pentru a susține legătura dintre mediu și economie, membrii organizației realizând că a sosit momentul protejării resurselor pe care se bazează afacerile lor. Neconservarea destinațiilor turistice duce la ruinarea lor și, implicit, la dispariția turiștilor.

3.3.2. Managementul ecoturistic

Fiecare unitate economică din turism trebuie să-și creeze propriile politici de protecție pro-activă a mediului. Politicile corporative, respectiv cele ale lanțurilor hoteliere și de restaurante nu pot să nu țină seama de zona de localizare a unității de cazare sau de alimentație, de climatul, condițiile specifice de operare, constrângerile legale din punct de vedere al politicilor de mediu din țara respectivă. Dacă aceste politici lipsesc, corporațiile au datoria morală de a le introduce.

Politica fiecărei unități trebuie să se bazeze și pe cererea reală a consumatorilor de servicii turistice, pe implicare clienților în punerea în practică a acestor concepte – ca parte activă și conștientă – alături de personalul unității. Trebuie, astfel să existe o educație permanentă atât pentru personal, cât și pentru clienți. Politica ecologică urmată de un hotel sau un restaurant, la care se includ toate unitățile de tratament, agrement etc., trebuie supravegheată în permanență alături de realizarea indicatorilor de încasări sau gradul de ocupare sau de exploatare. Integrarea managementului eco-turistic într-o unitate hotelieră sau de restaurație presupune parcurgerea a patru etape cheie (fig.4):

motivarea – etapa în care se începe integrarea inițiativei în companie, numind un “susținător” care să coordoneze și să comunice personalului obiectivele;

planificarea – în cadrul căreia se analizează domeniile prioritare pentru identificarea măsurilor care trebuie luate și se pregătește un plan de acțiune și un grafic de realizare a obiectivelor;

acțiunea propriu-zisă – în cadrul căreia se obține angajamentul personalului față de planul de acțiune, se stabilesc responsabilitățile și se implementează planul;

analizarea progresului înregistrat în cadrul căreia se analizează progresul realizat, în comparație cu obiectivele stabilite și se stabilesc măsurile necesare pentru remedierea eventualelor diferențe. Această evaluare se realizează, în general, pe o bază anuală, stabilindu-se prioritățile pentru următorul an.

Fig.4 Integrarea managementului ecoturistic

Aceste măsuri formează un ciclu anual al managementul ecoturistic, ciclul fiind parcurs în fiecare an, începând cu etapa analizei, pentru a învăța din succesele și insuccesele anului precedent.

Motivarea – O condiție importantă o reprezintă motivarea personalului. Întotdeauna trebuie comunicate obiectivele, pentru a obține sprijinul echipei și pentru a valorifica eventualele sugestii. Apoi, managerul va acționa “deschizând calea” în ceea ce privește modul de acțiune ecologică. “Responsabilul” va solicita sprijin pentru culegerea de informații și de idei de colegii care au răspunderi specifice acestor posturi. Participarea la acțiunile externe (inițiative locale și naționale, abonarea la reviste de mediu înconjurător, participarea la evenimente științifice etc.) determină o mai bună înțelegere a problemelor, precum și a modului în care ceilalți îl abordează. Rezultă astfel și sporirea prestigiului firmei, îmbunătățirea imaginii acesteia.

Planificarea acțiunilor – Stabilirea modului de acțiune ecologică în ecoturism presupune parcurgerea a trei etape bine conturate:

Determinarea ordinii de priorități. O primă condiție a reușitei în integrarea managementului ecoturistic o reprezintă ierarhizarea obiectivelor ecologice funcție de importanța lor.

Ordinea în care vor fi abordate problemele de mediu este următoarea: impactul asupra sănătății oamenilor (poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie, plumb sau dioxid de sulf poate determina, dacă este foarte puternică, îmbolnăviri sau agravarea afecțiunilor deja existente mai ales; poluarea apelor, în special a celor folosite pentru sport și relaxare etc.); scăderea productivității ecosistemelor naturale (poluarea acidă afectează ecosistemele forestiere, în special pădurile de molid, determinând uscarea în masă a arborilor și, implicit, anularea efectelor benefice în plan psihic și fiziologic) și deteriorarea sau amenințarea cu daune ireversibile a diversității biologice conduce la diminuarea potențialului turistic al ecosistemelor naturale bogate în faună cinegetică sau piscicolă. În urma ierarhizării rezultă și etalonul de evaluare a progresului. În același timp, identificarea opțiunilor de îmbunătățire

presupune cunoașterea progreselor deja realizate în domeniu și, în general, a nivelului calității factorilor de mediu. în acest sens, trebuie întocmite liste pentru verificarea ecologică a acțiunilor din departamentele cheie și trebuie prezentate idei pe care managerii și personalul să le poată folosi imediat. Eforturile se vor concentra pe șase domenii majore ale protecției mediului: energia, deșeurile solide, resursele de apă, apele uzate, emisiile de gaze și aprovizionarea cu materii prime.

Pregătirea planului presupune parcurgerea a patru etape:

􀃈 luarea deciziei privind prioritatea măsurilor necesare a fi aplicate;

􀃈 definirea etapelor implementării fiecărei măsuri;

􀃈 numirea responsabililor;

􀃈 stabilirea termenului de realizare a obiectivelor.

Planul de măsuri trebuie să stabilească prioritățile cu privire la cele care trebuie să respecte legislația, practicile manageriale performante, asigure realizarea de investiții profitabile pe termen scurt (de tipul “câștigă-câștigă”). Există multe măsuri pe care le pot lua unitățile din turism. De exemplu, pentru hoteluri acestea depind de tip, caracteristici operaționale, clientelă, precum și de situația existentă în legislația din diferite țări, în prioritățile locale și regionale privind mediul înconjurător. Lista acțiunilor practice care trebuie să fie realizate va cuprinde aspecte referitoare la utilizarea apei, achiziționarea materiilor prime și a diverselor materiale utilizate pentru echiparea structurilor de alimentație și de cazare, deșeurile solide, calitatea aerului, poluarea fonică, comunicare etc.

Stabilirea obiectivelor urmărește crearea de etaloane față de care se va face raportarea.

De exemplu, o unitate hotelieră trebuie să se raporteze la “carta ecologică” a hotelurilor, angajându-se să întreprindă următoarele acțiuni:

􀃈 să înfăptuiască practici de protejarea a mediului pe toată durata sa de exploatare;

􀃈 să respecte legislația privind protecția mediului;

􀃈 să reducă la minimum utilizarea energie, apei și a materiilor prime,

􀃈 să reduce la minimum cantitatea de deșeuri produsă și să asigure reciclarea și refolosirea resurselor consumate de companie ori de câte ori este posibil;

􀃈 să reducă la minimum poluarea și, acolo unde este posibil, să trateze apele uzate menajere;

􀃈 să favorizeze participarea clienților furnizorilor și angrosiștilor la eforturile pentru protejarea mediului;

􀃈 să acționeze, în cazul în care se poate, împreună cu ceilalți agenți economici care acționează în industria turistică, cu agențiile publice și comunitatea locală, pentru realizarea unui număr cât mai mare de obiective în protecția mediului;

􀃈 să asigure instruirea personalului, precum și resursele necesare atingerii obiectivelor;

􀃈 să-i informeze deschis pe cei interesați despre politica și practicile ecologice;

􀃈 să monitorizeze continuu impactul acțiunilor asupra mediului și să compare performanța cu politica și obiectivele stabilite.

Realizarea propriu-zisă Îndeplinirea cu succes a obiectivelor propuse depinde de patru factori:

􀃈 Pregătirea planurilor de acțiune personale. Atingerea acestui obiectiv este transpunerea planului general de acțiune în planuri pentru personal, detaliindu-se acțiunile generale și specifice așteptate de la ei;

􀃈 Acordarea de sprijin. Atunci când unitățile din turism abordează pentru prima dată problemele de mediu, de regulă, se fac foarte multe greșeli. Trebuie acordat sprijin personalului în privința întocmirii planurilor personale. Astfel, se pot organiza sesiuni de instruire a personalului la locul de muncă pe probleme privind energia și deșeurile sau furnizarea de informații tehnice;

􀃈 Publicarea rezultatelor. Trebuie monitorizate și afișate toate rezultatele. Se vor acorda recompense pentru cei cu rezultate deosebite;

Managerul trebuie să acționeze primul. Pentru obținerea unor rezultate bune ale personalului trebuie să existe o permanentă informare a acestuia asupra obiectivelor. O bună practică ecologică trebuie să devină parte a culturii manageriale și a companiei, așa cum este grija pentru client.

Analiza progresului înregistrat – această activitate implică pentru responsabilul sistemului îndeplinirea a două sarcini:

􀀩 Monitorizarea progresului. Pentru a verifica dacă planul funcționează și își atinge obiectivele este nevoie de utilizarea unor procedee de monitorizare eficiente. Ea

trebuie să se realizeze cu o frecvență destul de mare pentru a permite acțiuni corective;

􀀩 Analiza anuală. O dată pe an trebuie analizat progresul înregistrat. Această analiză ia forma unui raport la care se atașează formularele pe baza obiectivelor stabilite și monitorizate. Această analiză o poate face responsabilul sau un consultant independent, în cazul în care nu se dispune de resurse sau experiență. Analiza trebuie să cuprindă:

􀀻 o reluare a verificării ecologice pentru a evalua ce progres s-a înregistrat și pentru a se stabili o nouă ordine de priorități;

􀀻 un rezumat al realizărilor, față de obiectivele propuse;

􀀻 discuții cu personalul implicat, pentru a identifica dificultățile care au apărut și realizările, cât și

􀀻 recomandările pentru viitor.

Această analiză este deosebit de importantă. Ea evidențiază sectoarele problemă și identifică cea mai potrivită abordare a managementului ecoturistic.

3.3.3. Managementul ecoturistic în structurile de cazare și alimentație

Orice unitate de cazare, indiferent de poziție, mărime, clasificare, pentru a oferi servicii compatibile cu cerințele de mediu, trebuie să-și realizeze o analiză proprie privind respectarea indicilor ecologici care sunt dați de:

sănătatea și securitatea personalului și a clienților, care se referă la prejudiciile legate de timpul pierdut la un milion de ore lucrate, instructajul ecologic și de igienă realizat pentru personalul angajat și codul de comportare turistică a clienților;

zgomote, care produc un important disconfort și pentru care se cere stabilirea nivelului maxim și mediu admisibil în cadrul sectoarelor de lucru din hotel și din limitele amplasamentului;

emisiile în aer de poluanți specifici, comparativ cu nivelurile admisibile, numărul abaterilor înregistrate trimestrial și anual, numărul plângerilor legate de calitatea aerului din partea turiștilor, dar și a localnicilor;

apele uzate rezultate în urma executării curățeniei cotidiene și generale din structurile de cazare – pH, cantitatea substanțelor folosite în procesul de igienizare și care se regăsesc în apele uzate (detergenți, agenți de dezinfectare etc.) cu semnalarea depășirilor față de normele admise; numărul de deversări de ape uzate efectuate pe zi; pierderile datorate unor deteriorări în sistemele de aducțiune/evacuare; posibilitatea reciclării apei uzate (de exemplu, în Grecia);

deșeurile cu caracter industrial sau menajer pentru care se cere cunoașterea acestora ca procent din totalul de produse folosite; procentul de deșeuri reciclate; cantitatea de deșeuri trimisă zilnic și pe an la evacuat (o posibilitate de reducere cantitativă este renunțarea la vesela și alte obiecte de unică folosință);

energia – prin stabilirea surselor folosite, proporția surselor alternative – solară, în special pentru încălzire, eoliană; consumurile specifice pe fiecare cameră, spații comune, lift etc.;

utilizarea de substanțe toxice pentru igienă ridică problema tipurilor de detergenți folosiți, a insecticidelor sub formă de aerosoli, a otrăvurilor pentru deratizare sau pentru eliminarea altor specii de floră sau faună nedorite;

dotările de interior – materialele utilizate pentru mobilier (se preferă folosirea lemnului, în favoarea plăcilor aglomerate care conțin aldehidă formică), pentru tapiserii (sunt favorizate elementele textile decorative din bumbac, celofibră în amestec cu lână și nu cele din propilenă, care provine din produse petroliere) sau pentru construcții (se tinde spre extinderea utilizării materialelor poroase, care asigură o mai bună izolare termică, dar și o circulația bună a aerului);

transporturile sunt elemente esențiale în circulația turiștilor și în aprovizionarea structurilor turistice; achiziționarea mașinilor trebuie să aibă în vedere un grad de poluare cât mai mic, economie de combustibil, utilizarea benzinei fără plumb, dotarea cu convectori catalitici, coeficient de frânare redus, utilizarea în construcție a unor materiale reciclate sau reciclabile, reducerea drumurilor inutile, folosirea mijloacelor de transport colective în zonele turistice mari;

biodiversitatea raportată prin numărul și valoarea speciilor floristice și faunistice existente în zona unității de cazare; gradul de conservare a arealelor forestiere; executarea de noi plantații silvice pentru refacerea ecologică a unor peisaje naturale; gradul de păstrare a arealelor cu vegetație ierboasă naturală.

Politica ecologică a unității de cazare trebuie să fie definită în mod clar, corelându-se obiectivele economice cu cele de protecție a mediului, în funcție de resursele folosite. Astfel, orice firmă poate doar să se înscrie în limitele prevederilor legale sau, dimpotrivă, să devină un factor de progres în apărarea mediului ambiant. Pentru a-și realiza serviciile turistice în echilibru cu mediul, unitățile de cazare trebuie să cunoască foarte bine produsele și piața pentru a-și putea stabili obiective ecologice de viitor, cum ar fi: reducerea emisiilor poluante pentru aer, reducerea volumului de ape uzate, apropierea de poluarea ideală – zero etc. Multe din aceste probleme pot fi prelucrate în sistemul corelativ situația prezentă – scop – plan (tabelul nr.5).

Pentru orice director de unitate de cazare și alimentație este bine să-și cunoască propriile probleme de mediu pentru a evita degradarea treptată a potențialului natural de care depind propria-i activitate.

Sistemul corelativ situatia prezenta- scop- plan

Tabelul nr.5

Astfel, pentru noile investiții trebuie respectate cerințe minime cum sunt:

alegerea terenurilor pentru noile investiții în locuri lipsite de noxe și departe de marile aglomerări de trafic rutier, feroviar sau aerian;

realizarea unui echilibru între arhitectura exterioară și interioară și peisajul natural sau cu vechile ansambluri construite folosind materiale tradiționale regiunii respective;

diversificarea stilurilor de ornamentare și mobilier din interior pentru a satisface în mai mare măsură gusturile clienților, utilizând materiale și dotări de calitate;

asigurarea unor condiții cât mai bune de etanșeizare la sistemele de închidere ale ușilor, ferestrelor și la sistemele de ventilație, pentru a face față condițiilor climatice pe toată durata anului;

stabilirea consumurilor de energie și apă pentru toate compartimentele funcționale și cunoașterea produselor evacuate;

eliminarea tuturor defecțiunilor și pierderilor din toată infrastructura tehnico-edilitară existentă și înlocuirea echipamentelor uzate fizic și moral;

folosirea, pentru realizarea unei cât mai bune stări de igienă, a unor produse biodegradabile;

asigurarea condițiilor pentru trierea deșeurilor pe categorii: sticlă, lemn, hârtie, textile, resturi alimentare etc.;

utilizarea, ca materii prime pentru restaurante, de produse ecologice, cu eliminarea treptată a aditivilor și coloranților alimentari sintetici, greu biodegradabili;

participarea la acțiunile care pot fi organizate decomunitățile locale privind sensibilizarea locuitorilor și a turiștilor în raport cu degradarea mediului ambiant (aruncarea haotică a deșeurilor, camparea în locuri neamenajate, reducerea numărului de câini fără stăpân, eliminarea rozătoarelor, insectelor dăunătoare și purtătoare de germeni microbieni, întreținerea și extinderea spațiilor verzi etc.);

utilizarea, acolo unde este posibil, a resurselor locale de apă, cu tratare corespunzătoare – omogenizare, oxidare avansată; resurselor alternative de energie – solară eoliană și dotarea cu microstații de epurare a apelor uzate;

încurajarea personalului angajat în atitudini de economisire a materiilor prime, utilizarea eficientă a acestora prin acordarea de stimulente materiale;

asigurarea unei bune izolații fonice, pentru diminuarea zgomotelor produse de diferite surse și îndeosebi conductele de apă care întră în “fibrilație”;

utilizarea unor echipamente de pregătire și păstrare a alimentelor performante etc.

Toate aceste măsuri majore se pot completa cu altele, funcție de posibilitățile oferite de dotare, conducând la reducerea poluării mediului, evitarea plății unor amenzi sau a retragerii licenței de funcționare și la asigurarea creșterii prestigiului unității economice de turism.

3.4 Deciziile economice și financiare în turism

Dezvoltarea economiei include printre obiectivele sale și domeniul turismului. Acest sector, în evoluția sa, suportă și influența sistemelor politice, care pot determina nivelurile de creștere economică. Din acest punct de vedere există o strânsă interacțiune între așteptările oamenilor și activitatea anumitor “instituții cheie”. Schimbările din ultimele două decenii înregistrate de societatea tehnologic-industrială-informațională în sfera instituțiilor și proceselor economice și sociale au fost deosebit de profunde. Prăbușirea vechiului sistem socialist impune modernizarea cât mai rapidă a vechilor instituții și procese politice. În turism, nu se poate face o analiză a noilor schimbări înainte de a le prezenta și evalua pe cele care definesc ansamblul economiei naționale. După anul 1990, au început să se pună în aplicare, în urma unor decizii de ordin politic, noile mecanisme de piață. În termenii actuali, se poate afirma că au fost descrise cinci mari direcții de acțiune:

Redefinirea rolului statului în realizarea cadrului general de trecere la economia de piață;

Stabilirea drepturilor și competențelor noilor organisme economice, la nivel teritorial prin transferarea controlului actelor lor de către stat;

Transferuri masive ale competențelor statului către unitățile teritoriale locale;

Recunoașterea intervenționismului economic al unităților teritoriale locale, având ca punct culminant planificarea regională;

Stabilirea noilor instrumente financiare și bancare;

Elaborarea noilor statute pentru persoanele alese prin vot și pentru funcționarii publici regionali și locali;

3.4.1. Decizile economice in turism

Participarea directă a instituțiilor statului se traduce prin: sprijinirea unor firme în diverse activități economice, care sunt proprietatea publică și sunt administrate nemijlocit de către stat, efectuarea directă de investiții, folosirea fiscalității pentru redistribuirea unei părți însemnate din veniturile bugetare care devin surse de consum și de investiții, consumarea prin achiziții și comenzi a unor cantități însemnate de bunuri și servicii, crearea de noi surse pentru veniturile bugetare. Prin toate acestea statul devine un foarte important agent economic pentru susținerea economiei de piață, care se implică direct în activitatea macroeconomică: venituri, consum, investiții. După anul 1990, transformările care au avut loc la nivelul administrației de

stat, prin apariția de instituții noi, specializate în gestionarea activității economice. Plecând de la aspecte de ansamblu specifice unei economii de piață, administrația de stat trebuie să asigure existența a patru elemente fundamentale:

susținerea creșterii economice la nivel național, ceea ce înseamnă obținerea unui spor de produs național pe locuitor, un produs intern brut în ascensiune, cu o tendință pozitivă și sigură pe termen mediu și lung;

realizarea unui grad ridicat de ocupare prin găsirea modalităților de reducere a șomajului și de stabilire a unui real echilibru între formele de pregătire a forței de muncă și cererea de pe piața muncii;

costul inflației, un fenomen care exprimă scăderea în volum a producției de bunuri și servicii, a productivității muncii, asociată cu devalorizarea monedei naționale și viteza redusă de circulație și folosire a banilor etc. ;

echilibrarea balanței de plăți externe care include și pe cea comercială și care exprimă existența unui raport constant și echilibrat al schimbului monedei naționale pe piața valutară.

Realizarea dezideratelor enumerate mai sus se sprijină pe cele trei componente majore a politicii oricărui guvern (stat), reprezentate de:

reforma instituțională prin care sprijină formarea autorităților puterii executive pe domenii de specialitate și în teritoriu, prin reprezentanții săi la nivelul unităților administrative;

cadrul legislativ, privind elaborarea proiectelor de legi și supunerea lor spre adoptare Parlamentului; acestea pot fi formulate la propunerile pe care le fac miniștrii, alți conducători ai autorităților centrale ale administrațiilor publice centrale și locale; alături de acestea se mai adaugă și asigurarea executării legilor și altor reglementări și dispoziții normative;

reforma economică care reprezintă un element cheie în desfășurarea politicii interne, prin care sunt aprobate programele (strategiile) de dezvoltare economică pe ramuri și domenii de activitate, avizul favorabil asupra balanței de plăți comerciale și de plăți externe, precum și planurile de încasări și plăți în numerar; sprijină reorganizarea activității economice, cu introducerea și dezvoltarea mecanismelor economiei de piață, în condiții prevăzute de lege; stabilește și elaborează bugetul de stat și sistemul de taxe și impozite; de acordare a unor facilități economice etc.

Prin urmare, două sunt direcțiile principale în care statul acționează în timp și spațiu: prima este dimensiunea internațională, constând în trecerea de la simpla cooperare internațională la integrare, atât la nivel internațional regional, cât și la nivel internațional global. A doua este dimensiunea internă, având ca obiect întărirea autonomiei colectivităților regionale, locale și coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de bază, precum și o judicioasă dimensionare a unităților administrativ teritoriale. Această descentralizare este asociată cu procesul de desconcentrare care se poate dezvolta pe verticală (sporindu-se competențele serviciilor exterioare administrației ministeriale) și/sau orizontală (sporindu-se competențele managerului serviciilor desconcentrate dintr-o circumspecție administrativă – de exemplu, prefectul). Ele vizează protejarea intereselor publice ale statului, respectarea legilor, cu armonizarea intereselor regionale și locale. Astfel, în plan politic s-au creat condiții favorabile pentru afirmarea și dezvoltarea industriei turistice în România. Reintegrarea turismului românesc pe piața turistică europeană și internațională a constituit o problemă care a condus la elaborarea din partea instituției guvernamentale din domeniu a mai multor strategii, iar mai recent a unei componente a strategiei de dezvoltare economică pe termen mediu a României și anume aceea referitoare la industria turismului.

Prin organismele sale instituționale din turism, a legislației promulgate după 1990 statul și-a propus să creeze un cadru care să asigure procesul de reformă în turism și care se concentrează pe următoarele funcții principale:

funcția de coordonare pornește de la faptul că industria turismului suportă foarte vizibil influențe directe și indirecte din celelalte sectoare economice și, prin urmare, se cere o punere în acord a unor elemente din strategiile economice ale altor sectoare cu cea din turism (transporturi, comerț, agricultură, amenajarea teritoriului). De asemenea, contribuie la stabilirea standardelor de calitate pentru serviciile și structurile turistice asigurarea păstrării calității mediului ambiant și o mai bună promovare la târguri și expoziții internaționale);

funcția de intervenție și control, care s-a dezvoltat mai ales prin procesul de descentralizare și localizare, fapt determinat de multitudinea de agenți economici din turism. Cea mai evidentă activitate care exprimă această funcție este dată de respectarea dreptului la libera circulație a persoanelor asigurarea protecției consumatorilor prin impunerea unor norme de calitate entru structuri turistice (cazare, alimentație, agrement, sporturi de iarnă), transportul turistic cu autocare, omologarea și licențierea societăților de turism, a agențiilor de turism, brevetarea profesională etc.;

funcția de stimulare se sprijină prin mai multe acte normative: atestarea stațiunilor turistice de interes local și național, crearea fondului special pentru promovarea și dezvoltarea turismului, accelerarea privatizării, reducerea privind unele taxe și impozite locale. Prin aceste acte normative se încearcă dezvoltarea domeniului privat, renunțarea la locația de gestiune, care s-a dovedit ineficientă, păgubitoare, finalizarea procesului de privatizare care în turism s-a dovedit foarte lent și care a adus puțin investitori strategici, respectarea condițiilor de calitate și protecție a turiștilor ș.a. Toate aceste aspecte sunt menite să asigure o mai bună integrare a industriei turistice românești cu cea internațională și prin aceasta atragerea a cât mai multe segmente de turiști;

funcția de protecție a mediului ambiant s-a impus mai ales după anul 1990, deoarece procesul de industrializare excesivă a condus la apariția unor forme de poluare care afectează și resursele turistice (poluarea fonică, a aerului în centrele urbane istorice, poluarea apei litorale, a unor lacuri naturale cu valoare balneară etc.). Din acest punct de vedere toate planurile de amenajare a teritoriului conțin și avizul autorității centrale pentru turism, pentru păstrarea calității mediului și aspectului ambiental și estetic, iar toate proiectele de modernizare a structurilor turistice sau de construire a altora noi dețin și avizul agențiilor de protecția a mediului din teritoriu;

funcția promoțională și de marketing rezultă în urma noilor schimbări politice, prin care s-au deschis noi orizonturi politicii de promovare. Formele de promovare s-au diversificat și specializat foarte mult în funcție de tipul de turism căruia i se adresează (de litoral, balnear, urban, montan și pentru sporturi de iarnă, cultural-religios etc.). În ultimii ani, România a participat la numeroase târguri și expoziții de turism internaționale de mare anvergură și tradiție (Berlin, Praga, Paris, Madrid, Barcelona, Londra etc.). Scopul promovării este acela de a dezvolta turismul extern și intern, prin care tot mai mulți români să cunoască și să beneficieze de serviciile turistice din mai multe stațiuni de interes național (Vatra Dornei, Băile Herculane, Predeal, Neptun-Olimp, Govora, Călimănești-Căciulata etc.);

funcția legislativă și de reglementare a apărut cu precădere după anul 1990, când procesul de tranziție la economia de piață a impus introducerea unor acte juridice care să permită dezvoltarea sectorului privat și liberei concurențe. Toate aceste reglementări au avut drept scop organizarea internă a turismului, stabilirea modului de valorificare și amenajare a resurselor turistice și creșterea acțiunilor de promovare, Această funcție este foarte importantă deoarece stabilește cadrul de susținere, dezvoltare a industriei turistice, stabilind elementele de concordanță dintre cerințele externe și nivelul acestui sector în plan intern. Ea se dovedește a avea o mare importanță și în determinarea celorlalte funcții ale guvernului în strategia turismului și includerea ei în strategia economică generală.

În condițiile economiei moderne de piață, misiunea de a adopta principiile, normele de organizare, conducere și desfășurare a vieții economice revine statului, în calitatea sa de administrator general al avuției naționale. Cuprinderea cerințelor mecanismului economic în norme juridice a necesitat legiferarea funcționării acestuia sub toate aspectele, componentele și relațiile sale, ca un sistem coerent. Prin aceasta organismele guvernamentale realizează o planificare descentralizată, indicativă, care are ca principale sarcini de a semnaliza agenților economici anumite disproporții și dezechilibre dintre cererea și oferta de mărfuri și servicii și de a preciza tendințele și cerințele majore ale progresului economicosocial, cu ajutorul unor indicatori cantitativi și calitativi, al priorităților și al posibilelor variante de soluționare. La baza oricărei planificări stă relația plan-piață, unde piața reprezintă domeniul către care converg și diverg toate interesele agenților economici. Pe piață se manifestă interacțiunea dintre legile economiei de piață și dintre acestea și celelalte legi economice obiective. Deși legile pieței, ale concurenței și competiției sunt drastice, uneori producând falimentul, ele stimulează inițiativa creatoare și spiritul de întreprindere, oferind elemente utile pentru elaborarea și fundamentarea de programe microeconomice realiste, pe bază de contracte economice viabile.

Pentru orientarea acțiunii umane în concordanță cu cerințele legilor economice obiective și reglarea mecanismului de funcționare a economiei statul se folosește de pârghii economico-financiare, care includ următoarele sisteme de acțiune:

sistemul financiar, ca mijloc de alocare a resurselor financiare;

sistemul de credit, ca mijloc de control asupra activității;

unităților economice și a circulației bănești în economie;

sistemul de investiții prin care se creează un mediu de afaceri deschis, transparent, menit să atragă investitori strategici;

sistemul de prețuri, ca mijloc de reglare a schimbului de activități, de menținere a unui echilibru între cerere și ofertă;

sistemul de pregătire profesională și remunerare a muncii, ca mijloc de satisfacere a nevoilor și trebuințelor umane.

Prin aceste componente, pârghiile economico-financiare susțin activitatea economică prin următoarele funcții de interes major, având ca finalitate reglarea acțiunii factorilor din economia națională:

dimensionarea necesarului de resurse care pot fi atrase în circuitul economic și a formelor de atragere (resurse naturale, umane, combustibil și energie etc.);

utilizarea eficientă și profitabilă a tuturor resurselor intrate într-un circuit economic, stabilind limitele minimale și maximale de exploatare a lor;

posibilitatea de semnalizare, control, reglare, prin care atunci când apar disfuncții se pot lua măsuri de ajustare și reglare a proceselor economico-productive;

mijloc de cointeresare a unităților economice în fundamentarea reală a obiectivelor strategice și în realizarea acestora.

În plan macroeconomic, un punct esențial pentru urmărirea performanțelor economiei naționale și care arată utilizarea agregatelor consum, investiții, venituri și asigurarea unui buget echilibrat, îl are un indicator edificator exprimat prin produsul intern brut, care cuprinde bunurile și serviciile dintr-o țară, într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an), care sunt destinate consumului final.

România reprezintă 6,5% din populația U.E., în timp ce economiei românești îi revin numai 1,5% din cea a U.E., iar veniturile din turism sunt scăzute față de potențialul natural și uman de care dispune.

Politica macroeconomică nu a fost mereu coerentă, fapt atestat de oscilația deciziilor luate pe plan economic și financiar, determinat de presiunea unor factori sociali. Pentru a înțelege fenomenul de evoluție a deciziilor economice și financiare trebuiesc analizate evoluția și structura acestora în timp și spațiu. În vederea creării condițiilor de trecere de la un sistem centralizat al producție de bunuri și servicii la cel de piață s-a trecut la un alt mod de organizare a activităților economice. Astfel, s-au pus bazele noilor mecanisme prin care funcționează unitățile economice, prin care acestea capătă autonomie de decizie și încheie activitatea la sfârșitul fiecărui an cu un bilanț contabil.

Modul de derulare a activităților economice la nivelul societăților comerciale de turism a cunoscut mai multe etape de evoluție, cum sunt:

locația de gestiune (sau închiriere) prin care, pe baza unor obligații prevăzute într-un caiet de sarcini, directorii societăților comerciale puteau exploata activele pe o perioadă de 10 ani, cu obligativitatea de a face și investiții pentru dotări, întreținere, modernizare. Acest sistem, deși s-a aplicat pe scară largă, s-a dovedit a fi total ineficient, deoarece cei mai mulți deținători de structuri turistice s-a mulțumit doar să le exploateze, fapt ce a condus la degradarea acestora. Astfel, dacă în anul 1992 existau 1308 contracte de locație de gestiune, în anul 2005 acestea erau doar de 313, ca urmare a derulării procesului de privatizare, a cumpărării activelor de locatar, a renunțării la locație etc.;

asocierea, a conferit posibilitatea multor societăți comerciale cu capital de stat nou înființate de a se asocia pentru a realiza în comun unele activități, fie de creare de noi societăți comerciale, având ca asociați persoane fizice și juridice române sau străine;

privatizarea prin care se poate privatiza hotel cu hotel, în rate cu acont de 10-20% din preț, cu obligativitatea renovării în timp de doi ani.

Alternativele de privatizare au fost acceptate pentru a impulsiona acest proces economic prin care societățile comerciale au fost ierarhizate după mărimea capitalului și a deținătorului legal:

societăți comerciale de turism unde AVAS deține minimum 51% din capitalul social. Aici sunt incluse societățile comerciale mici și mijlocii și unde AVAS. vinde acțiuni prin licitație publică, vânzare directă actualului locatar sau leasing imobiliar. Societățile comerciale mari au fost privatizate prin publicitate internațională;

societăți comerciale de turism unde AVAS deține doar 40% din capitalul social. Și în acest caz există aceeași diferențiere a societăților comerciale funcție de valoarea capitalului social, respectiv a metodelor folosite;

existența S.I.F.-urilor, prin transformarea fostelor F.P.P., s-a tradus prin prezența acestora pe piața oficială din data de 1 noiembrie 1999. S-au făcut multe speculații în legătură cu prețul la care milioane de acționari își vor putea vinde acțiunile și volumul de tranzacții pe care îl vor putea derula în timp. Există 5 societăți de investiții financiare (S.I.F.1 Banat- Crișana; S.I.F.2 Moldova; S.I.F.3 – Transilvania; S.I.F.4 – Muntenia; și S.I.F.5 – Oltenia) care au plasamente în cele mai variate domenii de activitate cu posibilitatea de a cumpăra foarte rapid acțiuni prin intermediul bursei. S.I.F.3 – Transilvania Brașov deține un portofoliu cu o structură echilibrată și un management performant, acțiunile fiind foarte solicitate. În timp a vândut procentul de doar 5% pe care îl deținea în unele societăți, iar prin sumele câștigate a făcut investiții în societățile de turism de pe litoral ajungând să aibă un procent de 22% din totalul activelor investite în turism(societatea deține pe lângă cele 38 hoteluri de pe litoral, alte 22 de hoteluri în Băile Felix, Covasna, Băile Tușnad, Buziaș, Brașov, Ploiești, Predeal și Piatra Neamț), spre deosebire de celelalte S.I.F.-uri, care nu depășesc 1%.

3.4.2. Decizile financiare in turism

Piața și activitatea financiară asigură prin intermediul circulației banilor progresul societății umane. Bancherii, agenții de bursă și ceilalți profesioniști din domeniu nu sunt altceva decât conductele prin care circulă banii de la cel care îi economisește la utilizatorul lor final. Într-o lume de state naționale, fiecare țară poate să realizează economii bănești prin o serie de mijloace proprii. Lumea financiară este alcătuită din piețe de obligațiuni și de acțiuni, care au diferite termene de scadență (obligațiuni) și fără limite pentru acțiuni, din bănci și alte instituții financiare, care oferă clienților diferite servicii, de la conturi curente pe termen scurt, la depozite pe o perioadă îndelungată, cu posibilitatea de transfer monetar. Există diverse tipuri de bănci în funcție de principala activitate pe care o derulează: transfer monetar (bănci comerciale), acumulare de economii bănești (bănci de economii) sau toate aceste servicii la un loc (bănci universale). În ultimii ani deosebirile dintre aceste tipuri s-au estompat tot mai mult. Există o serie de instituții financiare pe termen lung, alcătuite în principal din companii de asigurări și fonduri de pensii care treptat au devenit cei mai mari depozitari ai economiilor bănești din țările dezvoltate. Ele strâng sume uriașe de bani pe care le investesc în general pe piețele de obligațiuni și acțiuni; în multe regiuni, avantajele fiscale au mărit substanțial atractivitatea acestor investiții.

Guvernele și instituțiile guvernamentale nu sunt în sine mari realizatori de economii, dar exercită o influență considerabilă asupra direcției de economisire a unei economii naționale și acestea din următoarele motive:

existența unui deficit bugetar le transformă în mari consumatori de fonduri;

ratele dobânzilor pentru economiile bănești la nivel național sunt insensibile la forțele care acționează pe piață și astfel pot determina schimbări de poziții reciproce în rândul diverselor instituții financiare din sectorul privat;

structura sistemelor fiscale, în mod invariabil guvernele încurajează împrumuturile în detrimentul economiilor fără a se simți câtuși de puțin vinovate pentru consumul excesiv și economisirea neadecvată.

În prezent, procesul de internaționalizare a serviciilor financiare este concentrat pe teritoriu european. Programul destinat pieței unice a Comunității Europene a oferit noi oportunități de extinderi transnaționale; astfel în cadrul C.E. prin așa-numita “directivă a pașaportului unic”, unei instituții autorizate să desfășoare activități de tip bancar într-o țară membră i se permite să efectueze acest gen de activități în toate statele membre. Noul puseu de internaționalizare va avea în viitorul apropiat un traseu diferit de cel clasic caracterizat de preluări sau extinderi în rețea, prin faptul că anumite servicii bancare pot fi vândute peste graniță. Popularitatea de care s-a bucurat procesul de privatizare în întreaga lume capitalistă a fost un element determinant pentru “schimbarea la față” a domeniului financiar, prin noi acumulări esențiale. În decembrie 1990, în România a fost introdus un sistem bancar cu două etape: Banca Națională (BNR) care și-a asumat atribuțiile tradiționale ale unei bănci centrale, iar operațiunile sale comerciale au fost transferate unui grup de patru bănci comerciale de stat.

Sectorul bancar românesc operează într-un mediu de concurență limitată. Reforma sistemului bancar a început prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații specifice care a avut un rol major în dezvoltarea componentelor pieței financiare care sunt piața creditului și piața titlurilor financiare.

Piața titlurilor financiare este cea în cadrul căreia se produce de fapt finanțarea directă prin care se stabilește legătura dintre emitenții de titluri și cumpărătorii titlurilor financiare sau investitorii de fonduri cu excedent. Pe piața titlurilor financiare se cumpără și se vând aceleași

active financiare fără a se schimba natura lor. Ca atare piața de capital este locul unde se desfășoară tranzacțiile cu titluri financiare emise de stat, societăți pe acțiuni, unități administrativ teritoriale. Autorizarea, reglementarea și supravegherea acesteia sunt asigurate

de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. Instituțiile care asigură funcționarea acestei piețe sunt Bursa de Valori, societățile naționale de valori mobiliare, Rasdaq, Societatea Națională de Compensare, Decontare, Depozitare (SNCDD), fondurile de investiții, societățile de investiții, societățile de administrare a investițiilor, băncile comerciale și de investiții. Instrumentele vehiculate sunt obligațiunile, acțiunile, produsele derivate (contractele la termen, contractele de opțiuni, contractele pe bază de index, alte produse derivate și exotice) care sunt familiare societăților bancare. Existența și funcționarea piețelor de capital constituie barometrul existenței economiei în ansamblu sau a unor ramuri.

Bursa reprezintă o piață unde se oferă și se vând după o ofertă specială, mărfuri servicii sau valori mobiliare. Prin intermediul bursei, agenții economici din diferite sectoare economice care și-au plasat capitalurile pe piața primară pot reintra în posesia capitalurilor, înainte de scadență. De fapt, incluzând o mare parte a cererii și a ofertei de valori mobiliare bursa permite lichiditatea și mobilitatea capitalurilor. După obiectul tranzacțiilor, se disting: burse de mărfuri (industriale, agricole etc.); burse de valori mobiliare; burse de devize (valutare); burse complementare comerțului internațional (bursele de asigurări, de navlu). În România, Bursa a început să funcționeze din anul 1839, s-a întrerupt în anul 1941 și s-a reluat în 1995. Activitatea bursei se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii 52/1994, în scopul realizării unei piețe organizate pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotă.

În domeniul turismului, societățile practică sistemul de tranzacție la vedere, prin care executarea contractului (livrarea titlurilor și plata prețurilor) are loc imediat sau în câteva zile de la încheierea tranzacției la bursă.

Alături de Bursa de Valori mai funcționează și o piață extrabursieră ca piață secundară, cu rol de negocieri. Tranzacționarea hârtiilor de valoare, a devizelor convertibile, chiar neconvertibile, se realizează prin intermediul burselor, care pot fi de mărfuri și de valori. În turism se evidențiază în mod deosebit bursa hârtiilor de valoare care îndeplinesc trei funcții principale și anume;

Formarea unei piețe permanente a hârtiilor de valoare;

Orientarea fondurilor de investiții (a capitalurilor) spre cele mai eficiente sectoare ale producției de bunuri și servicii;

Exercitarea unui rol de creditare a unor activități viitoare, pentru revigorarea economiei.

Bursele oferă zilnic, în mod deschis, o serie de informații privind prețurile de piață a hârtiilor de valoare, volumul tranzacțiilor și prin intermediul lor economiile (acumulările) individuale ale populației sau întreprinzătorilor pot fi utilizate mult mai flexibil. În mod curent, prețurile de piață ale hârtiilor de valoare cresc sau scad în funcție de evoluția ascendentă sau descendentă a veniturilor (câștigurilor) societăților emitente de acțiuni ca și de

programele dezvoltării în perspectivă a acestora. De la sfârșitul anului 1995 funcționează o bursă oficială privată (RASDAQ) unde se negociază acțiunile provenite din programul de privatizare în masă. În România dezvoltarea pieței de capital are nevoie de un efort deosebit pentru crearea unui cadru stimulativ; acesta constă în anulare cotei de 1% pe valoarea tranzacției prin care se taxează și pierderile, cu aplicarea impozitului pe profit în mod diferențiat pentru societățile închise și deschise, impozitarea diferită pentru cota de capital atras prin piața de capital, exceptarea de la impozitul global a veniturilor realizate prin investiții în valori mobiliare emise de administrațiile locale sau centrale. De asemenea, un rol important îl are și sprijinirea fondurilor de investiții. În prezent, există instituții care acționează pe baza fondurilor de investiții. Ele emit acțiuni către investitori și reinvestesc banii acestora într-un portofoliu diversificat de titluri financiare. Astfel, micul investitor se bucură de avantajele diversificării, fără a suporta costurile uriașe pe care le-ar implica în mod obișnuit acest gen de tranzacții.

Sistemul bancar românesc, prezintă unele caracteristici care se întâlnesc și la altele din centrul și estul Europei: accesul foarte limitat la credite bancare, chiar și pentru companiile mari și aproape imposibil pentru întreprinderile mici și mijlocii. Împrumuturile acordate de bănci sectorului privat reprezintă doar 13% din P.I.B., față de 60% în Cehia, 44% în Slovacia, 40% în Croația, 32% în Slovenia, 25% în Ungaria, 21% în Polonia din aceeași valoare a P.I.B.- ului. În România în turism creditarea s-a ridicat doar la 1,5-2,5% în medie din valoarea totală a creditelor acordate față de valori triple în alte țări europene (Cehia, Slovenia, Polonia, Ungaria). Nici în privința depozitelor bancare atrase România nu depășește vecinele; astfel, acestea reprezintă doar 29% din P.I.B., față de 71% în Cehia, 69% în Slovacia, 42% în Croația și Ungaria, 40% în Polonia. Totuși, treptat serviciile băncilor s-au diversificat și au devenit tot mai complexe.

Dar, dincolo de posibilitățile de creditare, încasările efectuate de societățile comerciale de turism și agențiile turistice private se realizează, în cea mai mare parte, ca urmare a desfacerii unor mărfuri din țară și din import, din schimbul valutar, din prestarea serviciilor turistice, din alimentația publică, agrement etc. Pentru asigurarea corespunzătoare a circulației banilor, societățile comerciale din turism au obligația să depună operativ la bancă numerarul obținut din activitatea curentă, mobilizând astfel banii în contul de la bancă pentru funcționarea continuă. Societățile comerciale turistice efectuează o serie de operațiuni prin dispoziție de plată, decontarea prin dispoziție de plată fără factură, decontarea prin cecuri, dispoziție de încasare cu factură, cecul din carnetul fără limită de sumă, acreditivul. Un rol esențial în derularea activităților economice și financiare din societățile și agențiile de turism îl au vânzarea de servicii turistice românești pe plan extern. În acest proces, un rol important îl are convertibilitatea monedei naționale în raport cu valutele convertibile. În mod concret, aceasta se bazează pe puterea de cumpărare cu care economia garantează emisiunea și circulația monedei sale naționale, adică gama de bunuri care pot fi procurate în orice moment cu respectiva monedă. Pentru ca moneda României, leul, să aibă statut de monedă convertibilă, economia ar trebui să asigure un nivel relativ stabil puterii de cumpărare a monedei, competitivitate de calitate și preț pentru bunurile exportate, echilibrarea balanței de

plăți externe, folosirea unui singur curs valutar pentru toate tipurile de operațiuni comerciale, necomerciale sau financiare. Situația economică actuală, caracterizată prin inflație monetară, prețurile foarte ridicate pentru cele mai multe din serviciile turistice, costuri ridicate ale creditelor fac ca industria românească să aibă un demers descendent, datorat calității mai slabe ale acestor servicii, fapt care determină pe tot mai mulți români să se orienteze către destinații turistice externe. Stadiul actual al industriei turistice românești este și oglinda măsurilor și reglementărilor fiscale promovate în politica economică. În economia de piață nu mai există o legătură directă între statul planificator și modul de îndeplinire a planului, ca în economia de comandă. Atribuțiile statului se restrâng la promovarea prin politici financiare, fiscale, comerciale, de îmbunătățire a mediului de afaceri, care sunt aplicate ulterior pe principiul autonomiei depline de afaceri din fiecare unitate economică.

Răspunsul economiei la diferitele politici ale statului este condiționat de fezabilitatea și adecvarea politicilor, cât și de gradul în care mediul economic asigură aplicarea legilor, cultura de întreprindere și eficiența măsurilor democratice. În politica fiscală, principalele obiective sunt exprimate prin realizarea echilibrelor fiscale, care să consolideze liberalizarea

economică și reformele structurale, reducându-se distorsiunile generate de presiunile asupra bugetului. Astfel, orice limitare sau reducere graduală a deficitului bugetar este o rezultantă a unui prim succes a oricărei politici fiscale.

Politica fiscală se sprijină pe sistemul de impozite și taxe; în structura acesteia sunt trecut următoarele taxe și impozite, structurate astfel:

Impozite directe: impozitul pe profit, impozitul pe salariu, din alte activități comerciale, pe dividendele de la societățile comerciale;

Impozitele indirecte: taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale de la persoanele fizice și juridice, alte taxe pe majorări și penalități pentru venituri nevărsate la termen, taxe din eliberarea de licențe și autorizații de funcționare, alte încasări indirecte;

Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, de la instituțiile publice (taxe de metrologie, pentru brevete și invenții, înregistrarea mărcilor de fabrică, din prestațiile și serviciile efectuate de căpităniile de porturi, eliberarea autorizațiilor de transport internațional de mărfuri, taxe consulare).

Fiecare țară își are un sistem propriu de fiscalitate prin care încearcă să susțină sectoarele de mare interes economic. Acest lucru explică faptul că veniturile din turism și călătorii reprezintă circa 10% din P.I.B. mondial, fiind în principal atractiv pentru locuri de muncă și pentru afaceri. În Europa, în țările cu tradiție puternică în turism, piața serviciilor pentru turism și călătorii a scăzut de la 58% la 52% în ultimii 10 ani, existând ușoare tendințe de creștere pentru multe țări din Europa Centrală și de Est. Prognozele sunt în favoarea țărilor din America și zona Pacificului.

Mediul românesc de afaceri nu este favorabil pentru a conduce la rezultate pozitive în economie și, în mod deosebit în turism, unde concurența va deveni tot mai mare pe continentul european. Din analiza efectuată de federația Sindicatelor din Turism rezultă că sistemul fiscal se dovedește a fi excesiv pentru domeniul turismului, fiindcă el reduce cu circa 70-75% veniturile societăților de profil. Acesta este reprezentat prin:

Impozitul și taxele locale, care reprezintă intre 0,5 – 1,5 % asupra valorii de inventar a clădirilor. Dar, în multe stațiuni turistice, îndeosebi cele de pe litoral, dar și unele balneare, circa 50% din capacitatea de cazare și alimentație, agrement în turism funcționează doar 4-5 luni pe an, dar valoarea impozitului se aplică pentru tot anul și se ridică la miliarde de lei;

Impozitul pe profit de 16% este prea mare pentru unitățile de turism, deoarece la fiecare 3-5 ani trebuiesc aduse multe modernizări în structurile turistice pentru a spori calitatea serviciilor oferite;

Taxa aplicată pe mijloacele de transport (autocare, mijloace de agrement), care ar trebui să fie mai mică, deoarece nu se efectuează fluxuri continue de transporturi de persoane, ci în funcție de programele turistice oferite;

Taxa pe autorizațiile de construcții, care este destul de ridicată, în condițiile în care acoperirea investițiilor din încasări se face pe termen lung și nu foarte repede ca în alte domenii de activitate;

Alte taxe reprezentate de: autorizația sanitar-veterinară, pentru panouri publicitare și firme instalate la locul destinației și a traseului turistic; taxa pentru șederea în stațiunile turistice, de salubrizare, de salvamont, în stațiunile montane; taxa pentru acordarea brevetelor și licențelor în turism pentru agențiile de turism și toate structurile turistice existente și noi; taxa pentru inspectoratele pentru protecția muncii, de protecție a mediului;

Taxa pe valoarea adăugată de 19% pentru majoritate serviciilor din turism, însă a fost făcută o concesie turismului prin care s-a permis hotelurilor și altor structuri de cazare să plătească doar 9% pentru vânzîrile de camere.

Un alt aspect negativ este dat de activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice prin care agențiilor de turism li se pot aplica penalizări consistente în cazul în care calitatea serviciilor prezentate și vândute nu corespund cu realitatea. Dar, există multe situații, din țări precum Grecia, Turcia, Spania, Italia, unde structurile turistice de cazare de trei stele au condiții inferioare, iar agentul român nu este vinovat de modul de clasificare care se aplică în fiecare țară. Mult mai important ar fi să există o concordanță între prețul serviciilor turistice și calitatea serviciilor de bază oferite. Politica fiscală existentă influențează în mod direct tarifele și prețurile din industria turistică românească. Chiar dacă atunci când TVA era de 11%, tarifele erau mari aceasta se datorează creșterii prețurilor la elementele de conexiune: energie electrică, termică, apă, comunicații etc. Dar, cu un nivel mai redus al celorlalte taxe și impozite și îndeosebi a TVA-ului se pot constitui factori stimulatori pentru orice societate de turism, deoarece el se regăsește în toate serviciile turistice oferite. Cei mai afectați de acest sistem fiscal sunt consumatorii de pe piața internă, care acoperă 70-80% din cifra de afaceri a firmelor autohtone și prin urmare românii vor cumpăra mai puține vacanțe; în aceste condiții serviciile turistice oferite în România nu mai sunt de mult competitive și mulți români vor prefera destinațiile turistice externe.

Într-o piață care nu s-a dezvoltat suficient cum este cea românească, actualul sistem fiscal nu va atrage mai mulți turiști, dar afectează și investițiile turistice. În țara noastră startul reformelor economice a fost dat cu 20 de ani mai târziu ca la vecinii noștri din Europa Centrală și de Est. Astfel, întreprinderile cu capital de stat nu au lichidități pentru a pune în mișcare toate structurile turistice existente, dar nici nu vor să le cedeze unor IMM-uri pentru a le eficientiza. Băncile nu au fost capabile să estimeze riscul propriilor operațiuni de credit, dar

doresc acoperirea pagubelor de la buget, ceea ce s-a și întâmplat. Majoritatea operatorilor economici apreciază că legislația economică și sistemul fiscal sunt restrictive, iar mediul instituțional ca fiind neperformant, cu structuri numeroase și atribuții paralele.

Astfel, o societate mică de turism (motel) cu 19 locuri de muncă, cu doi manageri (general și economic) pentru a primi circa un salariu de circa 400 EUR pe lună va da statului, prin regimul fiscal 2 000 EUR pe lună.

Investițiile din sectorul turismului sunt mari și pe termen mediu și lung, din cauza costului ridicat al infrastructurii, dar și a echipamentelor necesare, iar amortizările sunt relativ lente. Sistemul de investiții în turism se sprijină pe două categorii de resurse,reprezentate de:

Resursele de finanțare a investițiilor în cadrul societăților comerciale pe acțiuni și agenții turistice private constau din: capitalul social propriu, în natură și bani; fondul de investiții creat din profiturile anuale; capitalul străin, în natură și în bani; fondul de amortizare existent; sumele de bani din emiterea și vânzarea de noi acțiuni și obligațiuni; sumele rezultate din vânzarea pieselor subansamblelor casate; economiile realizate din reducerile costurilor investițiilor realizate în regie; credite bancare, cu dobânzi acceptabile;

Resursele de finanțare în cadrul societăților comerciale turistice mixte, care includ: Capitalul social format din aportul în natură a părții române, aportul în bani a părții române, aportul în natură a partenerului străin, aportul în bani a partenerului străin; Credite bancare din țara noastră, din alte țări, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Dezvoltare; Credite comerciale din România și din străinătate; Alte fonduri proprii cum sunt fondul de rezervă a societății, fondul de amortizare a activelor fixe, o cotă parte din profitul convenit anterior și alte fonduri proprii.

Există trei probleme majore care se pun oricărui investitor: “Ce să producă?”, “Unde să producă?” și “Cum să producă?”, aplicabile și “industriei fără fum”. În general, pe a se hotărî investiția într-o anume activitate sau structură turistică se au în vedere o serie de indicatori cum sunt: poziția pe piața turistică; rezultatul strict al exploatării; investiția maximă necesară și precalculul încasărilor viitoare. La baza oricărei decizii de investiție în turism va sta un studiu de oportunitate și rentabilitate privind posibilitățile de finanțare, foarte bine documentate și în urma căreia se ajunge la alegerea metodei de adoptare a deciziei de investiție și alegerea modalității de finanțare a investiției.

Adoptarea deciziei de investiție se sprijină pe cunoașterea unor indicatori de fundamentare a investiției, care constau în:

– marja brută (MB), alcătuită din încasările totale nete (CAN) obținute prin exploatarea unui obiectiv turistic minus cheltuielile (CHA) făcute pentru achiziționarea mărfurilor și serviciilor

necesare, astfel:

MB = CAN – CHA

Mărimea încasărilor depinde în mare măsură de tarifele și prețurile practicate și de utilizarea previzibilă a obiectivului (CIP) și care poate fi apreciat în urma unui studiu aprofundat de piață, privind clientela potențială, precum și localizarea investiției. Toate datele obținute ne arată gradul de ocupare a locurilor dintr-un hotel sau restaurant pe durata unui an (sezon și extrasezon). Pe baza prețurilor practicate rezultă încasările și se poate face o comparație cu alte structuri similare și prețurile practicate de acestea. Contează foarte mult cheltuielile care se fac în procesul de aprovizionare, având în vedere consumurile zilnice și prețurile practicate de furnizori.

– marja netă (MN) se obține prin scăderea din marja brută (MB) a cheltuielilor de muncă (FM):

MN = MB –FM

Cheltuielile cu forța de muncă includ plata salariilor, eventualele sporuri și prime, cotizații sociale și, în general, acestea sunt mai reduse față de alte sectoare economice. De exemplu, la un hotel cu 45 de camere, respectiv 100 de locuri, personalul angajat se cifrează la 10 angajați (inclusiv directorul) și un contabil care poate fi plătit și prin colaborare.

– marja de activitate se compune din diferența dintre marja netă și marja netă a cheltuielilor de funcționare (CF) a unei structuri de cazare sau alimentație, astfel:

MA = MN – CF

Acest indicator este foarte valoros deoarece ne dă un indiciu privind rentabilitatea potențială a unității economice;

– marja de exploatare reprezintă rezultatul diferenței dintre marja de activitate (MA) și cheltuielile de exploatare și comercializare (CE). În cadrul CE sunt cuprinse întreținerea mobilierului, clădirii, taxe și impozite legate de funcționarea unității, cheltuielile administrative, publicitare, redevențe, transporturi, asigurări etc. Acest indicator arată în ce măsură unitatea poate săși finanțeze cheltuielile și de a obține profit;

– profitul net este o rezultantă a diferenței dintre marja de exploatare a cheltuielilor de amortizare (A), creditelor, chiriilor (CDC), impozitul pe profit (IP, conform formulei:

PN = ME – (A + CDC + IP)

Toate aceste date, dar mai ales ultima, legată de profit, arată posibilitățile de investiții, cu alegerea dintr-o sumă de variante a acelui proiect de investiție care este cel mai potrivit și favorabil dezvoltării societății, stabilindu-se și volumul investiției. Criterii de eficiență a investiției turistice potențiale sunt mai multe, dar cel mai edificator este raportul cost/profit, pe baza formulei:

Această metodă arată randamentul capitalului utilizat, luând în calcul un “cash flow” actualizat. Astfel, se va ști că la momentul în care se vor obține profiturile, valoarea unității monetare va fi mai mică decât momentul în care are loc investiția. Prin urmare, se calculează valoarea actuală a viitoarelor venituri pe care le va genera proiectul. Valoarea actuală netă este raportul dintre investiția inițială a proiectului și valoarea actuală a viitoarelor încasări. Problema cea mai dificilă se referă la stabilirea dimensiunii maxime a investiției, precum și a necesarului de credite compatibile cu profitul minim prezentat.

– determinarea investiției. Această inițiativă se sprijină pe marja de exploatare ca rezultată din însumarea amortizării, a cheltuielilor financiare și a profitului brut, în funcție și de investiția totală, astfel:

ME = (A +FF +PB)I

Pentru o structură turistică (cazare sau alimentație) trebuie să se țină cont de următoarele valori: amortizările trebuie să reprezinte minimum 4,5% din investiție; cheltuielile financiare maximum 5% din investiție și profitul brut să fie aproximativ 4,5% din investiție. Din aceste date rezultă că ME = (4,5%+5,0%+4,5%)I sau 14%I și prin urmare plafonul de investiții va fi calculat prin următoarea formulă:

– contul de exploatare previzională, reprezintă un element care exprimă anumite încasări și cheltuieli și care are la bază prețurile și tarifele practicate la un moment dat pentru serviciile oferite. Aceste sume au la bază o serie de informații, care pentru un hotel sunt date de: durata de funcționare (tot anul, sezonier); gradul de ocupare (mare, mediu, mic); numărul de camere ocupate; indicele de frecventare turistică; numărul de înnoptări turistice; numărul de dejunuri servite; numărul de mese servite; prețul mediu pe cameră (dublă) și prețul mediu al unei mese complete.

Evaluarea cifrei de afaceri se face în funcție de următoarele componente esențiale: cazare, mic dejun, restaurant, alte forme de alimentație publică (braserie, cremă, bar, fast-food etc.). În cadrul acestui cont, sunt integrate și următoarele cheltuieli care influențează foarte mult cifra de afaceri a unității de turism: cheltuieli cu forța de muncă, care arată locurile de muncă necesare și salariile aferente, plus alte costuri sociale, cum sunt asigurările de sănătate, șomaj, pensii etc. și unele avantaje în natură, concedii plătite etc.; cheltuieli de funcționare care exprimă costurile curente legate de consumurile energetice, apă energie electrică, termică, colectare și evacuare deșeuri, aprovizionare, comisioane etc.; cheltuielile fixe care include toate plățile legate de întreținerea clădirii, echipamentelor, instalațiilor, reînnoirea dotărilor etc., la care se adaugă primele de asigurarea obligatorii, taxele profesionale, impozitele, taxele, onorariile, publicitatea și alte cheltuieli de gestiune.

Din toată analiza efectuată asupra oportunității de investiție se poate concluziona că un cont de exploatare previzională include următoarele aspecte:

CEP = CA + MB + MN + MA + ME + PN

Realizarea unei infrastructuri turistice moderne, care să ofere servicii de calitate, presupune sume importante și de multe ori antreprenorii privați nu dețin întotdeauna fondurile necesare. Prin urmare, o asemenea finanțare are nevoie și de sprijin guvernamental (al statului), care poate fi acordat sub formă de credite, garanții la credite, subvenții, reduceri de dobânzi, facilități fiscale. Există trei posibilități principale de finanțare a investițiilor în turism, reprezentate de:

credit, care se obține prin sistemul instituțiilor de creditare și care poate fi selecționat de guvern în condițiile în care acesta oferă garanțiile cerute. În mod curent se aplică un plafon maxim de creditare de 70% din valoarea investiției fără taxe, iar dobânda nu depășește o valoare de 50% pe an, cu posibilități de rambursare care nu poate depăși 10 ani. Condițiile impuse de cel care creditează trebuiesc riguros respectate;

leasing-ul. Aceasta presupune o finanțare parțială sau totală din partea unei societăți specializate a unei investiții de care beneficiază o altă societate. Leasing-ul include două componente:

leasing-ul mobiliar, prin care se pot închiria echipamente, pornind de la mobilier, veselă, mijloace de transport, echipamente de construcții. Astfel o societate își poate finaliza o investiție începută prin acest sistem, având în vedere doar mărimea chiriei și durata de închiriere, având drept beneficiu o deducere cu valoarea chiriei din veniturile impozabile ale acesteia;

leasing-ul imobiliar oferă șanse ca o societate de turism să utilizeze anumite clădiri, anexe, care sunt necesare bunei desfășurări a activităților sale, având pentru început statut de locatar, apoi putând deveni beneficiar. Termenul de aplicare a leasing-ului este relativ lung (15-20 de ani) și, de multe ori, se poate cumpăra clădirea; un asemenea procedeu este important mai ales când în hotelărie și alimentație pot folosi imobile cu valoare de arhitectură, artistică deosebite.

acționariatul și coproprietatea. Acestea se bazează pe faptul că acțiunile societății pot fi vândute unor investitori străini sau se pot emite acțiuni care vor susține creșterea capitalului subscris mai ales în condițiile când nu se apelează la credite.

facilități fiscale acordate de stat. Statul participă la susținerea unor proiecte ample, unde obiectivele necesare a fi realizate se dovedesc a fi costisitoare. Sprijinul guvernamental se poate materializa prin:

􀀻 Reducerea unor cheltuieli de investiții (dobânzi reduse, scutiri de taxe la echipamente de import, materiale de construcții, concesionarea sau cumpărarea de terenuri la prețuri accesibile, cheltuieli de exploatare (reducerea rezervelor de amortizare, reduceri fiscale la taxarea echipamentelor, acordarea de alocații pentru calificarea forței de muncă);

􀀻 Garanții pentru investiții, care reprezintă de fapt un angajament al unei terțe părți (guvernul) prin care acesta își asumă responsabilitatea pentru o datorie sau obligație, în cazul în care una dintre părțile contractante a unui împrumut se află temporar în imposibilitatea de a accede la obținerea unui credit. Dat fiind fluctuația piețelor turistice riscul investitorilor pentru acest domeniu prezintă un grad mai mare;

􀀻 Subvențiile reprezintă procedeul prin care autoritățile guvernamentale acordă o anumită sumă de bani unei societăți, companii pentru ca aceasta să-și reducă prețurile sau să-și ramburseze creditele;

􀀻 Împrumuturile preferențiale sunt acordate de autoritățile guvernamentale prin intermediul unor bănci unor investitori care își investesc capitalul în anumite structuri turistice. Multe dintre acestea au perioade lungi de rambursare, cu dobânzi relativ scăzute, 10-15%, și care pot acoperi până la maximum 50% din investiție. La baza acestora stau studii de fezabilitate detaliate privind proiectul de investiții, iar pe măsura derulării proiectului se face un control riguros al cheltuielilor și calității investiției;

􀀻 Stimulentele de natură fiscală reprezintă o practică legală care urmărește pe cât posibil o reducere a taxelor și impozitelor plătite; dar acestea sunt în general neproductive, iar aportul lor la venitul național este nul. Acordarea unor stimulente se face, de obicei, după ce proiectul a fost finalizat și se exprimă printr-o reducere a impozitului pe profit, reducerea TVA și care se pot acorda pentru o anumită perioadă de timp și în funcție de volumul profitului realizat.

În România aceste mecanisme financiare și fiscale s-au aplicat cu deosebire în sectoare industriale și mai puțin în industria turismului, spre deosebire de alte țări europene cu mare tradiție în acest sector economic care sprijină direct și foarte activ infrastructura și serviciile turistice.

Dintre posibilele cauze ale scăderii investițiilor străine sunt date de declinul economic, tradus prin scăderea produsului intern brut, a consumului final, rata ridicată a inflației, politici fiscale ineficiente, traduse prin aplicarea unei taxe unice pe valoarea adăugată, de 19%, aplicarea discriminatorie a facilităților fiscale, eliminarea exceptărilor de la obligațiile fiscale, multe reacții sociale au durate lungi de desfășurare fiind chiar violente.

Concluzii, opinii și soluții

Întrebarea privind posibilitatea realizării dezvoltării economice durabile a României nu poate avea decât un răspuns „afirmativ”, condiționat de îndeplinirea unor cerințe sine qua non a căror conștientizare, cât mai urgent cu putință, în mentalul tuturor nivelurilor societale, face parte din instrumentarul de bază al reușitei. Pilonul economic al dezvoltării durabile a României, căruia i se adaugă în mod complementar și independent cel social, ambiental și cultural, are câteva obiective și priorități. Un prim obiectiv macroeconomic fundamental este

creșterea permanentă a PIB, pe baza aplicării programului strategic și tehnic contemporan, în ritmuri relativ înalte, care să asigure atingerea nivelului mediu al PIB per capita al UE-27 într-un orizont realist de timp (de exemplu, un ritm mediu anual de creștere în perioada 2007 – 2025 de cel puțin 6,5%). Această creștere presupune un efort investițional susținut, cu eficiență ridicată, o dinamică înaltă a productivității totale a factorilor de producție, dar mai ales satisfacerea criteriului ecoeficienței de a „realiza mai mult cu mai puțin” consum de resurse naturale, materiale, energetice și umane.

În cursa de diminuare a decalajelor (rattrapage, catching-up) economice și sociale dintre România și țările dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro, mezo și micro va fi nevoit să monitorizeze și evalueze strategii și substrategii ale creșterii economice durabile care să includă adecvat factorul ecologic, într-un proces de creștere /descreștere diferențiată a sectoarelor economice, a ramurilor, subramurilor și grupelor de produse și servicii, în concordanță cu evoluția parametrilor cererii viitoare interne și externe, de bunuri și

servicii. În această idee, trebuie avută în vedere alinierea la legislația și standardele UE și respectarea lor ulterioară, indiferent dacă este vorba de chibritul ecologic (se stinge instantaneu fără flacără, în timp ce chibritul clasic – ce ocupă în prezent în România o cotă

de piață de 70–80% – se stinge fără flacără în 20 de secunde), de stațiile ecologice de epurare a apei (la nivelul anului 2006, Bucureștiul este singura capitală europeană care nu dispune de o astfel de stație) sau de păduri. Ca urmare a retrocedărilor de păduri, mulți proprietari le „rad” de pe fața Pământului.

Managementul sustenabilității creșterii economice durabile în România are ca obiectiv de asemenea menținerea ratei anuale a inflației la niveluri de o singură cifră, intervalul 1% până la cel mult 5% fiind cel căruia va trebui să i se acorde cea mai mare atenție. Se știe că inflația reprezintă un factor cu entropie economică, socială și de mediu ridicată care subminează expectațiile raționale și mărește gradul de incertitudine și risc, inclusiv în cazul dezastrelor naturale. Cea mai sănătoasă cale de reducere a nivelului inflației este reducerea costurilor (inclusiv a consumului total și unitar de resurse de mediu), creșterea competitivității și a productivității mai rapid decât creșterea salariilor.

Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltării durabile se referă la asigurarea unui înalt nivel al gradului de ocupare a forței de muncă disponibile și reducerea ratei șomajului la nivelul său „natural” (4–5%), inclusiv prin promovarea unui parteneriat

public – privat, generator de locuri de muncă (job creation) cu productivitate ridicată, utilizarea unor mecanisme de redistribuire a veniturilor, în cazuri justificate, evitându-se încurajarea mentalității de a nu munci pentru a „beneficia” de ajutor social.

Întreprinderea unor activități strategice și de coordonare pentru dezvoltarea economică durabilă la nivel național în prezent constituie o preocupare a marii majorități a statelor care se află în diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare, monitorizare și evaluare a strategiei naționale de dezvoltare durabilă, ca urmare a recomandării Summit-ului Mondial al

Dezvoltării Durabile de la Johannesburg (septembrie 2002). Puține state în prezent își permit să nu aibă o strategie a dezvoltării economice durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung. Eficientizarea managementului strategic al creșterii economice sustenabile a României include o serie de factori interni și externi legați de deteriorarea factorilor de mediu, creșterea frecvenței fenomenelor meteo extreme cu implicații economico-sociale de mare anvergură și pe termen foarte lung, la nivel local, regional, național și planetar.

Ca urmare a creșterii importanței și acutizării problemelor dezvoltării durabile, în anul 2000 a fost adoptată la Friibergh (Suedia) declarația privind promovarea Științei Sustenabilității (Statement on Sustainability Science) care își propune să îmbunătățească substanțial, chiar dacă limitat, „interacțiunile dintre natură și societate”, ținând seama de faptul că, în ultimele decenii, direcția de dezvoltare a omenirii nu este sustenabilă, precum și de necesitatea reconcilierii scopurilor evoluției sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, acordându-se o atenție specială modului în care schimbările de mediu se repercutează asupra societății. Racordarea cât mai eficientă a științei și tehnologiei la obiectivele și mijloacele sustenabilității economice, sociale și ecologice a devenit o preocupare și o necesitate stringentă, cea mai bună dovadă fiind cele 48,2 milioane de trimiteri pe website-ul Google, dintre care 11,7 milioane referitoare la SUA, 8,67 milioane la

Anglia, 850 000 la Ungaria și 580 000 la România.

Știința sustenabilității diferă radical față de actualele domenii ale științei în ceea ce privește structura, metoda și conținutul. Este vorba de noi abordări legate de nonlinearitate, complexitate, decalaje mari de timp între acțiunile economico-sociale și consecințele acestora,

dezvoltarea de teorii specifice și modele semicantitative.

Soluționarea provocărilor științei sustenabilității necesită o stabilire mai clară a responsabilității guvernării, o îmbunătățire a democrației, o conștientizare mai puternică a cetățenilor, stiluri noi de organizare instituțională pentru consolidarea și sprijinirea cercetărilor interdisciplinare, pe termen lung, inclusiv în țările în curs de dezvoltare, implicarea oamenilor de știință, a practicienilor și cetățenilor în stabilirea priorităților, crearea

de cunoștințe științifice noi, evaluarea consecințelor posibile și testarea acestora în practică.

În figura 5 am prezentat relațiile, în ordine cronologică, ale managementului strategic al dezvoltării economice durabile pe care îl adoptă țările cu experiență în acest domeniu

Fig.nr 5 Schema managementului strategic al dezvoltarii economice durabile

(după Swanson D. și alții, 2004).

Problematica politicilor dezvoltarii durabile capătă o importanță deosebită în prezent datorită unor elemente specifice ce caracterizează etapa pe care o traversăm și datorită rolului de lideri mondiali pe care și-l asumă unele organisme internaționale guvernamentale și neguvernamentale. Aplicarea acestora devine din ce în ce mai facilă deoarece din punct de vedere spațial piețele turistice devin din ce în ce mai apropiate prin globalizare. Importanța factorului timp în elaborarea și aplicarea politicilor macroeconomice nu se rezumă doar la orizontul pentru care elaborăm prognozele ci și la faptul că politicile nu pot ignora schimbările de comportament turistic datorate percepției diferite a timpului și implicit îmbătrânirii populației. În modelarea politicilor, de mare importanță sunt comportamentele de tip “pionier” ce prefigurează noile forme de turism. Astfel, cea mai surprinzătoare formă de turism ce va ajunge probabil în atenția politicienilor va deveni « slow turismul », indicând chiar din denumire îndepărtarea de aspectele « fast » ce au invadat societatea de astăzi. În acest spirit se prefigurează construirea unei adevărate industrii turistice « slow » cu unități de cazare de tip slowtel, cu alimentație de tip slow food, cu activități turistice manifestate în localități de tipul « slow cities ». Astfel turismul viitorului va fi orientat spre sănătate, relaxare, mișcare fizică precum și reînnoire spirituală și culturală într-o atmosferă liniștită și stimulativă.

Dinamismului ce însoțește comportamentul turistului și apariția unor noi forme de turism i se alătură fenomenul inovației în turism care este în mare măsură dependent de cheltuiala publică ce permite finanțarea sistemului educativ și al cercetării fundamentale. În acest domeniu parteneriatul public-privat are un mod specific și uneori paradoxal de manifestare. Dacă cercetarea fundamentală este apanajul statului iar cercetarea aplicativă a marilor firme private, întâlnim situații când unele companii precum Accor sau Marriot alocă sume foarte mari pentru pregătirea propriilor specialiști și pentru cercetare, în timp ce statul se implică în domenii concrete precum inovarea, strategiile de marketing sau în domeniul tehnicilor informatice.

Indiferent de geneza sa, inovația în turism este o necesitate impusă de concurență și de o economie bazată pe cunoaștere iar politicile macroeconomice trebuie să folosească toate instrumentele pe care le au la dispoziție pentru a o încuraja și stimula.

Alte fenomene majore ce influențează politicile macroeconomice în afara modificărilor în comportamentul turiștilor, dezvoltării parteneriatelor și inovației sunt legate de fenomenul globalizării, de cel al dezvoltării durabile, de implicarea tot mai profundă a unor organisme cu vocație internațională în dezvoltarea armonioasă a turismului, de impunerea unor reglementări cu 319 arie globală de aplicare, de perfecționările ce intervin în domeniul managementului public și marketingului, etc.

Analiza politicilor în turism trebuie să pornească de la relația biunivocă ce se stabilește între stat și turism în sensul că statul creează anumite premise pentru turism( stabilitate politică, securitate, cadru legal, servicii publice, infrastructură de bază) iar turismul la rândul său este printre ramurile economice favorite ale statului datorită rolului său recunoscut de lider în economie, datorită aspectelor sociale pe care le rezolvă prin generarea de locuri de muncă, prin refacerea forței de muncă, prin dezvoltarea regională, eradicarea sărăciei, lupta împotriva exploatării.

În legătură cu actorii implicați putem spune că în ultima vreme numărul și diversitatea lor s-a amplificat dar ponderea cea mai semnificativă continuă să o aibă Organizația Mondială a Turismului și Consiliul Mondial al Turismului alături de care se implică și iau decizii în domeniul turismului entități precum liderii naționali, partidele politice, parlamentul, organizațiile naționale de turism, asociațiile profesionale, organizații interguvernamentale regionale și comunitare. Aplicând principiile managementului public și luând în considerare multe din realitățile și exigențele economiei contemporane cum ar fi necesitatea protejării mediului, valorificarea unicității culturale și naționale, șanse egale de dezvoltare pentru toate regiunile țării, aplicarea tehnologiilor moderne, fiecare țară, prin intermediul actorilor implicați în domeniul politicilor își crează propria viziune de dezvoltare și modernizare urmărind în același timp și integrarea în viziunea globală.

Dacă în economiile centralizate planificarea reprezintă un atribut exclusiv al guvernului, în economiile moderne de piață sectorul public și cel privat sunt implicate în procesul de planificare în proporții diferite de la țară la țară. Fenomenul democratizării societății conferă un rol valid în planificare atât sectorului public cât și celui privat, iar experiența a dovedit că numai din cooperarea acestora în cadrul unor parteneriate rezultă planuri care sunt implementate cu succes. În perspectiva turismului durabil, planificarea și componenta ei predictivă, adică prognoza, presupun abordarea aspectelor precum crearea și gestionarea ariilor protejate, aplicarea strategiilor manageriale de zonare a acestora, reglarea capacității lor de primire sau controlul limitelor schimbărilor acceptabile. Încă din anul 1969 planificarea turismului durabil cuprinde introducerea analizelor de impact ale turismului asupra mediului, studii foarte ample care implică 320 participarea a numeroși specialiști: economiști, geologi, hidrologi, geografi, experți în ecologie, sociologi, antropologi, etc

O exemplificare strălucită de aplicare corectă și riguroasă a politicilor macroeconomice o constituie politicile corporatiste ale marilor lanțuri hoteliere, care prin rezultatele pe care le obțin, reprezintă niște realități care merită studiate și generalizate ca modele demne de urmat. Elemente precum preocuparea permanentă pentru extindere, inovația în metodele de lucru și de management, în dotarea camerelor sau utilizarea mijloacelor informatice, preocuparea pentru angajați, cultivarea unor valori proprii, implicarea în problemele comunităților locale sunt tot atâtea exemple de efecte pozitive ale unor politici bine fundamentate și implementate.

Incepând cu anul 2007, politica turistică românească trebuie să se alinieze și să se armonizeze cu politica și exigențele Uniunii Europene în ceea ce privește modul de valorificare a resurselor turistice concretizat în calitatea si diversitatea ofertei și a serviciilor turistice. Cel mai valoros element de ghidare a politicii noastre turistice este reprezentat în prezent de „Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Național 2007-2026”, document la care și-au adus aportul importante instituții turistice internaționale și care surprinde principalele aspecte ale turismului românesc precum si modalitătile de redirecționare ale acestuia în spiritul tendințelor actuale.

Într-un studiu intitulat «Strategiile naționale pentru dezvoltarea durabilă. Provocări, abordări și inovări în acțiuni strategice și coordonate» (Swanson et al., 2004) se arată că dezvoltarea durabilă „forțează” reconcilierea ciclurilor electorale pe termen scurt cu planificarea și programarea pe termen lung, a scopului creșterii economice cu sustenabilitatea socială și ambientală, a avantajelor coerenței și coordonării politicilor cu mișcarea spre descentralizare.

În condițiile în care orizontul de timp al strategiilor sectoriale de creștere economică sustenabilă în România nu depășește termenul mediu, cu excepția unora vizând preluarea acquis-ului comunitar sau alte angajamente pe plan internațional (Protocolul de la Kyoto etc.), managementul strategic în acest domeniu ar trebui să aibă în vedere următoarele:

realizarea unui mecanism de feedback care să includă monitorizarea, învățarea și adoptarea pe baza unui set integrat de indicatori care să permită o analiză aprofundată a compatibilizării/compromisului (tradeoff) dintre componentele economică, socială și de mediu, știut fiind că nu se poate „manageria” strategic decât ceea ce putem măsura;

coordonarea dintre obiectivele strategiei (inclusiv măsurile subiacente) și bugetele consolidat și locale, respectiv regionale, pe perioade mai lungi de timp (multianuale) astfel încât strategiile dezvoltării durabile să nu rămână pe poziții periferice sau să fie neglijate, așa cum se întâmplă în prezent, în cazul României, dar și al altor țări, aceasta presupunând o mai mare implicare a ministerelor de profil;

coordonarea și compatibilizarea obiectivelor și programelor la nivelurile macro și local (Agenda 21 locală), astfel încât politicile macro prodezvoltare durabilă să confere coerențe și eficiențe.

Din analiza experienței mondiale în ceea ce privește tipologia strategiilor dezvoltării durabile se relevă următoarele categorii:

strategia cuprinzătoare, multidimensională, care să încorporeze într-un singur document și proces pilonii economic, social și ambiental ai dezvoltării durabile, în conformitate cu recomandările Agendei 21 privind strategiile naționale ale dezvoltării durabile; de regulă, cea mai mare parte a țărilor atât dezvoltate cât și în curs de dezvoltare, au elaborat acest tip de strategie;

strategii ale dezvoltării durabile pe domenii sau probleme (apă, aer, ecoeficiență, resurse, sisteme informaționale etc.), în care se stabilesc obiective și politici pentru un singur domeniu în contextul întregii economii;

strategii sectoriale ale dezvoltării durabile (de exemplu: transport, sănătate, educație etc.) care pot fi considerate substrategii ale strategiei naționale;

strategiile dezvoltării economiei naționale, care integrează dezvoltarea durabilă în sensul includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a țării din punctul de vedere al influențării reciproce dintre diferitele domenii și medii.

În multe țări, strategiile dezvoltării durabile nu sunt consacrate legal, oficial, printr-un for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). În unele țări, însă, există un mandat legal pentru strategiile dezvoltării durabile la nivel parlamentar. În UE, de exemplu, există cerința de a integra problemele sustenabilității în politicile Uniunii (Art.6 al Tratatului Uniunii, hotărârile reuniunii țărilor UE de la Cardiff). Cadrul instituțional responsabil cu elaborarea, aprobarea și implementarea strategiei variază de la o țară la alta, dar oricum organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agenții, centre etc.) au început să joace un rol tot mai mare. În încheiere, subliniem necesitatea implementării unei strategii a dezvoltării economice durabile a României, pe o perioadă de cel puțin 20 de ani, care să țină seama de resurse, de componentelesociale, de mediu și culturale ale dezvoltării durabile, în contextul național și internațional, al integrării în UE și al globalizării. Fără o astfel de strategie România va figura în statisticile, analizele și rapoartele ONU și ale altor organizații internaționale, în acest domeniu, cu „liniuțe” sau „…” ceea ce ne poziționează periferic ca vizibilitate și relevanță pe plan internațional.

Lista formelor grafice si tabelelor

Componentele strategice ale dezvoltării durabile …………………………………………………………..14

Indicatorii dezvoltării durabile……………………………………………………………………………………..19

Indicatorii si indicii de caracterizare ai dezvoltării umane……………………………………………….21

Componentele IDU…………………………………………………………………………………………………….21

Indicatorii fundamentali ai turismului durabil ……………………………………………………………….23

Elementele de diferențiere a trăsăturilor politice de mediu de cele ale politicilor social-economice…………………………………………………………………………………………………………………29

Problemele cheie ale mediului înconjurător……………………………………………………………………42

Integrarea managementului ecoturistic………………………………………………………………………….54

Sistemul corelativ situația prezentă – scop – plan…………………………………………………………..60

Schema managementului strategic al dezvoltării economice durabile……………………….84

Anexa 1

Program de turism cu impact scăzut în comunitatea

Q’eqchi’es din Alta Verapaz, Guatemala

Încă din 1990, Proiectul Eco-Quetzal (PEQ) a contribuit la protejarea habitatului pădurilor umede Quetzal din Munții Alta Verapaz, una din cele mai sărace zone din Guatemala. Sărăcia, lipsa alternativelor de venit și creșterea populației au dus la transformarea pădurilor în culturi de porumb. PEQ acoperă o zonă de 200 km2 cu 80 de proprietari. Pădurea este locuită de maimuțe, salamandre, orhidee și o varietate de plante medicinale. Cele 37 de sate ce înconjoară pădurea sunt foarte sărace, au o mare nevoie de servicii medicale și se confruntă cu o înaltă rată de natalitate. La o altitudine de 2500 de metri, zona nu este electrificată, nu are apă potabilă, comunicarea sau accesul vehiculelor sunt aproape imposibile. Ca și alte grupuri de oameni din Guatemala, locuitorii au fost mutați din zonele joase cu pământ mai fertil în zonele înalte ale munților. Fiind în mod tradițional fermieri, familiile se bazau pe recoltele sezoniere de porumb, fasole sau malanga. Datorită creșterii ratei natalității, acest sistem cultural nu mai este valabil și pune o problemă spinoasă pădurii, principala resursă a munților.

Luând în considerare acuta nevoie pentru surse suplimentare de venit, dar și marea cerere pentru destinații turistice speciale și interesante, PEQ a decis implementarea unui program numit “Aventuri în pădurea cu nori”. Este primul program din Verapaz ce a fost dezvoltat în familiile locale. Acestea au participat la cursuri ce au vizat gătitul, igiena, întâlniri cu ghizii ce vor conduce turiștii în pădurea tropicală. S-a constituit un Comitet implicat în luarea deciziilor pentru program, incluzând tipurile de servicii și prețurile aferente. Publicitatea a fost făcută prin intermediul touroperatorilor, agențiilor de turism, școlilor spaniole și al restaurantelor (fluturași, calendare, postere). Astfel, numărul vizitatorilor a crescut de la an la an, iar profilul

acestora este schimbător (de la turistul de 25 de ani interesat de cultura Maya și natură la turistul de 32 de ani, profesionist interesat de Panorama Quetzal). Această schimbare indică faptul că programul a câștigat o audiență din ce în ce mai mare și o imagine ce atrage mai mulți turiști în materie de servicii.Privirea pădurii este cea mai reușită în sezonul umed, între februarie și iunie. În timpul celorlalte luni, se organizează cursuri de prelucrare a obiectelor autohtone (artizanat) de către femeile din comunitate. Din cauza faptului că din 80 de familii numai 20 au putut primi turiști fiindcă aveau în proprietate pădure virgină, au apărut conflicte între familii, diverse gelozii și opinii nu prea bune despre turiști. S-a hotărât crearea unui fond constituit din contribuția fiecărui turist (20 Quetzales) ce va fi dat în folosul comunității (pentru construirea de școli ș.a.). Problemele dintre localnici și vizitatori în ceea ce privește aspectele culturale și sociale sunt rezolvate cu ajutorul teatrului popular. În mici piese de teatru jucate de persoane PEQ sau voluntar, sunt abordate diverse teme despre mâncare, idei de igienă, sănătate și confort. Teatrul motivează familiile să își exprime opiniile și ajută PEQ să înțeleagă dinamica socială a comunității. PEQ a început să investească în turismul cu impact scăzut în 1997. Familiile din două comunități au primit turiști în casele lor, unde aceștia au trăit experiența vieții zilnice a populației Maya. PEQ lucrează cu comunitatea Q’eqchi’es în satele lor pentru a promova folosirea de durată a resurselor naturale prin identificarea unor surse alternative de venit ca de exemplu agricultura de durată și arta meșteșugărescă, precum și creșterea grijii pentru valoarea pădurii prin educația privind mediul înconjurător și programe de cercetare și monitorizare. Pe viitor, familiile au decis să nu mai taie pădurea ce o dețin pentru a câștiga beneficii de la vizitatorii străini. În 1999, numărul familiilor participante a crescut, iar, în prezent, PEQ încearcă să se extindă și în alte comunități. Un produs al programului pentru turiști este crearea unui circuit prin întreaga regiune. Prin promovarea întregii regiuni se speră să se atragă mai mulți turiști în zona împădurită.

Anexa 2

Comunitatea din Pădurea Maya (Belize) ce se bazează pe ecoturism

Asociația de Ecoturism din Toledo (TEA) are propria sa filosofie. TEA a fost fondată în 1990 de un grup din districtele Toledo, Garifunas și Creoles. Rezidenții doreau să implice în turism satele lor și să găsească o cale de a crește veniturile lor prin acest tip de activitate. Ei au contactat un om de afaceri din Punta Gorda care era implicat în turism cu propira sa casă. De la această întâlnire a venit ideea constituirii unui sistem de case de oaspeți în satele localnicilor, programul numindu-se “case de oaspeți țărănești și ecopoteci”. Acesta s-a dezvoltat și a dat rezidenților oportunitatea de a participa la planificarea, managementul, beneficiile și controlul ecoturismului în satele lor. Odată cu dezvoltarea turismului în zonă, o prioritate importantă a asociației cinstituite a fost de a controla turismul în comunități pentru a nu avea efecte negative asupra vieții și culturii satului. Astfel, filosofia TEA este ca fiecare comunitate să aibă o capacitate de primire a unui număr de turiști pe care îl poate susține. Pentru a nu fi suprapopulate, a trebuit dezvoltat un sistem în care fiecare sat să muncească prin rotație așa încât turiștii ce vizitează zona să fie împărțiți între sate. Când turiștii sosesc la Oficiul TEA din Punta Gorda, fiecărui sat îi vine rândul la primirea turiștilor. Odată ce un sat a primit un grup, își așteaptă rândul până când toate celelalte sate au primit vizitatori. În acest fel veniturile din turism sunt împărțite și așa se întâmplă și cu impactul. În fiecare oraș, diferite familii participă la programul caselor pentru oaspeți, preparând mâncarea pentru aceștia, așteptându-I, servind ca ghizi și în unele cazuri fiind povestitori, dansatori sau muzicieni. O dată ce o familie și-a îndeplinit serviciul la bucătărie, ea reia același serviciu numai după ce toate celelalte familii l-au îndeplinit. Un alt scop este ca această rotație să minimizeze conflictele între comunități și între rezidenți, astfel încât să nu se întâmple ca o familie să monopolizeze casa de oaspeți. În acest fel, fiecare familie nu muncește în plus, nu este supraexpusă la activitatea turistică și nu își sacrifică pentru turism celelalte activități. Casele de oaspeți sunt construite din lemn local, iar turiștii consumă mâncăruri tradiționale și au oportunitatea să participe la activitățile satului. O potențială consecință negativă rezultată din experientele oferite turiștilor ce vizitează comunitatea este că orice manifestare culturală incluzând dansuri, povești, muzică, meșteșuguri are un preț. Această valoare monetară se adaugă astfel tradițiilor culturale care pot să-și piardă din semnificația spirituală și culturală, ele putând ușor deveni simple produse ce se pot vinde. În concluzie, cel mai important aspect al programului inițiat de TEA este că încearcă să distribuie cât mai corect și uniform veniturile provenite din turism. TEA crede că turismul poate să suplimenteze veniturile populației, dar această activitate trebuie să fie complementară activitătilor tradiționale ce se desfășoară în sate. În acest context turismul reprezintă o diversificare a activităților comunității în loc de a înlocui o activitate cu o alta.

Bibliografie:

1. Allaire Y., Fâșirotu Mihaela, Management strategic, Strategiile succesului în afaceri, Editura Economică, București, 1998

2. Ambiehl C., Aujaleu C. Galienne G., La marche de bien-être et de la remise en forme avec l’eau, AFT, Paris, 2002

3. Angelescu Coralia, Jula D. Timpul liber. Condiționări și implicații economice, Editura Economică, București, 1997

4. Barbu Gh. (coord.), Turismul în economia națională, Editura Sport-turism, București 1981

5. Băcanu B., Management strategic, Editura Teora, București, 1999

6. Băcescu Marius, Angelica Băcescu-Cărbunaru, Compendiu de macroeconomie, Editura Economică, București 1997

8. Becheri Enriche Primo rapporto sul sistema termale in Italia, Mercruy SRL, 2000

9. Becheri Enriche Secondo rapporto sul sistema termale in Italia, Mercruy SRL, 2004

10. Berbecaru, M. Botez, Teoria și practica amenajărilor turistice, Ed. Sport – Turism, București 1977

11. Berlescu Elena, Dicționar enciclopedic de balneologie, Editura științifică și enciclopedică, București,1982

12. Berlescu Elena, Mică enciclopedie de balneoclimatologie a României, Editura All, București,1996

13. Bogdan, Ioan, Management financiar, editia II, Editura Universitară 2005

14. Bogdan, Ioan, Management financiar in afaceri, editia II, Editura Universitară 2007

15. Bran Florina, Marin D., Simion Tamara, Economia turismului și mediul înconjurător, Editura Economică, București, 1998

16. Căprărescu Gheorghița, Managementul strategic al firmei de comerț și turism, Editura Rosetti, București, 2005

17. Cândea Melinda, Bran Florina, Spațiul geografic românesc, Editura Economică, București, 2001

18. Cândea Melinda, E, George, T. Simion, D. Peptenatu, Potențialul turistic al României și amenajarea turistică a spațiului, Editura Universitară, București 2003

19. Cocean P, Vlăsceanu Gh., B. Negoescu, Geografia generală a turismului, Editura Meteor Press, București, 2003

20. Comaniciu, Carmen, Finațe Publice, Editura Alma Mater

21. Cristea M, Gheorghiu Al., Isfănescu A., Mărgulescu D., Analiza economico-financiară a societăților comerciale – metode și tehnici – Editura Tribuna Economică, București 1994

22. Cristureanu Cristiana, Economia și politica turismului internațional, Editura ABEONA, București 1992

23. Crisan, Silviu (coord.), Popescu, Dan (coord.), Nicolae, baltes (coord.) Integrarea Romaniei in structurile euro-atlantice. Relansare si progres economic : Conferinta economica internationala 27-28 aprilie 2001, Editura Universitatii 'Lucian Blaga'; Editura Continent, 2002

24. Crisan, Silviu, Management: Elemente funadamentale, Editura Alma Mater, 2003

25. Dinu Mihaela, Geografia turismului, Editura Didactică și Pedagogică, București 2002

26. Erdeli George, Istrate Ioan, Amenajări turistice, Editura Universității din București, 1995

27. Emilian R. (coord.) Managementul serviciilor, Editura Expert, București, 2000

28. Erdeli George, Istrate Ioan, Potențialul turistic al României, Editura Universității din București, 1996

29. Florescu C (coordonator), Marketing, Editura, București

30. Garcia Henche Blanca, Marketing în turismul rural, Editura IRECSON, București 2004

31. Glăvan Vasile, Geografia turismului în România, Editura Institutului Eden, București, 1996

32. Ioncică Maria, Minciu Rodica, Stănciulescu Gabriela, Economia serviciilor, ediția a-II-a, Editura Uranus, București 1998

33. Ionescu I., Turismul fenomen social-economic și cultural, Editura Oscar Print, București 2000

34. Ionescu I. Economia întreprinderii de turism și comerț, Manual de studiu individual, Editura economică, 2004

35. Istrate Ioan, Bran Florina, Roșu Gabriela Economia turismului și mediului înconjurător, Editura Economică, București, 1996

36. Gherasim T., Gherasim D., Marketing turistic, Editura Economică, București 1999

37. Kneipp Sebastian, Hidroterapia, Editura L.V.P. Invest SRL, București 1999

38. Kotler Ph. , Managementul Marketingului, Editura Teora, București 1997

39. Kotler Ph., Haider D., Rein I., Managementul locurilor, Editura Teora, București, 2001

40. Lupu N. Hotelul, economie și management, ediția a-II-a, București,2005

41. Mecu Gh. Turism și tratament balnear pe litoral, Editura Național, București, 2001

42. Messini M., G.C. Lollo, Acque minerali nell mondo, Soc. Edit. Univ. Roma 1957

43. Minciu Rodica, Baron P, Neacșu N. Economia turismului, ediția a-II-a, Editura Universității Independente „D. Cantemir”, București, 1993

44. Minciu Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, București, 2000

45. Minciu Rodica, Amenajarea turistică a teritoriului, Editura Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”, București, 1995

46. Muscalu, Sabin,  Padurean, Elena, Ragalie, Stefan, Mosneanu, Elena , Mecanisme concurentiale in asigurarea dezvoltarii durabile, Centrul de Informare si Documentare Economica, 2001

47. Neacșu Nicolae, Turismul și dezvoltarea durabilă, Editura Expert, București, 2000

48. Neacșu N, Cernescu A, Economia turismului, studii de caz, reglementări, Editura Uranus, București 2002

49. Neagu V. Servicii și turism, Editura Expert, București, 2000

50. Nicolescu O., Verboncu I., Management, Editura Economică, București 1995

51. Nistoreanu P., Turism rural – o afacere mică cu perspective mari, Editura didactică și pedagogică, București 1999

52. Nistoreanu P, Management în turism, Editura ASE, București, 2002

53. Olteanu V., I. Cetină, Marketingul serviciilor, Editura Expert, București 1994

54. Olteanu V, Marketingul serviciilor, Editura Uranus, București 2000

55. Pasqualini JP, Jacquat B, Tourisme en Europe, Dunod, Paris, 1992

56. Porter, M. E The competitive advantage of nations, London 1990

57. Pricăjan A. Apele minerale și termale din România, Editura tehnică București, 1972

58. Pricăjan A., Airinei St. Bogăția hidrominerală balneară din România, Editura științifică și enciclopedică, Colecția „Știința pentru toți”, București 1981

59. Profiroiu A, Racoviceanu S, N. Țarălungă, Dezvoltarea economică locală, Editura Economică București, 1998

60. Popescu, Dan ( coord.) Integrarea euroatlantica si dezvoltarea economica: Studii economice. Vol. II, Editura Continent; Editura Universitatii "Lucian Blaga",

61. Pușcașu Violeta, Dezvoltarea regionala , Editura Economică, București, 2000

61. Ritchie J.B., Structure performance et compétitivité du tourisme européen et des entreprises, Commission européen

62. Ritchie J.B.R., Crouch G.I., Quality, price and the tourism experience. Roles and contribution to destination competitiveness, St Gallen. 1997

63. Rondelli V., Cojocaru S. Managementul calității serviciilor din turism și industria ospitalității, Editura THR-CG , București 2004

64. Rouzade Gérard, La thalassothérapie – notes de conférences pour l’Organisation National de tourisme de santé de Roumanie

65. Snak Oscar, Managementul serviciilor și al IMM-urilor din turism, Institutul de Management-Turism „Eden”, București, 1999

66. Snak Oscar, Neacsu, N, Economia Turismului, Editura Expert, București, 2001

67. Snak O., Baron P, Neacșu N., Economia turismului, Editura Expert, București 2001

68. Stăncioiu Aurelia Felicia, Marketing turistic, Editura SITECH, 2003

69. Ogrean, Claudia, Troanca, Dumitru, Proiecte economice. Managementul proiectelor, Editura Universitatii "Lucian Blaga", 2001

70. Stăncioiu Aurelia Felicia, Strategii de marketing în turism, Editura Economică, 2004

71. Stăncioiu , Aurelia Felicia, Dicționar de Terminologie Turistica, Editura Economică, București, 1999

72. Stănciulescu A.D, Cristea Anca, Acatrinei M., Râșniță M. Tehnologie hotelieră – Front office – , Editura Gemma Print, București 2002

73. Stănciulescu Gabriela, Lupu Nicolae, Țigu Gabriela, Dicționar poliglot explicativ de termeni utilizați în turism, Editura All, 1998

74. Tardif Stéphanie, Le tourisme de santé – un phénomène récente et porteur dans l’industrie du tourisme global, Université de Sherbrooke, juin 2001

75. Teleki N., Munteanu L., S. Bibicioiu, România balneară, Ghid pentru medicii de familie și medicii specialiști, OPTBR, București 2004

76. Țigu Gabriela, Turismul montan, Editura Uranus, București , 2001

77. Țigu Gabriela (coordonator), Resurse și destinații turistice pe plan mondial, Editura Uranus, București 2003

78. Voiculescu Dan, Competiție și competitivitate, Editura Economică, București, 2001

79. xxxx Tourisme de santé, thermalisme et thalassothérapie, Les Cahiers Espace, octobre 1995

80. xxxx Eau santé et bien-être du tourisme au loisir, Les Cahiers Espace, décembre 2001

81. xxxx guide international de Thermalisme, Edit. Nagel, Geneve Suisse, 1973

82. xxxx Studies on Tourism structure , performance and competitveness of European Tourism and its enterprises, The European Comission, Bruxelles, 2000

83. xxxx WTTC, Annual Report, 2005

84. xxxx WTTC Tourism Satellite Accounting Highlights

85. xxxx – Master planul pentru dezvoltarea turismului național in perioada 2007-2026, Ministerul Turismului 2007

86. xxxx Institutul Național de statistică Condițiile de viață ale populației din România

87. xxxx – Du thermalisme traditionnel au tourisme de santé, Publications de l’AIEST, vol. 30, Editions AIEST, St-Gall (Suisse), 1989

88. xxxx A Feasibility Study for a Yukon Health and Wellness Tourism Industry

89. xxxx Manual for evaluating the quality performances of tourist destinations and services

90. xxxx – Potențialul balnear al României și valorificarea superioară a acestuia în turismul intern și internațional, Studiul ICT

91. xxxx colecția reviste Vacanțe și călătorii

92. xxxx – Revue de tourisme 2/1990

93. xxxx – Le tourisme des annes 2010, La mise en futur de l’offre, Conseil National du tourisme, 2000

94. xxxx Tourismus in Deutschland, Zahlen daten fakten, 2004

95. xxxx Czech Statistical office 2005

96. xxxx Poland, Central statical Office, 2004

97. xxxx Hungarien Central Statistical Office- Fact and figures 2005

98. xxxx Marketing strategy for Slovene tourism

99. xxxx Tourisme de santé et de bien-être Direction du Tourisme,

100. xxxx Investment Guide for Southest Europe 2004

101. http://www.onuinfo.ro

102. http:// europa.eu.int

103. http:// www.un.int

104. http://www.rotur.ro/

105. http://www.tourisme.gouv.fr

106. http://www.geaconsulting.ro

107. http://www.mturism.ro

108. http://www.worldtourism.org

109. http:// www.world-tourism.org

110. http://www.insse.ro

111. http:// www.incsmps.ro

112. http:// www.incdt.ro

113. http://www.wttc.org

Legislatie Romaneasca

– O.G. nr 58/1998 privind organizarea si desfasurarea activitatii de turism in Romania, aprobata cu modificarile ulterioare

Legislatie Europeana

– Opinion of the European Economic and Social Committee on Tourism Policy and Public – Private Cooperation (Official Journal C074 from 23/03/2005 P.0007- 0014)

– Opinion of the Committee of the Regions on the Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions – Basic Orientation for the Sustainability of European Tourism (Official Journal 121 from 30/04/2004 P. 0001-0006)