Managemtul Conservării Si Restaurării Documentelor DE Patrimoniu

UNIVERSITATEA BUCURESTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

MASTERUL Managementul restaurării și valorificării patrimoniului cultural

Lucrarea de disertație

managemtul ConservĂrii si restaurĂrii documentelor DE patrimoniu

– suportul de hÂrtie –

Studiul de caz “Studiu comparativ privind degradarea hârtiei din cărțile ……..

ale Muzeului ”George si Agatha Bacovia”

Coordonator

Prof. dr. Ana Emandi

[anonimizat] (Spirescu) Manuela Lelia

2016

Cuprins

Introducere

Istoric al hartiei – materiale, materii prime, tehnici de obtinere

1.1. O scurtă istorie a hârtiei

1.2. Istoria tiparului

1.3 Tiparul in România

1.4 Tiparul. Tehnici de tiparire si materiale utilizate

2. Aspecte generale privind degradarea hartie

2.1. Factori de degradare

2.1.1. Factori extrinseci

2.1.2. Factori intrinseci

2.2. Actiunea factorilor intrinseci – studiu de caz

Concluzii

Valorificarea patrimoniului muzeal reprezentat de documentele pe suport de hartie prin conservare preventiva

Introducere

Cartea,asimbol al permanenței culturii, are un rol decisiv și ocupă un loc central în istoria civilizației, plecând deala primele scrieri antice păstrate cel mai adesea cu grijă, utilizate de multe ori cu emoția redescoperirii adevărului și treptat aprofundate de generațiile următoare și ajungând până la scrierile epocii moderne, generatoare de dezbateri, progres și idei inovatoare.aIstoria cărții, cu multe suișuri dar și cu unele abrupte coborâri, ajunge adesea să seaconfunde cu istoria scrisului și a materialelor utilizate, în special în etapele sale timpurii, înacare evoluția tehnică nu era la fel de pronunțată ca începând cu perioada Renașterii și mai alesaa revoluției industriale. Plecând de la tableta de lut și ceară, trecând prin papirus, manuscris, codex și incunabul și ajungând până la cartea în varianta ei modernă, istoria cărțiiaeste strâns legată de progresele tehnologice ale fiecărei epoci. Din punct de vedere cultural, studiul cărții reprezintă, în esența sa, tentativa de perpetuare a civilizației și aacunoștințelor umane. Doar din secolul al XX-lea am asistat la o diversificare semnificativă a mijloacelor de stocare și transmitere a informației, astfel încât timp de mai multe milenii, textul scrisaa reprezentat unicul care asigura perpetuarea unei idei ori opere de artă. Astfel permanența culturii ajunge să depindă de calitatea mediului pe care o lucrare esteaexecutată și de progresele științifice specifice domeniului. Într-o epocă în care tindem săautilizăm tot mai mult documentele sub format electronic, nu trebuie totuși să uităm că o parte semnificativă a patrimoniului național și universal sălășluiește între filele tradiționaleaale unor manuscrise, documente ori cărți, împreună cu alte valori care definesc spiritualitatea unei națiuni. Valoarea artistică și istorică a cărților, documentelor ori manuscriseloracumulează o serie de funcții menite a le diferenția de alte bunuri de patrimoniu cultural. Astfel, pe lângă funcțiile patrimoniale, artistice, estetice, documentare, istorice și științifice, acesteaaîndeplinesc rolul unui univers spiritual menit a comunica între generații și a perpetua o conștiință de sine specifică, importantă în a afla cine suntem și încotro neaîndreptăm.

Istoria hartiei – materiale, materii prime, tehnici de obținere

1.1. O scurtă istorie a hârtiei

Primele utilizări ale hârtiei sunt cunoscute înaChina antică în jurul anului 200 î.Hr., pe atunci confecționatăadin cârpe de mătase. În varianta ei modernă, hârtia aafost inventată de către demnitarulachinez Cai Lun, materialele de bază utilizateafiind cânepa, țesătura și bumbacul. O dată cuaexpansiunea islamului, aria în careahârtia era utilizată creștea și ea.

Într-oaprimă etapă procesareaahârtiei era începută prin piuă cu apă până se obțineaao pastă omogenă, adiluată până se ajungea la o consistență potrivită, acare apoi era turnată pe o țesăturăade pânză întinsă pe o ramăade lemn. După ce apaase scurgea prin țesătură și depuneaaun strat subțire de fibreaumede împâslite pe o formă compusă dintr-unacadru dreptunghiular, ape care erau întinse fire paralele de mătase, arafie sau bambus, rama se expuneaala soare pentru uscare. Hârtia astfelaobținută era desprinsă de pe țesătură, tăiată după anumiteadimensiuni și netezită.

Hârtia ca mediuapurtător al unui mesajascris a fost introdusă înaEuropa o dată cu secolul al XI-leaa (primul document cunoscut esteamanuscrisul lui Mozarab Misal din Silos), înaSpania, de asemenea prin filiera islamică. aPrima fabrică de hârtie din Europa cunoscută actualmente era ceaade la Xativa, Valencia, Spania.aCurând, datorităacererii crescânde, au apărut în Europa maiamulte manufacturi ceafabricau hârtie din materiale textile ori haine vechi în Spania, Franța,aItalia, Țările de Jos și Germania. Oadată cu inventarea tiparului cerereaapentru hârtie a crescut în modasemnificativ astfel încât aadevenit necesară inventarea unei noi metode deaproducție. Curând după apariția sa în Europa, aprocesul de fabricare al hârtiei cunoașteaîmbunătățiri tehnologice. Piua arhaică este înlocuită cu ștreapuri. Transformarea cârpelor avea locaîntr-o cuvă de lemn sau piatră cu ajutorul unoramaiuri puse în funcțiune de unaarbore orizontal cu came, acționat manual sau hidraulic de o roată. Hârtiile manufacturate erauaîncleiate cu clei animal sau cuagelatină, amestecate cu alaun. Aceastăaoperație se efectua după uscarea hârtiei.

În anul 1798, Nicolas-Luis Robert, asistent a lui Saint-Leger Didot, a brevetat prima mașină de fabricat hârtia ale cărei principii de funcționare sunt valabile și astăzi.

A fost conceputaholendrul, un cilindru făcut dintr-un trunchiade copac prevăzut cu niște cuțite metalice, carease rotea într-o cadă de lemn unde se formaapasta. Invenția a eliminat faza de macerare aacârpelor, reducând ciclul de fabricare cuaaproape două luni.

În anul 1719, savantulafrancez Antoine Ferchauld de Reaumur, careaobservase că viespile canadieneaîși construiesc cuiburile dintr-un materialaasemănător cu hârtia, propune înlocuireaacârpelor cu lemnul. Astfel și-a făcut apariția pastaade lemn. Curând, procesul de obținere aapastei de lemn avea să elibereze definitiv industriaahârtiei de dependența sa față de materialeleatextile de bumbac și in.

Desfacereaafibrelor de lemn era efectuată mecanicafără niciun fel de tratament chimic, obținându-se ceeaace se numește astăzi pasta mecanică. Creșterea producției acestui tip de pastă a devenit posibilă prinaconstruirea primului defibrilator, cu pietre de moară, în anul 1844, de fabricantul deahârtie Heinrich Volter, după o idee din 1840 a lui Friedrich Gottlob Keller, și perfecționată în 1847 de un alt german, I.M. Voith.

Mașinaade fabricat hârtia a fost perfecționată și echipată cu o sită fărăasfârșit,ade către John Gamble și BryanaDonkin. Cea mai mare parte a industriei hârtiei deaastăzi este întemeiată pe cercetările lui expuse în lucrarea publicată la Londra în anul 1801.

În anul 1851, aHugh Burgess și Charles Watt au produs pasta chimică (celuloza natron)aprinatratarea pulpei de lemn cu sodaacaustică la temperatură înaltă. Proceduraaa fost brevetată inaStatele Unite iar prin acest procedeu a fostaeliminată lignina, substanță organică din structura lemnului, pentru aaobține fibre de celuloză mai bune și mai rezistente.

Odată cuaapariția mașinii de fabricat hârtia și creștereaaconsumului, a început să se simtă lipsaatot mai accentuată a materiei prime. Primul careaa trecut la introducerea în fabricație a unor fibreanoi (paie și lemn) și la refolosirea maculaturiiaeste Mattias Koops, în secolul al XIX-lea.

În spațiul românesc, primele moriade hârtie datează din secolul al XVI-lea, când în Transilvania, în 1539, funcționa o moară de hârtie laaOrlat, lângă Sibiu. În Moldova hârtia s-a produs cu începere din 1583, iar în secolul al XVII-lea ea se fabrica și în Țara Românească (la Câmpulung prin 1643 și Călimănești din 1646). Oafabrică de hârtie a fost construită la Brașov în 1546, pentru ca în 1562-1564, tipografulaGaspar Heltai să producă hârtie la Cluj. În 1574 își începe activitatea moara din Sibiu, iar din deceniul patru al secolului XVII (în jurul anului 1648 de când datează Noul Testament de la Bălgrad) ceaade la Lancrăm care lucra pentru cancelaria și tiparnița principilor ardeleni de la Alba Iulia. Primele fabriciamari de hârtie în România vor fi deschise în secolul al XIX-lea la Bușteni în anul 1882 și la Bacău în 1886.

1.2. O scurta istorie a tiparului

Istoriaatiparului își are originile adânc implementate în istoria scrisului ca formă de manifestare a comunicării gândurilor, sentimentelor și dorințelor oamenilor din cele mai vechi timpuri. În zorii culturii omenești nodurile pe sfoară, bețigașele sau pietrele de diverse forme și dimensiuni exprimau într-o formă materială cuvântul.

După ce mult timpaapreciaseră oralitatea, oamenii au descoperit arta vizuală de a reda cuvântul oral cu ajutorul figurii sau ființei la care se făcea referire. Primele dovezi de existență ale tiparului provin din templele și palatele regilor din Sumer și Babilonia din perioada 2291-2122 î.Chr. Eleaconstau din blocuri de tipar pe care se regăsesc texte scrise în simboluri cuneiforme. Aceste blocuriaerau utilizate la tipărirea în clei. Dorința de a consemna stări de fapt sau credințe, idei politice sau științifice separând, însă imaginea de complexul sonor a dus la dezvoltarea alfabeteloraca adevărate colecții de semne independente care nu mai redau imaginea asociată obiectului sau stării, ci impun ca reprezentare aaacestora combinații fie de litere, fie de ideograme sau pictograme.

Figura 1: bloc de tipar de lut sumerian cu simboluri cuneiforme

Primele forme ale tiparului au apărutaodată cu primele imagini copiate. Mai întâi, procesul de copiere se realiza cu ajutorulaunor sigilii cilindrice folosite pentru imprimarea imaginilor pe tablete de ceară. Originileaacestui procedeu se regăsesc în civilizația mesopotamiană, iar rezultatele sale sunt primele forme de artă care au reușit să supraviețuiască de-a lungulatimpului. În China și Egipt erau folosite procedee și instrumente similare, iar în Europa și India, imprimarea materialelor textile a precedat tipăriturilor pe hârtie sauapapirus. De la apariția primelor forme de tipar, până la apariția tiparului digital, la sfârșitul secolului trecut, evoluția tiparului a trecut printr-o serie de etape care s-au adaptat cerințelor și tehnologiilor diferitelor epoci.

Tiparul cu blocuri de lemn este o metodă de imprimerie a textului, imaginilor și a altor forme, folosită în general în Asia de Est pentruaimprimarea pe materiale textile iar mai târziu, sub influența budismului, tehnica s-a extins și la hârtie. Ca metodă de imprimare pe materiale textile, primele semne dateazăadin China anului 220 e.n., în timpul Dinastiei Han și constau în flori în trei culori imprimate pe mătase. Adoptată de budism și folosită pentru imprimarea pe hârtie, tehnica a fostafolosită pentru răspândirea traducerilor textelor religioase, iar cea mai veche carte tipărită cu ajutorul tehnicii cu blocuri de lemn, a fost realizată în 11 maia868, conform scrierilor vechi.

India, prin budism, a avut o contribuție semnificativă laadezvoltarea tiparului prin conferirea acestei activități o importanță religioasă, ceeaace transforma această activitate într-o datorie sacră, dar era cea mai eficientă metodă de transmitere și păstrare a textelor de natură religioasă. Nevoia din ce în ce maiamare de editare și copiere a textelor religioase a dus la dezvoltarea unor tehnici rapide, derivate în specialadin metoda imprimării pe tablete de ceară cu ajutorul stampelor.

Figura 2: Tabletă de ceară budistă utilizată pentru imprimare

În Europa, tehnica tiparului cu blocuri esteafolosită în special pentru imprimarea pe suport textil. Metoda, populară până în jurul anului 1300 era folosită în special pentru imprimarea modelelor siasimbolurilor religioase pe straiele fețelor bisericești. Odată cu răspândirea hârtiei, după anul 1400, s-a trecut, ca în India, laaimprimarea masivă a textelor religioase. După jumătatea secolului al XIII-lea se treceala o tehnică mai avansată, cea a tiparului mobil.

Prima formă de tipar mobil apareaîn anul 1040 în China, iar piesele sunt fabricate din porțelan. Piesele din metal apar 200ade ani mai târziu în timpul dinastiei coreene Goryeo. Niciunuladintre aceste sisteme nu a fost folosit la scara largă deoareceafabricarea pieselor cu literele alfabetului chinezescapresupunea prea multă muncă migăloasă. Tiparul mobilaeste tehnica pentru imprimerie și tipografie care folosește piese metaliceaturnate în matrițe și care la final aveau, pe una dintre fețe, litere sau chiar fraze antregi în relief.

Deși tentativele orientale in istoriaatiparului sunt notabile, cel care a revoluționat tehnica și a dus tiparul la un nou nivel alaevoluției, deschizându-i drumul către modernism a fost Johannes Gutenberg, fieraraoriginar din orașul german Mainz. În jurulaanului 1439 Gutenberg dezvoltă tehnologiaaeuropeană a tiparului mobil și declanșează o răspândire rapidă acesteiaape tot continentul în doar un deceniu, marcând astfel începutulatiparului de masă în Europa.

Figura 3: o formă timpurie a tiparului lui Gutenberg

La momentul respectiv metoda tiparului mobil aareprezentat o adevărată revoluție fiind în primul rând un procedeu mai rapid decât cel prin blocuri dealemn, dar și mult mai durabil. Piesele de metal reușeau să ofere oacalitate mai bună a caracterelor care au devenit mult mai uniforme. Mai mult, tehnicaadezvoltată de Gutenberg putea fi folosită implicând costuri relativ reduse. Invenția lui Gutenberg esteaconsiderată cea mai importantă realizare a epocii și responsabilă pentruarăspândirea și dezvoltarea ulterioara a tiparului.

Inovațiile lui Gutenberg nu s-aualimitat la presa tipografica și la tiparul mobil. Fierar și aurar de meserie, și-a folosit abilitățileași a dezvoltat un aliaj cunoscut ca metal pentru tipar care asigura o calitate și oadurabilitate sporită a materialelor imprimate. De asemena, el a creat și un nou tipade cerneală care asigura o mai buna calitate a tipăriturilor.

Invenția lui Gutenberg a dus laatransformarea tiparului dintr-o activitate relativ restrânsă realizată în general înaspatele ușilor închise ale bisericilor, într-o adevărată industrie cu o organizare foarte bine definită. S-auadezvoltat din ce în ce mai multe tipografii care formau personal specializat cu funcții bineadefinite în cadrul procesului de tipografie. Între anii 1.500 și 1.700 industria tiparului aaluat amploare, devenind din ce în ce mai dependentă de piață. Conținutul publicației fiind cel care vinde, iar oatipografie nu-și putea permite să tipărească proiecte editoriale nerentabile.

Inventată de autorul bavarez AloisaSenefelder, litografia este o tehnică de imprimare specializată pentru suprafețe netedeafolosind o serie de procese chimice pentru realizarea imaginii. Procesul deaimprimare are la bază o substanță chimică hidrofobă ca parte pozitivă a imaginii și apă ca parte negativă aaacesteia, astfel încât, în momentul în care se introduce suportul pe care se imprimă înacerneala specială, cerneala va prinde pe imaginea pozitivă, iar apaava spăla negativul, înlăturându-l.

Figura 4: Litografia, inventată de Alois Senefelder

Această metodă de tipar a imaginilor prezintaao eficiență sporită față de metodele vechi mult mai fizice de realizare a imprimăriiaimaginilor, cum ar fi gravura. Litografia se folosește astăzi la scară largă aproapeapentru orice fel imprimare de elemente grafice pe suport neted. Prin tehnica litografiei seaobțin hărți, postere, pliante, ambalaje, cărți sau chiar ziare.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea, odatăacu revoluția industrială și cu cererea crescândă pentru informații a unei păturiatot mai largi a societății, necesitatea pentru tiparnițe tot mai performante a crescut și, o datăacu îmbunătățirea matrițelor și a plăcilor de imprimare, oferta de carte devine maialaicizată ca oricând și tot mai diversă. O dată cu introducerea tehnicii fotocopierii de către Xerox și cu introducerea imprimantei laser (tot de aceiași companie) asistăm la oaexplozie tipografică fără precedent. Presa digitala ((1993) și tehnica tipăririi 3D (2003) vin să întregeascăaun tablou tot mai complex, în care tiparnița nu se mai rezuma la funcțiile de mijlocaeficient și rapid de propagare al ideilor și de informare a cititorului, ci ajunge să devinăaparte integrantă a tot mai multor domenii dintr-o lume tot mai vibrantă: înadomenii ca bijuterie, încălțăminte, design industrial, arhitectura, inginerie, construcții, industriaaaerospațială, medicină, somatologie sau educație.

1.3 Tiparul în Țările Române

Pe teritoriul actual al Românieiaîn condițiile conviețuirii româno-slave și a influenței bulgare la nord de Dunăre, poporul român, adeja creștinat, a adoptat slavona ca limbă de cult (secolul al X-lea d. Chr.). În primeleasecole de dezvoltare a culturii romanești, limba slavonă a jucat același rol în culturaaromână feudală pe care l-a avut limba latină în țările occidentale ale Europei. Pătrunderea limbii slavone inabiserica românească și în cancelariile voievodale, ca limbă oficială, aaîmpământenit în Țările Române alfabetul chirilic (modelat în secolul al IX-leaad. Chr.), menținut chiar și după folosirea limbii române ca limbă de cult.Apariția tiparului românescaocupă un rol important în cadrul civilzației locale și exprimă dezvoltarea la careaajunsese cultura românească. În contextul general al tiprului chirilic european, tiparul în Țara Româneascăane arată un grad înalt de dezvoltare cușturală și nu poate fi analizat ca oaapariție întâmplătoare, ci este o reflectare în plan local a apariției și evoluției tiparului înacontextul european.

Primele opere chirilice datează dinasecolele XI – XIV, atunci când au fost copiate mai multe manuscrise slave la noi în țară: un Apostol dinasecolul al XIII – lea, un Octoih din secolele XIII – XIV ajuns din Moldova la Caransebeș, un fragmentade Evangheliar din secolele XIII – XIV. Astfel se va deschide un drumacultural care va integra țările române într-un peisaj european mai larg, din care nuaputem separa vreo cultură ca fiind complet independentăaprin evoluție ori trăsături.

Figura 5: Evangheliar

Alături de textele cu caracterareligios au început sa fie scrise și cronici. Prima cronică a Moldovei a fost redactată la curteaalui Ștefan cel Mare, sub directa supraveghere a domnitorului. Originalulacronicii s-a pierdut, dar conținutul ei este cunoscut din versiunile în limba polonă și germană, precum și dinacronicile interne în limba slavă în care a fost intercalată: Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la Putna și Letopisețul lui Azarie. În Țara Româneasca și Transilvania, scrisului cronicăresc nu i s-a acordat importanța din țara vecină. Totuși merităaatenție Povestea despre Dracula Voievod, compusă de un anonim (probabil sas) pe la 1486; la începutul secolului al XVI-lea au fost redactate cronici înalimba slavonă și în Țara Românească, ale căror originale s-au pierdut.

Din secolul al XIV-lea și mai alesadin secolul al XV-lea în Țările Române s-au copiat și au circulat o serie de sborniceacare constituie adevărate biblioteci în miniatură, ele cuprinzând sfaturi și istorisiri morale, poveștiamiraculoase din viata pustnicilor, legende hagiografice, etc. Cele mai puternice centre ade copiere a manuscriselor au funcționat pe lângă mănăstiri: în Moldova – Mănăstirea Neamț, undeas-a format o puternică școală de caligrafi și miniaturiști, încă de pe vremea luiaAlexandru cel Bun (1400 – 1431), la Mănăstirea Bistrița din Oltenia, apoi înaTransilvania, la Mănăstirea Feleacului și în Scheii Brașovului. Existau copiști și inaafara mănăstirilor, recrutați dintre preoți, dieci, gramatici care scriau pentru nevoileabisericilor. Copiștii din mediul rural copiau cu precădere texte din pravile și cărți populare. Celeamai multe manuscrise s-au copiat in vremurile de înflorire culturală, cum a fost aceea a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), din care se cunosc 40 de manuscrise. Celamai vechi manuscris romano-slav, cu data certă este Evangheliarul, scris probabil laaMănăstirea Prislop (Tara Hațegului), de către călugărul Nicodim, între 1405 și 1406.

Așa cum este și firesc într-oasocietate care tinde treptat să se laicizeze, alături de scrierile cu caracter religios auaînceput sa apară și tot mai numeroase documente de cancelarie. Dacă în Transilvaniaaera folosită limba latină, în Moldova și Țara Româneasca se folosea limba slavonă. Scrisulaîn limba română a apărut relativ târziu; cea mai veche știre despre existenta scrisuluiaîn limba română se gasește in manualul de ortografie chirilică scris pe la 1420 deacărturarul sârb Constantin Kostețchi.

Cel mai vechi text in limba română, careas-a păstrat este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, trimisă lui JohannesaBenkner, judele Brașovului, descoperită și publicată în urmă cu un secol. Datată în 1521, această scrisoareanu a apărut din neant. Negustorul Neacșul era o figură cunoscută în rândurileabrașovenilor, figurând de mai multe ori în registrul vamal al orașului, ca aducândamărfuri orientale de bună calitate: covoare și mirodenii; negustorul român era in relații apropiateacu judele Brașovului, pe care îl și vizita.

Figura 6: Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, trimisă lui Johannes Benkner, judele Brașovului

Mărturii contemporane consemneazăacă în anul 1532 existau în Moldova traducerile Evangheliarului și Apostolului, peacare "un învățat din Moldova", adept al lutheranismului intenționa sa le tipăreascăaîntr-o colecție de texte religioase în limbile romană, polona și germana. Curentul deatraduceri românești în Moldova este confirmat și de fragmentul de lexic slavo-român păstrataîntr-un manuscris din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Cartea românească în veșmântaslavon a fost întotdeauna un obiect de lux, o mică avere, prețul ei putând ajunge echivalentul unei moșii. Pe de altă parte, locurile privilegiate unde erau păstrate, mănăstiri, reședințe voievodale și boierești au cunoscut repetate dezastre: incendii, invaziiastrăine, jafuri, etc. Manuscrisele, rare și scumpe erau păstrate cu multa grijă și adesea refăcute, completateacu filele care le lipseau, muncă mai puțin costisitoare decât cumpărarea sauaconfecționarea unui manuscris întreg. De multe ori domnitorii acordau privilegii mănăstiriloracu condiția scrierii de cărți. Radu cel Mare (1495-1508), voievodul ȚăriiaRomânești, din dorința de a întări prestigiul bisericii, îl aduce în țară pe fostul patriarhaNifon și, lucru nemaiîntâlnit, inițiază organizarea la Târgoviște a primei tipografii de pe teritoriul țării noastre. În acest scop il folosește pe tipograful ieromonah Macarie, asosit în Țara Românească, probabil pe la începutul secolului al XVI-lea. Primeleacărți liturgice ortodoxe în limba slavonă au fost tipărite la Cracovia, capitala de atunci a Poloniei la sfârșitul secolului al XV-lea. Au urmat la scurt timp cărțile tipărite la Cetinje, astăzi în Muntenegru. Tipografia de la Cetinje a fost adusă în Muntenegru de la Veneția, unul dintre primele centre de producție a cărții din Europa, de către călugărul ortodox Gheorghe Cernoevici. Acesta avea să o încredințeze apoi călugărului cărturar Macarie. O dată cu cucerirea de către otomani a Muntenegrului, Macarie a venit în Țara Românească, unde domnea Radu Vodă cel Mare (1495-1508). Macarie învățase meșteșugul tiparului la Veneția in vestitul atelier a lui Aldus Manutius. Între anii 1493-1496 a lucrat la Cetinje ca tipograf al voievodului Muntenegrului. Acolo, Macarie a tipărit 6 cărți slavone, din care se cunosc numai 4. Textul cărților lui Macarie era imprimat în negru și roșu și împodobit cu numeroase inițiale ornate, a căror folosire dovedea pricepere și bun gust. Ele erau inspirate din Renașterea italiană. În urma ocupării țării sale (Muntenegru) de către turci, Macarie este nevoit să se exileze, stabilindu-se mai întâi la Veneția și apoi la curtea voievodală din Târgoviște. Din inițiativa lui Radu cel Mare, Macarie începe lucrul pentru tipărirea de cărți slavone, devenind astfel primul tipograf al Țărilor Romane, chiar înaintea Transilvaniei.

După debutul dominației otomane în Balcani, tiparul românesc va juca un rol important în ceea ce privește aprovizionarea cu carte a slavilor de sud. Autonomia Țării Românești, a Moldovei și a Transilvaniei a reprezentat un context prielnic pentru dezvoltarea tiparului. În fruntea Bisericii din nordul Dunării se afla acum mitropolitul sârb Maxim Brancovici, și el refugiat din pricina turcilor. Acesta a susținut instalarea tipografiei la Mănăstirea Dealu, frumoasa ctitorie a lui Radu cel Mare, în apropiere de capitala domnească de la Târgoviște. Dacă între cărțile tipărite de Macarie în Țara Românească nu s-a putut stabili o legătură directă cu primele două tiparnițe chirilice europene (Cracovia, Cetinje), aceasta s-a putut observa între aceste tiparnițe europene și tipăriturile din vremea lui Ștefan cel Mare. Elementele comune include inițialele ornate, vignetele și frontispiciile.

Macarie a tipărit în Țara Românească 3 lucrări religioase în slavonă: un Liturghier în 1508; un Octoih în 1510 și un Evangheliar în 1512. Probabil că literele au fost executate de meșteri din Brașov sau Sibiu, cu care domnitorul era în cele mai bune relații comerciale. Probabil că tot prin mijlocirea negustorilor din Transilvania s-au procurat și cantitățile de hârtie necesare. După filigran s-a stabilit că aceasta provenea din 5 fabrici din Italia și una din Saxonia. Legăturile au fost probabil confecționate in tara. Primele tipărituri românești sunt de format mijlociu, cu câte 15-22 de rânduri pe pagina. Ele nu au foaie de titlu, ci încep direct cu textul asemenea manuscriselor și incunabulelor.

Dintre cele 3 lucrări, Evangheliarul din 1512 imprimat sub oblăduirea lui Neagoe Basarab rămâne capodopera tipăriturilor noastre din secolul al XVI-lea. Datorită eleganței lor tipografice, lucrările lui Macarie au servit ca modele pentru tipăriturile ulterioare de la noi din țară și din Peninsula Balcanică.

Tipăriturile lui Macarie, rare și valoroase, se păstrează și astăzi ca obiecte de mare preț în mănăstiri din spațiul ortodox și biblioteci europene. Evangheliarul din 1512 este ultima lucrare cunoscută a lui Macarie; după această dată tipograful dispare iar atelierul își încetează activitatea. În continuare, domnitorii Țării Românești vor depune eforturi susținute pentru ca activitatea tipografica sa fie continuată. În contextul general al tiparului chirilic, tiparnița lui Macarie ocupă, cronologic, locul al treilea, după Cracovia (1491) și Cetinje (1493-1496) și înaintea celor din Veneția (1512), Praga (1519), Vilnius (1525), Moscova(1553).

Activitatea tipografică de la mănăstirea Dealu, întreruptă pentru o perioadă de timp, a fost reluată, începând cu anii 1544-1545, de către meșterul tipograf Dimitrie Liubavici, un sârb în exil. Acesta învățase meșteșugul tiparului la Veneția și, întorcându-se în Serbia, dorea să pună în aplicare cele învățate. Însă cucerirea otomană l-au făcut și pe el să treacă la nord de Dunăre, luând cu sine mult prețuita tipografie venețiană.

Deși din punct de vedere cronologic tiparul din Țara Românească a apărut cu două decenii înaintea celui din Transilvania, aici s-au tipărit mai mult de trei sferturi din producția de carte chirilică din spațiul românesc. În ultima parte a secolului al XVI-lea în Țara Românească încetează tipărirea cărților, iar în Transilvania centrele tipografice cunosc o activitate relativ redusă. În tot timp tiparul românesc nu a rămas izolat de marile curente europene ale Renașterii și Reformei, ci tipărirea primelor texte în limba română s-a realizat în strânsă legătură cu reforma lutherană și calvină din Transilvania. Tiparul chirilic din Transilvania a avut în secolul al XVI-lea un rol decisiv în dezvoltarea culturală a poporului român datorită faptului că aici s-au tipărit primele texte în limba română. Dacă în Țara Românească s-au imprimat în tot cursul secolului al XVI-lea numai texte în limba slavonă, în Transilvania au fost tipărite pentru prima dată o serie de texte biblice în limba vorbită de popor: cele patru Evanghelii, Vechiul Testament, Faptele Apostolilor precum și Catehismul, în total 10 cărți în limba română, 24 în slavonă și 4 bilingve. Prin centrele sale tipografice de la Cluj, Brașov, Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Orăștie și Sebeș, Transilvania a reprezentat o zonă importantă de afirmare a tiparului.

Cu toate că că în această perioadă lipsesc cărțile cu conținut laic, se poate constata cum legăturile dintre societate și cartea tipărită au devenit tot mai strânse. Astfel, cartea tipărită a îndeplinit un rol definitoriu în promovarea limbii, iar această realitate a constituit cel mai important aspect. Tipăriturile în limba română realizate în Transilvania, cu excepția acelora cu caracter vădit lutheran sau calvin, au circulat și în Țara Românească și Moldova.

În prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai precis în anul 1528 a început să funcționeze o tipografie la Sibiu: primele tipărituri au fost o Gramatică latină și Tratatul despre ciumă din 1530, care însă nu s-au păstrat. În tipografia sibiană a funcționat și o secție în limba română, coordonată de Filip Moldoveanul; el îndeplinea și funcția de translator al Magistratului acestui oraș și era în același timp și un foarte iscusit tipograf. El a tipărit în 1546 un Tetraevangheliar slavon.

Orașul Brașov atinge o adevărata culme culturală în secolul al XVI-lea; ea se datorează atât dezvoltării economice și a schimburilor comerciale avantajoase cu Moldova și Țara Românească, dar și existenței unui climat cultural favorabil, de factură umanistă, al cărui reprezentant de seamă a fost Johannes Honterus (1498-1549).

Johannes Honterus s-a născut la Brașov in anul 1498, ca fiu al unui meșter pielar: Jorg Austen Lederer. După studii efectuate la Viena și Cracovia, unde iși va tipări primele două lucrări importante, o gramatica latina și o primă ediție a Elementelor cosmografiei, se va stabili la Basel, unul din cele mai importante centre tipografice europene unde se desăvârșește ca tipograf și xilogravor. Honterus a colaborat cu toate cele 6 tipografii ale orașului și a tipărit două din creațiile sale cele mai importante: două hărți ale bolții cerești, după un model al marelui artist german Albrecht Durer și prima reprezentare cartografică a Transilvaniei. Revenit în anul 1533 la Brașov, Honterus se va dedica îndeosebi învățământului și educației tineretului. În acest scop reorganizează vechea școala orășeneasca, transformând-o în gimnaziu umanist și înființează prima tipografie din Brașov și a treia din țară, ale cărei produse s-au păstrat începând cu 1539.

Figura 7: Rudimenta Cosmographica, primul atlas de buzunar european

De sub teascurile tipografiei honteriene au ieșit numeroase lucrări care au privilegiul de a fi fost pentru prima dată tipărite în țara noastră. Pe lângă manualele școlare atât de necesare, au mai apărut lucrări din domeniul dreptului, muzicii, geografiei, etc. Tot aici au fost elaborate scrierile principale ale Reformei bisericești din Transilvania. Cea mai vestită lucrare rămâne Rudimenta Cosmographica, primul atlas de buzunar care a cunoscut numeroase reeditări în mari centre europene. Tipografia brașoveană a funcționat până în anul 1594, însumând 119 titluri.

Din deceniul al V-lea al secolului al XVI-lea, cartea, de data aceasta în limba română se răspândește pe calea tiparului. Primele cărți sunt religioase și apariția lor este rezultatul mișcării orășenimii române pentru o limbă proprie, conjugată cu mișcarea reformelor religioase pentru carte bisericească în limbile popoarelor. Prima carte tipărita în limba română este Catehismul luteran, din care nu s-a mai păstrat nici un exemplar, dar a cărui apariție este în afara de orice îndoială. Un exemplar incomplet a fost văzut de Timotei Cipariu în biblioteca Mănăstirii din Blaj în anul 1838; 10 ani mai târziu descoperirea sa a fost publicata în "Organul Luminării".

Apariția Catehismului la Sibiu nu a fost o întâmplare. Sașii de aici implicați in mișcarea lui Luther au încercat să-i atragă și pe români. Filip Moldoveanul trebuie sa fie și tipăritorul Evangheliarului bilingv, în slavonă și română, păstrat într-un exemplar incomplet în Biblioteca din St. Petersburg.

Într-o atmosfera de intensă activitate tipografico – editorială, de vie viață economică și culturală, de legături extraordinar de strânse ale brașovenilor, deopotrivă sași și români cu Moldova și Țara Românească începe activitatea diaconului Coresi la Brașov. Deși nu este amintit în epilogurile cărților imprimate de Liubavici la Târgoviște, este sigur ca diaconul Coresi și-a facut ucenicia in atelierul acestuia. Pentru întâia oară Coresi este amintit ca ajutor al lui Oprea Logofătul în epilogul Octoihului slavon, apărut în cetatea Brașovului în anul 1557, din porunca (la comanda) lui Johannes Benkner, judele Brașovului. Or, se știe că Oprea era unul dintre tipografii lui Liubavici. După tipărirea Octoihului slavon, Coresi a revenit la Târgoviște, unde, din porunca lui Patrașcu cel Bun începe tipărirea Triod – Penticostarului slavon la 8 iulie 1557, pe care l-a terminat la 30 iulie 1558, sub Mircea Ciobanul, deci tipografia din Târgoviște funcționa și în această perioadă.

În a doua jumătate a anului 1558 sau la începutul lui 1559, diaconul Coresi a trecut din nou munții, stabilindu-se definitiv la Brașov. De data aceasta Coresi n-a mai venit la porunca domnitorului Țării Românești, ci chemat de judele sas al Brașovului. Și până în prezent există controverse cu privire la locul unde și-a tipărit Coresi cărțile: în Scheii Brașovului sau în Cetatea

Brașovului.

În prima fază a activității sale, după stabilirea la Brașov, Coresi tipărește cărți atât în limba română, cat și în slavona, deci în tradiția bisericii ortodoxe române. Între 1559 și 1565 activitatea lui Coresi este intensă, dând la iveală în fiecare an câte o carte în limba română și slavona. După 1565, odată cu moartea lui Johannes Benkner, activitatea de tipograf a lui Coresi lâncezește. Trebuie remarcat ca judele brașovean nu era numai un luteran, ci și un abil om de afaceri: în același timp editor și patron al morii de hârtie, el a investit capital în aceste cărți, reușind să-l recupereze prin vânzarea de cărți in Țările Române.

Concomitent cu activitatea editorial – tipografică proprie, diaconul Coresi a tipărit și cărți la comanda voievodului Țării Românești (Octoih 1574-1575, Triod 1578) sau a mitropolitului Ardealului. Cărțile tipărite pentru acesta sunt în slavonă. Evanghelia cu învățătură (1581) încununează activitatea diaconului Coresi, atât ca realizare spirituală

Figura 8: Octoihul lui Coresi

cât și tipografică. Cartea reprezintă o traducere nouă. Textul slav a fost împrumutat de la mitropolitul Serafin din Târgoviște. Noua tipăritura a diaconului Coresi este o carte ortodoxă și ea conține atacuri contra "eresurilor" (ereziilor).

Diaconul Coresi a desfășurat o bogată activitate tipografică în slujba limbii și a culturii române. Cărturar de seamă, meșter învățat într-ale tiparului, diaconul Coresi a instruit un număr apreciabil de tipografi, dintre care unii, precum diacul Lorinț, Călin, fiul său Șerban vor lucra și singuri și vor duce arta tiparului și în alte centre transilvănene. În aproape 30 de ani de activitate, diaconul Coresi și ucenicii lui au tipărit 36 de cărți, din care 9 în limba română, 3 bilingve, în română și slavonă și 13 slavone.

În secolul al XVII-lea, cartea românească se dezvoltă în condițiile confruntării pe un plan amplu a culturii feudale cu cea orășenească, ale cărei începuturi datează din veacurile precedente. Trăsătura dominantă a activității spirituale din acest răstimp o constituie acțiunea de impunere a limbii vorbite de popor ca limba cultă. În condițiile în care Ungaria dispăruse de pe hartă, împărțită între turci și austrieci, vârfurile intelectualității și-au găsit refugiu la curtea princiară de la Alba Iulia. Polul cultural se transferă în Transilvania, ceea ce a însemnat un câștig pentru această provincie.

Tot acum începe să se impună cultura grecească și să apară școli superioare: Vasile Lupu și Matei Basarab au înființat școli domnești de învățământ superior la Iași (1640) și la Târgoviște (1640), cu predare în slavă, dar și în latină și greacă. Gabriel Bethlen a înființat un colegiu academic la Alba Iulia (1622) iar Constantin Brâncoveanu a deschis la București (1694) Academia domnească, una dintre cele mai înalte școli din Sud-Estul Europei, în care, predarea disciplinelor se făcea în greacă, la nivelul celor mai moderne universități ale timpului. În noile lăcașuri de învățământ au început să pătrundă concepte umaniste, idei materialiste, încât ideologia teologică s-a văzut înfruntată chiar de instituțiile menite să o sprijine.

La înviorarea culturii în secolul amintit au contribuit și contactele pe care cărturarii le-au avut cu cultura universală. Ei au cunoscut noi idei și le-au asimilat pe unele din ele prin intermediul culturii polone și a celei italiene. Cărturarii moldoveni și munteni au cunoscut limba latină, care i-a ajutat să își dea mai bine seama de originea comună a poporului nostru. Cultura elenă a fost cunoscută prin mijlocirea călugărilor, învățaților și prelaților care ne-au vizitat țara ori s-au stabilit aici, însă și mai adânc prin învățământul în limba greacă din țările noastre.

Din cauza unor condiții neprielnice, activitatea tipografică s-a întrerupt în ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, până în deceniul 4 al celui următor. Activitatea tipografică a reînceput sub domniile lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Cartea tipărită în această perioadă continuă tradiția culturii feudale din secolele anterioare – ea constituie o armă ideologică pentru intărirea autorității domnului și a bisericii și totodată, un mijloc de luptă împotriva propagandei catolice și reformate, un mijloc de întărire a ortodoxismului. Tiparul a rămas în toată această perioadă un monopol al bisericii, el fiind subvenționat de aceasta sau de către curtea domnească.

Matei Basarab face eforturi însemnate pentru atragerea unor tipografi străini la curtea sa. Tradiția spune că, după câteva încercări nereușite, la curtea din Târgoviște s-a prezentat cuviosul ieromonah Meletie Macedoneanul, venit din țările rusești. După sosirea unei tiparnițe, echipată cu 5 feluri de litere, aceasta este amplasată la Câmpulung. Prima carte tipărită în acest centru este un Molitvenic slavon, în anul 1635. Probabil că a mai funcționat o imprimerie la Govora, sub conducerea aceluiași ieromonah. Aceasta tipografie a fost mutată în 1644 la Mănăstirea Dealu, iar mai târziu la Târgoviște. Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, consemnează în scrierile sale următoarele: „am văzut gravuri în lemn cât și în aramă, pentru nevoile tiparniței pe care o conducea în vremea mea, monseniorul Antim ‹Ivireanul›, arhiepiscopul metropolitan al Țării Românești[…]. Tiparnița care se găsește în mănăstirea Arhiepiscopiei sau a Mitropoliei Țării Românești, are litere bune și frumoase arabe, grecești, românești și slavonești. Lucrătorii tipografiei sunt români de neam și au deprins meseria de la personal, care au fost învățați în ea de acel arhiepiscop”. Tipografia domnească de la Târgoviște a tipărit 20 de cărți între anii 1708-1715. Florentinul Anton Maria del Chiaro, secretarul de limbi occidentale al principelui Brâncoveanu, venise la Curtea Țării Românești în 1709. El a rămas aici până după omorârea ultimului domn pământean, Ștefan Cantacuzino și venirea în scaunul de domnie de la București a primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat. Doi ani mai târziu, în 1718, reîntors în Italia, del Chiaro avea să publice la Veneția o interesantă și valoroasă istorie a Țării Românești, intitulată Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

Eforturi similare întreprinde și Vasile Lupu în Moldova, bucurându-se de sprijinul mitropolitului Varlaam. Prin intermediul lui Petru Movilă, fecior de domn ajuns mitropolitul Kievului, Haliciului și a toată Rusia, a fost trimisă o tipografie, care a fost instalată la Iași, la biserica Trei Ierarhi. Movila. De sub teascurile tipografiei ieșene a ieșit mai întâi în 1642 Decretul patriarhului Partenie, iar în 1643 celebra Cazanie a lui Varlaam, care merită întreaga atenție: a fost tipărită în mai multe tiraje, având două foi de titlu deosebite. Varlaam a fost îndemnat să își scrie cartea "pre limba noastră româneasca". Popularitatea de care s-a bucurat această carte românească este dovedită de intensa ei circulație: numai in Transilvania au fost depistate, tipărite sau în manuscris, peste 400 de exemplare ale acestei cărți atât de populare. Prin limba sa vie, apropiată de vorbirea populară, lucrarea lui Varlaam reprezintă un pas înainte în evoluția limbii noastre literare.

În Țara Românească au apărut în 1640 Pravila de la Govora, iar în 1646 Pravila lui Vasile Lupu în Moldova; erau primele încercări de codificare a societății feudale românești. Pravila lui Vasile Lupu este unul dintre cele dintâi coduri de legi (drept penal, civil și agrar) din Europa intr-o limba națională. Ea a fost folosită și in secolele următoare ca normă juridică, alături de "obiceiul pământului" și de alte legiuiri.

Una dintre cele mai însemnate tipografii transilvănene este cea de la Bălgrad (Alba Iulia). Cauzele apariției unei asemenea întreprinderi se regăsesc în politica principilor Gabriel Bethlen și Gheorghe Rakoczy de liberalizare a culturii românești din Transilvania, desfășurată în numele ideologiei protestante calvine, îmbrățișată de curtea princiară din Alba Iulia. La toate acestea trebuiesc adăugate bunele relații existente între principii transilvăneni și domnitorii Moldovei și Țării Românești, materializate adeseori în acțiuni comune antiotomane, economice și culturale. Editarea Noului Testament și a Psaltirii în limba română a făcut parte din programul politic și religios al cercurilor princiare din capitala de atunci a Transilvaniei, având ca punct final tipărirea integrală a Bibliei. Daca programul de calvinizare nu a dat rezultatul scontat, in schimb, cultura română s-a îmbogățit cu două lucrări care ocupă un loc de cinste in istoria literaturii române medievale.

Alte personalități importante ale cărții românești în perioada următoare au fost Mitropolitul Dosoftei și Antim Ivireanu. Un eveniment important pentru cartea românească din secolul al XVII-lea este și tipărirea integrală a Bibliei, la București sub Șerban Cantacuzino. O dată cu secolul al XVIII-lea însă, după instalarea domniilor fanariote si după ce în Transilvania se instaurează regimul habsburgic, după o perioadă imediată nefastă se va ajunge la o nouă creștere doar o dată cu pătrunderea și difuzarea ideilor iluministe ce puneau accent mai mare pe rațiune și pe limba națională. În acest context importanța Școlii Ardelene este una deosebită.

Putem constata, așadar, că evoluția cărții în țările române este strâns legată de contextul istoric, atât cel local cât și cel internațional, precum și de importanța pe care instituțiile Domniei și Bisericii o acordă transmiterii de idei prin carte. În perioade de instabilitate politică, de lupte de supraviețuire în fața năvălirilor străine ori de lipsă de interes față de carte, manuscrisele și tipăriturile nu mai ajung în centrul atenției și, cel mai adesea, doar într-un context de liniște politică, de domnii mai stabile și care manifestă interes pentru cultură asistăm la revenirea cărții în centrul atenției.

Tiparul. Tehnici de tipărire și materiale utilizate

Tiparul reprezintă totalitatea procedeelor de imprimare după texte și ilustrații și de obținere a unor copii prin presarea pe hârtie sau pe un alt suport a formelor acoperite parțial cu cerneală. Luând în considerare interacțiunea dintre formă și materialul pe care se imprimă, putem distinge 3 procedee fundamentale de tipar:

tiparul adânc (calcografic): suprafața activă este adâncită față de suprafața neutră, elementele imprimabile fiind dispuse într-un plan inferior față de cele imprimabile. În timpul imprimării, cerneala acoperă ambele suprafețe. Pentru ca imprimarea să poată avea loc, cerneala de pe porțiunile neutre este îndepărtată cu o racletă. Venind în contact cu forma, prin presiune, hârtia absoarbe cerneala din părțile adâncite ale formei;

tiparul înalt (pantografic): suprafața activă este înălțată față de suprafața neutră. Cerneala se depune numai pe elementele imprimabile, reliefate, de unde este preluată, prin presiune, pe hârtie. Deoarece cantitatea de cerneală transferată pe unitatea de suprafață este constantă, pentru obținerea semitonurilor este necesară descompunerea imaginii în puncte de raster;

tiparul plan (planografic): suprafața activă nu prezintă o adâncire sau o înălțare sensibilă față de cea neutră. Diferența dintre elementele imprimabile și cele neimprimabile nu se mai realizează prin diferență de înălțime, ci prin proprietăți fizico-chimice deosebite. Forma este pregătită astfel încât porțiunile active să devină oleofile, adică să permită depunerea cernelii grase pe suprafața lor, iar părțile neutre hidrofile, adică să permită depunerea apei, ceea ce are ca efect respingerea cernelii. În timpul imprimării forma este acoperită succesiv cu apă și cu cerneală, iar cerneala va adera numai pe elementele imprimabile, de unde se transferă pe hârtie elementele neimprimabile reținând apa și nepermițând depunerea cernelii. Tipărirea se execută fie presând direct hârtia pe formă, fie indirect (ofset), prin intermediul elastic al unui așternut de cauciuc. Forma pentru tiparul plan se confecționează din piatră litografică sau plăci de aluminiu ori zinc. Deoarece cantitatea de cerneală transferată pe suprafața hârtiei este constantă pe toate elementele imprimabile ale formei, pentru reproducerea imaginilor în semitonuri se recurge la raster.

2. Aspecte generale privind degradarea hartiei

2.1. factori de degradare

2.1.1. factori extrinseci

2.1.2. Factori intrinseci

Actiunea factorilor intrinseci – studiu de caz

2.1.1. factori extrinseci

Toate tipurile de hârtie sunt supuse fenomenului de îmbătrânire, însă viteza de degradare variază în funcție de diferiți factori ce țin atât de procesul și materialele utilizate în producția hârtiei, cât și de depozitarea ori folosirea acesteia. Descoperirea mecanismului de degradare a diverselor materiale organice sau minerale din structura hârtiei, cu explicarea fenomenelor care au loc în timp între sistemele implicate în procesele de distrugere și eliminarea sau diminuarea lor, reprezintă o problemă fundamentală a activității de conservare-restaurare. Rezistența materialelor depinde de natura lor chimică (compoziție și materiale utilizate, structură), de agresivitatea mediului, de vârsta cărții, de natura intervențiilor anterioare, precum și de modul în care este depozitată ori utilizată.

În procesul normal de degradare treptată prin îmbătrânirea a suporturilor papetare ale documentelor de patrimoniu este foarte important de analizat viteza degradării. Se știe că degradarea hârtiei decurge în mod treptat și cu viteze diferite. Pentru a prelungi durata de viață a documentelor și a cărților vechi se impune realizarea condițiilor optime de prezervare, iar în cazul deteriorării lor avansate se impune a fi restaurate. În activitatea de prezervare-restaurare a documentelor vechi de patrimoniu (manuscrise, incunabule, cărți vechi), cunoașterea cauzelor care provoacă și influențează procesul de îmbătrânire a hârtiei este foarte importantă pentru luarea unor măsuri de mărire a durabilității lor.

O hârtie de calitate ar trebui să fie pe bază de fibre celulozice albite, de preferință textile, cu excluderea tuturor fibrelor care conțin lignină, cu o încheiere neutră și o rezervă corespunzătoare la 2% CaCo3 precipitat /2/. Cerințele privind rezistența la îmbătrânire a hârtiei sunt diferite. Astfel, la un ziar cotidian în general hârtia nu are o calitate menită a avea o durată îndelungată de viață în condiții optime, deși este posibil ca după 100-200 de ani să aibă un interes istoric deosebit. În cazul cărților, situația este diferențiată în funcție de finalitatea fiecărui volum în parte, ajungându-se în cazul tratatelor științifice la o calitate superioară, iar în cazul unor documente importante chiar și durate de viață ce variază între 500-1000 de ani.

În ceea ce privește compoziția hârtiei, aceasta are ca material principal celuloza – un polimer natural. Din punct de vedere structural, hârtia, spre deosebire de țesăturile pentru îmbrăcăminte, este compusă din fibre scurte aranjate în general la întâmplare. Astfel, fiecare fibră este dispusă în planul foii și ocupă un nivel particular. Structura fibroasă laminară a hârtiei se realizează prin deshidratarea suspensiei de fibre celulozice în apă pe o sită plană, de anumită finețe pentru a reține cât mai multe fibre. Din punct de vedere chimic, lemnul în stare uscată conține celuloză între 42-51%, în funcție de specia de lemn sau de planta utilizată. Alte componente sunt lignina (22-29%), hemicelulozele (25-35%), precum și mici cantități de rășini, grăsimi, ceruri, taninuri, etc. Materialele folosite în procesul de fabricație sunt aproape în totalitate de origine vegetală, provenite în special din specii lemnoase și plante anuale.

Materialele celulozice sunt sensibile la mediul în care se găsesc și din această cauză își modifică proprietăților fizice și chimice. Îmbătrânirea unui material presupune cunoașterea evoluției în timp a proprietăților fizice și chimice ale acestui material. Îmbătrânirea hârtiei este un proces de destrucție a polimerului celulozic ca urmare a acțiunii factorilor endogeni (interni/intrinseci) și exogeni (externi/extrinseci), care conduc la reacții de oxidare cu oxigenul din mediul înconjurător și la reacții de hidroliză sub acțiunea umidității din aer (8) la un pH mai mic de 5,6. Îmbătrânirea hârtiei suport a documentelor din arhive, depozite, biblioteci este un proces natural și inevitabil astfel încât cu timpul toate documentele se deteriorează.

Factorii endogeni care provoacă distrucția polimerului celulozic în timpul procesului de îmbătrânire naturală sau artificială, afectează diverse defecte de structură la nivel molecular (grupe funcționale nehidroxilice) sau la nivel macromolecular (distorsiuni, defecte de rețea cristalină, malformații în morfologia elementelor structurale). Acestea constituie așa numitele „puncte slabe sau de minimă rezistență” din masa materialului celulozic și care se manifestă sub forma unor tensiuni locale interne ce conduc la distrucții structurale. Aceste defecte fie apar în procesele tehnologice de prelucrare, fie pot preexista în structura materialului celulozic din stare naturală, când se manifestă sub forma unui punct preferențial al atacului distructiv, respectiv punctul de minimă rezistență de unde începe distrucția.

În ceea ce privește rezistența la îmbătrânire a hârtiilor, este de foarte mare importanță cunoașterea naturii materialului fibros utilizat la fabricarea acesteia. Odată cu folosirea în secolul trecut a celulozei sulfit, dar mai ales a pastelor mecanice, a scăzut brusc durabilitatea hârtiilor. Hârtia de ziar, care are la bază în principal pastă mecanică, este o hârtie cu durabilitate extrem de scăzută, ea se îngălbenește repede și devine fragilă. Din această cauză, în prezent, în procesul de fabricare a hârtiei se utilizează tot mai mult tehnologia care folosește ca materie primă,materiale intermediare între celuloză și pasta mecanică, cum ar fi celuloza de mare randament, semiceluloza, pasta chimică termo-mecanică. Toate aceste produse sunt semifabricate și prezintă o rată a îmbătrânirii diferită, net superioară pastelor mecanice. Cauza principală o constituie conținutul mare de lignină din acestea. Celuloza sulfit are o stabilitate scăzută din cauza valorii mici a pH-ului extractului apos și acțiunii dure ca urmare a condițiilor acide în procesul de fierbere a fibrelor de celuloză. Hârtia obținută din celuloză sulfat prezintă o stabilitate crescută comparabilă cu cea a hârtiei fabricate din pastă de cârpe.

Procesul de îmbătrânire a oricăror produse din materiale celulozice este influențat și de cauze exogene, determinate de procesele de tipărire, imprimare, scriere și desenare sau datorate condițiilor de mediu în care se păstrează documentul.

Ca orice obiect din material organic și suporturile pe bază de celuloză prezintă un anumit domeniu de variație al echilibrului hidric, creat din interdependența cu mediul înconjurător, respectiv cu umiditatea relativă din atmosferă. Deci suporturile papetare celulozice nu sunt perfect uscate, ci prezintă o umiditate care este în echilibru cu umiditatea atmosferică.

Materialele de natură organică sunt higroscopice, ceea ce înseamnă că ele absorb din umiditatea mediului ambiant sau cedează acestuia din umiditatea absorbită anterior. Cantitatea de umiditate absorbită de un material sau altul este diferită, această proprietate specifică a maerialelor depinzând de structura și compoziția lor. În general o hârtie conține 5-6% apă sub formă de apă absorbită (higroscopică) și inclusă (de umectare). De asemenea ea conține pe lângă apa legată fizic – răspunzătoare de echilibru hidric – și apă legată chimic (din grupările hidroxilice) a cărei modificare conduce la distrugerea materialului. Pentru toate bunurile culturale umiditatea este unul dintre cei mai dăunători factori ai mediului ambiant. Deosebita sa nocivitate rezultă din implicarea umidității în toate clasele de procese chimice, fizice și biologice apărute ca urmare a interacțiunii dintre bunurile culturale și acest factor.

Atunci când ne referim la umiditate ambientală trebuie să înțelegem prin că aceasta este reprezentată de vaporii de apă pe care îi conține aerul, în formă invizibilă, în stare moleculară.Acești vapori de apă vin în contact cu obiectele, odată cu curenții de convecție care ating suprafața obiectelor, prilej cu care anumite molecule de apă sunt fixate pe suprafața bunurilor culturale sau sunt eliberate de aceasta prin evaporare. Astfel, mecanismele unor procese de degradare pot fi puse în mișcare de cantitatea de molecule de apă care este absorbită sau cedată de obiectele depozitate.

Umiditatea din spațiile muzeale apare ca rezultat al intruziunii în aceste spații a aerului din exterior, cu conținut de vaopri de apă pe care acesta îl poate avea într-un moment sau altul. În plus, conținutul de umiditate al aerului unui dintr-un spațiu poate fi modficat , uneori semnificativ, de mai mulți factori precum evaporarea apei din zidurile cu umiditate ascensională ori cu infiltrații, evaporarea apei folosită în curațirea mediului muzeal sau difuzarea vaporilor de apă în spații în care au loc activități ce produc umiditate: ateliere, laboratoare.

Pentru spațiile în care sunt expuse obiecte foarte diferite din punct de vedere al structurii și compoziției, valorile recomandate sunt cuprinse între 50%-65%. Sunt recomandate însă și valori specifice pentru anumite clase de materiale în măsura în care acestea pot fi păstrate în încăperi separate: pentru metale și alte materiale anorganice o umiditate de 0%+30% este optimă, în timp ce pentru filme (clișee) valorile optime sunt de 25%+30%. În general, între 50%-65% orice valoare este potrivită cu condiția ca aceasta să fie constantă ori oscilațiile să fie mici și lente.

Variațiile de temperatură reprezintă unul din factorii principali care por influența procesele de îmbătrânire a suporturilor papetare. Temperatura ambientală obișnuită nu influențează în general în mod direct obiectele din muzeu, însă cunoașterea ei este necesară pentru că orice variație semnificativă poate duce la creșterea ori scăderea gradului de umiditate a aerului. Plecând de la studiile asupra condițiilor optime de depozitare a hârtiei, se recomandă a nu se depozita cărți în supraîncălzite și neventilate ori lângă radiatoare de căldură. Temperaturile foarte înalte deteriorează considerabil hârtia, cu atât mai mult cu cât perioada de expunere este una de durată.

Prezența în atmosferă a unor gaze corozive (poluante) cum ar fi: CO2, SO2, NO2, X2 (halogen), cauzate de activitățile industriale și urbane (emanații de la termocentrale, gaze de eșapament, evacuarea de gaze de ardere din industria chimică, metalurgică) creează probleme atât unor monumente istorice cât și tuturor bunurilor de patrimoniu pe bază de materiale organice, depozitate în diverse situri, afectându-le starea lor de conservare, respectiv durabilitatea lor. De exemplu SO2, este capabil a se oxida la trioxid de sulf, când se generează acid sulfuric prin hidroliză cu apa, care va da procese hidrolitice de degradare a tuturor suporturilor organice. Procese asemănătoare realizează CO2 și NO2. De asemenea, este cunoscut faptul că urmele de fier sau de alți cationi ai metalelor tranziționale în stări de oxidare intermediare sau superioare din hârtie (cu caracter amfoter slab sau acid) acționează drept catalizator pentru procesele hidrolitice. Prezența oxigenului sau halogenilor în concentrație mai mare, va accelera procesul de îmbătrânire prin mecanism oxidativ, mai ales la temperaturi ridicate.

Instalațiile generale pentru condiționarea aerului pot prelucra umiditatea și temperatura la parametrii doriți. O instalație de filtrare a aerului permite eliminarea din atmosfera bunurilor culturale a numeroși factori nocivi de deteriorare chimică (gazele poluante) cât și a prafului. Aparatele pentru condiționarea locală a aerului, de un gabarit și cu un cost mai redus, au o capacitate de lucru mai redusă și funcționează doar pentru reglarea umidității, valorile de temperatură rămânând neschimbate. Pentru o flexibilitate superioară hârtia are nevoie de un anumit conținut de apă, dar dacă umiditatea depășește o anumită limită o perioadă mai îndelungată, este posibilă apariția microorganismelor si astfel apar deteriorări ale hârtiei și cernelurilor. Cea mai eficientă metodă de stopare a dezvoltării microorganismelor este controlul parametrilor de temperatură și umiditate prin condiționarea aerului din depozite.

Un alt factor foarte important în procesele de degradare a suporturilor papetare organice îl reprezintă lumina. Sub acțiunea luminii solare, directe sau difuze, materialele celulozice suferă un proces de distrucție fotochimică. Din această cauză, în crearea condițiilor de păstrare a documentelor se ține cont de natura materialului celulozic și de substanțele de umplutură utilizate la fabricarea hârtiei, respectiv de prezenta unor substanțe care se îngălbenesc sub acțiunea luminii (fotosensibile). De exemplu, fibrele cu conținut ridicat de lignină, latex, butadien-stirenic, unele rășini sau diverși înălbitori optici, care prezintă activitate fotosensibilă, conduc la modificarea gradului de alb.

În condițiile în care cea mai importantă funcție a muzeului contemporan este prezentarea bunurilor culturale marelui public, rezultă automat că acestea trebuie și iluminate. iar iluminarea este sinonimă cu degradarea pentru că nu există nici un mijloc de a feri materialele de natură organică sensibile de efectele nocive ale luminii. Astfel, efortul oricărui muzeu treubie să se îndrepte către încercarea de reducere considerabilă a efectelor nocive ale luminii.

În cazul hârtiei, cea mai rezistentă este cea fabricată din zdrențe textile, iar cea mai sensibilă este hârtia de ziar. Explicația acestei deosebiri constă în procentul mare de lignină și hemiceluloză (ambele instabile din punct de vedere chimic) pe care hârtia de ziar îl are, în timp ce hârtia din deșeuri textile are în compoziția sa numai fibre lungi de celuloză.

Iluminatul natural, deși scutește muzeul de cheltuieli suplimentare și asigură o bună percepție vizuală în condiții normale de iluminare, are o emisie puternică de raze ultra-violete și nu asigură un nivel de iluminare egal în toate punctele sălii din cauza distanțelor diferite față de sursa naturală de lumină. Iluminatul incandescent este alegerea optimă pentru un muzeu din punctul de vedere al conservării bunurilor culturale. Acesta asigură o percepție vizuală de calitate bună chiar și în condițiile unei intensități minime și are o emisie nesemnificativă de raze ultra-violete.

Influența prafului și a microorganismelor, în special a ciupercilor, constituie un alt grup de factori distructivi legați de mediu. În general, vorbim de un efect cumulativ al factorilor de mediu. Astfel temperatura ridicată, umiditatea crescută și mediul acid determină apariția atacului microorganismelor (ciuperci, bacterii) și insectelor xilofage, care conduc la o multitudine de efecte distructive. Pentru înlăturarea acestora se folosesc tratamente cu bactericide, fungicide și insecticide. Alegerea nejudicioasă a acestora din urmă (incompatibilitate cu suportul celulozic) poate conduce la apariția altor efecte distructive. Influența prafului și a microorganismelor poate fi considerată ca având o acțiune fizică asupra fibrelor, excepție făcând dejecțiile insectelor. Tot în categoria factorilor fizici ce pot acționa asupra hârtiei trebuie considerate și rozătoarele mici, precum șoarecii și șobolanii.

În activitatea de conservare a valorilor de patrimoniu pe bază de materiale organice se ia în considerare și un alt factor exogen: contactul cu alte materiale sau substanțe de altă natură chimică. De exemplu, dacă o hârtie cu durabilitate crescută vine în contact cu o operă cu conținut de pastă mecanică, apar reacții chimice la suprafața de contact, care pot duce la degradarea hârtiei rezistente. Un alt exemplu îl reprezintă contactul cu diverse părți metalice care prezintă pete oxidice, ce conduc la degradări oxidative.

Într-o bibliotecă sunt adăpostite cărți care ilustrează prin diversitatea compoziției hârtiei evoluția compoziției acesteia. Având în vedere cele enunțate mai sus, ținând cont atât de condițiile de păstrare cât și de modalitățile de comunicare, s-au elaborat numeroase metode și tehnici de prelungire a vieții acestora de la intrarea în muzeu ori bibliotecă până la utilizatorii informației.

2.1.2. Factori intrinseci

Hârtia fabricată înaintea Revoluției industriale era în general durabilă datorită procesului de fabricare și materialelor utilizate. Astfel, distribuția relativ egală de fibre din structura hârtiei rezultată în urma procesului de fabricație din zdrențe de bumbac ori resturi textile face ca structura acestei hârtii să rămână stabilă și legăturile la nivel chimic să rămână puternice.

După mijlocul secolului al XVIII-lea cererea tot mai mare de hârtie a însemnat căutarea de noi tehnici de producție, ceea ce a dus la producția de cantități semnificativ crescute de hârtie dar și la scăderea calității acesteia. Utilizarea mașinilor în procesul de fabricație a însemnat slăbirea fibrelor datorită faptului că fibrele se aliniau în paralel cu direcția indicată de cureaua mașinii utilizate.

Utilizarea agrafelor, clamelor, capselor, benzilor de cauciuc ori adezivilor poate duce de asemenea la deteriorarea documentelor. Acestea pot rupe sau păta hârtia, cel mai adesea provocând pagube iremediabile. Paginile lipite, cusute ori capsate într-un singur volum se pot desface din legătură, rupe și eventual detașa și pierde de restul cărții. Cărțile cu coperte și legături din piele pot interacționa chimic cu mediul înconjurător: sulful poate contamina, slăbi ori distruge la nivel chimic aceste volume.

Actiunea factorilor intrinseci – studiu de caz

Studiu de caz

Studiu comparativ privind degradarea hârtiei din cărțile ……..

ale Muzeului ”George Bacovia”

1. Introducere

Muzeul Memorial George și Agatha Bacovia, se află în București, pe Strada George Bacovia, numărul 63, situat între Șoseaua Giurgiului și Șoseaua Olteniței,din sectorul 4. Între anii 1933 – 1957, aici a trăit și a creat George Bacovia.

Interior Casa Memoriala George si Agatha Bacovia

2. Degradarea hârtiei din cărțile cele mai vechi ale Muzeului ”George si Agatha Bacovia”: studiu comparativ

Modificarile estetice, remarcate prin inspectia vizuala, ar pute fi cauzate de un factor extern (lumina) la care unul dintre componentii hartieie (compozit = pasta + adezivi.. per) ar putea fi foarte sensibil si se modifica provocand si modificarea celorlati componenti care ar fi mai rezistenti fata de lumina.

Concluzii

Una din principalele funcții ale unui muzeu este conservarea bunurilor culturale. Conservarea este o activitate cu caracter global. Acest principiu impune abordarea și soluționarea tuturor factorilor de care depinde starea bunurilor întrucât orice factor neglijat va acționa negativ. Neutralizarea doar a unora dintre factorii degradării nu va soluționa acțiunea celorlalți.

Astfel, este firesc să ne punem problema protejării eficiente a patrimoniului cultural de agresiunea factorilor ambientali, a celor biologici și nu în ultimul rând de intervenția umană. Organizarea unui depozit, spre exemplu, nu este condiționată material într-o măsură absolută, eleganța mobilierului nefiind esențială, ci trebuind să cadă în plan secund după modul în care obiectul este așezat și contextul în care este pus.

Problematica depozitării bunurilor culturale pleacă de la situația concretă conform căreia, pe lângă diferitele substanțe dăunătoare din cerneluri și din compoziția hârtiei, există și o serie de condiții de depozitare care influențează în mod negativ permanența hârtiei și a documentelor. Printre condițiile nefavorabile de depozitare care activează agenții dăunători pentru paginile cărților ori documentele păstrate necorespunzător trebuie menționate lumina, temperatura ridicată ori fluctuațiile de temperatură, microorganismele, gayele acide din aer.

Uzura funcțională este deteriorarea rezultată în urma proceselor de mișcare și manipulare a bunurilor culturale care au loc în timpul activității muzeale. Deși uzura funțională nu face parte din categoria proceselor puternice, cu efecte imediate, într-un interval de timp mai lung aceste efecte ajung să se cumuleze și devin sesizabile. Prevenirea acestui tip de uzură se face în primul rând prin manipularea cu grijă a bunurilor patrimoniale și prin respectarea cu strictețe a procedurilor specifice activităților muzeale ce necesită utilizarea acelor bunuri a căror stare se poate degrada în timp.

Rezolvarea problemei aerului poluat se poate face în cadrul unităților arhivistice ori bibliotecilor prin dispunerea de echipament adecvat pentru condiționarea aerului. În condițiile în care aerul orașelor este adesea alterat de gaze acide rezultate cel mai adesea din arderea combustibililor, părțile marginale ale cărților, ce pot să aboarbă bioxid de sulf, prezintă un indice mai ridicat de sulfați solubili și adesea sunt mai fragile din punct de vedere fizic decât părțile interioare ale cărților, în special în cazul volumelor păstrate în condiții necorespunzătoare.

În ceea ce privește depozitele muzeelor arhivelor și bibliotecilor moderne, s-a ajuns la concluzia că, datorită deteriorării hârtiei în urma acțiunii luminii, este preferabil ca acestea să fie localizate în săli fără ferestre. Celuloza, după o perioadă de iradiere solară în oxigen, va continua să se descompună chiar dacă este apoi depozitată corespunzător în condiții de întuneric. Acest efect poate fi stopat pe termen lung doar dacă documentul este păstrat după iradiere în atmosferă de gaz inert: heliu sau azot. Această recomandare se referă în primul rând la acele documente ori volume scoase din expozițiile temporare, dar și la importanța ca documentele extrem de valoroase să nu fie etalate în expoziții unde nu se poate avea grijă in mod precis de expunerea acestora și de calitatea aerului și a luminii din jur, ci să fie înlocuite cu facsimile ori fotocopii.

Temperatura medie ridicată activează majoritatea compușilor chimici încorporați în hârtie. Astfel, trebuie evitată depozitarea cărților lângă surse de căldură ori în camere supraîncalzite și neventilate. În plus, trebuie evitate fluctuațiile semnificative de temperatură deoarece acestea duc la modificarea structurii umidității aerului și pot astfel avea repercusiuni importante pe termen lung asupra caracteristicilor fizice ale hârtiei depozitate incorect.

Pentru o flexibilitate și rezistență superioară hârtia are nevoie de un anumit conținut de apă, astfel încât umiditatea ambientală devine un alt factor important ce poate afecta calitatea hârtiei. Dacă umiditatea depășește o anumită limită pentru o perioadă mai îndelungată de timp, este posibilă apariția microorganismelor și apar deteriorări ale hârtiei și cernelurilor. Există mai multe specii de microorganisme care distrug fibrele de celuloză, dar și cleiul animal și amidonul, utilizate pentru încleierea hârtiei. Într-un mediu cu umiditate ridicată microorganismele transformă cleiul animal și amidonul în alți compuși, iar fibrele de celuloză devin moi, buretoase și își pierd din rezistență. Acest gen de deteriorare este semnificativ diferită față de cea provocată de aciditatea ridicată, care se manifestă primordial prin decolorarea și friabilitatea hârtiei.

Dacă hârtia este supusă agenților deterioranți, există posibilitatea formaării unor compuși chimici complecși prin descopmunerea unor componenți ai hârtiei. În unele cazuri noii compuși sunt absorbiți de hârtie și acțiunea deteriorantă a acestora se extinde. Trebuie așadar acordată o atenție semnificativă deacidificării hârtiei.

Nu în ultimul rând, pentru prevenirea degradării biologice trebuie aplicate o serie de măsuri de igienă generală

păstrarea curățeniei în arhive, depozite, săli, laboratoare;

evacuarea tuturor categoriilor de resturi și deșeuri, inclusiv a celor alimentare;

înlăturarea mochetelor care favorizează acumularea murdăriilor;

curățarea și aerisirea periodică a colecțiilor, curățarea periodică a spațiilor de depozitare și a sălilor pentru eliminarea prafului;

atacul mucegaiului poate avea efecte semnificative, combaterea constând în prevenirea infiltrațiilor de apă;

curățenia zilnică în depozite și săli de lectură prin folosirea aspiratoarelor;

controlul regulat al obiectelor din lemn în vederea depistării insectelor.