Managemetul Crizelor In Uniunea Europeana

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………2

Capitolul 1. Mediul internațional de securitate…………………………………………….4

Capitolul 2. Situația de criză. Clasificare și delimitări conceptuale………………………..9

2.1. Tipologie și criterii de clasificare ale crizelor…………………………………………13

2.2. Factori de risc generatori de crize….…………………………………………………18

Capitolul 3. Managementul crizelor la nivelul organismelor internaționale de securitate..20

3.1. Rolul preventiv al organismelor internationale………………………………………………..…21

Capitolul 4. “Criza pariziana” și implicațiile acesteia asupra mediului de securitate international

………………………………………………………………………………………….…26

Filmul evenimentelor…………………………………………………………………..….26

Circumstanțele premergătoare crizei Charlie Hebdo……………………………………..28

Implicațiile la nivel internațional ale atentatelor……………………………………….…30

Teorii ale conspirației…………………………………………………………………………….…..36

Concluzii………………………………………………………………………………..…37

Bibliografie…………………………………………………………………………………38

MC

Introducere

Odată cu redelimitarea zonelor de influență strategică după încetarea războiului rece, multe conflicte care fuseseră până atunci ținute sub control au fost reanimate. Conflicte care la rândul lor au dat naștere unor situații de criză dificil de gestionat, în special de către statele cu o democrație incipientă (țările din spațial ex-sovietic, din fosta Iugoslavie, state din Orientul Mijlociu, Africa etc.) Statele acuzate anterior de prea mult intervenționism, devenite democrații ‘peste noapte’, se dovedeau acum incapabile să gestioneze diversele probleme sociale, etnice sau militare cu care se confruntau. Mai mult, pe lângă faptul că asemenea state induceau instabilitate în regiune, ele au devenit și gazde primitoare pentru unele facțiuni paramilitare de sorginte teroristă. Aceste condiții au generat situații de conflict politico-militare fără precedent în istorie care, firesc, reclamau o intervenție externă.

Structurile de securitate internaționale (ONU, NATO, OSCE etc.) s-au dovedit inițial depășite de situație, capacitățile lor de intervenție fiind mult limitate și de cadrul legal internațional. Putem afirma fără rețineri că, în ultimii ani, s-au înregistrat cele mai mari transformări pe planul de securitate interstatal, atât din punct de vedere strategic cât și din cel al dreptului internațional.

Perioada cuprinsă între căderea Cortinei de Fier și până în prezent a adus cele mai multe intervenții din istorie pentru gestionarea situațiilor de criză. Într-o ordine posterioară războiului rece, statele nu mai dețin nici monopolul violenței armate, nici pe cel al puterii economice ori militare. Statele nu mai sunt actorii privilegiați ai jocului internațional. Mai mult decât atât, uneori preferă să încredințeze sarcina de a rezolva propriile probleme organizațiilor internaționale, devenite actori cu un statut deplin ai crizelor internaționale și al procesului de reglementare a acestora.

Noul mediu internațional confruntă nevoile de securitate ale comunității cu un set de probleme foarte complexe. Pentru a le aborda eficient vor fi necesare eforturi de îmbunătățire a modului de cunoaștere la nivelul teoretic și practic, astfel încât să se înțeleagă și cunoaște în profunzime dinamica conflictelor. Instrumentele de diagnoză și prognoză de care dispunem în prezent lasă de dorit. În consecință, una din problemele de prioritate imperativă este punerea la punct a unei rețele de informații, a unor structuri de specialitate bine concepute pentru situațiile fiecărei țări și pregătirea unor analiști specializați în crize. O mai bună cooperare între serviciile secrete naționale și constituirea unei baze de date cu privire la crize, indiferent de natura lor, este, de asemenea, foarte importantă. Numeroase centre de documentare în domeniul băncilor de date oferă analize și informații referitoare la atât la politica națională cât și internațională.

Conform unui studiu realizat de Mediafax la finele anului 2014, o pondere de 11,7% din populația totală a lumii se află în stare de conflict, iar în Siria se desfășoară cel mai mare și letal dintre războaiele care se poartă în prezent în lume, cu un număr de morți care, numai în ultimii trei ani, a atins cifra de 191.000 victime. "Poți fi iertat dacă ești de părere că lumea e un loc destul de oribil în prezent", spune specialistul JP Morgan Michael Cembalest într-un editorial din iulie 2014, care analizează impactul principalelor conflicte din lume asupra piețelor globale de capital și a economiei mondiale. Potrivit acestuia, 11,7 la sută din populația lumii se află în război, reprezentând, în același timp, 9 la sută din marii producători de petrol.

Tot la finele anului trecut un raport al ONU consemnează că, conflictul din estul separatist prorus al Ucrainei s-a soldat cu 4.035 de morți în peste șase luni și jumătate, această cifra incluzându-i și pe cei 298 de morți în urma prăbușirii avionului malaysian doborât în iulie de o rachetă într-o zona controlată de separatiștii proruși. Peste 930.000 de persoane au fugit din propriile case în regiunile Donețk și Lugansk, dintre care 442.219 sunt strămutate în interiorul țării, iar 488.466 în țările vecine, în principal în Rusia.

Din punct de vedere informativ-operațional, unele organisme sunt specializate în colectarea informațiilor privind conflictele, câteva procesează date, însă principala prioritate o reprezintă constituirea unei baze de date cu informații la zi, concludente și prelucrate pentru a servi diagnozei și prognozei. În cele din urmă ar trebui făcute eforturi pentru a pregăti noi strategii, mai eficiente, de prevenire a crizelor și pentru a instrui personalul provenit de la instituții guvernamentale sau non-guvernamentale, implicate în activități de management și gestionarea crizelor, astfel că acestea să se familiarizeze cu noile tehnici de gestionare a acestor situații.

Capitolul 1. Mediul internațional de securitate

În realitatea ultimelor decenii, mediul de securitate a suferit transformări substanțiale care impun adaptarea criteriilor clasice de analiză a securității internaționale. Noile provocări la adresa securității, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea și fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri și vulnerabilități regionale. Se mențin focare de tensiune tradiționale însă modul lor de dezvoltare este influențat în mod intrinsec de apariția unor riscuri ne-convenționale și transfrontaliere – terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă. Unele națiuni se află într-o etapă avansată de dezvoltare, în vreme ce altele persistă într-o perioadă de tranziție politică și economică spre modernitate. În anumite regiuni a crescut numărul “societăților fragile” și, implicit, inabilitatea acestora de a controla evoluțiile de pe propriile teritorii.

Transformările, de multe ori abrupte, ale începutului de secol se află într-o relație de proporționalitate directă atât cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor cât și cu extinderea geografică a procesului de democratizare. Solidaritatea internațională devine astfel un factor cheie în procesul de magement al crizelor.

De asemenea, apariția noilor factori de risc în sistemul european și mondial, precum și rolul actorilor din interiorul sistemului tind să estompeze tot mai mult distincția clasică dintre politica internă și politică externa. Problemele interne ale unor țări au devenit acum preocupări internaționale curente, iar politica internă a statelor se află în atenția organismelor internaționale “de decizie” – fapt ce demonstrează întrepătrunderea dintre politicile interne și cele externe, având drept consecință adâncirea continuă a interdependențelor și continuarea procesului de restructurare și adaptare a principalelor organisme de securitate mondială și regională pentru a răspunde adecvat noilor amenințări.

Remarcăm tendința “marilor puteri” de a spori importanța structurilor în care dețin rolul principal în scopul asigurării unei poziții avantajoase în nouă arhitectură de securitate și, implicit, competiția pentru afirmarea și consolidarea noilor centre de putere care să determine evoluția lumii și stabilirea noii ordini internaționale. Lumea democratică „tinde să devină, paradoxal, tot mai exclusivistă și mai intervenționistă”, ceea ce impune o regândire a valorilor fundamentale, ca independența și suveranitatea, care va trebui să fie promovate într-un mediu, ce, aparent, tinde să le nege tot mai mult, în sensul lor clasic.

Fenomene precum globalizarea, preocupările Federației Ruse de a dobândi un rol de decizie în problemele internaționale, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viață politică mondială, preocupările privind stabilizarea Afganistanului, adoptarea în unanimitate a unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU privind Irakul și interesul exprimat de guvernul interimar irakian pentru continuarea sprijinului internațional referitor la asigurarea stabilității țării, la care se adaugă faptul că în zona balcanică se mențin încă multe probleme divergente, situația din Orientul Mijlociu, marcată de o diversitate de dispute de natură politică, economică, etnică și religioasă, amenințări și conflicte, deschise și potențiale, regiunea Marii Negre care rămâne un spațiu de importanță strategică și de interes economic, cu multe conflicte latente, care nu vor cunoaște rezolvări în viitorul apropiat, sunt câteva elemente ce caracterizează evoluția actualului mediu de securitate.

Cursul evenimentelor ce au urmat atentatelor din 11 septembrie 2001 subliniază faptul că abordarea securității prin prisma strictă a factorului militar a devenit insuficientă. Mai mult, constatăm că neo-terorismul și crima organizată au atins un nivel de risc maxim, pe fondul creșterii vulnerabilităților față de noile amenințări. Prevenirea și combaterea lor impun noi modalități de evaluare, precum și capacități și metode de acțiune adecvate. Condiția sine qua non pentru un management cooperativ al securității nu este reprezentată doar de reformele instituționale, ci și de principiile indivizibilității securității, transparenței și angajamentului global și regional al comunității internaționale.

Toate aceste evoluții au dus la formarea de coaliții impresionante de forțe și resurse, dublată de un consens politic greu de imaginat cu câtva timp în urmă. State aflate până mai ieri pe poziții divergente, considerate chiar ireconciliabile, se găsesc acum pe același front al luptei împotriva terorismului.

Mediul de securitate se consolidează ca urmare a deciziilor de cooperare interstatală luate la finele lui 2002 la Praga și Copenhaga, respectiv iunie 2004 la Istanbul, precum și a multiplicării eforturilor țărilor democratice pentru edificarea noii arhitecturi de securitate europeană. Evoluția relațiilor NATO și UE cu Federația Rusă și amplificarea Dialogului Mediteranean stimulează procesul de destindere, dialog și cooperare, favorizând construirea unei noi ordini internaționale. Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securității globale, nu mai este amenințată de izbucnirea unui conflict militar de proporții. Se mențin, totuși, numeroase focare de tensiune și criză, fiind posibilă izbucnirea unor conflicte locale de mică intensitate. Pe viitor, accentul se va deplasa tot mai mult de la riscurile de natură militară la cele asimetrice, de natură nemilitara.

Într-o abordare globală, se evidențiază eforturile statelor dezvoltate de a concura SUA dar, în același timp, se caută și modalități de cooperare și acțiune în comun, în funcție de interese. Această evoluție este generată, în primul rând, de conștientizarea situației actuale – că nici o combinație de puteri nu poate egală sau contrabalansa în mod real superputerea americană. În al doilea rând, nici SUA nu acționează pentru a se crea percepția unei amenințări directe asupra celorlalte puteri care aea Dialogului Mediteranean stimulează procesul de destindere, dialog și cooperare, favorizând construirea unei noi ordini internaționale. Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securității globale, nu mai este amenințată de izbucnirea unui conflict militar de proporții. Se mențin, totuși, numeroase focare de tensiune și criză, fiind posibilă izbucnirea unor conflicte locale de mică intensitate. Pe viitor, accentul se va deplasa tot mai mult de la riscurile de natură militară la cele asimetrice, de natură nemilitara.

Într-o abordare globală, se evidențiază eforturile statelor dezvoltate de a concura SUA dar, în același timp, se caută și modalități de cooperare și acțiune în comun, în funcție de interese. Această evoluție este generată, în primul rând, de conștientizarea situației actuale – că nici o combinație de puteri nu poate egală sau contrabalansa în mod real superputerea americană. În al doilea rând, nici SUA nu acționează pentru a se crea percepția unei amenințări directe asupra celorlalte puteri care ar putea să accelereze coagularea unei alianțe a puterilor cu efect de contrabalansare.

O altă perspectivă interesantă în evoluția relațiilor interestatale, este dată de dimensiunea internă a politicilor externe. Acest aspect este mai nuanțat de la un caz la altul. În unele state europene, s-a format percepția că superputerea americană a căpătat caracteristicile modelului imperial. Percepțiile opiniei publice, în special din statele democratice, față de evoluțiile din sistemul internațional sunt deosebit de importante și vor influența substanțial politica externă a acestor state. În același timp, percepțiile față de poziționarea unor state în relațiile cu SUA sunt decisive în cadrul politicii interne.

În cadrul procesului de globalizare în sensul său cel mai larg, se remarcă o serie de tendințe de “globalizare a securității” prin mecanismele de implicare militară ale coalițiilor (în special NATO) în diferite regiuni ale lumii. Aceste evoluții ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni principale, respectiv, una “reactivă” (prin declanșarea și angajarea în intervenții militare împotriva unor state generatoare de riscuri) și o alta, relativ nouă, “anticipativă și preventivă”, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor formule de parteneriat.

În condițiile în care statul național, ca actor pe scena internațională, pierde din relevanță, se constată, totuși, o continuare a acțiunilor pentru afirmarea autonomiei naționale și recunoașterea statală a unor actori nonstatali ( Osetia de Sud, Transnistria, autoproclamată republica Donețk etc.) care se situează în afară globalizării.

Pornind de la premisele enumerate mai sus, putem trasa, în linii mari, principalele caracteristici ale mediului de securitate actual:

-puterea, și implicit influența, pe plan internațional nu mai este distribuită bipolar. La momentul actual, doar SUA posedă capacități și resurse reale de implicare eficientă în gestionarea problemelor majore la nivel global, fiind considerate ca singura superputere politică, economică și militară credibilă și viabilă. În aceste condiții, caracteristica actualei perioade o reprezintă unipolaritatea.

-calitatea evidentă de membru cu drepturi depline între factorii de decizie la nivel global a Uniunii Europene, avântul economic și militar al Republicii Populare Chineze, precum și implicarea directă sau mai puțin directă a Federației Ruse în problemele statelor din spațiul ex-sovietic, crează premizele unei viitoare structure multipolare a sistemului de securitate internațional.

– apariția unor poli de influență non-statali pe scena internațională, grupuri ce au la baza organizării și funcționării proprii alte fundamente decât cele naționale (distribuirea resurselor naturale, considerente religioase etc.)

– noile tendințe apărute în organizarea și funcționarea organizațiilor politice, economice și de securitate internaționale. Aici trebuie subliniat faptul că extinderea actuală a frontierei estice a UE și NATO reprezintă etapa decisivă spre constituirea spațiului european unic de securitate și cooperare.

Trebuie de asemenea menționat că expansiunea acestor zone de influență strategică presupune și apariția unor noi probleme specifice, derivate din extindere – fondurile alocate cu titlu de ajutor pentru Europa Centrală și de Sud-Est, conflicte interetnice, terorism, controlul migrațiilor, traficul de arme, droguri, ființe umane etc., ce ar putea afecta funcționalitatea Uniunii și stabilitatea spațiului unic.

Amintim aici și rolul Federației Ruse în constituirea spațiului unic european de securitate și cooperare, rol care se rezumă doar la formele parteneriale deja consacrate (actualmente în declin, pe fondul evenimentelor tensionate din Ucraina). Totuși, raporturile Rusiei cu UE ar putea avea o dezvoltare comună în viitor, dată fiind implicarea celei dintâi în asigurarea securității energetice a Uniunii și în jocurile geopolitice de stăpânire a Eurasiei, ca și posibilitatea că ea să devină, alături de China, o putere rivală a SUA, într-o nouă construcție multipolară viitoare.

Nu sunt de neglijat nici vulnerabilitățile unui stat sau, în cazul de față, ale unei structure coalitare, care generează prin ele însele vulnerabilitățile sistemului din care acesta face parte. Printre principalii factori generatori de vulnerabilități, mai ales în zonele defavorizate, putem aminti: inegalitatea socială, conflictele interne, deturnarea resurselor, conflictele regionale.

În general, conflictele, indiferent de natura lor, reprezintă generatoare de insecuritate pentru întreaga populație dar, în mod special, pentru cea din statele democratice care-și asumă rolul de lider.

Din punct de vedere al statutului, un sistem de securitate, la nivel național sau regional, trebuie să aibă în vedere următoarele componente structurale, precum și interdependența acestora în dinamica sistemului:

o direcție de acțiune care să țină cont de respectarea drepturilor omului;

o autoritate politică recunoscută și acceptată;

inițierea oricărei acțiuni strict în limitele unui cadru legal clar reglementat;

utilizarea forței numai în situații perfect justificate;

comunicarea și dialogul cu părțile interesate direct sau indirect

dezvoltarea unor parteneriate în scopul dezamorsării conflictelor.

existența unei forțe de intervenție active care să includă: trupe militare, forțe de menținere a ordinii, personal de monitorizare a drepturilor omului și organizații de asistență umanitară.

un plan de canalizare a resurselor către zonele prioritare

nu în ultimul rând, reglementarea tuturor aspectelor de natură economică care alimentează acest sistem.

Există voci care susțin, mai mult sau mai puțin deschis, că punerea la punct al acestui tip de sistem de securitate ar fi mult simplificată într-un regim autoritar și că este extrem de dificil de realizat într-o societate democratică bazată pe respectarea drepturilor omului. Nu trebuie însă să cădem în această capcană, dezavantajele și vulnerabilitățile potențiale fiind cu mult peste suma avantajelor obținute în acest fel. Asigurarea legitimității tuturor acțiunilor de prevenire, combatere sau contracarare a amenințărilor este fundamentală într-un sistem care funcționează pe principiile democratice, în care primează respectarea drepturilor omului.

Capitolul 2. Situația de criză. Clasificare și delimitări conceptuale.

Tensiunile existente între diferite națiuni/alianțe transnaționale se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt manifeste și care se datorează unui dezechilibru între elemente sau tendințe opuse. În tranziția de la tensiuni la conflicte, primele semnalează potențialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la interese că vectori de putere, atunci acest spațiu al intereselor este unul al potențialelor conflicte sau, așa cum îl numește R.J. Rummel, un spațiu de conflict. Deși, la prima vedere, sintagma “spațiu de conflict” pare a reprezenta un spațiu în care se desfășoară un conflict, definiția lui Rummel este diferită: „un spațiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu va exista niciodată unul în desfășurare”

Din perspectiva diplomatică, există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele formulate de factorii de decizie, militari sau civili, cele elaborate de cercetători ai domeniului relații internaționale și specialiști în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. Într-o accepțiune largă, prin criză se înțelege o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate.

Acumularea graduală a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a unui sistem și declanșează presiuni spre schimbare și reglare a functiior acestuia. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a sistemului. Criza reprezintă deci manifestarea incapacității sistemului funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului existent, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale. O apreciere a crizei ca fiind „perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări” o întâlnim la Jean-Louis Dufour . Despre “crizele războiului rece” ca substitut convenabil al conflictului armat, R. Aron notează: „În timp ce războiul nu este o soluție [ … ], criza este acea formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanța decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunțe la interesele sale legitime și a obține de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”.

O alta definiție ne este oferită de Charles Hermann – „O criză este o situație care:

a) amenință obiective net prioritare ale unității de decizie;

b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată în acțiune;

c) surprinde pe membrii unității de decizie prin apariția sa”.

Conform Dicționarului Diplomatic, criza este definită ca „un moment critic care intervine în evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viața internă a unui stat sau de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilor, apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forțe”.

In Dicționarul de Relații Internaționale, criza este considerată o alterare a relațiilor dintre actori sau dintre actori și mediul lor înconjurător. Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potential moment de cotitură în relațiile strategice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Amplasarea bateriilor de rachete în Cuba amenința să schimbe echilibrul strategic global și echilibrul strategic local împotriva intereselor Statelor Unite. Una dintre consecințele neanticipate ale crizei a fost că relațiile dintre superputeri au cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea.

Literatura de specialitate care trateaza problematica crizelor în politica externă distinge două abordari principale majore. Prima trateaza subiectul din perspectiva factorului de decizie. Este unanim acceptat faptul ca, pe fondul unei crize internationale de proportii, dacă factorii de decizie greșesc, evenimentele pot escalada rapid, scăpând de sub control și ducând la violențe.

ea de-a două direcție tratează crizele din perspectiva situațional-structurală, examinându-le că secvențe de interacțiune între actori internaționali. Această abordare condiționează studiul crizelor de constrângerile de mediu și de oportunitățile pe care le pot avea diferitele structuri ale sistemului pentru incidența și durata fenomenului.

Dupa cum afirma si Lebow, ca urmare a studiului efectuat pe un eșantion de 26 de crize, „peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea prăpastiei”. Această politică are drept scop obținerea unor concesii din partea celuilalt sau, în cel mai rău caz, a unui schimb echivalent între opozanți. Acesta a fost si cazul primei crize a Berlinului, o politică pe marginea prăpastiei in percepția URSS, schimbul care se aștepta fiind retragerea semnificativă a Occidentului și renunțarea la inițiativa sa de a crea un stat german separat.

Una din lucrările cele mai importante care adoptă abordarea situațional-structurală în acest domeniu definește criza ca un fenomen care ia naștere în cazul unui „conflict grav, fără război, dar implică percepția unei probabilități periculos de mari a războiului.” Alți autori, urmând directia lui Schelling conform careia cele mai multe războaie sunt o formă de comportament negociativ, consideră că „lipsa războiului” este o expresie prea restrictivă. Se consideră că există o legătură generic între crize și negocierea coercitivă dintre posibilii adversari. Literatura de specialitate referitoare la managementul crizei vorbește despre legătura dintre procesul de luare a deciziei și această percepere a crizelor ca niște negocieri.

NATO a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

Conform Centrului European pentru Studii de Securitate George C. Marshall, gama larga de crize, cu care se confruntă organismele de securitate, include atât crizele internaționale, cât și pe cele cu o dimensiune pur națională. Spre exemplu, primele pot include: forme de autoapărare individuală sau colectivă (a căror importanță a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operații de menținere a păcii (vezi situatiile din Balcani și din Orientul Mijlociu); dezastre naturale, tehnologice și umanitare ce afectează mai multe state.

Crizele naționale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că atât la nivel național, cât și la nivel internațional, crizele reprezintă adesea o combinație complexă între aceste tipuri diferite.

Uniunea Europeană își propune de asemenea clarificarea conceptuală a termenului de criză. Specialiștii consideră că, la o primă analiză, este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații preconflict, în care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Abordarea este mult mai complexă: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenței, ci și al escaladării. De asemenea, realitatea se complică și în sensul că atât la nivelul cunoașterii comune, cât și în uzul formal, conceptul de criză – în special în sintagma „gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situațiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar și la cele postconflictuale.

Putem concluziona considerând criza ca fiind un moment de ruptură abrupt în interiorul unui sistem organizat. Această impune obligația factorilor implicați de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva atingerii unui echilibru. Într-un cadru internațional, criza reprezintă rezultatul unei situații de tensiune asemenea celei care decurge din intenția deliberat ofensivă a unuia dintre actanți.

În toate cazurile enumerate mai sus, criză generează riscuri care amenință securitatea națională sau internațională, necesită luarea imediată a unor decizii manageriale și punerea în aplicare a unor strategii adecvate pentru soluționarea sa.

2.1. Tipologie și criterii de clasificare ale crizelor

Criteriile cele mai frecvent întâlnite în studiile de specialitate care abordează problematica crizelor sunt:

criteriul cronologic și geografic

intensitatea sau rezultatul (crize pașnice vs. crize beligerante)

numărul părților implicate (crize locale, regionale, mondiale etc.)

după originea și cauzele declanșatoare (subite vs. progresive; fortuite vs. voluntare)

influența crizei asupra evoluției geopolitice (crize induse, crize angrenaj, crize calculate ori accidentale).

folosind ca punct de referință perioada războiului rece, combinată cu un criteriu geografic, distingem:

crizele periferice – afectează interesele marginale ale mai multor state; de regulă, nu degenerează într-un conflict armat întrucât nu implică niciun obiectiv fundamental al vreunei părți interesate.

crizele de centru – sunt reprezentate de crizele successive plasate în centrul sistemului de forțe (în cazul nostru, Berlin) și se propagă sub forma unor unde de șoc mai slabe către periferie.

crizele ulterioare – crizele care au survenit în perioada de după căderea Cortinei de Fier (după 1990). Această tipologie o identificăm în țări că Somalia, Rwanda ori Cambodgia; diferența fundamentală față de crizele războiului rece este că acum alianțele implicate încearcă soluționarea lor prin cooperare, evitandu-se conflictele.

În funcție de originea și cauzele declanșatoare, putem discuta de:

crize progresive – acest tip de criză evoluează gradual, acumulându-se tensiuni care, în final, duc la o escaladare a conflictului dintre părțile implicate. Timpul de incubație al crizelor progresive este lung și etapizat.

Dintre factorii care duc la acumularea de tensiuni putem aminti exploatare continuată a resurselor naturale, răspândirea noilor tehnologii, explozia demografică sau migrația la scară mare. Toate aceste fenomene pun presiune asupra sistemului până în momentul în care depășesc un anumit prag de toleranță și devin violente.

Printre situațiile cu potențial de criză progresivă amintim cazul Iranului și cel al Coreei de Nord. Consolidarea puterii armate (în special, a puterii nucleare) a acestor state constituie și la ora actuală un motiv de preocupare pentru organismele de securitate internaționale. Migrația populației semite pe teritoriul fostei Palestine stă la originea majorității crizelor din Orientul Mijlociu, crize care evoluează în continuare gradual, etapizat, deci progresiv.

crizele subite – sunt declanșate de evenimente greu de anticipat, cu o durata scurtă însă impactul lor este semnificativ. O criză subită debutează într-o conjunctură dramatică apărută brusc, un eveniment neașteptat sufficient de puternic pentru a destabiliza relațiile dintre două sau mai multe state.

Printre elementele-surpriză care au dus la declanșarea unor crize subite putem aminti: luarea de ostateci americani din Teheran (1979), atentatul de la Berlin (1986), masacrele interetnice din Rwanda (1990) etc.

dihotomia crize voluntare – crize fortuite depinde de perspectiva de abordare, mai exact de intenția (sau absența intenției) unei părți de a declanșa acea criză. O criză poate fi rezultatul unei politici deliberate duse de un anume stat, sau poate reprezenta rezultatul acțiunii altor factori de decizie, externi statului respectiv.

Exemple de maximă relevanță în discuția noastră reprezintă remilitarizarea Renaniei (1936) de către Hitler ori dezmembrarea Cehoslovaciei (1938), acțiuni deliberate care au dus la declanșarea unei crize internaționale de proporții. Situații similare întâlnim și în cazul colonelului Nasser când a colonizat Canalul Suez (1956) ori în Bosnia, la momentul când sârbii au invadat Srebenița (1995) pentru epurarea populației musulmane.

În funcție de rolul și influența crizelor, distingem:

criza indusă – este o criză voită și, în general, o criză subită. Este declanșată de un stat care urmărește provocarea unui conflict armat. Inițiatorul caută un pretext, procură un casus belli pentru a declanșa un război care îi este necesar la acel moment. Statul acționează în așa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de declanșarea crizei și, deci, a conflictului. Agresorul folosește toate mijloacele diplomatice și politice pentru a-și izola adversarul, asigurându-și sprijinul opiniei publice și aprobarea comunității internaționale.

Un exeplu strategic îl reprezintă acțiunile întreprinse de Hitler împotriva Poloniei (1939), acțiuni ce s-au soldat, cum era lesne de prevăzut, cu un război despre care se spera că va fi limitat. Invadarea Kuweitului (1990) de către trupele fidele fostului dictator Saddam Hussein a urmărit același scop. Așadar, statul inițiator al crizei induse nu urmărește un acord ori compromis, ci victoria absolută. Pretextul declanșării crizei este construit. În crizele obișnuite decizia de a recurge la forță este luată în timpul crizei în timp ce în cazul crizelor induse ea este planificată cu mult înaintea declanșării acestora.

criza angrenaj – își are originea în tendința unui stat de a schimba status quo-ul internațional. Este cazul unui conflict între două state care se extinde la nivel regional, fără ca terții participanți să fi dorit asta. Aceste crize secundare, derivate din confruntări în derulare, pot conduce la rândul lor la diferende intense. Statele implicate într-o criză angrenaj încearcă să obțină un acord diplomatic care le-ar permite să evite ostilitățile însă adesea se dovedește că interesele lor naționale sunt ireconciliabile.

Crizele angrenaj degenerează, de cele mai multe ori, în conflicte armate. Evenimentele premergătoare primului Război mondial oferă mai multe exemple în acest sens – implicarea Belgiei neutre în conflagrație datorită vecinătății cu Germania și Franța; angajarea SUA în urmă torpilării vaselor britanice de către Germania; implicarea Finlandei în cel de-al Doilea Război mondial datorită învecinării cu URSS etc.

criza calculată – reprezintă o criză voluntară dintre cele mai frecvente, declașată din dorința de a modifica raporturile de forțe și echilibrul internațional. Criza este provocată pentru a transforma un status quo nesatisfăcător. Ea poate servi la introducerea unor date noi în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas. Acest tip de acțiune mai poate fi utilizat și pentru a surmonta dificultățile aduse de propriul sistem politic intern (cazul revoluției culturale declanșate de Mao Tze Dung).

Criza calculată este utilizată și pentru a profita de vulnerabilitatea părții adverse. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul internațional și se urmărește obținerea de la alt stat de avantaje importante cum ar fi teritoriu, resursele strategice, avantajele economice dar și influență politică sau recunoaștere internațională. Statul inițiator lansează deliberat o provocare statului advers prin diverse presiuni pornind de la simple agresiuni declarative până la amenințarea cu războiul.

Specificul acestui tip de criză este că urmărește constrângerea statului adversar să renunțe la atitudinea sa într-o anumită problemă fără a fi nevoie de un război. Succesul acestei strategii depinde atât de credibilitatea amenințărilor folosite cât și de receptivitatea destinatarului.

John Foster Dulles numea, și pe bună dreptate, acest tip de comportament politic “pe marginea prăpastiei” (‘brinkmanship’, în original).

Exemple de crize calculate care au dus la declanșarea de conflicte armate sunt criza din Cuba (1892); “criza balcanică” (1914); criza Berlinului, declanșată de URSS și căreia i-au ripostat aliații (1948); criza din Orientul Mijlociu inițiată de colonelul Nasser (1967), care a declanșat “Războiul de 6 zile” , urmată de înfrângerea umilitoare a Egiptului și a cauzei arabe etc.

criza accidentală – se manifestă sub forma unei crize subite și nedeliberate și se produce rar. Factorii de decizie ai statelor implicate au impresia că declanșarea crizei nu a fost dorită și nici sancționată de vreunul dintre actorii internaționali. Criza izbucnește aproape spontan și fără provocare de orice natură. Ea este declanșată de acte, decizii sau incidente de rutină, aparent inofensive. Din cauza unor circumstanțe nefericite, a unor neînțelegeri sau a unor erori de apreciere, unul sau mai multe state se găsesc aruncate în mijlocul unei crize. În cazul unei crize fortuite nu există stat agresor sau victimă.

Printre cauzele declanșatoare de crize accidentale se numără și incompetența sau lipsa de informare a actanților, intențiile subversive ale unor grupuri mici de rebeli ori indivizi care acționează în nume personal. Astfel inițiată, criza este accidentală, chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare, deoarece nu reprezintă intenția niciunei grupări politice.

Amintim aici atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), acțiunea unui naționalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut, dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecințelor sale covârșitoare, acțiunea teroristă a criminalului apărea inițial ca un eveniment semifortuit. Această crimă este condamnabilă însă este actul unui individ, în principiu fără semnificație politică. Guvernul sârb a fost astfel implicat într-o criză de care nu a fost responsabil.

Totuși, criza accidentală creează învingători și învinși. Diferendele sunt purtătoare de schimbări potențiale, față de care factorii de decizie trebuie să își contureze o poziție, pro sau contra. Omul de stat confruntat cu o criză accidentală are interesul de a folosi ocazia pentru a-și crea un anume avantaj.

În concluzie, criza accidentală oferă aceleași ocazii, propune aceleași avantaje și prezintă aceleași riscuri că orice alt tip de criză. Însă ea nu lasă timp pentru a evalua și planifica exploatarea consecințelor. Criza accidentală presupune reflecție și acțiune rapidă.

Un tip particular de criză ce se încadrează mai greu într-o anume clasificare îl reprezintă criza de autoritate.

criza de autoritate creează adesea un climat deosebit de periculos. Vorbim aici de criza de autoritate a persoanelor care reprezintă interese de importanță națională și crize de autoritate ale instituțiilor statului. Cea mai ameninintatoare ipostază a crizei de autoritate apare atunci când conducerea validată democratic eșuează în exercitarea atribuțiilor constituționale și îndeplinirea sarcinilor atribuite.

Un exemplu concludent în cazul de față îl reprezintă “criză albaneză” (1997) care a determinat disoluția poliției și a armatei, reclamând intervenția autorităților internaționale pentru păstrarea echilibrului în regiune.

2.2. Factori de risc generatori de crize

Identificarea și dezamorsarea factorilor generatori de crize reprezintă primul pas, etapa profilactică a procesului de management al crizei.

Unul din principalii factori de risc pe care îi vom aduce în discuție derivă din dreptul cetățenilor unui stat democratic de a-și exprima opiniile politice și sociale, de a organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni etc. Chiar dacă vorbim despre adunări publice bine organizate, având un plan atent elaborat în limitele cadrului legal, acestea pot foarte ușor degenera în acțiuni violente cu implicații serioase. O adunare pașnică se poate transformă într-una agresivă, prin acțiuni care nu par determinate de situații conflictuale grave(spre exemplu, discursul mobilizator al unui lider, apariția unei persoane neagreate de mulțime sau chiar relaxarea temporară a măsurilor de securitate).

Un alt factor de risc îl poate constitui discriminarea, lipsa de discernământ ori acțiunea disproporționată a organismelor însărcinate cu menținerea siguranței în zonă.

Putem lua drept model chiar Constituția României în încercarea noastră de a stabili și enunța principalele riscuri și amenințări la adresa securității publice si individuale:

conflictul armat intern dintre forțele armate legale și grupurile de persoane înarmate, organizate, care exercită controlul asupra unei părți din teritoriul țării, fapt ce le permite să desfășoare acțiuni militare susținute și coordonate;

tensiunile și tulburările interne, reprezentând situații în care se produc fapte grave de natură politică, religioasă, etnică, rasială, socială, economică sau ciocniri de o gravitate ridicată, care comportă acte de violență, până la lupta între grupuri mai mult sau mai puțin organizate și autoritățile legale ale statului;

organizarea, pregătirea, conducerea și controlul unor grupuri de persoane, cu scopul de a acționa împotriva autorităților, de a stânjeni și împiedica exercitarea atribuțiilor legale ale armatei, poliției, jandarmeriei sau poliției de frontieră;

defăimarea țării, îndemnul la război de agresiune, la ura națională, de rasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violență publică;

desfășurarea unor acțiuni ostile la frontieră și în zona de graniță de către grupuri sau indivizi, cu armament, acțiuni care determină încălcări ale tratatelor, convențiilor și acordurilor bilaterale încheiate de România cu statele vecine;

asocierea în organizații și partide care militează împotriva democrației, a principiilor statului de drept, a suveranității, integrității sau independenței României;

exercitarea dreptului la grevă, contrar condițiilor și limitelor stabilite prin lege, precum și nerespectarea garanțiilor necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate;

mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întâlniri organizate și desfășurate în mod nepașnic, cu orice fel de arme sau cu încălcarea prevederilor legale referitoare la adunările publice;

desfășurarea unor activități ilegale pentru schimbarea formei de guvernământ, stabilită prin Constituție;

desfășurarea propagandei politice antisociale și antidemocratice în localurile destinate cultelor religioase, autorităților publice și instituțiilor de învățământ, ori pe timpul unor manifestări religioase sau școlare;

organizarea sau săvârșirea de atentate asupra unei colectivități, prin otrăviri în masă, contaminarea apei, provocarea de epidemii sau prin alte mijloace, ori zădărnicirea combaterii bolilor;

organizarea și desfășurarea traficului ilegal de armament, muniții, droguri, substanțe toxice sau radioactive etc.;

acțiunile cu consecințe grave asupra mediului înconjurător;

migrarea ilegală de persoane, în mod organizat.

desfășurarea unor acțiuni specifice războiului psihologic, în scopul subminării încrederii în instituțiile statului, creării de confuzie și panică;

actele de violență colectivă, constând în folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței de către un grup de persoane;

ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii publice;

actele de diversiune;

orice alte fapte de încălcare a prevederilor legale sau a normelor de conviețuire socială, prin care se creează un pericol public și care determină sentimente de îngrijorare și nesiguranță civică.

Alte elemente catalizatoare ale crizei se pot manifesta sub forma problemelor economice acute, a grevelor de proporții, a instabilității politice etc.

Totuși, de departe în topul factorilor de risc capabili să genereze tulburări grave se situează terorismul, acțiunile de tip separatist, sabotajul ori blocarea unor obiective (militare ori civile) de interes strategic, restricționarea resurselor vitale și, în general, orice acțiune de destabilizare a ordinii de drept.

Capitolul 3. Managementul crizelor la nivelul organismelor internaționale de securitate

Într-o accepțiune mai largă gestionarea unei crize implică un proces de organizare riguros, măsuri și directive capabile să țină situația sub control, să stopeze evoluția negativă și să genereze o soluție acceptată de toate (ideal) sau marea parte a facțiunilor implicate.

Referitor la crize în contextul relațiilor internaționale, amintim poziția NATO: “posibilitățile de a rezolva rapid crizele sunt mai mari decât înainte. Succesul politicii Alianței are nevoie de un demers coerent și hotărât al autorităților publice ale Alianței, acestea decizând asupra alegerii și coordonării măsurilor adecvate de gestionare a crizelor, selecționându-le dintr-un vast evantai de prevederi politice și de altă natură, inclusiv din domeniul militar.”

Realitatea ultimilor ani demonstrează clar faptul că diferendele în relațiile internaționale sunt normale, inevitabile și frecvente. Chiar între state membre ale aceleiași alianțe/grup de interese pot apărea situații conflictuale, soluționate adesea printr-un compromis. Dacă totuși părțile eșuează să atingă un compromis reciproc echitabil, ele vor fi tentate să folosească forța pentru a-și atinge obiectivele în detrimentul părții opuse. Aici deja putem discuta despre un conflict.

Autoritățile din domeniul militar consideră conflictul ca fiind reprezentat de “un diferend în care cel puțin una din cele două părți apelează la mijloacele de putere pentru a-și apăra interesele în mod coercitiv. Dacă una din cele două părți își folosește mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja, fie pentru a-l amenința pe oponent, vorbim de un conflict armat.”

Din perspectiva preocupărilor și intereselor N.A.T.O. privind securitatea, criza constituie „o activitate care afectează sau poate afecta direct sau indirect securitatea sau/și stabilitatea Alianței”.

Privită ca un proces de încordare, de modificare a raportului de forțe, criza reprezintă “momentul critic care intervine în evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viața internă a unui stat, fie de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilor, apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raport de forțe”.

Principalele structuri cu atribuții în domeniul gestionării crizelor politico-militare sunt ONU, OSCE, UE și NATO.

3.1. Rolul preventiv al organismelor internationale

Organizația Națiunilor Unite (ONU) reprezinta o organizație cu vocație universală ce a fost creată după cel de-al doilea război mondial pentru a asigura pacea și securitatea internațională.

Structura în discuție este alcătuită la ora actuală din 195 de state care s-au declarat hotărâte să protejeze „generațiile viitoare de flagelul războiului”, să reafirme „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane” și să creeze „condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și ale izvoare ale dreptului internațional”.

Cadrul juridic care reglementează acțiunile de prevenire a conflictelor este inclus în Carta Organizației Națiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11(2), 24, cap. 6 și 7, art. 40, 41 și 99, după cum urmează:

art. 1 subliniază că obiectivul fundamental al Organizației Națiunilor Unite este: „să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea și eradicarea amenințărilor la adresa păcii și să faciliteze, prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, negocierile sau reglementarea pașnică a disputelor internaționale sau a situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii".

art. 24 stabilește funcțiile și atribuțiile Consiliului de Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de prim ordin a menținerii păcii și securității și implicarea sub autoritatea sa, a tuturor structurilor ONU.

cap. 6 si 7 fundamentează reglementarea pașnică a diferendelor și acțiunilor care pun în pericol ori încalcă pacea sau reprezintă acte de agresiune, acestea constituind elementele definitorii ale acțiunilor ONU în domeniul prevenirii conflictelor. În ceea ce privește reglementarea pașnică a conflictelor, în baza art. 33, Consiliul de Securitate va solicita părților în conflict reglementarea acestora prin mijloace ca: negocierea – concilierea; ancheta – arbitrajul; medierea – reglementarea pe cale juridică, asistența organismelor regionale sau alte mijloace pașnice, la alegerea părților.

conform art. 33, statele membre sunt de acord cu investigarea de către Consiliul de Securitate a oricărei situații care ar putea da naștere unui conflict, pentru a determina în ce măsură pacea și securitatea internațională sunt amenințate.

art. 40 (cap. 6) arată că, pentru a preveni agravarea situației, Consiliul de Securitate poate solicita părților implicate să respecte anumite măsuri temporare, pe care acestea le consideră necesare sau de dorit în circumstanțe excepționale. Consiliul de Securitate poate acționa în conformitate cu art. 41 și poate hotărî luarea măsurilor, cum ar fi: embargoul asupra armamentului sau sancțiuni de natură militară.

Deși procedurile explicite de prevenire (“declaratory prevention”, in original) pot avea un impact redus, în sensul că descriu și prezintă incomplet anumite tipuri de comportament, ele constituie, totuși, cadrul unui mandat, de tipul Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948.

Documente mai recente contribuie la pregătirea terenului pentru noi abordări. Printre acestea amintim: Manualul Reglementării Pașnice a Conflictelor între State; Declarația privind Misiunile Informative ale Națiunilor Unite în domeniul Menținerii Păcii și Securității Internaționale.

Toate acestea conferă organelor ONU o mai puternică bază de acțiune și le acordă sprijin în eforturile de prevenire a conflictelor.

Dacă la înființarea Organizației cea mai mare provocare o constituiau războaiele interstatale, această situație s-a schimbat în mod fundamental pe parcursul ultimelor decenii: conflictele armate dintre state au scăzut la număr, în schimb cele din interiorul statelor au cunoscut o creștere imensă, la fel și unele fenomene mai noi precum terorismul transnațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme mici.

ONU este constituită după următoarea schemă:

organe principale

organe subsidiare.

Organele principale ale ONU sunt:

Adunarea Generală (alcatuită din totalitatea membrilor)

Consiliul de Securitate (format din din 15 state, din care 5 membri permanenți și 10 nepermanenți)

Consiliul Economic și Social (54 membri)

Consiliul de Tutelă (în prezent suspendat)

Curtea Internațională de Justiție (organism ce incorporeaza 15 judecători).

Organele subsidiare sunt constituie de organele principale, (în special ale ECOSOC) sub forma unor comitete, comisii, programe specializate și au drept scop asigurarea bunei funcționări a organelor principale.

Efectivele de prevenire a conflictelor din subordinea ONU au cunoscut o consolidare semnificativă pornind de la sfârșitul anilor ’80, astfel:

în 1987, Secretarul General dispune înființarea oficială a unui dispozitiv de alertă rapidă sub forma Biroului pentru Cercetare și Culegere de Informații (ORCI – Office for Research and Collection of Information).

un sistem interdepartamental de alertă rapidă s-a creat în 1991, de către Comisia de Coordonare Administrativă a ONU (ACC-UN Administrative Coordinating Committee) în domeniul umanitar.

semnalam si aparitia unui mecanism consultativ care include un nucleu de organisme ca: FAO, Departamentul Problemelor Politice și Umanitare (căruia i-au fost încredințate din martie 1992 funcțiunile ORCI), UNHCR, UNICEF, UNDP, WFP și Centrul pentru Drepturile Omului.

Conform documentelor oficiale, noile proceduri ONU de prevenire și gestionare a crizelor sunt:

identificarea și gestionarea timpurie a zonelor potențiale de criză, prin intermediul unor surse, cum ar fi ambasadorii la ONU și / sau ofițerii politici din teritoriu, care funcționează ca rezidenți-coordonatori și / sau reprezentanți ai misiunilor ONU de prevenire a conflictelor;

legături operaționale între organismele însărcinate cu problemele politice și umanitare și operațiunile de menținere a păcii, de alertă rapidă la sediul ONU, prin intermediul unui nucleu de birouri și agenții specializate ale ONU, cu responsabilități în domeniu;

pregătirea unui inventar al unităților militare disponibile și al nivelului de pregătire și dotare a acestora, ca și consolidarea pregătirii personalului militar și civil implicat în operațiunile de menținere a păcii, la New York și la nivel regional în întreaga lume;

consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de includere a monitorizării și, după caz, a aplicării instrumentelor existente în domeniul dezarmării, controlului armamentelor și neproliferării, iar la nevoie prin avertizare urmată de impunerea de sancțiuni;

o mai bună coordonare între operațiunile de realizare și cele de menținere a păcii cu celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului, ca și cu elementele exterioare de contact din domenii relevante, cu organizații neguvernamentale și alte entități de interes public (de exemplu, mediile științifice), de natură să asigure atât respectarea păcii negociate, cât și a altor acorduri dintre părți;

integrarea și protecția refugiaților, precum și repatrierea lor voluntară;

pregătirea unei liste de experți pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenței umanitare și a drepturilor omului;

sporirea resurselor bugetare, în concordanță cu extinderea activităților de menținere a păcii, prin stabilirea unui fond de rezervă special destinat acestora.

Capitolul 4. “Criza pariziana” și implicațiile acesteia asupra mediului de securitate internațional

Pentru această parte a lucrării am ales să ne îndreptăm atenția asupra evenimentelor care au zguduit Franța (și nu numai) la începtul acestui an, mai exact atentatele teroriste care au vizat redacția publicației Charlie Hebdo. Având de-a face cu o criză subită de tip indus, vom încerca să analizăm circumstanțele în care s-au produs evenimentele, cauzele declanșatoare și reacțiile care nu au întârziat să apară atât în planul opiniei publice cât și în mediul de securitate internațional.

Vom duce mai departe discuția și vom analiza modul în care au fost afectate relațiile diplomatice internaționale, precum și diferitele strategii de deturnare ale acestei crize pentru a obține susținerea altor politici.

Filmul evenimentelor

pe 7 ianuarie 2015, ora locală 11:30, două persoane purtând cagule și înarmate cu pistoale mitralieră Kalașnikov, pătrund în sediul Charlie Hebdo, după ce inițial greșiseră adresa, intrând la nr.6 (sediul arhivei publicației) înainte de a intra la nr. 10 pe strada Nicolas-Appert.

teroriștii o forțează pe caricaturista Corinne Rey (alias Coco) să deschidă ușa redacției sub amenințarea armei, iar odată intrați în sediu, deschid focul omorând zece oameni, dintre care opt jurnaliști, un oaspete și un ofițer de poliție însărcinat cu securitatea caricaturistului Charb. Acesta din urmă se pare că a fost ținta principala a atentatului, fiind protejat încă de la publicarea caricaturilor profetului Mahomed din 2011.

conform unor surse din cadrul anchetei, atentatorii au strigat “Allahu Akbar!” precum și “On a vengé le prophète Mohamed!” (trad. aprox. “L-am răzbunat pe profetul Mahomed!”); o parte din martori susține că teroriștii s-ar fi identificat că fiind membri ai organizației Al-Qaeda din Yemen.

câteva minute mai târziu, doi bărbați părăsesc scena la bordul unui Citroën C3 II negru parcat în fața clădirii, în timp ce un al treilea dispare pe un scuter TMax.

atacatorii s-au intersectat cu un vehicul de poliție, asupra căruia au tras mai multe focuri de armă în parbriz, fără a provoca însă victime. Polițiștii au deschis focul asupra agresorilor, care au ripostat.

fugarii s-au confruntat cu a treia patrula de poliție pe bulevardul Richard-Lenoir, unde un polițist în uniformă este rănit în schimbul de focuri și, ulterior, executat.

urmăriți de poliție, atacatorii au lovit o mașină care circula regulamentar, au abandonat mașina în apropirea parcului Buttes-Chaumont, în nord-estul Parisului, și au furat un Renault Clio cu care au dispărut.

președintele François Hollande apare la locul atentatului și face un apel la “unitate națională” pentru a preveni eventuale acte vindicative îndreptate împotriva populației musulmane.

cei doi atacatori sunt catalogați drept "eroi jihadiști" de către postul de radio al organizației Statul Islamic (SI).

ziua de joi 8 ianuarie este declarată zi de doliu național

autoritățile identifică atentatorii și demarează căutările pentru Chérif Kouachi (32 de ani), respectiv Saïd Kouachi (34 de ani), ambii cetățeni francezi de origine algeriană. Primul este un jihadist care mai fusese anterior condamnat pentru afilierea la organizații teroriste și fusese marcat ca persoană de risc în Statele Unite.

cel de-al treilea suspect, Hamyd Mourad(18 ani) cumnatul celor doi, se predă la scurt timp după atac. A fost eliberat de poliția franceză după aproape 10 ore de audieri, considerându-se că nu a participat la atac.

reacțiile opiniei publice nu întârzie să apară – sloganul "Je suis Charlie" se răspândește în toate mediile de socializare. În seara zilei de 7 ianuarie, peste 100.000 de persoane manifestează în Franța, iar alte mitinguri au loc în mai multe orașe europene, dar și la New York, Washington și în Canada.

în dimineața zilei de 8 ianuarie, un agent de poliție este împușcat mortal și un altul rănit grav la Montrouge, în apropiere de Paris. Ulterior s-a dovedit că era vorba de un alt atacator, mai exact Amedy Coulibaly, autorul luării de ostateci din magazinul evreiesc. Conform surselor oficiale, acesta n-ar fi avut nicio legătură cu atentatele din sediul redacției Charlie Hebdo.

frații Kouachi sunt identificați de administratorul unei benzinării în apropiere de Villers-Cotterêt, la aproximativ 80 de kilometri nord-est de Paris.

membrii RAID și GIGN, unități de elită ale poliției și jandarmeriei, îi caută pe suspecți în regiunea Picardie, unde au informații că aceștia s-ar afla.

în dimineața zilei de 9 ianuarie, este confirmată o luare de ostateci într-o tipografie aparținând localității Dammartin-en-Goële, din nord-estul Parisului. În urma unui schimb de focuri cu forțele de intervenție, 2 bărbați au fost uciși, aceștia fiind identificați ulterior că fiind Chérif și Saïd Kouachi, autorii atacului din redacția Charlie Hebdo.

Circumstanțele premergătoare crizei Charlie Hebdo

În cele mai bine de patru decenii de la înființare, publicația umoristică Charlie Hebdo a reușit să inflameze opinia publică în repetate rânduri prin caracterul ironic nediscriminativ promovat în paginile sale. Reacțiile de nemulțumire au variat de la amenințări și atacuri online, la incendierea sediului redacțional în 2011, culminând cu asasinarea a 12 persoane (din care 2 polițiști) și rănirea altor 11.

Charlie Hebdo apare pentru prima dată în 1969 sub numele Hara Kiri, fiind aproape imediat interzisă ca urmare a unei glume legate de moartea generalului Charles de Gaulle. O încercare de resuscitare a publicației este sortită eșecului și, în 1981, revista dispare din nou datorită dificultăților de natură financiară. În 1992 cunoaște din nou presa tiparului datorită unui grup de caricaturiști și umoriști care dețin acum majoritatea acțiunilor.

În formatul actual, Charlie Hebdo apare săptămânal (după cum spune și numele – fr. hebdomadaire) într-un tiraj de aprox. 50.000 exemplare. Veniturile înregistrate provin exclusiv din vânzări, dat fiind faptul că nu comercializează spațiu publicitar și nu a acceptat niciodată subvenții guvernamentale pentru a afirma libertatea și independența presei.

Charlie și-a contruit rapid o reputație controversată, în principal datorită ironiilor care vizau grupări de extremă dreapta și ridiculizării dogmelor religioase. A urmat o serie de procese însă, de fiecare dată, publicația a avut câștig de cauză. După evenimentele din 11 septembrie 2001, atenția jurrnalistilor s-a îndreptat din ce mai des asupra fundamentalismului islamic.

În 2006, revista preia celebrele caricature daneze din ziarul Jyllands-Posten, reprezentându-l pe profetul Mahomed în timp ce se plângea că “e greu să fii iubit de proști”. Tirajul explodează la peste 400. 000 exemplare, însă publicația își atrage și numeroase critici, printre care și pe cea a președintelui francez în exercițiu, Jacques Chirac. Mai multe organizații islamiste au acționat în justiție consiliul redacțional însă, și de această dată, jurnaliștii au fost achitați. Tot în această perioadă se înregistrează în lume și mai multe proteste anti-franceze iar volumul amentintarilor primite pe adresa redacției este în continuă creștere.

În 2008, Charlie Hebdo apare în centrul altui scandal, după publicarea unei caricaturi antisemite. De această dată, caricaturistul a fost concediat, revista reafirmându-și poziția critică față de orice formă de intoleranță.

În 2011, amenințările se materializează sub forma unui atac cu cocktailuri Molotov asupra sediului Charlie și piratarea site-ului. Motivația acestor acțiuni a fost se pare apariția următorului număr al revistei, botezat ironic Charia Hebdo (pe fondul victoriei islamiștilor în Tunisia), în care profetul Mahomed apărea în calitate de redactor șef. Ancheta ulterioară nu a stabilit încă cine sunt autorii care se fac vinovați de acest atentat.

Un an mai târziu, un set de caricaturi reprezentându-l pe profet a reușit să stârnească chiar și indignarea comunității evreiești. Premierul francez în exercițiu, Jean-Marc Ayrault, a apărat și de această dată libertatea de exprimare a presei . În perioada imediat următoare, site-ul oficial Charlie este din nou ținta unui atac cybernetic iar redacția este pusă câteva zile sub protecția forțelor de ordine.

La sfârșitul anului trecut, Charlie Hebdo a atacat și alte ținte printre care se numără Coreea de Nord dar și președintele Francois Hollande. Numărul special de Crăciun ironiza Nașterea Domnului, iar cel din 7 ianuarie avea pe copertă o caricatură reprezentându-l pe Michel Houllebecq, personaj cunoscut pentru opoziția sa anti-islam. Tot în ultimul număr o caricatură realizată de Charb (Stéphane Charbonnier, una dintre victime) comenta cu umor faptul că în Franța nu avuseseră încă loc atentate.

Având în vedere existența unui segment de populație musulman destul de numeros pe teritoriul Franței, precum și activitatea ferventă de propagandă desfășurată de grupări extremiste de tip Al-Quaeda ori ISIS (Statul Islamic), un deznodământ violent al acestei crize părea inevitabil. Eșecul autorităților constă în faptul că n-au reușit să identifice o soluție de compromis prin care să dezamorseze tensiunile fără a îngrădi în același timp libertatea de exprimare a presei.

Implicațiile la nivel internațional ale atentatelor

Imediat după atentat, fostul președinte Nicolas Sarkozy declara plublic că nefericitele evenimente reprezintă “un atac la adresa civilizației” , în timp ce actualul șef de stat François Hollande îl descrie ca un atac împotriva însuși statului francez și valorilor sale de “independență, libertate de exprimare, creativitate, justiție și pluralism” .

Totuși, considerăm că restrângerea perspectivei de analiză doar la nivelul statului francez ar afecta imaginea de ansamblu și implicațiile mult mai largi pe care această criză le are la nivel European și nu numai.

Reacția mișcărilor de extremă dreapta

Asocierea valorilor democratice de libertate și independență caracteristice statelor vestice în contrapartidă cu o credință islamică primitivă și violentă, pare să devină o imagine din ce în ce mai des întâlnită. În esență, reprezintă readucerea în prim plan a concepției conform căreia arabii și musulmanii în general, sunt incapabili să îmbrățișeze adevăratele valori ale democrației. La întărirea acestor convingeri au contribuit și recentele tulburări din Egipt, Libia și Yemen, urmate de radicalizarea și implicarea internațională în conflictul sirian, precum și ascensiunea rapidă a grupării extremiste Statul Islamic (ISIS).

Pentru Frontul Național (principala grupare de extremă dreapta din Franța) dar și alte mișcări similare din zona UE, precum UKIP (UK Independence Party), “multiculturalismul” este principalul vinovat de asasinarea jurnaliștilor francezi. Potrivit acestei abordări, Islamul și civilizația liberală sunt incompatibile iar imigrația masivă populației musulmane reprezintă o amenințare iminentă la adresa societății și valorilor europene.

Drept răspuns la evenimentele din 7 ianuarie, Marine Le Pen (președintele Frontului Național) a cerut public “încetarea ipocriziilor” și “înghețarea” vizelor Schengen pentru a putea controla mai bine traficul de graniță al statului francez.

Astfel de concepții câștigă tot mai mulți adepți de partea lor, după cum a arătat și rezultatul ultimelor alegeri, unde Le Pen a obținut un procent semnificativ de voturi.

În Germania, grupări de extremă dreapta precum PEGIDA (în orig. Patriotische Europäer gegen die Islamisierung des Abendlandes ~ Patrioții Europeni împotriva Islamizării Vestului) dar și AfD (Alternative für Deutschland) au organizat marșuri de protest care au raliat zeci de mii de cetățeni nemulțumiți de politica de emigrarea a Uniunii Europene. “Această baie de sânge îi contrazice pe toți aceia care au râs sau au ignorat temerile atâtor oameni privind amenințarea ascunsă a Islamismului”, declara Alexander Gauland, unul dintre liderii PEGIDA în regiune.

Lutz Bachmann, fondatorul PEGIDA, a înaintat parlamentului un set de 6 solicitări, printre care amintim: elaborarea unei legi a migrației după modelul canadian ori elvețian, expulzarea sistematică și interdicția reintrării pe teritoriu german a islamiștilor și fanaticilor religioși, dar și încetarea tensiunilor în relațiile cu Federația Rusă.

Răspunsul nu a întârziat să apară și a venit din partea lui Volker Kauder (cunoscut susținător politic al cancelarului Angela Merkel) care a condamnat deschis tentativa acestor grupuri de a profita mediatic de aceste atacuri teroriste: “Este josnică instrumentalizarea atacului în scopuri politice.”. Ministrul german de Interne lua de asemenea poziție, afirmând că atacurile teroriste nu trebuie confundate cu credința islamică: “Extremiștii islamici și terorismul islamic sunt cu totul altceva decât Islamul. Este extrem de important să subliniem această diferența într-o zi ca cea de astăzi.”

De notat este și reacția premierului britanic David Cameron care folosește atacurile din redacția Charlie Hebdo pentru a justifica un control mai strict asupra traficului de date (în special telefonia și internetul) – “nu ar trebui să existe niciun mijloc de comunicare pe care noi să nu-l putem accesa”.

Reacții in plan internațional

La invitația lui Bernard Cazeneuve, ministrul francez prentru Interior, miniștrii de interne și/sau justiție a 12 țări europene (Rihards Kozlovskis – Lituania, și președinte pro tempore al Consiliului de Miniștri al UE; Thomas de Maizière – Germania; Johanna Mikl-Leitner – Austria; Jan Jambon – Belgia; Mette Frederiksen – Danemarca; Jorge Fernandez Diaz – Spania; Angelino Alfano – Italia; Ivo Opstelten – Olanda; Theresa Piotrowska – Polonia; Theresa May – Regatul Unit; Anders Ygeman – Suedia)s-au reunit pe data de 11 ianuarie la Paris pentru a adopta așa numită “joint statement” (~declarație comună, în trad. )privind măsurile de securitate ce se impun ca urmare a crizei declanșate de atacurile de la Paris.

Declarația în cauză a fost semnată în prezența Comisarului European pentru Migrație și Afaceri Interne Dimitris Avramopoulos, a Procurorului General al SUA, Eric H. Holder Jr., a Secretarului adjunct al Homeland Security Alejandro Mayorkas, a ministrului Canadian pentru Siguranță Publică Steven Blaney precum și a Coordonatorului European Antiterorism Gilles de Kerchove.

Toți participanții la această reuniune extraordinară și-au exprimat condoleanțele pentru familiile victimelor ucise în atentat și au condamnat public violența cu care se manifestă radicalismul religios și intoleranța criminală a grupărilor de tip extremist.

Ne interesează în mod special măsurile care au fost propuse ca parte din noul plan de combatere a terorismului și menținere a securității în plan regional. Dintre acestea amintim:

reînnoirea angajamentului asumat la 12 noiembrie 2001

preocuparea pentru instigările la violență religioasă și rasială care circulă în mediul online; s-a propus un parteneriat cu providerii de servicii de traffic de date pentru a limita incitările la ură și propaganda facțiunilor de tip terrorist

îndemnul adresat tuturor statelor membre UE de a coopera cât mai îndeaproape cu serviciul informativ SSCAT (Syria Strategic Communication Advisory Team) bazat în Belgia și finanțat exclusiv cu fonduri din partea Uniunii Europene.

s-a subliniat de asemenea necesitatea reducerii numărului de arme de foc aflate în circulație pe teritoriul UE, aceasta reprezentând o prioritate a proiectului EMPACT (European Multidisciplinary Platform Against Criminal Threats)

altă chestiune sensibilă luată în discuție este legată de monitorizarea mai strictă a circulației cetățenilor europeni atât în afara granițelor Uniunii, cât și în interiorul lor. S-a vorbit, de asemenea, de introducerea unui nou PNR (Passenger Name Record ~ practic, un dosar care să conțină date despre deplasările unei anume persoane) care să includă și călătoriile intracomunitare.

s-a cerut și amendarea legislației privind migrația la granița zonei Schengen pentru a controla mai bine traficul de persoane

în final, declarația subliniază din nou necesitatea unei bune cooperări cu GCTF (Global Counter Terrorism Forum) și alte organisme internaționale similare în efortul comun de a combate terorismul internațional.

Măsurile nu au întârziat să fie puse în practică iar acest lucru a stârnit numeroase controverse în rândul societății civile. Contestatarii și-au construit cazul în principal pe respectarea dreptului la viață privată și intimitate, considerând că intruziunea autorităților în viața personală a cetățenilor va genera o serie de abuzuri. Numeroase dezbateri au avut loc pe această tema iar precedentul Snowden a fost deseori invocat drept argument.

Franța apucase să introducă nou un set de legi privind combaterea terorismului încă din noiembrie 2014, conform cărora pedepsele pentru “persoanele care dețin obiecte ori substanțe periculoase și, concomitent, consultă site-uri teroriste ori beneficiază de antrenament în acest sens” urcau până la 10 ani de detenție și amenzi de până la 150.000 Euro.

După consumarea atentatelor, statul francez a aprobat în continuare proiecte de legi care susțin aceeași direcție de descurajare a extremismului, una dintre acestea fiind permisiunea acordată autorităților de a închide site-urile care susțin cauze radicale ori incită la violență fără a fi necesar un ordin judecătoresc.

Premierul francez Manuel Valls a declarat în cadrul unei conferințe de presă că forțele de poliție și jandarmerie au fost suplimentate cu un număr de 122. 000 ofițeri, în timp ce Ministerul Apărării a decis desfășurarea a 10.500 militari în zonele cu risc sporit (aproximativ jumătate dintre aceștia au fost însărcinați cu paza celor 717 școli evreiești de pe teritoriul Franței).

Tot în Franța, pe 14 ianuarie, Consiliul de Miniștri a aprobat un decret prin care se interzice anumitor persoane să pararaseasca teritoriul francez, precum și intrarea în țară a combatanților străini.

Belgia, după ce s-a confruntat, la rândul sau, cu problema celulelor teroriste (vezi raidurile din 15 ianuarie)a decis să adopte un set de măsuri preventive, printre care amintim: facilitarea aprobării interceptărilor telefonice, confiscarea proprietăților deținute de combatanții străini pe teritoriul Belgiei și retragerea cetățeniei acestora.

Potrivit specialiștilor în domeniul securității, Belgia prezintă cel mai mare grad de risc potențial în prisma unui atac terrorist – din cele 11 milioane de cetățeni, aproximativ jumătate de million sunt musulmani cu descendență Africană și un procent semnificativ dintre aceștia au participat (ori încă participă) la conflictele armate din Irak și Siria.

Ca măsuri preventive de combatere a terorismului, guvernul german a decis reținerea cărților de identitate ale tuturor persoanelor considerate de risc pentru o perioadă de până la 18 luni. În continuare se fac demersuri pentru a prelungi această perioadă până la 3 ani, pentru a împiedica simpatizanții cauzelor extremiste să părăsească Germania pentru a se alătura conflictelor armate. De asemenea, există propuneri legislative privind reîncadrarea infracțiunilor de finanțare a mișcărilor teroriste într-un set de pedepse mai aspre.

Premierul David Cameron a discutat mai multe propuneri privind mediul de securitate al Regatului însă a amânat înaintarea lor (evident) până după alegerile din mai.

În Italia, ministrul însărcinat cu Afacerile Interne, Angelino Alfano, a avut o întrevedere cu Comitetul pentru Analiză Strategică și Antiterorism în urma căreia a declarat că va spori măsurile de siguranță în zona Vaticanului dar și că se lucrează la crearea unei baze de date de tip “listă neagră” cu persoanele suspectate că ar avea afinități jihadiste.

Secretarul de Stat pe probleme de Securitate Francisco Martinez s-a consultat pe 13 ianuarie cu Comisarul pentru Migrație, Afaceri Interne și Cetățenie, Dimitris Avramopoulos în vederea identificării unui răspuns comun la nivelul Uniunii Europene privind amenințările teroriste. De notat faptul că Francisco Martinez este unul dintre susținătorii modificării legislative privind migrația în zona Schengen.

În Danemarca, prim ministrul Helle Thorning-Schmidt ține în continuare consultări în vederea organizării unui referendum privind eliminarea clauzei de opt-out cu UE, măcar pe problemele de justiție și securitate.

Premierul slovac Robert Fico și-a exprimat aprecierea privind acțiunile preventive ale SIS (serviciul slovac de informații) precum și opoziția față de restricționarea circulației în zona Schengen.

În România, atentatele de la Paris au reanimat discuțiile aprinse pe tema așa numitei legi “Big Brother” (legitimarea persoanelor care achiziționează o cartelă SIM). În urma unei consultări cu partidele politice s-a aprobat suplimentarea bugetului apărării pe următorii 10 ani iar unele voci și-au exprimat îngrijorarea privind viitoarea aderare la României la spațiul Schengen în actualul context de securitate.

Pe data de 9 ianuarie, Serbia (țară candidată la aderare la Uniunea Europeană) a înființat un grup permanent însărcinat cu combaterea terorismului. Deja la această oră, participarea la conflicte armate pe teritoriul altor state, reprezintă o infracțiune aspru pedepsită în Serbia.

Interesant de avut în vedere este poziția Turciei, țară care se învecinează cu Siria pe o linie de 900 km și care este considerată principala țară de tranzit a jihadiștilor activi proveniți din state membre ale Uniunii Europene. Ministrul de Externe turc Mevlüt Çavusoğlu s-a mulțumit să declare că Turcia nu tolerează tranzitul combatanților străini însă, datorită reticenței serviciilor de informații străine, le este dificil să controleze acest fenomen.

*

Cum ne-am obișnuit deja, orice eveniment de o asemenea anvergură alimentează, inevitabil, și un set de teorii ale conspirației. Acestea sunt lansate fie ca ipoteze individuale care mizează pe apetitul publicului pentru senzațional ori ocult, fie ca dezinformări voite, emise de organe de presă ori chiar autorități care dețin funcții oficiale în conducerea unui stat.

Amintim aici reacția lui Melih Gokcek, primarul orașului Ankara,care afirmă că "Mossadul este cu siguranță responsabil de aceste incidente (…), sporește ura față de Islam". Acesta a apreciat că atentatele au legătură cu demersurile Franței în vederea recunoașterii Palestinei.

La rândul său, președintele turc Recep Tayyip Erdogan afirma imediat după comiterea atentatelor că "duplicitatea Occidentului este evidentă";"ca musulmani nu am susținut nici terorismul, nici masacrele: rasismul, discursul urii, islamofobia sunt în spatele acestor masacre (…). Vinovații sunt evidenți: cetățeni francezi au comis acest masacru, iar musulmanii au fost acuzați pentru el", declarându-se uimit că serviciile franceze de informații nu au acționat mai eficient.

Într-un articol publicat în cotidianul rus Komsomolskaya Pravda, citat de CNS News, colonelul Alexander Jilin se întreabă dacă nu cumva serviciile secrete americane sunt cei care au pus la cale sângeroasele atacuri din capitala Franței. Colonelul își bazează teoria pe diferendele care au apărut între Statele Unite și Uniunea Europeană privind sancțiunile împotriva Rusiei, după criza ucraineană. Autorul, care conduce o organizație numită „Centrul pentru Studii asupra Problemelor Aplicate din Moscova“, scrie că, imediat după ce președintele francez François Hollande a afirmat pe 5 ianuarie că sancțiunile asupra Rusiei ar trebui să înceteze, el, Jilin, ar fi prezis că Franța va fi victima unor atacuri teroriste. "În ultimii zece ani, așa-zisul terorism islamist este sub controlul uneia dintre principalele agenții de informații din lume (…). Sunt sigur că niște supervizori americani sunt responsabili de atacurile teroriste din Paris, sau cel puțin de islamiștii care le-au comis", a precizat la rândul sau Aleksei Martinov, directorul Institutului Internațional pentru State Noi.

Bineînțeles, reacțiile media în zona Orientului Mijlociu au fost mult mai puternice și mai lipsite de diplomație, așa cum era de așteptat.

Concluzii

În încheierea acestei lucrări, putem concluziona că extremismul ideologic, conflictele internaționale dar și problemele sociale interne reprezintă componente cu un rol esential în criza pariziană de la începutul acestui an. Iată de ce comparația între atentatele din Franța și evenimentele numite generic 9/11 de pe teritoriul Statelor Unite este una eronată; în cazul Franței amenințarea teroristă are origine internă și nu necesită o intervenție armată în forță.

Așadar, considerăm că se impune o reexaminare a politicilor externe și a imparitatilor economice care alimentează mișcarea jihadistă, dar și o evaluare în profunzime a politicilor domestice care marginalizează din punct de vedere economic și politic o parte dintre cetățenii francezi de altă etnie ori rasă. Discuția gravitând în jurul religiei islamice, rămâne de văzut dacă aceste atacuri vor reprezenta un punct de cotitură spre o direcție xenofobă și o cultură anti-islam ori spre o Europa echitabilă și tolerantă.

BIBLIOGRAFIE

Arms and Influence,Thomas C. Schelling, Harvard University. Center for International Affairs

Between Peace and War: The Nature of International Crisis, Lebow, RN, 1981

Conferința Doctrinară a Forțelor Terestre, București 2009

Conflict Among Nations: Bargaining, Decision Making and System Structure in International Crises, Snyder, Glenn H. and Diesing, Paul, 1977.

Crisis in foreign policy, Charles F.Hermann, Indianapolis, 1969

Dictionar de relatii internationale. Secolul XX, Maurice Vaisse (coord.), Paris, 2005

Dicționarul diplomatic, Editura politică, București, 1979

La guerre sans la guerre. Essai sur une querelle occidentale, Stephen Launay, Paris, 2003

Managementul crizelor politico-militare, colonel Mircea Mândru , Editura A.I.S.M., București, 1999

Manualul N.A.T.O., parteneriat și cooperare, Oficiul de informații și presă al NATO Bruxelles, 1997

Op. cit., Jean-Louis Dufour

Op. cit.,Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.)

Preambulul Cartei ONU din 26 iunie 1945

Raportul EU CRISIS RESPONSE CAPABILITY: Institutions and Processes for Conflict Prevention and Management, revizitat 2005

Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1337 privind eforturile commune de eliminare a terorismului international

Un siècle de crises internationales. De Pékin (1900) au Caucase (2008), Jean-Louis Dufour, Bruxelles, 2009

Understanding Conflict and War, Rudolph J. Rummel, John Wiley & Sons, 1976 Yale University Press, 1966

Site-uri oficiale:

http://www.theguardian.com/

http://www.reuters.com/

http://www.focus.de/

http://www.bbc.com/

http://en.wikipedia.org/

http://www.euractiv.com/

http://www.ft.com/

http://www.mediafax.ro/

http://www.mauldineconomics.com/

http://europa.eu/

BIBLIOGRAFIE

Arms and Influence,Thomas C. Schelling, Harvard University. Center for International Affairs

Between Peace and War: The Nature of International Crisis, Lebow, RN, 1981

Conferința Doctrinară a Forțelor Terestre, București 2009

Conflict Among Nations: Bargaining, Decision Making and System Structure in International Crises, Snyder, Glenn H. and Diesing, Paul, 1977.

Crisis in foreign policy, Charles F.Hermann, Indianapolis, 1969

Dictionar de relatii internationale. Secolul XX, Maurice Vaisse (coord.), Paris, 2005

Dicționarul diplomatic, Editura politică, București, 1979

La guerre sans la guerre. Essai sur une querelle occidentale, Stephen Launay, Paris, 2003

Managementul crizelor politico-militare, colonel Mircea Mândru , Editura A.I.S.M., București, 1999

Manualul N.A.T.O., parteneriat și cooperare, Oficiul de informații și presă al NATO Bruxelles, 1997

Op. cit., Jean-Louis Dufour

Op. cit.,Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord.)

Preambulul Cartei ONU din 26 iunie 1945

Raportul EU CRISIS RESPONSE CAPABILITY: Institutions and Processes for Conflict Prevention and Management, revizitat 2005

Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1337 privind eforturile commune de eliminare a terorismului international

Un siècle de crises internationales. De Pékin (1900) au Caucase (2008), Jean-Louis Dufour, Bruxelles, 2009

Understanding Conflict and War, Rudolph J. Rummel, John Wiley & Sons, 1976 Yale University Press, 1966

Site-uri oficiale:

http://www.theguardian.com/

http://www.reuters.com/

http://www.focus.de/

http://www.bbc.com/

http://en.wikipedia.org/

http://www.euractiv.com/

http://www.ft.com/

http://www.mediafax.ro/

http://www.mauldineconomics.com/

http://europa.eu/