Managementul Tehnic AL Unei Exploatatii Viticole Ecologice
Managementul tehnic
al unei exploatații viticole ecologice
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
STADIUL ACTUAL AL CERCETARILOR ÎN DOMENIUL TEMEI STUDIATE
1.1 Scurt istoric al cultivării soiurilor de struguri pentru vinuri roșii
1.2 Factori care determină favorabilitatea anilor de cultură.
1.3 Dinamica unor compuși în cursul maturării strugurilor
1.4 Rolul soiului de struguri pentru asigurarea calității
1.5 Influența climatului asupra acumulării produșilor primari de metabolism (zaharuri și acizi organici)
1.6 Modificarea compoziției chimice a bobului de strugure ca
efect al microclimatului creat prin aplicarea tehnologiilor de cultură
CAPITOLUL 2
CADRUL NATURAL ÎN CARE S-AU REALIZAT EXPERIENȚELE
CAPITOLUL 3
MATERIALUL BIOLOGIC FOLOSIT ȘI METODA DE CERCETARE
3.1 Materialul biologic folosit
3.2 Metoda de cercetare
CAPITOLUL 4
REZULTATE OBȚINUTE
4.1 Influența încărcăturii asupra numărului de lăstari formați.
4.2 Influența încărcăturii de rod asupra coeficientului de fertilitate
4.3 Influența încărcăturii de rod asupra creșterii în lungime a lăstarilor principali
4.4 Dinamica maturării la variantele studiate
4.5 Calitatea producției obținute
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În zilele noastre apare tot mai evident faptul că agricultura convențională cu mari consumuri din afara fermei se apropie de unele bariere. Ingineria genetică este folo sită astăzi în agricultură pentru a mări resursele alimentare ale lumii pentru a putea suplini nevoile de alimente ale unei populații în continuă creștere. Revoluția verde din anii ’60, căreia i s-a făcut atâta publicitate, s-a dovedit în mare măsură o cursă pentru agricultori deoarece necesita cantități uriașe de îngrășăminte chimice obținute din petrol și care trebuiau achiziționate din străinătate. Acestea pe lângă faptul că creșteau prețul produsului agricol implicau și o poluare a solului, apei din sol și impli- cit a produsului agricol rezultat. Revoluția biologică este menită să reducă dependența de îngrășămintele chimice.
Factorii cheie cum ar fi eroziunea solului, poluarea apelor de suprafață cât și a celor subterane cu pesticide și nitrați, serioasele probleme de funcționare sănătoasă a fermelor, distrugerea structurilor sociale și rurale (la fiecare două minute o fermă din UE trebuie să se desființeze, să renunțe), supraproducția, scandalurile legate de hormonii pe care-i conțin unele legume sau fructe, ar trebui să fie suficienți pentru a înțelege de ce se urmărește orientarea activităților agricole spre o alternativă în acest domeniu și anume agricultura biologică.
Conceptul de dezvoltare durabilă a viticulturii din România a determinat abordarea unor tematici de cercetare științifică privind exploatațiile viticole în sistem sustainable, care să respecte mediul, în condiții istorice (constituirea de comunități durabile care trăiesc și activează în zonele viticole și socioeconomice existente).
În acest domeniu au fost efectuate importante studii, care s-au prezentat la manifestări științifice consacrate (Congresele Oficiului Internațional al Viei și Vinului ș.a.). Problematica lor a fost diferită, dar principala dominantă a reprezentat-o familia factorilor legați de climă – sol – viță de vie
Vițele, pe lângă influențele binefăcătoare asupra atmosferei și litosferei, caracteristice tuturor plantelor verzi, produc și influențe negative. Ele înrăutățesc mediul lor de cultură prin consumul de elemente nutritive și, se pare, prin "toxinele" pe care le lasă în sol rădăcinile moarte și ramurile tăiate.
Mediul lor de cultură este însă continuu îmbunătățit de om. Intervențiile omului nu se limitează numai la dirijarea condițiilor de mediu, fapt care face indispensabilă cunoașterea ecologiei și dezvoltarea viticulturii ecologice, ci se extind și asupra vițelor pentru a le pune în concordanță cu mediul îmbunătățit și a le proteja sau scoate de sub influența factorilor nefavorabili sau mai puțin favorabili.
CAPITOLUL I
STADIUL ACTUAL AL CERCETARILOR privind managementul tehnologic al unei exploatații viticole ecologice
generalitĂȚi
Metodele agriculturii biologice nu sunt ceva nou și nici nu au debutat în perioada anilor ’60. Prima definiție clară a principiilor acesteia a apărut pe la jumătatea anilor’20, când Rudolf Steiner a creat cursul său despre agricultura biodinamică. Conceptul de agricultură biologică cuprinde curente de gândire foarte diverse: ecologice, refuzul excesului economiei de piață și salvgaldarea formelor de agricultură artizanală. (L. Malassis, citat de Dospinescu N, 2005)
Este cunoscut că mediul are capacitatea de a asimila deșeurile nereciclate ale economiei și de a le transforma în produse mai puțin periculoase sau ecologice utile, adică are “o capacitate de asimilare”. Dacă deversarea cantității deșeurilor în natură se efectuează până la limita capacității sale de asimilare, funcția mediului de receptor al deșeurilor nu este afectată. Deversarea peste această limită duce la degradarea mediului. Pentru a realiza o dezvoltare economică și agricolă durabilă este necesară acceptarea următoarelor reguli:
1. utilizarea resurselor naturale regenerabile cu rate mai mici sau egale cu rata naturală de regenerare a acestora;
2. optimizarea eficienței utilizării resurselor neregenerabile.
Bazele agriculturii biologice se referă la atitudinea față de sol și plantă. Ambele sunt considerate mediu viu – sol, organism viu – planta, în permanentă activitate.
Agricultura nu este doar o victimă a poluării industriale și urbane, ci și una din marile surse de poluare. Utilizare excesivă a forțelor naturale ale solului, practicarea unor sisteme iraționale de lucrări ale solului, folosirea în cantități considerabile a îngrășămintelor chimice și pesticidelor și nu în ultimul rând a sistemelor de creștere industrială a animalelor se produce o mare poluare a mediului.
De multe decenii această diferență dintre agricultura tradițională, industrială și cea biologică nu a fost doar extrem de marginală, dar și greu de cunoscut și recunoscut. Acest lucru s-a schimbat semnificativ odată cu extinderea catastrofelor ecologice și cu agravarea stării ecologice, care au condus la creșterea cererii pentru hrană sănătoasă. Pe de altă parte din ce în ce mai mulți agricultori au observat că ei, familiile și animalele lor au devenit primele victime ale acestei chemo-intensive metode agricole.
Cu toate acestea schimbările tehnologice ale agricultorilor sunt încă foarte lente. Cererea consumatorilor pentru alimente biologice, în schimb, a crescut foarte rapid. Este evident că mult mai ușor pot consumatorii să-și schimbe obiceiurile privind hrana decât pot fermieri să își schimbe complet metodele și să-și reorganizeze fermele lor. Aceste schimbări necesită foarte mult sacrificiu din partea fermierului și a familiei sale. Dificultățile apărute nu au impiedicat creșterea constantă a fermelor biologice și ultimele cercetări arată enormul potențial al creșterii dinamice a acestui sistem de ferme. Vestul Germaniei este un interesant exemplu. În ultimii 25 ani aproape 2000 de ferme agricole au adoptat metodele agriculturii biologice. Stimulate de programul guvernamental de extindere a agriculturii biologice ce includea posibilitatea de su- portare a conversiei la agricultura biologică, în ultimii ani aproape 1500 de ferme au fost înregistrate că au făcut această conversie. Există însă și ferme care au deja 60 de ani de experiență privind agricultura biologică (după Dospinescu N, 2005).
Agricultura biologică este structurată la nivel de organizații naționale dar și la ni vel internațional (IFOAM – International Federation of Organic Agriculture Movements). Pentru a aprecia mai ușor recenta dezvoltare a agriculturii biologice, o privire asupra creșterii numărului de membri ai IFOAM ar putea fi sugestivă,convingătoare. În ultimii 15 ani ai existenței IFOAM aproape 100 de asociații de fer- mieri au aderat la federația internațională. În următorii 3 ani acest număr va crește la aproape 300. Aceasta este fără îndoială o creștere spectaculoasă. Privid însă problemele actuale ne putem întreba: “De ce mișcarea biologică nu se dezvoltă cu aceeași amploare ca și industria calculatoarelor?”Comparația intre agricultura biologică și industria calculatoarelor nu este relevantă. Aceasta pentru că agricultura biologică nu este doar un alt produs pe piață. Este un nou mod de a gândi și acționa. Aceasta este un fenomen și nu un obiect de schimb. El nu poate fi vândut ci înțeles și dezvoltat.
Literatura de specialitate evidențiază o serie de obstacole care stau în calea unei dezvoltări rapide a agriculturii biologice. Ele au fost identificate în ordinea importanței lor (B. Geier – International Federation of Organic Agriculture Movements – Conference Internationale a Suisse, 1999 citat de Dospinescu N, 2005):
lipsa de recomandări (consultanță) și serviciile legate de acestea;
lipsa activității de cercetare;
lipsa predării, comunicării, lipsa sfaturilor;
puternica opoziție a forțelor: industria chimică, parțial uniunile fermierilor;
creșterea rapidă a “pieței cenușii” cu etichete dubioase și chiar produse pirat;
lipsa unei legislații favorabile dezvoltării agriculturii biologice.
Dintre obstacolele menționate poate că ultimul este, la acest moment, unul din cele mai sperate, mai așteptate schimbări. Dacă în viitor, se va minimiza impactul ob- stacolelor în agricultura biologică, ne vom apropia mult mai rapid de scopul principal al agricultorilor: bazându-se pe sănătatea solului și a animalelor se dorește pro- ducerea de hrană sănătoasă și ca urmarea o existență umană durabilă și prosperă.
Regulamentul european propus va contribui la clarificarea situației pieței și va prevedea garanții pentru consumator și producător.
Principiile agriculturii biologice
Dacă ar fi să dăm o scurtă definiție a agriculturii biologice aceasta ar putea fi sintetizată prin următoarele principii:
producerea plantelor în armonie cu mecanismele naturale de control;
obținerea optimului – nu maximului – producției, care este mai cu seamă dobândit printr-o acoperire diversă;
fertilitatea solului nu este numai menținută, dar și îmbunătățită prin dobândirea producției optime, în primul rând utilizând resursele regenerabile;
nouă tehnologie – rezultatul unei mai bune înțelegeri a sistemelor biologice naturale – este o parte integrantă;
producerea de alimente cu optimum de valoare nutrițională și cu un minimum de contaminare reziduală;
oamenii care trăiesc din agricutură sunt de asemenea un factor important care ocupă locul central, reflectând nevoile lor în cadrul sistemului agricol.
Agricultura biologică are importante dimensiuni economice, sociale și cele privind mediul: Oamenii, Planeta și Profitul. Aceste dimensiuni acoperă un mare număr de probleme care sunt cuprinse în următorul triunghi.
Figura. 1.1 – Probleme legate de principiile agriculturii biologice
Dupa lucrrarile Conferinței pan-europeană la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, 5-7 Iunie 2002, Paris Franța
Agricultura poate avea externalități negative dar și pozitive cu efecte asupra mediului, vieții sociale și economice și asupra dezvoltării și îmbunătățirii acestora. Problema generală pe care trebuie să o rezolvăm este cum să optimizăm diferitele aspecte ale agriculturii biologice la scară mondială privind recolta de cereale, plantațiile, șeptelul, fermele?
Referindu-ne la “Oameni și societate”, calitatea și siguranța hranei precum și condițiile sociale și economice existente în mediul rural sunt pe primul plan. Agricultu- ra procură materia primă care intră în produsul alimentar. Se pune întrebarea: cum să fie îmbunătățite calitatea, siguranța și valoarea nutrițională a produselor agricole? Prin atingerea următoarelor obiective s-ar putea răspunde la această întrebare (Conferința pan-europeană la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, 5-7 Iunie 2002, Paris, Franța):
producerea de produse agricole cu balanță nutrițională mulțumitoarFigura. 1.1 – Probleme legate de principiile agriculturii biologice
Dupa lucrrarile Conferinței pan-europeană la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, 5-7 Iunie 2002, Paris Franța
Agricultura poate avea externalități negative dar și pozitive cu efecte asupra mediului, vieții sociale și economice și asupra dezvoltării și îmbunătățirii acestora. Problema generală pe care trebuie să o rezolvăm este cum să optimizăm diferitele aspecte ale agriculturii biologice la scară mondială privind recolta de cereale, plantațiile, șeptelul, fermele?
Referindu-ne la “Oameni și societate”, calitatea și siguranța hranei precum și condițiile sociale și economice existente în mediul rural sunt pe primul plan. Agricultu- ra procură materia primă care intră în produsul alimentar. Se pune întrebarea: cum să fie îmbunătățite calitatea, siguranța și valoarea nutrițională a produselor agricole? Prin atingerea următoarelor obiective s-ar putea răspunde la această întrebare (Conferința pan-europeană la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, 5-7 Iunie 2002, Paris, Franța):
producerea de produse agricole cu balanță nutrițională mulțumitoare;
minimizarea reziduurilor (pesticide, hormoni) în produsul finit;
asigurarea producerii materiei prime în fermă.
Dibăcia fermierilor și comunitățile rurale sunt factorii cheie în sistemul gospodăresc. Fermele biologice pot fi dezvoltate prin utilizarea capacității de cunoaștere a fermierilor privind adaptarea sistemului de creștere la nivel local; descoperirea abilităților fermierilor pentru diferite proceduri și tehnologii; înțelegerea modului în care activitatea lor poate afecta resursele naturale și mediul; beneficiul fermierilor din siguranța condițiilor de muncă; luarea inițiativei de dzvoltare și imple- mentare a activităților biologice în ferme.
Condițiile economice și sociale rurale sunt și ele un factor important în realizarea unei agriculturi biologice performante și profitabile. Pentru aceasta sunt necesare și unele adaptări, având în vedere condițiile de sărăcie în care majoritatea populației ru- rale trăiește: îmbunătățirea relațiilor sociale între fermieri și comunitățile rurale; sporirea puterii prin înzestrarea cu facilități de a construi o puternică infrastructură rurală socială; ameliorarea sărăciei comunităților rurale; asigurarea creării de locuri de muncă.
PLANETA (Mediul)
Agricultura biologică își propune o conservare a resurselor mediului sol, apă, aer și utilizarea inputurilor regenerabile. Ca urmare a utilizării improprii a pământului prin fertilizări și pesticide, s-a produs o salinizare și o poluare a pământului arabil, pierzându-se astfel importante suprafețe de teren.
În decurs de două secole transformarea agriculturii tradiționale în agricultură in- dustrială a determinat creșterea consumului energetic de 2000 de ori (O. Parpală, “Agricultura biologică”, Tribuna Economică, nr.21-23, 1993).
De asemenea poluarea solului și a apelor de suprafață prin spălarea substanțelor chimice aplicate (5%-40% din cantitatea aplicată) reprezenta un fenomen în creștere, cu consecințe nefaste asupra florei și faunei, dar și asupra omului.
De aceea se urmărește pe viitor: păstrarea și îmbunătățirea fertilității și sănătății solului în vederea garantării performanțelor privind producția de cereale și șepteluri, minimizând degradarea fizică, chimică și biologică a solului; minimizarea eroziunii solului; asigurarea balanței alimentare și aplicarea corectă de nutrienți pe sol; minimizarea salinității apei; reducerea emisiilor poluante în aer; explorarea surselor de energie alternativă; păstrarea habitatelor naturale pentru animalele sălbatice.
Se apreciază că practicarea agriculturii biologice și-a însușit mai multe metode elaborate de agronomi și biologi:
1. metoda engleză, care se bazează pe fertilizarea composturilor și asolamente cu pășune cultivabilă;
2. metoda elvețiană “Muler”, care se bazează pe fertilizarea organică și arătură de mică adâncime;
3. metoda biodinamică;
4. metoda franceză Lemaire – Baucha, care este o derivată a metodei engleze. Practicile de cultură agricolă biologică presupun asolamente de 6-9 ani și rotații, precum și asocieri vegetal-animale.
PROFIT (Economie)
Agricultura are de rezolvat o problemă esențială a dezvoltării societății ce se re- feră la aprovizionarea cu alimente în concordanță cu ritmul creșterii populației la prețuri acceptabile. Pe termen lung, sistemul diversificat al exploatațiilor agricole poate fi viabil dacă este productiv, competitiv și eficient, conducând la creșterea producției alimentare.
Venitul agricultorilor este necesar să fie menținut la un nivel convenabil pentru a le asigura un anumit standard de viață și pentru a putea investi în modalități de creștere progresivă a productivității pământului, și în alte resurse. Există importante obiective de atins în urma cărora agricultorii pot beneficia de însemnate avantaje: realizarea de costuri minime, creșterea randamentului producției; ameliorarea mecanismelor pieței pentru a favoriza producția materialelor brute de calitate; realizarea unei infrastructuri accesibile; inputuri regenerabile; acces la piața mondială și altele (după Dospinescu N, 2005).
Susținătorii agriculturii biologice nu propun o întoarcere la agricultura tradițională a secolului XIX, ci agrotehnici care să substituie agresiunea permanentă a agroindustriei și să respecte fenomenele naturale.
Modelul agriculturii biologice are, mai concis, ca obiective: realizarea unei productivități ridicate, calitatea superioară a produselor (din punct de vedere ecologic) și costuri sociale reduse.
Deosebirile între agricultura biologică și cea industrială sunt prezentate în figura nr. 1.2. Este puțin probabil ca agricultura biologică să se poată impune pe scară largă, cel puțin în viitorul previzibil. Agricultura industrială continuă să se dezvolte pe baza exploatațiilor viabile, cu suprafețe medii și mari mecanizate și cu activități zootehnice intensive. Dar un alt tip de agricultură se poate dezvolta în exploatațiile agricole mici și în zonele marginale, inapte pentru modelul industrial de agricultură.
Figura 1. 2 – Deosebiri între agricultura industrială – agricultura biologică (dupa Dospinescu N, 2005
Procesul investițional în agricultură
Dacă ne referim la procesul investițional în agricultură, putem spune că se poate investi în muncă, în capital și în cunoștințe.
În sistemul agricol tradițional caracterizat de predominarea gospodăriei tradiționale, este posibil ca arhetipul de proces investițional să fie cel intensiv în mun- că. Aceasta nu exclude procesul investițional intensiv în capital, propice exploatațiilor agricole mijlocii și mari. Tendința gospodăriilor tradiționale care încep să comercializeze produsele este aceea de a deveni exploatații agricole generatoare de profit. Prin urmare ele vor investi capital în manieră intensivă. Oricum, sistemul agricol tradițional exclude procesul investițional intensiv în cunoștințe.
În agricultura modernă sau comercială, tipul predominant de proces investițional este cel ce privește capitalul. Mecanizarea lucrărilor agricole, creșterea industrială a animalelor, construcțiile moderne, lucrările de amenajări și ameliorări funciare, infrastructurile speciale generalizate implică utilizarea preponderentă a capitalului.
În sistemul agricol biologic, tipul predominant de proces investițional este cel intensiv în cunoștințe. Agricultura biologică este o realitate a țărilor dezvoltate în care forța de muncă agricolă nu depășește 10-12% și nu exclude utilizarea intensivă a ca- pitalului.
Situația procesului investițional în diferite sisteme de agricultură este prezentată în figura nr.1. 3:
Figura 1. 3 – Situația procesului investițional în diferite sisteme agricole (după Dospinescu N, 2005)
Curba (1) – reprezintă utilizarea intensivă a muncii, ceea ce duce la un proces de investiții în muncă;
Curba (2) – reprezintă utilizarea intensivă a capitalului ceea ce duce la un proces de investiții în capital;
Curba (3) – reprezintă utilizarea intensivă a cunoștințelor care duce la un proces de investiții în cunoștințe.
Considerăm că nivelul ridicat de exigență al reglementărilor privind protecția mediului promovate de Uniunea Europeană, cât și de celelalte țări dezvoltate va stimula procesul de intensificare a restructurării producției agricole pentru a deveni compati- bilă cu protecția mediului ambiant și a resurselor naturalerale. O astfel de orientare în evoluția agriculturii are importante consecințe asupra procesului investițional agricol determinând folosirea unor modalități noi de utilizare a factorilor de producție și un sistem adecvat de management și de evaluare a performanțelor în exploatațiile agricole.
1.2. VITICULTURA CA ECOSISTEM
Vițele interacționează cu mediul înconjurător producând efecte mai mult sau mai puțin benefice . Ele pot afecta mediul lor de cultură prin consumul de elemente nutritive și, se pare, prin "toxinele" pe care le lasă în sol rădăcinile moarte și ramurile tăiate.
Figura1.4 – Interacțiunea dintre diferiți factori ai producției viței de vie
(după Pastena B., 1991 citat de Olteanu I, 2000).
Mediul lor de cultură este însă continuu îmbunătățit de om. Intervențiile omului nu se limitează numai la dirijarea condițiilor de mediu, fapt care face indispensabilă cunoașterea ecologiei și dezvoltarea viticulturii ecologice, ci se extind și asupra vițelor pentru a le pune în concordanță cu mediul îmbunătățit și a le proteja sau scoate de sub influența factorilor nefavorabili sau mai puțin favorabili –figura 1.4.
Cunoașterea particularităților ecologice ale viței de vie are importanță în elaborarea și fundamentarea activităților tehnice viticole. Vița de vie este o plantă multianuală (o monocultură); de aceea, influența ofertei ecologice anuale asupra producției (în special asupra laturii calitative) este mai mare ca la plantele anuale.
Acumularea de multiple informații în domeniul ecologiei a condus la încadrarea viticulturii în agroecosistem. Agroecosistemul are în componență: biocenoza (organisme vii inclusiv vița de vie) și biotopul (totalitatea factorilor edafici, geografici, orografici). În evoluția sa, viticultura a trecut prin ecosistemele: primitiv, tradițional și industrial.
Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcțională a biosferei, construită și exploatată de om în vederea transformării energiei și substanței pentru obținerea unei recolte utile, superioară cantitativ și calitativ, în condiții de profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de substanță, energie și informație.
Constituite în plantații la dimensiuni de centre viticole și podgorii, vițele influențează sesizabil și important mediul lor de viață. Ele modifică favorabil pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziția atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică, lunară și anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistență pierderii fertilității solului prin eroziune, înfrumusețează peisajul ș.a. Toate aceste influențe exercitate de vițe – direct și indirect – asupra mediului se răsfrâng și asupra lor.
Influențele reciproce dintre vițe și mediu sunt diferite în funcție de mediul natural și cel îmbunătățit de om, precum și de sistemul de cultură. O plantație în care vițele sunt susținute pe pergolă – boltă – influențează în cu totul alt mod temperatura și umiditatea mediului decât într-o plantație cu vițe cultivate cu tulpină scurtă și plantate la distanțe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbție a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor și mărește umiditatea relativă a aerului, cu consecințe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate și, sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitații și temperaturi moderate.
În cazul plantației cu distanțe mari între vițe și sistem de cultură joasă, pierderea apei din vie prin evaporare și transpirație este ridicată, temperaturile de absorbție, transpirația și asimilarea sunt ridicate. De aceea, acest sistem de cultură poate constitui un ecosistem favorabil numai în contextul unor temperaturi moderate și precipitații abundente.
La fel, pentru soiurile care combustionează cu ușurință acizii și glucidele, sistemul de cultură cu tulpină scurtă (prin care suprafața de asimilare și strugurii sunt ținuți în stratul de atmosferă cu temperaturi ridicate) este puțin favorabil obținerii unor produse de calitate în locurile cu temperaturi ridicate, și favorabil în cele cu temperaturi moderate.
Sistemele de cultură a viței de vie formează împreună cu condițiile de mediu ecosisteme specifice, complexe, mai mult sau mai puțin favorabile creșterii și rodirii vițelor, mai mult sau mai puțin favorabile îmbunătățirii condițiilor de mediu. Datoria tehnologului viticultor este de a stabili pentru fiecare complex de factori ecoclimatici și ecoedafici cel mai indicat sistem de cultură, în vederea realizării celor mai bune ecosisteme viticole.
În decursul sutelor de ani de cultură a viței de vie, podgorenii au căutat și au stabilit sisteme de cultură adecvate condițiilor de mediu și mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ș.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În același timp s-a modificat ecosistemul viticol. Modificările nu au fost însă totdeauna în folosul obținerii unor produse mai bune și al mediului.
Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială locuiește delimitat după criterii socio-economice (fig.1.5).
Figura 1.5. – Ecosistemul viticol "construit" cu subsistemele componente: R – reglare; E1 – factori climatici; E2 – factori edafici; E3 – factori orografici; E5 – factori secundari de ecotop –dupa Olteanu I, 2000
Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantația viticolă și toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ș.a.) prezente în spațiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelații trofice și de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoza naturală (pajiște, pădure ș.a.) deoarece are în componență un singur producător primar (vița de vie). Ea, prezintă o stabilitate și complexitate mai redusă decât biocenozele naturale.
Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ș.a.). Într-o plantație viticolă, acesta este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici și expoziționali. Componentele biotopului variază în timp și spațiu în anumite limite. O primă categorie de variație o constituie variația cu o anumită periodicitate și anumită amplitudine (alternanța zi – noapte, succesiunea anotimpurilor ș.a.). A doua categorie, variația fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză (de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ș.a.).
Stabilitatea și autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ș.a.) și cele ale subsistemului economico-social (materiale, baza energetică ș.a.).
Însușirile ecosistemului viticol (informațional, de programare și de conexiune inversă) permit controlul permanent al factorilor din biocenoză și biotop (fig.1.5). De aceea, cuantificarea și abordarea cibernetică a acestora (Oșlobeanu M. și colab., 1983) asigură posibilități de simulare, modelare pe calculator și optimizare a tehnologiilor în funcție de existența factorilor de stres .
De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv, tradițional și dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile au fundamentat influența energiei solare și a altor factori de biotop, au evidențiat influența factorilor agrofitotehnici și a celor din subsistemul economico-social. Cunoașterea cerințelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor și asocierea lor.
Între vițe și factorii de mediu există multiple relații și raporturi dar, între vițe și mediu există o unitate. Relațiile și raporturile sunt directe și indirecte, esențiale și secundare, condiționale, necesare și întâmplătoare. Dacă aceste relații și raporturi nu ar exista, intervențiile tehnologului viticultor ar fi fără rezultate, iar creșterea și rodirea ar fi aceleași, fără posibilități de modificare.
1.3 DEZVOLTAREA UNEI VITICULTURI DURABILE ÎN ROMÂNIA PRINTR-UN MANAGEMENT tehnologic CE VIZEAZĂ CALITATEA PRODUSELOR
Viticultura modernă apropiată de modelul biologic (integrat) asigură: maximizarea cantității și calității producției, a profitului prin minimizarea costurilor de producție în condițiile conservării habitatului prin eliminarea factorilor perturbatori .
Viticultura viitorului se va dezvolta în arealele de maximă favorabilitate cu respectarea cerințelor viticulturii biologice (ecologice) pentru obținerea de produse sănătoase și de calitate nepoluante.
Calitatea se definește prin nivelul la care ansamblul însușirilor fiecărui produs corespunde destinației. Calitatea produsului final depinde de calitatea strugurilor la recoltare. Aceasta este influențată de: factori naturali (climă, sol, expoziții, vecinătăți) și antropici (areale favorabile, modalități de cultivare și moment de recoltare).
Tehnologiile cu input în dirijarea creșterii și rodirii pentru o viticultură apropiată de modelul biologic (integrată) impun:
alegerea arealelor de maximă favorabilitate pentru calitate;
minimizarea presiunilor tehnologice asupra mediului și maximizarea profitului;
optimizarea mediului receptor de energie solară;
moduri de cultivare apropiate de modelul natural
1.3.1 Folosirea arealelor de maximă favorabilitate
Folosirea arealelor de maximă favorabilitate se realizează prin (dupa Olteanu I,2000):
cercetări multidisciplinare ale factorilor ecologici care condiționează obținerea produselor de calitate în viticultură în vederea fundamentării științifice a lucrărilor de delimitare a arealelor cu denumire de origine controlată și trepte de calitate (VDOC și VDOCC) cu vocație recunoscută;
delimitarea cartografică și în teren a arealelor cu denumire de origine a arealelor în conformitate cu legislație existentă;
controlul permanent în ecosistem pentru a se evita dezavantajele produse de caracteristica de monocultură îndelungată a viței de vie;
inventarierea impactului areal-soi, a impactului tehnologie-produse viticole sănătoase și de calitate;
eficiența resurselor naturale la mărirea productivității.
1.3.2 Gestionarea ecologică a solurilor
Solul, ca suport și mediu biologic, reprezintă un mediu viu, care poate fi ireversibil alterat prin intervențiile antropice. Sistemele de cultivare impuse de viticultura viitorului necesită o exploatare controlată pentru menținerea solului viticol cu calități biologice –după Dejeu l, 2007. Aceasta se asigură prin stabilirea:
pretabilității solurilor pentru viticultură;
sistemelor de lucrări de întreținere minime ale solului;
resurselor trofice compatibile cu obținerea de produse sănătoase.
Pentru optimizarea acestor cerințe determinate de caracteristicile agroecosistemului viticol de monocultură se urmărește:
reducerea gradului de eroziune a solului și a conținutului în materie organică;
evitarea degradării însușirilor fizice, chimice și biologice;
reducerea compactării solurilor datorate deplasării mașinilor în perioada cu umiditate în exces;
excluderea dezechilibrelor nutritive.
Prin pregătirea pentru plantare (desfundare, terasare, nivelare ș.a.) se produc modificări ale solurilor; ele devin antropizate. Aceasta se produce prin inversarea orizonturilor și îmbunătățirea regimului aerohidric, termic și nutritiv.
Într-o viticultură biologică, prin lucrările solului se vor respecta unele cerințe:
mobilizarea și aerarea solurilor pentru optimizarea condițiilor de creștere a sistemului radicular;
minimizarea numărului de treceri ale mașinilor pentru evitarea tasării;
asigurarea necesarului de materie organică.
Îngrijirea solului în sistem integrat
Lucrările de întreținere a solului și corectare a resurselor trofice încadrate într-un sistem integrat (tehnici mixte acceptate de Comunitatea Europeană) influențează componentele stării de calitate (sănătatea solului):
fertilitatea – reflectă potențialul agronomic în directă corelație cu activitatea biologică;
starea sanitară (sensu lato) – evidențiază prezența sau absența organismelor dăunătoare, a germenilor patogeni (bacterii, ciuperci);
externalitățile – caracterizează impactul funcționalității solului cu mediul înconjurător (emisii de gaze N2O, CH4; contaminarea apelor subterane cu nitrați, poluarea apelor de suprafață);
potențialul biologic – reprezintă biomasa microbiană, cantitatea de CO2 eliberată, activitatea enzimatică, produși de degradare ș.a.
Pentru evitarea degradării structurii lucrările solului se execută în condiții de minimum tillage, cu mașini multifuncționale (Alexandrescu IC si colab, 1994).
Întreținerea solului prin înierbare sporește conținutul de substanță organică, îmbunătățește structura solului și influențează direct fizica, chimia și biologia solului Alexandrescu IC si colab, 1994).
Îmbunătățirea structurii solului și a cantității de materie organică se obține și prin folosirea îngrășămintelor organice, îngrășămintelor verzi și mulcirea solului.
Utilizarea erbicidelor determină diminuarea conținutului în humus și stabilitatea hidrică a agregatelor de sol (tab. 1.1).
Influența sistemelor de întreținere tradiționale (mecanic, erbicidat, înierbat) asupra paremetrilor calitativi ai solului în exploatațiile viticole poate fi prezentată sub aspect fizico-mecanic și hidrofizic, agrochimic și microbiologic, ceea ce permite o constatare secvențială a fertilității natural culturale (economice) a solului respectiv, sub accepțiunea microbiotei existente.
Tabelul 1.1.
Efectul tehnicii de întreținere asupra caracteristicilor solului
după Condei și colab., 1992, citat de Dejeu L, 1997
Solurile viticole, în general, au deficit de materie organică. Îmbunătățirea stării de calitate a solului se realizează prin îngrijirea acestuia în sistem integrat (tehnici mixte: mecanic, biologic, fizic, chimic) și prin corectare resurselor trofice. Reducerea la minim a intervențiilor mecanice asupra solului (minimum tillage) și rotirea erbicidelor asigură menținerea fertilității solului și împiedică degradarea acestuia.
Lucrările solului
Numărul considerabil de lucrări practicate, manual ori mecanizat, conduc la accentuarea stării de tasare a solului, cele argiloase fiind cele mai expuse efectelor negative.
Presiunea exercitată asupra acestuia este considerabilă, un lucrător agricol acționând cu aproape 0,20 kg/cm2 în timp ce un tractor viticol impuse o forță de comprimare de 0,80 kg/cm2 (Bernaz Gh., Dejeu L., 1999). Prin aceasta sunt favorizate procesele de anaerobioză din sol și apariția clorozei prin inactivarea fierului (Koblet W., 1971; Răuță C. și colab., 1974; Redl H., 1988 ș.a., citați de Dejeu L. și colab., 1997).
Pentru a se obține maximul de eficiență, lucrările solului practicate în viticultură trebuie să se efectueze cu o sistemă de mașini corespunzătoare (tractoare, grape, subsolier ș.a.) și la momente oportune.
Prin realizarea acestora se asigură:
menținerea și sporirea stării structurale favorabile creșterii sistemului radicular, acumulării apei, aerului și accelerării proceselor biologice și chimice;
încorporarea resturilor vegetale și a fertilizanților;
dezierbarea manuală sau mecanică și diminuarea rezervei biologice de agenți patogeni;
ușurarea lucrării de protejare a butucilor prin îngropare.
Evitarea fenomenelor menționate se poate obține prin:
neefectuarea de intervenții asupra solului, atunci când umiditatea solului este accentuată, deoarece prin patinarea pneurilor cu care sunt echipate mașinile agricole este afectată structura solului;
diminuarea traficului pe intervalele dintre rânduri prin realiazarea mai multor lucrări la o singură trecere a agregatelor viticole;
reducerea forței de muncă.
În viticultură lucrările solului pot avea o frecvență anuală sau se pot succede la anumite intervale de timp.
Toamna, pe intervalele dintre rânduri, se aplică o arătură adâncă (18 – 20 cm) cu răsturnarea brazdei spre rândul de vițe, pentru a se înlesni lucrările de protejare a butucilor prin îngropare. Ea permite înmagazinarea apei în sol, refacerea structurii acestuia și încorporarea fertilizanților organici și minerali, cu P și K.
Primăvara, pe aceleași intervale se intervine cu o lucrare semiadâncă (12 – 16 cm), realizată după sistarea lucrărilor de primăvară (tăieri în uscat, revizuirea mijloacelor de susținere ș.a.). Cu această ocazie are loc afânarea solului, tasat ca urmare a traficului tehnologic. Prașilele îmbunătățsc porozitatea solului, realizează dezierbarea, mențin solul afânat și aprovizionat cu apă.
Periodic, la adâncimea de de 35 – 45 cm, se efectuează subsolajul pentru îmbunătațirea parametrilor calitativi ai solului. Se realizează alternativ, din 2 în 2 sau din 3 în 3 intervale, o dată la 4 – 6 ani.
Mulcirea solului
Multe surse de informare evidențiază influența favorabilă a mulciului pentru menținerea unui regim de aerare și de umiditate adecvat (mai ales în zonele viticole secetoase unde nu se practică irigarea), de încălzire moderată a solului în straturile de la suprafață, de combatere a buruienilor, de prevenire a eroziunii solului pe terenurile cu pantă redusă, de favorizare a activității microorganismelor și faunei din sol. Mulcirea constă în acoperirea solului cu un strat de material vegetal sau cu folie de polietilenă de culoare închisă.
Materialele vegetale care au făcut obiectul studiilor în domeniu și care pot fi utilizate în acest sens sunt reprezentate de paie, ierburi tocate și scoarța măcinată de copac. Aceasta oferă pe lângă avantajele deja menționate și pe acela al efectului de erbicid (Bernaz Gh., Dejeu L., 1999).
Cu toată influența ei favorabilă mulcirea nu a fost preluată de practica viticolă pe scară largă din cauza lipsei de material organic necesar, consumului de muncă manuală și de energie.
Înierbarea solului
Este considerată ca alternativă ecologică și economică de întreținere a solului având rolul de echilibrare a fenomenelor fizice, chimice și biologice care au loc în sistemul sol-plantă (Seicher I. și colab., 1993). Înierbarea solului se practică în arealele umede (600 – 900 mm precipitații anual și 300 – 400 mm precipitații în perioada de vegetație) și poate fi naturală și dirijată. Cea dirijatp poate fi parțială sau totală, cu plante anuale sau perene.
Înierbarea naturală se realizează cu plante din flora spontană. Aceasta este cosită de 2 – 4 ori pe an; în funcție de cantitatea de precipitații. Ea are unele dezavantaje:
acoperirea solului în timp mai îndelungat și neuniform;
dezvoltarea excesivă în înălțime, plantele intrând în competiție cu vița de vie.
Înierbarea dirijată se realizează prin semănarea de specii sau amestecuri de specii. Prin acest mod de înierbare se evită dezavantajele de la înierbarea naturală.
Remund și colab. (1992)citat de Bucur G, recomandă practica cosirii alternative (un interval da, unul nu) pentru menținerea de plate înflorite în perioada de vegetație și ca "tampon ecologic", care adăpostește și hrănește fauna utilă (acarienii prădători – Phitosidae și acarieni din familia Trichograma etc).
Înierbarea permanentă poate fi: totală și parțială (cu alternarea intervalelor).
Înierbarea parțială. Pe mijlocul intervalelor se seamănă ierburi (Lolium perene etc.) în benzi cu lățimea cuprinsă între 60 și 160 cm, pe direcția rândurilor, suprafața înierbată reprezentând 20 – 50 % din suprafața totală.
Înierbarea parțială cu alternarea intervalelor reduce concurența și constă din însămânțarea ierburilor din două în două intervale. După 8 – 9 ani benzile înierbate sunt desființate prin arătura de toamnă, urmând să fie înierbate intervalele dintre rânduri care au fost întreținute ca ogor negru (Pițuc, 1989).
Efectele pozitive ale înierbării sunt:
combaterea eroziunii solului;
distribuția rădăcinilor în profunzime;
reducerea consumurilor energetice;
creșterea conținutului în materie organică, favorizând astfel activitățile biologice din sol.
Efectele negative ale înierbării sunt mai evidente în anii secetoși când:
scade vigoarea plantelor;
se reduce producția de struguri și longevitatea butucilor;
sporește concurența între vițe și plantele vecine.
1.3.3 Conduita fertilizării în sistem integrat
Plantațiile viticole sunt cantonate pe terenuri în pantă, erodate și cu fertilitate scăzută. Pentru combaterea eroziunii se execută lucrări de amenajări antierozionale, prin care se produc deplasări de sol, reducându-i-se starea de fertilitate și uniformitatea acestuia.
Refacerea și uniformizarea fertilității solului se realizează printr-un sistem integrat de fertilizare, practicat pe toată durata de existență a plantației. Vița de vie ocupă același loc pe toată durata vieții plantațiilor, de aceea butucii au la dispoziție un spațiu de nutriție limitat. Anual, prin recolta de struguri, prin elementele care se exclud la tăierea în lemnificat, la operațiunile în verde și prin părțile care se adaugă an de an în elementele care alcătuiesc butucul de viță roditoare se elimină cantități importante de substanțe nutritive extrase, în principal, din sol. Acestea se reînnoiesc prin fertilizare.
În viticultura modernă, prin fertilizare urmărim obținerrea unor producții de struguri fără diminuarea indicilor de calitate fără scăderea rezistenței plantelor la boli, dăunători și alți factori naturali critici. O asemenea orientare face necesară cunoașterea reală a stării de aprovizionare a solului cu elemente nutritive ușor accesibile plantelor, a consumului anual de hrană în funcție de recolta de struguri care se realizează și necesitatea promovării cu prioritate la fertilizare a factorilor biologici și ecologici (Condei, Gh. și colab., 1987 citat de Bucur, G, 2011).
Conceptul de fertilizare în sistem biologic (ecologic) impune folosirea în principal a fertilizării organice, concomitent cu limitarea celei minerale (convenționale) și utilizarea îngrășămintelor minerale naturale (fosfați naturali ș.a.) pentru menținerea și ameliorarea durabilă a fertilității solului.
Vița de vie are cerințe diferite față de principalele elemente nutritive, în funcție de nivelul de aprovizionare a solului, biosistemul altoi-portaltoi, vârsta plantelor, densitatea acestora la unitatea de suprafață, sistemul de cultură, activitățile tehnice, cantitatea și calitatea recoltei de struguri care se realizează, lucrările solului ș.a.
Nivelul de aprovizionare a solului. Solurile viticole asigură elementele nutritive diferențiat, unele prezintă chiar o aprovizionare suboptimală. Se consideră că procesele de creștere și rodire se desfășoară normal în condițiile în care solul conține: 0,1 – 0,2 g N total, 10 – 20 mg P2O, și 25 – 40 mg K2O la 100 g sol (Bucur E, 2011)
Pentru obținerea unei producții de calitate, cercetările științifice din țara noastră (Condei și colab., 1967, 1968, 1974; Dejeu și colab., 1997) au evidențiat că vița de vie extrage anual la unitatea de suprafață (ha): 35 – 156 kg N, 17 – 52 kg P2O5, 59 – 149 kg K2O, 13 – 65 kg MgO, 80 – 100 kg CaO, 0,25 – 1,20 kg Fe, 0,09 – 0,40 kg Mn, 0,20 – 0,30 kg Zn, 0,03 – 0,15 kg B, 0,06 – 0,12 kg Cu.
Consumul (ca raport procentual) pentru NPK variază de la o podgorie la alta și anume: 41-14-45 la Miniș; 44-9-47 la Murfatlar, 54-11-35 la Drăgășani.
La acestea se adaugă pierderile prin eroziunea solului și percolare cu apă din precipitații în sol. De aceea, pentru menținerea stării de fertilitate este necesară fertilizarea.
Pentru menținerea, refacerea și ridicarea stării de fertilitate se administrează doze de îngrășăminte mai mari decât cantitatea de elemente nutritive extrase din sol și rata de mineralizare a humusului. La aplicare se respectă conduita fertilizării raționale și limitate, promovată în arealele de cultură, unde se obțin vinuri de calitate, cu denumire de origine.
Utilizarea îngrășămintelor chimice de sinteză potențează resursele exploatate și randamentul proceselor biologice, dar sporește riscul instabilității ecologice în agroecosistemul viticol și gradul de poluare.
Soiurile vinifera au un consum anual de elemente nutritive diferențiat, în funcție de: biomasa vegetală și cea economic utilă pe care o realizează (producția de struguri), direcția de producție, epoca de maturare a strugurilor și consumul specific pentru fiecare soi altoi/ portaltoi în parte. Astfel, soiurile pentru struguri de masă realizează în condițiile din România un consum global anual de N, P2O5 și K2O în creștere de la 154 kg / ha, la cele cu maturare timpurie; 182 kg/ha , la cele cu maturare mijlocie și până la 234 kg/ha la cele cu maturare târzie și foarte târzie. Soiurile pentru struguri de vin pot să ajungă la un consum anual de macroelemente de până la 321 – 367 kg/ha și într-o proporție de 44 – 54 % N, 11 – 15 % P2O5 și 35 – 41% K2O (Mihalache și colab., 1984).
Pentru realizarea unei tone de struguri consumul de struguri oscilează de la 5 – 7 kg N, 1,5 – 2,5 kg P2O5, și 5 – 7 kg K2O (Lixandru, Gh. și colab., 1990 citat de Bucur e, 2011).
Obținerea unor condiții favorabile asupra creșterii și rodirii viței de vie este asigurată și de raporturile cantitative ce se realizează în sol între principalele elemente nutritive N P K.
Conceptul sistem integrat de fertilizare ca o asociere de tehnici pentru obținerea unui profit biologic ridicat asigură posibilități de retehnologizare pentru o viticultură ecologică. Logistica acestui concept determină: apropierea modelului tehnologic de cel biologic, respectul pentru mediu și pentru lege. Remodelarea biotehnologiilor prin acest sistem avantajează exploatarea biologică a resurselor și obținerea de produse biologice.
Pentru îndeplinirea condițiilor impuse de acest concept este necesară corectarea resurselor trofice pentru o optimizare a relațiilor creștere – rodire (cantitate – calitate); se efectuează în funcție de factorii: pedologici, climatici, genetici și tehnologici (Olteanu I,2000).
Terenul viticol ca suport și mediu ecologic, prin caracteristicile orografice, fizice și biologice influențează mobilitatea elementelor nutritive și funcționalitatea sistemului bsorbant (SR) cu determinări pentru cel asimilant (S.F). În ultima perioadă, ca rezultantă a folosirii îngrășămintelor chimice în exces au apărut fenomene de poluare a apelor freatice cu nitrați sau alte elemente Olteanu I si colab, 2002).
Stabilirea cantității si a tipului de fertilizant pentru optimizarea raporturilor creștere- rodire, și intre cantitatea și calitatea producției se poate realiza prin utilizarea mai multor metode printre care : agrochimică, experimentală, vegetativă, diagnoză foliară, morfofiziologică, microbiologică ș.a.
Metoda agrochimică. Realizarea unei fertilizări apropiate de modelul ecologic în plantațiile viticole roditoare face necesară cunoașterea gradului de aprovizionare a solului cu elemente nutritive în forme ușor accesibile plantelor pe baza cartării agrochimice. Lucrarea se realizează în trei etape distincte, și anume: recoltarea probelor în teren, analize de laborator asupra probelor recoltate și întocmirea cartogramelor agrochimice.
Probele de sol se recoltează pe două adâncimi (0,20 cm și 20 – 40 cm), unde se află răspândite cele mai multe din rădăcinile active. Numărul de probe variază după orografia terenului și starea de fertilitate a solului, în medie una sau două la ha.
Prin analizele chimice de laborator se urmăresc: indicatorii singulari și cei sintetici. Indicatorii singulari includ: pH-ul solului, conținutul în humus și macroelemente în forme mobile, respectiv NPK și Ca. Indicatorii sintetici cuprind: suma bazelor de schimb (SBI), indicele de azot (IN) și indicele puterii clorozante a solului (IPC).
Rezultatele analizelor de laborator se transpun pe un plan topografic cu scara de 1:5000, 1:10000, formând cartograma agrochimică întregită printr-un memoriu de interpretare. Valorile obținute prin analizele de laborator pentru elementele nutritive de primă necesitate, respectiv macroelementele, se raportează la un optim considerat, realizând în felul acesta planul de fertilizare cu precizarea modului, dozelor și epocilor de administrare a îngrășămintelor. Cartarea agrochimică trebuie repetată periodic la 4 – 5 ani.
Metoda diagnozei foliare. A fost concepută și elaborată de Lagatu H. și Maume, L. (1928) și perfecționată de Levy, J.F. 1967. La început această stare de nutriție se definea ca chimismul plantei (Lagatu și Maume 1924 – 1932) iar mai apoi ca activitate fiziologică și metabolică. Metoda constă în controlul nutiției minerale pe baza analizei frunzelor, respectiv limb, pețiol sau a sucului vegetal. Rezultatele analizelor se raportează la un nivel optim dinainte stabilit sau se compară cu date obținute de la un material vegetal recoltat din parcele de referință, cu vițe de aceeași vârstă, același soi altoi și portaltoi, unde se obțin an de an producții mari și de calitate corespunzătoare potențialului ecologic dat. Recoltarea probelor de material vegetal și analizele de laborator se efectuează la momente care coincid cu nevoile de consum maxim ale vițelor, respectiv la începutul și sfârșitul înfloritului, la începutul fenofazei de pârgă, și, eventual la maturarea deplină a strugurilor.
Prin analizele de laborator se determină conținutul în NPK și chiar alte elemente cu exprimare procentuală față de totalul de substanță uscată determinată în materialul vegetal analizat. Din însumarea datelor pentru cele trei elemente analizate (N+P+K) se obține nutriția globală, iar prin exprimarea procentuală a fiecăreia dintre acestea față de suma lor se obține echilibrul nutritiv (Levy, J.F., 1967). Din analiza datelor pe diferite fenofaze se poate preciza carența de nutriție când, pentru N se înregistrează valori mai mici de 3,2 % la înflorit, de 2,5 % la începutul fazei de pârgă și 1,75 % la maturarea strugurilor; pentru P, când valorile sunt sub 0,2 % la înflorit și 0,12 % la maturarea deplină a strugurilor; pentru K, când se înregistrează în medie mai puțin de 1,25 % pe întreaga perioadă de vegetație (Levy J.F. 1967, 1972; Condei, Gh. și colab., 1977). În faza de maturare a strugurilor nutriția se apreciază normală, fertilizarea nefiind necesară atunci când nutriția globală reprezintă mai mult de 3,75 % din total substanță uscată iar echilibrul nutritiv este de 41 % N, 8 % P2O5 și 51 % K2O.
Metoda experimentală. Se bazează pe cercetări în câmp după anumite scheme de amplasare și cercetare a efectului produs de diferite îngrășăminte și doze din acestea asupra creșterii și rodirii viței de vie. Testările se efectuează cu îngrășăminte care au încorporate elementele de bază în nutriția viței de vie, luate separat sau în complex, și în doze diferite. Astfel de studii se organizează în puncte reprezentative pentru fiecare podgorie și plantație în parte, iar pentru interpretarea corectă a rezultatelor se are în vedere influența de ansamblu a îngrășămintelor asupra creșterii vegetative, potențialul de fructificare al butucilor, cantitatea și calitatea recoltei de struguri.
Metoda vegetativă. Constă în realizarea de încercări în vase de vegetație cu îngrășăminte și doze diferite, în prezent folosită tot mai puțin.
Metoda microbiologică. Constă în determinarea cu aproximație a conținutului solului în P și K cu ajutorul microorganismelor cum ar fi: Aspergillus, Azotobacter etc.
Metoda morfofiziologică. Are caracter de orientare și se bazează pe apariția de simptome morfologice caracteristice determinate de carențe sau de prezența în exces a unor macroelemente, microelemente și pe existența, între acestea, a unor raporturi nefavorabile viței de vie, determinând carențe. Acestea, în funcție de un anumit conținut de elemente minerale și substanțe uscate, se pot defini în următoarele zone de carență: absolută, foarte mare, relativă, nivel critic și zonă de toxicitate. Zona de toxicitate, care apare mai mult în plantațiile viticole din țara noastră, apare ca rezultantă a alimentării supraabundente, exprimată prin efectul toxic al elementelor, fie indirect prin antagonism cu alți ioni.
Creșterile vegetative mai mari exprimă exces de N iar cele mai reduse carențe pentru acestea. Frunzele mai mici și gofrate exprimă deficit de P. Lăstarii lungi, însă mai subțiri și fragili, caracterizează deficitul de K. Îngălbenirea uniformă a țesutului foliar cu păstrarea unei zone înguste în lungul nervurilor exprimă carență pentru Mg. Țesuturile dintre nervuri colorate în verde deschis, limbul frunzelor mai redus și cele două jumătăți delimitate de nervura principală inegale, exprimă carență de Zn ș.a.
În plantațiile viticole roditoare se folosesc următoarele tipuri de îngrășăminte: organice, chimice (minerale), minerale naturale și organo-minerale.
Îngrășămintele organice. Prin compoziția lor complexă și spectrul larg de influențe favorabile asupra plantelor, îngrășămintele organice se pot considera prioritare pentru fertilizarea plantațiilor de vii pe rod. Aceasta, deoarece pe lângă îmbogățirea solului în elemente nutritive și în humus, ele intensifică activitatea microorganismelor din sol implicate în transformări biochimice utile și stimulează folosirea mai eficientă a îngrășămintelor minerale. Îngrășămintele organice utilizabile sunt: gunoiul de grajd, nămolul de bovine, compostul de gospodărie, compostul din resturile urbane, gunoiul de păsări, urina, mustul de bălegar și îngrășămintele verzi.
Gunoiul de grajd (cabaline și bovine), în mod asemănător nămolului de bovine rezultat ca urmare a aplicării tehnologiilor moderne în creșterea animalelor și composturile au în compoziția lor până la 18 – 22% materie organică totală 0,2 – 0,8% N; 0,1 – 0,6% P2O5 și 0,2 – 0,8% K2O. Această grupă de îngrășăminte se administrează în stare naturală semidescompus sau cu grad avansat de descompunere, așa cum se solicită de însușirile fizice ale solurilor pe care se administrează.
Gunoiul de păsări are în compoziție 14 – 26 % materie organică, 0,4 – 3,6 % N; 0,3 – 2,4 % P2O5 și 0,8 – 1,2 % K2O. Deși mai puțin studiat și folosit în fertilizarea plantațiilor de vii, se utilizează cu rezultate bune compostul cu paie sau alte resturi organice de origine vegetală (frunze, coceni, tulpini). Acesta se poate folosi ca îngrășământ de bază sau pentru fertilizare suplimentară prin diluarea cu apă în proporție de 1:6 – 1:8.
Urina și mustul de bălegar, prin conținutul lor bogat în elemente nutritive ușor accesibile plantelor, se pot aplica în plantațiile viticole de rod ca ferilizare suplimentară fazială, diluate cu apă în proporție de 1 la 4.
Îngrășămintele verzi, prin conținutul lor bogat în azot apropiat de cel al gunoiului de grajd și ceva mai scăzut în fosfor și potasiu, se pot folosi pentru fertilizare în plantațiile de vii în producție. Utilizarea îngrășămintelor verzi este condiționată de existența unui regim pluviometric bogat și cu repartiție corespunzătoare, care să asigure satisfacerea cerințelor de apă atât pentru vița de vie, cât și pentru plantele folosite în scopul respectiv; în caz contrar se impune irigarea.
În același scop, orografia terenului și distanțele de plantare între rândurile de viță trebuie să permită mecanizarea în întregime a culturilor folosite ca îngrășământ verde. Rezultate favorabile asigură speciile de plante, care trebuie să îndeplinească următoarele condiții: asigură obținerea unui volum mare de masă vegetală; nu au pretenții ridicate față de apă și elemente nutritive pentru a nu concura vița de vie; au o perioadă de vegetație scurtă iar faza de creștere intensă (când cerințele de apă și hrană sunt mari), să nu coincidă cu cele ale vițelor. Plantele care răspund unor asemenea cerințe sunt: măzărichea, mazărea, lupinul, bobul, fasolița, soia, muștarul, secara ș.a.
Cultura pentru îngrășământ verde se seamănă în benzi late de 1,0 – 1,2 m pe mijlocul intervalului dintre două rânduri.
Rezultatele înregistrate până în prezent cu privire la îngrășămintele verzi îndreptățesc recomandarea ca acestea să fie folosite anual pe intervale alternative, cu revenirea pe același loc numai după 2 ani. Procedând în acest mod cantitatea de substanță organică încorporată în sol poate fi comparabilă cu o doză de 40 t/ha gunoi de grajd aplicat o dată la 4 ani (Mihalache, L. și colab., 1984).
Prelucrarea culturilor de îngrășăminte verzi se face atunci când plantele se află în plină floare. Tehnologia de lucru constă în tocarea plantelor și lăsarea masei vegetale pe suprafața solului sub formă de mulci și încorporarea ulterioară numai parțial printr-o arătură superficială sau discuire. Încorporarea propriu-zisă în sol a masei organice rezultată de la plantele folosite ca îngrășăminte verzi se face numai în toamnă, prin arătura adâncă la 18 – 20 cm.
Îngrășămintele chimice simple din grupa macroelemente. Această grupă de îngrășăminte se obține pe cale sintetică, prin prelucrarea unor materii prime de natură minerală sau organo-minerală. În plantațiile viticole roditoare se folosesc frecvent îngrășăminte chimice cu un singur element nutritiv (simple), cum ar fi cele pe bază de: azot, fosfor, potasiu , magneziu ș.a.
Îngrășămintele cu azot. Din această grupă fac parte: azotatul de amoniu cu un conținut mediu în substanță activă de 32,0 – 35,2 %(N); ureea cu până la 46,6 %(N), sulfatul de amoniu cu 25,75 % (NH3), azotatul de calciu 11,8 – 13,8 % (N), apele amoniacale cu 20 % (N), sau cu 24,4 % (NH3) și amoniacul anhidru cu 82% (N).
Îngrășăminte cu fosfor. Dintre acestea se pot enumera: superfosfatul simplu, superfosfatul concentrat dublu sau triplu, cu tendințe crescânde de administrare sub formă de îngrășăminte complexe. Superfosfatul concentrat se produce sub formă de pulbere sau granule cu 19 % P2O5 calitatea I-a și 16 % P2O5 calitatea a II-a. Superfosfatul concentrat se produce sub formă de granule cu un conținut mediu de 30-50% P2O5.
Îngrășăminte cu potasiu. Dintre acestea enumerăm: sarea potasică, produsă în trei grupe de concentrație, respectiv 28 – 32% K2O, 42% K2O, 48 – 52% K2O, sulfatul de potasiu cu 48,5% K2O și clorură de potasiu cu 60 – 62 K2O. În grupa îngrășămintelor potasice se includ și unele săruri naturale brute solubile în apă cum ar fi silvinitul cu 12 – 20 K2O, kainitul 12 – 20% K2O și carnalitul 8 – 17 K2O.
Îngrășămintele chimice simple din grupa microelementelor. Microelementele sunt necesare plantelor în cantități foarte mici, însă cu eficacitate mare, făcându-se indispensabile și în nutriția viței de vie. Dintre îngrășămintele cu microelemente s-au dovedit mai importante cele pe bază de Mg, Fe, B, Zn, Mn.
Magneziul este asigurat prin prezența elementului activ în alte îngrășăminte folosite uzual în practica fertilizării viței de vie, cum ar fi: gunoiul de grajd care conține 0,5 % Mg, superfosfatul cu 0,2-0,4 % Mg, sărurile de K brute, respectiv kainitul cu 9,7 % Mg, carnalitul cu 5,88 % Mg, cristalinul (C 313) cu 0,1 % Mg ș.a.
Fierul se poate folosi sub formă de sulfat feros și chelații de fier de tipul FeEDTA (sare de fier a acidului etilen tiamino tetraacetic); FeDTPA (sare de fier a acidului dietilen tiamino pentaacetic) și FeEDOHA (sare de fier a acidului di-orto-hidroxi fenilacetic).
Borul se poate folosi sub formă de acid boric cu un conținut de 17,5 % B, boraxul cu 11,3 % B, pentaborat de sodiu cu 18 % B și prin folosirea superfosfatului ca îngrășământ de bază care conține și 0,5 % B.
Zincul se poate folosi sub formă de sulfat de zinc cu un conținut de 23% Zn, sulfatul bazic de zinc cu 55% Zn, oxidul de zinc cu 52% Zn.
Manganul se poate folosi sub formă de sulfat de mangan cu un conținut de 24 % Mn, clorura de mangan cu 27 % Mn, bioxidul de mangan cu 63 % Mn, sau prin folosirea superfosfatului ca îngrășământ de bază care conține și 1,5-2,5 % mangan
Pentru fertilizarea în sistem biologic sunt admise produsele prezentale în tabelul 1.2
Tabelul 1.2
Produse admise pentru fertilizarea și ameliorerea solurilor în agricultura biologică (după Silguy, Catherine și colab., 1994-citat de Dejeu L si colab, 1997)
Pentru prevenirea levigării îngrășămintelor chimice (în special a celor cu azot) se acordă importanță alegerii momentului de administrare. Stabilirea acestuia se face în funcție de coeficientul de utilizare și gradul de levigare.
La alegerea intervențiilor tehnologice conveniente conceptului de sistem integrat pentru fertilizare este necesar să se utilizeze nivelul (gradul) de aprovizionare al solului (tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Nivelul optim de aprovizionare al solului
În funcție de valorile existente în sol se corectează starea trofică a acestuia, dirijând-o spre optim, respectându-se condițiile de: efect – efort – energie.
Tabelul 1.4
Consumul global (kg / ha) de N, P2 O5 și K2O
În acest scop, în vederea fertilizării, se utilizează consumul anual de hrană realizat de biosistemul altoi / portaltoi. Prin experiment s-au stabilit consumurile globale de N; P2O5 și K2O la soiurile altoi/ portaltoi recomandate a fi cultivate în diferite areale (tabelul 1.5).În funcție de valorile existente se corectează resursele trofice la nivelul optimal necesar.
Tabelul 1.5
Compoziția diferitelor materii organice folosite în viticultură
(după F. Murisier și colab., 1993 citati de Olteanu I, 2000)
O altă condiție o reprezintă încorporarea în tehnicile viticole a fertilizării cu materie organică din exterior. Aceasta stimulează procesele pedogenetice și oferă condiții pentru o viticultură ecologică. Cantitatea de humus produsă de diferite doze de materii organice administrate în viticultură este diferită (tabelul 1.5; fig. 1.6.).
Fig.1.6 Cantitatea de humus produsă de diferite doze de materii organice folosite în viticultură (după Murisier, F. și colab.,1993 citat de Olteanu I, 2000)
Folosirea îngrășămintelor organice (gunoi de grajd fermentat, deșeuri biodegradabile ș.a.) pentru îmbunătățirea regimului trofic se realizează în funcție de existentul nutritiv în sol. Conținutul în elemente nutritive ale acestora permite corectarea regimului trofic al solului și a stării de nutriție a viței de vie prin diagnoză vegetativă. Pentru completarea materiei organice se folosesc îngrășămintele organice (gunoi de grajd) completate cu cele chimice. Influența gunoiului de grajd și a îngrășămintelor chimice asupra producției la soiul Merlot/ Kober 5 BB cultivat pe sol scheletic la Valea Călugărească este evidentă tabelul 1.6.
Tabelul 1.6.
Influența dozelor de îngrășăminte organice și minerale
asupra producției de struguri
(X = 4 ani)- Merlot / Kober 5 BB – Valea Călugărească (sol scheletic) – dupa Dejeu L, 2007
Maximum de producție s-a obținut prin administrarea a 60 t gunoi de grajd + NPK (spor de producție de 3,4 t/ha), dar pragul economic a fost la varianta 2, la o administrare de 40 t gunoi de grajd +N80 P80 K80 unde sporul de producție a fost de 2,44 t/ha (tabelul 1.6.).
Resursele trofice ale solului pot fi influențate favorabil prin utilizarea îngrășămintelor verzi sau a composturilor, cu efecte pozitive asupra creșterii și rodirii viței de vie. În arealele cu precipitații de peste500-600 mm (cel puțin 300 mm în perioada de vegetație) se folosește acest mod de refacere a necesarului trofic.
Folosirea composturilor se practică în viticultura biologică prin sursele de materie organică reprezentate de organe și părți de organe (frunze,lăstari, coarde ș.a.).
Îmbunătățirea resurselor trofice se poate obține și prin aplicarea îngrășămintelor organo-minerale cu microelemente (tabelul 1.7). Admini-strarea îngrășământului L111S (V4) asigură sporuri de producție de 4202 t/ha. Aceasta se justifică prin: valoarea fertilizantă remanentă datorită levigării mai reduse, ameliorarea nutriției cu azot, fosfor și potasiu, și creșterea conținutului în substanțe humice.
Tabelul 1.7
Influența aplicării îngrășămintelor organominerale cu microelemente
(Sauvignon:1988 -1992 Banu – Mărăcine, Olteanu I, 2000)
DL 5 % = 2166 kg / ha
DL 1 % = 3240 kg / ha
DL 0,1% = 4660 kg / ha
Sporurile de producție realizate și la varianta 6 (L300 + amestec de microelemente) sunt determinate de influența conjugată a microelementelor asupra proceselor metabolice.
Pentru respectarea cerințelor unei viticulturi biologice se folosesc îngrășăminte compatibile cu oferta ecologică și tehnologică și anume îngrășăminte chimice cu: fosfor – fosforite măcinate, potasiu – săruri potasice naturale ș.a
La alegerea tipurilor de îngrășăminte cu azot, se urmărește, pe cât este posibil, ca procesul de nutriție să se apropie cât mai mult de modul natural.
Tabelul 1.8
Influența formelor de azot asupra producției de struguri
(podgoria Dealurile Craiovei, medie 1990 – 1994, Riesling italian)
Rezultate bune (tabelul 1.8) se obțin prin folosirea îngrășămintelor cu acțiune prelungită și anume izobutiliden uree (IBDU). Cu valori apropiate se plasează și V6 când se administrează urelit amonizat și V5 când s-a aplicat azotat de uree, dar tehnologia de obținere a acestui îngrășământ este complicată (condensarea ureei cu aldehidă izobutilică).
Conceptul de fertilizare integrată se asigură prin utilizarea fertilizanților foliari. Aceștia stimulează metabolismul viței de vie prin aportul direct de macro și microelemente. Sporuri de producție se asigură printr-o fertilizare de fond care susține o dezvoltare echilibrată a plantei și un cadru morfo-fiziologic și care valorifică convenient potențialul genetic al soiului. Fertilizarea viței de vie, ca verigă biotehnologică, trebuie să asigure condiții de exploatare ecologică a resurselor și obținerea de profit biologic. Ea se execută pe bază de diagnoză și recomandare (DRIS – Diagnosis and recomandation integrated system). În funcție de aportul nutrițional al solului și posibilitățile viței de vie de aprovizionare și prelucrare a substanțelor din mediul înconjurător se aleg tipurile de îngrășăminte, dozele, momentele și metodele de aplicare( dupa Olteanu I, 2000).
Sistemul integrat de fertilizare asigură protejarea mediului înconjurător și a consumatorului.
Gestiunea mediului sănătos și a calității produselor viti-vinicole se realizează prin corectarea resurselor trofice ale solului (fertilizarea preponderent organică și limitarea celei chimice) în condițiile minimizării agresiunilor antropice.
Tehnologiile de dirijare a creșterii și rodirii compatibilă cu o viticultură stabilă (LISA-Limited imput stabile agriculture) vor folosi la minimum produsele chimice de sinteză și vor urmări integrarea în circuitele naturale a diferitelor substanțe chimice utilizate.
1.3.4. Corectarea resurselor hidrice
Cerințele viței de vie față de factorul apă variază în raport cu fenofaza. Astfel, în perioada de viață activă circa 1,5 % din necesarul de apă se consumă până la înflorit, 10 % în timpul înfloritului, aproape 43,5 % în perioada creșterii boabelor (până la intrarea în pârgă a strugurilor) și 45 % în perioada de maturare a acestora și a lemnului coardelor de 1 an
Consumul de apă diferit, în raport cu fenofaza, impune o mai sporită atenție în eșalonarea udărilor. Deficitul de apă trebuie să fie completat până la nivelul optim, evitându-se aprovizionarea în exces, care poate deveni dăunătoare.
În fenofaza înfloritului atât asigurarea supraoptimală, cât și suboptimală de apă sunt dăunătoare. Ele pot reduce gradul de legare a florilor și stimulează mai târziu procesele de meiere și mărgeluire.
În fenofaza creșterii boabelor și, în paralel, a lăstarului, lipsa apei poate duce la o diminuare simțitoare a recoltei de struguri
Seceta excesivă poate determina întârzierea fenofazei maturării boabelor și a lemnului, precum și deprecierea calitativă a recoltei de struguri, prin reducerea conținutului de zahăr în must alături de conținuturi sporite în aciditate (Costea D, 2006)
Numărul și momentul aplicării udărilor. În condițiile din România, acolo unde completarea deficitului în plantațiile viticole roditoare devine necesară, udările se pot efectua atât în perioada de repaus relativ (udarea de aprovizionare), cât și în perioada de viață activă. Numărul udărilor este de 1 – 2 pe terenurile solificate și 4 – 5 pe nisipuri.
Udarea de aprovizionare devine necesară atunci când deficitul de apă din sol, pe adâncimea de răspândire maximă a rădăcinilor active, atinge valori apropiate de plafonul minim al umidității active, sau coboară sub acesta, respectiv dacă deficitul de umiditate este mai mare de 500 – 600 m3/ha. Pe nisipuri, în special pe cele din sudul Olteniei, udarea de aprovizionare nu este utilă și nici necesară, ca urmare a unei capacități de reținere pentru apă mai reduse a acestora și a unui regim al precipitațiilor mai bogat în perioada de iarnă.
În mod practic, udarea de aprovizionare se poate executa toamna, după încheierea perioadei de vegetație și, iarna, acolo unde se practică sistemul de cultură neprotejată când pământul nu este înghețat, sau, cel mai frecvent, primăvara devreme, înainte de dezmugurit.
Udările în perioadele de vegetație se execută cu precădere în fenofazele cu cerințele maxime de consum pentru apă ale butucilor.
În cazul unei singure udări, aceasta se aplică la începutul fazei de creștere maximă a organelor vegetative și generative. Atunci când se aplică două udări, prima se execută la sfârșitul înfloritului iar cea de-a doua la un interval de o lună de prima.
În cazul aplicării a trei udări, ele se pot repartiza astfel: prima – primăvara la dezmugurit, a doua după terminarea înfloritului iar cea de-a treia la o lună după a doua. Pe nisipuri, atunci când seceta este excesivă, irigarea poate fi continuată chiar și în următoarele 3 – 4 săptămâni, după intrarea în pârgă a strugurilor, cu precădere la soiurile de struguri pentru masă cu maturare mijlocie și târzie( Costea D si colab, 2008, Daniela Cichi si colab, 2008)
.
1.3.5 Fitoterapia sanitară integrată
Practica viticolă nu dispune până în prezent de metode curative de combatere a bolilor virotice și a micoplasmelor și, în mai mică măsură, chiar pentru bacterioze. Dispune însă de procedee și metode preventive menite să defavorizeze extinderea lor, să reducă mijloacele și sursele de propagare.
Prevenirea răspândirii bolilor produse de virusuri începe cu folosirea de material săditor sănătos (liber de principalele boli virotice) obținut prin selecție fitosanitară repetată, urmată de folosirea tehnicilor de devirozare. La aceasta se adaugă: respectarea duratei de odihnă biologică a solului, atunci când plantațiile noi urmează a se înființa pe terenuri care au fost cultivate tot cu viță de vie; întreprinderea unor măsuri de combatere a agenților vectori pentru virusuri (nematozii) și de respectare a normelor de igienă fitosanitară. Plantațiile nou înființate trebuie verificate și purificate, încă din primii ani după plantare, prin eliminarea plantelor cu simptome caracteristice și înlocuirea lor cu plante sănătoase.
În plantațiile viticole roditoare selecția fitosanitară vizuală se execută la sfârșitul fenofazei de înflorit și în faza de maturare a strugurilor ea trebuie să devină o măsură curentă, urmată de eliminarea plantelor bolnave. Prin selecția în masă repetată se previne extinderea agentului patogen la plantele sănătoase, iar ca rezultat final lucrarea duce la diminuarea numărului de goluri și creșterea producției de struguri (Mihalache, L. și colab., 1984).
În cazul cancerului bacterian, pe lângă folosirea de material săditor sănătos și promovarea metodelor curative de combatere, prevenirea extinderii lui se poate realiza și prin evitarea amplasării plantațiilor noi pe solurile mai grele, reci și cu exces de umiditate, care pot favoriza apariția acestuia.
Sistemul de fitoterapie sanitară integrată respectă exigențele ecologice și toxicologice în scopul obținerii de produse de calitate în concordanță cu cerințele economice.
Acest sistem include folosirea tuturor metodelor chimice, biologice, agrofitotehnice, fizice și alți factori naturali.
Combaterea chimică a bolilor și dăunătorilor se realizează prin folosirea pesticidelor . Acestea se folosesc în condițiile în care:
produsele utilizate și metodele de aplicare au eficacitate și se încadrează în cerințele ecologice;
au spectru larg de acțiune în doze mici;
se descompun rapid în sol, nu percolează în apa freatică și nu poluează aerul;
nu sunt periculoase pentru biologia solului;
au toleranță pentru vița de vie și nu asigură condiții de apariție a unor forme rezistente după Dejeu L, 1997).
Combaterea biologică se definește ca utilizarea organismelor vii sau a produselor lor pentru a preveni sau reduce pierderile ori daunele cauzate de organismele dăunătoare (după Organizația Internațională de Luptă Biologică)- (Dejeu L., 1997, Olteanu I, 2000)
Combaterea biologică include: protecția preventivă (alegerea soiurilor rezistente în viticultura biologică, sporirea rezistenței plantelor ș.a.) și mijloace de combatere (biopesticide, tehnici biologice ș.a.). Unele dintre produsele autorizate pentru combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura biologică sunt prezentate în tabelul 1.9
Tabelul 1.9
Produse autorizate pentru combaterea bolilor și dăunătorilor în agricultura biologică (după Silguy Catherine de; Schmid O., 1994 citati de Dejeu l 1997)
Protecția pentru obținerea de produse biologice se realizează prin coordonarea protecției integrate cu practicile culturale: sortiment (rezistent la boli), îngrijirea vegetației, întreținerea solului și fertilizare (tabelul 1.10).
Fitoterapia sanitară integrată sub control ecologic se realizează prin asocierea tratamentelor chimice cu:
alegerea pentru plantare a soiurilor cu rezistență sau toleranță la acțiunea agenților fitopatogeni și dăunătorilor (cele care au conținut ridicat de fitoalexine: resveratrol și viniferină);
prognoza și avertizarea pe baza pragurilor economice de dăunare (PED);
identificarea corectă a bolilor și dăunătorilor;
alternarea și complexarea pesticidelor pentru reducerea consumului;
reducerea numărului de tratamente, doze și sporirea eficacității produselor folosite prin utilizarea de aparatură modernă;
eliminarea resurselor de infecție prin lucrările agrofitotehnice (sol-plantă);
nutriția convenientă unei valori care să asigure echilibrul între creștere și rodire;
renunțarea la fertilizarea cu N în exces și fertilizarea cu P, K și Mg în optim pentru sporirea resurselor biologice;
asigurarea unei bune stări fiziologo-biochimice a plantelor.
Tabelul 1.10
Protecția fitosanitară în programul biologic și ecologic
X=utilizarea pesticidelor la pragul de toleranță;
XX= respectarea echilibrelor naturale.
Fitoterapia sanitară integrată preponderent biologică determină: consumuri moderate de produse chimice; echilibru în biocenoză; reducerea agresivității bolilor, a dăunătorilor și a nivelului de poluare.
Precupările actuale vizează inducerea rezistenței la principalele boli și dăunători cu care se confruntă vița de vie, prin utilizarea tehnicilor furnizate de ingineria genetică, respectiv obținerea de organisme (vițe) modificate genetic.
În accepțiunea forurilor internaționale, termenul de organism modificat genetic (genetically modified organism) face referire la acele organisme care manifestă însușiri noi, ca rezultat al modificării genomului, prin tehnicile furnizate de ingineria genetică. Genele de interes, propuse pentru transfer, pot proveni de la genul Vitis sau de la alte organisme neînrudite cu vița de vie.
Pentru portaltoi eforturile au fost direcționate spre mărirea rezistenței la viroze, nematozi și cancer bacterian, obținându-se o rezistență parțială care se manifestă prin încetinirea activității virale și întârzierea manifestării simptomelor. Rezultate notabile s-au înregistrat și în cazul obțirerii rezistenței la scurt-nodare și mozaicul galben, la începutul anilor 90.
Pentru soiurile destinate vinificării o fost obținută o rezistență aproape totală la făinare, grație inserării genei Run 1 (rezistență la Uncinula necator). Ulterior a fost remarcată și o creștere a rezistenței la mană, atribuită unei gene plasate pe același fragment de ADN transferat: Rpv 1 (rezistență la Plasmopara viticola).
Ocrotirea și utilizarea faunei folositoare este o altă componentă a combaterii biologice. Folosirea acesteia se bazează pe relațiile care există între pradă și prădător sau paraziți. Aceștia fie se hrănesc pe seama insectelor dăunătoare (ex. acarienii familiei Phytoseidae), fie le parazitează ouăle, limitând în acest fel înmulțirea lor (ex. viespile din genul Trichogramma).
Metodelor de luptă biologică li se pot alătura tehnicile autocide (reducerea ratei de înmulțire a dăunătorilor prin iradierea indivizilor masculi), cele care utilizează deruta sexuală (utilizarea hormonilor de sinteză care dezorientează insectele mascule) sau cele care utilizează biopesticide și insecticide vegetale
STUDIU de caz privind comportarea unor soiuri pentru vinuri roșii de calitate țn condițiile aplicării unui management tehnologic integrat
CAPITOLUL 2
Cadrul natural în care s-au realizat experiențele
CENTRUL VITICOL OPRIȘOR-AREAL VITICOL CU VOCAȚIE PENTRU OBȚINEREA VINURILOR DE ÎNALTĂ CALITATE
Arealul delimitat pentru denumirea de origine controlată “MEHEDINȚI” din care face parte și centrul viticol Oprișor acopera două podgorii: podgoria Severinului și podgoria Plaiurile Drâncei.
Podgoria Severinului este situată în extremitatea sud-vestică a Podisului Getic, respectiv pe Dealurile Motrului, si în zona de contact a acestora cu Podișul Mehedinți. Administrativ, podgoria se gaseste în judetul Mehedinti.
Podgoria Plaiurile Drincei este amplasata la sud-est de podgoria Severinului si la vest de podgoria Dealurile Craiovei. Matematic, ea este traversata de meridianul de 23°, longitudine estica si se încadreaza între paralelele de 44°13’-44°34’, latitudine nordica, situându-se astfel printre podgoriile cele mai sudice ale tarii. Centrele viticole ale podgoriei Plaiurile Drincei sunt situate în judetele Mehedinti si Dolj.
Cadrul natural
Litologia apartine în întregime cuaternarului în cazul podgoriei Plaiurile Drincei. În zona mai înalta, piemontana, el este constituit din depozite fluvio-deltaice de pietrisuri si nisipuri pleistocean inferioare, urmate spre suprafata de succesiunea pietrisurilor, nisipurilor, luturilor si loessoidelor pleistocen medii si superioare.
Tipurile de sol dominante în cazul podgoriei Plaiurile Drincei sunt solurile brun-roscate si cernoziomurile levigate, ambele fiind avantajate de textura mijlocie, local grosiera, sau argilo- lutoasa. Caracteristicile fizice si chimice ale acestor soluri sunt dintre cele mai favorabile pentru cultura vitei de vie.
Relieful, în cazul podgoriei Plaiurile Drincei, este reprezentat prin sectoare a doua unitati geomorfologice importante: Podisul Getic si Câmpia Olteniei. Podisul Getic participa prin partea sudica a Câmpiei piemontane înalte a Balacitei într-un complex de coline V-E în partea nordica, cu altitudini în jur de 300 m, si de platouri cvasitubulare suspendate în partea centrala a regiunii, cu înclinare spre S si S-E. Câmpia Olteniei participa aici prin treptele mai înalte ale Câmpiei Blahnitei si, partial, ale Câmpiei Desnatuiului.
Climatul este temperat continental moderat, de nuanta mediteraneana, consecinta a frecventei maselor de aer vestice si sud-vestice, fara a exclude influenta maselor de aer tropical sudic si cele est-europene în cazul podgoriei Plaiurile Drâncei și temperat moderat continental, cu vadite influente vestice (atlantice) si sud-vestice (mediterano-adriatice) în cazul podgoriei Severinului (www.weatherundeground.com).
Acest ansamblu de condiții pedo-climatice favorizeaza cultivarea vitei de vie si crearea vinurilor de calitate deosebită, cu caracteristici tipice pentru denumirea de origine controlată “MEHEDINȚI”. Producțiile de struguri prin intermediul cuplurilor, vinifera/portaltoi amplasate rațional, potrivit „vocației” terenurilor, pot conduce la rezultate remarcabile în obținerea de vinuri cu denumire de origine controlată.
DELIMITAREA TERITORIALĂ PENTRU PRODUCEREA VINULUI CU D.O.C. “MEHEDINȚI”. Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine controlată “MEHEDINȚI”, cu subdenumirile “SEVERIN”, “CORCOVA”, “GOLUL DRINCEI”, ” VÂNJU MARE” și ” OREVIȚA” cuprinde următoarele localități (municipii, orașe, comune și sate), astfel (dupa ONVPV):
. Subdenumirea de origine “ SEVERIN”:
Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu subdenumirea de origine “SEVERIN” cuprinde următoarele localități situate în județul Mehedinți:
Municipiul Drobeta Turnu-Severin
Com. Suburbană Șimian – satele Cerneți, Poroina Mare, Erghevița;
Com. Breznița-Ocol – satele Breznița-Ocol, Șusița;
Com. Izvoru Bârzii – satele Halînga, Izvoru Bârzii;
Com. Malovăț – satele Malovăț, Colibași, Lazu, Negrești;
Com. Hinova – satele Hinova, Bistrița.
Denumirea de origine “MEHEDINȚI-SEVERIN” poate fi completată și cu una dintre următoarele denumiri de plai viticol: DEALUL VIILOR, HALÂNGA, HINOVA, BREZNIȚA, ȘIMIAN, POROINA.
. Subdenumirea de origine “CORCOVA”
Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu subdenumirea de origine “CORCOVA” cuprinde următoarele localități situate în județul Mehedinți:
Com. Corcova – satele Corcova, Pârvulești, Gârbovățu de Jos, Imoasa, Jirov;
Com. Broșteni – satele Broșteni, Căpățănești, Lupșa de Jos, Meriș.
Com. Florești – sat Florești;
Com. Căzănești – satele Căzănești, Severinești, Valea Coșuștei.
Denumirea de origine “MEHEDINȚI-CORCOVA” poate fi completată sau nu, cu una dintre următoarele denumiri de plai viticol: PÂRVULEȘTI, FOIȘOR, LA OCOALE, JIROVEL.
. Subdenumirea de origine “GOLUL DRINCEI”
Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu subdenumirea de origine “GOLUL DRINCEI” cuprinde următoarele localități situate în județul Mehedinți:
Com. Vlădaia – satele Vlădaia, Almăjel, Scorila, Ștircovița;
Com. Punghina – satele Drincea, Satu Nou, Punghina;
Com. Oprișor – satele Oprișor, Prisăceaua;
Com. Bălăcița – satele Bălăcița, Dobra, Gvardinița;
Com. Corlățel – satele Corlățel, Valea Anilor.
Denumirea de origine “MEHEDINȚI-GOLUL DRINCEI” poate fi completată și cu una
Dintre următoarele denumiri de plai viticol: VLĂDAIA, ALMĂJEL, OPRIȘOR, DEALUL GÂRLEANU, DEALUL GOLULUI, SCORILA, PUNGHINA, VALEA ANILOR.
. Subdenumirile de origine “VÂNJU MARE” și „OREVIȚA”
Arealul delimitat pentru producerea vinurilor cu subdenumirile de origine “VÂNJU MARE” și “OREVIȚA” cuprinde următoarele localități situate în județul Mehedinți:
Orasul Vânju Mare – satele Orevița Mare, Bucura, Nicolae Bălcescu, Traian;
Com. Rogova – satele Rogova, Poroinița;
Com. Poroina Mare – satele Fântânile Negre, Poroina Mare, Șipotu;
Com. Livezile – satele Livezile, Izvoru Aneștilor;
Com. Devesel – satul Scăpău;
Com. Pădina – satele Pădina Mare.
Denumirile de origine “MEHEDINȚI-VÂNJU MARE și MEHEDINȚI-OREVIȚA” pot fi completate și cu una dintre următoarele denumiri de plai viticol: OREVIȚA, ROGOVA, BUCURA, SCĂPĂU, DEALUL ȚIGANULUI, FÂNTÂNILE NEGRE, STÂRMINA, PĂDINA.
SOIURILE DE STRUGURI
Soiurile de struguri care pot fi folosite pentru obținerea vinurilor cu D.O.C. „MEHEDINȚI” sunt următoarele:
soiuri albe: Tămâioasă Românească, Muscat Ottonel, Sauvignon, Pinot Gris, Chardonnay, Fetească Regală, Fetească Alba, Riesling Italian, Viognier.
soiuri roșii: Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Merlot, Pinot Noir, Fetească Neagră, Marcelan, Syrah, Novac, Negru de Drăgășani.
CAPITOLUL 3
MATERIALUL BIOLOGIC FOLOSIT ȘI METODA DE CERCETARE
3.1 MATERIALUL BIOLOGIC UTILIZAT
Observațiile și determinările au fost făcute încentrul viticol Oprișor pe soiurile Fetească neagră și Syrah, altoite pe portaltoiul Ruggeri 140 (Berlandieri x Rupestris)
Incărcatura alocată prin tăierea in uscat a fost repartizată pe verigi de rod cu lungimea coardei de 10 noduri si a cepului de inlocuire de 3 ochi
FETEASCĂ NEAGRĂ
Origine – Soi străvechi, considerat un soi dacic,care se pare a fi o selecție din Vitis silvestris. Este cunoscut și cultivat din timpuri foarte îndepărtate în vechile podgorii din Moldova, unde producea alături de soiurile locale negre, vestitul vin de Uricani. Face parte din Proles orientalis – subproles caspica.
Sinonime – Poama fetei neagră, Păsărească neagră, Coada rândunicii.
Insușiri biologice. Soiul Fetească neagră se distinge printr-o vigoare mare de creștere, pe fondul unei perioade scurte de vegetație, de numai 150-160 zile. Creșterea destul de excesivă, luxuriantă, rânează uneori diferențierea normală a mugurilor de rod, ducând în acest mod la formarea unui procent redus de lăstari fertili. Este un soi cu rezistență bună la ger și prezintă toleranță medie la secetă. În ceea ce privește rezistența față de bolile criptogamice, manifestă rezistență la mană destul de mare și mijlocie la oidium, iar în centrele cu higroscopicitate mare în faza de maturare a strugurilor suferă de pe urma atacului putregaiului cenușiu. Fertilitatea soiului este destul de scăzută, lăstarii fertili fiind în proporție de doar 24-38%, iar valorile coeficienților de fertilitate se înscriu în limitele: 0,4-0,5 coeficientul de fertilitate relativ și 1,1-1,3 cel absolut.
Particularități de cultură. În plantațiile viticole soiul se cultivă pe forme semiînalte cu încărcături de ochi mari (de exemplu la Uricani se lasă 74 ochi la butuc), încărcături care au rolul de a frâna creșterea buiacă a lăstarilor sterili, favorizând în acest mod, diferențierea mai bună a mugurilor de rod urmată de un plivit sever al lăstarilor sterili. În practica viticolă, încărcătura de ochi este repartizată pe elemente lungi de 12-18 ochi.
În condițiile ecopedoclimatice ale centrului viticol Urlați a dat rezultate bune și tăierea în elemente scurte de rod datorită unui complex de factori foarte favorabili întâlniți în zonă: sol scheletic, suma orelor de strălucire a soarelui de peste 1500 ore, suma temperaturii utile mare care, în ansamblu, au influențat pozitiv diferențierea mugurilor din zonele bazale ale coardelor. Dintre lucrările și operațiile în verde executate, se acordă o atenție deosebită plivitului lăstarilor sterili (75% dintre aceștia).
Caractere tehnologice. Fetească neagră îți maturează strugurii destul de devreme, (în a doua decadă a lunii septembrie), dar care diferă însă cu zona în care se cultivă. Producțiile sunt foarte mici, 6-8 t/ha, însă cu posibilități mari de acumulare a zaharurilor. Acumulează în medie peste 200 g/l zaharuri și 240 g/l la supramaturare, iar aciditatea totală a mustului prezintă valori optime cuprinse între 4,5-5,7 ‰, (date I.S.T.I.S.).
Fiind un soi vechi în cultură, în cadrul populației au fost observate mai multe biotipuri, care se disting în principal prin mărimea și compactitatea strugurilor. Din acest soi se obține invariabil, un vin bine constituit, cu un potențial alcoolic mare, de 11,2-12,8% vol. alcool. Aciditatea, puțin cam ridicată pentru un vin roșu de calitate, îi conferă o anumită fructuozitate, tipicitate și originalitate.
Vinul tânăr este puțin cam aspru datorită unui conținut ridicat în compuși fenolici, dar cantitatea mare de glicerol (alcool dulce) îi conferă o corpolență satisfăcătoare. În general, vinul are o culoare roșie-rubinie care se menține și pe durata păstrării și învechirii. Intensitatea colorației este foarte puternică deoarece cantitatea de polifenoli acumulată în pielița boabelor este destul de ridicată, (circa 150 mg/100g boabe).
SYRAH
Shiraz sau Syrah este un soi de strugure negru provenită din vitis vinifera (vița-de-vie) folosită în procesul de fabricație a vinului. Locul în care Syrah strălucește în toată măreția sa este Valea Rhône-ului din Franța. Din punct de vedere genetic nu sunt diferențe dintre Syrah și Shiraz. În Franța precum și o mare parte din Statele Unite ale Americii varietatea este numită Syrah, iar in Australia, Africa de Sud și Canada este numită Shiraz. Până nu demult, în Australia purta denumirea de Hermitage.
Din punct de vedere al originii, există câteva variante universal acceptate de către societatea enologică. Anumite persoane susțin că numele Shiraz provine de la localitatea Shiraz din Iran, unde se crede că își are originea procesul de vinificare si vinul însuși. O altă părere este că a fost adus de către romani din Syracusa (Sicilia) in Valea Rhône-ului, cu 300 de ani î.e.n.. O ultimă ipoteză, susține că Syrah este un strugure nativ al Franței, fiind o încrucișare între varietățile (obscure de altfel) Dureza și Mondeuse Blanche, fapt confirmat din punct de vedere genetic de studiile ADN conduse în anul 1998 la Institutul de Cercetare a Vinului din Australia. Oricare i-ar fi originile, se știe cu certitudine că în secolul 13 e.n. era bine stabilit în comuna Tain l'Hermitage din Valea Rhône-ului
Caracteristici.Syrah/Shiraz este un vin roșu de masă, sec, cu un minunat buchet floral, ce amintește de fructele negre de pădure, condimente, ciuperci, fum, tutun. Densitatea sa este peste medie, de obicei cu un înalt nivel de acid tanic, ceea ce îl face un perfect partener al mâncarurilor condimentate, și al cărnii de miel si vânat, de preferință marinat în vin roșu cu piper negru sau semințe de muștar picant.În procesul de vinificație, de obicei trece foarte bine ca un strugure de sine stătător, însă este foarte des combinat cu alte varietăți ale vitis vinifera, de obicei Cabernet Sauvignon, Syrah, Grenache, Mourvedre, și Viognier, având ca rezultat un vin de o eleganța și o longevitate fenomenală.
Zone de productie.În general Syrah este asociat cu Nordul Văii Rhône-ului având apelațiunea localităților Hermitage și Côte-Rôtie . Fiind un vin foarte flexibil, buchetul său poate fi caracterizat oricum, de la un vin modest pâna la o explozie de fructe și flori în diferite locații pe glob, cum ar fi Africa de Sud, America sau Australia. Africa de Sud a fost de fapt prima țară din "Lumea Nouă" care să cultive Syrah/Shiraz începând cu anul 1650, însă din păcate această varietate nu a fost niciodată apreciată la adevarata sa valoare, rămânând în obscuritate. În Australia, însă când a ajuns, la sfârșitul secolului 18, a devenit rapid cea mai plantată varietate de vitis vinifera. Unul dintre cele mai notabile nume in Australia din punct de vedere al producției si promovării varietății Shiraz este Penfolds Shiraz, etichetă creată de un medic englez emigrant pe nume Christopher Rawson Penfolds în ultima jumătate a secolului 18. Primele mențiuni ale Syrah-ului pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, datează din 1878 fiind menționat în California. Existența sa rămâne însă în umbră până la începutul anilor 1990 când este remarcat de către tânăra si ambițioasa viticultură americană, reușind să iși mărească aria de plantație de aproximativ 100 de ori până în anul 2002 cu 101.500 tone culese. A nu fi confundat cu varietatea Petit Sirah care are o structură genetică total diferită, fiind un derivat al varietății Durif
3.2 Observații și determinări
Observațiile și determinările au vizat:
a) Desfășurarea și parcurgerea fenofazelor de vegetație și fructificare:
– începutul dezmuguritului
– înfloritul
– intrarea în pârgă
– maturitatea de recoltare
b) Determinări privind rezistența la iernare:
– viabilitatea mugurilor
c) Determinări privind vigoarea soiurilor:
– suprafața foliară
– creșterea și maturarea lăstarilor
d) Determinări privind calitatea producției:
– conținutul în zaharuri (g/l)
– aciditatea (exprimată în g/l H2SO4 )
– indicele glucoacidimetric
– potențialul alcoolic (% vol.alc.)
-acumularea compușilor antocianici
e) Determinări privind cantitatea producției:
– greutatea strugurilor (g)
– producția pe butuc (Kg)
– producția estimată la hectar (Kg)
f) Caracteristicile vinurilor obținute din strugurii celor două soiuri
CAPITOLUL 4
REZULTATE OBȚINUTE
4.1 DESFĂȘURAREA CALENDARISTICĂ A UNOR FENOFAZE
Fenofazele de vegetație au un caracter ereditar, vița de vie parcurgându-le atât în climatul temperat, cât și în cel tropical sau ecuatorial însă derularea acestor fenofaze este însă mult influențată de condițiile climatice ale anului și ale zonei de cultură. Factorii care influ-ențează declanșarea fenofazelor din perioada de vegetație sunt de natură ecologică, genetică, fiziologică, biochimică și tehnologică.
Desfășurarea fenofazelor la soiurile de struguri pentru vinuri roșii
Desfășurarea fenofazelor la soiurile de struguri pentru vinuri roșii în anul 2013 când a fost realizat studiul este prezentată în tabelul 4.1.
Tabelul 4.1.
Desfășurarea principalelor fenofaze din perioada de vegetație ale soiurilor de struguri pentru vinuri roșii în anul 2013
Dezmuguritul la cele 2 soiuri studiate de viță de vie destinate producerii de vinuri roșii s-a declanșat în 15, respectiv 19 aprilie și a durat circa 10 zile la fiecare soi.Înfloritul s-a declanșat în primele zile ale lunii iunie și a avut o durată de 5 zile la Syrah și 7 zile la Fetească neagră. Pârga s-a declanșat la începutul lunii august, iar strugurii au ajuns la maturitatea deplină în cursul lunii septembrie 10-30 septembrie.
4.2. Rezultate privind viabilitatea mugurilor
Rezistența viței de vie la ger este diferită în funcție de soi, gradul de maturare a țesuturilor, faza repausului în care survine și se instalează gerul, modul de instalare al gerului, durata gerului, etc. Stabilirea viabilității mugurilor este foarte importantă deoarece în funcție de pierderile de muguri calculate se va stabili incărcătura de muguri pe butuc care se lasă la tăierea de rodire, în vederea obținerii recoltei planificate. În cazul în care, procentul de muguri pieriți (morți) este mai mare de 10% se va calcula o încărcătură compensată. În funcție de particularitățile biologice ale soiului, starea de vegetație din anul precedent, resursele heliotermice și pluviometrice, ale zonei de cultură, fertilitatea solului și agrotehnica aplicată, se pot stabili și încărcături amplificate sau diminuate.
Determinarea viabilității mugurilor s-a efectuat la începutul lunii martie, după trecerea gerurilor mari și înainte de tăiere, și a avut ca scop determinarea procentului de muguri viabili și morți, precum și poziția lor pe coarde în vederea stabilirii încărcăturii de rod și a lungimii elementelor de rod.
Pentru o interpretare cât mai obiectivă a rezultatelor, acestea au fost comparate cu soiuri cunoscute pentru rezistența lor la iernare.
Viabilitatea ca și ceilalți indicatori, am comparat-o cu cea a soiului Cabernet Sauvignon, soi cunoscut pentru însușirile agrobiologice și tehnologice deosebite. În anul 2013, viabilitatea la soiurile de struguri pentru vinuri roșii a avut valori apropiate la toate soiurile, de circa 85% muguri viabili, dar inferioare martorului (tabelul 4.2).
Tabelul 4.2
Viabilitatea mugurilor la soiurile pentru vinuri roșii comparativ
cu ai soiului Cabernet Sauvignon
DL5% 5,78 DL1% 9,36 DL0,1% 15,56
Deși viabiliatea la soiurile pentu vinuri roșii a fost bună, toate soiurile au înregistrat diferențe semnificativ negative în comparație cu soiul martor Cabernet Sauvignon care a avut un procent de muguri vii de 91,43%.
4.3 Rezultate privind suprafața foliară
Suprafața foliară este un indicator important care arată potențialul fotosintetic al unui soi, cu influență directă asupra productivității acestuia .La soiurile pentru vinuri roșii studiate, suprafața foliară în anul 2013 (tabelul 4.3) a avut valori inferioare martorului Cabernet Sauvignon (4,62 m²/butuc) și au variat între 3,92 m²/butuc la soiul Syrah și 4,43 m²/butuc la soiul Fetească neagră.
Tabelul 4.3
Suprafața foliară la soiurile pentru vinuri rosii în anul 2013
DL5% 0.39 DL1% 0,75 DL0,1% %1,32
Diferențele înregistrate față de martor au avut acoperire statistică numai în cazul soiului Merlot , care a înregistrat față de martorul Cabernet Sauvignon, diferențe semnificativ negative.
4.4. Rezultate privind creșterile totale și maturate ale lăstarilor
Lungimea creșterilor anuale totale și maturate la soiurile pentru vinuri roșii este prezentată comparativ cu soiul martor Cabernet Sauvignon. În anul 2013 (tabelul 4.4), creșterile totale pe butuc au avut valori apropiate. 15,39m la soiul Fetească neagră si 14,47 m la soiul Syrah . Creșterile maturate pe butuc în valori absolute au avut valori de 13,10 m la soiul Fetească neagră și 12,28 m la soiul Syrah .
Din punct de vedere procentual, creșterile totale maturate pe butuc, au avut valori inferioare martorului Cabernet Sauvignon (88,14%), la cele 2 soiuri studiate. Diferențe semnificativ negative a înregistrat soiul Syrah (-3,27%), iar diferențele înregistrate de soiul Fetească neagră, nu au avut acoperire statistică.
Tabelul 4.4
Lungimea creșterilor anuale maturate la soiurile pentru vinuri roșii în anul 2013
DL5% 3,12 DL1%5,23 DL0,1% 9.04
Lungimea creșterilor totale pe butuc, în valori absolute, au fost de, 15,39 m la soiul Fetească neagră si 14,47m la soiul Syrah . Creșterile maturate pe butuc în valori absolute au avut valori de 13,10 m la soiul Fetească neagră și 12,28 m la soiul Syrah .
Din punct de vedere procentual, creșterile totale maturate pe butuc, au avut valori inferioare martorului Cabernet Sauvignon (88,14%). Diferențe semnificativ negative a înregistrat soiul Syrah (-3,27%), iar diferențele înregistrate de soiul Fetească neagră, nu au avut acoperire statistică.
4.5. Rezultate privind cantitatea producției
În cazul soiurilor pentru vinuri roșii productivitatea soiurilor se prezintă diferit. În anul 2013, soiurile au depășit martorul în privința producției (tabelul 4.5).
Tabelul 4.5
Caracteristici cantitative la soiurile pentru vinuri rosii studiate
DL5% 832,4 DL1% 1519,3 DL0,1%2987.1
Cele mai mari producții au fost înregistrate de soiul Fetească neagră (11873 kg/ha), care au înregistrat diferențe distinct semnificative față de soiul martor Cabernet Sauvignon. Soiul Syrah (11278kg/ha), a înregistrat față de soiul martor tot o diferență distinct semnificativă.
4.6. Rezultate privind calitatea producției
La soiurile studiate, din punct de vedere al calității, dată fiind valoarea deosebită a soiului martor Cabernet Sauvignon, considerat de marea majoritate a ampelografilor “regele soiurilor pentru vinuri roșii”, cele 2 soiuri studiate, au înregistrat valori inferioare (tabelul 4.6).
Tabelul 4.6
Caracteristici calitative ale producției în 2013
DL5% 6,27 DL1% 11,78 DL0,1%21,2
Conținutul în zahăr a avut valori cuprinse între 190g/l la soiul Fetească neagră și 225/l la soiul Cabernet Sauvignon. Cu toate că nu a fost cel mai bun an pentru calitatea vinurilor roșii, conținutul în zahăr înregistrat la soiurile: Syrah și Fetească neagră a permis obținerea unor vinuri cu un potențial alcoolic de peste 11% vol. alcool,. Aciditatea a avut valori apropiate la toate soiurile, cuprinse între 4,2 (H2SO4) la soiul Fetească neagră și 4,4 (H2SO4) la Cabernet Sauvignon. Și din acest punct de vedere, cele 2 soiuri au acumulat o cantitate mai mică de acizi organici comparativ cu soiul Cabernet sauvignon, cu toate că au înregistrat și un conținut de zahăr inferior.
În urma maturării ca fază evolutivă, caracterizată prin modificări complexe de natură morfo-anatomică și biochimică are loc biosinteza și depozitarea cu precădere în epicarpul boabelor, a substanțelor antocianice. Pigmenții formați, datorită dimensiunii lor, nu migrează ci se acumulează în vacuolele celulelor țesutului hipocarpic. Acumularea antocianilor este oarecum asemănătoare cu cea a glucidelor – fig. 4.6, fig 4.7
Figura 4.6 Dinamica acumulării compușilor antocianici în strugurii soiului Fetească neagră
Figura 4.7 Dinamica acumulării compușilor antocianici la strugurii soiului Syrah
Durata mare de strălucire a soarelui și bogăția resurselor termice specifice anului de cultura au determinat un ritm accelerat de creștere a acestui parametru calitativ, astfel încât la recoltare de 1344 mg/kg, La aceeași dată calendaristică, soiul Syrah realiza maturitatea antocianică cu un nivel de 1082 mg/kg boabe
Caracteristicile vinurilor obținute din strugurii obținuți sunt trecuți in tabelul urmator
Tabelul 4.7
Caracteristicile vinurilor obținute din strugurii celor doua soiuri studiate
La soiul Fetească neagră fermentația alcoolică a durat 9 zile folosind drojdii selecționate și enzime de extracție in timp ce la soiul Syrah în aceleași condiții fermentația alcoolică a durat 13 zile
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu I.C. și colab., 1994, Mică enciclopedie de Viticultură. Editura ,,Glasul Bucovinei,,Iași
Costea D. C., 2006 „ Regimul hidric al viței de vieˮ- Editura Universitaria Craiova, 183 p, ISBN -973-742-317-8 / 978-973-742-317-7
Costea D.C., Daniela Doloris Cichi, I. Olteanu, Ramona Capruciu, Elena Nadia Genoiu, L.C. Maracineanu, 2008,-The influence of the varied hydric regime on the bioproductive parameters of grapevine. First Symposium on Horticulture in Europe, Viena, Austria, Book of abstracts 98
Costea D.C., Daniela Daniela Doloris Cichi, I. Olteanu, D.C Costea, M. Cichi, Ramona Capruciu, Daniela Ciupeanu Calugaru., 2006, Researches on certain metabolites of thermic stress in grapevines. Proceedings 41st Croatian and 1st International Symposium on Agriculture Opatija Croatia
Daniela Doloris Cichi, Ramona Căpruciu, Elena Genoiu, 2008¸ The influence of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră variety cultivated at Banu Maracine viticultutal centre. Buletinul USAMV Cluj-Napoca, vol 65 (2), p. 530-531
Dejeu, L., M. Georgescu, 2005, Tăierea și conducerea viței de vie, Edit. Ceres, București
Dejeu L., Petrescu C, Chira A,1997-Hortiviticultură și protecția mediului, Editura didactică și pedagogică București
Dospinescu, Nicoleta, 2005- Agricultura ecologică, o perspectiva viabilă, Analele stiințifice ale Universitații, A.I. Cuza din Iasi, pag 284-291
Elena Genoiu, 2010, Studiul principalilor compuși chimici cu influență asupra calității producției de struguri din unele centre viticole ale Oltenieiˮ. Teză de doctorat. Craiova
Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1984 – Evoluția solurilor erodate și a plantațiilor de viță de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV Valea Călugărească.
Olteanu I – Viticultură , Editura Universitaria Craiova, 2000.
Olteanu, I., Daniela Cichi, D.C. Costea , L.C. Mărăcineanu, 2002, Viticultura specială, Ed. Universitaria, Craiova
Oșlobeanu M., M. Macici, Magdalena Georgescu, V. Stoian, 1991, Zonarea soiurilor de viță de vie în România, Ed. Ceres, București
Pop, Nastasia, 2003, Viticultură, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca
Rotaru, Liliana, 2009, Soiuri de viță de vie pentru struguri de vin, Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iași
Stănescu, Ileana 2003, -Reconcilierea în agricultură – mediu natural”, Tribuna Economică, nr.45,
Teodorescu C.Șt., A. Popa, Gh.Sandu, 1987, „Oenoclimatul Românieiˮ. Ed. Științifică și enciclopedică. București1987
****INS-Anuarul Statistic al României, 2010
****Lucrarile Conferinței pan-europene la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, organizată de către Consiliul Europei in colaborare cu Programul ONU pentru protecția mediului (UNEP) și Guvernul Franței (Paris, iunie 2002)Paris Franța
**** www.disciplina.oenologie.ro
****www.mapdr.ro
****www.onvpv.ro
****www.winealley.com
****www.weatherundeground.com
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu I.C. și colab., 1994, Mică enciclopedie de Viticultură. Editura ,,Glasul Bucovinei,,Iași
Costea D. C., 2006 „ Regimul hidric al viței de vieˮ- Editura Universitaria Craiova, 183 p, ISBN -973-742-317-8 / 978-973-742-317-7
Costea D.C., Daniela Doloris Cichi, I. Olteanu, Ramona Capruciu, Elena Nadia Genoiu, L.C. Maracineanu, 2008,-The influence of the varied hydric regime on the bioproductive parameters of grapevine. First Symposium on Horticulture in Europe, Viena, Austria, Book of abstracts 98
Costea D.C., Daniela Daniela Doloris Cichi, I. Olteanu, D.C Costea, M. Cichi, Ramona Capruciu, Daniela Ciupeanu Calugaru., 2006, Researches on certain metabolites of thermic stress in grapevines. Proceedings 41st Croatian and 1st International Symposium on Agriculture Opatija Croatia
Daniela Doloris Cichi, Ramona Căpruciu, Elena Genoiu, 2008¸ The influence of the hydro-thermal regime over bioproductive parameters of Fetească neagră variety cultivated at Banu Maracine viticultutal centre. Buletinul USAMV Cluj-Napoca, vol 65 (2), p. 530-531
Dejeu, L., M. Georgescu, 2005, Tăierea și conducerea viței de vie, Edit. Ceres, București
Dejeu L., Petrescu C, Chira A,1997-Hortiviticultură și protecția mediului, Editura didactică și pedagogică București
Dospinescu, Nicoleta, 2005- Agricultura ecologică, o perspectiva viabilă, Analele stiințifice ale Universitații, A.I. Cuza din Iasi, pag 284-291
Elena Genoiu, 2010, Studiul principalilor compuși chimici cu influență asupra calității producției de struguri din unele centre viticole ale Oltenieiˮ. Teză de doctorat. Craiova
Mihalache, L., Popa, Cr., Dejeu, L., Popescu, Maria, Baciu, M.,1984 – Evoluția solurilor erodate și a plantațiilor de viță de vie pe terenurile amenajate în terase. Analele ICVV Valea Călugărească.
Olteanu I – Viticultură , Editura Universitaria Craiova, 2000.
Olteanu, I., Daniela Cichi, D.C. Costea , L.C. Mărăcineanu, 2002, Viticultura specială, Ed. Universitaria, Craiova
Oșlobeanu M., M. Macici, Magdalena Georgescu, V. Stoian, 1991, Zonarea soiurilor de viță de vie în România, Ed. Ceres, București
Pop, Nastasia, 2003, Viticultură, Ed. AcademicPres, Cluj Napoca
Rotaru, Liliana, 2009, Soiuri de viță de vie pentru struguri de vin, Edit. Ion Ionescu de la Brad, Iași
Stănescu, Ileana 2003, -Reconcilierea în agricultură – mediu natural”, Tribuna Economică, nr.45,
Teodorescu C.Șt., A. Popa, Gh.Sandu, 1987, „Oenoclimatul Românieiˮ. Ed. Științifică și enciclopedică. București1987
****INS-Anuarul Statistic al României, 2010
****Lucrarile Conferinței pan-europene la nivel înalt desprea agricultură și biodiversitate, organizată de către Consiliul Europei in colaborare cu Programul ONU pentru protecția mediului (UNEP) și Guvernul Franței (Paris, iunie 2002)Paris Franța
**** www.disciplina.oenologie.ro
****www.mapdr.ro
****www.onvpv.ro
****www.winealley.com
****www.weatherundeground.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Tehnic AL Unei Exploatatii Viticole Ecologice (ID: 142550)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.