Managementul Solvabilitatii Bancare

Cuprins

Cap I. Organizarea și functionarea sistemului bancar din România

1.1. Sistemul bancar din România

1.2. Funcțiile și rolul sistemului bancar

1.3. Operațiuni active și pasive ale băncilor comerciale

1.4. Atribuțiunile Băncii Naționale a României pe linia menținerii solvabilității bancare

1.5. Supravegherea prudențială a indicatorilor bancari

Cap. II. Instrumentele managementului bancar

2.1. Sistemul informational managerial

2.1.1. Principalele fluxuri informaționale bancare

2.1.2. Sistemul informatic al unei bănci

2.2. Calitatea sistemului informațional

2.3. Managementul securității informației

Cap. III. Managementul solvabilității bancare – Raiffeisen Bank

3.1. Prezentare generală Raiffeisen Bank

3.2. Calculul indicatorilor de performanță bancară Raiffeisen Bank

3.2.1. Indicatorii pentru aprecierea eficientei activității bancare:

3.2.2. Indicatorii de profitabilitate și rentabilitate

3.2.3. Indicatorii de structură a veniturilor și cheltuielilor bancare

3.2.4. Indicatorii de apreciere a calității activelor

3.2.5. Indicatorii de lichiditate și solvabilitate

3.2.6. Indicatori ai adecvării capitalului

Cap I. Organizarea și functionarea sistemului bancar din România

1.1. Sistemul bancar din România

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înființarea Băncii Naționale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având capitaluri importante și posibilitățile de obținere a creditelor, atât de la B.N.R, cât și de la mari bănci din străinătate.

În perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo-Română, Anglo–Română, Franco–Romană, etc.

După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau mijloacele bănești disponibile din economia națională și le dirijau sub formă de credite în sectoarele economiei la care erau arondate.

Pâna în anul 1990, sistemul bancar din România oferea un număr limitat de produse și servicii bancare. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Națională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât și comercială și din Băncile specializate în vederea finanțarii anumitor sectoare economice: investiții – Banca de Investiții; comerț exterior – Banca Româna de Comerț Exterior; agricultură – Banca Agricolă; economiile și creditarea populației – Casa de economii și Consemnațiuni (C.E.C.).

După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic șocurile induse în economie. Sistemul bancar românesc, deși afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluție, prestația Băncii Naționale influențând hotărâtor atât băncile comerciale cât și evoluția economiei în ansamblu. Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Națională își pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) și domeniul se deschide noilor operatori bancari. După 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populație, sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil și mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin: prezența unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin, cerințe de capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudențiale cum ar fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăți nebancare, cumpărarea pachetelor de acțiuni ce depășesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor populației la bănci, cerințe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă și a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înființarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de Compensație, reglementări în domeniul valutar.

 Banca Națională a României este banca centrală a României, având personalitate juridică.  Principalele atribuții ale Băncii Naționale a României sunt:

   a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

   b) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

   c) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

   d) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

   e) administrarea rezervelor internaționale ale României.

În perioada 1990-2014 s-a derulat un amplu proces de evoluție cantitativă și calitativă a întregului sistem bancar românesc. Legislația bancară adoptată inițial în 1991, a stimulat, în prima faza apariția unui sistem bancar favorabil tranziției la o economie de piața. Un număr mare de bănci a apărut și dispărut din cauza că nu au putut face față cerințelor ulterioare ale pieței. Inițial sistemul a fost format din băncile comerciale au avut capital de stat, provenite din transformarea băncilor existente la începutul lui 1990, apoi ele s-a dezvoltat prin înființarea mai multor bănci cu capital privat și prin integrarea sucursalelor unor bănci străine.

 Băncile, persoane juridice române, și sucursalele băncilor străine pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:

acceptarea de depozite;

 contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

 emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

 plăți și decontări;

 leasing financiar;

 transferuri de fonduri;

 emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

 tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu:

instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

valută;

instrumente financiare derivate;

metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;

valori mobiliare;

 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;

 administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

 custodia și administrarea de valori mobiliare;

depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

 închirierea de casete de siguranță;

 consultanță financiar-bancară;

 operațiuni de mandat.

 Banca Națională a României poate retrage autorizația unei bănci sau unei filiale românești, unei filiale sau sucursale a unei bănci străine:

la cererea băncii;

pe baza unuia dintre următoarele motive:

   a) banca nu a început operațiunile pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la primirea autorizației, sau nu și-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de acceptare de depozite;

   b) autorizația a fost obținută pe baza unor declarații false sau prin orice alt mijloc ilegal;

   c) acționarii au decis să dizolve și să lichideze banca;

   d) a avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;

   e) autoritatea competentă din țara în care are sediul banca străină ce a înființat o sucursală în România i-a retras acesteia autorizația de a desfășura activități bancare;

   f) s-a retras autorizația băncii a cărei filială este.

În perioada de dupa 1990, B.N.R. a retras autorizația de funcționare a mai multor bănci comerciale pentru nerespectarea normelor și a regulamentelor B.N.R. sau a constatării stării de insolvabilitate ale acestora, asttel:

1996 : Banca Comercială Fortuna;

1997 : Banca Comercială Dacia Felix, Credit Bank, Euro Expres Bank;

1999 : Bancorex (care a fuzionat cu Banca Comercială Româna), Banca Comercială Albina;

2000 : Banca Comercială Columna, Banca Internațională a Religiilor;

2001 : Banca Comercială Unirea;

2002 : Banca de Scont, Banca Comercială Turco-Româna, Banca de Investiții și Dezvoltare;

2006 : Nova Bank.

Din punct de vedere al organizării teritoriale fiecare societate bancară pe langă sediul ei central mai poate avea:

Sucursale;

Agenții ;

Filiale;

Reprezentanțe sau alte unități operaționale.

1.2. Funcțiile și rolul sistemului bancar

Conceptul de bancă poate fi definit, în esență, ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, în scopul obținerii de profit. Deși, unii istorici afirmă existența unor instituții de tip bancar încă din antichitate, totuși o mai largă recunoaștere în accepțiunea modernă a conceptului amintit o au băncile italiene din epoca medievală – considerate drept veritabilii precursori ai organizațiilor moderne de profit. Dintre acestea s-au remarcat băncile venețiene, cele din Genova sau Florența. Acestora le-au succedat băncile din Țările de Jos și Germania, cu legături ce țineau de economia nordului Europei.

În evoluția acestor instituții, tradiția și literatura de specialitate acordă un loc important zarafului – prețuitor al monedelor și intermediar al circulației monetare. Agenții economici deținători ai monedelor aveau în acestea un sprijin important în desfășurarea schimburilor și în dezvoltarea economică, însă utilizarea banilor se lovea și de unele impedimente sau deficiențe.

În perioada contemporană, locul și rolul extrem de complexe deținute de bănci în economie pot fi rezumate prin prezentarea funcțiilor principale ale acestor instituții :

funcția de depozit, care constă în :

efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;

efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice;

funcția de investiții care constă în :

acordarea de credite în lei și în valută , persoanele fizice și juridice din țară și străinătate;

participarea în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară sau în străinătate;

achiziționarea de active în nume propriu;

funcția comercială, care constă în :

realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări – servicii, turism intern și internațional, efectuarea de operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plăți între persoane fizice și juridice din țară și străinătate;

cumpără și vinde, în țară și în străinătate, valută și efecte de comerț exprimate în lei și valută;

efectuează operațiuni de scontare și re-scontare a efectelor de comerț;

efectuează operațiuni de schimb valutar și operațiuni de arbitrajare pe piețele monetare internaționale, pe cont propriu sau în numele clienților;

participă la tranzacții financiare externe de plăți și de credit, încheie cu bănci și instituții financiare străine angajamente și convenții de plată;

cumpără și vinde, în țară și străinătate, monede, aur și metale prețioase;

emite efecte de comerț (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;

efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;

prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică și financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

organizează lansarea de obligațiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantează emisiunea și plasează obligațiunile pe piața secundară.

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esențială a băncilor și anume cea de principal intermediar în relația economii – investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Instituțiile în cauză creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată pii financiare străine angajamente și convenții de plată;

cumpără și vinde, în țară și străinătate, monede, aur și metale prețioase;

emite efecte de comerț (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în favoarea unor beneficiari din țară și străinătate;

efectuează operațiuni de vânzare-cumpărare și alte operațiuni cu titluri emise de stat;

prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică și financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

organizează lansarea de obligațiuni, asigură mobilizarea împrumuturilor prin emisiunea de obligațiuni, garantează emisiunea și plasează obligațiunile pe piața secundară.

Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esențială a băncilor și anume cea de principal intermediar în relația economii – investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică. Instituțiile în cauză creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi, fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci.

Locul băncilor în economie este caracterizat de creația monetară ca factor specific al funcționalității acestor instituții; acest element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor înseși, ceea ce sporește masa mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă, funcție inițial deschisă tuturor băncilor și restrânsă ulterior numai la banca centrală, reprezintă forma principală a creației monetare și cadrul primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile comerciale tipice își aduc și ele un aport important la creația monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligații), fără putere liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le monetizează) constituie momentul creației unei monede adiționale specifice – moneda scripturală.

O dată cu începerea perioadei de tranziție în 1990 și cu restructurarea economiei românești, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acționeze ca un ,,vârf de lance,, în înfăptuirea tranziției.

Pentru a crește rolul băncilor în economia de piață, printre primele sectoare restructurate se numără și cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte :

desființarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

reorganizarea băncilor de stat ca societăți pe acțiuni;

capitalizarea băncilor;

privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

înființarea unui număr foarte mare de bănci;

diversificarea tipurilor de bănci;

diversificarea produselor și serviciilor bancare;

extinderea rețelei teritoriale;

realizarea unui management performant, participativ și efectiv;

informatizarea bancară;

deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

sprijinirea activității de investiții și de creditare, ca instrumente majore ale construcției economiei de piață;

perfecționarea relațiilor cu clienții.

Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute unele progrese și toți factorii de răspundere (politici, economici, specialiști, etc ) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piață.

Principalele funcții ale sistemului bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de calitatea de centru al efectuării plăților între titularii de cont (fapt ce permite băncilor să controleze fluxurile circulației monetare scripturale).

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitant cu plasarea lor pe piață prin intermediul creditelor, a operațiunilor de scont și a altor operațiuni pe piața financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deținătorii de capitaluri și utilizatorii acestora.

1.3. Operațiuni active și pasive ale băncilor comerciale

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituții în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile active pot fi grupate, în principal, în :

operațiuni de creditare a firmelor;

operațiuni de creditare a persoanelor fizice;

operațiuni de plasament.

Pentru a răspunde exigențelor și cerințelor clienților, băncile comerciale și-au diversificat posibilitățile și modalitățile de creditare. Ele creditează agenții economici, acordându-le acestora o gamă variată de credite, răspunzând astfel nevoilor acestora de fonduri de investiții sau de capital circulant. Băncile acordă agenților economici următoarele categorii de credite:

credite pentru realizarea imobilizărilor corporale (echipamente, utilaje etc.)

credite pentru cheltuielile de exploatare a firmelor.

Pentru dezvoltarea, amplificarea și consolidarea activității desfășurate și pentru constituirea activelor imobilizate, pentru realizarea investițiilor în mijloace fixe, utilaje, echipamente, tehnologii etc., firmele apelează, de regulă, la piața de capital, emițând obligațiuni și acțiuni. În anumite situații însă se apelează și la credite bancare oferite de băncile comerciale. Aceste credite sunt oferite însă pe termen scurt. În acest tip de credite, băncile comerciale sunt mai puțin implicate decât băncile specializate (bănci de investiții) care creditează pe termen mediu și lung.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri:

prin creditarea creanțelor comerciale ;

prin acordarea de credite de trezorerie

Creditarea creanțelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale – este cea mai veche tehnică și este folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a acesteia ( calculată ca valoare nominală din care este dedus scontul). Astfel precizăm doar că banca trebuie sa selecteze atent cambiile pe care le scontează. Aceasta deoarece, devenind beneficiară a cambie ( fie în mod definitiv, fie doar ca intermediar) , banca își asumă în calitate de cosemnatară a cambiei, obligația de a plăti în caz de necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de plată).

Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de beneficiar, cu condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operațiunile de acest tip se desfășoară frecvent în relația cu mari companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare (emis de beneficiar) și borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalți semnatari. Împrumutul acordat acoperă, de regulă, parțial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Lombardarea (împrumutul de gaj de efecte publice sau acțiuni). Extrem de utilizate în Germania și Marea Britanie, operațiunile de lombard se întâlnesc în cazul deținătorilor de titluri care au nevoi temporare de bani. Aceștia, preferând sa-și mențină titlurile în proprietate (pentru a obține în continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la împrumuturi pe gaj și renunță astfel numai parțial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază. Volumul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor depuse în garanție, pentru a evita orice pierderi provenite din scăderea cursurilor. Din acest motiv, împrumuturile pe gaj de efecte publice și acțiuni au devenit o modalitate preferată pentru obținerea de resurse necesare finanțării speculațiilor la bursă. Asemănătoare prin obiect și efect, operațiunile de report reprezintă achiziții ale băncii de titluri (efecte publice sau acțiuni), cu obligația de răscumpărare, la același curs, de către vânzător; aceste operațiuni se desfășoară pe termen scurt ( de regulă, 15 zile).

Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare. Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

Avansurile în cont curent (predominante în S.U.A. și Marea Britanie) sunt acordate de bancă prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft). Deși,în principiu, creditul acordat este pe termen scurt, în fapt, soldurile debitoare ale conturilor curente se mențin de-a lungul vremii, ceea ce implică creditarea curentă , de către bancă, a activității întreprinderilor respective. Se prefigurează astfel o modalitate de angajare în susținere a clienților corporatiști (și nu numai), cu exceptare de la formele și precauțiile tradiționale (temei material, utilizare, garanție etc). Oscilarea soldului contului curent, determinată de cash-flow-urile predominante ale întreprinderii, conduce la ,, flotarea,, cuantumului creditului acordat; astfel, când încasările firmei sunt mai substanțiale (avem intrări nete), creditul se restrânge (sau chiar dispare) , și vice-versa. Deci, în cadrul unei limite determinate utilizarea efectivă a creditului variază, ceea ce înseamnă pentru întreprindere o certitudine asiguratorie vis-a-vis de efectuarea plăților necesitate, dar presupune, implicit, costuri reale privind dobânzile – funcție de soldul efectiv al contului și de cuantumul creditului. În condițiile speciale când banca urmărește recreditarea acestor operațiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care pot fi scontate; pentru permanetizare, biletele la ordin sunt reînnoibile, funcție de necesități.

Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare) sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției, dintre ele distingându-se :

Creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricație și de stocare, pentru unități cu activitatea sezonieră din agricultură și alte domenii conexe (industria alimentară, îndeosebi, din industria de confecții și încălțăminte , jucării, ș.a.m.d.)

Creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate , aflate în curs de transportare și,în general, depozitate în docuri sau vămi. Warantul permite recursul cambial și permite mobilizarea lui (dând băncii posibilitatea de a recurge la recreditare), aspecte ce îl asimilează ca tipologie tratei.

Creditele de prefinanțare, de acoperire a cheltuielilor pentru producțiile de loturi destinate exportului sau pieții publice (livrări pentru instituții publice, adjudecate prin licitație)

Operațiunile de creditare a persoanelor fizice constituie o altă categorie de operațiuni active ale băncilor comerciale. Aceste operațiuni se fac la solicitarea clienților și finanțează nevoile acestora pentru acoperirea unor cheltuieli generate de:

cumpărări de locuințe

cumpărări de bunuri de folosință îndelungată

necesități curente.

Creditele pentru persoanele fizice se acordă pe perioade de la o lună la unul sau mai mulți ani, cu încheierea unor convenții și respectarea condițiilor de creditare stabilite de fiecare bancă în parte.

Operațiunile de plasament reprezintă un grup special de operațiuni ale băncilor comerciale. Ele privesc operațiuni de achiziții de efecte publice și acțiuni cu scopul de a obține profit, fie din dobânzi și dividende, fie din diferențele de curs.

Pe lângă operațiunile de plasament, băncile comerciale mai efectuează ca operațiuni active și operațiuni de comision și operațiuni de mandat, precum și operațiuni comerciale atunci când fac tranzacții cu bunurile care au servit drept gaj și ipoteci pentru creditele nerambursate la scadență.

Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt aducătoare de venituri atunci când sunt corect efectuate și gestionate. Managementul acestor operațiuni este determinant pentru consolidarea financiară a societăților bancare. În plus de aceste operațiuni băncile comerciale mai prestează o gamă largă de servicii bancare cum sunt;deschideri de conturi, efectuarea de plăți și încasări, tranzacții valutare, servicii turistice, cash management, administrare de portofolii, sevicii de custodie pentru fonduri de investiții, servicii de asigurări, garanții bancare, consultanță și asistență financiară, electronic banking, servicii de depozit etc.

Operațiunile pasive reprezintă pentru instituțiile de credit operațiunile de atragere și constituire a resurselor.

Principalele operațiuni pasive ale instituțiilor de credit sunt:

atragerea de depozite de la persoanele fizice și juridice

constituirea capitalului social și a fondurilor proprii

împrumuturi primite de la clientela bancară și nebancară

Banca atrage resursele disponibile pe piața financiară și le utilizează , în principal, la acordarea de credite, plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie etc.) sau constituirea de depozite la alte bănci. Constituirea resurselor presupune costuri pentru băncile comerciale, materializate în dobânzile plătite la depozitele și împrumuturile atrase.

Ratele dobânzii de pe piața interbancară românească ROBID și ROBOR sunt rate de referință ce sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile bancare. ROBID (Romanian Interbank Bid Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv prețul mediu la care se cumpără fondurile de pe piața interbancară. ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele plasate la bănci, respectiv prețul mediu la care se vând fondurile pe piața interbancară. ROBID este o rată pasivă de dobândă, iar ROBOR o rată activă. Ambele rate se determină ca medii ale cotațiilor băncilor la ora 11 a.m. (ora la București) în fiecare zi lucrătoare.

Structura resurselor băncilor cuprinde:

depozitele și disponibilitățile atrase de la clienți (persoane fizice și juridice);

capitalurile proprii;

resursele atrase de pe piața interbancară (internă și externă);

credite/ împrumuturi de la bănci sau de la banca centrală;

acțiuni.

Atragerea de depozite interbancare reflectă depozitele constituite de la alte bănci la banca respectivă. Acestea pot fi depozite la vedere ale băncilor (cel mult o zi lucrătoare), la termen (pe un termen fix, pentru care durata inițială este mai mare decât o zi lucrătoare) și colaterale. Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă de garanție.

Împrumuturile interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci, grupate în funcție de termene astfel:

împrumuturi de pe o zi pe alta de la bănci, când operațiunea se încheie pe baza unei convenții sau a unui contract pentru o perioadă de maximum o zi lucrătoare;

împrumuturi la termen primite de la alte bănci, când operațiunea se încheie pe baza unei convenții pentru un termen fix și o durată mai mare de o zi lucrătoare;

împrumuturi financiare primite de la alte bănci sunt primite de la băncile nerezidente, având ca beneficiari finali agenți economici nefinanciari, rezidenți.

Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente, a depozitelor la vedere și a celor la termen.

Conturile curente deschise clienților sunt destinate operațiunilor curente de încasări și plăți. În ceea ce privește remunerarea acestora, practicile în țările Uniunii Europene sunt diferite. Astfel în Franța se aplică sistemul ni-ni” (nici remunerare, nici tarificare), în timp ce în alte state membre UE este bonificată o dobândă la vedere.

Depozitele la vedere sunt slab remunerate, destinate să primească sume de la titular în vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului creditor poate fi retras în orice moment, fără preaviz. În practică, se înțelege și cazul în care banca solicită, mai ales pentru sume importante, un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi bancară. O observare pe termen lung permite constatarea unei anumite stabilități a depozitelor la vedere, ceea ce permite băncii alocarea lor pe o perioadă mai îndelungată. Practica bancară a demonstrat că o parte din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade mai îndelungate. Rezultă un sold permanent, care rămâne la dispoziția băncilor sub formă de pasive stabile.

Depozitele la termen se constituie prin convenție încheiată între deponent și bancă, stabilindu-se condițiile de depunere, termenul, suma minimă, dobânda bonificată. Aceste depozite constituie o bază sigură de fructificare și creditare.

Rescontul este modalitatea de refinanțare a băncilor comerciale prin operațiunea de cedare a portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci comerciale, băncilor de scont, dar, de regulă băncii de emisiune. Băncile comerciale apelează la rescontare fie pentru nevoi de lichiditate, fie cel mai adesea pentru a obține un profit, rescontând în aceeași zi efectele scontate agenților economici, încasând diferența dintre taxa oficială a scontului mai mica și taxa scontului mai mare. Nu toate efectele comerciale scontate sunt însă acceptate la rescontare, de aceea băncile trebuie să acorde o mare atenție operațiunii de scontare a efectelor de comerț spre a nu fi expusă riscului de lichiditate.

1.4. Atribuțiunile Băncii Naționale a României pe linia menținerii solvabilității bancare

Riscul presupune existența unor investiții, așadar, asumarea acestuia este inevitabilă justificând existența băncilor în economie. Activitatea de creditare desfășurată de instituțiile de credit din România are la bază prevederile legislației privind activitatea bancară. Astfel, în activitatea pe care o desfășoară, băncile au responsabilitatea de a-și elabora propriile norme și strategii în sensul prevenirii și reducerii riscurilor și maximizarea profitului.

Banca Națională a României, în calitatea sa de bancă centrală, are atribuții de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar, de plăți și de supraveghere bancară, cu rolul de a monitoriza preventiv stabilitatea financiară. Legea bancară română stabilește prin reglementări cerințele prudențiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate în urma producerii riscurilor, sau măsuri de limitare a efectelor negative ale înfăptuirii riscurilor. Astfel, B.N.R. emite reglementări în conformitate cu prevederile legale privind analiza și limitarea riscului de creditare, a riscului de lichiditate, a riscului de solvabilitate, a riscului ratei dobânzii, a riscului valutar precum și pentru alte categorii de risc. Aceste reglementări urmăresc evitarea de către bănci a unor serii de riscuri cu care acestea se confruntă la angajarea resurselor lor, băncile trebuind să rămână solvabile, cu un grad suficient de lichiditate.

Întrucât riscul de credit este principalul risc ce trebuie combătut, reglementările prudențiale privind activitatea bancară reprezintă o măsură necesară și utilă pentru a proteja băncile împotriva riscurilor determinate de calitatea clienților și acțiunile lor.

În România, legea privind activitatea bancară stabilește următoarele cerințe prudențiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:

indicatorul de solvabilitate la un nivel minim de 8%, calculat ca raport între fondurile proprii și activele bilanțiere și elementele din afara bilanțului, ajustate în funcție de risc;

expunerea mare față de un client sau grup de debitori unici, la un nivel maxim de 25% din fondurile proprii;

expunerea față de grupul de persoane aflate în relații speciale cu banca la un nivel maxim de 20% din fondurile proprii;

expunerea față de ceilalți membri ai propriului grup la un nivel maxim de 20% din fondurile proprii;

expunerea față de personalul propriu la un nivel maxim de 25% din fondurile proprii;

valoarea cumulată a expunerilor mari nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale bancii.

Intensificarea relațiilor de colaborare și creșterea continuă a riscurilor bancare a condus la internaționalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme pe baza principiilor acceptate de mai multe țări. Astfel, a luat naștere sub egida Băncii Reglementărilor Internaționale, Comitetul de , cu rol în promovarea stabilității și sănătății sistemelor bancare naționale și a relațiilor interbancare internaționale.

Banca Națională a României utilizează pentru evaluarea nivelului de capitalizare a instituțiilor de credit indicatorul de solvabilitate, ca singur indicator reglementat în prezent pentru acest scop. Nivelul minim reglementat pentru indicatorul de solvabilitate este de 8%, cu luarea în considerare a unui raport de cel puțin 1 între fondurile proprii și cerințele de capital.

Indicatorul de solvabilitate calculat la nivelul agregat al băncilor din România a consemnat o creștere ajungând la 15% în martie 2011 de la 14,3% în iunie 2010.

Acest nivel al solvabilității are la bază trei factori:

decizia BNR de a menține în procesul de supraveghere începând cu octombrie 2010 (când criza financiară începe să își manifeste efectele și în România) un nivel minim de prudență bancară de 10% pentru indicatorul de solvabilitate;

încetinirea activității de creditare și plasarea disponibilităților din bilanțul băncilor cu prioritate în titluri de stat, ceea ce a condus la diminuarea valorii ponderate la risc a activelor și elementelor în afara bilanțului;

îndeplinirea de către băncile-mamă ale principalelor nouă instituții de credit cu capital străin care își desfășoară activitatea în România a angajamentului de a furniza ex-ante capital suplimentar, astfel încât rata de adecvare a capitalului să fie menținută peste 10% pe întreaga perioadă de valabilitate a acordului de finanțare semnat de România cu UE, FMI și alte IFI (valabilitatea acestuia s-a încheiat în primăvara anului 2011). În cadrul reuniunii Inițiativei europene de coordonare bancară, din luna martie 2011, cele nouă bănci-mamă ale filialelor străine și-au reafirmat angajamentul pe termen lung față de România, fără însă a se mai angaja formal să mențină un anumit nivel al expunerilor.

B.N.R. efectuează regulat exerciții de testare la stres a solvabilității, conform unei metodologii dezvoltate în colaborare cu FMI. Scopul acestor exerciții este acela de a evalua impactul unei potențiale modificări adverse a cadrului macroeconomic asupra solvabilității sistemului bancar (pe opt trimestre) privit atât în ansamblul său, cât și la nivelul fiecărei instituții de credit, folosind ca factori de risc variabile precum creșterea economică, cursul de schimb, rata dobânzii, respectiv rata inflației. Ca regulă generală se urmărește ca un nivel adecvat al capitalului și limite ridicate de lichiditate să aducă fiecare bancă în situația de a avea suficiente resurse în perioadele de criză/stres , fără a crea efecte negative de spirală asupra restului sistemului bancar sau financiar.

1.5. Supravegherea prudențială a indicatorilor bancari

 Banca Națională a României este direct implicată în elaborarea cadrului de reglementare a domeniului supus consolidării, a metodelor, a informațiilor necesare pentru realizarea supravegherii consolidate, precum și a cerințelor prudențiale.

În vederea asigurării bunei funcționări a sistemului bancar, Banca Națională a elaborat și adoptat o serie de cerințe prudențiale (indicatori de prudență bancară), care trebuie respectate de către toate băncile care funcționează în România, cele mai importante fiind următoarele:

1. Indicatorii de solvabilitate (adecvarea capitalului): fondurile proprii ale unei societăți bancare trebuie să reprezinte cel puțin 12% din totalul activelor acesteia și elementelor în afara bilanțului ponderate în funcție de gradul de risc, iar indicatorul de solvabilitate calculat ca raport între capitalul propriu și totalul activelor și elementelor în afara bilanțului ponderate în funcție de risc trebuie să fie 8%, iar limmita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul capitalului social al băncii și activele sale bilanțiere și elementele extrabilanțiere ponderate în funcție de gradul de risc, va fi de 5%.

Reglementarea prudențială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în funcție de riscurile la care instituțiile bancare sunt expuse.

Exemple de ponderi în funcție de risc pe categorii de active:

numerarul și disponibilul la Banca Națională a României se ponderează cu 0(au riscul 0);

cecurile, cupoanele și alte elemente în curs de încasare se ponderează cu 20%;

creditele acordate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50%.

Expunerile privind creditele:

Expunerea mare reprezintă expunerea netă față de un singur debitor, a cărei valori reprezintă cel puțin 10% din fondurile proprii ale băncii. Nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

Băncile nu pot înregistra împrumuturile acordate persoanelor cu care se află în relații speciale și nu pot acorda împrumuturi în condiții de favoare acestor persoane. Suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii. Suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia nu poate depăși 5% din fondurile proprii ale băncii.

Expunerea valutară:

La sfârșitul fiecărei zile lucrătoare poziția valutară totală nu poate depăși 10% din totalul fondurilor proprii ale băncii.

4. Valoarea participației unei bănci la capitalul unei societăți comerciale nonbancare nu poate depăși 15% din fondurile proprii ale băncii. Valoarea totală a participațiilor la societăți comerciale nu poate depăși 60% din fondurile proprii ale băncii.

5. Societățile bancare pot efectua investiții în valori mobiliare în limita a maximum 100% din fondurile proprii, cu excepția celor în titluri în stat.

6. O bancă poate participa la capitalul unei alte bănci în limita a 5% din capitalul acesteia, cu condiția participării unei bănci străine sau a unei instituții financiare internaționale.

7. Societățile bancare trebuie să clasifice creditele acordate clienților pe cinci categorii:

categoria „standard” sunt creditele acordate clienților profitabili ce prezintă performanțe financiare bune și foarte bune și care își achită la termen toate obligațiile rezultate din contractul de credit;

categoria „în observație” sunt creditele acordate clienților cu performanțe financiare bune, dar care uneori au probleme cu rambursarea ratelor și dobânzilor, situația lor îmbunătățindu-se repede, într-un orizont de timp previzibil și imediat;

categoria „substandard” sunt creditele acordate clienților cu performanțe financiare bune și chiar foarte bune, dar la care întârzierile în rambursarea ratelor și dobânzilor sunt mai mari de 30 de zile, precum și clienților care au rezultate financiare mai puțin bune dar își achită obligațiile față de bancă;

categoria „îndoielnic” sunt creditele acordate clienților cu rezultate financiare slabe sau care au întârzieri sistematice în plata ratelor și a dobânzilor datorate;

categoria „pierdere” sunt credite acordate clienților cu performanțe financiare slabe sau foarte slabe și pentru care riscul de neplată este major. Aceste active sunt considerate ca fiind neîncasabile și de o valoare atât de mică încât definirea lor în continuare ca „active bancabile” nu mai este indicată.

8. Societățile bancare au obligația să-și calculeze lunar fondurile proprii (formate din capital propriu și capital suplimentar) pe baza datelor din balanța contabilă a fiecărei luni, conform unei metodologii stabilite de Banca Națională a României.

9. Societățile bancare trebuie să repartizeze din profitul brut sume destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit în limita a 2% din soldul creditelor acordate.

10. Societățile bancare sunt obligate să-și constituie și să păstreze în cont la Banca Națională a României rezervele minime obligatorii, ale căror plafoane se stabilesc lunar potrivit unor norme ale băncii centrale.

11. Societățile bancare sunt obligate să cotizeze la constituirea Fondului de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar, printr-o contribuție de bază de 1% din capitalul social, plătită la înființare, o contribuție anuală pe care fondul o pretinde fiecărei bănci în limita a 0,6% din capitalul social și contribuții speciale.

12. Societățile bancare au obligația să prezinte periodic Băncii Naționale a României situații financiar-contabile, referitoare la datele din bilanț, contul de profit și pierdere, precum și alte lucrări contabile.

Cap. II. Instrumentele managementului bancar

2.1. Sistemul informational managerial

Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente (componente) interdependente, între care se stabilește o interacțiune dinamică, pe baza unor reguli prestabilite, cu scopul atingerii unui anumit obiectiv.

2.1.1. Principalele fluxuri informaționale bancare

În activitatea sa, banca lucrează cu persoane fizice și juridice cărora le oferă serviciile sale. Deoarece activitatea bancară presupune riscuri în relațiile sale cu clienții, este evident faptul ca fluxul informațional între aceștia și bancă ocupa un loc important.

Fluxul bancă – client

Principalele informații cu caracter general pe care banca trebuie să le pună la dispoziția clienților actuali și potențiali se referă, în special la gama de produse și servicii bancare, costurile produselor și serciviilor, dimensiunea și structura rețelei de unități, mărimea și structura capitalului social, avantajele pe care sistemele informatice și de telecomunicații ale băncii le pot aduce clienților. Transmiterea către clienți a acestor informații se face atât prin comunicare directă la ghișeele băncii sau prin mijloacele electronice specifice e-banking, cât și prin mass-media sau prin rapoartele anuale pe care băncile le publică.

Fluxul client – bancă

Dacă în cazul fluxului bancă-client, banca este partea activă, ar fi de așteptat ca în cazul fluxului client-bancă, clientul să fie partea activă. Cu toate acestea, și în acest caz tot banca este partea activă, în sensul că ea este cea care se ocupă de obținerea de informații despre clienți direcți de la aceștia sau prin terți. Principalele informații despre clienți fac referire la domeniile în care aceștia își desfășoara activitatea, mărimea și structura capitalului social, acționariatului, activitatea financiară ale ultimelor exerciții (în cazul persoanelor juridice), activitatea desfășurată cu alte bănci.

Dezvoltarea și perfecționarea sistemelor e-banking au făcut ca în ultimul timp fluxul de informații bidirecțional client-bancă să capete noi forme. Astfel, sistemele precum Multicash, eBank, MobileBank, MyBanking ,etc., permit ca unele tranzacții să poată fi făcute de către clienții băncilor din fața calculatorului personal sau de pe telefonul mobil, iar informațiile și documentele să circule pe cale electronică.

Fluxul bancă ↔banca centrală

Are caracter specific și vizează atât setul de reglementări emise de Banca Națională a României, obligatorii de respectat pentru băncile comerciale, cât și setul de informații pe care acestea sunt obligate să le transmită Băncii Centrale. Amblele fluxuri se referă în fapt la controlul și supravegherea de către Banca Centrală a activității desfăsurate de băncile comerciale.

Fluxul bancă ↔ alte entități economico-sociale

Nu diferă de cel stabilit în mod normal între o societate comercială și mediul economico-social înconjurător. O bancă comercială este interesată ăn cunoașterea evenimentelor economice, sociale, politice ce pot afecta activitatea sa sau a clienților săi. Totodată, prin mijloacele de informare, se prezintă pe sine celorlalți participanți la viața economică, socială și politică.

2.1.2. Sistemul informatic al unei bănci

Sistemul informatic reprezintă o parte a sistemului informațional care permite realizarea operațiilor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare a datelor și difuzare a informațiilor astfel obținute prin utilizarea mijloacelor tehnologiei informației (TI) și a personalului specializat în prelucrarea automată a datelor.

Sistemul informatic cuprinde:

ansamblul informațiilor interne și externe, formale sau informale utilizate în cadrul firmei precum și datele care au stat la baza obținerii lor;

software-ul necesar procesării datelor și difuzării informațiilor în cadrul organizației;

procedurile și tehnicile de obținere (pe baza datelor primare) și de difuzare a informațiilor;

platforma hardware necesară prelucrării datelor și disipării informațiilor;

personalul specializat în culegerea, transmiterea, stocarea și prelucrarea datelor.

Modul de concepere, organizare și funcționare a sistemului informațional bancar influențează calitatea și eficiența activității bancare. Informațiile bancare care sunt conținute de sistemul informațional bancar au drept sursa datele din evidența contabilă, operative și statistică,clienții băncii in calitate de titular de conturi, precum și alte instituții cu care banca intră în relație (alte bănci, banca centrală, biroul de credit, Casa Incidentelor de Plăți, agențiile de rating, agențiile de știri). De asemenea, sistemul informațional bancar este sursa de informații bancare in cadrul instituției bancare, precum și pentru clienți și instituțiile cu care intră în relație.

Informații bancare, care pot fi structurate după mai multe criterii, astfel:

Din punctul de vedere al gradului de prelucrare:

informații bancare elementare – precizează aspectul direct măsurabil, cum ar fi, de exemplu: numerarul încasat sau plătit, cecurile de călătorie achitate etc.;

informații complexe – cele rezultate din prelucrarea datelor primare. In acest sens putem exemplifica informațiile referitoare la creditele acordate, vânzarea-cumpărarea de valută, activitatea de decontări etc. La rândul lor, informațiile bancare complexe, in funcție de gradul de prelucrare, pot fi definitive sau intermediare. Cele definitive ilustrează rezultatele finale, iar cele intermediare urmează să fie supuse ulterior și altor prelucrări;

După momentul desfășurării operațiunilor, informațiile bancare se pot clasifica in:

informații operative – evidențiază starea curentă și facilitează posibilitatea urmăririi directe a evoluției activității bancare;

informații post-operative – se manifestă după efectuarea operațiilor pe care le reflectă, având ca surse de date evidența contabilă și statistica si servesc pentru luarea de măsuri corespunzătoare, menite să asigure înlăturarea unor deficiențe;

informații previzionale – se referă la operațiile care se vor produce in viitor și se utilizează, cu prioritate, in activitatea de programare bancară;

În funcție de criteriul de organizare in teritoriul rețelei bancare informațiile se pot clasifica in:

informații necesare agențiilor;

informații necesare sucursalelor;

informații necesare centralei băncii;

informații necesare agențiilor, sucursalelor și centralei;

informații necesare agențiilor și sucursalelor;

informații necesare sucursalelor și centrale

În funcție de nivelul ierarhic la care sunt utilizate:

informații necesare personalului de execuție (controlori de ghișeu, referenți de specialitate, analiști de credite, casieri );

informații necesare șefilor de compartimente;

informații necesare directorilor (agenții, filiale, sucursale);

informații necesare organelor superioare de conducere (divizii, comitet director, consiliul de administrație, adunarea generala a acționarilor );

În funcție de caracterul public sau secret al informațiilor bancare, acestea se împart in:

informații publice, accesibile tuturor;

informații confidențiale, aflate sub incidența secretarului bancar

O alta clasificare ar fi din punct de vedere funcțional, și putem distinge :

informație țintă , care se referă la obiectivele financiare și de dezvoltare ale băncii, noile produse și servicii ce vor fi implementate ;

informația normativă,ce cuprinde toate reglementările interne la nivel național și internațional care vizează activitatea bancară ;

informația efectivă,care cuprinde toate informațiile interne și externe care fac referire la starea de fapt a băncii ;

informația estimativă,dată de Buget, și prezintă evoluția previzionată a principalilor indicatori macroeconomici precum și a elementelor specifice activității bancare (cursuri de schimb, ratele dobânzilor)

Principalele caracteristici ale sistemului informațional bancar sunt:

informațiile din cadrul sistemului informațional bancar sunt intr-o continuă transformare și interdependență, unele informații se transformă in altele și se determină una pe alta;

ca rezultat al prelucrării datelor, informațiile se constituie intr-un flux informațional bancar care se manifestă, atât in cadrul instituției bancare cât și in afara ei, formând circuite informaționale;

structura sistemului informațional se află intr-o continuă dinamică, circuitele informaționale in conținutul lor, cat și din punct de vedere al ierarhizării se pot modifica in timp;

sistemul informațional este supus unui proces continuu de perfecționare, în funcție de nevoile de adaptare a activității instituției bancare la modificările de mediu;

sistemul informațional bancar trebuie sa fie bine proiectat astfel încât să asigure fluența circuitelor informaționale;

volumul de informații bancare, din cadrul sistemului informațional bancar trebuie redus la strictul necesar, în funcție de utilitatea acestora;

Pentru a-și putea îndeplini in condiții optime rolul atribuit, sistemul informațional bancar impune ca la baza organizării, funcționării și eficienței sale să se situeze o serie de principii, cum ar fi:

principiul piramidal – conceperea și funcționarea sistemului informațional bancar in funcție de structura organizatorică a unităților bancare (filiale, sucursale, centrale). Acest principiu are in vedere reducerea volumului de informații la nivelul celor strict necesare și a frecvenței transmiterii acestora pe măsura trecerii lor de la verigile inferioare la cele superioare, fără a afecta calitatea deciziilor și sporind eficiența sistemului informațional. Astfel, informațiile devin mai sintetice pe măsură ce urcă in nivelul ierarhic de organizare al băncii, printr-un proces de centralizare și agregare; 

principiul ierarhizării informațiilor bancare după importanța și gradul de operativitate. Conform acestui principiu, unele informații bancare se impun a fi transmise mai rapid,altele mai puțin rapid. Scopul va fi optimizarea evidențelor și a fluxurilor de informații având drept criteriu accelerarea operațiunilor bancare. In acest context, sporirea numărului de operațiuni bancare pe unitatea de timp, va conduce la o creștere a activității bancare, cu amplificarea veniturilor din dobânzi și comisioane, sporind starea de profitabilitate a băncii. La nivel macroeconomic se va realiza o mai bună circulație bănească;

principiul concentrării și centralizării informațiilor bancare, având drept scop înlăturarea paralelismelor, asigurarea informării operative și o mai bună fundamentare a deciziilor;

principiul tipizării documentelor bancare, având in vedere forma și elementele pe care acestea le conțin și concretizându-se in unificarea codificării operațiunilor, a documentelor in care acestea se reflectă și totodată adaptarea documentației bancare la cerințele informatizării operațiunilor bancare;

principiul adaptabilității sistemului informațional bancar în funcție de noile realități ale mediului bancar;

principiul eficienței activității bancare – presupune conceperea, organizarea și funcționarea sistemului informațional bancar astfel încât activitatea bancară să devină mai eficientă, să sporească gradul de operativitate și profitabilitate. Aceste aspecte pot fi apreciate in mod direct, prin scăderea cheltuielilor, prin utilitatea și operativitatea informațiilor culese, prelucrate și transmise, prin promptitudinea și calitatea deciziilor luate, prin modul in care sunt conștientizate și apreciate produsele bancare de către clienți;

2.2. Calitatea sistemului informațional

Sistemul informațional bancar este constituit din ansamblul mijloacelor și metodelor prin care se realizează colectarea, prelucrarea și transmiterea datelor și a informațiilor și reprezintă premisa organizării și desfășurării eficiente a activităților de conducere, coordonare și control, cât și a celor operative. În același timp, sistemul trebuie sa asigure păstrarea și depozitarea datelor și a informațiilor, realizarea de sinteze, rapoarte pentru fundamentarea deciziilor. Datele care stau la baza sistemul informațional bancar au ca surse atât evidența operativă, statistică, contabilă, proprie băncii, cât și evidențele clienților acestora în calitate de titulari de conturi.

Sistemele informaționale bancare sunt concepute pe două niveluri:

Un nivel al aplicațiilor bancare propriu-zise;

Un nivel al suportului de dezvoltare a aplicațiilor;

Practic sistemul informațional are următoarele funcții:

cunoașterea funcționării și specificul prelucrării realizate la nivelul subsistemului operant;

furnizarea de date pertinente, exacte și operative subsistemului de conducere;

implementarea funcțiilor esențiale relative la informațiile cu specific financiar-contabil;

generarea de informații cu caracter particular financiar-bancar;

memorarea acestor informații;

prelucrarea informațiilor.

O analiză a acestor funcții ale sistemului informațional bancar conduce la ideea că acestea pot fi simplificate, diversificate și exploatate prin intermediul tehnicilor operative.

În aceste condiții, informatizarea sistemului informațional cuprinde două niveluri distincte:

nivelul subsistemului informațional organizațional care reflectă activitățile asociate întregului organism financiar-bancar prin prisma informațiilor, a sarcinilor umane, a sarcinilor informatice, inclusiv a modalităților de funcționare (servicii, manageri, legături informaționale directe și indirecte);

nivelul subsistemului informațional informatizat prin care se înțelege memorarea, prelucrarea și transferul automat al datelor prin intermediul sistemelor electronice de calcul și comunicație.

Lucrările în domeniul sistemicii au condus la definirea unui model care promovează viziunea sistemică asupra întreprinderii pe care o consideră formată din următoarele trei subsisteme:

Subsistemul decizional valorifică informațiile oferite de subsistemul informațional în fundamentarea deciziilor.

Subsistemul informațional joacă un dublu rol: pe de o parte asigură toate informațiile necesare luării deciziilor pe toate nivelurile de responsabilitate, conducere și control iar pe de altă parte asigură căile de comunicare între celelalte subsisteme, deoarece deciziile formulate de subsistemul de conducere sunt transmise factorilor de execuție prin subsistemul informațional.

Subsistemul operativ(în cadrul căruia se desfășoară procesele economice specifice domeniului de activitate a agentului economic) are loc culegerea datelor care apoi sunt transmise subsistemului informațional în vederea stocării și prelucrării datelor necesare obținerii informațiilor utilizate în fundamentarea deciziilor la nivelul subsistemului decizional.

Subsistemul informațional reprezintă ansamblul tehnico-organizatoric de culegere, transmitere, stocare și prelucrare a datelor în vederea obținerii informațiilor necesare procesului decizional.

Subsistemul informațional se interpune între subsistemul decizional și subsistemul operativ având drept scop asigurarea informațiilor necesare staff-ului managerial reprezentând în același timp un mijloc de comunicare între celelalte două subsisteme.

Subsistemul informațional nu trebuie văzut doar ca o interfață între sistemul operativ și sistemul de conducere ci și ca elementul de legătură a mediului intern al firmei și cel exterior lui (mediu economic, financiar, bancar).

Scopul principal al sistemului informațional este de a furniza fiecărui utilizator, în funcție de responsabilitățile și atribuțiile sale, toate informațiile necesare.

Informația furnizată de către sistemul informațional trebuie să se caracterizeze prin:

acuratețe și realitate

concizie

relevanță

consistență

oportunitate

forma de prezentare adecvată

cost corespunzător în raport cu valoarea acesteia.

În prezent, sistemul informațional apare cu noi tendințe de dezvoltare, de la cel manual la cel computerizat, proiectat și aplicat cu scopul de a furniza conducerii informațiile provenite din surse interne si externe entității, pentru comunicare și utilizarea acestora în adoptarea de decizii eficiente în activități de previziune, organizare, coordonare și control, conform competențelor specifice.

2.3. Managementul securității informației

În ultima perioadă a început să se acorde tot mai multă atenție și importanță pericolelor legate de securitatea informațiilor în cadrul entităților. Astfel, problema securității informaționale devine un subiect pentru toate tipurile de organizații, indiferent de mărimea, activitatea sau forma lor de proprietate.

Pentru a rezolva problemele de securitate a informațiilor (de exemplu pierderea lor) în cel mai bun mod posibil, o entitate are nevoie de un mecanism pentru a asigura gestionarea riscurilor de amenințări potențiale în relație cu disponibilitatea, integritatea și confidențialitatea informațiilor. Acest sistem se numește Sistemul de Management al Securității Informației (SMSI). Sistemul nu se referă doar la siguranța informațiilor și tehnologiilor moderne de comunicare, care sunt expuse la unui risc permanent la atacuri, dar și la prevenirea pierderilor de informații sau minimizarea consecințelor comportamentului uman.

Amenințările și costurile posibile ale lipsei implementării eficace a Sistemului de Management al Securității Informației:

divulgarea informației confidențiale;

întreruperi în activitate: nefuncționarea rețelei de calculatoare și imposibilitatea accesării serverelor și aplicațiilor. Informatizarea tot mai mare a sistemelor informaționale duce la imposibilitatea desfășurării activităților în timpul indisponibilității sistemului IT;

pierderea încrederii clienților și partenerilor: practica demonstrează că organizațiile atacate de hackeri au pierdut reputația și încrederea și să o recapete le-a fost foarte greu, sau chiar imposibil;

costuri Financiare: legislația în vigoare prevede răspunderea juridică și financiară pentru pierderea confidențialității datelor clienților.

Avantajele Implementării Sistemului de Management al Securității Informației:

păstrarea confidențialității, integrității și a disponibilității informației;

îmbunătățirea reputației și încrederii în organizație;

asigurarea conformității legale și reducerea riscului penalizărilor;

scăderea costurilor IT;

asigurarea instruirii continue a angajaților în materie de păstrare a confidențialității informației;

posibilitatea oferirii unor servicii de calitate în timp optim;

oferă managerilor un control mai bun asupra fluxurilor de informații din organizație;

sunt identificate și ținute sub control riscurile care pot afecta activitatea organizației;

pferă posibilitatea comparării performanței sistemului IT în raport cu media din industrie;

Informațiile pot exista sub diferite forme. Ele pot fi tipărite sau scrise pe hârtie, stocate electronic, transmise prin poștă sau prin echipamente electronice, prezentate pe filme sau comunicate în cadrul unor conversații. Orice formă ar avea informațiile sau orice metode de stocare ar fi folosite, ele trebuie să fie întotdeauna protejate corespunzător.

Obiectivele Sistemului de Management al Securității Informației:

Confidențialitate proprietatea ca informația să nu fie făcută disponibilă sau divulgată persoanelor, entităților sau proceselor fără autorizare.

Integritate proprietatea de a păstra acuratețea conținutului informației, iar modificarea acesteia să fie posibilă doar în circumstanțe autorizate.

Disponibilitate proprietatea de a fi accesibil și utilizabil la cerere de către o entitate autorizată la momentul și locul potrivit.

Nerepudierea, termen recent apărut în literatura de specialitate, își propune să confirme destinatarului unui mesaj electronic faptul că acest mesaj este scris și trimis de persoana care pretinde că l-a trimis, în acest fel se asigura încrederea ambelor părți. Expeditorul nu poate nega că a trimis mesajul iar destinatarul că l-a primit.

Vulnerabilitatea datelor poate fi definită ca o slăbiciune în ceea ce privește procedurile de sistem, arhitectura sistemului, implementarea acestuia, controlul intern, precum și alte cauze care pot fi exploatate pentru a trece de sistemele de securitate și de a avea acces neautorizat la informații. Orice calculator este vulnerabil la atacuri. Politica și serviciile de securitate ale entității pot reduce probabilitatea ca un atac asupra sistemului să aiba puține șanse de reușită.

Principalele vulnerabilități sunt:

fizice;

naturale;

hardware;

software;

mediile de stocare;

comunicațiile;

umane.

Tehnologiile de securizare a datelor sunt menite să limiteze accesul la informație. Din aceasta categorie fac parte:

controlul accesului;

identificarea și autentificarea;

firewall-urile;

rețelele virtuale private;

infrastructura cu chei publice;

Secure Sockets Layer (SSL);

Single Sign On (SSO) – semnătură doar o dată.

Controlul accesului este un termen folosit pentru a defini un set de tehnologii de securitate care sunt proiectate pentru limitarea accesului. Acesta presupune ca doar unele persoane care au permisiunea vor putea accesa calculatorul și avea acces la datele stocate.

Identificarea și autentificarea, folosindu-se de conturi și parole, permit doar accesul utilizatorilor autorizați la informații.

Firewall-ul reprezintă un filtru hardware sau software care stopează sau permite trecerea uni anumit trafic prestabilit din rețea. De asemenea, mai poate fi folosit și în interiorul propriei rețele pentru a separa subrețele cu nivele diferite de securitate.

Infrastructura cu chei publice (PKI) își presupune să asigure securitatea în sisteme deschise și să asigure încrederea între doua persoane care nu s-au conoscut niciodată, într-o structură PKI completă, fiecare utilizator va fi identificat, iar fiecare mesaj pe care-l trimite sau aplicație pe care o lansează este transparent și asociat cu utilizatorul.

Secure Sockets Layer (SSL) reprezintă un protocol web securizat care permite criptarea și autentificarea comunicațiilor web utilizând PKI pentru autentificarea serverelor și a clienților.

Single Sign On (SSO) – semnătură doar o dată, doreste să debaraseze utilizatorul de mulțimea de conturi și parole care trebuie introduse de fiecare dată când accesează sau reaccesează programe.

Pe lânga tehnologiile de restricționare, securitatea sistemului trebuie administrată, monitorizată și întreținută.

Pentru aceasta trebuie efectuate urmatoarele operații:

Administrarea;

Detectarea intrușilor;

Scanarea vulnerabilităților;

Controlul virușilor.

Administrarea sistemelor presupune controlul și întreținerea modului de acces a utilizatorilor. Un utilizator care folosește o parolă scurtă sau care este ușor de ghicit poate compromite securitatea informațiilor.

Detectarea intrușilor trebuie facută permanent.

Scanarea vulnerabilităților presupune investigarea configurației la nivel intern pentru detectarea eventualelor breșe de securitate, se face atât la nivel hardware, cât și software.

Controlul virușilor se face pentru a detecta și elimina programele malițioase din sistem. Acestea se pot răspândi la toate calculatoarele din sistem și pot opri funcționarea acestuia sau pot produce daune informației. Se impune obligatoriu să fie instalate programe antivirus.

Cap. III. Managementul solvabilității bancare – Raiffeisen Bank

3.1. Prezentare generală Raiffeisen Bank

Raiffeisen Bank este o bancă universală de top pe piața românească, oferind o gamă completă de produse și servicii de calitate superioară persoanelor fizice, IMM-urilor și corporațiilor mari, prin multiple canale de distribuție: unitați bancare, rețele de ATM și POS, phone-banking (Raiffeisen Direct), mobile banking (Raiffeisen Smart Mobile) și internet banking (Raiffeisen Online).

Friedrich Wilhelm Raiffeisen a întemeiat în 1862 prima uniune de credit în Anhausen Germania. În 1886 apare prima uniune bancară Raiffeisen în Mühldorf Austria. Raiffeisen Zentralbank Austria a fost fondată în 1927 pentru a coordona activitățile și politicile financiare ale întregului grup bancar Raiffeisen și este responsabilă cu tranzacțiile și operațiunile efectuate în numele grupului la nivel național și internațional. Astăzi, Grupul Raiffeisen este cel mai mare grup bancar privat din Austria cu un număr total de 2.360 de unități.

Operațiunile internaționale ale RZB-Austria se concentrează în principal pe piețele emergente. Poziția sa și legăturile tradiționale cu Europa Centrala și de Est au ajutat RZB-Austria să stabilească excelente relații cu firmele, băncile și alte instituții din această regiune. RZB-Austria și-a dezvoltat semnificativ activitatea internațională, reușind să devină una dintre principalele bănci specializate în piețele în formare din Europa Centrala și de Est, fiind în același timp considerată un pionier în regiune. RZB-Austria operează în următoarele șaisprezece țări din regiune: Ungaria, Slovacia, Polonia,Cehia, România, Bulgaria, Croația, Rusia, Ucraina, Bosnia, Serbia, Muntenegru, Slovenia, Kosovo, Belarus și Albania. Grupul Raiffeisen are una dintre cele mai dense rețele bancare din regiune.

Datorită rolului său de deschizător de drumuri în Europa Centrală și de Est și prezenței sale îndelungate în această zonă, Grupul a reușit să câștige ca și clienți ai săi, încă de la începuturi, cele mai renumite companii din aceste țări și subsidiarele locale ale unor concerne internaționale. Având bănci în mai multe state din Europa Centrala și de Est, acum inclusiv în Kosovo și Belarus, precum și o reprezentanță în Lituania, Grupul întâmpină cererile clienților săi oriunde îi pot purta afacerile în regiune. În acest sens, Grupul Raiffeisen nu a fost numai cu mult înaintea lărgirii Uniunii Europene, dar a fost la originea unor impulsuri-cheie pentru piețe aflate la periferia orizontului atenției publice.

Rețeaua Grupului include și Europa Occidentală și celelalte continente. În Asia, RZB este singura bancă austriacă reprezentată în China, cu o sucursală și o reprezentanță Prezența Grupului include, de asemenea, o sucursală în Singapore și reprezentanțe , Bombay, Ho Chi Minh City și Teheran. Pe lângă toate acestea, Grupul Raiffeisen este prezent și în centrele financiare cele mai importante ale lumii, precum și pe multe alte piețe dezvoltate. Banca are astfel o sucursală , o reprezentanță și o subsidiară specializată în finanțe În Europa, clienții se pot baza pe reprezentanțele Raiffeisen din Paris, Bruxelles și Milano, precum și pe filiala din Malta pentru sprijin local.

Istoricul Grupului în România a început în anul 1994 cand RZB Austria a deschis o reprezentanță , ulterior fiind înființată și o filiala bancară deținută în proporție de 100% de către –RZB Austria – Raiffeisenbank (România) S.A. Această entitate bancară a devenit operațională începând cu iulie 1998.

În iulie 2001 RZB-Austria și Fondul Româno-American de Investiții (FRAI) au preluat de 98,84% din acțiunile Băncii Agricole, una dintre cele mai mari bănci românești deținute de stat. RZB-Austria deținea 93,36% din acțiuni. După achiziție, numele Băncii Agricole a fost schimbat în Banca Agricolă – Raiffeisen SA. Valoarea totală a tranzacției se ridica la 52 milioane USD, sumă ce includea angajamentele de investiții.

În 2002, Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor a votat fuziunea celor două entități bancare deținute de RZB Austria în România, Banca Agricolă – Raiffeisen SA și Raiffeisenbank (România) SA , prin absorbția celei de-a doua entități de către prima. Banca rezultată în urma fuziunii se numește Raiffeisen Bank, RZB Austria deținând 94,14% din acțiunile noii entități. În august-septembrie 2002, RZB Austria a desfășurat o ofertă publică de cumpărare pentru toate acțiunile Raiffeisen Bank tranzacționate , în scopul delistării entității nou-formate de pe BVB, în urma acesteia societatea devenind, cu acordul Adunării Generale a Acționarilor, societate de tip închis. În decembrie 2002, Raiffeisen International Bank-Holding AG (RIB) a devenit acționar majoritar, deținând 99,2% din acțiuni, după achiziționarea a 94,2% dintre acțiuni de și 5% de de Investiții.

La 31 decembrie 2003, activele totale ale Raiffeisen Bank se ridicau la 44.028 miliarde lei, față de 26.827 miliarde lei la 31 decembrie 2002. Creșterea de 64% în termeni reali poate fi atribuită în principal creșterii portofoliului de credite nete, de la 10.954 miliarde lei la 28.661 miliarde lei (162%), atât segmentul corporate, cât și cel de retail cunoscând o dezvoltare semnificativă. Sporirea volumului de credite se datorează dezvoltării activității de creditare a băncii prin lărgirea bazei de clienți și produse, pe de o parte, creșterii generale a nivelului creditării în sistemul bancar (49% în 2003) și creșterii economiei românești (4,9% in 2003), pe de altă parte. S-a înregistrat un profit de 4,6 milioane euro.

Activele totale se ridicau la 82.079 miliarde lei la 31 decembrie 2004, comparativ cu 44.028 miliarde lei la 31 decembrie 2003. Ca urmare, cota de piață a Raiffeisen Bank, privind activele totale, a ajuns la 9,2% în decembrie 2004, banca obținând un profit net de 28,3 milioane euro. La 31 ianuarie 2004 structura acționariatului se prezenta astfel: Raiffeisen International Bank-Holding AG – 99,35 %, alți acționari (aproximativ 17.750 persoane fizice și juridice) – 0,65%.

Activele Raiffeisen Bank totalizau 11.135,3 milioane lei la 31 decembrie 2005. Creșterea de 35,7% în termeni nominali a activelor totale a rezultat din investițiile întreprinse de bancă în sistemele IT, echipamente și rețeaua de unități, precum și în programe de pregătire a personalului. Raiffeisen Bank a obținut în anul 2005 un venit net din dobânzi de 444,6 milioane lei. În martie avut loc majorarea capitalului social cu aproximativ 40 de milioane EUR.

Activele totale ale Raiffeisen Bank au avut o evoluție foarte bună în anul 2006 (creșterea lor fiind de 24,5%), ajungând la 13.860 milioane lei la data de 31 decembrie 2006. Numărul total de unități Raiffeisen era de 265 la sfârșitul lui 2006 față de 215 la sfârșitul anului precedent. La finalul anului 2006, Raiffeisen Bank deținea:

15,5% din numărul total de carduri active de pe piață, adică 1.403.406;

24% din numărul total de carduri de credit de pe piață, adică peste 170.000.

Raiffeisen Bank a încheiat anul 2007 cu un total de 433 de unități. Banca a fost apreciată pentru întreaga activitate desfășurată pe parcursul anului, fiind desemnată „Banca Anului atât de către Piața Financiară pentru segmentul de activitate corporate, cât și de către Business Press pentru portofoliul diversificat de produse și servicii oferite.

În ciuda crizei economice, începute încă din vara anului 2007, cu impact negativ asupra evoluțiilor înregistrate în trimestrul al patrulea, anul fost cel mai de succes an din istoria Raiffeisen Bank. Banca a introdus în portofoliul de produse creditul fără garanții materiale destinat finanțării rapide a activității curente a intreprinderilor mici și mijlocii. Rețeaua de bancomate atinge pragul de 1.000 de ATM-uri puse la dispoziția posesorilor de carduri. La finele anului 2008, banca avea o cota de piață de 5,7% la activele totale, 5,3% la credite, 9,8% la depozite, 10,9% la plăți.

La baza activității băncii stau elemente definitorii, care susțin ideea de seriozitate și încredere. Emblema băncii este unul din aceste elemente. Căluții încrucișați reprezintă emblema Raiffeisen. Simbolistica este profundă și se referă la faptul că, în vechime, căluții încrucișați completau vârful unui acoperiș de casă, protejând ocupanții acesteia de orice tip de pericol. Organizația Raiffeisen a transformat acest simbol al protecției în propria marcă deoarece membrii acesteia se protejează reciproc de dificultățile economice, colaborând unul cu celalalt.

Totodată, lansarea programului "Viziune, Misiune, Valori", a reprezentat un pas esențial în definirea identității băncii ca organizație. Viziunea și misiunea sunt linii directoare pentru întreaga activitate a băncii, care exprimă ceea ce dorește să devină și ce direcții trebuie să urmeze. Valorile stabilesc coordonatele principale ale comportamentului față de clienți, acționari, competitori și colegi.

Viziune – Raiffeisen Bank este liderul pieței bancare prin calitate, dinamism și inovare. Oferind produse și servicii de înaltă calitate, cu o atitudine constant dinamică și axându-se pe inovare, Raiffeisen Bank poate deveni banca de primă opțiune pentru clienți și poate fi recunoscută ca fiind liderul pieței bancare.

Misiune – Raiffeisen Bank este un partener de termen lung pentru toți clienții săi, oferind o gamă completă de servicii financiare la standarde ridicate și generând un profit pe acțiune peste medie. Este o bancă universală, aparținând unui grup care oferă servicii financiare integrate în următoarele domenii: bancar, bancă de investiții, analiză și consultanță financiară, leasing, asigurări.

Standardele ridicate se aplică fiecărui aspect al activității băncii: servicii și produse de calitate, investiții în infrastructură, conceptul original Raiffeisen pentru „sucursala modernă”, multiple canale de distribuție, inovare constantă în ceea ce privește produsele, soluții alternative sau personalizate nevoilor specifice ale clienților băncii.

Valori:

Axarea pe nevoile clientului;

Creșterea valorii pentru acționari;

Păstrarea eticii generale solide.

În concluzie, Raiffeisen Bank este o bancă universală, oferind o gamă completă de produse și servicii de cea mai bună calitate persoanelor fizice, IMM-urilor și corporațiilor mari.

Produsele și serviciile bancare adresate clienților au fost îmbunătățite în mod constant, acesta fiind elementul central al strategiei băncii, de dezvoltare prin atragerea de noi clienți și îmbunătățirea serviciilor oferite clienților tradiționali, prin oferirea produselor și serviciilor care să răspundă cel mai bine nevoilor lor.

Pentru asigurarea unei competitivități în domeniul bancar, pe lângă asigurarea unei eficiențe și promptitudini deosebite, precum și a unor servicii speciale clienților, în ultimele două decenii s-a impus mai întâi în S.U.A. și apoi, mai lent, și în Europa, concepția privind avantajul competitiv decisiv pe care îl asigură crearea și dezvoltarea de noi servicii bancare.

În procesul de creare și dezvoltare a noilor produse bancare, programul de marketing are un rol însemnat pentru: identificarea segmentului de clienți tradiționali și noi care doresc accesul la noile produse în funcție de cifra de afaceri, mărimea bilanțului sau o anumită dimensiune pe piață; analiza segmentului de riscuri al întregii afaceri și selectarea fie a operațiunilor cu clienți buni, în felul acesta reducându-se riscul, dar având produse înalt specializate, fie promovarea de operațiuni într-un mediu economic mai puțin eficient, dar cu o extensie mult mai mare, în condițiile unei însemnate diversificări a riscului; o nouă orientare a politicii bancare prin revederea riscului afacerilor, a locului deținut de depozite, acreditive, volumul schimburilor valutare, garanții, tranzacțiile privind transferul monetar, al afacerilor din afara bilanțului sau ale celor care înregistrează temporar sau aparent pierderi și stabilirea unor relații strânse cu clienții, inclusiv de a deveni "bancă de casă", ceea ce înseamnă ca un anumit client să prefere banca respectivă înaintea tuturor competitorilor.

Portofoliul de produse satisface toate necesitățile financiare ale clienților. Banca a venit în sprijinul acestora propunând soluții moderne, pliabile pe toate necesitățile clienților, fie persoane fizice sau juridice.

Raiffeisen Bank a profitat de schimbările survenite în sistemul de plăți prin lărgirea gamei de produse oferite. Ca urmare, banca poate primi ordine de plată prin multiple canale (cum ar fi ghișeele băncii, electronic banking, telephone banking prin intermediul Call Center, mobile banking) și poate să furnizeze clienților extrase de cont detaliate atât pe suport hârtie, cât și în format electronic.

Produsele și serviciile bancare adresate clienților au fost îmbunătățite în mod constant, acesta fiind elementul central al strategiei băncii, de dezvoltare prin atragerea de noi clienți și îmbunătățirea serviciilor oferite clienților tradiționali, prin oferirea produselor și serviciilor care să răspundă cel mai bine nevoilor lor.

Pentru asigurarea unei competitivități în domeniul bancar, pe lângă asigurarea unei eficiențe și promptitudini deosebite, precum și a unor servicii speciale clienților, în ultimele două decenii s-a impus mai întâi în S.U.A. și apoi, mai lent, și în Europa, concepția privind avantajul competitiv decisiv pe care îl asigură crearea și dezvoltarea de noi servicii bancare.

În procesul de creare și dezvoltare a noilor produse bancare, programul de marketing are un rol însemnat pentru: identificarea segmentului de clienți tradiționali și noi care doresc accesul la noile produse în funcție de cifra de afaceri, mărimea bilanțului sau o anumită dimensiune pe piață; analiza segmentului de riscuri al întregii afaceri și selectarea fie a operațiunilor cu clienți buni, în felul acesta reducându-se riscul, dar având produse înalt specializate, fie promovarea de operațiuni într-un mediu economic mai puțin eficient, dar cu o extensie mult mai mare, în condițiile unei însemnate diversificări a riscului; o nouă orientare a politicii bancare prin revederea riscului afacerilor, a locului deținut de depozite, acreditive, volumul schimburilor valutare, garanții, tranzacțiile privind transferul monetar, al afacerilor din afara bilanțului sau ale celor care înregistrează temporar sau aparent pierderi și stabilirea unor relații strânse cu clienții, inclusiv de a deveni "bancă de casă", ceea ce înseamnă ca un anumit client să prefere banca respectivă înaintea tuturor competitorilor.

Portofoliul de produse satisface toate necesitățile financiare ale clienților. Banca a venit în sprijinul acestora propunând soluții moderne, pliabile pe toate necesitățile clienților, fie persoane fizice sau juridice.

Raiffeisen Bank a profitat de schimbările survenite în sistemul de plăți prin lărgirea gamei de produse oferite. Ca urmare, banca poate primi ordine de plată prin multiple canale (cum ar fi ghișeele băncii, electronic banking, telephone banking prin intermediul Call Center, mobile banking) și poate să furnizeze clienților extrase de cont detaliate atât pe suport hârtie, cât și în format electronic.

Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de analiză, bazată pe estimarea siguranței veniturilor curente, de natură preponderent salarială și pe încadrarea obligațiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne.

Creditele acordate persoanelor juridice sunt acordate pe baza analizei economico-financiară a activității solicitantului de credit constituie o primă etapă de identificare a capacității de rambursare, privită din punct de vedere istoric. Se vor avea în vedere, în acest sens, trei paliere de evaluare și anume: analiza bilanțului contabil, analiza profitabilități, analiza bonități.

Depozitele bancare reprezintă pentru băncile comerciale principala resursă financiară și se formează din depozite la vedere și depozite la termen.

Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilități depuse în toate conturile deschise la bănci, din care se pot face plăți la cerere și pentru care banca nu-și rezerva dreptul de a solicita înștiințarea scrisă asupra unei viitoare retrageri de numerar. Deținatorii pot dispune oricând de utilizarea lor. Perioada de păstrare a banilor nu este determinată cu exactitate, regula de bază fiind aceea că trebuie să dureze cel puțin o zi lucrătoare. Dobânda este variabilă, modificându-se în funcție de condițiile de piață. Comisionul de deschidere al unui cont se percepe o singură dată, iar pentru operațiile de alimentare de cont nu se percep comisioane.

Depozite la termen au scadență prestabilită, eventualele retrageri înainte de a ajunge la maturitate fiind supuse unor penalizări prin dobânzi. Se caracterizează printr-o stabilitate mai mare în timp, În principiu, în contul respectiv nu se pot efectua alte operațiuni decât cele de constituire si lichidare.

Depozitele reprezintă următoarele caracteristici: pot fi în lei sau în valută, dobânda pot fi prevazută cu capitalizare sau fară precum și fixă sau variabilă.

3.2. Calculul indicatorilor de performanță bancară Raiffeisen Bank

3.2.1. Indicatorii pentru aprecierea eficientei activității bancare:

Rata profitului brut = × 100

2011: × 100 = 19,32%

2012: × 100 = 16,85%

2013: × 100 = 18,77%

Rentabilitatea = × 100

2011: × 100 = 23,95%

2012: × 100 = 20,23%

2013: × 100 = 23,10%

Datorită scăderii ratei profitului brut și a rentabilității în 2012 concluzionăm că profitabilitatea băncii a scăzut, însa în 2013 aceasta a crescut, ajungând aproape la valorile din 2011.

Productivitatea muncii =

2011: = 83,56 (mii) lei/salariat

2012: = 84,69 (mii) lei/salariat

2013: = 95,18 (mii) lei/salariat

Ponderea salariilor în cheltuielile operaționale = ×100

2011: × 100 = 73,35%

2012: × 100 = 76,09%

2013: × 100 = 73,69%

Cheltuieli operaționale pe salariat =

2011: = 116,07 (mii) lei/salariat

2012: = 124,85 (mii) lei/salariat

2013: = 133,61 (mii) lei/salariat

Deși productivitatea muncii și cheltuielile operaționale pe salariat au crescut, ponderea salariilor în cheltuielile operaționale au crescut doar în anul 2012, urmând ca în anul 2013 să revină aproape de valoarea inițială, din anul 2011.

Gradul de acoperire a salariilor din taxe și comisioane încasate

= × 100

2011: × 100 = 140,08%

2012: × 100 = 137,34%

2013: × 100 = 141,96%

Gradul de acoperire a cheltuielilor operaționale din taxe și comisioane încasate

= × 100

2011: × 100 = 102,75%

2012: × 100 = 104,51%

2013: × 100 = 104,62%

În timp ce gradul de acoperire a cheltuielilor operaționale din taxe și comisioane încasate are o crestere continuă pe parcursul celor trei ani analizați, gradul de acoperire a salariilor din taxe și comisioane încasate prezintă o scadere a indicatorului în 2012, urmând apoi o crestere în 2013 atât față de 2012 cât și de 2011. Se constată așadar că banca nu este dependentă de veniturile din dobânzi, dependență care poate fi periculoasă pentru că acestea sunt cele mai instabile, ele depinzând de variația dobânzii pe piață și de o multitudine de alți factori.

3.2.2. Indicatorii de profitabilitate și rentabilitate

Rata rentabilității financiare = × 100

2011: × 100 = 15,82%

2012: × 100 = 13,86%

2013: × 100 = 15,72%

Nivelul de 10-20% al indicatorului este apreciat de unii specialiști ca fiind corespunzător, astfel în urma analizei Raiffeisen Bank se încadrează în acest nivel corespunzător al indicatorului.

Rata rentabilitatii economice = × 100

2011: × 100 = 1,76%

2012: × 100 = 1,65%

2013: × 100 = 1,79%

În anul 2012 banca a întâmpinat greutăți în realizarea de venituri, în timp ce în 2013 indicatorul analizat a crescut, acesta fiind un semn pozitiv, dar poate indica în același timp un risc asumat de bancă.

Efectul de pârghie =

2011: = 8,97

2012: = 8,39

2013: = 8,76

Se observă o scădere a acestui indicator în anul 2012 și 2013 față de 2011. Această deteriorare a efectului de multiplicare a capitalului o putem pune pe seama scăderii rentabilității financiare în 2012 și a majorării activelor în 2013.

Efectul de pârghie este considerat favorabil atunci când este cel puțin egal cu rentabilitatea economică.

Cei trei indicatori prezentați mai sus se află într-o relație directă, astfel:

Rata rentabilității financiare = Rata rentabilitatii economice × Efectul de pârghie.

Rata profitului net = × 100

2011: × 100 = 16,34%

2012: × 100 = 14,35%

2013: × 100 = 17,91%

Rata utilizării activelor = × 100

2011: × 100 = 10,78%

2012: × 100 = 11,50%

2013: × 100 = 10%

Observăm o reducere a ratei profitului in 2012 față de 2011, urmând apoi să crească în 2013 depășind și anul inițial, în timp ce rata utilizării activelor a crescut în 2012, urmând apoi să scadă în 2013. Această creștere din urmă evidențiază creșterea ponderii activelor generatoare de venit în totalul plasamentelor.

Dobânda netă marginală sau marja netă de dobândă

=

2011: × 100 = 5,49%

2012: × 100 = 6,13%

2013: × 100 = 5,63%

Dobânda netă marginală, că orice indicator marginal are o relevanță deosebită pentru că indica cu cât cresc veniturile nete din dobânzi la creșterea cu 1 procent a activelor generatoare de venit. Indicatorul este în creștere și are valori cuprinse între nivelurile considerate standard 5-7%, ceea ce indică poziția consolidată pe piață a băncii, o bună corelare între activele și pasivele bancare, creșterea profitabilității, dar și creșterea riscurilor asumate.

3.2.3. Indicatorii de structură a veniturilor și cheltuielilor bancare

Ponderea veniturilor din dobanzi in total active = × 100

2011: × 100 = 6,71%

2012: × 100 = 7,24%

2013: × 100 = 5,94%

Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile în total active

=

2011: × 100 = 4,07%

2012: × 100 = 4,25%

2013: × 100 = 4,06%

Observăm creșterea ponderii veniturilor din dobânzi în 2012, urmând apo scaderea acestora în 2013 și față de 2011, lucru pozitiv, deoarece acestea sunt mai instabile, ele depinzând de variația dobânzii pe piață și de o multitudine de alți factori. Ponderea veniturilor din alte surse decât dobânzile crește și ea tot în 2012, urmând apoi să ajungă sub valoarea inițiala cu 0,01%.

Rata cheltuielilor cu dobanzile fata de total active =

2011: × 100 = 2,32%

2012: × 100 = 2,48%

2013: × 100 = 1,76%

Evoluția indicatorului prezintă o descreștere a cheltuielilor cu dobânzile în total active în anul 2013 comparativ cu 2012 și 2011.

3.2.4. Indicatorii de apreciere a calității activelor

Ponderea provizioanelor pentru riscul de credit în totalul creditelor

× 100

2011: × 100 = 0,27%

2012: × 100 = 0,30%

2013: × 100 = 0,29%

Această evoluție ascendenta a provizioanelor de risc în totalul creditelor semnifică o creștere a ponderii creditelor neperformante și a celor restante , respectiv o evoluție negativă a acestui indicator în ceea ce privește profitabilitatea băncii.

Ponderea creditelor totale în total active : ×100

2011: × 100 = 61,31%

2012: × 100 = 62,87%

2013: × 100 = 58,34%

Creșterea ponderii plasamentelor în credite în total active în 2012 semnifică o creștere a riscului asumat.

3.2.5. Indicatorii de lichiditate și solvabilitate

Indicatorii de lichiditate:

Lichiditatea activelor lichide

= ×100

2011: × 100 = 35,25%

2012: × 100 = 32,67%

2013: × 100 = 38,87%

Indicatorul măsoară cele mai lichide active ale băncii, iar o valoare ridicată a indicatorului demonstrează o bună capacitate de reacție la eventualele probleme generate de lipsa de lichiditate.

Lichiditatea activelor sigure

= × 100

2011: × 100 = 108,24%

2012: × 100 = 100,80%

2013: × 100 = 110,85%

Valoarea ridicată a indicatorului demonstrează un risc de lichiditate scăzut.

Lichiditatea creditelor : × 100

2011: × 100 = 80,78%

2012: × 100 = 88,07%

2013: × 100 = 77,95%

Acest indicator arată gradul de lichiditate al creditelor, respectiv capacitatea de rambursare a acestora, creditele fiind apreciate cu un grad de lichiditate redus. Valoarea ridicată a indicatorului demonstrează un risc de lichiditate scăzut.

Indicatorii solvabilitate:

S = × 100

2011: × 100 = 11,14%

2012: × 100 = 11,91%

2013: × 100 = 11,40%

Capitalul propriu constituit acoperă totalul plasamentelor în proporție de circa 11-12%, deci banca prezintă o situație bună în privința solvabilității, fapt anticipat și din rezultatele înregistrate pentru indicatorii de eficiență, de performanță și rentabilitate, unde apreciam că nivelul ridicat al profitului brut și net înregistrat va atrage o capitalizare a acestuia și o creștere a nivelului absolut înregistrat de capitalul propriu al băncii, așa cum se observă și din bilanț.

S = × 100

2011: × 100 = 18,22%

2012: × 100 = 18,94%

2013: × 100 = 19,54%

Acest indicator arată modul de acoperire a activelor cele mai riscante prin capitaluri proprii de către banca în cei trei ani analizați. Se observă o creștere a gradului de acoperire, deci nu avem risc de insolvabilitate.

S = × 100

2011: × 100 = 14,68%

2012: × 100 = 16,68%

2013: × 100 = 15,23%

Acest indicator exprimă raportul dintre fondurile proprii ale acționarilor și resursele atrase de bancă de pe piață prin depozite și împrumuturi. Raportul este în favoarea resurselor proprii, care nu suportă costuri sau presupun costuri mai mici decât cele suportate pentru resursele atrase de pe piață, deci cheltuieli mai mici, profit mai mare și o bună solvabilitate a băncii analizate.

3.2.6. Indicatori ai adecvării capitalului

Gradul de îndatorare (gearing) = × 100

2011: × 100 = 69,40%

2012: × 100 = 107,46%

2013: × 100 = 66,26%

Banca a avut un grad mare de îndatorare în anul 2012, urmând apoi ca în 2013 acesta să scadă sub valoarea din 2011.

Pârghia financiară (leverage) =

2011: = 0,40

2012: = 0,51

2013: = 0,39

Indicatorii prezentați anterior pot fi utilizați în procesul de evaluare a performanțelor băncilor comerciale din România.

Nivelul indicatorilor de performanță constituie repere de maximă importanță în utilizarea informației bancare. Aceste informații au în vedere performanțele trecute, situația prezentă și previziuni pentru performanțele viitoare ale activității bancare. În toate aceste faze, dar mai ales pentru performanțele viitoare, sunt luate în calcul mai multe alternative, ipoteze astfel încât să poată fi luată decizia cea mai bună de fiecare dată.

Indicatorii de performanță pot fi urmăriți și în teritoriu la nivelul unităților operative (sucursale, agenții), unde analiza lor trebuie să aibă în vedere în primul rând creditele deoarece, momentan, acestea au o pondere foarte mare în totalul bilanțului bancar, dar și plasamentele în vederea realizării unei structuri optime a activității.

În evaluarea activității bancare nu este suficientă cunoașterea modului de constituire a sistemului de indicatori, ci mai ales precizarea intervalelor în care ei pot varia. Realizarea acestui deziderat implică cunoasterea rezultatelor obținute de țări cu sisteme bancare avansate.

Îmbunătățirea performanțelor bancare, ca rezultat al optimizării managementului bancar, presupune acțiunea conjugată a doi factori și anume, pe de o parte, optimizarea raportului între nivelul dobânzilor active și cel al dobânzilor pasive, iar, pe de altă parte, optimizarea structurii plasamentelor și a resurselor. De asemenea, optimizarea managementului bancar și creșterea performanțelor bancare este condiționată obiectiv de identificarea, evaluarea, gestionarea și limitarea riscurilor bancare.