Managementul Situatiilor DE Urgentă ÎN Contextul Securitătii Si Apărării Nationale

MANAGEMENTUL SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII NAȚIONALE

Lt.(com.infm.) ing.

Ștefan Gabriel GEORGESCU*

U.M. 0319 București

Introducere

În lucrarea de față vom vorbi de protecția și asistența în fața situațiilor de urgență este un drept fundamental al ființei umane, în aceeași măsură ca dreptul la viață sau dreptul la sănătate. În țara noastră, managementul situațiilor de urgență reprezintă una din formele de asigurare a securității naționale.

Misiunea principală ar fi de a asigura cetățenilor siguranță și protecție împotriva efectelor situațiilor de urgență și/sau acțiunilor militare pe timp de pace, criză și război, prin respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de extindere și menținere a principiilor europene și euro-atlantice, în condițiile unui regim politic bazat pe democrație constituțională și strict control democratic civil, asupra sistemului managementului situațiilor de urgență.

Pentru îndeplinirea acestei misiuni, sistemul național de management al situațiilor de urgență este și va fi un serviciu public.

Dimensiunile securității naționale

Gestionarea problematicii securității naționale implică o acțiune unitară, logică și coerentă, bazată pe fundamentarea teoretică detaliată, cadru normativ și organizatoric adecvat, resurse, metode, pârghii și instrumente etc. Deoarece problematica tratată este vastă, nu poate fi abordată decât în perspectivă integratoare, multidimensională și dinamică.

În teorie, inclusiv în concepția românească, și-a făcut loc și s-a afirmat un concept nou, integrator, respectiv cel de sistem al securității și apărării naționale. În strategia de securitate a României acest concept este evidențiat sub denumirea de sistemul securității naționale. Motivul pentru care în denumire nu apare și apărarea națională nu țin de excluderea acestei componente a dimensiunii acționale, ci de statutul specific al acesteia, ca o componentă pentru situații de excepție, considerate ca foarte puțin probabile pe termenul mediu luat în considerație de actuala strategie, potrivit căreia putem trage concluzia că țara noastră nu este și nu se va afla în viitorul apropiat în fața vreunei amenințări majore, de tip militar clasic, la adresa securității naționale.

Concept ce definește o realitate complexă și multidimensională, sistemul securității naționale subsumează și combină subsisteme cu suprapuneri și interferențe, la rândul lor complexe și multidimensionale, cum sunt: subsistemul conceptual-doctrinar, decizional, organizațional, informațional, acțional, al resurselor, al infrastructurii, al cercetării științifice, învățământului, educației și culturii. Fiecare acoperă și realizează o dimensiune specifică a securității, se interferează și interacționează cu celelalte pentru coerența sistemului integrator:

Din perspectivă funcțională, sistemul, prin componentele sale și logica relațiilor instituite și practicate, realizează:

evaluarea eficacității măsurilor adoptate și întreprinse în domeniul securității naționale pentru situațiile de normalitate, dar și pentru cele de criză și urgențe civile;

studierea aprofundată, sistematică, permanentă și completă a mediului intern și internațional de securitate, a evoluțiilor și tendințelor ce se manifestă în cadrul acestuia;

stabilirea și definirea intereselor naționale de securitate;

culegerea, stocarea, analiza, interpretarea și difuzarea datelor și informațiilor necesare pentru securitatea și apărarea națională;

stabilirea strategiei de acțiune în afirmarea, realizarea și protejarea intereselor naționale fundamentale în prevenirea și gestionarea stărilor de criză (managementului crizelor) și a modalităților de realizare a acestei strategii;

identificarea și evaluarea factorilor de risc, pericolelor, amenințărilor și eventualelor agresiuni la adresa intereselor naționale fundamentale;

organizarea cercetării științifice, învățământului și educației în domeniul securității și apărării naționale, identificarea resurselor securității, proiectarea și realizarea managementului corespunzător al acestora.

În plan teoretic-doctrinar, noua strategie de securitate națională a țării noastre este caracterizată de:

identificarea și valorificarea a noi resurse de securitate și abordarea lor într-o manieră inovatoare;

valorificarea tuturor demersurilor securității naționale – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică, culturală etc.;

preocuparea pentru a răspunde aspectelor de necesitate dictate de dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, precum și de mutațiile, adesea imprevizibile, ce se produc în lume;

noutatea abordării, cu largă deschidere spre abordare mai cuprinzătoare, complexă și multilaterală a problematicii;

depășirea și abolirea manierei dogmatico-schematice rigide, strict tehniciste sub aspect institituțional-organizatoric și funcțional al sistemului securității naționale;

includerea în acesta a societății civile și cetățenilor, cu drepturi și obligații adecvate sub toate aspectele, în sistemul securității naționale;

caracter deschis, flexibilitate și adaptabilitate;

îmbinarea elementelor tradiționale cu cele de nouă perspectivă;

viziunea sistemică lărgită;

caracterul moral, licit, bazat pe dreptul internațional în vigoare, pe principiile și valorile moralei internaționale, pe valorile consacrate și dorite de comunitatea românească și internațională.

În plan decizional, răspunderea fundamentală pentru securitatea țării este purtată de Președintele, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituții ale statului, potrivit prerogativelor constituționale ale fiecăruia. Complexitatea aspectelor ce influențează acest domeniu impune însă ca, în sistemul securității naționale să fie atrase și structuri civice, neguvernamentale, academice și comerciale, care dețin tehnologii, informații și resurse conexe de securitate națională și care pot contribui la realizarea și menținerea echilibrului mediului intern de securitate – economic, social, civil și militar.

Componenta informațională este deosebit de importantă. Subsistemul informațional este element integrator pentru sistemul de securitate națională, trebuie să cuprindă toate componentele și să se extindă cât mai mult în mediul internațional de securitate. Este condiția coerenței în funcționarea tuturor celorlalte subsisteme, dar și furnizor de riscuri și amenințări, de vulnerabilități prin starea lui actuală, îndeosebi în ceea ce privește infrastructura, cadrul normativ privind datele și informațiile, siguranța și stabilitatea în funcționare, vulnerabilitatea proprie.

În plan acțional, corelat cu celelalte componente, sunt definite direcțiile de acțiune pentru politica de securitate națională. Depășirea abordării rigide, strict tehniciste și a înscrierii în șabloane este caracteristică.

Dincolo de orientări și direcționări relativ precise, dictate de realități, practici consacrate, restricții și constrângeri de tot felul, inclusiv de natură semantică, rămâne un orizont larg deschis pentru inițiativă și manifestare așteptată și solicitată de la societatea civilă, de la structurile neguvernamentale, academice, comerciale, de la fiecare cetățean care are ocazia și trebuie să se manifeste nu numai în calitate de beneficiar de securitate, ci și de producător și garant al acesteia. Resursele de securitate constituie un subsistem dinamic ce condiționează decisiv celelalte subsisteme. Natura lor este diversă. Cantitativ și calitativ sunt și trebuie să fie în evoluție ascendentă. Managementul corespunzător al acestor resurse se impune cu necesitate și constituie o premisă esențială a îndeplinirii obiectivelor politicii de securitate.

Resursele esențiale pentru asigurarea securității și succesul politicii în acest domeniu, sunt:

resursele politice și suportul social: însușirea unanimă de către toate forțele politice și instituțiile publice a opțiunii pentru consolidarea poziției țării noastre ca membru important european și euroatlantic;

sprijinul larg acordat de societatea noastră eforturilor de modernizare și comunitate în spațiul european;

alocarea de resurse financiare corespunzătoare, cu atenția orientată spre utilizarea acestora cât mai eficient;

potențialul intelectual al poporului român, nivelul de pregătire și educație în tradiție europeană, dorința de însușire a ceea ce este performant la nivel internațional.

Astfel, se vor avea în vedere următoarele:

creșterea transparenței utilizării fondurilor publice și a responsabilității față de contribuabili;

asigurarea unei mai bune coordonări a instituțiilor implicate în asigurarea resurselor, precum și exercitarea mai eficientă a controlului parlamentar;

managementul resurselor pe bază de programe integrate pentru toate instituțiile angrenate în activități în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale.

Securitatea națională constituie un domeniu complex și multidimensional, care trebuie realizat și menținut ca atare, concomitent și în măsură egală în toate dimensiunile: politică, economică, socială, educație, cercetare și cultură, siguranță națională și ordine publică, apărare națională, politică externă. Dimensiunea politică a securității se materializează atât în plan conceptual, teoretic, cât și în cel practic-acțional, cu priorități în cel puțin două planuri: cel politico-administrativ și cel al politicii externe, care au rol esențial în contextul analizat.

Afirmarea dimensiunii politico-administrative a securității naționale, vizează modernizarea societății țării noastre și presupune acțiuni ferme pentru întărirea funcției de reglementare a statului și a autorității instituțiilor sale. Realizarea obiectivelor de securitate națională solicită dezvoltarea capacității normative, măsuri adoptate în mod democratic, reformă instituțională și administrativă, perfecționarea sistemului politic, participarea și controlul civic. Resursele specifice ale acestui domeniu sunt constituite și au o evoluție pozitivă, atât în mediul intern, cât și în cel internațional de securitate.

În domeniul politicii externe, acțiunile menite să ducă la realizarea și menținerea securității naționale sunt înscrise pe următoarele coordonate fundamentale:

preocuparea constantă pentru îmbunătățirea statutului juridic și a tratamentului minorităților românești din alte state, în conformitate cu normele internaționale privind drepturile persoanelor aparținând minorităților și angajamentelor asumate prin înțelegeri și tratate bilaterale;

sprijinirea comunităților românești din afara granițelor pentru păstrarea identității naționale, culturale și spirituale și identificarea potențialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomației românești;

promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internațional, pentru asigurarea securității și stabilității în Europa de Sud-Est, ca și în Caucazul de Sud și în întreaga regiune a Dunării și Mării Negre;

respectarea strictă a angajamentelor internaționale în domeniul neproliferării și controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice și de tehnologie cu dublă utilizare, precum și participarea activă în dezbateri, din diverse foruri, pe această temă;

susținerea diplomatică a participării la operațiunile de pace ale ONU și alte acțiuni vizând asigurarea stabilității și întărirea încrederii la nivel regional și global;

dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regională, subregională, bilaterale;

consolidarea relațiilor cu celelalte state membre ale Uniunii Europene – în plan bi și multilateral, cu țările vecine și cu statele cu care țara noastră are relații tradiționale.

Dimensiunea economică a securității naționale ridică cele mai multe probleme. Marile discrepanțe în nivelul de dezvoltare economică, mai ales sub impactul progreselor tehnologice fără precedent, accesul limitat sau discriminatoriu la resurse vitale, coroborate cu aspecte specifice altor dimensiuni, pot fi generatoare de crize și violențe neașteptate, atât în mediul internațional, cu influențe asupra țării noastre, cât și în mediul intern de securitate.

Principalele probleme de securitate ale României sunt cele de natură economică. Dificultățile tranziției economice prelungite, scăderea calității vieții, sărăcia, pot produce intoleranță, afectează solidaritatea socială, favorizează și alimentează populismul, manifestările radicale și extremiste. Dimensiunea economică a securității este marcată de consecințele managementului defectuos al tranziției economice și sociale, de diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societății, de dificultățile din industrie, regresul din agricultură, insuficienta dezvoltare a infrastructurii teritoriale, de noile forme ale criminalității economico-financiare și altele.

Probleme asemănătoare se manifestă și în mediul economic subregional, cu impact negativ asupra mediului economic național și asupra capacității țării de a lua decizii în măsură să o apropie de sistemul economico-financiar caracteristic lumii democratice occidentale. Pentru securitatea economică, pentru afirmarea României ca pilon de stabilitate în zonă, îndeplinirea obligațiilor asumate, constituie un pas decisiv. Astfel, în domeniul politicii de realizare a acestei dimensiuni esențiale a securității naționale, strategia adoptată de statul nostru deschide direcții de acțiune ferme și coerente, cum sunt:

garantarea unui sistem concurențial liber și onest;

asigurarea protecției consumatorilor;

dezvoltarea activităților de comerț interior, inclusiv prin reglementări ale administrației publice locale, cu privire la stimularea producției și piețelor locale;

orientarea pentru atragerea de investitori străini, în principal din spațiul european și euroatlantic;

dezvoltarea turismului și consolidarea cadrului instituțional și legislativ referitor la mediul înconjurător și calitatea mediului;

promovarea noilor tehnologii eficiente și trecerea efectivă la realizarea funcționalităților unei societăți informaționale;

amenajarea teritoriului și reabilitarea infrastructurii de transport,

relansarea agriculturii și dezvoltarea silviculturii;

consolidarea sectorului bancar și de asigurări, disciplinarea piețelor de capital,

dezvoltarea cooperării economice internaționale prin forme noi, mai active și simulative, de comerț exterior;

promovarea unor politici industriale funcționale, corespunzătoare nevoilor sociale și adaptabile cerințelor pieții;

continuarea privatizării, restructurării și modernizării, cu accent pe dinamizarea domeniilor industriale și productive care au potențial, în condițiile programelor sectoriale ale Uniunii Europene, ori convenite cu organismele financiare internaționale;

simularea, prin reglementări eficiente și sub diferite forme, a întreprinderilor mici și mijlocii;

îmbunătățirea mediului de afaceri, diminuarea birocrației, reglementări favorizante pentru investiții și pentru menținerea creșterii economice, printr-o producție performantă cerută de piață;

consolidarea stabilității macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente, prin reglementări simplificate și stimulative, reforma impozitelor, reducerea cheltuielilor interne și restructurarea marilor companii și societăți ale statului, o politică monetară și a cursului de schimb adecvată.

Securitatea culturală este dimensiune de sine stătătoare, cu resurse și potențial specifice. Este marcată de necesitatea configurării și afirmării unei noi dimensiuni culturale și civilizatorii, dominate de spiritul comunitar european, solidaritatea națională, cultura comunicațională, atitudinea față de performanță și față de elite. Direcțiile de acțiune în acest sens sunt:

îmbunătățirea cadrului juridic și instituțional în domeniul relațiilor interetnice, sprijinirea consolidării și dezvoltării identității etnice;

revigorarea politicilor în domeniul tineretului;

protejarea diversității culturale și religioase, promovarea multiculturalismului și multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentanții vieții religioase;

promovarea culturii ca fundament al dezvoltării durabile a națiunii și ca nucleu al identității naționale;

protejarea, conservarea și restaurarea patrimoniului național și promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;

dezvoltarea și promovarea tehnologiei informației și creșterea numărului de specialiști în acest domeniu;

revigorarea, pe baze competitive, a sistemului național de cercetare capabil să contribuie în mod real la modernizarea societății noastre;

îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional pentru cercetare-dezvoltare;

promovarea în sistemul educațional a cerințelor societății informaționale;

racordarea învățământului superior la cerințele sociale și economice;

asigurarea educației de bază, creșterea calității învățământului preuniversitar;

continuarea reformei sistemului de învățământ, ca fundament al politicilor în domeniul resurselor umane.

Siguranța națională și ordinea publică, prin situarea sa la confluența apărării intereselor statului și ale cetățeanului, se constituie într-o dimensiune deosebit de importantă, având în vedere riscurile și vulnerabilitățile existente, precum și cele potențiale din acest domeniu. Astfel, direcțiile de acțiune ale politicii de securitate în acest domeniu sunt din cele prioritare, cu impact direct și considerabil asupra mediului intern de securitate și asupra securității în general:

dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituțiilor din domeniul siguranței naționale și implicarea societății civile în apărarea ordinii publice;

întărirea acțiunilor de prevenire și control pentru limitarea și stoparea criminalității;

consolidarea sistemului instituțional de acțiune – servicii de informații, poliție, minister public, justiție – care să facă posibilă aplicarea fermă a legii;

consolidarea relațiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre N.A.T.O. și U.E., precum și dezvoltarea legăturilor cu cele aparținând altor state, continuarea participării forțelor de ordine publică, civile și militare, la misiuni internaționale;

armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale;

asigurarea funcționării la standarde comunitare a instituțiilor care au atribuții pe linia migrației și azilului;

protecția dreptului la intimitate, la propria imagine și la corecta informare a cetățeanului;

construirea parteneriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui echilibru între dreptul la liberă informare și necesitatea protejării informațiilor clasificate;

securizarea frontierei de stat, în concordanță cu interesele naționale și exigențele impuse de Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră;

îmbunătățirea colaborării dintre autoritățile din sistemul de apărare și justiție și a acestora cu societatea civilă;

combaterea eficace a terorismului, corupției și a crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională și subregională;

constituirea sistemului național de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor și conectarea acestuia la organismele internaționale;

restructurarea sistemului instituțional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul ordinii publice și demilitarizarea în mare măsură a acestora.

Componentele apărării naționale

Apărarea națională este o dimensiune în care se manifestă schimbări semnificative în toate planurile, îndeosebi în cele teoretic-doctrinar, instituțional-organizatoric și acțional. Considerată până nu de mult (către sfârșitul războiului rece și bipolarismului mondial) ca principală modalitate de contracarare a pericolelor și amenințărilor la adresa securității și resursă primordială pentru descurajarea și sancționarea oricărei agresiuni (ce nu putea fi decât militară și generatoare de confruntare între cele două blocuri politico-militare), apărarea națională, în forma sa armată, este cuprinsă în subsidiar, deși se dezvoltă un model teoretic și acțional integrat de securitate și apărare europeană.

Modelul românesc de securitate nu diminuează rolul acestei dimensiuni a securității naționale, chiar dacă una din premisele esențiale de la care se pleacă este cea potrivit căreia, în viitorul apropiat nu există amenințări majore de tip militar clasic.

Apărării naționale îi sunt circumscrise multiple și diverse forme și modalități de acțiune, întreprinse permanent, în timp de pace, incluse sau complementare acțiunilor din domeniile politico-diplomatic, economic, tehnico-științific, cultural etc., acțiuni luate în considerare și desfășurate prioritar și preponderent în politica de securitate națională. Astfel, dimensiunea securității naționale asigurată de apărarea națională nu este estompată sau neglijată, ci ridicată pe o treaptă mult superioară, exercitându-se integrat și cu mai multă coerență și eficiență.

Concepția și practica nou prefigurată de strategia de securitate națională în domeniul apărării sunt ilustrate și în direcțiile de acțiune sectorială stabilite:

adaptarea la condițiile contemporane a sistemului de mobilizare și planificare integrată a apărării și asigurarea concordanței dintre obiectivele propuse și resursele alocate;

constituirea și consolidarea capabilităților necesare pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de țara noastră în cadrul operațiunii de menținere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului și de asistență umanitară la nivel subregional și regional;

sprijinirea autorităților publice în caz de situații de urgență;

întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar;

planificarea coerentă a activității de înzestrare și achiziții, prin coordonare cu politicile din domeniul economic, de privatizare și restructurare a industriei naționale de apărare;

dezvoltarea și achiziționarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de celelalte țări membre N.A.T.O.;

redimensionarea corpului de comandă la nivelul forțelor în proces de restructurare și modernizare;

îmbunătățirea colaborării între serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informații, vizând potențialii factori de risc la adresa securității și stabilității interne;

managementul eficient al resurselor umane și restructurarea forțelor, concomitent cu creșterea gradului de profesionalizare a personalului armatei și modernizarea învățământului militar;

operaționalizarea forțelor destinate participării la misiuni internaționale, în cadrul politicii europene și euroatlantice de securitate și apărare.

În aceste condiții, rolul și importanța managementului situațiilor de urgență în asigurarea protecției populației în cazul unor conflicte sau a unor situații de urgență vor crește.

De aici, rezultă necesitatea ca reforma instituției să vizeze, pe de o parte, sporirea capabilității sale acționale, iar pe de altă parte, să realizeze trecerea la sistemul de tehnici, tactici și proceduri în domeniile de conducere, administrativ și logistic, care să asigure interoperabilitatea cu organizații militare și cu structurile subordonate, naționale și internaționale.

Politica se securitate națională este preocupată de riscul unei eroziuni ce rezultă din schimbări pe termen lung la nivelul condițiilor sociale, economice, demografice și politice, schimbări ce tind să reducă puterea relativă a statului.

Această politică se desfășoară la un nivel operațional și la unul instituțional.

La nivel operațional, politica de securitate națională constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni amenințarea la adresa securității.

La nivel instituțional, are în vedere modul în care este formulată și executată politica la nivel operațional.

Riscuri, amenințări, pericole cu determinări asupra managementului situațiilor de urgență

Actuala strategie de securitate națională pornește de la realitatea că disocierea netă între evoluțiile din mediul intern și cel internațional, este tot mai greu de făcut, în contextul acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor procese care pot crea condiții favorabile apariției unor riscuri la adresa securității naționale.

Circumstanțele internaționale actuale generalizează la nivel european spiritul de cooperare și dialog, prefigurând un fundal predominant pozitiv de evoluție, inclusiv în domeniul securității. Ca urmare, responsabilitatea statului nostru este de a gestiona cu autoritate riscurile și vulnerabilitățile interne care influențează poziționarea țării noastre în mediul internațional de securitate.

Luarea în considerație a acestor factori interni, fără a-i neglija pe cei de natură externă, face posibilă transformarea îndeplinirii obiectivelor de dezvoltare economico-socială susținută și durabilă, într-o resursă considerabilă de securitate și afirmarea țării noastre nu numai ca beneficiar al securității, ci și ca furnizor important de securitate regională și internațională. Strategia de securitate națională, menționează o serie de factori externi de risc, riscuri asimetrice nonclasice, ce se constituie ca noi provocări la adresa securității naționale, precum și vulnerabilitățile de natură internă care pot avea un anume impact asupra securității naționale.

Dicționarul explicativ al limbii române se referă la originea franceză a cuvântului risc (risque), definindu-l ca ”posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a înfrunta un necaz, de a suporta o pagubă, un pericol posibil”, definiție foarte apropiată de cea a ”pericolului” – ”situația sau întâmplarea care pune sau poate pune în primejdie existența, integritatea cuiva sau a ceva”.

Strategia de securitate națională menționează o serie de factori externi de risc, riscuri asimetrice nonclasice ce se constituie ca noi provocări la adresa securității naționale, precum și vulnerabilitățile de natură internă, care pot avea un anume impact asupra securității naționale. În timp ce riscul și pericolul sunt subsumate amenințării și constituie agresiuni potențiale, amenințarea este o agresiune nonviolentă, care afectează starea sistemului agresat, îmbrăcând forme ale presiunilor economice, culturale, agresiunii psihologice, informaționale, politico-diplomatice, militare, imagologice etc..

Riscul apare ca o relație între existența unui fenomen tehnologic sau industrial (de exemplu), cu efecte grave și societatea sau omul care să-l suporte, întocmai factorilor de mediu sau celorlalte viețuitoare. Acesta are un caracter nedefinit de prognoză, încercând să redea probabilitatea sau posibilitatea reală de producere a unui fenomen, oarecum așteptat, cu consecințe grave, față de care omul are o poziție pasivă.

În plan internațional, riscul este definit ca ”un număr posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăților și întreruperi ale activității economice, în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, pentru un fenomen particular, fiind prin urmare produsul dintre riscul specific și elementele de risc”. Produsul hazardului reprezentat prin pierderi și distrugeri reprezintă riscul.

În literatura de specialitate riscul mai este definit ca o combinație între probabilitate, existența unui pericol definit și gravitatea consecințelor existenței. De aceea riscul presupune în permanență două componente de bază: probabilități și consecințe.

Riscul poate fi definit, deci, ca fiind posibilitatea de expunere a omului și a bunurilor materiale create de acesta, la acțiunea unui hazard de o anumită mărime. Altfel spus, riscul reprezintă produsul dintre hazard, elemente de risc și vulnerabilitate.

Amploarea riscului depinde proporțional de tipul de hazard produs (accident nuclear, chimic, biologic, pe căile de comunicație etc.), de tipul de elemente afectate și mărimea afectării acestora. De exemplu, pericolele unor hazarde tehnologice sunt în general asociate cu un grad mic de probabilități și cu riscuri mari la consecințe.

Riscul poate fi clasificat, în general, din punct de vedere calitativ, în risc acceptabil și inacceptabil, iar din punct de vedere cantitativ, acest aspect al riscului poate fi definit prin calcularea probabilității producerii unui anumit eveniment și a consecințelor probabile ale unui astfel de eveniment.

Pentru acele pericole considerate ca potențiale hazarde tehnologice, este imperios necesar să se arate modalitatea de control al riscului.

Procesul de control al acestuia cuprinde:

evaluarea riscului;

reducerea riscului;

planificarea răspunsului în caz de situații de urgență.

Controlul riscului presupune să se efectueze o evaluare a acestuia, riscul fiind considerat acceptabil sau inacceptabil. Dacă este inacceptabil, atunci se organizează măsuri de reducere a riscului și de reacție în caz de situații de urgență, iar după implementarea măsurilor se reevaluează riscul.

Schematic, analiza de risc și planificarea în caz de situații de urgență pot fi reprezentate astfel:

Evaluarea riscului este procesul general de identificare a pericolelor, de estimare a probabilității existenței și a consecințelor probabile, adică risc asociat cu pericol. Acest proces este interactiv, adică, după evaluare, dacă s-a convenit că riscul trebuie redus, este necesar să se reevalueze riscul după orice acțiune întreprinsă.

Clasificarea pericolelor este un element fundamental în evaluarea acestuia, pentru că în acest mod sunt luate în considerare doar acele pericole cu potențial de accident major.

Reducerea riscului are drept scop micșorarea probabilității de vătămare în caz de pericol și de limitare a consecințelor hazardelor, până când riscul este cât mai tolerabil.

Factorii externi de risc la adresa securității naționale în această etapă sunt:

limitarea accesului statului nostru la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale;

decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea țării noastre;

acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul nostru și promovarea valorilor democratice;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute, cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă.

Riscurile asimetrice nonclasice constau în acțiuni armate și nonarmate deliberate, ce au ca obiectiv afectarea securității naționale, prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale.

Din această categorie de riscuri fac parte:

provocarea deliberată de catastrofe ecologice;

agresiunea economico-financiară;

acțiunile destinate în mod premeditat afectării (sub diferite forme și împrejurări variate) imaginii țării noastre în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;

acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice.

Dintre componentele acestei categorii de riscuri, terorismul internațional se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securității statelor și stabilității internaționale în general, ceea ce impune ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar participarea țării noastre la acțiunile internaționale de combatere a acestei amenințări să fie operativă și eficientă.

În activitatea economico-socială internă se manifestă vulnerabilități care, în anumite circumstanțe, pot avea un impact negativ asupra securității naționale.

Cunoașterea acestora și orientarea coerentă spre controlul și înlăturarea lor potențează prevenirea și contracararea punctuală a apariției și manifestării factorilor de risc enumerați anterior și reduc posibilitatea apariției altor riscuri.

Printre aceste vulnerabilități putem enumera:

emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare al societății noastre;

deficiențe în protecția informațiilor clasificate;

menținerea infrastructurii informaționale la un nivel scăzut și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;

slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate față de N.A.T.O.;

scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului, ca urmare a indolenței și birocrației excesive din administrație, ceea ce duce la slăbirea coeziunii sociale și civice;

nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale;

posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra risipirii energiilor, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice, precum și asupra stării de liniște a populației;

reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative tot mai evidente asupra coeziunii și solidarității sociale și asupra calității vieții cetățenilor;

accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice, care produc adâncirea inechităților sociale și proliferarea economiei subterane;

persistența problemelor de natură economică, financiară și socială generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale.

Vulnerabilitatea de natură internă poate afecta capacitatea de răspuns a sistemului de management al situațiilor de urgență în caz de situații de urgență, în aceeași măsură în care afectează și capacitatea de reacție a armatei în contracararea amenințărilor.

Aceasta poate determina:

diminuarea eficacității și credibilității celor două instituții;

stagnarea procesului de reformă și modernizare a forțelor militarizate;

prelungirea peste termenele previzionate a procesului de remodelare a sistemului de management al situațiilor de urgență.

În sistemul securității naționale, managementul situațiilor de urgență se regăsește cu loc, rol și misiuni de maximă însemnătate, ca parte a societății în slujba căreia acționează la îndeplinirea tuturor obiectivelor politicii de securitate. Managementul situațiilor de urgență trebuie să găsească modalitățile cele mai eficiente pentru contracararea influenței unor factori de risc specifici domeniului său de activitate, cu accent pe:

provocarea deliberată a catastrofelor ecologice;

acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale.

Factorul antropic și managementul situațiilor de urgență

Definirea termenilor utilizați în literatura de specialitate a atras interesul experților, astfel încât conținutul, sfera de cuprindere și înțelesul real al termenilor să fie caracterizate prin exactitate, consecvență și claritate. Pe plan mondial, numeroase organisme specializate au preocupări pentru definirea și sintetizarea unor informații și date despre termenii folosiți în domeniul dezastrelor naturale și antropogene.

Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul de dezastru ca fiind ”o nenorocire mare, o catastrofă” și prezintă noțiunea de catastrofă ca fiind ”un eveniment tragic, de mari proporții, cu urmări dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate, tragedie” termenul provenind din limba franceză ”catastrophe” sau latină ”catastropha”.

Dezastrul rezultă din interacțiunea spațială dintre un fenomen extern și o populație care este sensibilă la aceste procese și probabil la pierderile tangibile și intangibile. Dezastrul care reprezintă consecința nu trebuie să se confunde cu hazardul, care este de fapt un fenomen cu potențial distructiv.

Oficiul de Coordonare a Afacerilor Umanitare al Națiunilor Unite (OCHA/ONU) definește dezastrul ca ”o gravă întrerupere a funcționării unei societăți care cauzează pierderi materiale și de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăși cu resurse proprii”.

După părerea noastră, termenul cel mai potrivit ar fi riscul, deoarece acesta se referă atât la hazard, cât și la vulnerabilitate și elemente de risc, deci la consecințele hazardului. Există o tendință justificată de a defini cât mai exact termenii utilizați în tratarea problematicii dezastrelor, frecvenței, probabilității, vulnerabilității, riscului etc.

În teoria de specialitate sunt întâlnite diferite criterii de clasificare a dezastrelor tehnologice:

după geneză:

industriale;

radiologice;

nucleare;

chimice;

biologice;

explozii mari;

incendii de proporții (în masă);

accidente la construcțiile hidrotehnice;

prăbușiri de mine, galerii, exploatări de sare etc.;

accidente majore pe căile de circulație: rutiere, feroviare, fluviale, maritime, aeriene, transport substanțe periculoase;

poluări accidentale: aer, sol și subsol, apă;

agricole și silvice: defrișări, despăduriri excesive, irigații excesive, administrare nerațională de pesticide, îngrășăminte, insectofungicide;

prăbușiri (căderi) de obiecte cosmice: sateliți, nave spațiale.

după amploarea efectelor:

catastrofice (C) – pierderi mari de vieți omenești:

pierderea totală a instalației de producție sau daune provocate proprietăților mai mari de 1 milion de euro;

întreruperea producției pentru mai mult de 30 de zile;

impact pe termen lung sau permanent asupra mediului;

efect potențial dincolo de zona afectată – impact asupra populației.

grave (S) – potențial mare pentru pierderi de vieți:

6 persoane vătămate grav la fața locului sau una singură în exteriorul amplasamentului;

daune mari asupra instalației de producție sau daune asupra proprietății mai mari de 25000 de euro;

întreruperea producției mai mult de 7 zile;

impact asupra mediului, dar care nu este permanent sau pe termen lung.

minore (M);

neglijabile (N).

după viteza de propagare:

rapide:

explozii mari;

incendii de proporții (în masă);

accidente nucleare, chimice sau biologice;

căderi de obiecte cosmice;

accidente la lucrările hidrotehnice.

lente:

accidente agricole;

accidente silvice;

poluări accidentale.

după arealul afectat:

globale sistemice:

tendința de încălzire datorată efectului de seră;

reducerea stratului de ozon;

deșertificarea.

globale regionale:

poluarea Mării Negre;

poluarea fluviuvului Dunărea.

regionale:

poluări accidentale pe râurile interioare;

accidente industriale cu efecte transfrontaliere.

locale și punctuale:

accidente industriale cu efecte zonale;

accidente de circulație;

accidente agricole, silvice cu efecte zonale;

căderi de obiecte cosmice.

după frecvența producerii:

mare (H) – evenimentul s-a produs de multe ori în timpul de viață al agentului economic (20-30 de ani);

mediu (I) – evenimentul se poate produce o dată în timpul de viață al unității;

redus (L) – evenimentul nu este așteptat să se producă în timpul de viață al unității, dar se poate produce o dată în timpul de viață al tuturor unităților de acest tip;

extrem de rar (R) – este improbabil ca evenimentul să se producă în unitățile similare în timp de funcționare de 100 de ani la nivelul actual.

după matricea de risc tehnologic;

după scara riscului tehnologic:

excepțional de mare;

foarte mare;

mare;

scăzut;

neglijabil;

tolerabil;

intolerabil;

acceptabil.

De regulă, dezastrele tehnologice sunt declanșate de activitatea umană, se poate cunoaște locul producerii, nu însă și momentul. De asemenea, se poate aprecia că dezastrul tehnologic se identifică cu orice situație cu potențial de producere a unui accident industrial.

Identificarea pericolelor reprezintă o fază importantă în procesul de analiză a riscurilor, în acest proces fiind implicați experți cu o experiență vastă în domeniu, cărora li se cere o abordare în echipă și interdisciplinară a problematicii pericolelor.

În această fază de identificare a pericolelor sunt necesare informații despre procesele tehnologice, despre materialele (materii prime, intermediare, produse, subproduse, deșeuri), diagrame ale fluxului de proces, desene ale procesului și aparaturii, descrierea amplasamentului, a mediului înconjurător, rapoarte de evaluare anterioare și liste de control.

Paradoxal, în anumite situații, unele riscuri pot avea efecte benefice. Astfel, în situația riscului producerii unui accident aviatic, pentru a reduce consecințele acestuia, se degajează din rezervoarele aeronavei o cantitate cât mai mare de combustibil care poluează însă terenuri întinse, sau pot produce incendii pe suprafețe mari, dar nu măresc amploarea efectelor asupra pasagerilor aeronavei care ar risca să moară.

Nivelul de risc acceptat este o problemă de decizie politică, dar și de potență economică și se calculează pe baza unor programe expert. Esențială în reducerea riscului rămâne deci analiza profitului și a costului, ceea ce reprezintă o corelare optimă între costul de reducere a riscului și profitul obținut. În limbajul uzual, riscul este definit ca o posibilitate de a se ajunge la un pericol potențial, iar securitatea/siguranța ca posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol.

Se poate concluziona că cele două concepte sunt contrare, acestea reprezentând stări limită care nu pot fi atinse în mod absolut. Sisteme absolut sigure în care să nu existe niciun pericol de accident tehnologic nu există.

Un sistem va fi cu atât mai sigur cu cât nivelul de risc va fi mai mic.

Niveluri de tolerabilitate a riscului

Risc neglijat

Pe plan internațional, lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale și de slăbire a stabilității mondiale, în general.

Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară a fenomenului de globalizare, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul nostru i se asociază fără nicio ezitare.

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerență și complementaritate atât în spațiul intern, cât și în cel internațional.

Abordarea mai largă a problematicii securității a devenit posibilă în condițiile actuale prin identificarea unor noi resurse interne de securitate care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor – politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranță națională.

Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate și cele oarecum tradiționale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate națională a țării noastre constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securității, cu un conținut schematizat, care să includă o organizare rigidă și o atitudine ermetică a instituțiilor și competențelor în acest domeniu.

Răspunderea fundamentală pentru securitatea țării o poartă, desigur, președintele țării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituții ale statului – potrivit prerogativelor constituționale ale fiecăruia. Complexitatea aspectelor care influențează acest domeniu impune ca în sistemul securității naționale (care reprezintă instrumentul prin care se operaționalizează Strategia de securitate națională a țării noastre), să fie atrase structuri civice, neguvernamentale, academice și comerciale, care dețin tehnologii și informații conexe cu securitatea națională și care pot contribui la formarea și echilibrul mediului intern (economic, social, civil și militar).

Această concepție se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securității, în creșterea gradului de cooperare instituțională și de coordonare a eforturilor în direcția solidarității sociale și naționale.

Astfel, toți cetățenii țării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a beneficia de protecție sub multiple planuri, dar vor obține posibilitatea și obligația de a participa la asigurarea acesteia.

Reconfigurarea relațiilor dintre componentele specifice ale securității naționale, precum și înțelegerea proceselor din sfera securității mondiale și europene, obligă statul nostru să își readapteze strategia proprie la evoluțiile mediului de securitate, integrând-o întro viziune sistemică mai largă pentru a-și spori capabilitatea de contracarare a riscurilor și amenințărilor ce pot afecta interesele țării noastre.

Necesitatea și utilitatea managementului situațiilor de urgență

De cele mai multe ori, viața și activitatea unor colectivități pot fi tulburate de efectele tragice ale unor fenomene naturale, sau ale unor activități umane scăpate de sub control, fenomene ce pot avea urmări dezastruoase prin producerea de dereglări distructive și brutale ale sistemului. Apărute de regulă pe neașteptate, aceste dereglări pot avea ca efect un număr mare de victime omenești, un volum mare de distrugeri de bunuri și valori materiale.

În mii de ani de existență, omenirea a cunoscut războaie, molime, distrugeri provocate de natura dezlănțuită, catastrofe generate de cedări ale tehnicii sau de neglijența celor care o utilizau. Necesitatea protejării populației de efectele dezastruoase ale unor astfel de fenomene, s-au resimțit de la începuturile existenței comunităților umane organizate, fiind preluate și dezvoltate din stadiul anterior de organizare instituțională. Evoluția modului de protejare a populației și bunurilor materiale a fost marcată de evoluția concepției și mijloacelor de ducere a războiului.

Dacă în vremurile vechi barbaria genera masacre și jafuri, distrugeri și suferințe, acestea n-au dispărut nici în vremuri mai civilizate. Războiul nu a afectat niciodată numai pe cei care s-au confruntat față în față.

Mai mult, pe măsură ce tehnica de distrugere s-a dezvoltat și diversificat, făcând posibilă acoperirea unei arii mai mari de acțiune și atragerea uni număr tot mai mare de beligeranți, numărul victimelor din rândul neparticipanților a sporit la proporții îngrijorătoare, iar distrugerile au fost pe măsură.

Încă din timpul primului război mondial, dată fiind întrebuințarea unor mijloace noi (avionul de luptă și prima armă de nimicire în masă, arma chimică), s-a sesizat o realitate prezentă și chiar amplificată în zilele noastre: ”Astăzi războiul s-a civilizat. El lovește și pe cei rămași acasă; atacă și orașele, atacă pe cei ce nu pot lupta; atacă femeile și copiii/…/. Azi toată lumea împărtășește riscurile războiului: civili și militari, toți purtăm într-un fel sau altul războiul…”.

Conștiente de obligațiile lor față de propria populație, statele moderne au elaborat concepții și au instituționalizat sisteme de măsuri, menite s-o protejeze de pericolele generate de războaie. Inclusiv în țara noastră s-a pornit de la experiența istorică în acest sens, experiență puternic îmbogățită de traversarea tragediei primului război mondial (care a însemnat evacuare masivă de populație și bunuri de patrimoniu, inclusiv a tezaurului și epidemii de tot felul; s-a constituit un sistem de răspuns la aceste nevoi, sistem ce s-a dezvoltat permanent și care și-a dovedit necesitatea și utilitatea în toți anii ce au urmat, ajungând, după o evoluție remarcabilă și acumulare de experiență, ceea ce astăzi este o adevărată armă în slujba vieții). Mileniile de lupte, distrugeri și suferințe nu au făcut, din păcate, omenirea nici mai bună, nici mai pașnică. Cel de-al treilea mileniu al erei așa-zis ”creștine”, a debutat sub semnul războiului, deși pacea este dorită și se acționează pentru obținerea și menținerea ei mai mult ca niciodată. Cu atât mai mult devine necesară acțiunea instituționalizată și coerentă de protejare a ființelor umane, a bunurilor acestora, a mediului în care omenirea există și trebuie să supraviețuiască.

Sfârșitul secolului XX găsește managementul situațiilor de urgență într-un progres remarcabil materializat prin uniformizarea regimului de protecție umanitară la care sunt îndreptățite persoanele civile, bunurile acestora, mediul natural, precum și a statutului activităților și structurilor menite să asigure această protecție în timp de conflict armat și situații de urgență.

Astfel, prin Protocolul adițional I la cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949, adoptat în 1977, această nobilă și necesară activitate, orientată și dedicată asigurării în timp de conflict armat sau situații de urgență, a dreptului fundamental al omului la viață, este definită și statuată ca atare.

Prin expresia management al situațiilor de urgență se înțelege îndeplinirea tuturor sarcinilor umanitare sau a mai multora dintre ele, destinate să protejeze populația civilă împotriva ostilităților sau a situațiilor de urgență și s-o ajute să depășească efectele lor imediate, asigurând condițiile necesare supraviețuirii acesteia.

Se poate observa o extindere impusă de realități ale domeniului de cuprindere al managementului situațiilor de urgență: dintr-o activitate specifică situației de război, se afirmă tot mai mult ca o formă instituționalizată de protejare a persoanelor, proprietății și mediului împotriva unei game mult mai cuprinzătoare de pericole și, mai mult decât atât, se transformă dintr-o activitate de intervenție pentru înlăturarea efectelor, în activitatea de prevenire a efectelor nedorite, pe care le presupune riscul producerii unor fenomene naturale sau sociale periculoase.

În zilele noastre, managementul situațiilor de urgență înseamnă mai mult decât o componentă a apărării armate. Au apărut și s-au afirmat pericole pe care lumea nu le-a cunoscut: terorismul sub toate formele lui de manifestare, inclusiv politic, nuclear, biologic, informațional, crima organizată, traficul de materiale nucleare, strategice și altele, subliniate și în Strategia de securitate națională a României.

Pe de altă parte, țara noastră este situată într-o zonă geografică în care sunt prezente sau latente atât variate pericole cu cauze naturale, cât și pericolele și vulnerabilitățile datorate factorului antropic. Se impune deci, întărirea pe mai departe a sistemului de răspuns la situații de urgență și crize generate de dezastre. Se impune necesitatea unei protecții competente și eficiente a populației, cu înalt nivel de operativitate, apt de intervenții de calitate și oportune.

Sistemul existent este în plin proces de reformă și modernizare în toate componentele sale, inclusiv la nivelul conducerii.

. Managementul riscurilor în sfera situațiilor de urgență

Managementul riscurilor este un proces sistematic și riguros de identificare, analiză, planificare, decizie, monitorizare, control și comunicare a riscurilor.

Fiecare risc identificat trece secvențial prin celelalte funcțiuni, în mod continuu, concurent și iterativ. Riscurile cunoscute sunt uzual urmărite în paralel cu identificarea și analizarea unora noi, iar planurile de atenuare pentru risc pot produce uneori alte vulnerabilități. Managementul riscurilor se desfășoară, mai ales în sistemul de management al situațiilor de urgență, integrat în procesul general de conducere.

Acesta permite instituirea și funcționarea unui mediu riguros de luare oportună a deciziilor pentru:

evaluarea în mod continuu a ceea ce poate avea urmări nedorite;

determinarea riscurilor importante, pentru a fi studiate;

implementarea strategiilor adecvate de tratare a acestor riscuri;

asigurarea eficienței strategiilor implementate.

Utilizarea corectă a strategiilor de identificare, analiză, planificare, monitorizare, control și comunicare a riscurilor asigură, la orice nivel decizional o serie de avantaje, printre care:

schimbarea preocupării de la tratarea crizei la prevenirea ei: pot fi identificate și apoi tratate potențialele probleme, atunci când acest lucru este mai ușor și mai puțin costisitor, adică înainte de transformarea lor în probleme reale și apoi în crize; managementul riscurilor este o materializare specifică și eficientă a funcției preventive;

creșterea probabilității ca evenimentele să se producă potrivit așteptărilor: rezultatele deciziilor pot fi influențate prin cântărirea posibilelor efecte și a probabilităților asociate, înțelegerea riscurilor permițând adoptarea unor decizii mai bune;

evitarea surprinderii: evaluarea continuă a ceea ce s-ar putea produce și ar avea consecințe nedorite, poate anticipa evenimentele și consecințele lor, reacția fiind mai promtă, necesitând numai declanșare și corecție ulterioară a planurilor de răspuns, nu parcurgerea întregului proces;

permite și favorizează focalizarea obiectivelor principale și detectarea evenimentelor care pot afecta îndeplinirea lor;

identificarea potențialelor probleme, ceea ce înseamnă abordare proactivă, constituie un suport adecvat pentru luarea deciziilor privind constituirea și alocarea resurselor.

Vom relua, într-o abordare mai sistematizată, câteva aspecte privind analiza riscului din perspectiva managementului situațiilor de urgență.

Identificarea riscului este prima din aceste etape și are scopul de a anticipa riscurile și de a include informațiile despre riscuri în procesele decizionale. Datele și incertitudinile referitoare la interesele specifice palierului decizional respectiv sunt transformate în riscuri distincte care, ulterior sunt descrise și evaluate. Descrierea riscului este importantă în această etapă; se realizează într-un format unitar, care îmbină cele două componente ale enunțului de risc, respectiv condiția – care cuprinde ceea ce determină preocupare, teamă, incertitudine, îndoială raportate la interese și consecința – impactul imediat și pe termen mediu sau lung al riscului. Enunțul de risc este eficace și ajută la etapa planificării, dacă este formulat în termeni preciși, de tipul răspunsurilor la întrebările ce, de ce, cum, unde, când.

Analiza riscului are menirea de a converti datele în informații pentru luarea deciziei, fiind un proces de examinare în detaliu a riscurilor pentru a determina întinderea acestora, modul de raportare al unui risc la celelalte, selectarea și evidențierea riscurilor mai importante. Presupune trei activități de bază: evaluarea, clasificarea și stabilirea priorităților.

Evaluarea atributelor riscului se referă la determinarea unor elemente ca impactul (posibile pierderi sau efcete negative), probabilitatea de manifestare și cadrul de timp în care trebuie luate măsuri de atenuare.

Clasificarea are ca scop descifrarea și înțelegerea naturii riscurilor și gruparea celor asemnănătoare pentru dezvoltarea unor planuri de atenuare și de acțiune eficiente din punct de vedere al costului.

Stabilirea priorităților conduce la sortarea riscurilor și separarea celor mai importante, în vederea alocării prioritare de resurse și acțiuni pentru atenuare.

Dimensiunea ariei preocupărilor din managementul situațiilor de urgență, multitudinea datelor și informațiilor și natura diferită a acestora, complexitatea structurală și funcțională a sistemului de răspuns, starea actuală a infrastructurii informaționale a sistemului și a societății în general, introduc elemente sporite de dificultate în parcurgerea acestei etape. Atingerea scopurilor urmărite, necesită un volum imens de operații de colectare, stocare, clasificare, prelucrare de date și informații. Mediul de unde provin acestea nu este suficient de deschis. Incertitudinea este din start caracteristica fundamentală a datelor de intrare, iar ceea ce se consideră ca date de referință, în multe cazuri sunt informații care provin din experiență sau care au natură statistică.

De aceea, modalitatea consacrată pentru identificarea și analiza riscurilor specifice ariei de preocupări a managementului situațiilor de urgență, o constituie metoda scenariilor.

Planificarea vizează, pornind de la asigurarea că atât consecințele cât și sursele riscurilor sunt cunoscute, dezvoltarea unor planuri eficiente și desfășurarea unui set de acțiuni care să aibă ca efect minimizarea impactului riscurilor și maximizarea oportunităților și eficienței.

În planificarea răspunsului la risc se operează cu patru posibilități de lucru:

Acceptarea – riscul este acceptat în cadrul toleranțelor stabilite; nu se elaborează momentan un plan de atenuare și nu se alocă resurse;

Cercetarea – se stabilește un plan de analiză a riscurilor pentru obținerea de informații suplimentare necesare luării deciziei;

Monitorizarea – riscul este monitorizat, deoarece este nevoie de apariția unui alt eveniment pentru luarea deciziei sau există suficient timp la dispoziție pentru luarea unei decizii;

Atenuarea – consecințele sunt de neacceptat; se alocă resurse și se stabilesc acțiuni pentru micșorarea impactului.

Etapa planificării este etapa cheie a managementului riscurilor, pentru că ea se finalizează cu produsul cel mai semnificativ al procesului managerial și instrumentul cel mai valoros de lucru – decizia. Aceasta este în acest caz marcată de caracterul ipotetic al datelor de intrare. Probabilitatea de producere a fenomenului nedorit luată în calcul la descrierea și analiza riscului influențează hotărâtor. După cum se știe, conceptul de probabilitate este legat de relația necesitate – întâmplare: dacă îtâmplarea nu ar exista și totul ar fi necesar, atunci nu ar exista nici libertatea omului de a decide. Existența libertății de a decide și de a acționa conștient pe baza deciziei luate, este condiționată de întâmplare, dar o dată cu aleatorul, apare și nesiguranța cu privire la coectitudinea deciziei și consecințele acțiunii și de aici, riscul.

În orice proces condus, se parcurge ciclul informație-decizie-acțiune. În managementul riscurilor, când informațiile sunt incerte și predominant ipotetice, deciziile au caracter orientativ, planurile de acțiune sunt doar ipoteze, doar orientări pentru constituirea resurselor minim necesare și introducerea unui anumit grad de coerență în sistemul de răspuns sub aspectul concepției, organizării și dotării de principiu, pregătirii pentru solicitările specifice etc.

Alegerea variantei de acțiune pentru atenuarea și înlăturarea efectelor situațiilor de urgență, este determinată nu atât de starea reală, cât de imaginea pe care factorul de decizie o are asupra ei, probabilitatea luată în calcul având pronunțat caracter subiectiv, chiar dacă nu este marcată de voința decidentului.

În planificarea atenuării riscurilor se lucrează, nu cu date despre evenimente reale, în curs de derulare, ci cu ipoteze.

Ca urmare, rezultatele și performanțele obținute în determinarea probabilității sunt dependente de tipul de obiective/misiuni urmărite, de procedeul de măsurare folosit, de procesele de prelucrare parcurse, de tehnica folosită. Ideea centrală a luării deciziei în această situați este compararea de către decident a fiecărei variante disponibile, a consecințelor favorabile sau nu și alegerea celei pentru care se obține rezultatul ipotetic cel mai favorabil.

Deși nu este unica modalitate de comportament decizional, aceasta oferă totuși o orientare normativă (stabilind cât trebuie să riște decidentul), dar și una descriptivă și predictivă care arată cum se acționează în mod efectiv.

Prezumția de risc și incertitudine specifice procesului decizional, din managementul situațiilor de urgență, se reflectă în cele două tipuri de decizii, ce este posibil să fie adoptate:

decizii incerte: informațiile privind probabilitățile de realizare a stărilor naturii lipsesc, variabilele implicate sunt în puține cazuri controlabile, iar evoluția acestora este anticipată cu aproximație; obiectivul este posibil de realizat, dar asupra modalităților decizionale există dubii serioase;

decizii în condiții de risc: alături de variabilele controlabile, există și un mare număr de variabile ce nu pot fi controlate, iar caracteristicile acestora sunt insuficient cunoscute, multe din stările naturii au probabilități de realizare cuprinse între 0 și 1; obiectivul este posibil de realizat, dar probabilitatea este redusă.

Se conturează, în principal, două strategii care pot fi aplicate în procesul decizional din domeniul nostru de activitate: strategia satisfăcătorului și strategia optimalității tendențiale.

Strategia satisfăcătorului constă în adoptarea de către decident a primei soluții satisfăcătoare pe care reușește s-o identifice pe baza experienței anterioare și a unor considerente teoretice și/sau a unui set de criterii de acceptabilitate.

Dezavantajul este că sunt respinse soluțiile celelalte, considerate nesatisfăcătoare și nu se face ierarhizarea tuturor soluțiilor satisfăcătoare, care, în anumite împrejurări ar putea fi valorificate.

Strategia optimalității tendențiale este un model analitic ce se caracterizează prin încercarea decidentului de a integra toate cunoștințele existente întrun proces coerent, care să ducă la identificarea soluției.

Are ca elemente definitorii următoarele:

procesul decizional are un caracter iterativ, fiind gândit mai mult ca o secvență a unui proces ciclic, cu reveniri și reconsiderări, prin acestea fiind asigurată, tendențial, optimalitatea;

se menține, datorită incertitudinii asumate, caracterul deschis, revizuibil al deciziei luate, pe baza noilor informații și cunoștințe asumate ulterior de către decident și a presupozițiilor făcute, dar confruntate cu realitatea acțiunii;

se asumă caracterul incert al deciziei luate, pe baza acestui calcul;

la imaginea provizorie creată, se aplică modelele calculului rațional;

se fac supoziții asumate, explicit, ca incertitudine asupra unor evenimente, consecințe, corectitudinii unor cunoștințe și informații, relațiilor dintre acestea, creându-se astfel o imagine cognitivă a cărui caracter incert, ipotetic este asumat.

Etapa planificării se finalizează cu adoptarea documentelor pentru managementul situațiilor de urgență (planul de intervenție în caz de zituații de urgență, planul de evacuare, planul de protecție și intervenție în caz de dezastre, concepția realizării capacității de management al situațiilor de urgență, concepția evacuării, concepția acțiunii de intervenție, planul de activitate, planul de control etc.).

Semnificativ, este faptul că în managementul riscurilor se găsesc și originile fundamentării reglementărilor necesare activității de management al situațiilor de urgență, sub toate aspectele: cadru juridico-normativ, norme de organizare, funcționare, exploatare, regulamente, instrucțiuni, normative tehnice de specialitate, metodologie, proceduri etc.

Monitorizarea și controlul, ca etapă de lucru în planificare, dar și ca etapă de sine stătătoare în managementul riscurilor, constă în procesul de obținere, prelucrare și raportare a datelor despre riscuri. Scopul urmărit este de a colecta informații precise, relevante și la timp, despre risc și de a le prezenta într-o manieră accesibilă, clară și ușor de înțeles. Sunt vizate datele de stare, atributele riscului, dar, totodată sunt urmărite și planurile de atenuare sub aspectul utilității lor, în reducerea impactului sau probabilității asociate riscului. Acesta este un proces continuu, chiar dacă majoritatea datelor și informațiilor sunt obținute periodic.

Atât analiza riscului, cât și planificarea și monitorizarea, necesită un cadru organizatoric și o dotare tehnică deosebite, care să facă posibilă prelucrarea unui volum imens de date și inventarierea cât mai multor variante de acțiune posibile.

Situația actuală este nesatisfăcătoare sub aspect tehnic și chiar organizatoric și conceptual. Se resimte din plin lipsa unor dotări și instrumente moderne de lucru, printre acestea numărându-se și un sistem de comandă și control specific și propriu managementului situațiilor de urgență. Controlul preia informația de stare obținută anterior și fundamentează decizia asupra a ceea ce trebuie făcut, presupunând analiza rapoartelor de stare, adoptarea și implementarea deciziilor luate. Este necesară cunoașterea schimbărilor importante în atributele riscului, precum și care este eficiența planurilor de atenuare în contextul nevoilor și constrângerilor. În activitatea de control sunt utilizate și valorificate datele monitorizării.

Se poate finaliza cu una din cele patru opțiuni posibile:

replanificarea – un plan nou sau modificat, este necesar când valorile limită au fost depășite (planul nu merge sau o tendință adversă neașteptată a fost semnalată);

închiderea riscului – riscul nu mai există, sau nu mai este eficient sub raportul costurilor; se întâmplă când probabilitatea sau impactul asociate riscului, scad sub o valoare limită sau riscul este monitorizat deoarece a devenit o problemă;

invocarea unui plan de eventualitate – când apare un semnal declanșator; se revede și se actualizează planul existent și se pregătește derularea lui în condițiile probabile de desfășurare a evenimentului;

continuarea planului curent – când situația este neschimbată.

Comunicarea riscurilor permite tuturor participanților la procesul de management al riscurilor, înțelegerea riscurilor și a alternativelor de atenuare. Este esențială în toate etapele procesului de management și vizează în mod obligatoriu informarea și pregătirea elementelor sistemului de acțiune pentru atenuarea riscului, dar și a elementelor vulnerabile, respectiv populația, conducerile instituțiilor publice și agenților economici, factorilor cu atribuții în domeniul mediului, patrimoniului cultural, etc.

Probleme deosebite ridică impactul psihologic al comunicării riscurilor. Sistemul de pregătire a populației, economiei și teritoriului pentru managementul situațiilor de urgență, cuprinde și trebuie să se perfecționeze și în această dimensiune, aceasta fiind de altfel și o preocupare de prim ordin a managementului situațiilor de urgență, în condiții de normalitate.

Concluzionând asupra managementului riscurilor, ca domeniu al managementului situațiilor de urgență în situații de normalitate, se poate spune că în acest domeniu se realizează un management de tip informațional, cu probleme specifice managementului informațiilor, esențial pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor privind prevenirea crizelor generate de fenomene specifice și gestionarea corectă a acestora, când totuși se produc; necesită existența și menținerea unui mediu deschis de informații, fixarea clară a competențelor și dezlegării de autoritate decizională, desfășurare permanentă, în toate fazele managementului de criză și cu toți factorii implicați.

Din complexitatea problematicii managementului situațiilor de urgență în situații de normalitate, se detașează ca importante cel puțin încă două aspecte: managementul resurselor umane și participarea la acțiuni de cooperare internațională în domeniul specific de interes.

Managementul resurselor umane ridică probleme deosebite prin implicarea tuturor nivelurilor manageriale, atât din interiorul sistemului de management al situațiilor de urgență, cât și din alte domenii de activitate. Condițiile specifice în care s-a dezvoltat și funcționează sistemul de management al situațiilor de urgență din țara noasră, sunt reflectate din plin și în domeniul resurselor umane. Sistemul mixt, format din militari și civili, caracterul obligatoriu al serviciului cerut personalului care în marea majoritate îndeplinește condițiile consacrate pe plan internațional pentru voluntariat, disonanțele între gradul de pregătire profesională cerut de sarcini și cel existent în realitate, generează eforturi deosebite pentru recrutare, formare, utilizare, perfecționare, promovare în sistem.

Dacă avem în vedere faptul că unele activități specifice managementului resurselor umane sunt desfășurate în afara sistemului de management al situațiilor de urgență, de către componente cu obligații față de acest domeniu de activitate, dar pentru care prioritare sunt întotdeauna propriile obiective și sarcini (manageri de la agenți economici, cadrele militare județene, factori de decizie social-politică și administrativă în plan teritorial etc.), problematica se complică și mai mult și necesită o rezolvare unitară și durabilă, atât în plan conceptual, cât și practic.

În conformitate cu legislația în vigoare, pregătirea pentru managementul situațiilor de urgență, în țara noastră, se desfășoară pe categorii de personal și responsabilități, într-o concepție unitară, îmbinând variate tematici, forme și metode, cu angajarea unui complex ansamblu instituțional și al societății civile, precum și a unor resurse materiale și tehnologice diverse.

Concepția pregătirii pentru managementul situațiilor de urgență, pornește de la necesitatea cunoașterii factorilor specifici de risc din domeniu și însușirii cunoștințelor și deprinderilor necesare acțiunii eficiente, pentru asigurarea protecției cetățenilor, bunurilor materiale, valorilor spiritual-culturale și mediului de pericolele generate de hazarde, pentru limitarea și înlăturarea urmărilor acestora în mod coerent, organizat, eficient.

Se resimte acut, la această dată, nevoia reproiectării și perfecționării acestui sistem de pregătire, pe alocuri tributar încă unei concepții cu accent prioritar pe reacția sistemului în situații de război, cu ample desfășurări de forțe și de potențiale distructive, specific societății de tip industrial. Prezentul, și mai ales viitorul, ridică noi provocări, inclusiv pentru managementul situațiilor de urgență. Astfel, funcția previzională specifică oricărui proces de management, trebuie să se manifeste foarte puternic în acest domeniu.

Domeniul de preocupări al managementului situațiilor de urgență s-a lărgit mult în ultima perioadă și s-a conturat ca o componentă de maximă importanță a politicii de prevenire și gestionare a situațiilor de criză și urgențe civile, a sistemului de securitate și apărare bazat pe dezvoltare durabilă, participare democratică, cooperare și colaborare instituțională.

Noile provocări, riscurile asimetrice, în majoritatea lor de natură non-militară, coroborate cu vulnerabilitățile din plan intern, pot deregla foarte rapid așa zisa situație de normalitate, caracterizată de un foarte fragil și de multe ori aparent echilibru, ducând la situații de urgență și criză, fără o perioadă prealabilă care să permită acțiuni specifice în plan decizional sau operațional.

Ca urmare, sistemul de răspuns trebuie să fie permanent operațional,atât sub aspectul existenței resurselor de bază, ce se completează ulterior, funcție de evoluția situației din teren, cât și a viabilității și compatibilității planurilor și programelor de acțiune rezultate din ceea ce am denumit anterior managementul riscurilor, care, în mod necesar, se constituie în preocupare prioritară și permanentă a activității subsistemului managementului situațiilor de urgență.

Pe de altă parte, țara noastră, datorită amplasării geografice și stadiului specific de dezvoltare social-economică și tehnologică, este supusă acțiunii probabile și posibile a unei multitudini de factori de risc, mulți dintre ei atipici pentru această zonă geografică, sau cu manifestări atipice raportate la experiența social-istorică, ale căror efecte se manifestă de multe ori punctual, sau pe o arie redusă, durează și produc efecte un timp scurt, necesitând reacție imediată și eficientă, fără a lăsa mult timp la dispoziție nivelului managerial și operațional strategic sau tactic.

Managementul situațiilor de urgență în situații de criză, a devenit în ultima perioadă, un concept ce definește un domeniu aflat tot mai mult în atenție, pentru clarificare și dezvoltare, precum și pentru standardizare la nivel internațional ca dimensiune practic-operațională.

Oricare ar fi cauza ce o determină, sau domeniul în care se manifestă, putem defini criza, în pofida divergențelor de opinii existente, ca fiind o situație de nivel național sau internațional care amenință iminent valori materiale și/sau morale, interese sau scopuri prioritare pentru una sau mai multe comunități dintr-o arie geografică dată.

Situația de criză internă dintr-un stat, poate fi generată de cauze multiple, de diferite naturi și cu manifestare în diferite domenii de activitate sau interes. Problematica managementului situațiilor de criză este prioritară și generează preocupări permanente. Abordând problematica în manieră sistemică și considerând societatea și fiecare domeniu al său ca sistem cu dublă deschidere și autoreglare, se pot stabili două categorii de crize ce se pot manifesta: criza de input (generată de lipsa de optim de intrare) și criza de output (ieșiri din sistem ce nu dau satisfacție).

Pe modelul crizei politice, crizele de input au forma crizei de legitimare, generate de lipsa suportului de loialitate de masă, iar crizele de output sunt crize de raționalitate, determinate de faptul că sistemul administrativ nu reușește să facă compatibile și să îndeplinească imperativele de conducere.

Bucla de reacție de tip feed-back, poate diminua sau accentua criza, funcție de gradul de adecvare a corecției introduse. Având în vedere nivelurile ierarhice pe care este structurat sistemul național de management al situațiilor de urgență, putem considera situații de criză acele situații care depășesc capacitatea de răspuns a comunităților locale, făcând necesară intervenție resurselor zonale și/sau pe cele care depășesc capacitățile și resursele zonale și necesită intervenția resurselor naționale, precum și forma cea mai dificilă, când criza afectează situația la scară națională. Depășirea efectelor unei astfel de situații, necesită un amplu și complex efort conjugat, din partea tuturor factorilor decizionali și instrumentali-operaționali ai societății, într-o concepție coerentă, care să asigure îndeplinirea obiectivelor propuse în condiții de raționalitate și eficiență, ceea ce impune consituirea și exercitarea unui management specific – managementul crizelor și situațiilor de urgență.

În acest moment, se poate spune că managementul crizelor este încă în faza de început al dezvoltării sale teoretice și aplicării practice, fiind un domeniu deschis și o provocare pentru cei care, conștienți de utilitatea și necesitatea tot mai stringentă a sa, doresc să-i exploreze și să-i exploateze posibilitățile. Managementul crizelor, este definit în diferite moduri în literatura de specialitate. La modul cel mai general și cuprinzător, managementul crizelor poate fi definit, ca procesul de aducere a crizelor sub controlul managerilor, pentru a le preveni sau a le rezolva în mod acceptabil, prin evitarea stărilor de urgență. Ca orice alt proces de management, managementul crizelor cuprinde un număr de faze, ce include activități specifice. Succesiunea și conținutul acestor faze sunt abordate diferit de specialiștii în domeniu, funcție de tipul și natura crizei, domeniul de manifestare, perspectiva de abordare etc. Pornind de la logica desfășurării în timp a acțiunilor specifice și de la noile resurse-suport ce pot fi atrase și utilizate în parcurgerea procesului, fazele managementului de criză specifică domeniului managementului situațiilor de urgență, pot fi sistematizate astfel:

Prevenirea: ansamblu de activități și măsuri pe termen lung, menite să reducă probabilitatea manifestării unei situații de criză și/sau a unor calamități sau catastrofe;

Prevederea și pregătirea: ansamblu de activități pe termen scurt și cel mult mediu, care estimează probabilitatea manifestării unei crize într-o arie dată și consecințele ce sunt de așteptat; se elaborează planul de intervenție în caz de criză;

Detectarea și alarmarea: activități ce se desfășoară în timp real pentru a determina locul și timpul probabil de manifestare a crizei, natura și intensitatea ei, precum și posibilele consecințe, evoluția și momentul estimat al declanșării;

Intervenția și refacerea: activități în timp real care au scopul de a reduce efectele crizei, în ceea ce privește salvarea de vieți omenești, evitarea sau diminuarea pagubelor materiale, precum și revenirea la starea anterioară crizei;

Estimarea/evaluarea efectelor și pagubelor: activități ce se desfășoară concomitent sau imediat subsecvent cu intervenția, în vederea estimării pagubelor produse de criză, precum și un ansamblu de activități ulterioare de adaptare a planurilor de intervenție la necesități și valorificarea învățămintelor și experienței, în vederea optimizării unor viitoare posibile intervenții în caz de criză și perfecționării activității din fazele inițiale ale managementului de criză.

Managementul situațiilor de urgență, în situații de criză internă, este marcat de multiple aspecte caracteristice, printre care:

managementul crizelor este eficient dacă principalele sale elemente de conținut sunt fundamentate și exersate din timp de pace, în situații de normalitate, incluse în domeniul pregătirii pentru situațiile de urgență a tuturor componentelor cu atribuții; măsurile de prevenire a crizelor sunt astfel fundamentate și aplicate oportun și mult mai puțin costisitoare decât cele de tratare a crizei; nu toate crizele pot fi însă prevenite;

determinarea schimbării raportului dintre autoritatea centrală și cea locală, în sensul lărgirii sferei de competență a celei locale, regândirea legislativă și sub aspectul competenței, al organizării și modului de operare în situații de criză; conflictul dintre cele două niveluri de autoritate, poate adânci sau escalada criza existentă sau poate genera una de altă natură;

situațiile de criză internă,determină în cele mai multe ipostaze ale lor, declararea uneia din stările excepționale posibile: stare de asediu sau stare de urgență, în întreaga țară sau numai în unele localități; instituirea unei asemenea stări excepționale, înseamnă înclinarea balanței puterii în favoarea executivului, un transfer masiv de atribuții administrative către autoritățile militare și, în măsura în care situația concretă o impune, restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor, garantate prin Constituție.

Managementul situațiilor de urgență în caz de criză internă, provocate de dezastre,ridică și alte probleme referitoare la colaborarea civili-militari, relații de management specifice diferitelor situații, activități și măsuri anterioare, concomitente și ulterioare dezastrului.

Prezentăm, în continuare, câteva aspecte specifice colaborării civili-militari:

în faza deintervenție și refacere specifică managementului crizelor, relația dintre managementul situațiilor de urgență și factorii de conducere civili este o autoritate funcțională; când este declarată starea de asediu, conducerea militară subordonează ierarhic toate componentele sistemului de securitate și apărare din teritoriu, inclusiv cele specifice managementului situațiilor de urgență, prin șeful acestuia, aflat în relație de autoritate ierarhică cu elementele de management al situațiilor de urgență și de autoritate funcțională cu celelalte elemente ale sistemului de răspuns constituit de conducerea militară; în cadrul stării de urgență, conducerea sistemului de răspuns la criză este asigurată de către Ministerul Afacerilor Interne, în structura căruia este cuprins și managementul situațiilor de urgență; ca urmare, între managementul situațiilor de urgență și militarii forțelor armate incluși în procesul de management al crizei se defășoară relații de autoritate funcțională;

planurile de cooperare elaborate în diferite situații posibile, atât pe plan local, cât și la scară națională, se elaborează și se testează sub aspectul viabilității și realismului din timpul a ceea ce numim situație de normalitate;

pentru situații de normalitate și în perioada anterioară producerii situației de urgență, relațiile dintre conducerea civilă și conducerea militară sunt relații de cooperare (inspectorul șef față de instituția prefectului); în procesul de pregătire în comun, se constituie relații de autoritate funcțională (conducerea civilă pe linie de management al situațiilor de urgență, subordonează funcțional conducerea și efectivele militare operaționale – dacă se simulează sprijnirea autorităților în limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor; conducerea militară subordonează funcțional conducerea civilă pentru simularea situației de criză în care este instaurată o stare excepțională).

în plan conceptual-doctrinar și în cadrul juridic existent în prezent, implicarea armatei în managementul crizelor determinate de situații de urgență, poate fi cerută și justificată, în prezența sau absența stărilor excepționale, de considerente umanitare puternice ce impun o acțiune imediată pentru a împiedica suferința externă, foametea sau distrugerea proprietății sau de faptul că resursele autorităților locale sunt insuficiente sau inadecvate pentru a face față situației;

în activitățile de prevenire, limitare și înlăturare a urmărilor unei situații de urgență, în condițiile instituirii stării de urgență, personalul militar poate fi folosit ca personal militar subscris organismelor de management al situațiilor de urgență, ca structuri militare constituite pentru desfășurarea de acțiuni de protecție civilă și umanitare, ca structuri militare destinate menținerii ordinii; această situație este justificată atât de considerente ce țin de starea de urgență și restricțiile impuse de aceasta, cât și de faptul că unele activități de management al situațiilor de urgență au un pronunțat caracter tehnic, ce presupune utiliazarea unui personal calificat a cărui întrebuințare în alte scopuri s-ar solda cu diminuarea considerabilă a efectelor proiectate ale intervenției, precum și de faptul că asocierea populației civile la operațiunile de restabilire și menținere a ordinii în zonele sinistrate, este o problemă delicată și, în multe cazuri, de-a dreptul periculoasă.

Cu privire la managementul situațiilor de urgență în situații de criză, se pot contura câteva concluzii preliminare:

măsurile organizatorice și de pregătire pentru managementul situațiilor de urgență se stabilesc din timp de pace și se intensifică la proclamarea stării de asediu, de urgență, la declararea mobilizării sau a stării de război; realizarea capacității suficiente și adecvate de răspuns la situațiile posibile, trebuie să constituie o prioritate circumscrisă programelor de dezvoltare durabilă a societății noastre și a celor de realizare a securității naționale; efortul propriu este o condiție esențială, ca și deschiderea largă spre și participarea activă la acțiunile de colaborare și cooperare internațională;

pentru îndeplinirea misiunilor specifice, atât pe timp de pace cât și pe timp de criză sau război, managementul situațiilor de urgență trebuie să-și realizeze o infrastructură capabilă să asigure prevenirea și protecția autorităților administrației publice centrale și locale, populației, bunurilor materiale și valorilor de patrimoniu, cât și suportul organizării, pregătirii și conducerii acțiunilor de intervenție pentru înlăturarea urmărilor situațiilor de urgență și/sau acțiunilor militare;

managementul specific al situațiilor de urgență este specific situațiilor dinamice, marcate permanent de incertitudine; necesită tratare proactivă și un proces decizional dinamic, flexibil și permanent;

este un proces complex și dificil, care necesită o intensă activitate de exercitare a funcțiilor consacrate în știința managementului – previziune, organizare, coordonare, comandă/antrenare/motivare și control – la toate nivelurile ierarhice.

BIBLIOGRAFIE:

Hotărârea nr. 1040 din 13 octombrie 2010, pentru aprobarea Strategiei naționale de ordine publică 2010 – 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 721 din 28 octombrie 2010; Strategia de securitate națională a României, București, 2007.

Samuel P. Huntington, Introduction: National Security and Civil-Military Relations și Power, professionalism and Ideology: Civil-Military Relations in Theory, în The Soldier and the State, The Theory and Politics of Civil-Military Relations, vintage Books, New York 1957, pag. 1-3 și 80-97. Traducere de Marian Zulean.

Dicționar Explicativ al Limbii Române (DEX0, Editura Academiei R.S.R., București, 1984.

Stop Disaster, ONU/International Decade Natural Disaster Reduction, Geneva, colecția 1995-1997.

Protocolul adițional I la cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949, adoptat în 1977, ratificat de țara noastră în 1990.