Managementul Situatiei Financiar Patrimoniale, CU Aplicatii LA Sc

Cuprins

Pag.

Anexe

=== MANAGEMENTUL SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE, CU APLICAŢII LA FIRMA ACCENT PRODCOM SRL ===

Cuprins

Pag.

Anexe

Introducere

Am ales tema “ Managementul situației financiar-patrimoniale cu aplicații la firma ACCENT PRODCOM SRL ” datorită multitudinilor de informații pe care le oferă indicatorii folosiți , informații ce pot fi folosite pentru adoptarea unor decizii manageriale. Obiectivul major al firmei este maximizarea și consolidarea valorii acesteia, realizată mai cu seamă prin rentabilitate și echilibru economico- financiar.

Însa acestea,nu oricând și nu oricum, duc la scopurile arătate, ca de pildă:

o creștere masivă , fără consolidare, amplifică riscul de firmă

o flexibilitate financiară nejustificată, poate avea un cost ridicat etc.

Prin urmare situațiile trebuie tratate cu discernământ, iar deciziile trebuie bine fundamentate. Esențial ramâne echilibrul între interesele pe termen scurt cu cele pe termen lung, care să asigure amplificarea constantă,de durată a potențialului financiar-patrimonial al firmei.

Scopul acestei lucrarii este de a arăta utilitatea informațiilor obținute din analiza financiar-patrimonială.

Bogăția de informații pe care o oferă indicatorii managementului situației-financiar patrimoniale , mai cu seamă în perspectiva valorificării lor în construirea de modele de diagnostic financiar, le impune în managementul financiar și mai cu seamă în realizarea funcției de control și evaluare a managementului, în special în rapoartele de audit.

Managementul situației financiar-patrimoniale are impact în managementul financiar prin obiectivele sale:

asigurarea echilibrului economico-financiar

cresterea profitabilitatii firmei

asigurarea integritatii patrimoniale și a dezvoltarii și modernizarii patrimoniului firmei

asigurarea lichiditatii și solvabilitatii firmei

consolidarea gestiunii economico-financiare

perfectionarea și eficientizarea managementului general al firmei.

Managementul situației financiar-patrimoniale ajută la pilotarea firmei spre performanțele scontate, la evaluarea firmei de la o perioadă la alta,față de programe și strategii și față de firmele concurente.

Situația financiar-patrimonială a firmei reprezintă un veritabil barometru al politicilor acesteia, al conversiei utilizării tuturor tipurilor de resurse angajate în activitatea economică.

Analiza situației financiar-patrimoniale servește punerii în evidență a valorii economice a firmei necesară atât în managementul intern cât și subiecților din mediul financiar. Ea folosește instrumente ce asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația unui agent economic, la nivelul și calitatea performanțelor sale, la gradul de risc impus de evoluția într-un mediu concurențial dinamic.

Acest demers permite o evaluare riguroasă a poziției întreprinderii corelată cu identificarea punctelor slabe și oportunităților de dezvoltare, fiind indispensabilă fundamentării deciziilor la nivel managerial.

Managementul situației financiar-patrimoniale face parte din activitatea manageriala, care permite formularea unor judecăți de valoare calitative și cantitative privind starea, dinamica și perspectivele unui agent economic.

Funcționalitatea studiului bilanțului și a contului de profit și pierdere a lărgit gama indicatorilor de echilibru și al indicatorilor de rezultate utilizați în scopul diagnosticării firmei. Pe de altă parte, necesitatea elaborării de tablouri de finanțare ori al celor de flux au modelat analiza financiară, justificând variațiile încasărilor și integrând studiile echilibrului financiar și al rezultatului.

Revenind la necesitatea activității de analiză în cadrul procesului de conducere, analiza financiar-patrimoniala constituie un instrument operațional destinat cunoașterii stării de funcționare a sistemului și, pe această bază, inițiază măsurile de reglare a disfuncționalităților.

Pe baza analizei financiar-patrimoniale, un manager poate informa partenerii cu privire la situația patrimonială, performanțele firmei și eficiența utilizării resurselor, poate stabili măsuri de redresare economică sau de îmbunătățire a performanțelor.

Adoptarea deciziilor pertinente la nivel managerial trebuie să se bazeze pe o viziune completă și corectă asupra situației firmei pornind de la studiul indicatorilor economico-financiari.

Bogatia de informatii pe care o ofera indicatorii managementului situatiei-financiar patrimoniale , mai cu seama în perspectiva valorificarii lor în construirea de modele de diagnostic finaciar, le impune în managementul financiar și mai cu seama în realizarea functiei de control și evaluare a managementului, în special în rapoartele de audit.

Am ales firma ACCENT PRODCOM SRL pentru că de-a lungul timpului s-a dezvoltat, a avut în anul 2000 o cifră de afaceri de 158.930 ron, iar la ultimul bilanț analizat de 1.226.529 ron, un patrimoniu net în 2000 de 10.697 ron, iar la ultimul bilanț analizat de 119.194 ron și pentru că a avut variații de activitate.

Obiectul principal de activitate al acestei firme este reprezentat de lucrări în domeniul îmbunătățirilor funciare și producția de confecții metalice. Are un număr de 25 salariați, din care 4 sunt tesa. Conducerea activității acestei firme este asigurată de administrator în colaborare cu directorul tehnic.

Obiectivele acestei lucrări sunt: analiza patrimoniului firmei, analiza trezoreriei, analiza indicatorilor de structură a activului și pasivului, analiza lichidității și solvabilității, analiza echilibrului pentru a se vedea cum au evoluat indicatorii de-a lungul celor 3 ani analizați, care au fost cauzele acestei evoluții, care ar fi soluțiile de îmbunătățire a situației financiar-patrimoniale a firmei.

Lucrarea are următoarea structură: în capitolul 1 am prezentat elementele teoretico-metodologice de management financiar implicate în managementul situației financiar-patrimoniale, în capitolul 2 am prezentat impactul elementelor teoretico-metodologice ale managementului financiar în managementul situației financiar-patrimoniale a organizației, în capitolul 3 am prezentat cercetarea științifică selectivă și documentară privind realitățiile și cerințele în managementul situației financiar-patrimoniale a firmei ACCENT PRODCOM SRL, în capitolul 4 am prezentat concluzii, opinii, soluții, urmat de bibliografie selectivă, glosar de termeni, lista figurilor grafice, anexe.

Fundamentarea lucrării se bazează pe cărți de analiză economico-financiară, de management financiar, pe bilanțurile financiare ale firmei ACCENT PRODCOM SRL,pe contabilitatea financiară și de gestiune și pe rapoartele de gestiune ale acestei firme. Această lucrare este compusă din elemente teoretice și practice.

În realizarea acestei lucrări am întâmpinat dificultăți în procurarea documentelor necesare analizei datorită secretului comercial al afacerii.

Cap 1 Elemente teoretico-metodologice de management financiar implicate în managementul situației-financiar patrimoniale

Necesitatea analizei economico-financiare în managementului financiar

Economiștii contemporani fixează ca primă prioritate a teoriei economice cunoașterea legilor și legităților economiei de piață, datorită faptului că sistemul concurențial s-a dovedit a fi singurul sistem valabil și viabil, capabil să susțină dezvoltarea societății în condiții de criză, întrucât în această perioadă, indiferent de faptul că pe anumite segmente economia mondială înregistrează creșteri, ea se află într-o criză profundă. De asemenea, se poate afirma că întregul sistem economic mondial suferă astăzi transformări paradigmatice, criza generalizată a resurselor conducând la fixarea unor alte priorități, respectiv la transformarea informației în principală resursă economică.

Acestei evoluții la nivel global i se adaugă evantaiul problemelor derivate din desprinderea relativ recentă a unor subsisteme economice care până nu demult adoptaseră economia centralizată – de comandă.

Orice organism economic care acționează în interiorul acestor subsisteme are nevoie mai mult decât oricând de un mare grad de adaptabilitate, de posibilitatea transformării rapide pentru a putea funcționa în mod corespunzător.

În toate sistemele economice indiferent de principiile constitutive, principalul organism economic este întreprinderea.

Tot mai mulți cercetători abordează întreprinderea în viziune sistematică: un conglomerat de elemente interdependente care funcționează ca un tot-unitar.

Întreprinderea, ca sistem, poate fi dezvoltată schematic astfel:

Fig.1. Întreprinderea, ca sistem.

Mediul economic în care își desfașoară activitatea o firmă este, prin natura lui, dinamic. Acest fapt se datorează:

existenței în marea majoritate a sectoarelor de activitate a mai multor agenți economici, aflați într-o permanentă stare de concurență, ale căror decizii (de alocare a resurselor, de repartiție a rezultatelor obținute etc.) afectează, influențează mediul economic în ansamblul său;

acțiunii factorului timp, care este de natură să producă mutații semnificative atât în costul resurselor (umane, materiale, financiare), cât și în calitatea acestora.

Dinamismul mediului economic al firmei îi pune permanent acesteia problema adaptării cât mai rapide la noile condiții, în parametri de competitivitate.

Relatiile de interactiune dintre firmă și societate sunt reciproce și extrem de complexe, iar managerii întreprinderii nu o pot administra cu succes fără a ține cont de factorii care decurg din relațiile de intercondiționare reciprocă dintre întreprindere și mediul extern,cum ar fi: factori tehnici, tehnologici, economici, sociali, politici, juridici psihologici, demografici etc.

Pentru aceasta este necesar ca managementul firmei să cunoască situația actuală a firmei, să identifice punctele slabe și cele forte ale acesteia. Analiza reprezintă așadar prima etapă în stabilirea măsurilor necesare corectării deficiențelor și accentuării laturilor pozitive ale activității firmei.

Trebuie avut în vedere că procesul de analiză prezintă o complexitate deosebit de ridicată, deoarece sunt situații când același efect poate fi generat de cauze diferite sau pot avea loc combinații de efecte care determină o rezultantă cu totul nouă.

Procesul de conducere nu se poate baza pe rutină și intuiție ci pe o analiză știintifică, pe o cunoaștere temeinică a situației date, o identificare a vulnerabilităților și oportunităților de dezvoltare.

Cunoașterea condițiilor în care se desfășoară activitatea economică și inițirea unor acțiuni bine definite pentru realizarea cât mai eficientă a scopului propus sunt premize ale unei conduceri științifice performante în orice domeniu al activităților umane incluse în categoria fenomenelor economice: producția, consumul, schimbul și utilizarea bunurilor și a serviciilor.

Cunoașterea economică poate fi considerată drept științifică numai în măsura în care are ca obiect punerea în evidență a acestor relații și dacă ea cercetează și explică fenomenele economice prin interacțiunea variabilelor care le determină, influențându-le mărimea. Cu cât este mai bine folosită corelația dintre cunoaștere și activitatea practică cu atât se dezvoltă mai bine atât întreprinderea, cât și societatea în ansamblu. De aceea legătura dintre cunoaștere și activitatea practică trebuie luată în considerare la toate nivelurile de conducere.

În aceste condiții, triada analiză-decizie-acțiune reprezintă condiția sine-qua-non a unui management științific. Acest adevăr este valabil astăzi mai mult ca oricând, deoarece deciziile conducerii nu mai pot fi întemeiate doar pe o cunoaștere empirică și pe o acțiune pur pragmatică față de realitate, ci necesită o aprofundare științifică, amplă și complexă.

Managementul financiar are ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea și utilizarea lor profitabilă, creșterea valorii organizației, dezvoltarea, consolidarea și siguranța patrimoniului acesteia.

Cunoașterea realității are un rol deosebit de important atât în stabilirea obiectivelor, cât și în controlul realizării acestora, în studierea rezultatelor înregistrate în trecut și orientarea activității viitoare. Acestui scop îi servește analiza economico-financiară, unul dintre instrumentele de bază ale managementului modern performant, o disciplină indispensabilă acestuia.

Ca activitate practică, analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent de subiectul care o efectuează deoarece prin valorificarea informației furnizate de sistemul și politicile contabile, se pot formula concluzii pertinente asupra ansamblului activității sau segmentelor acesteia.

Pe baza analizei, factorul uman formulează concluzii prin care se dirijează efortul astfel încât efectele să fîe maxime, satisfăcând prin aceasta cerințele proprietarilor capitalurilor investite.

Analiza economico-financiară își propune cu predilecție cercetarea relațiilor cauză-efect, cercetare care în domeniul economic este deseori mai complexă decât în alte domenii din următoarele motive:

același efect poate fi produs de cauze diferite;

efectele diferite se pot combina, dând o rezultantă a complexului de acțiuni;

complexitatea și intensitatea cauzei determină nu numai intensitatea fenomenului, ci și calitatea lui;

În realitatea economică există o îmbinare a însușirilor esențiale și neesențiale, a celor stabile cu cele întâmplătoare. De aceea analiza economico-financiară este necesară și utilă procesului cunoașterii esenței fenomenelor economice pe baza studierii acestora fiind absolut necesară pentru descoperirea legilor și legităților economice.

Prin definiție, analiza economico-financiară a activității este disciplina care cercetează, pe baza datelor obținute în activitatea verigilor organizatorice ale economiei factorii care determină rezultatele economice și căile de îmbunătățire a acestor rezultate respectiv al eficienței consumului de resurse în concordanță cu scopul activității respective. Din această definiție rezultă că obiectul analizei economico-financiare este reprezentat de studierea sub multiple aspecte a rezultatelor utilizării resurselor materiale, umane, financiare și informaționale în diverse întreprinderi, la nivel micro sau macroeconomic în scopul descoperirii de noi posibilități sau rezerve interne în vederea dezvoltării și perfecționării activității economice desfășurate de acestea.

Ea se constituie într-un instrument de bază în procesul managerial, oferind posibilitatea cunoașterii până la nivel de detaliu a funcționării întreprinderii și în baza acestei cunoașteri sugerând factorului managerial căile de creștere a performanței agentului respectiv.

Ca metodă de cercetare științifică analiza economico-financiară se bazează pe descompunerea unui sistem în elementele sale cele mai simple pentru ca apoi, studiind legăturile și factorii care le influențează, în baza unui demers logic, să ducă la rezolvarea problemelor de tip economic, în economia pozitivă.

Practic, analiza se face în baza unui sistem de indicatori care caracterizează latura tehnică, cea productivă, financiar-contabilă și informațională a întreprinderii.

Există o varietate de părți interesate în analiza economico financiară, acestea fiind relevate în graficul următor:

Fig. 2 Părți interesate în analiza economico financiară

Rolul analizei este considerabil amplificat în contextul mecanismelor pieței odată cu creșterea gradului de complexitate a activității economice și financiare a întreprinderii, cu profunde implicații în procesul de conducere, care nu se mai poate realiza numai pe bază de experiență și rutină, necesitând în plus analize pertinente care să stea la baza deciziilor operative și strategice.

Indiferent de nivelul la care se execută, activitatea de conducere în orice domeniu implică cunoașterea cu precizie a situației concrete din unitatea studiată, în vederea stabilirii complexului de cauze și factori care o determină, fapt ce reclamă efectuarea unei analize economice, care să prezinte o hartă a realității, de care trebuie să se țină seama în deciziile de viitor .

Referitor la conținutul procesului de analiză, disciplina parcurge traseul invers al proceselor și fenomenelor: pornind de la rezultate se încearcă stabilirea nivelului și îmbunătățirea performanțelor elementelor de intrare. Pe această bază, conținutul procesului de analiză se derulează în următoarele etape:

Delimitarea obiectului analizei: spațiu, timp, cantitate, calitate;

Determinarea elementelor factoriale, și a cauzelor fenomenului analizat;

Stabilirea corelației între fiecare efect, factor și fenomen realizat și a interacțiunii dintre factori;

Măsurarea sensului și intensității acțiunii factorilor;

Elaborarea concluziilor și aprecierilor referitoare la fenomenul studiat;

Stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru creșterea performanțelor sistemului analizat.

Starea unei întreprinderi poate să se încadreze într-una dintre cele trei categorii de mai jos, funcție de care obiectivele analizei economico-financiare diferă.

Întreprinderi în dificultate, obiectivele sunt: asigurarea informațiilor privind cauzele care au determinat pierderea, evidențierea posibilităților de remediere (dacă există șanse de remediere ale companiei) și a măsuririlor de remediere.

Întreprinderi cu performanțe normale, analiza economico-financiara trebuie să ofere informații care să asigure menținerea stării de performanță (sau chiar de îmbunătățire)

Întreprinderi cu peroformanțe superioare, analiza economico-financiara trebuie să identifice cauzele și ce măsuri se pot lua pentru asigurarea continuității de performanță superioară.

Cercetarea economică recurge la scheme sau modele care constituie simplificări uneori considerabile ale realității, dar care au avantajul de a fi mai ușor de folosit, ceea ce reclamă însă putere de abstractizare a fenomenului; concluziile analizei pot fi generalizate numai în măsura în care ipotezele de la care s-a plecat sunt verificate.

1.2. Funcțiile analizei economico–financiare implicate în managementul financiar

Apariția unor semnale de dereglare a funcționării sistemului inteprindere pe baza unor informații de stare din sistem impune adoptarea unor decizii de corecție, pornind de la cauze. Aici intervine rolul analizei de depistare a cauzelor perturbatoare ale stării de normalitate, în vederea inițierii măsurilor de redresare; în această direcție se manifestă principala funcție ce revine analizei economico financiare, funcția de diagnoză și reglare a funcționării întreprinderii ca sistem.

Exercitarea acestei funcții se realizează prin intermediul analizei diagnostic, care implică o cercetare amplă și complexă, în vederea identificării unei ”maladii”și aplicării unui “tratament” pornind de la “simptome”. Analiza diagnostic poate fi efectuată și în cazul funcționării normale a sistemului, când informația de stare nu exprimă neapărat semnale negative, urmărindu-se numai evaluarea performanțelor întreprinderii.

În acest context, analiza economico-financiară se situează la intersecția funcțiunilor întreprinderii (cercetare-dezvoltare, producție, comercială, financiar-contabilă, de personal) cu atributele conducerii (prevedere, organizare, coordonare, comandă, control).

Realizarea funcțiunilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii, iar fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză. Analizele diagnostic pot viza oricare dintre funcțiunile întreprinderii și urmăresc identificarea punctelor ”tari” și a punctelor “slabe” ale acestora.

O altă funcție a analizei economico-financiare se referă la rolul acesteia în verificarea realizării obiectivelor prestabilite prin planul de afaceri și crearea bazei pentru elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu și lung. Exercitarea acestei funcții impune un anumit tip de analiză și se corelează cu funcția a analizei de a oferi informațiile necesare pentru fundamentarea deciziilor pe criterii de eficiență în toate etapele în care se elaborează acestea.

O importanță deosebită în activitatea practică o are atributul analizei economico-financiare de a oferi baza de date și informații pentru efectuarea controlului de gestiune și auditului periodic și sistematic.

Organele de specialitate folosesc rezultatele analizei în întocmirea rapoartelor de control, expertiză și audit financiar contabil.

Rezultatele analizei economico-financiare pot fi concretizate în diagnosticul economico-financiar, un demers necesar pentru elaborarea studiilor de fezabilitate, pentru evaluarea întreprinderii, sau în alte scopuri.

Conținutul diagnosticului economico-financiar este amplu și el cuprinde o vastă problematică, de la activitatea economică la resursele consumate reflectate în costuri, situația financiar-patrimonială, rentabilitate și riscuri.

Destinația diagnosticului economico-financiar depinde de scopul urmărit de utilizatori: bănci, acționari, potențiali investitori, parteneri de afaceri, organe fiscale, ș.a.

Un loc aparte în cadrul diagnosticului economico-financiar îl deține diagnosticul financiar, orientat în special spre rentabilitate și riscuri și care poate fi efectuat din interiorul sau din afara întreprinderii de către specialiști independenți (analiști economici).

Analiza microeconomică se desfășoară la nivelul agentului economic individual, studiind comportamentul unității elementare de producție (întreprinderea) și vizând factorii care îi determină rezultatele, precum și relațiile acesteia pe diferite piețe.

Analiza pe termen scurt vizează perioadele sub 1 an (semestru, trimestru, lună) și servește managementului operativ, în timp ce analiza pe termen mediu sau lung vizează perioade de peste 1 an și servește managementului strategic.

Analiza diagnostic conduce la diagnosticul economico-financiar, în care se include o baterie de indicatori operaționali cum ar fi:

Indicatori ai potențialului tehnico-economic: capacitatea de producție, activele imobilizate, activele circulante, personalul întreprinderii;

Indicatori ai potențialului financiar: structura capitalului, echilibrele financiare, autonomia financiară, lichiditatea, solvabilitatea;

Indicatori ai rezultatelor economico-financiare: cifra de afaceri, valoarea adăugată, rezultatele finale (profitul sau pierderea);

Indicatori de eficiență a utilizării potențialului tehnico-economic și financiar: ratele de eficiență a factorilor de producție, ratele de eficiență a cheltuielilor aferente veniturilor, ratele de rentabilitate-profitabilitate, ratele de rotație, ș.a.

Diagnosticul econonomic-financiar intern sau extern efectuat din interiorul întreprinderii de către serviciile financiare sau din afara întreprinderii de către organisme specializate financiar bancare sau de către analiști financiari are diverse destinații în funcție de utilizatori:

Gestionarii (managerii) întreprinderii sunt interesați de aspectele susceptibile
de a ameliora gestiunea și rezultatele întreprinderii prin intermediul echilibrelor
financiare, rentabilității și riscului financiar.

Pe acestă bază se vor orienta deciziile de investiții, de finanțare, de distribuire a dividendelor și se vor elabora previziuni financiare care vizează politica economică și financiară generală a întreprinderii în raporturile cu potențialii parteneri sau concurenți,

Investitorii actuali sau potențiali – particulari sau întreprinderi – sunt direct
interesați în creșterea valorii întreprinderii deoarece investesc capitaluri supuse
riscurilor, iar remunerarea lor este constituită din dividende și plus-valoarea
sperată de întreprindere.

În practică investitorii procedează la o evaluare a rentabilității așteptate de întreprindere, fiind intesați atât de perspectiva câștigurilor viitoare (beneficiul pe acțiune și plus-valoarea în capital), cât și de rentabilitatea imediată prin dividende și riscuri pentru orientarea spre titlurile avantajoase.

Creditorii – băncile sau întreprinderile care consimt să ofere împrumuturi sau
avansuri altor întreprinderi sau care vând pe credit – pe termen scurt sunt
interesați în primul rând de lichiditatea și trezoreria întreprinderii pentru
recuperarea împrumuturilor acordate la scadență, dar nu rămân indiferenți nici
față de echilibrul financiar pe termen lung.

Pe termen lung, creditorii urmăresc să se asigure de solvabilitatea și rentabilitatea întreprinderii de care depinde plata dobânzilor și rambursarea datoriilor, în funcție de capacitatea de autofinanțare și de gradul de risc ce decurge din structura financiară a întreprinderii (raportul capitaluri proprii – datorii).

Partenerii de afaceri – furnizorii și alți creditori comerciali – sunt interesați în continuarea și/sau inițierea relațiilor comerciale și obținerea de facilități, vizând solvabilitatea întreprinderii și continuitatea activității acesteia.

Personalul întreprinderii este interesat în menținerea locului de muncă și vizează în primul rând asigurarea perenității întreprinderii, dar și perspectiva de participare a salariaților la beneficii, ceea ce reclamă asigurarea atât a echilibrului financiar pe termen lung cât și pe termen scurt.

Administrația fiscală trebuie să se asigure de achitarea cu regularitate a diverselor impozite și de conformitatea tuturor operațiunilor cu legislația în vigoare.

Analiștii economici – financiari, ca intermediari specializați independenți, studiază informațiile economice și financiare ale întreprinderilor în vederea evaluării acțiunilor pe piața financiară, interpretează obiectiv documentele, efectuează analize externe vizând rentabilitatea, riscurile și echilibrul financiar.

Din aprecierile analiștilor va decurge (sau nu) atracția terților pentru relații comerciale sau plasamente către întreprinderile studiate.

În accepțiune sintetică, diagnosticul economic–financiar presupune o cercetare complexă în vederea descoperirii disfuncționalităților apărute în activitatea întreprinderii și a cauzelor acestora în scopul elaborării unor decizii care să permită redresarea situației și îmbunătățirea performanțelor.

În cadrul diagnosticului economic-financiar un loc distinct îl deține diagnosticul financiar, care vizează cu precădere funcțiunea financiar-contabilă a întreprinderii, fiind orientat în special spre rentabilitate și riscuri.

În acest sens, diagnosticul financiar constituie un instrument al analizei financiare care, la rândul ei, servește gestiunii financiare pe termen lung (deciziile privind investițiile, finanțarea și repartizarea profitului) și pe termen scurt (deciziile de trezorerie, gestiunea trezoreriei și a ciclului de exploatare), precum și în exercitarea controlului de gestiune.

Diagnosticul financiar presupune judecăți asupra sănătății financiare a întreprinderii, punctele forte și punctele slabe ale gestiunii financiare, prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente și viitoare ce decurg din situația financiară , urmărind soluțiile pentru diminuarea riscurilor și îmbunătățirea rezultatelor.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt subordonate intereselor utilizatorilor, rolul analizei financiare fiind adaptat tipului de diagnostic. Astfel, diagnosticul financiar necesar managerului întreprinderii vizează răspunsul la patru întrebări esențiale privind:

Creșterea: cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada examinată și care a fost ritmul creșterii acesteia în raport cu ritmul sectorului;

Rentabilitatea: dacă rezultatele obținute sunt pe măsura mijloacelor folosite și dacă creșterea a fost însoțită de o rentabilitate suficientă;

Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil;

Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc de faliment crescut sau nu.

1.3. Organizarea și etapele analizei economico-financiare

Ca activitate practică, analiza economico-financiară necesară elaborării diagnosticului economico-financiar necesită parcurgerea mai multor etape:

A. Prima etapă este culegerea și cercetarea amănunțită a tuturor datelor și informațiilor necesare analizei.

În acest scop analiza folosește un sistem de date și informații care trebuie să reflecte cât mai complet situația întreprinderii, apelând la mai multe surse de informare. Aceste surse pot fi interne, din întreprindere, sau exterioare acesteia.

Sursele interne provin din sistemul informațional contabil, financiar și statistic al întreprinderii și vizeaază datele contabilității financiare și de gestiune (oferite de sistemul conturilor anuale), rapoarte statistice diverse, precum și alte informații extra-contabile.

Sursele externe provin din afara întreprinderii și cuprind informații generale pe plan economic, fiscal și monetar, informații privind sectorul de activitate al întreprinderii, precum și informații de ordin juridic și legislativ.

B. A doua etapă cuprinde verificarea generală a datelor și informațiilor extrase din diverse formulare, din punct de vedere al comparabilității lor și al respectării legislației în vigoare.

În această etapă se recurge la simplificarea materialului analitic prin rotunjirea valorilor cifrice, la prelucrarea datelor contabile și statistice, se efectueză calculul indicatorilor, în funcție de scopul și destinația diagnosticului.

C. În etapa a treia se trece la efectuarea analizei propriu zise prin aplicarea metodologiei proprii, se procedează la analiza factorială a indicatorilor prin care se vor explica cauzele disfuncționalităților și se formulează concluziile.

Sistemul statistic românesc, prin Sistemul Conturilor Naționale (SCN), fundamentat de contabilitatea națională, a uniformizat indicatorii necesari analizei în conformitate cu sistemul aplicat unitar în cadrul O.N.U., facilitând comparațiile externe și stabilind o legătură directă între analiza micro și macroeconomică.

Datele culese din sursele informaționale și sistematizate conform planului de analiză, trebuie amplu prelucrate, interpretarea lor fiind principala sarcină ce revine analizei economico-financiare.

Concluziile analizei trebuie să fie obiective, concrete, logice în conținut și concise ca formă, să se bazeze pe calcule clare, corecte și fără contradicții, astfel încât să permită generalizarea rezultatelor analizei și formularea unor aprecieri juste și obiective asupra întreprinderii.

Orice analiză care se poate finaliza cu un diagnostic economic – financiar trebuie să fie însoțită de măsuri ce se impun, în vederea înlăturării cauzelor care au condus la rezultate negative în activitatea trecută sau care să permită îmbunătățirea performanțelor în perspectivă în vederea adoptării unor decizii manageriale pertinente.

În vederea efectuării analizei care să ducă la diagnosticul economico– financiar se parcurg mai multe etape și se apelează la un sistem de date și informații care trebuie să exprime cât mai real situația întreprinderii supuse diagnosticării.

Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitate, care oferă informațiile necesare analizei diagnostic prin documente de sinteză (- ce se bazează pe un suport ce răspunde exigențelor reglementărilor românești (varianta completă sau simplificată) armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E – Situațiile financiare anuale- și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1) care cuprind următoarele documente egale ca importanță:

Bilanțul;

Contul de profit și pierdere;

Situația modificării capitalului propriu;

Situația fluxurilor de numerar (trezorerie);

Politici contabile și note explicative.

Obiectivul situațiilor financiare este furnizarea de informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii în exercițiul financiar încheiat și se prezintă în raportul anual, alături de raportul administratorilor și raportul auditorilor financiari (cenzorilor).

Informația contabilă oferită de aceste documente este adaptată și prelucrată în cadrul analizei financiare în funcție de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibile, relevante, credibile, comparabile, complete și să asigure eficiența necesară printr-un raport cost-beneficiu optim utilizatorilor.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care “fotografiază”, la un moment dat, situația patrimonială și financiară a unei întreprinderi. El redă, sub formă de tabel sau în listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o anumită dată, ca și utilizările acestora la aceeași dată, indicând rezultatul pe care l-a obținut întreprinderea în cursul exercițiului financiar.

Din bilanț se desprinde originea și folosirea fondurilor de care dispune

întreprinderea: originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparțin acționarilor și asociaților, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli) și datoriile (de exploatare, financiare) și acestea sunt cuprinse în pasivul bilanțului.

Utilizările fondurilor puse la dispoziția întreprinderii, cu titlu durabil (activul imobilizat) și utilizările cu titlu provizoriu și ciclic (activ circulant) sunt prezentate în activul bilanțului.

Bilanțul reflectă poziția financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea ei de a se adapta schimbărilor mediului, oferind informații esențiale despre capacitatea de a degaja fluxuri viitoare de numerar și echivalente de numerar și despre necesitățile viitoare de resurse.

Spre deosebire de bilanț care înregistrează stocurile în sens larg, respectiv, cantitățile acumulate de bunuri, creanțe, titluri și datorii la un moment dat, contul de profit și pierdere traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux. El înregistrează în credit totalul de bunuri, servicii sau monedă care intră ca venituri (fluxul de intrări), iar în debit, bunurile, serviciile, moneda care ies ca și cheltuieli (fluxul de ieșiri).

Contul de rezultat regrupează, sub formă de tabel sau în listă, cheltuielile și veniturile exercițiului structurate pe categorii (exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite determinarea ca sold a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activități.

Conform reglementărilor contabile, contul de profit și pierdere reflectă performanța întreprinderii, respectiv, capacitatea de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permițând să se stabilească gradul de eficiență în utilizarea de noi resurse.

Bilanțul și contul de profit și pierdere sunt considerate cele mai importante documente de raportare financiară, bilanțul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanțate prin contribuția capitalului privat.

În scopul efectuării unor comparații în timp, prezentarea sub formă de tabel sau în listă a contului de rezultat ca și a bilanțului trebuie să fie identică de la un exercițiu la altul. Formatul obligatoriu de prezentare a conturile anuale cerut de reglementările contabile românești armonizate prevede structura verticală a bilanțului și a contului de profit și pierderi după natură, fără să fie însă restrictivă.

Situația modificării capitalurilor proprii prezintă detaliat toate variațiile pe care le-au suferit capitalurile proprii între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar, permițând analiza capacității de menținere a capitalului și a rezultatului final (profitul sau pierderea).

Situația fluxurilor de numerar oferă informații despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar din activitatea de exploatare și din activitatea investițională și modul de utilizare a acestora.

Notele explicative și politicile contabile prezintă informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și politicile contabile adoptate, completează și detaliază toate informațiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară și prezintă, narativ sau prin tabele de analiză, situații și indicatori care nu sunt prezentate în altă parte.

Notele explicative trebuie prezentate sistematic, trebuind să cuprindă informații detaliate care să servescă analizei ulterioare, și împreună cu celelalte documente de sinteză să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatului întreprinderii în exercițiul financiar încheiat.

Cap.2 Impactul elementelor teoretico-metodologice ale managementului financiar în managementul situației financiar-patrimoniale a organizației

2.1 Delimitări conceptuale privind managementul situației financiar-patrimoniale și obiectivele acestuia

Situația financiar – patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenței, structurii și al rezultatelor obținute, exprimă valoarea economică a firmei.

De asemenea, reprezintă barometrul managementului firmei, calitatea strategiilor, politicilor, programelor, modul de concepere și operaționalizare și, prin acestea conversia resurselor consumate în rezultate.

Sunt interesați în cunoașterea situației financiar patrimoniale:

proprietarii care vor să își cunoască evoluția situația averii;

conducerea firmei pt. depistarea eventualelor situații de dezechilibru financiar;

statul pt. că firma este plătitoare de impozite și taxe;

partenerii de afaceri;

organele judecătorești în lichidare, fuziune, dizolvare;

sindicatele.

Într-un sistem economic concurențial, obiectivul major al întreprinderii este maximizarea valorii sale, respectiv creșterea averii proprietarilor acesteia (maximizarea averii acționarilor pentru societățile închise și maximizarea cursului titlurilor pentru societățile cotate la bursă). Aceasta implică desfășurarea activității firmei în condiții de rentabilitate superioară și în același timp menținerea solvabilității și a echilibrului financiar.

Alte obiective, cum sunt flexibilitatea financiară, creșterea maximală, menținerea puterii și autonomiei financiare reprezintă alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii firmei. Flexibilitatea financiară reflectă capacitatea de adaptare a firmeilaschimbările de mediu; o bună flexibilitate nu poate decât să contribuie la maximizarea valorii întreprinderii. Creșterea maximală nu conduce în mod necesar la maximizarea valorii firmei. Dar o creștere puternică poate duce , în anumite perioade, la degradarea rentabilității și mărirea riscului, la deficiențe de ordin financiar, deoarece deținătorii de capital preferă să-și plaseze resursele în întreprinderi care au o creștere moderată, și în consecință un risc mai redus, dar care oferă o rentabilitate constantă. De asemenea, politica de păstrare a puterii și autonomiei financiare poate să conducă uneori la performanțe inferioare.

Astfel, managerii și acționarii trebuie să urmărească atingerea acelor obiective pe termen scurt care să contribuie la realizarea celui pe termen lung – creșterea valorii patrimoniale a firmei, singurul care permite perenitatea acesteia.

Obiectivele principale ale managementului situației financiar-patrimoniale sunt:

asigurarea echilibrului economico-financiar;

creșterea profitabilității firmei;

asigurarea integrității patrimoniale și a dezvoltării și modernizării patrimoniului firmei;

asigurarea lichidității și solvabilității firmei;

consolidarea gestiunii economico-financiare;

perfecționarea și eficientizarea managementului general al firmei.

Managementul situatiei financiar-patrimoniale ajuta la pilotarea firmei spre performantele scontate, la evaluarea firmei de la o perioada la alta,fata de programe și strategii și fata de firmele concurente.

Bogăția de informații pe care o oferă indicatorii managementului situației-financiar patrimoniale , mai cu seamă în perspectiva valorificării lor în construirea de modele de diagnostic financiar, le impune în managementul financiar și mai cu seamă în realizarea funcției de control și evaluare a managementului, în special în rapoartele de audit.

Sistemul informațional folosit în acest segment de management este format din instrumente și indicatori.

Instrumente: bilanțul și contul de profit și pierdere, anexele obligatorii care însoțesc bilanțul, contabilitatea financiara și de gestiune, sistemul evidenței economice, rapoartele de gestiune etc.

Indicatori: patrimoniul net, capitalurile, fondul de rulment, ratele de structură ,de gestiune și de echilibru.

Pe baza analizei financiar-patrimoniale, un manager poate informa partenerii cu privire la situația patrimonială, performanțele firmei și eficiența utilizării resurselor, poate stabili măsuri de redresare economică sau de îmbunătățire a performanțelor.

Adoptarea deciziilor pertinente la nivel managerial trebuie să se bazeze pe o viziune completă și corectă asupra situației firmei pornind de la studiul indicatorilor economico-financiari.

2.2. Bilanțul patrimonial – sursa informațională de bază a managementului situației financiar-patrimoniale:

Bilanțului patrimonial (financiar) are la bază analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica țărilor occidentale, analiza patrimonială; această analiză pune în evidență riscul de insolvabilitate al întreprinderii, adică incapacitatea firmei de a-și onora angajamentele asumate față de terți;

Pentru a ajunge la bilanțul patrimonial, bilanțul contabil se retratează prin regruprarea posturilor de activ și de pasiv după criteriile de lichiditate și exigibilitate :

1. Corecții referitoare la activul bilanțului:

a) Activul 'imobilizat se diminuează cu valoarea activelor imobilizate
fictive sau nonvalori (principalele active de natura nonvalorilor sau
fictive: cheltuielile de constituire, cheltuielile de repartizat asupra
exercițiilor fmanciare viitoare, primele pentru rambursarea
obligațiunilor, debitorii din capitalul subscris și nevărsat, diferențele
de conversie de activ etc.), elemente care din punct de vedere al
lichidității nu au nici o valoare deoarece nu dau naștere unui flux de
numerar.

De asemenea, activului imobilizat se majorează cu partea activelor circulante cu termen de lichiditate > 1 an. De exemplu, dacă există creanțe – clienți sau clienți – creditori cu scadențe > 1 an, acestea vor fi eliminate de la rubrica respectivă și transferate în grupa "Activ imobilizat“;

b) Activul circulant se diminuează cu valoarea activelor circulante
având termen de lichiditate > 1 an și se majorează cu valoarea
imobilizărilor financiare cu termen de lichiditate < 1 an etc.

2. Corecții referitoare la pasivul bilanțului:

Capitalurile permanente se diminuează cu valoarea activelor fictive (cheltuielile de constituire, debitorii din capitalul subscris și nevărsat, cheltuielile de repartizat asupra exercițiilor financiare viitoare și diferențele de conversie activ, se scad 'din capitalurile proprii, iar primele privind rambursarea obligațiunilor se scad din împrumuturile și datoriile asimilate pe termen mediu și lung ) și cu dividendele de plată; de asemenea, acestea se majorează cu veniturile înregistrate în avans (aparținând grupei “Conturi de regularizare și asimilate – Pasiv“ din bilanțul contabil) cu termen de exigibilitate > 1 an și cu diferențele de conversie pasiv, acestea fiind considerate profit potențial;

Datoriile cu scadenta < 1 an includ obligațiile nefinanciare și financiare (creditelor bancare curente). Acestea se majorează cu provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, cu termen de exigibilitate < 1 an, dividendele de plată, veniturile constatate în avans (din grupa "Conturi de regularizare și asimilate – Pasiv“ din bilanțul contabil), având termen de exigibilitate < 1 an, precum și cu datoria fiscală latentă, aferentă subvențiilor pentru investiții, provizioanelor reglementate și provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, precum și altor elemente de capitaluri proprii.

În urma corecțiilor menționate mai sus, bilanțul financiar (patrimonial) va conține în partea de activ nevoi sau întrebuințări permanente (elementele cele mai puțin lichide adică imobilizările necorporale, corporale și financiare), și nevoi și întrebuințări temporare, în care se includ activele circulante care au un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările. Partea de pasiv va fi formată din resurse sau capitaluri permanente, adică capitalurile proprii, reinvenstiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) și capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate), precum și datoriile pe termen mediu și lung (cu scadență mai mare de un an), și de asemenea din resurse temporare, adică datoriiie cu scadență mai mică de un an. Prelucrarea datelor din bilanțul contabil va determina următoarea structură a bilanțului financiar (fig.3).

NEVOI = ACTIV RESURSE = PASIV

Tabelul 1. Bilanț financiar (patrimonial)

Luând în considerare un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidență două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente de finanțare vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, iar nevoile temporare vor fi finanțate, în special din resurse temporare. Nerespectarea acestor reguli de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.

Bilanțul financiar oferă o imagine asupra modului de funcționare din punct de vedere economic a întreprinderii, evidențiind atât utilizările cât și sursele corespunzătoare fiecărui ciclu, respectiv de investiții, de exploatare și cel de finanțare și trezorerie.

Ciclul de investiții cuprinde achiziționarea de active imobilizate. Astfel, imobilizările regrupate prin funcția de investiție, constituie nevoi (alocări) stabile (aciclice), care sunt finanțate în mod necesar din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanțului. Activele circulante cât și resursele pentru finanțarea lor sunt considerate ciclice deoarece recuperarea capitalurilor alocate și reînnoirea surselor se face după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.

Ciclul de exploatare cuprinde fluxurile de aprovizionare, producție și distribuție (vânzări) atât sub formă de fluxuri fizice cât și financiare.

Posturiledeactivlegate direct de operațiile ciclului de exploatare (stocuri, creanțe, clienți, cheltuieli de exploatare constatate în avans etc.) constituie active circulante de exploatare, care în mod firesc trebuie finanțate din datoriile de exploatare (datorii furnizori și asimilate, venituri din exploatare constatate în avans etc). Celelalte posturi de activ și pasiv care reflectă operațiuni diverse sunt regrupate în categoriile activ circulant în afara exploatării și datorii în afara exploatării, respectiv activul și pasivul de trezorerie.

Ciclul de finanțare se referă la ansamblul operațiunilor dintre întreprindere și proprietarii de capital (acționarii și creditorii întreprinderii). Acesta regrupează posturile de capitaluri proprii și datorii fmanciare, indiferent de scadența lor, iar provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt asimilate surselor proprii. Fluxul de finanțare permite întreprinderii să facă față decalajului dintre lichiditățile de intrare și cele de ieșire, provocat de ciclul de exploatare.

Luând în considerare semnificațiile acestor trei cicluri, funcția de investiție este plasată în partea din stânga, nivelul de sus al bilanțului; funcția de finanțare poate fi reprezentată în partea din dreapta, nivelul de sus al bilanțului; funcția de finanțare este poziționată exclusiv în partea de jos a bilanțului (fig. 5.4).

Principii care stau la baza întocmirii bilanțului financiar:

activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută, adică valoarea de intrare în patrimoniu, iar în pasiv se iau în considerare amortizările (rulajul creditor al contului 681) și provizioanele;

imobilizările închiriate, deținute în leasing sau în locație de gestiune sunt întegrate în activ și corespunzător în pasiv, la "împrumuturi și datorii asimilate" deoarece ele servesc ciclului de exploatare;

conceptul de activ fictiv nu mai este operațional;

cheltuielile care privesc exercițiile fmanciare viitoare se asimilează activelor imobilizate;

efectele scontate neajunse la scadență, debitorii privind capitalul subscris și nevărsat, primele privind rambursarea obligațiunilor și diferențele de conversie de activ și de pasiv se tratează în același mod ca și la elaborarea bilanțului patrimonial;

amortizarea și provizioanele sunt incluse în pasivul bilanțului financiar ca surse aciclice (care rămân la dispoziția firmei o perioada mai mare de un an).

Din perspectiva bilanțului financiar, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu presupune doar existența unui fond de rulment pozitiv, ci a unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanțe de exploatare – datorii de exploatare).

Rolul bilanțului financiar în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima corelația dintre structura financiară a firmei și natura activității sale.

NEVOI = ACTIV SURSE = PASIV

Tabelul 2 Bilanț financiar

Structura bilanțului are ca punct de plecare existența celor 2 elemente componente A și P. Structura bilanțului este influențată de factori precum mediul (economic, social, politic) și de modul de gestiune al resurselor (materiale, financiare și bancare).

Analiza financiara trebuie sa aprecieze daca gradul lichiditatii activelor intreprinderii este suficient de ridicat pentru a-i permite acesteia sa faca fata în orice moment angajamentelor pe care și le-a asumat, respectiv pentru a-i asigura solvabilitatea.

Echilibrul financiar este apreciat prin confruntarea gradului de lichiditate a activelor cu gradului de exigibilitate a elementelor pasivului.

Pentru realizarea acestei analize pot fi utilizate ca instrumente: fondul de rulment și indicatorii de structura.

2.3. Indicatori ai managementului situației financiar-patrimoniale

2.3.1. Patrimoniului net

Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi exprimate în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice ale căror nevoi le satisfac, precum și bunurile la care se referă. în cazul unei întreprinderi, patrimoniul se definește ca fiind activele întreprinderii negrevate de datorii, sau averea acționarilor stabilită pe baza bilanțului patrimonial .

Patrimoniul net sau activul net contabil se poate determina astfel:

ca diferență dintre activul total și datoriile totale (exprimare materiala a patrimoniului net)

ca sumă a elementelor capitalului propriu CS + Rezerve legale + Rezerve din reevaluare + Rez reportat +Rez ex

Patrimoniul net este în mod normal pozitiv și crescător, ca urmare a unei gestiunii sănătoase. Această situație reflectă de fapt atingerea obiectivului major al firmei și anume maximizarea valorii patrimoniale a acesteia.

Având în vedere prima modalitate de calcul a patrimoniului net, creșterea acestuia se înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează ritmul datoriilor totale.

Analizând elementele capitalului propriu, în practica economică se pot întâlni situații în care dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilității firmei: rezervele legale, fondurile proprii etc. Capitalul social se modifică prin noi aporturi (ale vechilor acționari sau ale unora noi) și /sau prin conversia unor datorii în capital social (stingerea unor datorii în schimbul unui pachet de acțiuni). De asemenea, rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat (ceea ce determină creșterea patrimoniului net) sau pierdere neacoperită (caz în care patrimoniul va fi diminuat).

În consecință, patrimoniul net poate să crească pe seama surselor interne (rentabilitatea întreprinderii) și pe baza unor surse externe (aporturi, primirea cu titlu gratuit a unor active, conversia unor datorii în capital social etc).

2.3.2. Capitalurile

În management are importanță dinamica și structura capitalului propriu (Kpr) și a capitalului permanent (Kp), format din Kpr și împrumuturile pe termen mediu și lung. Ambele capitaluri sunt indicatori de dimensiune a potențialului financiar al firmei.

Față de P n-1 , o creștere a Kpr se explică prin modificarea elementelor componente: capital social, diferențe din reevluare, rezultatul exercițiului nerepartizat, provizioane.

Ponderea Kpr în Kp are o semnificație deosebită în management, de ea depinzând dimensiunea și gravitatea riscului de firmă. Ponderea este invers proporțională cu riscul. Când I Kpr > I Kp este o situație pozitivă, însă atrage atenția asupra oportunității împrumuturilor, a destinației lor, a eficienței lor pe orizontul de timp pentru care s-au angajat.

2.3.3. Corelația dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă

Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru fmanțarea activelor circulante, impusă de diferențele dintre sumele de încasat și sumele de plătit, precum și de decalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidități și durata medie în care datoriile pe termen scurt devin exigibile.

Modalități de calcul a fondului de rulment:

Conform concepției patrimoniale, fondul de rulment se poate calcula astfel:

a) FR = Capital permanent – Active imobilizate ;

Fondul de rulment poate fi descompus în fond de rulment propriu (FRp) și împrumutat FRi):
FR = FRp + FRi FRp = Capitaluri proprii – Active imobilizate

FRi = Datorii pe termen mediu și lung

b) FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

În această situație, fondul de rulment reflectă corelația dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Acesta prezintă o valoare informativă ridicată, asigurând legatura dintre cele două părți ale bilanțului financiar.

Ca urmare, fondul de rulment este considerat ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, care permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată.

Potrivit concepției funcționale, fondul de rulment funcțional sau fondul de rulment net global (FRGN) se determină astfel:

a) FRNG = Surse aciclice – Active aciclice

Fondul de rulment net global reflectă surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate.

b) FRNG = ( Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie ) – ( Resurse ciclice +
Resurse de trezorerie ) = ( Active circulante de exploatare + Active
circulante în afara exploatării + Disponibilități) – (Datorii de
exploatare + Datorii în afară exploatării + Credite bancare de
trezorerie)

Luând în considerare formula de calcul de mai sus, dacă fondul de rulment este pozitiv sau negativ, firma are lichidități sau dimpotrivă este obligată să angajeze noi credite pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

FR > 0 : situație favorabilă pentru întreprindere, caracterizată prin surse permanente care acoperă și exced necesitățile pe termen lung.

FR = 0 : sursele permanente = nevoile permanente. Situația nu este considerată dificilă. Totuși o condiție esențială este ca durata de încasare a creanțelor să fie mai mică decât durata de plată a datoriilor.

FR < 0 : sursele permanente nu sunt capabile să acopere nevoile permanente. O parte din resusele curente sunt îndreptate către investiții. Se ajunge la această situație în condițiile în care durata medie de încasare este mult mai mică decât durata de plată. (adică se înregistrează excedente de lichiditate aceasta este o situație normală pentru firme precum Metro).

Pentru creșterea FR se poate acționa în sensul creșterii Kpm (se dorește acționarea asupra rezultatului exercițiului și DTML).

Nevoia de fond de rulment reprezintă diferența dintre nevoile temporare și sursele temporare, respectiv suma necesară fmanțării decalajelor, care se produc în timp între fluxurile reale și fluxurile de trezorerie determinate în special de activitatea de exploatare.

a) Pe baza bilanțului patrimonial, aceasta se stabilește astfel:

NFR = (Active circulante – Disponibilități bănești) – (Datoriile pe termen scurt – Creditele pe termen scurt) = (Active circulante – Disponibilități bănești) – Obligații pe termen scurt

sau: NFR = (Stocuri + Creanțe) – Credite pe termen scurt

Nevoia de fond de rulment semnifică în esență, activele circulante de natura stocurilor și a creanțelor nefinanțate pe seama obligațiilor pe termen scurt (surselor atrase). Obligațiile pe termen scurt de natura celor față de furnizori, salariați, bugetul de stat etc, până în momentul plății lor reprezintă o sursă atrasă de fmanțare a activelor circulante.

b) Pe baza bilanțului financiar, nevoia de fond de rulment se determină astfel:

NFR = Nevoi ciclice – Resurse ciclice

În acest caz, nevoia de fond de rulment este formată din partea pentru exploatare (NFRE) și cea în afara exploatării (NFRAE):

NFR = NFRE + NFRAE

NFRE = Active ciclice aferente exploatării – Surse ciclice aferente exploatării NFRAE= Active ciclice din afara exploatării – Surse ciclice din afara exploatării

Mărimea nevoi de fond de rulment din exploatare este influențată de natura activității, durata ciclului de fabricație, viteza de rotație a stocurilor și creanțelor, nivelul de activitate etc.

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, situația se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Altfel, aceasta reflectă un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Dacă dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situația fiind favorabilă doar dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și ale angajării de datorii cu scadențe mai mari. în caz contrar, situația este negativă deoarece este determinată de întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de producție.

Trezoreria netă exprimă corelația dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, reflectând situația financiară a fîrmei, atât pe termen mediu și lung cât și pe termen scurt.

a) Pe baza bilanțului patrimonial (financiar), aceasta se calculează cu următoarea formulă:

TN = FR – NFR

b) Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanțului financiar astfel:

TN = FRNG – NFR sau

TN = TA – TP

TA = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilități și plasamente; TP = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt.

Trezoreria netă pozitivă semnifică un excedent monetar al exercițiului financiar și dacă aceasta se menține în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, această situație demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției firmei pe piață. Dacă nevoia de fond de rulment este constantă, atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividendele plătite în cursul aceleași perioade, la care se adună amortizarea.

Dacă în calculul nevoii fondului de rulment nu s-au luat în considerare creditele pe termen scurt, trezoreria netă negativă reflectă un defîcit monetar, respectiv un dezechilibru fmanciar la sfârșitul anului, și care a fost acoperit pe seama creditelor pe termen scurt. Dacă nevoia de fond de rulment este constantă, trezoreria netă negativă este efectul înregistrârii de pierderi. Totuși, atunci când întreprinderea realizează produse rentabile, dispune de piață (de aprovizionare și de desfacere), dar înregistrează o creștere a nevoii de fond de rulment ca urmare a dezvoltării activității, existența unei trezorerii nete negative nu semnifîcă o situatie economico-financiară nefavorabilă, ci înregistrarea unui decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor și creanțelor în lichidități și durata medie de onorare a obligațiilor pe termen scurt.

2.3.4. Ratele structurii patrimoniale a întreprinderii

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea și urmărirea evolutiei ponderii diferitelor elemente patrimoniale (de activ și de pasiv). Ratele de structură patrimonială oferă posibilitatea exprimării bilantului în procente și permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilantului oferind de asemenea posibilitatea realizării de analize comparative în timp și spațiu.

2.3.4.1. Ratele privind structura activului

Ratele de structură a activului, ca valoare, sunt influențate de caracteristicile tehnice, economice și juridice ale activității firmei.

Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt:

a) Rata activelor imobilizate:

Această rată reflectă ponderea activelor imobilizate în patrimoniul total al întreprinderii. Diferitele elemente de active imobilizate justifică utilizarea unor rate complementare:

a.1) Rata imobilizărilor necorporale:

Mărimea acestui indicator reflectă ponderea activelor intangibile (brevete, licențe, mărci, fond comercial etc.) în activele totale ale firmei. În cazul firmelor românești, valoarea acestei rate este foarte redusă, în timp ce în alte țări, cum ar fi SUA, ponderea activelor necorporale depasește 50% din valoarea de înlocuire a firmelor.

a.2) Rata imobilizărilor corporale:

Această rată reflectă ponderea capitalurilor fixe în patrimoniul total al firmei și valoarea ei depinde de specificul activității și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii, înregistrând valori diferite de la o ramură la alta. Astfel, aceasta are valori foarte mari în cazul firmelor care folosesc o infrastructură importantă sau echipamente costisitoare (producerea și distribuția de energie, transporturi etc), industria grea sau exploatațiile agricole.

Specialiștii apreciază că pentru întreprinderi comparabile, această rată semnifîcă capacitatea firmei de a rezista unei crize economice, știindu-se foarte bine că o imobilizare ridicată a capitalului atrage după sine un risc mare al netransformării acestora în lichidități.

a.3) Rata imobilizărilor financiare:

Aceasta reflectă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care firma respectivă le-a stabilit cu alte firme cu ocazia operațiilor de creștere externe (participații, investiții de portofoliu, credite acordate etc). Această rată are valori mari în cazul societăților de investiții financiare, societăți de valori mobiliare, fonduri mutuale etc. Aceasta înregistrează valori scăzute în cazul firmelor mici care nu pot efectua investiții financiare.

b) Rata activelor circulante:

Această rată reflectă ponderea activelor circulante în totalul mijloacelor economice ale întreprinderii. Ca rate complementare, se recomandă a fi utilizate:

b.1) Rata stocurilor:

Acest indicator înregistrează valori mari în cazul firmelor cu activitate de producție, cu ciclu lung de fabricație, precum și a acelor firme cu specific de distribuție de bunuri materiale.

b.2) Rata creanțelor comerciale:

Rata creanțelor comerciale este influențată de natura clienților și de termenul de plată pe care firma îl acordă partenerilor săi.

b.3) Rata disponibilităților bănești și a plasamentelor:

Aprecierea acestei rate trebuie făcută cu precauție deoarece disponibilitățile pot suferi modificări însemnate pe perioade scurte de timp. în același timp, trebuie avut în vedere raportul dintre disponibilități și plasamente precum și destinația plasamentelor.

2.3.4.2. Ratele privind structura pasivului

Principalele rate de structură a pasivului bilanțului utilizate sunt:

a) Rata stabilității finanțării:

Această rată este un indicator global al stabilității finanțării și reflectă ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.

b) Rata autonomiei financiare:

Rata autonomiei financiare semnifică ponderea surselor proprii în finanțarea mijloacelor economice ale fîrmei și înregistrează valori diferite în funcție de politica financiară a întreprinderii și rentabilitatea ei. Se recomandă ca valoarea acesteia să fie > ½.

c) Rata datoriilor pe termen scurt:

Această rată semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul surselor întreprinderii.

d) Rata datoriilor totale:

Această rată reflectă ponderea datoriilor pe termen lung, mediu și scurt în patrimoniul întreprinderii.

2.3.5.Corelația dintre creanțe și obligații

În practică este importantă cunoașterea evoluției corelației creanțe – obligații deoarece de această evoluției depinde capacitatea de plată a firmei.

Creanțele reflectă angajamente contractate de anumiți parteneri ai firmei, cum sunt clienții, ale căror termene de plată au o scadență ulterioară livrării bunurilor și serviciilor, precum și debitorii firmei, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior împreună cu dobânda aferentă acestora. Din punct de vedere contabil, creanțele sunt formate din clienți, furnizori-debitori, creanțe privind personalul și asigurările sociale, alte creanțe privind statul și instituțiile publice, debitori diversi etc.

Obligațiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de fmanțare atrase pe o durată mai mică de 1 an, excluzând creditele bancare. Acestea conțin datoriile către furnizori, personal, stat, acționari, avansuri de la clienți etc.

Creanțele și obligațiile constituie principalele elemente care influențează fluxurile bănești ale întreprinderii. în consecință, acestea trebuie analizate corelat din punct de vedere al sumelor și al termenelor de încasare și de plată. Indicatorii utilizați în acest scop sunt:

1. Durata de imobilizare a creanțelor (Di):

unde:

Sd = soldul mediu al creanțelor;

Rd = rulajul debitor al conturilor de creanțe.

În practică se utilizează, de regulă, cifra de afaceri deoarece bilanțul nu furnizează informații referitoare la rulajul conturilor respective.

2. Durata de folosire a surselor atrase (Df):

unde:

Sc = soldul mediu al conturilor de obligații;

Rc = rulajul creditor al conturilor respective.

Corelația dintre suma creanțelor și a obligațiilor pe termen scurt, precum și dintre Di și Df generează fluxuri bănești care influențează pozitiv sau negativ disponibilitățile firmei. Astfel:

Dacă Sd = Sc și Di = Df, atunci cel puțin din punct de vedere teoretic, se produce o compensare între creanțe și obligații;

Dacă Sd > Sc și Di = Df, atunci fluxul de disponibilități este influențat pozitiv deoarece suma încasărilor este superioară sumei plăților pentru același interval de timp;

Există bineînțeles și multe alte variante în funcție de cei 4 indicatori.

Corelația dintre creanțe și obligații poate fi studiată și pe baza balanței acestora în funcție de termenele lor de vechime și de ponderea acestora în cadrul totalul creanțelor și a obligațiilor, astfel:

Sub 30 zile

30- 60zile

60- 90zile

90-180 zile

180 – 270 zile

270 – 1 an.

în practică se folosesc intervale de vechime mult mai mari: până la 90 zile, între 90 zile și un an, peste un an.

2.3.6. Lichiditatea și solvabilitatea firmei

Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani imediat.

Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată la scadență.

Capacitatea de plată semnifică solvabilitatea imediată, respectiv exprimă capacitatea mijloacelor banești la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp (de obicei până la 30 de zile), de a acoperi obligațiile scadente pentru același interval de timp.

Pentru caracterizarea lichidității unei firme se compară pasivele pe termen scurt cu resursele disponibile pentru aceeași perioadă.

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

1. Rata lichidității generale:

Datoriile curente sunt formate din obligațiile față de furnizori, cele fiscale și salariale, creditele pe termen scurt precum și partea din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este în cadrul exercițiului financiar curent.

Se apreciază că situația lichidității generale este satisfăcătoare, după unele surse, în condițiile încadrării acestei rate în intervalul 1,2 și 1,8, iar după altele, în intervalul 2 și 2,2.

2. Rata lichidității curente (intermediare):

Potrivit teoriei nord-americane, această rată este cunoscută și sub denumirea de "testul acid". Această rată este de obicei subunitară. Intervalul considerat ca satisfăcător pentru această rată este de 0,65-1.

3. Rata lichidității imediate:

În teoria economică, această rată este cunoscută și sub denumirea de rata solvabilității imediate. Interpretarea acesteia trebuie făcută cu mare grijă. Astfel, un nivel ridicat al acesteia indică o solvabilitate mare, dar poate fi consecința unei utilizări mai puțin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în același timp o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.

Din contră, o valoare redusă a lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităților sale, deținând în schimb, valori de plasament, creanțe, stocuri cu un grad mare de lichiditate etc.

Solvabilitatea se poate exprima cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei mai importanți sunt:

1. Rata solvabilității patrimoniale:

Valoarea minimă a ratei solvabilității patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze în limitele 0,3-0,5, iar peste 0,5 situația poate fi considerată normală.

2. Rata solvabilității generale:

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii (active imobilizate și active circulante). Cu cât valoarea ratei solvabilității generale este mai mare decât 1, cu atât situația financiară de ansamblu a firmei este mai bună.

2.3.7. Echilibrul economico-financiar

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelații, prin care se stabilesc anumite proporționalități în cadrul și între diferitele fluxuri financiare. Acestea reprezintă o premisă dar și o consecință a unei desfâșurări normale a activității firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate. Ca premisă, trebuie avute în vedere corelațiile obiective dintre necesitățile de resurse materiale și posibilitățile de finanțare. De modul cum sunt utilizate și valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea acestuia.

Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelații implicate de echilibrul financiar, există o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:

1. Rata autonomiei financiare:

2. Rata de finanțare a stocurilor:

3. Rata de autofinanțare a activelor:

4. Rata datoriilor;

2.3.8. Viteza de rotație a activelor circulante

Viteza de rotație a activelor circulante reprezintă un indicator de eficiență care reflectă schimbările intervenite în activitatea întreprinderii (în special în activitatea de exploatare: modificarea procesului de aprovizionare și producție, reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producție și a perioadei de desfacere și încasare a producției etc). Volumul activelor circulante ale întreprinderii depinde de doi factori, și anume: cifra de afaceri și viteza de rotație a activelor circulante. Cu cât activele circulante vor parcurge mai repede fiecare stadiu al rotației capitalului, cu atât viteza de rotație va fi mai mare , iar necesarul de fond de rulment mai mic pentru un volum dat al producției, respectiv al cifrei de afaceri.

Viteza de rotație a activelor circulante poate fi exprimată în:

a) Număr de rotații (n):

unde:

AC = soldul mediu al activelor circulante (fără disponibilități).

Acest indicator se poate calcula pentru fiecare element de active circulante utilizându-se formula de mai sus. Totuși acesta are o putere informativă redusă din punct de vedere al conținutului deoarece este o mărime abstractă care nu redă în termeni concreți realitatea economică.

b) Durata în zile (Dz):

unde:

T = numărul de zile ale perioadei analizate.

În scopul identificării aspectelor favorabile, dar mai ales a celor nefavorabile ale gestionării resurselor, se recomandă determinarea vitezei de rotație pe fiecare element al activelor circulante și al stadiului în care se află în cadrul circuitului general, astfel:

b.1) Durata de rotație a stocurilor de materii prime și materiale:

b.2) Durata de rotație a stocurilor de productie în curs de executie:

b.3) Durata de rotatie a stocurilor de produse finite și semifabricate:

b.4) Durata de rotație a creanțelor (durata de încasare a creanțelor):

Consecințele accelerării sau încetinirii vitezei de rotație se materializează în eliberări sau imobilizări de active circulante.

Încetinirea vitezei de rotație creșterea soldului mediu al Ac, situație nefavorabilă (imobilizarea resurselor întreprinderii).

Accelerarea vitezei de rotație scăderea soldului mediu al Ac, situație favorabilă (degajarea de resurse financiare).

Deci, pentru accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante trebuie redus soldul mediu al creanțelor, precum și a valorii celorlalte categorii de active circulante până la limita la care nu afectează buna desfâșurare a activității.

Căile de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante sunt variate, ele fiind specifîce fiecărui stadiu al rotației capitalului investit. Astfel:

în stadiul aprovizionării: aprovizionarea ritmică cu resurse materiale de la cele mai apropiate surse și cu mijloacele de transport cele mai economice, respectarea contractelor încheiate cu furnizorii, reducerea la maximum a perisabilităților la materiale pe durata transportului și depozitării prin mecanizarea, automatizarea ope-rațiilor de manipulare a acestora, dimensionarea optimă a stocurilor de materii prime, materiale, produse finite etc.;

în stadiul producției: reducerea duratei ciclului de producție și diminuarea consumurilor specifice de materii prime și materiale prin modernizarea tehnologiilor de fabricație, utilizarea integrală a capacităților de producție, folosirea completă a timpului de muncă, aprovizionarea rațională a locurilor de muncă, creșterea calificării personalului, îmbunătățirea calității produselor. > în stadiul vânzării: creșterea ritmului vânzărilor prin încheierea de contracte ferme de livrare a producției, reducerea timpului de manipulare a loturilor livrabile, precum și accelerarea ritmului de încasare a vânzărilor prin alegerea celor mai avantajoase forme de decontare cu clienții, urmărirea operativă a decontării produselor etc.

2.3.9. Fluxurile de trezorerie

Toate operațiile pe care întreprinderea le desfășoară se regăsesc imediat sau la termen, sub forma fluxurilor de trezorerie. Astfel, o firmă își asigură perenitatea doar dacă prin activitatea sa degajă în mod permanent cash.

Cash-flow-ul reprezintă o informație cheie, care permite aprecierea performanțelor întreprinderii, având și un rol strategic în ceea ce privește nivelul său de formare cât și modul de utilizare. Folosirea acestei informații conferă obiectivitate în gestiunea și analiza economico – financiară deoarece spre deosebire de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și capacitatea de autofinanțare, cash-flow-ul nu este un concept dominat de incidența convențiilor și politicilor contabile.

Existența cash-ului reflectă poziția strategică a firmei în raport cu produsele sale, piețele sale, concurenții săi și factorii externi. De asemenea, aceasta constituie gajul flexibilității firmei deoarece permite managerilor să realizeze obiectivele strategice ale firmei prin achiziții de mijloace fixe sau prin investiții financiare.

Privind practica internațională, primul model de tablou al fluxurilor de trezorerie este propus prin standardul contabil american FAS 95 (1987) și prin această normă, de FASB. Cu câteva diferențe, din 1988 acesta este recomandat și în Franța. Apoi, IASC, organismul internațional de normalizare, emite și pune în aplicare în 1979 norma 7 (IAS 7) privind tabloul de finanțare. Astfel, din 1994, companiile mari din țările dezvoltate trebuie să publice ca o parte componentă a situațiilor lor financiare, un tablou al fluxurilor de trezorerie.

Tabloul fluxurilor de trezorerie furnizează informatii privind modul în care întreprinderea generează și utilizează numerarul și'echivalentele de numerar. Conform normei internaționale IAS 7, fluxurile de trezorerie reprezintă ansamblul intrărilor și ieșirilor de lichidităti sau de echivalente de lichidități. Lichiditățile semnifică fondurile disponibile și depozitele la vedere, iar echivalentele de lichidităti, plasamentele pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu ușurintă într-o mărime determinată de lichidităti și a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ.

SITUAȚIA FLUXULUI DE NUMERAR (CASH FLOW STATEMENT)

Este o situație financiară obiectivă; nu se bazează pe judecăți sau estimări, așa cum se întâmplă cu activele, veniturile sau cheltuielile.

“Cash” (cf. IAS 7- Situația fluxurilor de numerar) =

numerar (adică, disponibilități bănești + depozite la vedere) +

echivalente de numerar (investiții financiare pe termen scurt – sub 90 zile – foarte lichide, ușor convertibile în sume cunoscute de numerar, cu risc practic nul de schimbare a valorii)

Cuprinde:

Activități care GENENEREAZĂ resurse (SURSE/Intrări de “CASH”) și

Activități care CONSUMĂ resurse, CHELTUIESC “Cash” (UTILIZĂRI/ieșiri de “CASH”)

Activități care GENENEREAZĂ “CASH”:

vânzări cu încasări imediate

lichidări de creanțe prin încasarea c/v lor

noi credite primite

vânzări de active corporale și alte active imobilizate

Activități care CHELTUIESC “Cash”:

plata majorității cheltuielilor efectuate, în special a salariilor

achitarea datoriilor

plata dividendelor

rambursarea creditelor primite

cumpărarea de active corporale și alte active imobilizate

Se construiește pe baza datelor din Bilanț și Contul de P&P, corelate și cu informațiile din conturi.

Pentru definirea surselor de “cash” și a utilizărilor acestuia, se folosește următoarea grupare:

Activități de exploatare – care includ toate tranzacțiile care nu sunt activități de investiții sau de finanțare

Activități de investiții – care includ achiziția de active imobilizate și de alte investiții financiare care nu sunt echivalente de numerar, precum și acordarea de împrumuturi sau avansuri; de asemenea, cuprind activitățile opuse celor enumerate anterior, respectiv: vânzarea de active imobilizate și încasarea împrumuturilor acordate

Activități de finanțare – care includ constituirea surselor de finanțare pe termen lung sau stabile, prin contractarea de credite și emiterea de acțiuni; de asemenea, cuprind activitățile opuse celor enumerate anterior, respectiv, rambursarea creditelor, plata dividendelor și sumele restituite proprietarilor în situația reducerii capitalului social.

OBSERVAȚII: variația conturilor de creanțe, stocuri, furnizori, salarii datorate, dobânzi de plată, taxe de plată reprezintă “activități de exploatare” .

În cadrul tabloului fluxurilor de trezorerie, fluxurile sunt grupate în următoarele trei categori:

fluxuri generate de activitățile de exploatare;

fluxuri generate de activitățile de investiții;

fluxuri generate de activitătile de finanțare.

Rezultanta finală a celor trei categorii de fluxuri este trezoreria netă care poate fi determinată astfel:

prin metoda directă, conform căreia se operează cu încasări și plăți brute în numerar;

prin metoda indirectă, conform căreia se pornește de la profitul net care se corectează cu activele nemonetare, alte elemente de venituri sau cheltuieli nelegate de exploatare etc.

IAS 7 recomandă întreprinderilor utilizarea metodei directe deoarece aceasta permite obtinerea de informatii necesare estimării fluxurilor viitoare de trezorerie. Deosebirea principală între cele două metode constă în structura fluxurilor de trezorerie relative referitoare la activitățile de exploatare.

Conform metodei directe, fluxurile monetare sunt grupate în diferite categorii de încasări și plăți. Acestea nu sunt precizate cu exactitate în norma internatională, dar pe baza exemplelor, se poate lua în considerare următoarea structură):

Metoda DIRECTĂ:

 Încasări de la clienți și debitori (+)

 Dividende și dobânzi încasate =

Total cash generat de activitățile de exploatare (1)

 Plăți către furnizori, salariați și alți creditori (+)

 Dobânzi plătite (+)

 Impozit pe profit plătit =

Total cash consumat de activitățile de exploatare (2)

CASH NET din activitățile de exploatare = (1) – (2)

Metoda INDIRECTĂ:

(1) Profitul NET

(2) CHELTUIELI, VENITURI, CÂȘTIGURI ȘI PIERDERI NON-CASH care sunt incluse în profit:

 Cheltuieli cu amortizarea (+)

 Creșterea conturilor de creanțe (-)

 Creșterea conturilor de stocuri (-)

 Creșterea conturilor de datorii (+)

 Creșterea cheltuielilor în avans (-)

 Creșterea conturilor de taxe de plată (+)

 Câștiguri din vânzarea activelor (-)

CASH din activitatea de exploatare = (1) + (2)

Fluxul de numerar net din activități de investiții:

• Achiziția de active corporale (-)

• Încasări din vânzarea activelor corporale (+)

• Achiziția de investiții financiare (-)

• Încasări din vânzarea de investiții financiare (+)

CASH NET aferent activităților de investiții

Fluxul de numerar net din activități de finanțare:

• Încasări din credite pe termen scurt (+)

• Plăți pentru rambursarea creditelor pe termen scurt (-)

• Încasări din credite pe termen lung (+)

• Plăți pentru rambursarea creditelor pe termen lung (-)

• Încasări din acțiuni emise (+)

• Dividende plătite (-)

CASH NET aferent activităților de finanțare

SITUAȚIA FLUXULUI DE NUMERAR (CASH FLOW STATEMENT)

– FORMAT –

1. Cash net din activitatea de exploatare

2. Cash net din activitatea de investiții

3. Cash net din activitatea de finanțare

4. Total cash net în cadrul perioadei = 1+2+3

5. Cash la începutul perioadei

6. Cash la sfârșitul perioadei = 5 + 4

Cap. 3 Cercetare ștințiifică selectivă și documentară privind realitățiile și cerințele în managementul situației financiar-patrimoniale a firmei ACCENT PRODCOM SRL

3.1. Firma ACCENT PRODCOM SRL

3.1.1. Scurt istoric

Firma ACCENT PRODCOM SRL a fost înființată în anul 2000, la București, prin privatizarea Grupului de Șantiere Brăila aparținând SC IMCOM București, societate înființată în anul 1967. Societatea a preluat integral dotările și personalul acestui grup de șantiere.

Anterior anului 2000, Grupul de șantiere Brăila a realizat lucrări de construcții montaj în următoarele sisteme de irigații:

În cei peste 40 de ani de existență Grupul nr 1 Brăila a realizat lucrări însumând cca 550.000 ha irigații și 350000 ha desecări.Deasemeni a mai realizat lucrări de construcții și montaj utilaj, inclusiv instalații electrice la stații uscare cereale și silozuri cereale, amenajări piscicole, orezării etc.

Grupul a participat cu formații de muncitori, utilaje și mijloace de transport la lucrările Combinatului de minereu de fier de la Krivoirog-Ucraina.

Firma a fost constituită de către 7 asociați, dintre care unul a fost numit administratorul firmei. Firma și-a început activitatea cu 14 salariați, în prezent numărul acestora fiind de 25. Structura organizatorică a firmei este compusă din administrator, director, inginer, contabil, șoferi, muncitori calificați și necalificați, paznici.

În prezent societatea ACCENT PRODCOM SRL își desfășoară activitatea de producție în două puncte de lucru:

Punct de lucru Baldovinești unde se realizează instalații și montaje, construcții, strungărie și confecții unicat

Punct de lucru Șendreni unde se realizează confecții metalice, în principal rezervoare metalice de diferite capacități.

Sursele de formare ale capitalurilor firmei sunt formate din sursele interne: amortizare și profit net, iar sursele externe sunt constituite din contribuția asociaților firmei, reprezentând capitalul social în valoare de 30.200 ron.

De-a lungul timpului firma și-a diversificat obiectul de activitate, astfel că în prezent derulează lucrări în domeniul îmbunătățirilor funciare, confecții metalice, lucrări de reparații la benzinării și comerț cu materiale de construcții.

Firma a avut fluctuații de activitate cauzate de blocaje financiare generate de neîncasarea creanțelor în termen de la principalul antreprenor și de lipsa lucrărilor de execuție.

În anul 2008 firma a reușit să deruleze mai multe contracte cu mai mulți antreprenori, crescând cifra de afaceri în proporție de 280 % față de cea înregistrată în 2007, iar profitul a crescut și el în proporție de 204 % față de anul anterior.

3.1.2 Obiectul de activitate

Obiectul principal de activitate al firmei este reprezentat de fabricarea de construcții metalice și părți componente. Pe lângă acesta firma mai execută și lucrări de reabiltări stații de irigații și lucrări de reparații benzinării.Are ca obiect de activitate și comerțul cu materiale de construcții.

Societatea a executat de la inființare și până în prezent lucrări de:

Amenajare pentru irigații Pufești-Păunești, județul Vrancea –terasamente, montaj conducte, construcție, montaj utilaj, instalații hidromecanice și electrice în șase stații de pompare;

Amenajare pentru irigații în Câmpia Covurlui, județul Galați – terasamente, montaj conducte cu diametre de la 50mm la 3200 mm, protecții catodice, montaj utilaje, instalații hidromecanice și electrice în stații de pompare presiune și de evacuare ape din rețeaua de desecare;

Stația de pompare Greaca, județul Giurgiu -confecționat conducte cu diametrul de 1500 mm, terasamente transee pentru montat conducte, protejat conducte împotriva coroziunii, montat conductă, astupat conductă prin umplutură compactată;

Stație distribuție carburanți Lukoil Paleologu, județul Prahova, confecționat rezervoare ecologice cu capacitatea de 4×60 metri cubi, confecționat și montat copertină, construcție etc;

Amenajare pentru irigații Albița Falciu, județul Vaslui, instalații hidraulice, electrice și montaj utilaj în două stații de pompare presiune;

Alimentări cu apa Costachi Negri, Cudalbi, Cuca, Rediu, județul Galati, montaj conducte, echipări foraje , etc ;

Realizare rezervoare ecologice pentru stații de distribuție carburanți : Petrom, Lukoil, Shell, Rompetrol, etc.

Realizarea de platforme și eșafodaje pentru centrele de preluare cereale.

În cadrul acțiunii de diversificare a activității, societatea a dezvoltat și latura comerciala, comercializând: tablă, țevi, profile metalice.Deasemeni a preluat activitatea de întreținere și reparații pentru stațiile LUKOIL România, Sucursala Brăila.

Dotările existente permit realizarea oricăror construcții de infrastructură, confecții metalice, etc.

Societatea este autorizată privind cerințele de calitate în conformitate cu ISO 9001 în domeniul construcțiilor metalice, rezervoarelor, construcțiilor de orice fel.

Societatea asigură certificate de conformitate pentru toate produsele livrate precum și certificate de garanție în conformitate cu prevederile legale.

3.1.3 Strategia rezultatului

Managementul întreprinderii prin politica contabilă pe care și-o elaborează își fixează anumite obiective cu privire la mărimea rezultatului. Politica contabilă aleasă de către managementul întreprinderii are consecințe asupra determinării mărimii rezultatului, constituind o adevarată decizie de gestiune strategică. În mediul contabil românesc, inexistența unor tehnici de contabilitate de inflație, cu consecințe nefaste asupra întreprinderilor, dublată de o politică de impozitare excesivă, întreprinderile au avut tendința de a promova o politică de minimizare a rezultatului, cu consecințe asupra impozitului pe profit.

Domeniul "stocurilor" pune la dispoziție suficiente oportunități pentru subiectivism si contabilitate creativă.

a) O eroare constatată în mod voluntar în determinarea mărimii stocului existent în patrimoniu la sfârșitul exercițiului poate să conducă la o practică de "netezire" a rezultatului, în sensul că subevaluarea/supraevaluarea stocului final are un impact nu doar asupra situațiilor financiare ale exercițiului curent, dar și asupra celor aparținând exercițiului următor.

b) Includerea în stocuri a stocurilor moarte sau uzate moral, reprezintă o metodă de manipulare. Dacă stocurile moarte sau uzate moral vor fi scoase din gestiune, vor fi afectate cheltuielile, acestea având consecințe asupra rezultatului în sensul diminuării acestuia.

c) Metode diferite de evaluare a stocurilor la ieșire conduc la imagini diferite asupra rezultatului, în perioadele inflaționiste, utilizarea metodelor FIFO si LIFO are următorul impact asupra contului de profit si pierdere:

=> FIFO – evaluarea ieșirilor se realizează la prețurile cele mai mici, iar stocurile finale la prețurile cele mai mari, conducând la o majorare a rezultatului din exploatare și implicit a impozitului pe profit.

=> LIFO – evaluarea ieșirilor se realizează la prețurile cele mai mari, iar a stocurilor finale la prețurile cele mai mici, conducând la o diminuare a rezultatului din exploatare și implicit a impozitului pe profit.

d) Includerea sau neincluderea unor cheltuieli în costul de achiziție a stocurilor creează oportunități pentru subiectivism și contabilitate creativă. În situația în care managementul întreprinderii manifestă o atitudine optimistă în ceea ce privește rezultatul, va proceda la includerea mai multor cheltuieli în costul de producție, iar în situația în care are interesul de a diminua rezultatul cu scopul de a plăti un impozit mai redus la bugetul statului, va elimina o serie de cheltuieli din costul de producție.

e) Includerea cheltuielilor financiare în costul de producție a stocurilor are drept efect majorarea rezultatului în exercițiul în care are loc includerea cheltuielilor. La polul opus, dacă managementul întreprinderii are o viziune pesimistă asupra rezultatului va aplica metoda rezultatului, tratând dobânzile ca element de cheltuială a rezultatului exercitiului.

Alegerea între cele două metode de contabilizare a contractelor de construcții are următorul impact asupra contului de profit si pierdere:

=> în baza contractului finalizat, rezultatul va fi recunoscut în momentul finalizării contractului

=> în baza metodei procentajului de definitivare, rezultatul va fi eșalonat în timp pe întreaga durata de derulare a contractului.

Trecerea de la o metodă la alta are de asemenea un impact semnificativ asupra contului de profit si pierdere.

3.1.4 Strategia managementului

Managerul firmei urmărește o strategie de dezvoltare care vizează maximizarea cifrei de afaceri, prin creșterea producției și obținerea unui avantaj competitiv legat de costuri. Această strategie este aplicată prin încercarea de cucerire a noi piețe și dezvoltarea de noi produse.

Se mai folosește și strategia de diversificare concentrică sau pe domenii de activitate înrudite care constă în adăugarea la portofoliul de afaceri existent a unor afaceri similare în ceea ce privește produsele, tehnologiile, canalele de distribuție. Un argument forte al acestui tip de diversificare îl reprezintă obținerea unui efect de sinergie ridicat, în special pe plan financiar, prin orientarea surplusurilor generate de un cash flow pozitiv al unei afaceri către o alta cu cerințe ridicate.

Este utilizată și strategia de creștere internă care constă în creșterea volumului activelor unei organizații prin utilizarea resurselor proprii.

Aceste strategii sunt independente deoarece se elaborează independent, de către managementul superior al firmei și situează pe primul plan maximizarea profiturilor unității sau supraviețuirea acesteia.

Managementul financiar are o pondere importantă în managementul general întrucât are ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea și utilizarea lor profitabilă, creșterea valorii organizației, dezvoltarea, consolidarea și siguranța patrimoniului acesteia.

Obiectivele majore urmărite sunt: asigurarea, alocarea și utilizarea profitabilă a fondurilor; selectarea, profitabil, a surselor de capital și de credite; asigurarea lichidității și solvabiltății firmei; maximizarea veniturilor, a cifrei de afaceri; comprimarea, la strictul necesar, a cheltuielilor și dimensionarea reală, în concordanță cu pretențiile proprietarilor de capitaluri utilizate, a profitului și a modului de repartizare; asigurarea echilibrului între opțiunile cumpăratorilor și ale proprietarilor de capitaluri; dezvoltarea sistemului de evidență contabilă și gestiune în raport cu cerințele impuse de stat și cu contribuția informațiilor la creșterea profitului; reflectarea reală a patrimoniului firmei, a situației mijloacelor și surselor și inițierea măsurilor pentru o mai bună și profitabilă administrare și utilizare și utilizarea legală, oportună și eficientă a valorilor materiale și financiare ale firmei.

3.1.5 Profit și perspective

Deoarece o firmă care realizează profit rezonabil și are o desfacere asigurată este apreciată ca fiind bine gestionată și condusă este firesc ca problematica profitului și a situației financiar-patrimoniale să dețină un loc important în managementul general al firmei.

Profitul este rezultatul unei activități economice creative, inventive, performante, conduse performant, rezultat care provine din modul în care se valorifică prin prețul acceptat de piață efortul înglobat de activitatea respectivă. Ca urmare, în managementul profitului se operează cu trei indicatori cu sensuri diferite: preț, profit, cost, iar purtătorii acestora sunt produsele și serviciile oferite de către firmă.

Profitul rămâne premisa și consecința oricărei afaceri. Premisa, în sensul că este resursa pentru investițiile necesare afacerii. Consecința, adică rezultatul scontat, care dacaă este mai mare decât efortul făcut, formează sursa finanțării investițiilor pentru noi dezvoltări. Profitul reprezintă excedentul de venit peste costurile făcute de firmă. Deci profitul depinde de doi factori: creșterea veniturilor și reducerea cheltuielilor.

Profitul are urmatoarele funcții principale:

funcția de autofinanțare a firmei, pentru formarea fondurilor de dezvoltare și pentru remunerarea capitalului;

funcția de indicator sintetic important pentru aprecierea eficienței activității firmei;

funcția de pârghie financiară de stimulare a intereselor care se manifestă în cadrul firmei;

funcția de alimentare a bugetului public național prin impozitul pe profit;

funcția de indiciu al raționalității economice;

funcția de stimulare a a acceptării riscului în afaceri;

funcția de stimulare a spiritului de economie;

funcția de pârghie economică de repartizare a efectelor economice obținute;

funcția de control a gestiunii și managementului factorilor de producție.

Este evident că aceste funcții nu pot fi îndeplinite fără un management performant.

În 2006 profitul realizat de firmă a fost în sumă de 912 ron și a fost utilizat pentru formarea fondului de dezvoltare al firmei. Societatea a înregistrat în cursul anului stagnări de activitate datorită lipsei comenzilor și blocajului financiar generat de neîncasarea creanțelor de la principalul antreprenor.

În 2007 profitul realizat de firmă a fost în sumă de 30.542 ron și a fost utilizat pentru majorarea fondului de dezvoltare al firmei deoarece asociații au considerat că dotarea tehnică a societății este învechită . Și în acest an firma s-a confruntat cu reducerea comenzilor.

În 2008 profitul realizat de firmă a fost în sumă de 74.764 ron, sumă care a fost utilizată astfel: suma de 44.764 ron pentru formarea fondului de dezvoltare al firmei, iar suma de 30.000 ron a fost repartizată pe dividende. În acest an firma a înregistrat o creștere a comenzilor și o diversificare a activității.

Firma are perspective de mărire a numărului de comenzi pentru executarea de rezervoare, de câștigare a unor licitații pentru stații de irigații și de înființare a unui depozit de materiale de construcții. Toate acestea îi vor asigura firmei o cifră de afaceri mai mare, un profit mai mare și o continuitate a activității.

3.2. Elemente teoretico-metodologice aplicate în managementul situației financiar-patrimoniale a firmei ACCENT PRODCOM SRL.

Pe baza datelor din bilanțurile contabile aferente anilor 2006 și 2007, anexe la prezenta lucrare, am întocmit bilanțurile funcționale, prezentate în anexe, pe baza cărora am efectuat analiza situației financiar-patrimoniale a firmei .

3.2.1. Analiza patrimoniului net

Tabelul 3 Patrimoniu net

Se observă că patrimoniul net al firmei este pozitiv și crescător, ca urmare a unei gestiunii sănătoase. Această situație reflectă de fapt atingerea obiectivului major al firmei și anume maximizarea valorii patrimoniale a acesteia.

Având în vedere prima modalitate de calcul a patrimoniului net, creșterea acestuia s-a înregistrat datorita faptului că ritmul activelor totale a devansat ritmul datoriilor totale.

Analizând elementele capitalului propriu, dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilității firmei: rezervele , fondurile proprii. Capitalul social s-a mărit cu 30.000 ron în 2008 prin noi aporturi ale vechilor acționari, iar rezervele s-au mărit cu 31.455 ron. De asemenea, rezultatul reportat, care este profit nerepartizat pe dividende, a rămas la dispoziția societății ca fond de dezvoltare (ceea ce a determinat creșterea patrimoniului net) mărindu-se de la 912 ron în 2006 la 44.764 ron în 2008.

În consecință, patrimoniul net a creascut pe seama surselor interne (rentabilitatea întreprinderii) și pe baza aportului de capital social.

3.2.2. Analiza capitalurilor

Tabelul 4 Capitalul permanent și Capitalul propriu

Capitalul propriu a crescut în 2007 datorită creșterii rezultatului reportat cu 30.542 ron, iar în 2008 datorită majorării de capital social cu 30.000 ron, a rezervelor cu 31.455 ron și a rezultatului reportat cu 13.310 ron:

Tabelul 5 Analiza creșterii capitalului propriu datorită elementelor sale

Capitalul permanent a crescut în 2007 datorită faptului că firma a fost împrumutată pe termen mediu de către doi asociați cu suma de 142.946 ron, o parte din datoriile comerciale pe termen scurt din 2004 au fost reeșalonate pe termen mediu în valoare de 105.883 ron și datorită creșterii fondului de rezervă cu suma de 30.542 ron. În 2008 capitalul permanent a înregistrat o scădere datorită faptului că firma a rambursat împrumuturile primite de la asociați.

Se observă că I2008/2007 capital propriu > I2008/2007 capital permanent ceea ce a reprezentat o situație pozitivă, pe când I2007/2006 capital propriu < I2007/2006 capital permanent ceea ce a reprezentat o situatie negativă, risc de firmă.

3.2.3. Analiza corelației dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă

Tabelul 6 Fondul de rulment

Tabelul 7 Ratele fondului de rulment

Tabelul 8 Necesarul de fond de rulment

Tabelul 9 Rata necesarului fondului de rulment

Tabelul 10 Trezorerie netă

În 2006 firma a inregistrat un fond de rulment negativ, format din fond de rulment propriu, adică sursele permanente nu au fost capabile să acopere nevoile permanente. O parte din resusele curente au fost îndreptate către investiții. S-a ajuns la această situație în condițiile în care durata medie de încasare este mult mai mică decât durata de plată.

Pentru creșterea FR s-a acționat în sensul creșterii capitalului permanent (prin acționarea asupra rezultatului exercițiului și datoriilor pe termen mediu și lung), astfel ca în 2007 firma a inregistrat un fond de rulment pozitiv . Acesta este compus din fond de rulment străin (datorii pe termen mediu și lung) și din fond de rulment propriu negativ .

În 2008 s-a înregistrat un fond de rulment pozitiv , compus din FR propriu și FR străin (datorii pe termen mediu și lung), situație favorabilă pentru întreprindere, caracterizată prin surse permanente care acoperă și exced necesitățile pe termen lung.

În 2006 necesarul de fond de rulment este negativ, situația a fost determinată de întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor și în activitatea de producție. În 2007 și 2008 necesarul de fond de rulment este pozitiv, situația este considerată normală deoarece este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În 2008 datoriile pe termen scurt au înregistrat o creștere de 122.324 ron datorită faptului că firma și-a diversificat activitatea și s-a mărit durata de încasare al creanțelor.

În anii studiati trezoreria neta este pozitivă și evidențiază că exercițiile financiare s-au încheiat cu un surplus monetar, expresie a profitului net din pasivul bilanțier și a altor acumulări bănești. Creșterea trezoreriei nete de la o perioadă la alta reprezintă cash-flow-ul ce revine acționarilor. Întrucât trezoreria netă pozitivă s-a menținut în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, această situație demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției firmei pe piață.

Rata finanțării imobilizărilor a avut o evoluție crescătoare, în 2007 și 2008 imobilizările au fost finanțate integral din capitalul permanent.

Rata finanțării imobilzărilor din capitalul propriu a avut o evoluție crescătoare, dar doar în 2008 imobilizările au fost finanțate integral din capitalul propriu degajându-se fond de rulment.

Rata de finanțare a activelor circulante a înregistrat în 2006 o evoluție negativă datorită fondului de rulment negativ, având o evoluție pozitivă în 2007 și 2008.

Rata de finanțare a stocurilor a înregistrat în 2006 o valoare negativă datorită fondului de rulment negativ, având o evoluție pozitivă în 2007 și 2008, fondul de rulment asigurând finațarea stocurilor. În 2007 valoarea stocurilor a scăzut foarte mult deoarece acestea au fost date pe consum, iar firma nu a mai înregistrat fluctuații în aprovizionare datorită comenzilor ferme date de partenerii de afaceri.

Rata de finanțare a NFR prin trezorerie a avut în 2006 o valoare negativă datorită necesarului de fond de rulment negativ și o evoluție pozitivă în 2007 și 2008, dar doar în 2008 trezoreria a acoperit necesarul de fond de rulment .

3.2.4. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

Tabelul 11 Ratele privind structura activului

De-a lungul perioadei analizate se observă o scădere a ponderii activelor imobilizate (datorită vânzărilor de mijloace fixe) în totalul activelor firmei și o creștere a activelor circulante (datorită creșterii creanțelor comerciale, disponibilitățiilor bănești ) .

În 2007 se observă o scădere semnificativă a stocurilor deoarece acestea au fost date pe consum, iar firma nu a mai înregistrat fluctuații în aprovizionare datorită comenzilor ferme date de partenerii de afaceri. Firma și-a diversificat activitatea, creanțele au crescut, iar durata de încasare a acestora a crescut și ea.

Tabelul 12 Ratele privind structura pasivului

Fig. 9 Dinamica Ratei stabilității financiare și a ratei AI

Rata stabilității financiare este un indicator global al stabilității finanțării și reflectă ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice. În 2006 a înregistrat o valoare foarte mică datorită faptului ca firma a avut datorii curente mult mai mari decât capitalul propriu și nu a avut datorii pe termen mediu și lung. În 2007 aceasta rată înregistrează o creștere importantă datorită creșterii datoriilor pe termen mediu și lung și a capitalului propriu față de scăderea datoriilor pe termen scurt ( firma si-a reeșalonat o parte din datoriile pe termen scurt , transformându-le în datorii pe termen mediu și lung ) . În 2008 s-a înregistrat o scădere a acestei rate datorită creșterii datoriilor pe termen scurt și scăderii datoriilor pe termen mediu și lung, deși firma a înregistrat o creștere semnificativă a capitalului propriu.

Rata datoriilor pe termen scurt semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul surselor întreprinderii. În 2006 firma a avut capitalul total format din datorii curente comerciale în proporție de 95,47% , în 2007 această proporție a scăzut la 22,18% ( datorită elementelor mentionate la rata stabilității financiare ) , iar în 2008 a crescut la 47,24% .

Rata structurii finanțării ne arată cât au reprezentat datoriile curente raportate la capitalul permanent al firmei. În 2006 firma a avut datorii curente comerciale mult mai mari decât capitalul permanent , în 2007 au scăzut drastic datoriile curente comerciale față de capitalul permanent , iar în 2008 au crescut ajungând la 89,52% .

Rata autonomiei financiare globale semnifică ponderea surselor proprii în finanțarea mijloacelor economice ale firmei și înregistrează valori diferite în funcție de politica financiară a întreprinderii și rentabilitatea ei. Această rată a crescut de-a lungul perioadei de timp analizate, dar nu a atins valoarea recomandată > ½.

Rata autonomiei financiare la termen reflectă gradul de autofinanțare al firmei. Firma a înregistrat doar în 2006 un grad mare de autofinanțare și autonomie financiară.

Rata de îndatorare globală reflectă ponderea datoriilor pe termen lung, mediu și scurt în patrimoniul întreprinderii. Această rată a scăzut de-a lungul perioadei analizate datorită creșterii capitalului propriu.

Rata de îndatorare la termen reflectă ponderea datoriilor pe termen mediu și lung fie în Kper, fie în Kpr. În 2008 înregistrat o scădere datorită creșterii Kpr și scăderii datoriilor pe termen mediu și lung .

3.2.5. Analiza corelației dintre creanțe și obligații

Tabelul 13 Analiza corelației dintre creanțe și obligații

Fig. 10 Corelația creanțe – obligații

Se observă, în cursul anului 2008, că fluxul de disponibilități a fost influențat pozitiv deoarece suma încasărilor a fost superioară sumei plăților pentru același interval de timp.

De-a lungul perioadei a scăzut termenul de plată al datoriilor și a crescut termenul de încasare al creanțelor, în 2007 și 2008 nu s-au înregistrat mari decalaje între cele două termene.

În 2008 cifra de afaceri a crescut datorită faptului că firma și-a diversificat activitatea și a contractat 3 lucrări de valori mari .

3.2.6. Analiza lichidității și solvabilității firmei

Tabelul 14 Lichiditatea

Tabelul 15 Solvabilitatea

Fig. 11 Lichiditatea generala & Solvabilitatea

Deoarece se apreciază că situația lichidității generale este satisfăcătoare, după unele surse, în condițiile încadrării acestei rate în intervalul 1,2 și 1,8, iar după altele, în intervalul 2 și 2,2 , în 2006 putem spune că firma a avut o situație financiară critică, urmată în 2007 și 2008 de o evoluție pozitivă a lichidității.

Pornind de la premiza că lichiditatea firmei crește direct proporțional cu rata curentă, apreciem evolutia pozitivă a lichiditatii, care reflectă o buna gestionare a activelor și capacitatea crescută a firmei de a-și achita datoriile pe termen scurt.

Lichiditatea imediată, cunoscută și sub denumirea de rata solvabilității imediate, a înregistrat valori scăzute, în 2006 și 2007 aceasta nu a acoperit stocurile, dar în 2008 a fost compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, întrucât firma a minimizat valoarea disponibilităților sale, deținând în schimb creanțe .

Rata solvabilității generale a fost mai mare decât 1 și a înregistrat o evoluție pozitivă, în creștere, ceea ce înseamnă ca situația financiară de ansamblu a firmei a fost bună și a reflectat angajamentul asociaților în afacere .

Rata solvabilității patrimoniale a înregistrat valori scăzute, în creștere, dar nu a atins valoarea minimă între limitele 0,3-0,5.

3.2.7. Analiza vitezei de rotație a activelor circulante

Tabelul 16 Analiza vitezei de rotație a activelor circulante

În 2008 a avut loc accelerarea vitezei de rotație care s-a materializat în eliberări de active circulante.Accelerarea vitezei de rotație scăderea soldului mediu al Ac, situație favorabilă (degajarea de resurse financiare).

3.2.8. Analiza fluxurilor de trezorerie (cash-flow) pentru anul 2008

Tabelul 17 Situația fluxurilor de trezorerie (metoda Indirectă) – 2008

Cash-flow-ul pozitiv din activitatea de exploatare ne arată faptul ca firma generează suficient cash flow din activitatea operațională , astfel încât să își asigure singură creșterea, evitând astfel o îndatorare suplimentară. Datorită acestui cash flow operațional pozitiv, firma reușește să acopere cash flow-ul negativ generat de activitatea investițională și financiară, astfel că, în final înregistrează cash flow net pozitiv.

Cap 4 Concluzii, opinii, soluții

Firma a înregistrat în perioada 2006-2008 o creștere economică, a obținut profituri mai mari de la an la an.

Patrimoniul net al firmei este pozitiv și crescător, ca urmare a unei gestiunii sănătoase. Această situație reflectă de fapt atingerea obiectivului major al firmei și anume maximizarea valorii patrimoniale a acesteia.

Având în vedere prima modalitate de calcul a patrimoniului net, creșterea acestuia s-a înregistrat datorita faptului că ritmul activelor totale a devansat ritmul datoriilor totale.

Analizând elementele capitalului propriu, dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilității firmei: rezervele , fondurile proprii. Capitalul social s-a mărit cu 30.000 ron în 2008 prin noi aporturi ale vechilor acționari, iar rezervele s-au mărit cu 31.455 ron. De asemenea, rezultatul reportat, care este profit nerepartizat pe dividende, a rămas la dispoziția societății ca fond de dezvoltare (ceea ce a determinat creșterea patrimoniului net) mărindu-se de la 912 ron în 2006 la 44.764 ron în 2008.

În consecință, patrimoniul net a creascut pe seama surselor interne (rentabilitatea întreprinderii) și pe baza aportului de capital social.

Capitalul propriu a crescut în 2007 datorită creșterii rezultatului reportat cu 30.542 ron, iar în 2008 datorită majorării de capital social cu 30.000 ron, a rezervelor cu 31.455 ron și a rezultatului reportat cu 13.310 ron.

Capitalul permanent a crescut în 2007 datorită faptului că firma a fost împrumutată pe termen mediu de către doi asociați cu suma de 142.946 ron, o parte din datoriile comerciale pe termen scurt din 2006 au fost reeșalonate pe termen mediu în valoare de 105.883 ron și datorită creșterii fondului de rezervă cu suma de 30.542 ron. În 2008 capitalul permanent a înregistrat o scădere datorită faptului că firma a rambursat împrumuturile primite de la asociați.

Am observat că I2008/2007 capital propriu > I2008/2007 capital permanent ceea ce a reprezentat o situație pozitivă, pe când I2007/2006 capital propriu < I2007/2006 capital permanent ceea ce a reprezentat o situatie negativă, risc de firmă.

În 2006 firma a inregistrat un fond de rulment negativ, format din fond de rulment propriu, adică sursele permanente nu au fost capabile să acopere nevoile permanente. O parte din resusele curente au fost îndreptate către investiții. S-a ajuns la această situație în condițiile în care durata medie de încasare este mult mai mică decât durata de plată.

Pentru creșterea FR s-a acționat în sensul creșterii capitalului permanent (prin acționarea asupra rezultatului exercițiului și datoriilor pe termen mediu și lung), astfel ca în 2007 firma a inregistrat un fond de rulment pozitiv . Acesta este compus din fond de rulment străin (datorii pe termen mediu și lung) și din fond de rulment propriu negativ .

În 2008 s-a înregistrat un fond de rulment pozitiv , compus din FR propriu și FR străin (datorii pe termen mediu și lung), situație favorabilă pentru întreprindere, caracterizată prin surse permanente care acoperă și exced necesitățile pe termen lung.

În 2006 necesarul de fond de rulment este negativ, situația a fost determinată de întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor și în activitatea de producție.

În 2007 și 2008 necesarul de fond de rulment este pozitiv, situația este considerată normală deoarece este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. . În 2008 datoriile pe termen scurt au înregistrat o creștere de 122.324 ron datorită faptului că firma și-a diversificat activitatea și s-a mărit durata de încasare al creanțelor.

În anii studiati trezoreria neta este pozitivă și evidențiază că exercițiile financiare s-au încheiat cu un surplus monetar, expresie a profitului net din pasivul bilanțier și a altor acumulări bănești. Creșterea trezoreriei nete de la o perioadă la alta reprezintă cash-flow-ul ce revine acționarilor. Întrucât trezoreria netă pozitivă s-a menținut în cadrul mai multor exerciții financiare succesive, această situație demonstrează o rentabilitate economică ridicată și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției firmei pe piață.

Rata finanțării imobilizărilor a avut o evoluție crescătoare, în 2007 și 2008 imobilizările au fost finanțate integral din capitalul permanent.

Rata finanțării imobilzărilor din capitalul propriu a avut o evoluție crescătoare, dar doar în 2008 imobilizările au fost finanțate integral din capitalul propriu degajându-se fond de rulment.

Rata de finanțare a activelor circulante a înregistrat în 2006 o evoluție negativă datorită fondului de rulment negativ, având o evoluție pozitivă în 2007 și 2008.

Rata de finanțare a stocurilor a înregistrat în 2006 o valoare negativă datorită fondului de rulment negativ, având o evoluție pozitivă în 2007 și 2008, fondul de rulment asigurând finațarea stocurilor. În 2008 valoarea stocurilor a scăzut foarte mult deoarece acestea au fost date pe consum, iar firma nu a mai înregistrat fluctuații în aprovizionare datorită comenzilor ferme date de partenerii de afaceri.

Rata de finanțare a NFR prin trezorerie a avut în 2006 o valoare negativă datorită necesarului de fond de rulment negativ și o evoluție pozitivă în 2007 și 2008, dar doar în 2008 trezoreria a acoperit necesarul de fond de rulment .

De-a lungul perioadei analizate se observă o scădere a ponderii activelor imobilizate (datorită vânzărilor de mijloace fixe) în totalul activelor firmei și o creștere a activelor circulante (datorită creșterii creanțelor comerciale, disponibilitățiilor bănești și în 2007 a stocurilor) . În 2008 se observă o scădere semnificativă a stocurilor deoarece acestea au fost date pe consum, iar firma nu a mai înregistrat fluctuații în aprovizionare datorită comenzilor ferme date de partenerii de afaceri. Firma și-a diversificat activitatea, creanțele au crescut, iar durata de încasare a acestora a crescut și ea.

Rata stabilității financiare este un indicator global al stabilității finanțării și reflectă ponderea surselor pe care le are întreprinderea pentru o perioadă mai mare de un an, în totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice. În 2006 a înregistrat o valoare foarte mică datorită faptului ca firma a avut datorii curente mult mai mari decât capitalul propriu și nu a avut datorii pe termen mediu și lung. În 2007 aceasta rată înregistrează o creștere importantă datorită creșterii datoriilor pe termen mediu și lung și a capitalului propriu față de scăderea datoriilor pe termen scurt (firma si-a reeșalonat o parte din datoriile pe termen scurt , transformându-le în datorii pe termen mediu și lung ) . În 2008 s-a înregistrat o scădere a acestei rate datorită creșterii datoriilor pe termen scurt și scăderii datoriilor pe termen mediu și lung, deși firma a înregistrat o creștere semnificativă a capitalului propriu.

Rata datoriilor pe termen scurt semnifică ponderea datoriilor cu termen de exigibilitate mai mic de un an în totalul surselor întreprinderii. În 2006 firma a avut capitalul total format din datorii curente comerciale în proporție de 95,47% , în 2007 această proporție a scăzut la 22,18% ( datorită elementelor mentionate la rata stabilității financiare ) , iar în 2008 a crescut la 47,24% .

Rata structurii finanțării ne arată cât au reprezentat datoriile curente raportate la capitalul permanent al firmei. În 2006 firma a avut datorii curente comerciale mult mai mari decât capitalul permanent , în 2007 au scăzut drastic datoriile curente comerciale față de capitalul permanent , iar în 2008 au crescut ajungând la 89,52% .

Rata autonomiei financiare globale semnifică ponderea surselor proprii în finanțarea mijloacelor economice ale firmei și înregistrează valori diferite în funcție de politica financiară a întreprinderii și rentabilitatea ei. Această rată a crescut de-a lungul perioadei de timp analizate, dar nu a atins valoarea recomandată > ½.

Rata autonomiei financiare la termen reflectă gradul de autofinanțare al firmei. Firma a înregistrat doar în 2006 un grad mare de autofinanțare și autonomie financiară.

Rata de îndatorare globală reflectă ponderea datoriilor pe termen lung, mediu și scurt în patrimoniul întreprinderii. Această rată a scăzut de-a lungul perioadei analizate datorită creșterii capitalului propriu.

Rata de îndatorare la termen reflectă ponderea datoriilor pe termen mediu și lung fie în Kper, fie în Kpr. În 2008 înregistrat o scădere datorită creșterii Kpr și scăderii datoriilor pe termen mediu și lung .

Se observă, în cursul anului 2008, că fluxul de disponibilități a fost influențat pozitiv deoarece suma încasărilor a fost superioară sumei plăților pentru același interval de timp.

De-a lungul perioadei a scăzut termenul de plată al datoriilor și a crescut termenul de încasare al creanțelor, în 2007 și 2008 nu s-au înregistrat mari decalaje între cele două termene.

În 2008 cifra de afaceri a crescut datorită faptului că firma și-a diversificat activitatea și a contractat 3 lucrări de valori mari .

Deoarece se apreciază că situația lichidității generale este satisfăcătoare, după unele surse, în condițiile încadrării acestei rate în intervalul 1,2 și 1,8, iar după altele, în intervalul 2 și 2,2 , în 2006 putem spune că firma a avut o situație financiară critică, urmată în 2007 și 2008 de o evoluție pozitivă a lichidității.

Pornind de la premiza că lichiditatea firmei crește direct proporțional cu rata curentă, apreciem evolutia pozitivă a lichiditatii, care reflectă o buna gestionare a activelor și capacitatea crescută a firmei de a-și achita datoriile pe termen scurt.

Lichiditatea imediată, cunoscută și sub denumirea de rata solvabilității imediate, a înregistrat valori scăzute, în 2006 și 2007 aceasta nu a acoperit stocurile, dar în 2008 a fost compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, întrucât firma a minimizat valoarea disponibilităților sale, deținând în schimb creanțe .

Rata solvabilității generale a fost mai mare decât 1 și a înregistrat o evoluție pozitivă, în creștere, ceea ce înseamnă ca situația financiară de ansamblu a firmei a fost bună și a reflectat angajamentul asociaților în afacere .

Rata solvabilității patrimoniale a înregistrat valori scăzute, în creștere, dar nu a atins valoarea minimă între limitele 0,3-0,5.

În 2008 a avut loc accelerarea vitezei de rotație care s-a materializat în eliberări de active circulante.Accelerarea vitezei de rotație scăderea soldului mediu al Ac, situație favorabilă (degajarea de resurse financiare).

Cash-flow-ul pozitiv din activitatea de exploatare ne arată faptul ca firma generează suficient cash flow din activitatea operațională , astfel încât să își asigure singură creșterea, evitând astfel o îndatorare suplimentară. Datorită acestui cash flow operațional pozitiv, firma reușește să acopere cash flow-ul negativ generat de activitatea investițională și financiară, astfel că, în final înregistrează cash flow net pozitiv.

Soluțiile recomandate pentru o mai bună situație financiar-patrimonială a firmei sunt:

creșterea ponderii surselor proprii în finanțarea mijloacelor economice ale firmei astfel încât capitalul propriu să reprezinte mai mult de 50% din capitalul total al firmei;

o corelare mai bună a datoriilor pe termen scurt cu cele pe termen lung, în sensul ca valoarea datoriilor pe termen scurt sa fie mai mică ca valoarea datoriilor pe termen lung;

scăderea duratei de încasare a creanțelor, eventual obținerea unui echilibru între durata de încasare a creanțelor și durata de plată a datoriilor;

plasarea rentabilă a disponibilitaților bănești pentru întărirea poziției pe piață;

modernizarea bazei tehnico-materiale a firmei;

diversificarea activității prestate.

Bibliografie selectivă

Reviste:

Adevărul Economic 2003 – 2008 (Adevărul S.A.)

Bilanț 2004 – 2008 (CGR Media)

Contabilitate, expertiză și audit financiar 2003 – 2008 (CECCAR)

Economistul 2003 – 2008 (AGER)

Economie teoretică si practică, supliment săptămânal al yiarului Economistul 2003 – 2008

Revista de finanțe publice și contabilitate 2003 – 2008 (Ministerul Finanțelor Publice)

Capital 2003 – 2008 (RINGIER România)

Săptămâna financiară 2003 – 2008

Tribuna economică 2003 – 2008

Revista de contabilitate și control de gestiune 2003 – 2008 (Ministerul Finanțelor Publice)

Glosar de termeni

Analiza economico – financiară

Disciplina care cercetează, pe baza datelor obținute în activitatea verigilor organizatorice ale economiei factorii care determină rezultatele economice și căile de îmbunătățire a acestor rezultate respectiv al eficienței consumului de resurse în concordanță cu scopul activității respective.

Managementul financiar

Subsistem al managementului general al organizației care are ca scop asigurarea resurselor financiare necesare, alocarea și utilizarea lor profitabilă, creșterea valorii organizației, dezvoltarea, consolidarea și siguranța patrimoniului acesteia.

Situația financiar – patrimonială

Reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenței, structurii și al rezultatelor obținute, exprimă valoarea economică a firmei.De asemenea, reprezintă barometrul managementului firmei, calitatea strategiilor, politicilor, programelor, modul de concepere și operaționalizare și, prin acestea conversia resurselor consumate în rezultate.

Lista figurilor grafice