Managementul Riscurilor Bancare

TEMA 6. Managementul riscurilor bancare

6.1. Riscurile bancare: definitie, concept

6.2. Clasificarea riscurilor bancare

6.3. Identificarea riscurilor

6.4. Tipologia metodelor de dimensionare a riscului bancar

6.1. Riscurile bancare: definitie, concept

Riscurile sunt inerente in toate tranzacțiile, dar sunt rare cazurile în care acestea sunt complet eliminate. De aceea este important, pe cât posibil , ca riscurile să fie înțelese și evaluate într-o manieră logică și explicită.

Pentru noțiunea de risc nu există o definiție unică. În schimb el poate fi prezentat prin trei caracteristici generale:

– Cauzele riscului provin din instabilitate

– Punctul critic de manifestare a riscului este determinat de obiectivele întreprinzătorului

– Riscul reprezintă posibilitatea ca obiectivele stabilite să nu fie realizate.

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin noțiunea de risc se înțelege pericol, inconvenient posibil, posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe nedorite pentru subiect.

În anumite accepțiuni prin risc se înțelege manifestarea unei instabilități ce rezultă din alegerea unui obiectiv greșit. Astfel riscul apare în dependență de un obiectiv ales (de exemplu riscul lichidității ) precum și în legătură cu cauzele concrete ale obiectivului greșit ales (de exemplu riscul valutar). Riscul poate fi privit și sub aspectul pericolului /pierderii pe care îl / o generează o decizie greșită în opoziție cu o altă decizie ce ar fi fost mai bună.

Într-o altă accepțiune riscul poate fi privit și doar sub aspectul posibilității apariției unei pierderi. Riscul trebuie abordat în opoziție cu posibilitatea apariției unui câștig. În urma unei decizii financiare rezultatul poate fi sau câștig sau pierdere, în primul caz fiind vorba de “șansă” iar în al doilea caz este vorba de “risc”.

Ca orice activitate, și cea bancară este supusă riscurilor, dintre cele mai diverse. De aceea, riscul există permanent, el însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează.

Definirea noțiuni de risc este deosebit de dificilă în ceea ce privește activitatea economică, întrucât în evaluarea riscului și în posibilitatea cuantificării cu exactitate a acestuia intervine subiectivismul.

Prin risc bancar se înțelege elementul de incertitudine care poate afecta derularea unei operațiuni economico-financiare a acesteia.

Dar riscul trebuie definit foarte clar pentru a ști la ce ne referim.

Riscul nu se poate defini pornind numai de la o situație judecată ca nesatisfăcătoare. În primul rând, trebuie să știm care este situația satisfăcătoare (ideală), apoi trebuie să strângem o sumă de fapte indiscutabile, să le căutăm cauzele și consecințele și, în final, să propunem o soluție.

Indiferent că este vorba de o atragere de resurse (prin operații pasive) sau de un plasament de resurse (prin operații active) poate avea loc manifestarea riscului. Aferent operațiilor active este avut în prim plan riscul activității de creditare și riscul operațiilor indiferente. La desfășurarea activității de creditare trebuie avute în vedere o serie de aspecte ce pot conduce la cumularea riscurilor. Se impune supravegherea unor criterii în domeniul creditului în ceea ce privește: domeniul de acordare al creditului, partenerul, zona geografică precum și riscul operațiilor aferente.

Riscul bancar se poate spune că este un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității bănci. Riscul bancar poate fi provocat în interiorul băncii de către clienți sau din cauza mediului concurențial extern.

Francezii Michael Rouch și Gerard Naullen, în cartea lor „Le control de gestion bancaire et financiére”, definesc riscul ca un angajament purtând o incertitudine dată, cu o probabilitate de câștig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere.

Domeniul riscurilor bancare este un domeniu vast și prea „mișcător” pentru a fi tratat în manieră exhaustivă. Anumite aspecte sunt tratate insuficient, și aceasta deoarece, în ciuda importanței sale, acest domeniu este acoperit astăzi de contribuții când prea simple, când prea „științifice” pentru ca modelele, conceptele și tehnicile gestionării riscurilor să fie clarificate și exploatabile. Contribuțiile existente pot fi legate de trei orientări.

O primă orientare se limitează exclusiv la instrumentele și conceptele de bază, așa cum ele operează. Prezentarea acestora este obligatorie, dar lasă în urmă numeroase dificultăți puse în discuție și limitele lor.

O a doua orientare este mai „științifică”; ea evidențiază și detaliază toate complexitățile riscurilor financiare și ale gestionării lor. Ea constituie baza modelărilor, un efort necesar pentru măsurarea riscurilor și analiza lor.

O a treia orientare se focalizează asupra instrumentelor bancare prin care se administrează riscurile, contractele la termen, contractele swap, opțiunile, toate instrumentele care permit controlarea riscurilor.

Riscul trebuie privit ca un fenomen obiectiv ce însoțește orice afacere și este mai degrabă un factor de progres, atunci când este gestionat corect, decât de regres.

La baza teoriei riscului se află următoarele ipoteze:

– Riscul este prezent in activitatea oricărui agent economic și, respectiv, riscul influențează deciziile agentului economic.

– Atitudinea față de risc este diferită și depinde de doi factori: mărimea profitului scontat și probabilitatea producerii profitului.

– Sunt două modalități posibile de evaluare a riscului:

a) prin metode calitative, cand se va determina utilitatea profitului așteptat și influența pierderilor posibile asupra afacerii (deosebim risc accesibil, critic, catastrofal);

b) prin metode cantitative, cand se va evalua mărimea profitului prognozat (a pierderilor posibile) și probabilitatea producerii acestora.

– Pot fi evidențiate trei atitudini posibile față de risc:

1) Preferința față de risc. In acest caz, se presupune că persoana care are o asemenea atitudine față de risc, intr-o investiție apreciază, in primul rand, riscul acesteia. Deci dacă va avea de ales intre două investiții cu aceeași profitabilitate, dar cu o probabilitate de producere a profitului diferită, persoana cu preferință față de risc va alege investiția mai riscantă (mai incertă).

2) Neutralitatea față de risc. In acest caz se presupune că persoana cu o asemenea atitudine față de risc, la alegerea intre două variante posibile de investire, va lua in calcul doar mărimea profitului scontat, fără a acorda atenție asupra riscurilor posibile.

3) Aversiunea față de risc. In astfel de caz, alegerea din două variante de investire cu aceeași sumă a profitului scontat se va face in folosul investiției mai puțin riscante. Adică, persoana cu o asemenea atitudine față de risc, in momentul luării deciziei privind investirea, va lua in calcul ambii factori, atat mărimea profitului scontat, cat și probabilitatea producerii acestuia.

– Investitorul este caracterizat prin aversiune față de risc. Evident, clasificarea investitorilor in dependență de atitudinile posibile față de risc este teoretică și, in mare parte, subiectivă. Chiar și investitorii caracterizați prin aversiune față de risc por avea diferit grad de aversiune și această clasificare este infinită.

6.2. Clasificarea riscurilor bancare

1. Clasificarea riscurilor in funcție de tipul băncii.

Totalitatea riscurilor bancare pentru o bancă specializată, ramurală sau universală este diferită. Băncile specializate suportă riscul acelor operații specifice pentru care ele sunt fondate. Pentru băncile de ramură, este justificată elaborarea unei totalități de riscuri, caracteristice activității concrete a băncii. Cel mai mic grad de risc il au băncile universale, deoarece ele au posibilitatea acoperirii pierderilor de la un tip de risc prin activitatea profitabilă la altul.

2. Clasificarea riscurilor in funcție de expunerea băncii la risc

Deosebim expunerea inerentă a băncii și expunerea subiectivă. In acest context, riscurile pure se caracterizează prin aceia că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi. La randul lor, riscurile pure se pot impărți in: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere. Riscurile speculative sunt generate de incercarea de a obține un profit mai mare.

3. Clasificarea riscurilor in dependență de serviciile acordate

Riscurile financiare conțin mai multe riscuri specifice activității financiare efectuate de bancă, care apar in condițiile unei economii de tranziție, purtătoare prin esența acesteia de riscuri.

4. Clasificarea in funcție de cadrul riscurilor bancare

Conform acestui principiu deosebim riscuri externe (pierderile, generate de schimbarea situației politice și social-economice in țară, de schimbarea legislației etc.) și interne, dependente de activitatea insăși a băncii.

5. Clasificarea in dependență de structura clienților băncii

Acest criteriu este determinant la stabilirea metodei de evaluare a riscului băncii și gradului de risc la care este supusă banca. Cu cat este mai mic debitorul, cu atat este mai mică stabilitatea lui pe piață și cu atat mai mare este probabilitatea neplății creditului. In același timp, cauza falimentului multor bănci au fost creditele mari, acordate conglomeratelor, la prima vedere, prospere. Din această cauză, o metodă de reglementare a gradului de risc acceptabil este limitarea mărimii creditului ca cotă-parte din capitalul băncii.

6. Clasificarea in dependență de posibilitatea diversificării

Aici deosebim riscuri diversificabile, impactul cărora poate fi minimizat prin diversificare (de exemplu, riscul valutar poate fi minimizat prin diversificarea operațiunilor și valutelor) și riscuri nediversificabile, impactul cărora nu este influențat prin diversificare (de exemplu, riscul nerambursării creditului).

7. Clasificarea in dependență de structura organizatorică a băncii

Fiecare din tipurile de structură organizatorică a băncii, presupune o modalitate sau alta de organizare a deservirii clienților, a circulației informației, a responsabilităților angajaților, a organizării controlului intern etc. Adică fiecare din structurile organizatorice cunoscute presupune anumite tipuri de riscuri caracteristice acestei structuri. De exemplu, structura funcțională presupune creșterea calității serviciilor acordate și, in același timp, mărirea numărului de angajați. In acest caz, probabil, se micșorează posibilitatea apariției riscurilor ce țin de calitatea serviciilor și crește probabilitatea riscului de fraudă (este mult mai greu de urmărit activitatea unui număr mare de angajați).

8. Clasificarea in dependență de metoda de evaluare a riscului

In practica bancară contemporană sunt cunoscute mai multe metode de analiză și evaluare

a riscului, care, in general, pot fi clasificate astfel:

I. Metoda modelării statistice, adică prin simularea evenimentelor cu ajutorul modelelor matematice și urmărirea acestora prin utilizarea unor sisteme-suport de decizie. Metodă considerată cea mai sigură, insă și cea mai complicată.

II. Metoda aprecierii riscurilor in baza anumitor criterii și indicatori este aplicată de majoritatea băncilor, cu toate că, frecvent, evaluarea prin această metodă se reduce la menținerea normativelor obligatorii impuse de organele de supraveghere bancară. Insă cerințele organelor de supraveghere sunt elaborate pentru tipuri de riscuri specifice și urmează scopul general al supravegherii bancare, care, de altfel, este diferit de scopul managementului riscului efectuat de o bancă comercială.

III. Metoda analitică, ce presupune analiza riscurilor atat pentru fiecare operațiune in parte, cat și a totalității riscurilor la care este supusă banca. Analiza se face pe tipuri de risc, ele fiind grupate in dependență de anumite criterii. De obicei, in acest scop, riscurile bancare sunt divizate in riscuri interne și riscuri externe. Riscurile interne depind de activitatea băncii concrete, la ele se referă riscul de bilanț (de credit, valutar, de formare a resurselor, strategic etc.), riscul serviciilor financiare (tehnologic, operațional, de inovație) și riscurile extrabilanțiere.

La riscurile externe se referă riscurile care nu depind de managementul unei bănci concrete, de exemplu, riscul politic, macroeconomic, legislativ, social, de asigurare etc. Evident, această metodă este cea mai simplă, fapt care, probabil, și explică răspandirea mai largă.

9. Clasificarea in funcție de distribuirea riscului in timp

Această clasificare este deosebit de importantă din punctul de vedere al prognozei pierderilor posibile. Este important să se evite repetarea de către bancă a riscurilor și pierderilor anterioare.

10. Clasificarea in funcție de caracterul evidenței riscurilor

In procesul activității băncii pot apărea riscuri aferente activității de bilanț și activității extrabilanțiere.

11. Clasificarea in funcție de posibilitatea gestiunii riscurilor

După posibilitatea de gestiune, riscurile pot fi “deschise” – nu pot fi reglementate, și “inchise” – pot fi reglementate.

12. Clasificarea după natura evenimentelor care generează expunerile la risc:

– riscuri de afaceri (business risks);

– riscuri financiare (financial risks);

– riscuri operaționale (operational risks);

– riscuri ale evenimente externe (event risks).

Fiecare dintre aceste categorii, la randul său, este divizată in clase de riscuri.

6.3. Identificarea riscurilor

În activitatea de conducere și supraveghere a riscului bancar, în literatura de specialitate se recomandă folosirea unei metodologii, care include mai multe etape, respectiv indentificarea, asumarea și transferul riscului.

Unele riscuri sunt evidente pentru oricine, altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauție luate, până la declanșarea lor și provocarea de pierderi în activitățile respective. În aceste condiții, se recomandă o maximă atenție pentru identificarea oricărui risc posibil, în vederea limitării la maximum a riscurilor neidentificate.

Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o societate bancară, în sensul că aceasta trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, respectiv de la strategia pe care o va adopta.

Identificarea riscurilor și apoi analiza lor devin o doctrină importantă și absolut necesară o dată cu schimbările, ce apar în activitatea băncii și riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune și o nouă procedură în depistarea și anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obține cele mai bune metode de tratare a acestora.

Identificarea riscurilor, precum și localizarea lor constituie prima etapă de gestionare globală a riscurilor, în cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecărui tip de produs și serviciu bancar. Odată indentificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvența și amplitudinea fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs și serviciu bancar, este necesară schițarea unei imagini agregate a influenței factorilor de risc.

Metodologiile de identificare a riscurilor, precum și de evaluare a lor pot să asigure o estimare efectivă, eficientă, a profilului de risc pentru toate unitățile societății bancare, precum și pe ansamblul său.

După indentificarea riscurilor și localizarea lor, procesul continuă cu analiza obiectivă, care nu se întrerupe niciodată, aceasta constituind obiectul capitolului specific analizei de risc.

Pentru a stabili departamentele dintr-o bancă responsabile de expunerea la risc și care au sarcina de a face analiza tipurilor de risc, precum și a modului lor de tratare, sunt utilizate raportul de gestiune anual, diverse raportări contabile, organigrama băncii, toate acestea corelate.

Importante pentru depistarea riscurilor chiar înainte ca acestea să devină o realitate sunt comunicațiile permanente și deschise dintre compartimentele băncii, acest fapt oferind posibilitatea controlării riscului din momentul apariției și momentul descoperirii acestuia, prin analiza înregistrărilor financiare și contabile. Analiza înregistrării lor financiare și contabile poate să conducă la descoperirea riscului după apariția sa.

Controlul și eliminarea riscului reprezintă a doua etapă a metodei de conducere și supraveghere a riscurilor. Obiectul acesteia este acela de a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse și servicii bancare.

De obicei, cel mai potrivit moment pentru declanșarea controlului riscului este cel în care o acțiune se lansează și deci în care, prin prevederi de contract, se încearcă să fie stăpânit riscul.

În plus, controlul riscului constituie o sarcină permantentă și individual, ce se exercită în interiorul fiecărei bănci, acesta se asigură și de banca centrală, și în primul, și în al doilea caz, prin departamente specializate și de supraveghere.

Managerii bancari trebuie să determine, care sunt principalele tipuri de activități de control pe fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica și evoluția probabilă a acestora. De exemplu, pentru a controla riscul de piață (riscul ratelor dobânzilor, cel valutar etc.), o societate bancară sau pentru diversificarea portofoliului.

O altă problemă care se ridică este cea de asumare a riscurilor de către bancheri. Aceștia sunt familiarizați cu asumarea riscurilor în activitatea zilnică, dar ei sunt reticienți în asumarea totală sau parțială a riscurilor accidentale.

De aceea, când vorbim de asumarea riscurilor, ne gândim la o asumare conștientă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul, că ne putem întâlni și cu o asumare inconștientă a riscului, ceea ce înseamnă neluarea la cunoștință a riscului posibil.

O altă problemă abordată ar fi acțiunea de diminuare a riscurilor, evitarea lor, precum și influența factorilor de risc. Acțiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată și/sau, în unele cazuri, evitată, prin cunoașterea și îndepărtarea cauzei, care îl produce. În acest scop, este necesară reproiectarea activităților și a fluxurilor de operații. În prezent, unele instiuții de credit au adoptat o serie de soluții radicale, mergând chiar până la a renunța la unele produse/servicii neprofitabile sau generatoare de risc.

Există multe cazuri în care o serie de produse și servicii bancare au fost preluate de alte instituții și companii (de exemplu: operațiunile cu carduri efectuate de către marile magazine, o serie de plasamente făcute de către fondurile mutuale, fondurile de pensii, creditele acordate pentru studii de către o serie de fundații, universități sau firme), băncile profitabile, dar în același timp riscante, cum ar fi, de exemplu, extinderea și diversificarea operațiunilor speculative pe piața internațională.

Diminuarea influenței factorilor de risc și/sau evitarea acestora trebuie să aibă un efect benefic asupra costurilor totale ale băncii.

Ultima etapă a activității de conducere și supraveghere a riscului bancar o constitue transferul riscului. În practica băncilor, există sistemul de transferare a riscului prin utilizarea instrumentelor derivate, precum și prin sistemul asigurărilor, polița de asigurare fiind considerată ca un mijloc de transferare a riscului.

Divizarea și transferul riscului se pot realiza și prin constituirea de consorții între mai multe bănci. Din punctul de vedere al evitării concentrării riscului, cu cât banca are mai mulți codebitori pentru aceeași creanță, cu atât scade importanța insolvabilității unuia dintre ei. Pe de altă parte, prin reglementări proprii sau ale băncilor centrale, concentrarea riscului este evitată și prin limita impusă în acordarea de împrumuturi unuia și aceluiași debitor.

Identificarea riscului presupune și o bună pregătire a celor, care lucrează în toate departamentele băncii, atât pentru a cunoaște condițiile, evenimentele, stările care pot conduce la apariția unor riscuri specifice, cât și metodele și tehnicile specifice pentru identificarea și monitorizarea fiecărui tip de risc.

Cunoașterea tuturor evenimentelor precedente din propria bancă sau alte bănci, care au condus la apariția unor riscuri cu repercusiuni grave asupra băncii, în general, sau asupra unor activități și servicii bancare, depinde așadar în exclusivitate de managementul fiecăreia.

6.4. Tipologia metodelor de dimensionare a riscului bancar

In funcție de obiectul și dimensiunile de estimare, metodele de evaluare a riscurilor bancare sunt delimitate in două mari categorii:

– Pentru evaluarea individuală a tranzacțiilor, operațiunilor bancare, elementelor de portofoliu etc.

In această categorie sunt incluse metode pentru evaluarea riscului unic aferent unei singure tranzacții, operații bancare, precum și pentru evaluarea expunerilor la risc ale unor elemente patrimoniale separate.

– Pentru evaluarea globală a expunerilor la risc ale băncii.

In această categorie sunt incluse metode pentru evaluarea riscului global al unei subdiviziuni structurale a băncii (de ex., filiale, reprezentanțe), al unui subansamblu al rețelei băncii (de ex., mai multe filiale și reprezentanțe), al unui profil funcțional (de ex., credite, depozite, valută, decontări, carduri, portofolii de titluri de valoare etc.), precum și al băncii in ansamblu. Metodele din această categorie sunt mult mai complicate și complexe, deoarece presupun evaluarea, analiza, compararea, sistematizarea, stabilirea corelațiilor dintre diferite expuneri la risc, demers ce poate fi extrem de dificil a fi realizat in practică.

Se va vedea, că riscul unic al unui proiect/activ poate fi destul de mare, pe cand privit prin prisma portofoliului de active ale firmei sau al celui de piață, proiectul/activul poate să nu fie atat de riscant.

Metode interne de evaluare a riscurilor bancare

Metodele interne reprezintă un ansamblu coerent de metodologii de evaluare și analiză a diferitelor expuneri la risc, metodologii pe care fiecare bancă le are. Acestea sunt utilizate de către funcționarii băncii in activitatea lor pentru a aprecia și a evalua nivelul de risc pe care il implică o operație sau o tranzacție bancară (de ex., acordarea unui credit), precum și pentru gestiunea eficientă a pozițiilor deschise pe diferite elemente patrimoniale (de ex., valută, valori mobiliare etc.).

Aceste metode pot fi elaborate de către:

– banca comerciala;

– alte bănci și instituții financiare;

– companii de consulting;

– autorități (de ex., BMN);

– instituții academice (de ex., universități).

Astfel, metodele interne utilizate de către bancă pentru evaluarea expunerilor sale la risc pot fi publice (sunt accesibile publicului larg; de ex., metode elaborate și publicate de autorități, metoda ratelor, Value at Risk etc.) și nonpublice (nu sunt accesibile publicului larg și ale căror metodologii sunt ținute in secret de către bancă; de ex., metode de scoring, de simulare). Tot in categoria metodelor interne nonpublice sunt incluse și metodele a căror metodologie este cunoscută, dar pentru care nu se cunosc detaliile operaționale (de ex., metodele de scoring utilizate de către băncile comerciale din Republica Moldova pentru care detaliile (numărul, natura și tipul indicatorilor de scoring; punctajul de scoring etc.) nu se cunosc și sunt ținute in mare secret!)

Metodele din această clasă sunt delimitate in trei mari categorii, pe care le vom prezenta in continuare.

1. Metoda ratelor. Este cunoscută și ca metoda indicatorilor. Este cea mai simplă metodă de apreciere și evaluare a riscurilor bancare. Utilizează date și informații din diverse rapoarte statistice, contabile, financiare etc. Majoritatea metodelor elaborate și publicate de către autorități fac parte din această categorie. Metoda folosește, așa cum sugerează și denumirea aceste, diferite rate pentru evaluarea și aprecierea riscurilor la care este expusă banca.

Avantajele generale ale aplicării acestei metode sunt:

– transparența completă, atat la nivel conceptual, cat și la cel tehnic;

– simplitatea estimărilor și a calculelor;

– comoditate;

– rapiditate;

– aprecieri statistice in dinamică;

– reprezentare globală.

Dintre dezavantaje remarcăm:

– nu sunt reflectate detaliile elementelor patrimoniale;

– nu sunt luate in considerare corelațiile care există intre diferite expuneri și surse de risc.

2. Metode analitice. Sunt cunoscute și cu numele metode parametrice. Sunt ceva mai complicate decat metodele din categoria precedentă, pentru că fac apel la unele mărimi și estimări probabilistice (sunt utilizate concepte și indicatori din teoria probabilităților și statistica matematică; de ex., probabilitatea medie de default a creditelor etc.). Utilizează date și informații din diverse rapoarte statistice, contabile, financiare, precum și o serie de informații probabilistic (de ex., frecvența istorică de apariție a unor evenimente critice etc.). Oferă rezultate mult mai interesante, cu un grad mult mai mare de credibilitate și utilitate practică, pentru că iau in considerare gradul de realizare a unor evenimente relative riscurilor (de ex., Default-ul debitorului, fluctuația monedei naționale, caracteristicile pieței de capital).

Avantajele generale ale aplicării acestei metode sunt:

– transparența completă la nivel conceptual;

– simplitatea calculelor (atunci cind sunt cunoscute toate estimările statistice și probabilistice);

– comoditate;

– poate fi aplicată atat pentru proiecte individuale, cat și globale.

Dintre dezavantaje remarcăm:

– ambiguitate și complexitate (uneori, excesivă) la nivel tehnic;

– dificultatea și complexitatea estimărilor statistice și probabilistice.

3. Metode de scoring. Reprezintă cele mai simple metodologii de evaluare a riscurilor bancare individuale (unice). Mai multe bănci comerciale din Republica Moldova utilizează pe larg această metodă la evaluarea riscului unic de credit aferent unui credit acordat (sau de acordat) unui client (solicitant). Utilizată in acest context, metoda este cunoscută și sub denumirea consacrată de credit-scoring. In continuare, va fi abordată anume această variantă.

Ideea generală este următoarea. Sunt selectați și utilizați un set de indicatori relevanți de apreciere a riscului de credit relativ unui agent economic. Fiecărui indicator i se asociază un punctaj maxim admisibil. Ulterior, domeniul admisibil de variație al fiecărui indicator este fragmentat in subdomenii, cărora li se atribuie, in ordine progresivă sau degresivă, cate un punctaj efectiv aferent (notă). Finalitatea metodei este reprezentată de un indicator sintetic agregat, denumit generic, credit-scor. Credit-scorul va fi suma valorilor tuturor acestor punctaje efective, in funcție de nivelurile corespunzătoare ale fiecărui indicator.

Avantajele aplicării acestei metode sunt:

– transparența completă, atat la nivel conceptual, cat și la cel tehnic;

– simplitatea estimărilor și a calculelor;

– comoditate;

– rapiditate:

– imbinarea comodă a indicatorilor cantitativi și a celor calitativi.

Dintre dezavantaje remarcăm:

– caracterul static al modelului;

– utilizarea de punctaje discrete;

– caracterul discutabil al relevanței și neutralității;

– sinteză liniară pentru toți indicatorii;

– caracterul discutabil al punctajului maxim admisibil atribuit fiecărui indicator, precum și

subdomeniilor de variație ale acestuia.

Metode externe de evaluare a riscurilor bancare

S-a menționat anterior că in această clasă sunt incluse metodele de evaluare a riscurilor ce nu sunt aplicate direct de către bancă. De regulă, alți participanți la viața economică evaluează riscul la care sunt expuși clienții băncii, precum și insăși activitatea băncii, pe elemente definitorii și pe ansamblu. Rezultatele acestor evaluări sunt ulterior comunicate băncii prin diferite mijloace: informații relative cotării (bid/offer) diferitelor tipuri de riscuri, aprecieri ale firmelor de rating, aprecieri ale specialiștilor și diferiților analiști etc.

Toate metodele externe de evaluare a riscurilor sunt delimitate următoarele categorii.

1. Metode bazate pe rating. Riscurile la care sunt expuși clienții băncii și unele active financiare ale băncii sunt apreciate de către firme notorii de rating prin calificative adecvate, care reflectă obiectiv gradul de risc aferent. De ex. Standard&Poor’s, Moody’s, Fitch etc.

2. Metode bazate pe credit spread. Sunt similare cu cele din prima categorie, pentru că rezultatele sunt produse de către agenții de rating sau companii de consulting. Diferă de primele prin faptul că riscurile sunt apreciate numeric (și nu prin calificative), așa că puterea de expresie a rezultatelor acestor metode este cu mult mai mare. De asemenea, aceste metode sunt utilizate numai pentru aprecierea și estimarea riscului de credit: atat unic, cat și global. In calitate de rezultat numeric este utilizat indicatorul credit spread (prima pentru riscul de credit). Cu cat acesta este mai mare, cu atat și riscul de credit este mai mare. De ex: Metodologia ECC (Enron Cost of Credit) al firmei EnronCredit.

3. Metode bazate pe estimările pieței. Sunt metode ce au căpătat o notorietate din ce in ce mai mare in activitatea și practica bancară din ultimii ani. Au la bază estimările numerice ale diferiților participanți la piața asigurărilor sau cea de capital. Firmele de asigurări oferă polițe de credit, pentru acoperirea expunerii la riscul de credit aferent unui debitor al băncii. Prețul acestor polițe se află intr-o relație directă cu probabilitatea de apariție a evenimentelor critice (de ex. default). Or, dacă costul polițelor de credit ale 2 agenți economici din aceeași țară este cu 2% și, respectiv, 2,5%, atunci este evident că riscul de credit al celui de-al doilea agent economic este mai mare. Similar și pentru produsele pieței de capital.

Bibliografie

Badea Leonardo, Socol Adela, Drăgoi Violeta, Drigă Imola. Managementul riscului bancar, Editura economică, București, 2010

Negoescu Gh. Risc și incertitudine în economia contemporană, Ed. Alter-Ego Cristian, Galați, 1995

Enicov Igor. Orientări în managementul riscurilor bancare, ASEM, Chișinău, 2001

Stoica Maricica. Management bancar. Economica, București, 2000

TEMA 7. MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE

7.1. Gestiunea riscului de creditare

7.2. Gestiunea riscului de rată a dobînzii

7.3. Gestiunea riscului de lichiditate

7.4. Gestiunea riscului de schimb valutar

7.5. Alte riscuri bancare

7.1. Gestiunea riscului de creditare

În procesul de acordare a creditelor, o deosebită atenție trebuie acordată gestiunii riscului de credite, care trebuie orientat spre minimizarea acestuia. În acest sens, este necesar a lua în considerare atît riscul agregat (al întregului portofoliu de credite), cît și riscul individual (pe fiecare tip de credit din portofoliu), astfel, încât aceste riscuri să fie corelate, ceea ce ar permite administrarea corectă a portofoliului de credite.

Este important faptul ca riscul individual de creditare să fie evaluat în momentul acordării creditului, deoarece cu cît mai adecvat va fi evaluat riscul, cu atît mai puțin probabilă va fi realizarea lui. În această privință, este necesară evaluarea corectă a credibilității clienților bancari atît din punct de vedere al raportării financiare, cît și din punct de vedere al posibilității de acoperire a valorii creditului prin garanții. Aici, este cazul să aplicăm cele mai eficiente și mai performante metode de diagnosticare a clienților bancari, de evaluare a riscului de faliment și a riscului de creditare, de estimare a valorii garanțiilor.

În ceea ce privește riscul de credit, acesta trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor, cea mai importantă funcție a managementului bancar fiind cea de control și analiză a calității portofoliului de credite, întrucât slaba calitate a creditelor constituie una din principalele cauze ale falimentului bancar.

Băncile trebuie să dispună de sisteme eficiente de revizuire și raportare care să informeze conducerea superioară a băncilor despre modul în care sunt implementate politicile de creditare, calitatea și caracteristicile portofoliului de credite ale băncii, reflectând poziția de piață și cererea pentru o bancă, strategia sa de afaceri și de risc și capacitatea sa de a acorda credite.

Mărimea riscului de credit reprezintă suma care poate fi pierdută în cazul nerambursării sau restanțierii creditului. Pierderea maximală posibilă se limitează doar la volumul creditului nerambursat Restanțierele nu aduc pierderi directe, însă indirecte, determinate de cheltuielile la dobânzi plătite creditorilor băncii (deponenții) sau de pierderea dobânzilor (avantajul alternativ) de la plasarea repetată în activitatea băncii a sumelor rambursate în termen. Expunerea la riscuri este valabilă pe toată perioada creditării. Riscul apare de la momentul eliberării creditului și este prezent până la rambursarea finală a acestuia.

Riscurile de creditare se divizează în trei categorii și anume:

• riscuri caracteristice activității debitorului, care determină imposibilitatea acestuia de a-și onora în termen și integral obligațiile de rambursare a creditului și de achitare a dobânzilor aferente față de bancă;

• riscuri caracteristice activității băncii, care pot influența negativ onorarea în termen și integral a obligațiilor de către debitor, ca urmare a unui control necalitativ și întârziat asupra creditului din partea băncii;

alte riscuri, care pot influența negativ în aceeași măsură asupra activității atît a debitorului, cît și a băncii.

Fiecare din cele trei categorii, la rândul său, se divizează în alte riscuri, pentru care specialistul în creditare stabilește nivelul riscului respectiv, pornind de la caracteristicile sale.

În baza nivelului fiecărui risc în parte, se stabilește nivelul generalizator al riscului în tranzacția de credit respectivă, în baza căruia, în comun cu categoria creditului, se determină faza de risc a tranzacției. De aceea este foarte importantă priceperea de a estima și a determina faza riscului în care se află tranzacția de credit. În final, determinarea fazei de risc a tranzacției de credit este necesară pentru luarea deciziilor și a măsurilor adecvate la efectuarea controlului asupra stării creditului și activității debitorului. În susținerea acestei ipoteze, economistul rus P. Haiberg a remarcat că „cauzele principale ale insolvabilității băncilor în țările cu economie în tranziție, constau în calitatea joasă a activelor și eliberarea de credite noi, care nu se rambursează la timp”.

Potrivit reglementărilor prudențiale interne ale băncilor comerciale din Republica Moldova, suma totală a împrumuturilor acordate debitorilor nu poate depăși mai mult de cinci în capitalul normativ total, iar suma datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, inclusiv la grupurile persoanelor acționând în comun, nu trebuie să depășească 50% din portofoliul total al creditelor băncii.

Conform Regulamentului cu privire la creditele ,,mari” din 01.12.1995, portofoliul de credit reprezintă suma creditelor băncii (inclusiv factoringul, cambiile, cambiile scontate, cardurile de credit, overdrafturile temporare permise, finanțarea tranzacțiilor comerciale, acordurile REPO, plasările de garanții la termen în bănci) și datoriile debitoare privind leasingul financiar, minus alocările pentru pierderi la credite sau leasing.

Portofoliul optim de credite trebuie să corespundă intereselor băncii privind profitabilitatea și riscul. Prin urmare, acesta trebuie gestionat astfel, încât să fie găsită cea mai bună corelație între risc și profitul scontat, astfel, încât banca să evite pierderile rezultate din creditele problematice.

Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, a posibilității sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului, a activității sale, a profitului său, a capacității sale de rambursare. Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei șase C ai creditorului – Caracterul, Capacitatea, Cash-ul, Colateralul, Condițiile și Controlul. Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu în parte.

Pentru un management adecvat al riscului de credit, este necesar ca banca să utilizeze un model de măsurare a riscului adaptat nevoilor sale. Principalele modele de măsurare a riscului sunt următoarele :

CreditMetrics se bazează pe metodologia de evaluare a riscului dezvoltată de J. P. Morgan pentru măsurarea, managementul și controlul riscului de credit în activitățile de tranzacționare, arbitraj și investiții. CreditMetrics este un instrument de înaltă calitate pentru managerii de risc profesioniști în piețe financiare.

KMV Portfolio Manager este un model la care sunt necesare trei inputuri pentru fiecare credit pentru calculul riscului de credit al portofoliului respectiv: rentabilitatea așteptată, riscul și corelația.

CreditRisk+ este un model de evaluare a riscului de neplată, fiecare obligator având o probabilitate de neplată. Modelele de măsurare a riscului de credit (portofoliu) utilizează expuneri, ratinguri sau probabilități de neplată (engl. default probabilities), și recuperări ca venituri. Probabilitățile de neplată sunt concepte de bază pentru capturarea riscului portofoliului de credite. Noul Acord de la Basel consideră atribuirea probabilităților de neplată pentru persoanele care împrumută ca o cerință pentru implementarea metodelor de bază și avansate, decât a metodelor standardizate. La implementarea modelelor de măsurare a riscului portofoliului, este necesar să se specifice expunerea, recuperările (sau pierderile din neplată) și probabilitatea de neplată. Aceasta este partea în care vechile modele de rating și scorare, capabile de a imita ratingurile atribuite de agențiile specializate, și noile modele capabile de a măsura probabilitățile de neplată în mod direct cu alte tehnici coexistă.

Evaluarea situației financiare a clienților corporativi poate fi efectuată prin mai multe metode.

Metoda analizei bilanțiere în baza coeficienților de bonitate a clientului

În special, se identifică următoarele grupe de indicatori:

■ Lichiditate – mijloace bănești din cont, precum și numerarul fiind sursa de rambursare a creditului;

■ Solvabilitate – banca este interesată de capacitatea de a-și onora obligațiunile la scadență a clientului și față de alți debitori

■ Profitabilitate – profitul fiind sursa de achitare a dobânzilor bancare;

■ De rulaj – oferă informații cu privire la termenul de scadență în cazul creditului pe termen lung.

Solvabilitatea clienților este o stare financiar-economică care dă încredere în capacitatea debitorului de a rambursa creditul bancar în condițiile menționate în contract.

Pentru aprecierea solvabilității clientului în condițiile actuale, marea majoritatea a băncilor din republică folosesc următorii indicatori economici:

-Coeficienții lichidității bilanțului organizației economice;

-Coeficientul acoperirii creanțelor cu active pe termen scurt;

-Coeficientul atragerii mijloacelor împrumutate;

-Coeficientul asigurării debitorului cu mijloace proprii.

2. Metoda punctajului

Modelul punctajului se bazează pe coeficienții bonității debitorului, însă acești coeficienți nu sunt analizați individual, pentru fiecare client, ci își au o pondere în cifra rezultatului final, în conformitate cu importanța lor. Însumându-se coeficienții ponderați, se obține un indicator sumar, care se compară cu schema de acordare a creditelor, adaptată de bancă și transcrisă în politica de creditare. Dacă indicatorul respectiv a depășit limita stabilită de bancă, creditul va fi acordat, dacă nu – nu va fi acordat. Pentru creditele aprobate în funcție de același indicator sumativ se vor forma și condițiile contractului. Pentru un indicator performant, dobânda va fi mai mică, pentru unul mediu – mai mare.

Notațiile utilizate au următoarea semnificație:

Aprecierea criteriilor necuantificabile

În urma analizei criteriilor necuantificabile prezentate mai sus, se vor face aprecieri și se vor aduce corecții de punctaj categoriilor de evaluare A – E:

Categorii de agenți economici

3. Metoda de prevenire a falimentului: Metoda Z a lui Altman (1968)

Acest model conține cinci ecuații, a căror soluționare ajută la gestionarea eficientă a portofoliului creditar:

X1 = capitalul circulant / active totale;

X2 = profit nerepartizat / total credite;

X3 = profit brut / total credite;

X4 = prețul de piață a capitalului / datorii totale;

X5 = credite totale / active totale.

Modelul Z folosește metode statistice sau analiza multilaterală. Forma liniară a acestui model este:

Z = 1.2 X1 + 1.4 2 + 3.3X3 + 0.6X4 + 1.0X5 (2.1)

Conform acestui model, obținerea unui scor de 1,8 sau mai puțin indică potențialul de eșec. Un scor între 1,8 și 2,7 este neutru, iar un scor mai mare de 2,7 elimină posibilitatea de eșec.

Majoritatea metodelor analizate mai sus se bazează pe un anumit sistem de calculare a indicatorilor financiari.

Strategii privind riscul de creditare:

– exprimarea dorinței băncii de a da credite în funcție de tipul expunerii, sectorul economic,aria geografică, monedă, scadență și profitabilitatea estimată;

– identificarea piețelor de acțiune și determinarea caracteristicilor portofoliului de credite

Consecințele producerii riscurilor de credit

Pierderi de venituri din:

Dobânzi

Comisioane

Speze bancare

Pierderi de capital din :

Imobilizări de rate

Credite nerecuperate

Intrarea în incapacitate de plată – faliment

Un studiu în SUA a relevat că din 62 de bănci care au dat faliment înainte de 1984, 58 au falimentat din cauza creditelor imobiliare.

Clasificarea și rezervarea mijloacelor în contul reducerilor pentru pierderi la credite (fondul de risc) se aplică tuturor creditelor care sunt reflectate în bilanț ca active ale băncii În așa mod, fondul de risc pentru pierderi la credite va fi format, prin ponderea fiecărui tip de credit la coeficientul de risc aferent.

În acest sens, creditele și plasamentele băncilor trebuie clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind serviciul datoriei, performanța financiară și inițierea de procedure judiciare, în următoarele categorii: creditele de tip Standard – 2%; Supravegheate – 5%; Substandarde – 30%; Dubioase – 60%; Compromise – 100%.

Conform Manualelor de creditare a băncilor comerciale, dacă, în urma revizuirii portofoliului de credite, sunt depistate înrăutățiri ale situației economico-financiare a debitorului, ofițerul de credit al băncii trebuie să reclasifice creditele în conformitate cu prevederile Regulamentului BNM cu privire la clasificarea creditelor și formarea reducerilor pentru pierderi la credite.

Implementarea acordului Basel II a contribuit la îmbunătățirea rating-ului de țară (EU, ECE), însă în același timp a avut influențe neconforme asupra politicilor de creditare.

Ca urmare, prin normele impuse, băncile naționale au restricționat accesul la credite, determinând deplasarea cererii de credite dinspre instituțiile de credit spre instituțiile nonbancare.

7.2. Gestiunea riscului de rată a dobînzii

Riscul ratei dobânzii este generat de fluctuațiile nivelului ratei dobânzii , atât la activele, cât și la pasivele aflate în portofoliul băncii.

Formele riscului de rată a dobînzii:

– pierderi de venituri din dobânzi ca uramare a scăderii dobânzilor active

– creșteri de cheltuieli cu dobânzile ca urmare a creșterii dobânzilor pasive

-deteriorarea sit. patrimoniale a băncii ca urmare a variațiilor ratei dobânzii

Monitorizarea riscului de dobândă presupune măsurarea riscului ratei dobânzii Riscul ratei dobânzii se măsoară fie prin raportul între activele și pasivele sensibile la dobândă, fie prin diferența dintre acestea.

Indicatorii riscului ratei dobânzii cel mai des utilizați în practica bancară sunt:

Riscul ratei dobânzii = active productive / pasive purtătoare de dobânzi;(nivel standard = 1)

Marja absolută a dobânzii = venituri nete din dobânzi

3. Marja procentuală a dobânzii = Marja absolută a dobânzii/ active productive x 100 (nivel standard 3-4%)

4. Marja procentuală netă a dobânzii = Nivelul mediu al ratei dobânzii active/Nivelul mediu al ratei dobânzii pasive x100

Managementul riscului dobânzii se face utilizând tehnici si intrumente bilanțiere și tehnici și instrumente extrabilanțiere

Tehnici si intrumente bilanțiere

O tehnică bilanțieră o constituie managementul GAP-ului

GAP = Active sensibile la dobândă (AS) – Pasive sensibile la dobândă(PS)

GAP=0 când AS-PS = 0

GAP pozitiv când AS – PS > 0

GAP negativ când AS – PS < 0

Tehnicile de management a GAP- ului includ două metode :

tehnica de ajustare a GAP-ului;

Utilizarea unei alternative pentru expunerea la risc, DURATION

Tehnici și instrumente extrabilanțiere

Astfel de tehnici sunt:

– swap-ul de dobânzi;

– anticipații asupra ratei dobânzii;

– contracte de limitare a dobânzii

7.3. Gestiunea riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate = probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți ca urmare a devierii proporției dintre angajamentele pe termen mediu și lung și cele pe termen scurt, și a necorelării cu structura pasivelor.

Pentru a gestiona riscul de lichiditate este necesară măsurarea acestuia cu ajutoul unor indicatori de lichiditate

Lichiditatea globală = capacitatea elementelor patrimoniale de a se transforma pe termen scurt în lichidități

Lichiditatea imediată = capacitatea elem. patrimoniale de trezorerie de a face față datoriilor pe termen scurt

Lichiditatea în funcție de total depozite = capacitatea elem. patrimoniale de activ de a acoperi totalul depozitelor

Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi = capacitatea elem. parimoniale de activ de face față datoriilor din depozite și imprumuturi.

Indicele de lichiditate(L) = suma pasivelor/suma activelor, ambele ponderate cu nr.mediu de zile sau cu numărul curent al grupei de scadență

Când :

– indicele de lichiditate L= 1, atunci banca trebuie să facă transformări de scadență;

– indicele de lichiditate L < 1, banca face transformarea din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, în condițiile curbei descrescătoare a dobânzii;

– indicele de lichiditate L >1, banca transformă pasivele pe termen lung în active pe termen scurt, rezultând riscul de lichiditate

Rata lichidității = evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară= împrumuturi nou contractate/ împrumuturi scadente x 100. O rată >1 indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare, relația este inversă în cazul ratei subunitatre

Protejarea băncii împotriva riscului de lichiditate se realizează prin tehnici și metode care permit remedierea riscului prin acțiuni asupra resurselor, pe de o parte, și asupra plasamentelor, pe de altă parte, astfel:

Pe linia resurselor:

Consolidarea resurselor atrase de la clientela nebancară;

Diversificarea resurselor și evitarea dependenței de marii depunători;

Atragerea depozitelor de la populație, care asigură dispersarea riscului, diversitate dar și volatilitate;

Promovarea unor produse pe termene mai mari de timp;

Menținerea credibilității băncii și gestionarea atentă a riscului reputațional

Dezvoltarea corespunzătoare a rețelei teritoriale

Operațiuni pe piața de capital primară și secundară:

Operațiuni cu derivative;

Poziție activă pe piața interbacară;

Creșterea capitalurilor și fondurilor proprii;

Pe linia plasamentelor:

– acordarea de credite pe maturități corelate cu maturitatea resurselor;

– controlul atent al riscului de credit și al riscurilor atașate;

– diversificarea portofoliului de imprumuturi pe cele trei mari segmente corporate, retail, și IMM-uri;

– operațiuni cu derivative;

– poziție activă pe piața interbancară.

7.4. Gestiunea riscului de schimb valutar

Riscul valutar = probabilitatea înregistrării de pierderi determinată de expunerile în anumite valute multiplicate cu variațiile în timp a cursurilor de schimb.

Modificările cursurilor de schimb sunt influențate de:

Dinamica fluxurilor comerciale;

Inflația relativă din țările intrate în relații comerciale;

Dobânzile relative din țările intrate în relații comerciale și financiare;

Investițiile de capital;

Schimbările legislative și de reglementări

Sursele riscului valutar și factorii care afectează expunerea la riscul valutar sunt:

– factorii structurali,

– factorii strategici;

– factorii externi;

Factorii structurali se referă la natura și extinderea operațiunilor valutare ale băncii(nivelul capitalului, volatilitatea capitalului, volumul și structura portofoliului de credite și investiții etc)

Factorii strategici se referă la eforturile bancii de a alege și controla riscul său valutar

Factorii externi se referă la evenimente externe băncii(schimbări legislative, schimbări tehnologice, competiția,condițiile de piață)

Pentru a gestiona riscul valutar acesta trebuie mai întâi evaluat. Evaluare se face utilizând o serie de indicatori cum sunt:

expunerile din tranzacții( fluxurile de numerar dintr-o afacere facturate în valute străine);

expunerile de conversie(impactul modificării cursului asupra ativelor și pasivelor valuatre, la data bilanțului);

expunerile economice ( impactul modificărilor viitoare ale cursurilor asupra fluxurilor din companii)

poziția valutară ( diferența dintre activele în valută și pasivele exprimate în valută.

tehnici de hedging intern care presupun:

– corelarea expunerilor;

– protecția “surogat”;

-decizii strategice de reducere a expunerii;

– tehnici de hedging extern ca:

Operațiuni Forward;

SWAP valutar;

Operațiuni futures,

– Opțiuni valutare.

7.5. Alte riscuri bancare

A) Riscul operațional reprezintă expunerea băncii la pierderile financiare potențiale determinate de evenimente interne sau externe, ce nu au fost surprinse și prevenite de gestiunea corporativă și de controlul intern al băncii Componentele riscului operațional sunt:

Riscul de control – este riscul de producere a unei pierderi neașteptate datorate lipsei unui control adecvat sau a lipsei de eficacitate a acestui control și poate fi împărțit în două mari categorii:

Riscul inerent – riscul unei anumite activități în cadrul băncii, indiferent de tipul de control intern exercitat. Domeniile de afaceri complexe. înțelese doar de câteva persoane cheie, implică un risc inerent ridicat.

Riscul de control – riscul în care o pierdere financiară nu este prevenită, detectată și corectată la timp de către controlul intern.

Riscul de proces – riscul prin care activitatea ineficientă produce pierderi neașteptate. Riscul de proces este legat îndeaproape de controlul intern, după cum acesta din urmă trebuie privit ca un proces. Se diferențiază de controlul intern atunci când un proces este văzut ca o activitate continuă, de tipul managementului riscului, dar controlul intern în cadrul procesului de management al riscului este înfățișat ca "punct de control".

Riscul de reputație – riscul unei pierderi neașteptate în ceea ce privește prețul activelor, datorat impactului aspra reputației instituției. Pierderea reputației poate surveni în urma vânzării produselor financiare noi.

Riscul de personal – acest risc nu se referă numai la activitățile departamentului de resurse umane, deși acesta contribuie la controlul riscului. Există condiții specifice în cadrul activității de control de care managerul de risc operațional trebuie sa țină seama atunci când realizează o evaluare. Departamentul de resurse umane trebuie să acopere aceste riscuri prin formarea unor standarde și prin stabilirea unei infrastructuri ce conține baze de date privind "managementul cunoștințelor", cât și printr-o pregătire adecvată și promovare profesională.

Riscul legal – acest risc poate fi împărțit în următoarele categorii:

Riscul apariției unor pretenții de ordin juridic datorate activității sau acțiunilor angajaților.

Riscul prin care o opinie juridică asupra unei chestiuni legate de lege se dovedește a fi incorectă în justiție. Acest ultim risc este aplicabil compensării sau produselor financiare noi.

Riscul de preluare – constă în posibilitatea modificării structurii capitalului instituției în urma achizițiilor succesive de acțiuni prin intermediul burselor de valori.

Riscul de marketing – se poate produce atunci când produsele noi sunt slab puse în valoare în strategia de marketing.

Riscul tehnologic – cuprinde toate măsurile de sistem, inclusiv presiunea externă legată de procesul tehnologic.

Modificări ale sistemului fiscal – dacă apar modificări în nivelul impozitelor retrospectiv, aceasta poate face afacerea să devină imediat neprofitabilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă modificările în deductibilitatea cheltuielilor.

Modificări ale reglementărilor în domeniu – necesită o monitorizare permanentă. Efectul asupra afacerii poate fi important, iar riscul unei volatilități ridicate a rentabilităților poate fi extrem de mare.

Mărimea afacerii – dacă mecanismele, personalul și infrastructura informatică nu pot susține dezvoltarea afacerii, riscul de faliment este ridicat.

Riscul de proiect – reprezintă un motiv importam de îngrijorare pentru multe bănci, în mod deosebit impactul câtorva proiecte curente.

Securitate – activele băncilor trebuie să fie asigurate atât împotriva furtului intern, cât și a celui extern. Astfel de active includ nu numai banii firmei sau alte hârtii de valoare/împrumuturi, dar și activele clienților și proprietatea intelectuală a firmei.

Etapele gestiunii riscului operațional

Cuantificarea elementelor riscului operațional

Cele mai importante tipuri de risc operațional implică rupturi în controlul intern și guvernanta corporativă. Astfel de rupturi pot genera pierderi financiare prin erori, fraude sau eșecuri realizate în timp sau compromit interesele băncii într-un alt mod, de exemplu, prin dealerii săi, ofițerii de credit sau conducere, ce abuzează de autoritatea pe care o au sau conduce afacerea într-o manieră neetică sau riscantă. Alte aspecte privind riscul operațional se referă la eșecuri ale sistemelor tehnologiei informatice sau evenimente de genul incendiilor sau altor dezastre.

B) Riscul de contrapartidă (riscul de bancă)

După Agenția de Rating Moody's criteriile care stau la baza analizei valorii de piață a băncii sunt:

productivitatea băncii – capacitatea tehnologică, varietatea de produse, calitatea personalului;

soliditatea financiară – băncile cu o sănătate financiară bună au o marjă de manevră mai mare și se pot poziționa mai confortabil pe piață;

calitatea echipei manageriale – strategia, coerența în gestiune și viziunea;

riscul de incapacitate de plată.

Riscul de bancă reprezintă expunerea unei bănci la:

– riscul de credit (atunci când acordă credite);

imposibilitatea recuperării unor depozite plasate și a dobânzilor aferente;

posibilitatea închiderii bruște a unei bănci corespondente;

posibilitatea fuzionării unor bănci corespondente;

posibilitatea falimentului băncii partenere.

Riscul de credite apare la acordarea de credite, garanții la decontări externe, la plasamente, la operațiuni extrabilanțiere (FOREX, FUTURES, SWAPS, BONDS, OPTIONS, EQUIT1ES). Natura expunerii de acest tip variază de la o activitate la alta, sau în cadrul diferitelor etape ale aceeași tranzacții. De exemplu, în cazul plasamentelor la bănci străine, expunerea este față de întreaga sumă a tranzacției, plus dobânda. În cazul tranzacțiilor la termen în valute, expunerea apare la diferența de preț dintre cel negociat și cel curent, rezultând astfel necesitatea stabilirii limitelor de expunere.

Pentru a evalua riscul de bancă într-o primă etapă este necesar să se determine, pe fiecare bancă parteneră, sistemul de indicatori luați în calcul:

locul băncii în cadru țării și în lume;

capitalul băncii;

mărimea băncii;

mărimea fondurilor atrase;

profitabilitatea;

lichiditatea;

gradul de suficiență a capitalului.

Nu mai are importanță dacă respectiva țară este parte a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică sau nu, notațiile agenției de rating fiind esențiale. Coeficienții de risc aferenți acestor categorii de creanțe sunt:

Coeficienții de risc aferenți categoriilor de creanțe

Observați că pentru țările în curs de dezvoltare sau cu tendințe speculative(sub B-), în activitate ponderarea activelor pentru determinarea necesarului de capital se face la 150%, iar creanțele fără rating (dintre care unele pot să aibă un coeficient de risc mai mare) au un coeficient de ponderare la risc de 100%.

Creanțele asupra Băncii Reglementărilor Internaționale (BIR), Fondului Monetar Internațional și Băncii Centrale Europene și Comunității Europene vor primi un coeficient de risc de 0%.

În cadrul noului Acord cu privire la Capital Basel II se recomandă o acoperire cu capital propriu a creanțelor asupra altor bănci, ele fiind considerate ca active riscante în următoarele condiții fggf

creanțele asupra băncilor de dezvoltare multilaterală (MDB) vor fi ponderate în funcție de evaluările externe cu 0% dacă marea majoritate a rating-urilor sunt AAA, dacă structura acționariatului este compusă din țări notate cu AA sau mai bine, în funcție de forța acționariatului evaluată prin capitalul vărsat de acționari, dacă au un nivel adecvat de capital și lichiditate și au o politică de împrumut riguroasă și strictă.

creanțele asupra altor bănci. Sunt două variante de evaluare a creanțelor asupra băncilor. Nu este admis ca o bancă nenotată de agențiile de rating să primească un coeficient de risc mai scăzut decât cel al țării de origine.

În prima variantă recomandată de Acord, toate țările dintr-un stat suveran vor primi un coeficient de risc aferent categoriei de risc imediat inferioare celei a țării de origine. Pentru creanțe asupra băncilor aflate în state notate de la BB+ la B- și pentru băncile nenotate, coeficienții de risc vor fi limitați la maxim 100%.

A doua variantă se bazează pe evaluarea externă a riscului de credit asociat fiecărei bănci. Poate fi acordat un coeficient de risc preferențial care este mai favorabil cu o categorie față de rating-ul băncii pentru creanțele cu o scadență inițială de trei luni sau mai puțin, dar acest coeficient are o limită de minim 20%. Acest tratament se va aplica atât băncilor notate cât și băncilor nenotate, dar nu se va aplica băncilor cu un coeficient de risc de 150%.

Ulterior trebuie considerați și factorii care se iau în calculul riscului de bancă, care pot fi:

a) Specifici sistemului bancar:

situația prezentă a sistemului bancar;

obiective strategice viitoare;

vulnerabilitatea civică;

concurența;

vulnerabilitatea în fața schimbărilor tehnologice în domeniu;

structura cursurilor de schimb.

b) Specifice băncii partenere:

calitatea managementului;

puterea financiară;

stabilitatea băncii partenere;

perspectivele;

relațiile băncii analizate cu o bancă parteneră;

interesul față de banca parteneră;

riscul și avantajul relației respective pe baza tranzacției anterioare;

reglementări interne;

cum și cine a angajat creditul;

structura activelor;

poziția de piață;

calitatea activelor;

rentabilitatea;

cum este elaborat bilanțul.

Una din metodele de evitare a riscului de bancă este stabilirea limitelor de expunere față de băncile partenere în funcție de structura tranzacțiilor. Limitele de expunere se stabilesc pe valute, pe țări și pe categorii de operațiuni.. Limita de expunere se stabilește pe fiecare categorie în parte, obținându-se în final totalul expunerii băncii pe fiecare bancă parteneră în cadrul limitei totale pe fiecare țară.

Pentru determinarea riscului de bancă este important să se urmărească și riscul de țară în care acesta bancă este domiciliată. Pentru acesta se utilizează informația agențiilor de rating internațional.

Varianta 1

La evaluarea riscului de bancă simt stabilite ponderi procentuale pe categorii de factori ai riscului, și anume:

evaluarea țării (pondere 10%);

autoritatea centrală bancară (pondere 5%);

structura proprietății (pondere 5%);

calitatea managementului (pondere 5%);

poziția de piață (pondere 5%);

calitatea activelor (pondere 15%);

indicatorii rentabilității (pondere 5%);

grad de adecvare a capitalului (pondere 10%);

accesul la informație (pondere 10%);

agențiile de evaluare (pondere 30%).

C) Riscul de țară.

Riscul de țară este o componentă esențială a riscului general al operațiunilor derulate în mediul internațional.

Riscul de țară poate fi definit în mai multe moduri:

(l) incertitudinea care apare atunci când există fonduri ce trebuiesc transferate în afara țării;

(2) evaluarea credibilității unei țări, în special, din punct de vedere al plății datoriei externe;

(3) posibilitatea ca un stat suveran să nu dorească sau să nu poată sa-și onoreze angajamentele față de partenerii externi;

(4) debitorii dintr-o țară care a contractat un împrumut să nu fie în măsură să-și onoreze angajamentele datorită unor factori independenți de voința sau capacitatea lor. Mai poate apare acest risc și în alte situații cum ar fi:

guvernul țării respective poate sista sau îngheța activele deținute de companiile străine;

conflictele militare pot pune în pericol scopul investitorilor sau pot suspenda în întregime operațiunile în derulare;

dificultățile economice existente într-o țară pot îngreuna repatrierea profitului obținut, într-o valută puternică.

Riscul de țară este generat de interacțiunea unei multitudini de factori politici, economici și sociali și se manifestă ca o realitate complexă specifică unei țări, care afectează orice investiție, afacere străină localizată în acel spațiu național.

Riscul de țară reprezintă pentru banca comercială expunerea la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un partener străin, cauzat de evenimente specifice care sunt cel puțin parțial sub controlul guvernului țării partenerului.

Riscul de țară este rezultatul evoluției într-un anumit sens al condițiilor economice și politice globale din țara respectivă. Se poate aprecia deci că riscul de țară este o rezultantă a unui macromediu național.

Pierderile înregistrate ca urmare a materializării riscului de țară sunt percepute ca diferență între veniturile preconizate a fi realizate și veniturile efectiv realizate în urma derulării afacerilor supuse riscului de țară. Aceste pierderi, în cazul investițiilor în străinătate, pot fi:

pierderi de oportunități: generate de blocarea profiturilor rezultate de pe urma investițiilor realizate;

costuri suplimentare: ocaziționate de adoptarea unei strategii de diminuare sau de evitare a efectelor negative generate de materializarea riscurilor;

pierderi reale: reprezentate de capitalul investit ce nu mai poate fi recuperat din țara gazdă.

Riscul de țară este o caracteristică multidimensională a mediului ce nu poate fi exprimată printr-o cifră unică sau simplă serie statistică. Nivelul riscului de țară este determinat în principal de evoluția mediului economic și a celui politic din țara gazdă. în aceste condiții, elaborarea metodologiei de evaluare a riscului de țară se va baza pe analiza, cu ajutorul unui sistem complex de indicatori, a celor două componente ale sale: cea economică și cea politică.

Evaluarea riscului de țară presupune parcurgerea următoarelor etape:

bună informare asupra situației politice și economice actuale din țara gazdă;

analizarea factorilor de risc și elaborarea sistemului de indicatori;

construirea matricei de țară prin modelarea matematică a sistemului de indicatori;

calculul indicelui de risc de țară;

formularea pe baza indicelui de risc de țară a unor alternative strategice care să includă și elemente din managementul riscului.

Calitatea analizei riscului de țară este determinată în mare măsură de sursele de informații aflate la îndemâna celui ce îl analizează. Pentru o asigura o bună cunoaștere a mediului politic sau economic, băncile trebuie să aibă acces la informații pertinente și reale despre țara gazdă. Informații cât mai numeroase și mai detailate sunt absolut necesare în analiza riscului de țară.

O altă problemă apare în necesitate reevaluării riscului de țară ori de câte ori apare un eveniment capabil să împingă țara într-o clasă de risc inferioară.

Pentru ca un model de analiză și evaluare a riscului de țară sau a componentelor sale să fie viabil trebuie să aibă la bază următoarele elemente: evaluarea factorilor specifici de risc, determinarea probabilității de materializare a riscului de țară și conștientizarea faptului că indiferent de numărul factorilor considerați, riscul este o variabilă aleatoare a cărei apariție nu poate fi întotdeauna anticipată.

Analiza riscului de țară este o disciplină în sine. în urma acestei analize nu există răspunsuri sigure, el întotdeauna se estimează. Această analiză este făcută de organisme specializate, atunci când trebuie să se evalueze o țară care solicită un împrumut extern. Organismele care efectuează astfel de analize sunt:

organisme financiare internaționale (FMI, BIRD, BERD);

universități (în special americane);

bănci comerciale autorizate;

agenții specializate de rating (Instituțional Investors, Euromoney, Standard and Poor’s, Moody's, IBCA Fitch);

Alte aspecte legate de efectuarea analizei pentru evaluarea riscului de țară privesc faptul că:

nu există concept bilanțier unitar;

datele economice nu sunt elaborate eu aceeași metodologie;

nu există o bază unică pentru stabilirea prețurilor și a valorilor;

nu se poate aplica analiza indicatorului profitului sau costului capitalului la nivelul unei țări;

nu există active care pot fi luate în garanție în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate de către o țară.

Odată cu creșterea, într-un ritm rapid, a instabilității economice, politice și financiare, analiza riscului de țară a câștigat un rol tot mai important în practica organismelor financiare internaționale.

Analiza riscului de țară este utilizată atunci când o bancă sau altă instituție financiară:

face plasamente în străinătate;

confirmă acreditive pentru bănci străine;

își definește strategia de marketing extern;

se informează cu privire la activitatea altor bănci (parteneri sau potențiali parteneri) pe diverse piețe internaționale;

își propune menținerea unui portofoliu echilibrat;

își stabilește costurile și provizioanele față de expunerile respective.

Principalele componente ale riscului de țară sunt: riscul politic și riscul economic.

I. Riscul politic:

Riscul politic este legat de dorința țarii de a-și îndeplini angajamentele externe. Instabilitatea politică poate genera pentru creditori:

repunerea în cauză sau renegarea contractelor;

limitarea sau interdicția investițiilor străine;

limitarea sau interzicerea scoaterii de capital din țară;

naționalizarea cu sau fără despăgubiri;

refuzul de recunoaștere a angajamentelor făcute de guvernele precedente;

oprirea plăților către exterior;

interzicerea unei operațiuni de import/export.

II. Riscul economic:

Acest tip de risc este legat de capacitatea țării de a-și achita datoria externă. Riscul economic decurge din incapacitatea țării, a autorității monetare de a transfera creditul (capital plus dobândă) obținut de o entitate publică sau privată deși firma poate fi solvabilă, lipsa rezervelor în devize determinând incapacitatea de plată. Riscul economic este legat de riscul valutar, atât de varianta cursului de schimb, cât și de măsurile de ordin guvernamental privind limitarea transferului de devize (risc politic).

Între riscul politic și cel economic există relații de interdependență, instabilitatea politică generând criza economică, iar criza economică determină la rândul ei schimbări de regim politic.

Analiza riscului de țară este bazată pe un număr de criterii cantitative și calitative împărțite în patru clase de risc, reflectând rata individuală pentru țara respectivă.

Sistemul de punctaj se bazează pe considerații de ordin politic și economic, prin luarea în calcul a clasificărilor realizate de agenții de evaluarea. Riscurile sunt ponderate în funcție de importanța lor față de rata de solvabilitate a țării. Punctele ponderate sunt însumate, rezultând punctajul.

Există patru clase de risc de țară și anume:

Clasa de risc 1: risc foarte scăzut, care este caracteristic țărilor dezvoltate. Acestor țări li se pot acorda împrumuturi pe termen lung.

Clasa de risc 2: risc scăzut, caracteristic țărilor cu probleme financiare minore. Acestor țări li se pot acorda împrumuturi pe termen mediu de până la trei ani.

Clasa de risc 3: risc crescut, caracteristic țărilor în dezvoltare în plin proces de reformă. Țările din această grupă pot beneficia de împrumuturi pe termen scurt de până la un an.

Clasa de risc 4: risc foarte mare, specific țărilor cu probleme economice serioase, cu datorii externe mari. în general, acestor țări nu li se acordă împrumuturi sau li se acordă cu anumite restricții.

În practica internațională sunt utilizate trei tipuri de evaluare a riscului de țară: evaluarea politică, evaluarea economică și evaluarea făcută de agenții de evaluare.

A. Evaluarea politică, care are o pondere de 25% din total evaluare.

Aceasta presupune acordarea de punctaj, următoarelor elemente:

(a) forma guvernului;

(b)stabilitatea guvernului și a sistemului politic;

(c) stabilitatea internă;

(d) relațiile cu țările vecine;

(e) relațiile internaționale;

(f) condiții sociale;

(g) clasificări ale populației în funcție de limbă, religie, rase.

B. Evaluarea economică (pondere 45%), presupune punctarea următoarelor elemente:

(a) economie internă;

(b) reglementarea transferurilor valutare/de capital;

(c) economia externă;

(d) rezerve;

(e) datorii externe.

C. Evaluarea făcută de agenții de evaluare (pondere 30%), presupune un punctaj diferit în funcție de termenul de evaluare (termen lung și scurt).

Principalele elemente de evaluare:

(a) în cazul evaluării politice:

forma guvernului (5%);

stabilitatea guvernului și a sistemului politic (5%);

stabilitatea internă (5%);

relații internaționale (2,5%);

condiții sociale (2,5%);

clasificări ale populației: limbă, religie, rasă (2,5%).

(b) în cazul evaluării economice:

economie internă (10%);

reglementarea transferurilor valutare / de capital (5%);

– economie externa (10%);

– rezerve (10%);

– datorii externe (10%.

(c) în cazul evaluării făcute de agenții de evaluare:

evaluarea pe termen lung (20%);

evaluarea pe termen scurt (10%).

Fiecare grupă de evaluare cuprinde un sistem de punctaj propriu pe elemente componente. Astfel, de exemplu:

La evaluarea formei de guvernământ punctajul maxim (100 puncte) îl reprezintă democrația parlamentară sau monarhia constituțională de mai mult de 15 ani.

Bibliografie

Badea Leonardo, Socol Adela, Drăgoi Violeta, Drigă Imola. Managementul riscului bancar, Editura economică, București, 2010

Negoescu Gh. Risc și incertitudine în economia contemporană, Ed. Alter-Ego Cristian, Galați, 1995

Enicov Igor. Orientări în managementul riscurilor bancare, ASEM, Chișinău, 2001

Mîrzac Viorica, Managementul riscurilor bancare, Chișinău, 2004.

Stoica Maricica. Management bancar. Economica, București, 2000