Managementul Riscului Politic Internațional și Analiză a Politicii Externe a Germaniei.evaluarea Factorilor de Risc și Incertitudine al Agenților Conflictuali în Cazul Crizei din Kosovo

INTRODUCERE

Aprecierea riscului este o chestiune de inteligență, dar și de cunoastere și de experiență, de aceea, identificarea riscurilor și amenințărilor, rămîne o situație cu un grad înalt de subiectivitate, acest proces situîndu-se la granița celor doi poli importanți ai cunoașterii : obiectivitate și subiectivitate.

Tema riscurilor în teoria economică motivează speranța cîștigului terorizează spectrul pierderii. De altfel, o regulă de rațiune elementară, indusă de cea mai simplă gîndire dialectică reflectă faptul că profitul și pierderea sunt două posibilități indisociabile ale aceleiași realități economice indiferent care ar fi dimensiunea, scara ei de raportare, două posibilități cu infinite nuanțe și grade.

Singurul scop care legitimează etic și validează logic eforturile în acest domeniu rămîne edificarea și menținerea unui echilibru al sistemului, o stare niciodată desăvîrșită și definitivă, ci mereu perfectibilă și progresivă, un echilibru dinamic. Rațiunea la scara sistemului nu poate fi decît aceasta și la fel la nivelul subsistemelor sale, echilibrul edificîndu-se de jos în sus prin conlucrarea activă a forțelor și fluxurilor sale. Acestea sunt însă expresia altor forțe decît cele economice și oricum la scara circuitului mondial nu există o forță atotdominatoare care să supună și să controleze această realitate.

Perspectiva la nivelul celulei operatorului economic individual, este insă alta: acesta – rămîne invariabil motivat de profit și nu are nevoie de prea multă înțelepciune economică ori cine știe ce virtuți profesionale ca să știe că profitul său are drept corespondent o pagubă de cel puțin aceeași întindere localizată la altul. În virtutea principiului deopotrivă etic și logic al egalității de șanse toți operatorii urmăresc obținerea de cît mai mult profit și evitarea oricărei pierderi.

Valoarea se creează în producție, iar semnul ce o exprimă se distanțează tot mai mult pînă la b#%l!^+a?detașare de substanța ce-i constituie semnificația, ajungîndu-se ca el în sinea sa să nu mai presupună existența valorii . Se ajunge astfel la situația că pierderea și profitul să fie greu individualizate, iar pentru a fi cuantificate se instituie relativitatea și incertitudinea relevate tot mai insistent de progresele uluitoare ale cunoașterii umane în toate domeniile, de la fizică pînă la psihologie, de la cosmos pănă la individ, realitatea economica – componenta definitorie a realității sociale.

Conștient de aceste adevăruri, operatorul economic, iși modulează comportamentul în sensul reducerii relativității, localizării profitului, lăsînd ca paguba să fie localizată la altul. Simplificînd la maximum morala economică, adică morala afacerilor, “învață și îndeamnă la a prinde și localiza profitul, la a evita și alunga paguba”.

Incertitudinea, relativitatea, instabilitatea nu închid ipoteza într-o incertitudine care ar exclude speranța și ar lipsi de motivație orice efort novator, și în final ar pierde sensul progresului. În acest context apare clar interesul și actualitatea temei riscurilor în relațiile economice. Necesitatea cunoașterii și stăpînirii riscului in activitățile și relațiile economice se justifică de la sine, atit in sensul teoretic cît și practic.

b#%l!^+a?

Capitolul 1

Cadrul metodologic b#%l!^+a?

Aspecte epistemologice si metodologice

“Noua politică externă germană nu va fi neistorică. Dar cred că am arătat în ultimii 50 de

ani că nu există niciun motiv pentru a-i izola pe germani, doar din teama de teutonicus furum …

Generația mea și a celor ce urmează sunt europene, deoarece vrem să fim, și nu pentru că trebuie să fim. Asta ne face mai liberi în relațiile cu ceilalți.”

Septembrie 1998 a adus la cârma Germaniei o nouă generație politică, crescută pe fondul unei mișcări protestatare. Este o generație care știe cum să facă față conflictelor și cum să le rezolve intr-o manieră democratică. O nouă generație care in termeni culturali a trecut printr-un process intens de europenizare și americanizare.

Este acea generație care vrea să fie si care trebuie să fie garantul stabilității europene și a unei cooperări transatlantice fructuoase. Acea generație politică ce a formulat un nou tip de europenism și transatlantism bazat pe conceptul central al unei relații de cooperare intre democrații egale, mature și prospere.

Sfârșitul secolului scurt XX, secolul extremelor cum a fost numit de Hobsbawm in 1994, secol ce a fost martorul a două războaie mondiale și a Holocaustului2, urmat apoi de crearea unei zone de pace stabilă in Europa Vestică, a constituit momentul propice pentru reflecția b#%l!^+a?asupra schimbărilor produse la nivelul societății internaționale, precum și a sistemului de securitate și relații internaționale. Un secol care a fost mai bine de jumatate dominat de Chestiunea Germană

(die deutsche Frage) și care a marcat inceputul unei noi ere europene și ordini mondiale.

Incepând din 1998, Uniunea Europeană a inceput să facă progrese notabile in sfera politicii externe si de securitate in condițiile unor State Unite ale Americii tot mai reticente față de investirea a tot mai multor resurse in securitatea europeană, dar mai ales față de continuarea rolului de echilibrator și apărător al aliaților săi europeni.

Pentru Germania, acest lucru inseamnă preluarea de noi responsabilități de la SUA in domeniul managementului crizelor și confruntării cu noi provocări in cooperarea privind securitatea europeană. Noul rol asumat de Germania, cel de lider al cooperării in sfera politicii externe si de securitate europeană, a ridicat o serie de intrebări și in interiorul elitei politice germane. Cum va traduce Germania interesele sale naționale in acest domeniu in politica europeană prin procesul de coordonare și negociere cu restul statelor europene?

b#%l!^+a?

Problemele economice au devenit o chestiune “securitizată”, iar “urmărirea priorităților economice externe se traduce de fapt in termenii proiectării puterii”.

Una din intrebările lucrării se oprește asupra rolului potențial al Germaniei secolului XXI de promotor al securității economice și/sau militare in Europa, și dacă aceasta constituie un model economic și social pentru Europa.

Mai mult, in condițiile dinamicii geopolitice a continentului European in continuă schimbare, cercetarea mea ridică o a doua intrebare: joacă Germania rolul unui echilibrator intre interesele de securitate ale Rusiei si Americii pe continentul European?

Pentru a afla răspunsul, lucrarea analizează agenda politică europeană a Germaniei din prisma relațiilor sale cu cei doi partenri majori, Rusia și Statele Unite ale Americii, atît din perspectiva politicii de securitate, cât și dintr-o perspectivă economică.

Desi Germania nu mai constituie o problemă in sensul traditional al chestiunii germane, continua să ridice numeroase alte intrebari și temeri. In contextul noului rol al Germanii unite in cadrul Europei, vecinii și partenerii săi au luat in calcul două posibile pericole.

b#%l!^+a?

Pe de o parte avem de-a face cu o exagerare a puterii germane și a abilității sale de a influneța progresele in afara granițelor sale. Germania, deși este principalul pilon al UE și principal putere europeană ce iși poate emite pretenții și chiar influența cursul unui process, ea nu este o superputere europeană, după cum nici UE nu reprezintă jucăria Germaniei. Mai mult,

germanii nu sunt agresivi, nu suferă de angoase, egoism, complexe de inferioritate, ci, așa cum i-a descris Richard von Weizsacker, “sunt oameni destul de normali. Ca oricine altcineva.”

Pe de altă parte, sunt vocile care susțin că unificarea Germaniei nu a avut nici un impact asupra Republicii Federale Germane, iar Germania este doar un stat ca oricare altul in Europa.

Opinie care nu este deloc indreptățită, Germania nu este un simplu stat European,după cum isi propune și lucrarea de față să demonstreze, “este puterea structurală dominantă in Europa, cu un trecut tumultuous, o economie capabilă, aptitudini diplomatice sophisticate și un potential semnificativ in modelarea Europei Centrale și Estice, mai ales a heartland-ului istoric al

Mitteleuropei”.

Intrebările referitoare la nou stat german gravitau in jurul acelorași idei: noua Republică Federală era o construcție renăscută din cenușă celui de al Treilea Reich, puternic ancorată in structurile occidentale și adeptă a multilateralismului in politica externă, de securitate și apărare, cu o orientare semnificativă spre cultura și modelele vestice. Fosta Republică de la Bonn s-a maturizat rapid, devenind un stat liberal democratic, stabil, cu o economie de piață puternică și o societate civilă infloritoare. “Un uriaș economic, dar un pitic politic”, cu o cultură politică marcată de modestie și rezervă (Bescheidenheit și Zurückhaltung), care i-au indreptat pașii spre Puterea Civilă de azi. b#%l!^+a?

Astfel, unificarea Germaniei au transformat practic coordonatele geostrategice cu care fosta Republică de la Bonn fusese familiarizată: de la un stat divizat in centrul unui continent divizat, Germania este un stat unificat, puternic, in inima unei Europe ce crește impreună cu celelalte state. Rolul semnificativ in modelarea politicii externe și de apărare germane il joacă granița estică a comunității de securitate transatlantice și proximitatea sa față de statele foste republici sovietice ale Europei Estice și Centrale.

In opinia lui Hyde Price, unificarea statului german și sfârșitul Războiului Rece au transformat Germania in puterea centrală a Europei (Zentralmacht Europas), punându-și tot mai mult problema identității și a priorităților sale naționale: „După terminarea Războiului Rece, fiecare stat in Europa a inceput să se intrebe Ce fel de putere suntem? Ce vrem să fim? Care sunt

interesele noastre naționale? Care sunt prioritățile noastre? Dar nicăieri nu erau aceste intrebări mai dificile ca in Germania.”

Conflictul din Kosovo din 1999 a constituit un imbold pentru consolidarea cooperării europene in domeniul politicii externe și de securitate. Angajamentul Germaniei față de b#%l!^+a?procesul de integrare europeană a fost subliniat in nenumărate rânduri incă de la inceput de cancelarul

Schröder: “The integration of Germany into the Western community of states is part of the German Staatsräson. We do not want a German Sonderweg”. G.Hellman observa și el in lucrarea sa, Beyond Weltpolitik, Self-containment and Civilian Power: United Germany’s

Normalising Ambitions, schimbarea atât in politica Germaniei față de integrarea europeană, cât și in discursul acesteia despre interesul național, trecând “dintr-o poziție de supranaționalism și "inhibiție" … bazată atât pe entuziasmul Germaniei postbelice față de integrarea europeană și pe moștenirea sa dinaintea celui de al Doilea Război Mondial a unei Machtpolitik (politică a puterii) la poziție centrată mai mult pe sine, asertivă și mai națională.”9

Cu toate acestea, sprijinul public pentru o prezență intărită a UE din punct de vedere al securității și responsabilității Germaniei in cadrul acestui proiect european rămâne crescut.

Germania trebuie să fie capabilă să indeplinească obligațiile militare ce derivă din statutul de membru al alianței militare NATO și in continuare să iși asume mai multă responsabilitate in cadrul operațiunile militare.

b#%l!^+a?

Noile evoluții in sfera securității europene a pus Germania in fața a două alegeri importante: prima, privind direcția pe care o dorește ca politica externă a Uniunii Europene să o urmeze și limitele acestei, iar a doua opțiune privește rolul său viitor in cadrul UE.

Putere civilă (Zivilmacht), după cum a fost denumită, Germania propune și susține mijloacele militare doar ca măsură de ultimă instanță, fiind tot mai reticentă față de implicarea sa

in diferite angajamente multilaterale, rămânând in același timp conștientă de responsabilitățile sale in cadrul UE sau NATO.

Fostul ministru de externe, Joshka Fischer promova imaginea unei Uniune Europene – putere civilă, dezvoltarea unei capabilități europene de securitate și apărare nu inseamnă militarizarea Europei in opinia sa, ci mai degrabă transformarea UE intr-o putere “eficienta și pașnică care e capabilă, după cum s-a văzut in cazul Kosovo, să bolster dreptul legii și să renunțe la violență și astfel să consign războiul ca și instrument politic in Europa trecutului.”10

Pactul de Stabilitate este un exemplu clar al amprentei Germaniei asupra Politicii Externe

și de Securitate Comună (PESC) și al viziunii lui Fischer asupra aspectelor non-militare ale securității europene, sugerând ca și mijloacce de apărare a stabilității valorile democratice, dezvoltarea economică și respectul pentru umanitate.

Pe de altă parte avem Parteneriatul de Est (Eastern Partnership), pe care Germania dorește să il folosească mai mult drept un instrument care să apropie statele partnere de UE din punct de vedere economic, și nu politic. Germania a optat pentru consolidarea cooperării economice cu statele partenere, semnând acorduri privind zone de comerț liber și armonizând o b#%l!^+a?parte din legislația acestor state cu acquis-ul comunitar. Relația cu Rusia poartă o mare insemnătate din punctul de vedere al Germaniei, astfel incât Berlinul nu dorește ca acest parteneriat să devină un instrument de pre-aderare, o initiativă ce oferă statelor partenere posibilitatea statutului de membru, antagonizând astfel Rusia.11 Scopul acestui parteneriat este in principal intărirea relațiilor economice cu aceste state, fiind preferate de exportatorii și investitorii germani datorită potențialului lor de creștere economică, a forței de muncă ieftină, a proximității geografice și legăturilor culturale. Mai mult, acordurile bilaterale incheiate cu statele partenere permit extinderea cadrului legal european și in alte sectorare de mare interes pentru Germania și UE decât cel al comerțului extern, și anume sectorul energetic, protecția mediului, transport și securitate internă, in condițiile in care avem de a face cu o zonă cunoscută pentru instabilitatea politică sau conflictele inghețate. Această cooperare bilaterală aduce in opinia Germaniei mai multe beneficii economice și politice decât o cooperare multilaterală: contacte directe cu administrația de stat, o ințelegere mai bună a sistemelor locale și de guvernare, acces mai ușor pe aceste piețe pentru companiile germane, și consolidarea imaginii sale in aceste state.

Metodele si instrumentele cercetarii

b#%l!^+a?

Metodele de cercetare folosite in studiul nostru de caz, respectiv analiza politicii externe a Germaniei au fost metoda analizei de continut, metoda analizei comparative, metoda analizei secundare a datelor.

Cercetarea mea o consider folositoare și din punct de vedere teoretic, datorită comparației realizate intre două perspective teoretice antitetice. Imi propun analiza principiilor celor două școli tradiționale a teoriei relațiilor internaționale, realism și liberalism și aplicarea lor asupra subiectului analizat, demonstrând că fiecare abordare, deși divergentă, antitetică in teoretie, in practică nu vine să nege rezultatele primeia, ci dimpotrivă să le completeze, construind o perspectivă de ansamblu complexă a dimensiunilor de securitate și a cooperării dintre cele trei state.

Testarea empirică a celor trei perspective imi va permite identificarea unor aspecte adiționale, va ridica noi intrebări și lansa noi ipoteze ce vor permite continuarea cercetării privind evoluția, traiectoria și factorii determinanți ai politicii europene și transatlantice a Germaniei. Drept urmare, intrebările cercetării acestei lucrări au atât o relevanță practică, explicând rolul Germaniei și viitorul cooperării europene și transatlantice din prisma actorului german, cât și o relevanță teoretică, incercând imbinarea celor trei abordări teoretice antitetice b#%l!^+a?de manieră constructivă și explicativă.

In lucrare se analizează perspectiva economică a lucrării, prezentând relațiile economice, parteneriatele și acordurile ce stau la baza cooperării dintre cele trei state, Germania, Rusia și SUA. In cadrul capitolului vor fi elaborate și premisele securității economice europene și condiția Germnaiei de garant al prosperității și securității materiale europene, identificând elementele ce o transformă intr-un model economico-social al Europei, dar și principala putere economică a Europei, motorul Uniunii alături de Franța. Dacă integrarea economică a purtat, iar procesul economic european incă mai poartă amprenta Germaniei, capitolul acesta va continua această idee, demonstrând implicațiile și impactul Germaniei pe scena economiei globale și din prisma relațiilor economice cu cei doi parteneri ai săi, Rusia și SUA. Metoda “Monnet” de integrare supranațională a modelat comportamentul Germaniei intr-o direcție multilateralistă, realizînd tranziția de la o identitate națională la una Europeană.

Unificarea germană a venit ca o reacție la respingerea tradițiilor Marilor Puteri, pentru a-I modifica granițele și a exclude orice tentativă de revizionism. După schimbările radicale din

Europa de Est, Germania s-a dovedit a fi principalul cîștigător, cu un cuvît greu de spus pe scena internațională. In continuare adînc inrădăcinată in structurile euro-atlantice și-a făcut simțită influența in desfășurarea procesului de extindere către Est.

In concluzie, analizînd situația economică și politică a Europei, ambele s-au dovedit a fi profitabile pentru Germania, in termenii Pieței Comune, a Euro și extinderii Uniunii Europene, b#%l!^+a?poziția sa centrală in cadrul celei mai mari piețe unice din lume explicîndu-I progresul in rîndul exporturilor mondiale. In ceea ce privește orientarea către vecinii Est Central europeni, relațiile economice ale Germaniei s-au aliniat regulilor integrării, in cadrul fiecărei dintre aceste piețe, Germania fiind principalul și cel mai mare partener economic al acestor state, in timp ce industria germană este cel mai important investitor.

Influență care, după cum văzut, nu se datorează puterii sale militare, ci celei economice, inovației tehnologice, stabilității interne și dinamismului său.

Mai este prezentata deasemenea si pozitia Germaniei de la securitate europeană la cooperare internațională, care va detalia rolul Germaniei in cadrul UE, pe de o parte din prisma politicilor promovate vis a vis de continentul european, Politica Europeană de Vecinătate (PEV), Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), identificând interesele sale de securitate in Europa, iar pe de altă parte din prisma relațiilor sale cu Rusia și SUA. Se va realiza o comparație intre interesele de securitate a celor trei actori pornind de la analiza strategiilor și a politicilor de securitate, relevând diferența in ințelegerea conceptului de securitate, precum și definirea amenințărilor și dușmanilor. Actul Schäuble-Lamers, Considerations on European Policy, prezentat la 1 septembrie 1999 de către delegația CDU/CSU sublinia interesul fundamental al Germaniei in extinderea și consolidarea Uniunii Europene și incuraja crearea unui grup central care să devină vocea comună europeană in b#%l!^+a?politica externă și de apărare europeană, clarificând consecințele pentru viitorul relației transatlantice:„Perspectively, that means the transformation of NATO into a ballanced alliance between the US, Canada and Europe s a workable unit”. Fostul guvern roșu-verde, Schroder/Fischer anunța ca obiectiv continuarea atât a politicii pro-americane, cât și a celei pro-europene, insă nu a reușit decât izolarea Germaniei de SUA și restul puterilor nucleare prin propunerea modificării strategiei NATO și excluderea folosirii capabilităților nucleare. Insă, in condițiile noilor provocări și amenințări, precum și a paradoxului in relația transatlantică, SUA ar trebui să acționeze fie ca un factor de echilibru intre marile puteri, fie impotriva Germaniei pentru a preveni dominața acesteia și crearea unei sfere de influență germane in Europa Centrală și de Est, fie impreună cu Germania pentru a facilita influența SUA asupra politicii statelor europene.

Mai este motivata in lucrare relația celor trei actori prin prezentarea istoricului cooperării acestora, a domeniilor in care se desfășoară cooperarea și a parteneriatelor in care sunt implicate. Cu atât mai mult triunghiul in care sunt proiectați cei trei actori merită analizat din perspectiva tradiției relațiilor dintre ei: dacă relațiile ruso-germane au fost tot mai strînse, motivate pe de o parte de proximitatea geografică, alteori de interese comune vis a vis de continental European, relațiile ruso-americane, deși tensionate și divergente in anumite aspect, au găsit in provocările secolului XXI un numitor comun, relațiile germano-americane s-au dezvoltat pe fondul recunoștinței și oportunității dezvoltării din partea Germaniei, pe cînd din b#%l!^+a?partea occidentalilor constituiau o cale excelentă impotriva expansionismului Rusiei și a impiedicării revenirii acesteia pe continentul European, ancorînd astfel puternic Germania in structurile vestice, occidentale. Americanii au urmărit refacerea economică rapidă a Germaniei in scopul reducerii cheltuielilor pentru intreținerea zonelor de ocupație, dar și in vederea impunerii unui anumit control asupra Germaniei, urmărind ulterior creare unei zone de prosperitate economică, un element cheie in politica lor de stăvilire a comunismului in această regiune. Pentru Germania a constituit insă și calea de a redeveni un actor de prim rang pe scena europeană, o alianță care să o aducă pe picior de egalitate cu invingătorii ei.

SUA continuă să fie privite atât de politicienii săi, cât mai ales de Europa, drept un echilibrator și garant al continentului European din toate punctele de vedere, de la care se așteaptă să preia in continuare rolul de „geopolitical equalizer și benign arbiter (echilibrator geopolitic și arbitru benign), de supraveghetor al Germaniei in vederea canalizării strategice a puterii acesteia in cadrul unui parteneriat strategic germano-american in scopul stabilizării Europei Centrale și de Est”.

In condițiile unei Americi dornice de a-și menține supremația asupra Europei și ale unei Germanii hotărâte să iși promoveze propriile interese și pe cele ale statelor din Europa, putem afirma că intre SUA și Europa, parteneriatul tinde să capete uneori o tentă forțată și formală, iar rivalitatea chiar daca mascată, există.

In plus, Rusia revine in forță, incercând să iși refacă sfera de influență sub masca fraternității istorice și a politicii soft power, precum și statutul de mare putere. Rusia lui Putin pleacă de la premisa că puterea economică se traduce in putere politică, iar Moscova a reușit să transforme acest eveniment intr-o lecție politică prin Gazprom, care a devenit dealtfel un stat in stat. b#%l!^+a?

Politica externă promovată de președintele Vladimir Putin a venit in contrast cu agenda fostului prim ministru rus Andrej Kozyrev, din 1992, punând accent mai mult pe postura internațională, pe interese și echilbrul de putere. In timp ce strategia lui Kozyrev recomanda integrarea Rusiei in rândul puterilor vestice după principii și idealuri commune, viziunea lui Putin se referea la refacerea statutului Rusiei de mare putere, luând in considerare obiectivul integrării, dar o altfel de integrare, pentru care intersele și echilibrul de putere intre marile state joacă un rol major:”Interesul a fost principiul de bază în arena internațională și în relațiile dintre state de-a lungul istoriei. Dar, din momentul in care aceste relații au devenit mai civilizate,

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

devenit tot mai clar faptul că interesele proprii ar trebui să fie comparate cu interesele altor țări.”

Fostul președinte rus, Boris Yeltsan, spunea că două puteri vor contribui in mod decisiv la structura viitoare a Europei, Germania și Rusia, relația dintre cele două mari state europene, cum le considera Yeltsân, ajungând să decidă dacă procesul de remodelare a Europei, după schimbările radicale din Europa de Est vor duce la un parteneriat european complet și interdependență, sau va crea noi frontiere și linii de divizare. Un aspect interesant, dacă luăm in considerare faptul că ambele state sunt totuși state noi, care incă incearcă să iși determine poziția intr-o Europă ce devine tot mai unitară: pe de o parte, Germania, care privește spre Est după transformarea est europeană și pe de cealaltă parte Rusia, care incearcă să iși definească b#%l!^+a?relațiile cu Europa după disoluția URSS. Germania a avut un interes special pentru succesul procesului de reformă din Rusia nedorind să asiste la izolarea statului rus și inlăturarea sa din procesul de integrare european, dar mai ales din construcția unei noi arhitecturi a securității europene. Rusia ar avea sigur un motiv de ingrijorare dacă Germania ar adopta o atitudine de indiferență față de ea, sau dacă s-ar alătura tentativelor Occidentului de a izola Rusia, datorită ambițiilor sale imperialiste.

Se oferă concluzii teoretice generale precum și implicațiile politice ale cooperării dintre cele trei state și ale rolului Germaniei in Europa. Concluziile vor sumariza ulterior contribuțiile majore, semnificative și vor evalua metodele și teoriile utilizate pe parcursul cercetării, oferind astfel o imagine panoramică, de ansamblu a subiectului, a validității ipotezelor și variabilelor, dar și a aplicabilității rezultatelor obținute, permițând trasarea unor scenarii de securitate pe continentul european.

Metoda analizei de continut

b#%l!^+a?

Legătura strânsă intre Germania și Rusia transpare din principiul Russia first, dupa care Germania incă se mai ghidează. Deși sprijină și promovează o mai mare implicare a UE din punct de vedere economic in vecinătatea estică și relații bilaterale cu acestea, Germania propune vis a vis de membrii EaP modelul unei “vecinătăți commune”12, care să permit cooperarea și reconcilierea intereselor economice și să nu pună in pericol parteneriatul strategic dintre Rusia și UE, dar și relațiile sale cu Rusia.

In concluzie, prioritar pe agenda politică a Germaniei rămâne menținerea echilibrului intre relațiile cu vecinii și partenerii săi europeni, dar și relațiile sale cu SUA și Rusia. Luând in considerare pragmatismului Rusiei și interesele strategice ale Americii, care ii vor asigura prezența in afacerile de securitate europene, Germania continua să iși facă vocea auzită in adrul negocierilor privind politica de securitate cu partenerii săi principali pentru a-și promova și apăra propriile sale interese și pentru a iși asigura rolul său activ in cadrul PESC. Pentru ca Germania să facă față consecințelor unui parteneriat transatlantic consolidat și să iși asume responsabilitățile unei coordonări și cooperări europene in planul securității și al politicii externe, va trebui să joace un rol mai activ in operațiunile militare și să obțină consensul intern asupra militarizării politicilor sale europene, externă și de securitate.

Germania – pionul Europei intre SUA și Rusia: relevanța lucrării

Lucrarea propune o analiză a politicii germane și diplomației Germaniei din perspectiva implicațiilor asupra securității europene și a PESC, dar și o pătrundere/abordare/analiză/insight a intereselor Germaniei din prisma relațiilor cu principalii poli de putere, SUA și Rusia, b#%l!^+a?articulând interesele economice și de securitate ale acestora pe continentul European.

Deși s-ar putea spune că acestea ar trebui privite ca și parte integrantă a politicii externe a unui stat, in lucrarea mea aceste elemente sunt tratate ca și chestiune de politică externă, datorită caracterului lor strategic și a folosirii lor drept instrumente, mijloace ale acesteia. In contextul tensiunilor crescute intre SUA și Europa, atît privind chestiunile economice, cât mai ales cele de securitate, datorate lipsei capabilităților europene și a unei structuri de securitate europene

Teoria este menită să aducă ordine și ințeles, sens uno fenomene care fără aceasta ar rămâne neințelese și fără legăturăp unele cu altele, afirma Morgenthau. Teoria pune la dispoziția cercetătorului o serie de unelte analitice adecvate cercetarii sale și ii furnizează diferite particularități și specificații ale actorilor principali din relațiile internaționale: cum iși formulează acești actori preferințele, cum intereacționaează aceștia, ce capabilități influențează și modelează obținerea obiectivelor propuse, ajutând la ințelegerea realiotății complexe in care funcționează și acționează subiectul analizat și pentru a clasifica și utiliza informația in mod optim.

b#%l!^+a?

Metoda analizei comparative

Scopul lucrării de față il constituie formularea unor răspunsuri valide și aplicabile intrebărilor privind rolul Germaniei de promotor al securității militare și economice in Europa și de echilibrator intre interesele celor 2 state vis a vis de continentul european. Cercetarea va parcurge două perspective – o perspectivă economică și o perspectivă de securitate, care pornesc de la principiile tradiționale ale teoriilor relațiilor internaționale, variind doar din punct de vedere al nivelului de analiză și al variabilelor cu care operează.

Perspectiva de securitate va fi justificată pornind de la afirmațiile teoriei realiste a statului, subliniind relațiile interstatale de putere și considerând politica statului ca fiind determinată de raționamentele de securitate și interesul propriu pentru urmărirea căruia actorii se comportă rațional și egoist, și ulterior completată prin principiile constructiviste, a interacțiunii sociale a statelor in urma căreia rezultă structurile de securitate și cadrul de cooperare ce facilitează indeplinirea intereselor de securitate proprii și colective și intărește securitatea actorilor. b#%l!^+a?

Pe de alta parte, perspectiva economică iși găsește explicația prin abordarea liberală, care atribuie statului o autoritate și arie/exercitare de putere limitate, o delimitare a propriei sale sfere de influență și acțiune pe care statul nu se cuvine să o incalce.

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Variabilele și ipotezele

Lucrarea de față iși propune justificarea condiției Germaniei de garant al stabilității și prosperității in Europa, un punct de referință si de interes semnificativ pe scena internațională, una din principalele economii ale Europei și vocea sa in relațiile cu SUA și Rusia, rol a cărui analiză reprezintă variabila dependentă a proiectului meu de cercetare. Indicatorii analizei empirice a acestei variabile vor constitui agenda politică europeană și internațională a Germaniei, din prisma a două cazuri speciale: Politica Europeană de Vecinătate vis a vis de continentul european și problema Irakului, vis a vis de parteneriatul transatlantic și relația cu b#%l!^+a?Rusia, precum și analiza principiilor politicilor de securitate, a intereselor lor de securitate naționale, europene

și globale. Statutul său de punct de referință și interes va fi măsurat prin opiniile diferitelor state europene privind politica și situația Germaniei in Europa, dar și pe scena internațională, prin relația cu Rusia și SUA. Din această relație dintre variabile, cea dependentă și variabilele independente derivă ipotezele, care vor fi testate empiric prin analiza dimensiunilor de securitate și cea economică a cooperării dintre Germania, Rusia și SUA și cazurle speciale ce definesc aceste relații.

Perspectiva economică a cercetării va fi explicată prin variabila independentă a gradului de dezvoltare economică a Germaniei, ce fundamentează relațiile economice ale Germaniei cu SUA și Rusia.

Pentru a aprecia gradul de dezvoltare economică, vor fi utilizați indicatori precum venitul pe cap de locuitor, puterea de cumpărare, alături de informații privind acorduri multilaterale sau bilaterale, parteneriate ce stau la baza cooperării economice dintre cele trei state.

Astfel, prima ipoteză conturează relația economică dintre cele trei state pornind de la un raționament logic: cu cât Germania are un indice economic mai crescut și reprezintă o putere economică mai semnificativă, cu atât mai mare este influența sa asupra restului statelor b#%l!^+a?europene, dar și a afacerilor și politicilor europene modelându-le in direcția dorită, și cu atât mai mare e atracția sa pentru celelalte puteri economice ale lumii. Germania reprezintă un partnere de incredere, este o piață de investiții profitabilă și stabilă, cu un cuvânt important de spus in politica economică.

Pe de altă parte, pentru perspectiva de securitate au fost formulate două variabile independente referitoare la agendele politicii externe și de securitate a statelor.

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

A doua variabilă independentă a cercetării va identifica și explica interesele de securitate ale statelor pe baza analizei politicilor și strategiilor lor de securitate, subliniind rolul crescut al organizațiilor de securitate, participarea Germaniei, Rusiei și SUA in cadrul acestor organizații, precum și adaptarea lor la noile provocări globale ale securității și relațiilor internaționale. Indicatorii pentru această variabilă constituie documentele oficiale, precum strategiile de securitate, acorduri și parteneriate de securitate, precum și datele rezultate in urma analizei politicilor de securitate, și a comparației intereselor de securitate a celor trei puteri in Europa.

Acestea vor permite formularea unor concluzii pertinente cu privire la ințelegerea b#%l!^+a?conceptului de securitate, a definirii amenințărilor și identificării dușmanilor de către fiecare putere in parte.

In condițiile provocărilor sistemului de securitate și a noilor amenințări globale (terorismul, proliferarea armelor de distrugere in masă), fiecare stat caută să iși asigure propria securitate și existență, propriile sale interese de securitate.

Această ipoteză secundară pleacă de la premisa conform căreia cu cât un stat este mai puternic, cu atât este mai expus riscurilor și amenințărilor, iar securitatea sa trebuie să fie cu atât mai consolidată, căutând astfel cooperarea cu alte state sau organizații de securitate pentru a face față impreună provocărilor și face legătura cu ultima ipoteză a cercetării, subliniind punctul comun al celor doua cadre teoretice antagonice: realist și constructivist.

Pe acest fundal al necesității cooperării internaționale pentru a asigura supraviețuirea statului și propria securitate, cea de-a treia variabilă independentă iși găsește funcționalitatea practică descriind relațiile externe ale Germaniei cu Rusia și SUA prin istoricul cooperării dintre ele și analizînd diferența dintre propriile abordări privind conceptul de securitate și viziunea asupra sistemului internațional și a noilor amenințări.

Istoricul cooperării dintre cele trei state constituie un bun indicator al armoniei interstatale și va fi operaționalizat prin analiza acordurilor sau parteneriatelor incheiate, b#%l!^+a?identificarea intereselor comune, a domeniilor in care cooperarea e prioritară pe agenda politicii externe a fiecărui stat. Alți indicatori pentru analiza empirică a acestei variabile vor fi inter allia și documente oficiale, texte ale oficialilor celor trei state, precum și discursurile ce vorbesc despre interesele politicii externe a fiecăruia, obiectivele și mijloacele acesteia.

După cum am meționat deja in rândurile anterioare, cea de-a doua ipoteză este strâns legată de ultima ipoteză a lucrării, tradusă in termenii unei cooperări mult mai strînse și

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

consolidate pe fondul unui trecut comun indelungat și apropiat. Astfel, cu cât statele au avut un parcurs istoric indelungat și apropiat, cu interese comune și o cooperare strânsă, puternică, cu atât mai strânse vor fi și relațiile viitoare, iar partneriatele și interesele comune vor avea prioritate pe agendele politice ale acestor state.

Metoda analizei secundare a datelor

Politica europeană și transatlantică a Germaniei va fi analizată dintr-o perspectivă oarecum diferită: in loc de o explicare pur realistă a conceptelor de interes și putere și modul in b#%l!^+a?care relaționează statele in acest sistem anarhic al relațiilor internaționale, voi aborda dimensiunea socială a interacțiunii dintre cei trei actori, subliniind perspectiva constructivistă drept factor determinant al cooperării dintre state. Trecutul istoric și cooperarea strânsă ca și stimulent/determinant al politicii actuale a celor trei state una față de cealaltă servesc finalității constructiviste, evidențiind construcția socială pe care o realizează statele in căutarea implinirii intereselor lor, prin această interacțiune socială creând premisele consolidării relației lor.

Pentru realiști, statele sunt principalii actori ai politicii globale și doar relațiile interstatale sunt relevante, acordând puțină atenție politicii interne ca și parte a sistemului relațiilor internaționale. Pentru state, puterea este singura monedă in relațiile internaționale, iar scopul lor este maximizarea puterii pentru a-și spori securitatea, iar drept rezultat, statele, „preocupate de putere și securitate urmează o politică externă in această direcție„.

Astfel, ii avem pe de o parte pe Kenneth Waltz care consideră statul o condiție principală a anarhiei, restrângând comportamentul altor state și pe Alexander Wendt, care considera că relațiile dintre state evoluează in timp iar multe state au invățat să conviețuiască unele cu altele, ca și urmare a unui proces istoric și a interacțiunilor dintre ele.

Luând insă in considerare principiile realpolitikului classic, Germania nu mai este vocea prin excelență a realismului politic, după cum va reieși și din analiza cazului Irakului, care i-a confirmat practic statutul de putere civilă și a afirmat/ in ciuda memoriei/imaginii istorice colective de stat războinic, ce inspiră teama vecinilor, o Germanie stat pacifist, care și-a invățat repede și bine lecția: războiul nu este cea mai bună soluție și nu trebuie să devină un instrument b#%l!^+a?frecvent al politicii de putere.

b#%l!^+a?

Pe de altă parte constructiviștii vin și afirmă dimensiunea socială a interacțiunii dintre actori, relațiile și trecutul istoric dintre state fiind o dovadă a construcției sociale pe care o realizează statele. In căutarea propriilor interese naționale, statele interacționează social și crează premisele sociale pentru consolidarea legăturilor dintre ele.

Distribuția puterii in ințelesul realiștilor conține un element de socializare: efectele structurii sunt rezultatul interacțiunii sociale dintre state și a competiției dintre ele.

Deși constructiviștii recunosc faptul că interesele au o mare importanță, acestea, susțin ei, sunt strâns legate de identitatea actorilor, in condițiile in care subiecții relațiilor internaționale nu sunt nici egoiști, nici universali raționali, ci au propriile lor identități, modelate de evenimente culturale, sociale și politice. Teoria liberalismului va avea un rol la fel de important in structura teoretică a cercetării, in condițiile in care se in considerare influența majoră pe care a avut-o și o are incă asupra politicii și dplomației germane. Primul lucru ce vine in sprijinul abordării mele este de altfel și primul principiu al teoriei liberale a statului: b#%l!^+a?statul nu este superior nici unei instituții, dimpotrivă, in ariile de competență specifice instituțiilor respective statul este inferior.

Caracteristică ce poate fi ușor identificată in comportamentul Germaniei in Europa, in cadrul UE, și anume o strictă ghidare, acceptare și aplicare a principiului subsidiarității. Mai mult, pe plan intern, Germania și-a asumat responsabilitatea democratică față de proprii săi cetățeni, dar și față de cei europeni, făcând pasul de la o identitate națională la una europeană.

Influența liberalismului se reflectă și in principiile economice și evoluția economică a Germaniei, după cum va reieși din analiza primului capitol al lucrării. Germania se prezintă ca un stat ce respectă cererile economiei de piață și dreptul legii, un echilibrator al intereselor economice ale statelor europene și un regulator al economiei europene. Echilibrul de putere pe care Germania iși propune să il realizeze nu este unul realist in sine, ci este completat de ambiția stabilității, și nu doar a climatului dintre state, ci și in interiorul lor.

Cele trei perspective teoretice aplicate cercetării vor aborda niveluri de analiză diferite: analiza perspectivei de securitate și a politicii externe se va focusa pe mediul de securitate a statului și pe relațiile interstatale, pe interesele de securitate și agenda politicii externe și de securitate a statelor. Problema economică, a relațiilor economice dintre state va fi abordată din b#%l!^+a?prisma celui mai important principiu al teoriei liberale, un principiu similar celui al subsidiarității, conform căruia statul nu e superior altor instituții, ci dimpotrivă, in acele domenii de competență a altor instituții statul le este inferior. Mai mult, nivelul sub-statal joacă un rol

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

decisiv in formularea politicii externe, iar analiza lucrării va pune accent și pe actorii sub-statali, care se ocupă sau au propriile lor interese in chestiunile economice, ca de exemplu cea a energiei atât ca și obiect al comerțului, cât și ca mijloc de politică externă.

Dezbaterea actuală in și despre Europa are ca teme majore uniunea politică, definirea granițelor sale, joncțiunea intre extindere și adîncire, teme ce au creat in ochii Germaniei o

Europă sub forma unui ansamblu omogen, complet, uniform care ar trebui să iși definească o dată pentru totdeauna obiectivele și granițele. b#%l!^+a?

Pe de altă parte, Germania a atras atenția asupra unui alt lucru important și necesar, pentru al cărui succes ii revine sarcina, și anume redefinirea relațiilor europene cu SUA și Rusia, aceste două “ laboratoare externe unde ideile europene au fost experimentate prin comunism (in trecut) și capitalism”. Doi rivali tradiționali ce s-au confruntat in Europa acum trebuie să iși găsească locul in Europa, cu o politică externă bazată pe principii europene. Germania iși va revizui atitudinea fața de cei doi actori, o poziție de echilibru și compromis, in condițiile in care, pentru autoritățile de la Berlin există două elemente fundamentale ale viitorului Europei și UE: politica energetică și politica Europeană de apărare, ambele reclamînd repoziționarea geostrategică și proiecte viitoare in jurul PEV și a relației cu Rusia.

In opinia mea, avem de a face cu o Germanie puternic ancorată in structurile Vestului, pe deplin integrată in construcția europeană și implicate activ in procesul de integrare și extindere europeană, modelând parcursul UE după propriile viziuni și crezuri, devenind in unele cazuri vocea și stimulul UE.

Și-a promovat obiectivele fie individual in funcție de interesele și istoricul cooperării cu acele state, dar niciodată nu a neglijat dimensiuena europeană a politicii sale externe și de securitate, și niciodată nu a renunțat la identittaea sa europeană, mai presus de cea națională.

O nouă intrebare pare indreptățită: deși drumul și evoluția Germaniei nu pot exista in afara Europei și nu iși poate atingele obiectivele și interesele in afara cooperării cu statele b#%l!^+a?europene, viitorul ei fiind UE, cât timp va mai fi dispusă să investească in Europa fără a primi atât de multe inapoi, cât timp acest sentiment de responsabilitate morală va mai rezista și motiva Germania să fie salvatorul Europei?

b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Insă, „Nu ar trebui să întrebăm ce înseamnă cuvintele / ca și cum ar conține secrete /, dar ceea ce fac ele / ca și cum acestea ar întruchipa acțiuni.”

Politica europeană și transatlantică a Germaniei va fi analizată dintr-o perspectivă oarecum diferită: in loc de o explicare pur realistă a conceptelor de interes și putere și modul in care relaționează statele in acest sistem anarhic al relațiilor internaționale, voi aborda dimensiunea socială a interacțiunii dintre cei trei actori, subliniind perspectiva constructivistă drept factor determinant al cooperării dintre state. Trecutul istoric și cooperarea strânsă ca și stimulent/determinant al politicii actuale a celor trei state una față de cealaltă servesc finalității constructiviste, evidențiind construcția socială pe care o realizează statele in căutarea implinirii intereselor lor, prin această interacțiune socială creând premisele consolidării relației lor. b#%l!^+a?

Pentru realiști, statele sunt principalii actori ai politicii globale și doar relațiile interstatale sunt relevante, acordând puțină atenție politicii interne ca și parte a sistemului relațiilor internaționale. Pentru state, puterea este singura monedă in relațiile internaționale, iar scopul lor este maximizarea puterii pentru a-și spori securitatea, iar drept rezultat, statele, „preocupate de putere și securitate urmează o politică externă in această direcție„.

Astfel, ii avem pe de o parte pe Kenneth Waltz care consideră statul o condiție principală a anarhiei, restrângând comportamentul altor state și pe Alexander Wendt, care considera că relațiile dintre state evoluează in timp iar multe state au invățat să conviețuiască unele cu altele, ca și urmare a unui proces istoric și a interacțiunilor dintre ele.

Luând insă in considerare principiile realpolitikului classic, Germania nu mai este vocea prin excelență a realismului politic, după cum va reieși și din analiza cazului Irakului, care i-a confirmat practic statutul de putere civilă și a afirmat/ in ciuda memoriei/imaginii istorice colective de stat războinic, ce inspiră teama vecinilor, o Germanie stat pacifist, care și-a invățat repede și bine lecția: războiul nu este cea mai bună soluție și nu trebuie să devină un instrument frecvent al politicii de putere.

Pe de altă parte constructiviștii vin și afirmă dimensiunea socială a interacțiunii dintre b#%l!^+a?actori, relațiile și trecutul istoric dintre state fiind o dovadă a construcției sociale pe care o realizează statele. In căutarea propriilor interese naționale, statele interacționează social și crează premisele sociale pentru consolidarea legăturilor dintre ele.

Distribuția puterii in ințelesul realiștilor conține un element de socializare: efectele structurii sunt rezultatul interacțiunii sociale dintre state și a competiției dintre ele.

Deși constructiviștii recunosc faptul că interesele au o mare importanță, acestea, susțin ei, sunt strâns legate de identitatea actorilor, in condițiile in care subiecții relațiilor internaționale nu sunt nici egoiști, nici universali raționali, ci au propriile lor identități, modelate de evenimente culturale, sociale și politice. Teoria liberalismului va avea un rol la fel de important in structura teoretică a cercetării, in condițiile in care se in considerare influența majoră pe care a avut-o și o are incă asupra politicii și dplomației germane. Primul lucru ce vine in sprijinul abordării mele este de altfel și primul principiu al teoriei liberale a statului: statul nu este superior nici unei instituții, dimpotrivă, in ariile de competență specifice instituțiilor respective statul este inferior.

Caracteristică ce poate fi ușor identificată in comportamentul Germaniei in Europa, in cadrul UE, și anume o strictă ghidare, acceptare și aplicare a principiului subsidiarității. Mai mult, pe plan intern, Germania și-a asumat responsabilitatea democratică față de proprii săi cetățeni, dar și față de cei europeni, făcând pasul de la o identitate națională la una europeană.

Influența liberalismului se reflectă și in principiile economice și evoluția economică a Germaniei, după cum va reieși din analiza primului capitol al lucrării. Germania se prezintă ca un stat ce respectă cererile economiei de piață și dreptul legii, un echilibrator al intereselor economice ale statelor europene și un regulator al economiei europene. Echilibrul de putere pe b#%l!^+a?care Germania iși propune să il realizeze nu este unul realist in sine, ci este completat de ambiția stabilității, și nu doar a climatului dintre state, ci și in interiorul lor.

Cele trei perspective teoretice aplicate cercetării vor aborda niveluri de analiză diferite: analiza perspectivei de securitate și a politicii externe se va focusa pe mediul de securitate a statului și pe relațiile interstatale, pe interesele de securitate și agenda politicii externe și de securitate a statelor. Problema economică, a relațiilor economice dintre state va fi abordată din prisma celui mai important principiu al teoriei liberale, un principiu similar celui al subsidiarității, conform căruia statul nu e superior altor instituții, ci dimpotrivă, in acele domenii de competență a altor instituții statul le este inferior. Mai mult, nivelul sub-statal joacă un rol

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

decisiv in formularea politicii externe, iar analiza lucrării va pune accent și pe actorii sub-statali, care se ocupă sau au propriile lor interese in chestiunile economice, ca de exemplu cea a energiei atât ca și obiect al comerțului, cât și ca mijloc de politică externă.

Dezbaterea actuală in și despre Europa are ca teme majore uniunea politică, definirea granițelor sale, joncțiunea intre extindere și adîncire, teme ce au creat in ochii Germaniei o

Europă sub forma unui ansamblu omogen, complet, uniform care ar trebui să iși definească o dată pentru totdeauna obiectivele și granițele. b#%l!^+a?

Pe de altă parte, Germania a atras atenția asupra unui alt lucru important și necesar, pentru al cărui succes ii revine sarcina, și anume redefinirea relațiilor europene cu SUA și Rusia, aceste două “ laboratoare externe unde ideile europene au fost experimentate prin comunism (in trecut) și capitalism”. Doi rivali tradiționali ce s-au confruntat in Europa acum trebuie să iși găsească locul in Europa, cu o politică externă bazată pe principii europene. Germania iși va revizui atitudinea fața de cei doi actori, o poziție de echilibru și compromis, in condițiile in care, pentru autoritățile de la Berlin există două elemente fundamentale ale viitorului Europei și UE: politica energetică și politica Europeană de apărare, ambele reclamînd repoziționarea geostrategică și proiecte viitoare in jurul PEV și a relației cu Rusia.

In opinia mea, avem de a face cu o Germanie puternic ancorată in structurile Vestului, pe deplin integrată in construcția europeană și implicate activ in procesul de integrare și extindere europeană, modelând parcursul UE după propriile viziuni și crezuri, devenind in unele cazuri vocea și stimulul UE.

Și-a promovat obiectivele fie individual in funcție de interesele și istoricul cooperării cu acele state, dar niciodată nu a neglijat dimensiuena europeană a politicii sale externe și de securitate, și niciodată nu a renunțat la identittaea sa europeană, mai presus de cea națională.

O nouă intrebare pare indreptățită: deși drumul și evoluția Germaniei nu pot exista in afara Europei și nu iși poate atingele obiectivele și interesele in afara cooperării cu statele europene, viitorul ei fiind UE, cât timp va mai fi dispusă să investească in Europa fără a primi b#%l!^+a?atât de multe inapoi, cât timp acest sentiment de responsabilitate morală va mai rezista și motiva Germania să fie salvatorul Europei?

Insă, „Nu ar trebui să întrebăm ce înseamnă cuvintele / ca și cum ar conține secrete /, dar ceea ce fac ele / ca și cum acestea ar întruchipa acțiuni.”

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

1.2.4. Studiu de caz

Criza actuala din Kosovo are radacini istorice, politice si social-economice complexe. Provincia Kosovo a apartinut puternicei dinastii sarbe, Nemanjic, timp de 200 de ani, ca parte din statele sarbesti Zeta si Raska, fiind considerata leagan al culturii sarbe si important centru ortodox. In 1398, in batalia de la Kosovo Polje (Campia Mierlei), Serbia si aliatii sai au fost invinsi de Imperiul Otoman, si Kosovo a devenit spatiu otoman, ca intreaga Serbie.

In aceste conditii, albanezii au inceput – mai ales din secolul XV – sa preia provincia, cu ingaduinta Inaltei Porti, care le-a recunoscut "suveranitatea" asupra provinciei in 1489. Sarbii ortodocsi au fost nevoiti sa migreze spre nord, "centrul de gravitate" sarb mutandu-se din b#%l!^+a?Kosovo la Belgrad (secolul al XVIII-lea). Aceasta deplasare, fortata, este cunoscuta in istorie drept "marea migratie sarba". Abia primul razboi balcanic, din 1912, a permis armatei sarbe sa recucereasca Kosovo si sa intre in Pristina.

In 1912, Serbia a recapatat provincia Kosovo, ca urmare a inlaturarii dominatiei otomane din Balcani, doar pentru scurt timp, deoarece in acelasi an, Kosovo a fost inclusa in Noua Albanie independenta, iar anul următor marile puteri (Austria, Ungaria, Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Rusia) au fortat Albania sa cedeze Serbiei aceasta reuniune. În 1918, Kosovo a fost incorporata nou infiintatului Regat al Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, mai tarziu numit Iugoslavia.

Tratatul de la Londra (mai 1913) a recunoscut apartenenta provinciei Kosovo la Serbia si a Metohiei la Muntenegru. Totodata, Tratatul de la Londra recunostea oficial Albania ca stat. In primul razboi mondial, Albania a fost aliata cu Austro-Ungaria, care i-a invins pe sarbi si a intrat in Kosovo. Multi albanezi s-au alaturat atunci armatei austro-ungare si au inceput o campanie de epurare etnica contra sarbilor.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Germania a atacat Iugoslavia pe 6 aprilie 1941. Si a cucerit-o pe 17 aprilie. Dar s-a confruntat, in continuare, cu doua redutabile miscari de rezistenta: una monarhista, condusa de generalul de aviatie Drajen Mihailovic; cealalta, de b#%l!^+a?sorginte comunist/kominternista, condusa de "croatul" Iosif Broz Tito.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Kosovo a fost atasata Albaniei, iar in 1946 i-a fost oferit statut autonom in cadrul Serbiei.

Fostul presedinte sarb Slobodan Milosevic a anulat autonomia provinciei Kosovo in 1989. In 1997, Armata de Eliberare din Kosovo (AEK) a recurs la o serie de asasinate a caror tinta erau politistii si civilii sarbi. Pana in luna martie 1997, albanezii din Kosovo au inceput sa se inarmeze, situatie care a condus la o reactie decisiva a fortelor de securitate sarbo-iugoslave la finele lunii mai 1998. Eforturile internationale de a rezolva conflictul au condus la negocieri incununate de succes la Rambouillet (Franta), in februarie 1999, urmate de lansarea unei campanii aeriene NATO impotriva Serbiei/Iugoslaviei, din martie pana in iunie 1999.

In data de 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezolutia 1244, acordand mandat international fortelor de securitate din Kosovo si cerand ONU sa asigure o administratie interimara a provinciei, stabilind institutii provizorii de auto-guvernare si facilitand un proces politic ce urma sa determine statutul final al provinciei.

Fundal Istoric

Provincia moderna Kosovo a aparut ca entitate politica in anul 1945, pana la aceasta perioada, tinutul a apartinut partial sau in intregime altor state precum: Albania (in perioada ocupatiei italiene), Serbia, Muntenegru, Imperiul Otoman si Imperiul Bizantin.

In anii ’80, albanezii din Kosovo au cerut ca statutul provinciei sa treaca de la cel de “provincie autonoma” la cel de “republica”, cu dreptul de a se separa de Iugoslavia.

La sfarsitul razboiului, Iugoslavia a fost ocupata de Armata Rosie, care a impus regimul comunist al lui Tito, eliminand astfel complet miscarea de rezistenta a ofiterilor "cetnici" b#%l!^+a?monarhisti. Kosovo a capatat sub regimul Tito statutul de "regiune autonoma", din 1974, Constitutia Iugoslaviei garanta provinciei Kosovo dreptul la "auto-guvernare”.

La violentele albanezilor din Kosovo, reclamate de sarbi, politia nu a luat nici o masura. Acest fapt i-a deteminat pe multi sarbi sa apuce calea emigratiei. Casele parasite si terenurile lor au fost imediat ocupate de albanezi. Sarbii ramasi in Kosovo protesteaza: in 1986 are loc prima contra-manifestare.

In anii '80, presa occidentala consemna, in mod curent, abuzurile comise de albanezi asupra sarbilor in Kosovo: batai, amenintari cu moartea, incendierea caselor, torturi, luari de prizonieri, asasinate, demolari de biserici ortodoxe, violuri etc. Din 1974 si pana la sfarsitul anilor '80, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativa si culturala din intreaga lor istorie.

In 1990, confruntarile au luat amploare si violentele s-au inmultit. Asa ca, in septembrie 1990, Guvernul sarb a modificat Constitutia, si a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al carei control administrativ si executiv trecea din mana "guvernului regional" in cea a Guvernului de la Belgrad.

In vara lui 1992, albanezii si sarbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalti. La alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost insa sfatuiti sa nu vina la vot. Astfel, "Partidul Socialist" al lui Milosevici a castigat alegerile. b#%l!^+a?

Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Italia si Rusia au format grupul de contact privind Kosovo si au incercat sa aduca situatia catre o rezolvare pasnica.

Sperantele ca diplomatia internationala le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a inceput o campanie de terorism impotriva sarbilor kosovari, campanie care a provocat razboiul din 1998-1999.

Conflictul din Kosovo poate fi impartit in trei etape: prima etapa 22 aprilie 1996- 28 februarie 1998, a doua etapa martie 1998- 23 martie 1999 si ce-a dea treia etapa a interventiei Nato 24 martie-12 iunie 1999.

Prin aparitia UCK,"Armata de Eliberare din Kosovo", a dus la cresterea frustrarilor populatiei albaneze. Cei mai multi albanezi au vazut UCK ca "luptatori de libertate" legitimi, in timp ce guvernul iugoslav ii considera "teroristi" atacand politia si civilii.

In ianuarie-martie 1999 faza razboiului, a adus cresterea nesigurantei in zonele urbane, inclusiv a bombardamentelor si crime. Astfel de atacuri au avut loc in timpul discutiilor de la Rambouillet, in februarie. b#%l!^+a?

Oficial, comunitatea internationala, a cerut incetarea luptelor. Ea a cerut in special ca sarbii sa sfarseasca ofensivele sale impotriva UCK in timp ce incerca sa convinga UCK sa scada interesul pentru independenta. Mai mult decat aat, au fost facute incercari de a-l convinge pe Milosevici sa permita trupelor NATO de mentinere a pacii sa intre in Kosovo.

Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croația și Slovenia avea să acutizeze situația din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obținere a independenței prin mijloace violente (1992).

Strategia UCK era de a starni neliniste, pe care sarbii ar fi simtiti obligati sa o suprime prin violenta si astfel ar fi nevoiti sa acorde independenta Kosovo, ducand in acelasi timp o campanie de „purificare etnică". Pe 22 apilie 1996, gherila UCK a lansat simultan patru atacuri acupra civililor si a politiei si asasinarea de albanezi ce erau considerati tradatori.

Noi ciocniri și masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia) să impună începerea negocierilor la Rambouillet (6 februarie 1999). Tratativele s-au întrerupt în februarie și în martie 1999, prefigurându-se o ciocnire cu NATO.

La mijlocul lui februarie a inceput o conferinta de pace la Rambouillet, in Franta, la care au participat aliatii occidentali, cei ai Iugoslaviei, precum si grupurile de albanezi care solicitau independenta. Aliatii occidentali, sustinuti de Statele Unite, au dat Iugoslaviei un termen de doua saptamani pentru a semna acordul de pace. Amenintand, in caz contrar, cu represalii militare.

Acordul, dictat de Occident Iugoslaviei, impunea retragerea fortelor armate iugoslave din Kosovo, dezarmarea UCK, o forta de pace NATO in Kosovo (adica pe teritoriul Serbiei), precum si o perioada de trei ani pentru ca Iugoslavia sa acorde independenta provinciei, dar b#%l!^+a?Rambouillet includea, insa, prevederi care semanau mai mult cu un armistitiu al Iugoslaviei.

Dupa o perioada de bombardamente, ambele parti semnatare au facut unele concesii: Belgradul accepta sa acorde provinciei Kosovo o "autonomie substantiala", sa-si retraga din provincie fortele speciale si pe cele paramilitare, sa permita reintoarcerea refugiatilor de orice etnie, si sa accepte prezenta in Kosovo a unei forte militare de supraveghere a intelegerii, in care NATO avea participarea principala. Iugoslavia obtinea in schimb, respectarea integritatii sale teritoriale. Intelegerea mentiona ca provincia Kosovo este parte a teritoriului sarb. Acordul a primit apoi aprobarea ONU, si a devenit "Rezolutia Consiliului de Securitate ONU 1244/1999".

In perioada 1998-1999 s-a desfasurat un conflict intre fortele sarbe si iugoslave, si armata de eliberare din Kosovo, o grupare etnica albaneza de gherila si o organizatie terorista.

Anul 1999 in perioada 24 martie-12 iulie reprezinta razboiul dintre Republica Federala Iugoslavia si NATO, cu scopul de atac asupra civililor si armatei Iugoslaviei, rebelii albanezi continuand razboiul cu fortele iugoslave, printre care o deplasare masiva apopulatiei.

In ianuarie 1999 situatia a inceput sa degenereze cu masacrele etnicilor albanezi din regiune. Eforturile diplomatice de a gasi o solutie au fost intensificate, iar la Rambouillet, in Franta, a avut loc o intalnire cu un efort de a aduce pacea in regiune. Delegatia Albaniei a fost de acord cu termenii stabiliti acolo. b#%l!^+a?

In martie 1998, armata iugoslava a declansat in Kosovo actiuni contra separatistilor albanezi. La 24 martie 1999 – fara autorizarea ONU – NATO a inceput sa bombardeze Iugoslavia, lovind numeroase tinte civile (scoli, spitale, biserici, poduri, gari etc.).

Presedintele Milosevic a refuzat sa ia vreo masura in aceasta problema, in timp ce N.A.T.O. a prevenit Serbia ca ar putea intreprinde atacuri aeriene impotriva tintelor sarbesti din Kosovo, daca Serbia nu se supune.

Bombardamentul NATO din Kosovo, precum si efectele razboiului au determinat multi sarbi si albanezi sa se refugieze in state vecine. Serbia, Macedonia si Muntenegru s-au umplut de refugiati. Vinovat de situatie a fost gasit insa doar presedintele Milosevici, acuzat de "International Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia", pentru "crime de razboi".

Implicarea NATO in conflictul din Kosovo

Planul de a folosi fortele NATO drept instrument de pacificare a beligerantilor a aparut drept viabil la jumatatea anului 1998. In iunie 1998 presedintele Statelor Unite s-a angajat sa apere Kosovo si sa implice chiar fortele armate americane daca ar fi cazul. b#%l!^+a?

Nu exista nici o rezolutie a Consiliului de Securitate care sa mentioneze in mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarii fortei pentru a rezolva acest conflict.

Actiunile NATO au fost motivate atat de principii democratice, cat si de interese strategice. La 24 martie 1999, N.A.T.O. declanseaza atacul aerian impotriva Iugoslaviei cerand retragerea completa din Kosovo a tuturor fortelor militare, paramilitare si a unitatilor speciale de politie iugoslave pentru a permite repatrierea libera si voluntara a refugiatilor si a celor dislocati.

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999. Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor.

Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU și a ordonat declanșarea campaniei aeriene „Forța Aliată".

La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forțele NATO și poliția internațională. KFOR și administrația ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensității revoltei, unele ezitări locale și lipsa de coordonare, în anumite momente.

In 98 se hotaraste si implicarea fortelor NATO in restabilirea pacii iar in urma unui acord de incetare a focului partile admit ca 2000 de observatori OSCE sa fie trimisi in zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia. b#%l!^+a?

OSCE-ul, o organizatie pan-europeana, nu a avut niciodata o pondere atat de mare in aplanarea vreunui conflict international. OSCE-ul trebui sa participe la punerea in aplicare a acordului de sistare a focului intre cele doua parti.

Rezolutiile ONU

In urma conflictelor din Kosovo, Consiliul de Securitate a emis un numar de cinci rezolutii cu rol de reglementare si rezolvare a razboiului din Kosovo dintre populatia sarba si cea albaneza.

1. Rezolutia 1160 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 31 martie 1989

La aceasta rezolutie (ministrii de externe din Franta, Germania, Italia, Federatia Rusa, Marea Britanie si SUA) este exprimata condamnarea utilizarii excesive a fortei de catre politia sarba impotriva civililor si actele de terorism ale Armatei de Eliberare a Kosovo, avand in vedere mai multe documente si declaratii. b#%l!^+a?

1.Aceasta invita din urma Republica Federala Iugoslavia sa urmeze pasii necesari obtinerii unei solutii politice a problemei Kosovo prin dialog si de a pune in aplicareactiunile indicate in Grupul de contact declaratiile din 9 si 25 martie 1998.

2. Invita de asemenea liderii kosovari albanieni sa condamne toate actiunile teroriste si subliniaza ca scopurile trebuie indeplinite in mod pasnic

3. Subliniaza ca modul de a invinge violenta si terorismul unt procese politice originale

4. Invita autoritalile de la Belgrad si liderii comunitatii kosovare albaneze sa intre intr-un dialog politic cu privire la statutul problemelor

5. Este de acor cu propunerile luate de Grupul de contact din 9 si 25 martie 1998 ca principii pentru solutionarea problemelor, cat si a altor acte (Actul de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din 1975, și Carta Națiunilor Unite), si ca astfel de solutie sa ia in cont drepturile kosovare ale albanezilor, precum si sprijinul pentru definirea statutului

6. Sustine de asemenea Acordul Educatiei din 1996

7. Isi exprima sprijinul pentru eforturile OSCE de a implementa o rezolutie pasnica

8. DECIDE ca toate statele in scopul promovarii pacii sa previna vanzarea sau furnizarea de arme,nave sau munitie, si vor preveni inarmarea si antrenarea teroristilor b#%l!^+a?

9. DECIDE sa stabileasca in conformitate cu articolul 28 o comisie a Consiliul de Securitate care sa aibă insarcinarea de a forma rapoarte si recomndari ca:

-de a solicita informatii de la toate statele membre cu privire la actiunile intreprinse de catre acestia cu privire la punerea in aplicare a interdictiilor

-sa ia in considerare orice informatii sunt aduse la cunostinta privind incalcarile si masurile adecvate ca raspuns

-de a face rapoarte periodice cu privire la informatii

-de a promulga linii directoare necesare pentru a facilita punerea in aplicare a interdictiilor

-de a examina rapoartele

10. Invita toate statele membre si organizatiile internationale de a actiona in conformitate cu rezolutia

Si alte 10 prevederi legate de cele prezentate mai sus.

2. Rezolutia 1199 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 23 septembrie 1989

La aceasta rezolutie este prezentata ingrijorarea cu privire la luptele intense din Kosovo si folosirea excesiva a fortei de catre fortele de securirate sarbe si de armata iugoslava, ce au dus la numeroase victime si adanca preocupare in ceea ce priveste fluxul de refugiati in nordul Albaniei, Bosniei si Hertegovonei si in alte tari europene, ca urmare a utilizarii fortei, precum si b#%l!^+a?a numarului mare de persoane stramutate din Kosovo si alte parti ale Republicii Federale Iugoslavie, reafirmand dreptul tuturor refugiatiilor si persoanelor stramutate de a se intoarce la casele lor, in siguranta.

Condamnand toate actele de violenta precum si a terorismului in urmarirea obiectivelor politice, precum si a sprijinul extern in acest sens. ONU este profund preocupata de deteriorarea rapida a situatiei de umanitate pe intreg teritoriul Kosovo, de asemene profund ingrijorata de rapoartele de crestere a incalcarii drepturilor omului, subliniaza necesitatea de a preveni acest lucru.

Reafirmand obiectivele Rezolutiei 1160 (1998), de rezolvare pe cale pasnica a problemei din Kosovo, reafirmand de asemenea angajamentul asumat de toate statele membre, la suveranitatea si integritatea teritoriala a Republicii Federale a Iugoslaviei, solicita incetarea ostilitatilor de orice fel, cere luarea de masuri urgente de inbunatatire s situatiei umanitare pentru a se evita o catastrofa.

Solicita Republicii Federale Iugoslave urmatoarele masuri pentru atingerea unei solutii politice:

-sa inceteze toate actiunile intreprinse de fortele de securitate b#%l!^+a?

-permite continuarea monitorizare internatinala a Kosovo

-de a facilita intoarcerea refugiatilor si deplasarii persoanelor la casele lor

-sa faca progrese rapide la stabilirea unui calendar de dialog

Sunt precizate si angajamentele presedintelui Republicii Federale a Iugoslaviei precum si alte atribute in conformitate cu punctele anterioare.

3. Rezolutia 1203 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 24 octombrie 1989

In rezolutia nr. 1203 se fac referiri la ingrijorari asupra actelor de violenta si a terorismului si cu privire la rapoartele de continua incalcare a interdictiilor impuse in rezolutiile anterioare, e precizata profunda ingrijorare la adresa inchiderii mass-media independente, punandu-se accentul pe libertate.

Este subliniata importanta unei bune coordonari a initiativelor umanitare intreprinse de catre state si este subliniata necesitatea asigurarii sigurantei si securitatii Misiunilor de b#%l!^+a?verificare in Kosovo.

Se aproba si sprijina acordurile semnate la Belgrad pe 16 octombrie 1998 intre Republica Federala Iugoslavia si OSCE, precum si pe 15 octombrie 1998 intre Republica Federala Iugoslavia si NATO, solicita sanctiuni si urmareste toate punctele prezentate in rezolutiile anterioare.

4. Rezolutia 1239 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 14 mai 1989

In rezolutia 1239 este exprimata ingrijorarea cu privire la catastrofa umanitara din jurul Kosovodar si cu privire la fluxul alarmant de refugiati, numar ce creste alarmant. Sunt comentate eforturile statelor membre, de Inaltul Comisariat de Refugiati al Natiunilor Unite(unhcr) si alte organizatii internationale si specifica si prevederi reliefate in rezolutiile anterioare.

5. Rezolutia 1244 –adoptata de Consiliul de Securitate pe 10 iunie 1989

In rezolutaia nr. 1244 este prevazut faptul ca o decizie politica trebuie sa se bazeze pe principiile generale, solicita retragerea armatei, politiei si fortelor de catre Republica Federala Iugoslava, se stabileste responsabilitatea de securitate cerand descurajarea desfasurarii ostilitatilor si demilitarizarea KLA si decide principalele responsabilitati precum promovarea unitatii, efectuarea de functii administrative, organizarea si supravegherea evolutiei institutiilor provizorii democratice si autonome, facilitarea un proces politic. b#%l!^+a?

Interventia ONU

Operatiunea unica de pace organizata de Consiliul de Securitate in luna iunie 1999 a fost prima care a angajat alte organizatii multilaterale in calitate de parteneri, sub conducerea Natiunilor Unite. Inaltul Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) si Uniunea Europeana (UE) – impreuna cu ONU – au format patru piloni sub umbrela unui Reprezentant Special al Secretarului General ONU, in timp ce NATO a desfasurat o forta de securitate internationala (KFOR). Pe masura ce ONU a renuntat, treptat, la responsabilitatile administrative ale institutiilor provizorii, institutia si-a pastrat autoritatea si responsabilitatea administrativa a provinciei.

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU, divergențele dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Natiunilor Unite, impiedicand organizatia sa actioneze eficient pentru solutionarea crizei.

In conflict s-a implicat Organizatia Natiunilor Unite cu trei rezolutii principale ale Consiliului de Securitate criticate de Guvernul de la Belgrad ca fiind amestec in afacerile interne. Uniunea Europeana s-a manifestat prin impunerea de sanctiuni Iugoslaviei, politica b#%l!^+a?care insa s-a oprit la un anumit punct.

Pana in momentul de fata ONU s-a implicat cu cinci rezolutii: 1160, 1199, 1203, 1239 si 1244 in conflictul din Kosovo. Toate cele rezolutiile emise in martie, septembrie si octombrie 1998 respectiv mai si iunie 1999 condamna actiunile din Iugoslavia si cer Armatei din Kosovo sa se abtina de la acte de terorism. Ca si in cazul Irak-ului, Consiliului de Securitate cere Iugoslaviei sa admita si sa nu impiedice activitatea observatorilor internationali. O alta problematica omniprezenta in aceste rezolutii este cea a respectarii drepturilor omului, grava in conditiile in care masacre ale populatiei civile din zona continua sa apara luni de-a rAndul dupa emiterea rezolutiilor.

La șase ani de la conflictul din 1998-1999, Consiliul de Securitate al ONU a decis că a venit timpul pentru lansarea unui proces politic destinat determinării viitorului provinciei Kosovo.

Negocieri internationale au inceput in 2006 pentru a stabili un statut final pentru Kosovo. Trimisul special ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, si-a inceput activitatea in problema Kosovo in februarie 2006. In februarie 2007, Ahtisaari a prezentat un proiect de statut liderilor b#%l!^+a?de la Belgrad si Pristina, care prevedea pentru provincie o "independenta supravegheata".

La inceputul lui iulie 2007, textul – sustinut de SUA, Marea Britanie si mai multe tari UE, a fost rescris de patru ori pentru a satisface exigentele Rusiei, care invoca rezolutia 1244/1999 a Consiliului de Securitate ONU, ramasa valabila. Rusia, China si cinci tari membre UE au declarat ca nu vor sustine independenta Kosovo. Rusia si China au drept de veto in Consiliul de Securitate al ONU. Intre timp, miscarile separatistilor din Europa si din fostele republici sovietice se pregatesc sa utilizeze un eventual "precedent Kosovo" pentru a cere, la randul lor, independenta.

Independenta Kosovo

Deși din punct de vedere tehnic încă face parte din Serbia, Kosovo este protectorat de facto al ONU de la sfârșitul conflictului din 1998-1999 din provincie. În 10 iunie 1999, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 1244, care plasează provincia răvășită de război sub administrația ONU până la determinarea statutului său final.

In luna noiembrie 2005, dupa mai bine de 6 ani de administratie ONU in Kosovo, Secretarul General Kofi Annan l-a numit pe fostul presedinte finlandez Martti Ahtisaari, negociator ONU, in calitate de Emisar Special pentru a conduce demersurile politice de determinare a viitorului statut. In perioada 2005 – 2006, Ahtisaari si echipa sa au avut convorbiri intense la Belgrad si la Pristina, dar si consultari cu reprezentantii comunitatii internationale.

In cadrul unei sesiuni de urgenta organizate duminica (17 noiembrie), Parlamentul kosovar a aprobat in unanimitate declaratia de independenta fata de Serbia. "Noi, liderii b#%l!^+a?institutiilor din Kosovo, declaram Kosovo tara libera si independenta", se afirma in declaratie. Documentul promite respectarea planului prezentat anul trecut de reprezentantul special al ONU, Martti Ahtisaari.

Planul ONU privind independenta provinciei Kosovo prevede insa anumite limite, intre care prezenta unei forte internationale, masuri pentru protejarea minoritatii sarbe si este prevazut clar ca nici Kosovo nici vreo parte a provinciei nu se va putea alipi unei alte tari.

Concluzii:

Conflictul din Kosovo a implicat, asa cum am aratat, mai multe organizatii internationale. In pofida faptului ca Belgradul sustine in continuare ca aceasta este o afacere interna, nu poate fi ignorat potentialul de extindere a crizei in zona, mai ales avand in vedere pozitia celorlalte provincii iugoslave.

Trebuie de asemenea amintit faptul ca Kosovo este regiunea cu concentrarea cea mai mare de locuitori minoritari din Europa – nu mai exista nici o regiune atat de intinsa care sa aiba o pondere de 90% din populatie apartinand unei minoritati.

De asemenea, in abordarea crizei trebuie observata care ar putea fi intentia pe termen lung a albanezilor din Kosovo. Cu toate ca foarte usor cineva s-ar putea gandi la alipirea Kosovo la Albania dupa secesiunea de Iugoslavia, aceasta posibilitate este destul de greu de prevazut pe termen scurt – Albania avand o conditie economica, mai proasta chiar decat cea a Kosovo – este greu de crezut ca ar putea constitui o atractie pentru populatia din Kosovo – in plus, tendinta in randul refugiatilor albanezi din Kosovo nu este cea de a fugi in Albania, ci de a se raspandi in alte parti ale Europei.

La 17 februarie 2008, primul ministru Hashim Thaçi a citit în fața Parlamentului de la b#%l!^+a?Priștina declarația de independență a provinciei, iar legislativul a votat declarația. Statele b#%l!^+a?Unite, Franța, Marea Britanie susțin proclamarea independenței provinciei, în timp ce Rusia și Serbia se opun vehement. Printre statele care se opun proclămării independenței Kosovo sunt: România, Spania, Slovacia, Cipru și Grecia. China și-a exprimat îngrijorarea față de reacțiile în lanț pe care le-ar putea avea faptul că un stat și-a proclamat unilateral independența.

Capitolul 2

Cercetarea stiintifica – perspective teoretice

2.1. Cercetarea stiintificasi analiza delimitarii conceptuale ale notiunii de risc

Abordarea liberală privind conceptul de securitate

C. Preda în prefața cărții „Liberalismul: Antologie, comentarii și note” apreciază, cu bună seamă, că liberalismul este cunoscut mai degrabă în forma sa simplificată pe care au acreditat-o adversarii săi decît în sensul lui originar. Astfel, din punctul de vedere al realiștilor, b#%l!^+a?liberalismul, numit tranșant idealism sau utopism, are imaginea unui discurs utopic despre ceea ce ar trebui să fie, dar nu poate exista în realitate, despre o stare ideală a lucrurilor în societatea națională și internațională. Același autor subliniază că liberalismul este considerat de mulți „o ortodoxie doctrinară foarte rigidă”, adică o doctrină incapabilă să se adapteze schimbărilor din timp și spațiu.

Realitatea însă pare a fi cu totul alta. În primul rînd, liberalismul este o filosofie politică ce mereu evoluează și se adaptează noii conjuncturi social-economice în schimbare. Pe de altă parte, este dificil a aprecia unde își are rădăcinile doctrina liberală, căci spre deosebire de realism, ea nu cunoaște un fondator. O asemenea stare de lucruri, după cum consideră N. Roussellier, se datorează atît contextului in care aceasta a apărut și se dezvoltă, cît și unei labilități prezente in domeniul ideilor, un domeniu prin excelență al interpretărilor și al confruntărilor. Este greu a stabili ce anume a contat mai mult în apariția liberalismului: gîndirea antică, în principal cea romană care punea accentul pe legalitate, Reforma prin ideile sale cu privire la profesionalism, conflictele religioase din secolul al XVI-lea, apariția capitalismului sau ideile unor filosofi din secolul al XVIII-lea. Cert este însă că fiecare dintre acești factori a contribuit la conturarea liberalismului.

Liberalismul este o reflecție dezvoltată în valuri succesive, care și-a axat atenția pe diverse domenii social-politice și economice. Ceea ce ne interesează aici este domeniul b#%l!^+a?relațiilor internaționale și, în special, cel al securității internaționale. Ne preocupă modul în care liberalii au văzut asigurarea unei atare securități și care au fost soluțiile lor pentru asigurarea unei ordini internaționale.

Așa cum am menționat supra, școala liberală are o viziune optimistă în ceea ce privește viitorul relațiilor internaționale considerînd că aceste relații, dezvoltate corect, pot constitui o importantă sursă de prosperitate economică. Pe plan intern, puterea statului liberal este limitată de controlul civil asupra implementării politicilor. Există totuși diverse opinii, de multe ori contradictorii, în ceea ce privește prioritatea care trebuie acordată democrației, interdependenței economice, reglementării diferendelor internaționale etc. Pentru a defini conceptul de securitate din perspectiva liberală, vom insista asupra principalilor idei conturate de paradigma liberală, idei care au contribuit cel mai mult la cercetarea relațiilor dintre state și a amenințărilor pe care acestea le comportă, la studierea vulnerabilităților interne ale statelor și căilor de soluționare a diferendelor etc.

Toți liberalii sînt de acord cu faptul că există o armonie obiectivă de interese în societate. Aceeași prezumție se aplică și în cazul relațiilor internaționale: „Eu cred că binele unei țări nu poate fi obținut prin alte mijloace decît cele care au în vedere binele tuturor țărilor, și nici nu trebuie căutate altele chiar dacă dau rezultate”, declara John Stuart Mill. Această teză este prezentă cu prisosință în conceptele tuturor liberalilor, reprezentînd laitmotivul securității liberale, astfel încît, securitatea statelor este asigurată de cooperarea țărilor în diverse domenii, începînd cu cel cultural, energetic, social și pînă la cel economic și politic. Calea prin care se pot satisface în același timp interesele tuturor oamenilor este cooperarea sau concurența constructivă. J. Shotwell scria : „Doctrina politică a păcii internaționale este o paralelă la doctrina economică a lui Adam Smith, căci se bazează, de asemenea, pe o recunoaștere a intereselor materiale comune și reciproce, care depășesc frontierele naționale”.

O altă idee centrală, pe care se axează paradigma liberală, constă în încrederea că este imperativ, pe de o parte, și posibil, pe de altă parte, de a limita și de a evita conflictele armate dintre țările care fac parte din aceeași societate internațională. Aceasta prin respectarea moralei, a normelor dreptului internațional și prin democratizarea relațiilor internaționale. Una dintre temele prioritare ale liberalilor este crearea unui sistem de apărare colectiv, care s-ar baza pe dezarmare reciprocă și pe refuzul de a folosi războiul ca instrument de rezolvare a conflictelor. Valorile societății internaționale, din punctul de vedere al liberalilor, ar trebui să se bazeze pe pace, prosperitate economică, libertate individuală etc. Din acest punct de vedere, o amenințare la adresa securității internaționale o constituie acele entități statale ce refuză să coopereze, ce nu respectă normele dreptului și ale moralei internaționale general acceptate.

Cei mai notorii reprezentanți ai internaționalismului liberal – N. Angell, J. Hobson, Ch. Beitz, M. Doyle, D. Held și W. Wilson – toți încercă să găsească o perspectivă viabilă de îmbunătățire a relațiilor dintre state prin prisma cooperării comerciale, politice și culturale.

Spre exemplu, Norman Angell afirmă că interdependența economică a statelor puternic industrializate era atît de mare, încît controlul teritorial, ca premisă a dezvoltării economice, devenea perimat și de aceea războiul era irațional din punct de vedere economic. Pe de altă parte, Angell nu susține că războiul nu trebuie folosit deloc, el argumentează că forța trebuie folosită cooperativ împotriva celor ce încalcă dreptul internațional și nu respectă principiile b#%l!^+a?Ligii Națiunilor. N. Angell face apel la rațiune și educație în relațiile internaționale, dar acest apel pare destul de utopist în conjunctura ordinii internaționale de dinaintea primului război mondial.

Ideea menționată este sprijinită și de James Hobson, care susține că legăturile economice profitabile fac războiul irațional, iar angajamentele de securitate colectivă constituie o sursă de ordine în afacerile internaționale. Liberalul Hobson susținea pe lîngă securitatea colectivă și nevoia de sancțiuni militare, care să sprijine arbitrajul internațional și necesitatea unei forțe polițienești internaționale. El a propus o puternică Ligă a Națiunilor, în fapt, un guvern internațional, care să aibă o curte de justiție, un executiv, și un legislativ în fața căruia statele ar trebui să-și ducă disputele. A mai propus un sistem de securitate colectiv în care utilizarea legitimă a forței era concentrată în mîinile reprezentantului societății statelor – a Guvernului Internațional. Această Ligă urma să fie atît de puternică și cuprinzătoare pe cît era de posibil, pentru a se evita eventualitatea restabilirii sistemului de echilibru al puterii în interiorul Ligii sau între Ligă și puterile exterioare. Astfel, observăm clar tendința liberalismului de a desconsidera echilibrul de forță ca instrument de asigurare a securității internaționale și de a-l înlocui cu cel al diplomației și al securității colective.

Pe de altă parte David Held pune accentul pe relațiile transnaționale în dezvoltare. El afirmă că statele care se găsesc într-o mulțime de aranjamente de colaborare pentru gestionarea problemelor transnaționale nu vor intra în coliziune războinică. Ele sînt din ce în ce mai mult b#%l!^+a?interconectate în „regimuri” internaționale ca urmare a acordurilor încheiate pentru reglementarea problemelor vizate. Acestea au dat naștere unui număr de organizații și structuri importante de decizie, cu putere foarte mare, dar asupra cărora există un control democratic redus. Un alt element ce ar îmbunătăți calitatea relațiilor interstatale, în opinia lui Held, este promovarea democrației ca bun public, care, dacă este corect înțeles, trece dincolo de granițele naționale: „Ideea de democrație este importantă, deoarece nu reprezintă o valoare între multe altele, cum sunt libertatea, egalitatea, ci este valoarea care poate face legătura și poate intermedia raporturile concurente prescriptive […], democrația nu presupune acordul asupra unor valori diferite. Mai degrabă ea sugerează un mod de a pune în legătură valorile între ele și de a lăsa deschisă rezolvarea conflictelor de valori a participanților la dialogul politic”.

Premisa de la care pleacă un alt important teoretician și practician al relațiilor internaționale – Louis L. Lublow – este aceea că dacă ar fi ascultați cei care au de suferit cel mai mult de pe urma războiului, s-ar reduce drastic incidența lui. Asupra acestui considerent s- b#%l!^+a?a oprit și Jeremy Bentham, care era convins, ca și Woodrow Wilson și Lord Cecil, că opinia publică mondială constituie cel mai eficient instrument și că reprezintă un suport suficient pentru pace. Astfel, Bentham propune înființarea unei „curți comune de justiție care să judece diferendele dintre națiuni, chiar dacă o astfel de curte nu trebuie înarmată cu puteri coercitive”. Opinia publică ar da sensul acestei decizii. Țările refractare ar avea parte de consimțămîntul Europei, o sancțiune de suficientă, consideră autorul, pentru a determina țara agresoare să se consemneze directivelor curții. Această schemă novatoare a securității – interesele țărilor și opinia publică – ar asigura în consens o politică de pace.

Și Michael Doyle caută care ar putea fi sursa păcii pe arena internațională și o găsește, ca și Held, în corelația dintre predominanța democrației liberale în interiorul statelor și absența războiul dintre acestea. Ceea ce vrea să spună Doyle este că e aproape imposibilă izbucnirea războiului dintre doua state cu adevărat democratice, căci cu cît lumea va deveni mai democrată, cu atît posibilitatea izbucnirii conflictelor armate se va micșora. La această concluzie au ajuns mai mulți teoreticieni ai relațiilor internaționale, printre care și Francis Fukuyama, care susține că o data cu încheierea războiului rece, cu prăbușirea comunismului și o dată cu expansiunea democrațiilor liberale pe întreg globul, gradual războaiele dintre state vor dispărea.

Charles Beitz merge și mai departe, el optează pentru elaborarea unui ideal al vieții colective, pe de o parte, și pentru elaborarea unui argument convingător asupra motivului pentru care acesta ar trebui promovat, pe de altă parte. Principiile egalității, ale justiției și ale b#%l!^+a?contractului social sînt explorate pentru a aduce un suport esențial tezei sale. Orice persoană rațională va alege aceste principii, căci ele sînt în folosul tuturor și al fiecăruia în parte, susține savantul. Beitz consideră că acordul inițial dintre oameni și stat, prin care ei renunță la o parte din drepturile lor individuale în favoarea puterii centrale, cu scopul de a primi de la aceasta garanția exercitării tuturor drepturilor individuale, poate fi extins și la nivel interstatal, unde statele ar executa transfuzia de împuterniciri unor instituții suprastatale.

„Utopismul liberalilor”, susține Kenneth Waltz, avea o natură destul de complexă. Ei nu susțineau că războiul ar fi putut fi eradicat oricînd prin măsuri specifice sau prin simpla dorință de a o face, ci mai degrabă că progresul a adus lumea aproape de punctul în care războiul poate fi eliminat din relațiile dintre state. Istoria se apropie de stadiul în care ne-am putea aștepta ca rațiunea să prevaleze în lume, atît pe plan intern, cît și internațional.

În practica politică liberalismul și-a găsit întruchiparea în decretarea după primul război mondial a celor Paisprezece Puncte ale lui Wilson, în încercarea de recunoaștere a doctrinei Monroe ca fiind una universală, în semnarea tratatului de la Versailles și în crearea Ligii Națiunilor, în crearea după al doilea război mondial al instituțiilor de securitate de tip ONU, CSCE, FMI, BM, OMC, InterPol etc.

După încheierea războiului întîi mondial, a fost realizat faptul că nu autodeterminarea b#%l!^+a?declanșa războaie, ci tocmai absența ei, nu lipsa echilibrului de forțe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la un asemenea echilibru. De aceea Wilson a propus întemeierea unei noi ordini mondiale pe principiul siguranței colective. În opinia lui și a altor adepți liberali, securitatea lumii nu reclama apărarea interesului național, ci apărarea păcii în calitate de concept consfințit prin lege. Iar pentru a monitoriza acțiunile entităților naționale în domeniul relațiilor internaționale, s-a optat pentru crearea unei instituții internaționale – Liga Națiunilor. Această organizație era o asociere universală a națiunilor pentru menținerea neștirbită a securității a mărilor și oceanelor lumii, „spre a folosi în comun și fără probleme de toate popoarele lumii, și pentru împiedicare oricăror războaie declanșate fie în contradicție cu clauzele tratatelor încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil și fără o prezentare completă a cauzelor în fața opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a integrității teritoriale și a independenței politice”. Pentru a facilita pacea universală și a semăna încredere în interiorul unui nou concept de securitate Wilson propune universalizarea doctrinei Monroe : „ Propun, cu alte cuvinte, ca națiunile să adopte în deplin acord doctrina președintelui Monroe ca pe o doctrină mondială, ca nici o națiune să nu-și extindă forma de guvernămînt asupra oricărei alte națiuni sau oricărui altui popor,[…] ca toate națiunile să evite din acest moment să se lase atrase în alianțe care le-ar obliga să-și măsoare forțele cu alte națiuni.” Mai mult, pentru a întări și a da o explicație exhaustivă noii ordini mondiale bazate pe conceptul securității colective, Wilson propune în data de 8 ianuarie 1918, în fața congresului, cele Paisprezece Puncte – condiții ce ar fi trebuit respectate de toate țările în relațiile dintre ele. Wilson a descris opt dintre acestea ca fiind obligatorii, asta însemnînd că „trebuiau neapărat” îndeplinite, acestea privind aspectul conceptual al noii ordini mondiale. Printre ele figurau diplomația deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparțială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor rusești și, ca o încununare a efortului, înființarea unei Ligi a Națiunilor. Celelalte puncte, mai mult tehnice, au fost prezentate ca fiind dezirabile de îndeplinit și „nu neapărat” de realizat. b#%l!^+a?

Wilson propunea o ordine mondială în care rezistența în fața agresiunii să fie bazată pe principii morale, excluzînd calculele geopolitice anterioare sofisticate. O acțiune trebuia analizata din perspectiva dacă este justă sau injustă și nu dacă este o amenințare. Cît privește Liga Națiunilor, aceasta era considerată de Wilson ca fiind un instrument de asigurare a ordinii morale ale statelor „o forță morală a opiniei publice a întregii lumi”. Iar ceea ce nu poate să rezolve opinia publică, era decis să se soluționeze prin presiuni economice. Pe de altă parte mulți se întrebau cum ar fi posibil aplicarea în practică a acestor instrumente, fără o forță de constrîngere credibilă. Reprezentantul francez în comisia de resort insista, de exemplu, în favoarea unei armate internaționale sau a oricărui alt tip de mecanism ce ar furniza Ligii Națiunilor un dispozitiv de garantare și coerciție pentru acele entități statale ce ar încălca principiile ei fundamentale.

Un alt proiect de factură liberală este Pactul General de Renunțare la Război „Briand-Kellogg”, cunoscut și sub denumirea de Pactul de la Paris din 27 august 1928. Acesta declară solemn renunțarea la război ca instrument al politicilor naționale, condamnă dur recursul la b#%l!^+a?război pentru reglarea diferendelor internaționale. Cere de la statele semnatare rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau de orice origine ar fi ele, iar cele care se vor putea ivi nu ar trebui niciodată urmărite decît prin mijloace pacifiste.

Aceste proiecte grandioase au eșuat nu pentru că ar fi fost prea liberale, ci din cauza că s-au comis prea multe gafe de ordin strategic și psihologic împotriva Germaniei învinse, în speță în cadrul Tratatului de la Versailles. Tratatul conținea elemente de răzbunare și de umilire, fapt inadmisibil în relațiile dintre țări. „Punctul culminant” al Tratatului este articolul 231, așa-numita clauză a vinovăției de război. Aceasta a suscitat spiritul revanșard al unei națiuni îngenuncheate, a determinat Germania să-și mobilizeze resursele ideologice și militare și să înceapă un nou război. Această situație tragică a redus la utopie ceea ce se credea atît de viabil de către liberali – sistemul securității colective, ce promitea pace și prosperitate economică pentru toți membrii societății internaționale.

După al doilea război mondial, liberalismul reînvie cu noi forțe – ONU și CSCE fiind exemple concludente ale pertinenței și viabilității ideilor liberale privind conceptul de securitate cooperativă. b#%l!^+a?

Mișcarea Europeană, înființată de Contele Richard de Coudenhove-Kalergi, se baza și ea, în mare parte, pe ideile liberalismului. Jean Monet, Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcide de Gasperi s-au alăturat rînd pe rînd ideilor progresiste ale Mișcării Pan-europene, punînd bazele Comunității Europene „celor șase” în 1957. Ulterior „cei șase” au devenit „cei nouă”, „cei nouă” au evoluat în „cei doisprezece”, „cei doisprezece” transformîndu-se gradual în „cei șaisprezece”. Principiile pe care se bazează această organizație europeană sînt, în principal, libertatea, democrația, concurența constructivă, drepturile omului, crearea statului social, cooperarea economică, socială, culturală, politică, polițienească și militară, cooperare instituționalizată prin organele de decizie comunitare interguvernamentale sau în unele domenii supranaționale. Așa încît rațiunea centrală a existenței Uniunii Europene este asigurarea cetățenilor europeni cu un sistem de securitate bine determinat în toate domeniile de activitate.

Ceea ce este esențial de evidențiat în finalul acestui paragraf este faptul că ideile liberale nu au rămas nici prea utopice, nici prea idealiste și au putut mereu să se adapteze noilor situații istorice, propunînd soluții viabile pentru depășirea crizelor în care ideologiile au împins de atîtea ori popoarele la pornirea a războaielor destrugătoare. Ca să se instaureze pacea, sugerează liberalii, scopul trebuie înlocuit cu democrația – așa încît țelul să devină prosperitatea popoarelor și nu a grupurilor minoritare.

Abordarea realismului politic privind conceptul de securitate

„Ideea utopică conform căreia există un interes al întregii lumi pentru pace […] au împins politicienii și autorii de scrieri politice de peste tot să uite de neplăcutul fapt că există divergențe fundamentale de interese între națiunile care doresc să conserve starea existentă pe b#%l!^+a?arena internațională și națiunile care vor să o schimbe”. Aceasta este teza centrală a paradigmei realiste cu privire la natura ordinii internaționale și este o concepție diametral opusă celei a liberalismului, care susține că prin intermediul rațiunii umane este posibilă evitarea conflictelor și asigurarea securității internaționale. S. Guzzini consideră că începutul relațiilor internaționale nu sînt legate de realism, ci de idealism (liberalism), teorie politică care era inițial o reacție împotriva practicilor diplomatice din secolul al XIX-lea. Dezbaterea dintre liberalism, numit de mulți „idealism”, și realism este considerată prima dezbatere din relațiile internaționale. Așa încît realismul este apreciat drept o critică la adresa liberalismului de natură utopistă. R. N. Berki și M. Griffiths merg și mai departe susținînd că realismul constă pur și simplu din susțineri negative.

Dacă liberalismul face apel la raționalitatea acțiunii umane și a statelor pe arena internațională, atunci realismul susține că acțiunile sînt în mare măsură imprevizibile și iraționale. În timp ce liberalii optează pentru armonia intereselor și dezarmare reciprocă, realiștii pledează pentru urmărirea interesului național și pentru înarmarea progresivă în atingerea securității maxime. Dacă liberalismul se opune intervenționalismului în treburile interne ale unui stat terț, realiștii cred că intervenția este binevenită în cazul în care aceasta satisface pe deplin creșterea puterii și a prestigiului propriu. Dacă, în fine, liberalii susțin că războiul este literalmente neprofitabil din punct de vedere economic, realiștii se întreabă, nedumeriți, cum atunci să obții noi piețe de desfacere pentru propriile produse, brațe ieftine de b#%l!^+a?muncă și materie primă, altfel decît „colonizînd”? Liberalii spun că lumea este o societate internațională armonioasă, unde toate țările sînt egale în drepturi, iar realiștii argumentează că există, de fapt, două lumi – a celor care conduc și a celor ce sînt conduși: nucleul și periferia sistemului internațional. În timp ce liberalii afirmă că relațiile internaționale sînt o sursă de progres, realiștii susțin că natura relațiilor internaționale este una haotică, anarhică și că relațiile internaționale nu au nici un viitor.

„Ce se poate face împotriva forței, fără forță?” se întreba Cicero. Cînd există atîtea state suverane, cînd nu există nici un sistem judiciar care să se poată aplica în relațiile dintre state, cînd fiecare stat își adjudecă necazurile și ambițiile în funcție de ce-i dictează propria rațiune sau dorință – conflictele trebuie să apară, iar uneori se ajunge chiar la război1, opinează neorealistul K. Waltz. Din acest punct de vedere, securitatea statală este practic imposibil de asigurat, așa încît statele de pe arena internațională trăiesc într-o perpetuă și amenințătoare insecuritate, insecuritate ce derivă din natura anarhică a sistemului internațional. Acolo unde există anarhie, armonia nu vine de la sine, deduce exhaustiv Waltz. El mai afirmă că orice stat va recurge la forță pentru a-și atinge scopurile, dacă, după ce-și va evalua șansele de izbîndă, va pune mai mult preț pe acele scopuri decît pe avantajele păcii.

Hobbes afirma că statele lumii sînt ca indivizii în stare de natură. După cum indivizii, b#%l!^+a?fiind necontrolați de forțele de ordine ale societății se comportă de cele mai multe ori violent, pentru a avea acces la resurse limitate, așa și statele, în absența unei autorități supranaționale recurg la violențe în urmărirea propriilor interese vitale. Asfel războiul devine inevitabil, iar securitatea este complet irealizabilă. Toți realiștii clasici, printre care E. Kant, Spinoza, au căzut de acord asupra acestei prezumții. Realiștii care i-au succedat – J. J. Rousseau și Montesquieu – au extins problema într-un cadru mult mai larg, afirmînd că nu este vorba doar de natura umană și de cea a statului, care este inerent violentă, ci este vorba de însuși sistemul internațional care este anarhic, anarhie provenită din independența statelor. Rousseau scria despre arena internațională că este cît se poate de adevărat că ar fi mult mai bine ca toți oamenii să trăiască mereu în pace. Dar cît timp nu există nici o garanție pentru aceasta și de vreme ce nu există siguranța că va putea fi evitat războiul, fiecare vrea să-l înceapă în momentul în care îi convine cel mai mult, luînd-o, astfel, înaintea unui vecin, care, la rîndul lui, nu va ezita să lanseze un atac în momentul în care îi este cel mai favorabil. Multe războaie, chiar și cele ofensive, constituie, mai curînd, niște măsuri de precauție, prin care atacatorul își apără avuția, decît un mod de a pune mîna pe avuțiile altora. La finalul acestei afirmații Montesquieu apreciază că chiar dacă este salutar din punct de vedere, teoretic să respecți „spiritul public”, din punct de vedere politic, aceasta poate să devină fatal. Opinia teoreticianului francez este relevantă pentru discuția noastră, căci dilema apărării, pe care realmente a enunțat-o Montesquieu, este o altă teză importantă cu care are se confruntă paradigma realistă – dacă nu ataci primul vei fi atacat atunci cînd te vei aștepta cel mai puțin și vei fi de cele mai multe ori învins, căci adversarul va fi tentat să pornească o ofensivă armată numai dacă va ști sigur că puterea lui este superioară puterii tale.

Un alt concept vital pentru analiza realistă a afacerilor internaționale, ce reiese din supoziția anterioară, este puterea și lupta perpetuă pentru putere, ca mijloc de asigurare a securității naționale. Realiștii consideră că cu cît un stat este mai puternic din punct de vedere militar, cu atît amenințarea la adresa securității sale este mai mică. Lupta pentru putere și balanța de forță, în acest context, sînt alte noțiuni – cheie cu care operează literatura de specialitate. În cele ce urmează, vom insista asupra viziunilor unor notorii teoreticieni ai realismului politic, în ceea ce privește conceptele cele mai importante, care determină, în accepțiunea realiștilor, securitatea națională și internațională.

Edward Hallett Carr este primul care a încercat să dea o definire mai aproape de realitate, deci de practica internațională, a ceea ce este securitatea internațională. Din perspectiva sa, el critică dur liberalismul, susținînd că aceasta este o abordare „utopistă”, care a dominat gîndirea intelectuală și practica diplomatică în perioada interbelică. Anume din cauza încercării de a implementa aceste practici neadecvate realității internaționale ar fi fost posibilă declanșarea celei de a doua conflagrații mondiale. Astfel, studiul relațiilor internaționale, afirmă Carr, a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internațional pe baza unor norme și principii care de fapt erau limitate la experiența istorică a politicii și economiei interne a Marii Britanii și era incorect de a le pune în aplicare la nivelul internațional. Arena internațională este divizată în state diferite, atît sub aspectul puterii, cît și sub cel al poziției față de status-quo-ul internațional. Cele mai importante norme erau credințele în armonia naturală a intereselor și în securitatea colectivă. Credința că securitatea colectivă poate opri o agresiune s-a dovedit a fi una falsă, sugerează Carr, și nu datorită faptul că ea este absolut irealizabilă, ci pentru că ea este realizabilă numai dacă țările din sistemul internațional, angajate intr-un astfel b#%l!^+a?de aranjament, sînt mulțumite de status-quo-ul pe care îl au. În perioada interbelică securitatea colectivă s-a dovedit a fi neviabilă din motiv că s-a pretins eronat că toate entitățile erau mulțumite de poziția pe care o dețineau. Prin urmare, conclude autorul, conflictul dintre state nu era doar o consecință a eșecului de a se înțelege între ele, ci și rezultatul inevitabil al unor aspirații incompatibile, care ar fi putut fi rezolvate doar prin negocieri, prin prisma echilibrului de putere și nu făcînd apel la principiile universale de conduită universală. Observăm din aceste afirmații două concepte importante cu care operează in mod uzual realismul politic în încercarea de a explica modul în care funcționează securitatea – în primul rînd, este vorba de faptul că normele și principiile fundamentale sunt de cele mai multe ori de prisos atunci cînd ne referim la asigurarea securității și că echilibrul de putere este de fapt cel care poate asigura securitatea. În al doilea rînd, negocierea acestui echilibru dintre state este apreciat a fi un element de îmbunătățire a securității.

Un alt important adept al realismului politic este Hans Morgentau, care a abordat teme ca natura umană, esența politicii, echilibrul de putere și rolul eticii în politica externă. În cunoscuta sa lucrare „Politica între națiuni: lupta pentru putere și pace” Morgentau a enunțat șase principii pe care se bazează realismul politic, esența acestora reflectă într-o mare măsură concepția realiștilor asupra securității naționale și internaționale. Astfel, susține autorul, esența b#%l!^+a?politicii, ca și a întregii societăți, este determinată de legi obiective, care își au rădăcinile în natura umană. Existența și acțiunea acestor legi nu depinde de noi, iar orice încercare de a le schimba se va termina cu eșec. Din această afirmație rezultă clar că dacă relațiile internaționale sînt în esența lor anarhice, oamenilor politici și statelor le revine îndatorirea să acționeze concordîndu-se legilor anarhice ale mediului în care își desfășoară activitatea. Această concluzie a noastră este argumentată încă o dată de Morgentau prin afirmația că toți politicienii ar trebui să acționeze reieșind din punctul de vedere al interesului național, conturat în termenii puterii. Puterea este categoria principală a politicii și, respectiv, acumularea puterii este scopul acțiunii statelor pe arena internațională. Mai mult, autorul afirmă că această concepție de interes, determinată în termenii puterii, este o categorie obiectivă, deși interesul se poate schimba. Din această afirmație deducem că orice încercare de a forma un sistem de securitate colectiv, ce s-ar baza pe principiile morale și concordanța de interese, este imposibil de realizat. Din două motive principale: în primul rînd, nu există o morală universală, ci fiecare stat își are propria sa morală, în al doilea rînd, nu există interese comune, fiecare stat b#%l!^+a?urmărindu-și propriul interes. „Realismul politic neagă identitatea între morala unei anumite națiuni și legile moralei universale. Concepția interesului, conturat în termenii de putere nu ne permite să cădem în extremitățile moralei […] morală internațională există dar aceasta este condiționată de timpul și locul unde se desfășoară acțiunile”. Morgentau afirmă că există un instrument organizator al relațiilor dintre state și acesta este balanța de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internațională, așa încît securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă, de balanța de putere, numită și balanța de forță sau echilibru de forțe.

Dar care este esența acestui concept de balanță/echilibru și ce rol are el în înțelegere securității naționale și internaționale din perspectiva realismului politic? Martin Wight, de exemplu, sugerează că echilibrul de forțe este principiul a ceea ce ar putea fi numit mecanica politică a puterii. H. Bull, citîndu-l pe Vattel, înțelege prin balanță a puterii „o stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziție preponderentă și poate face legea pentru alții”. Politica este fondată, cum crede Wight, citîndu-l pe Hume, „pe bunul simț și un raționament evident”, este o aplicație a legii instinctului de apărare mai opinează Wight. Mecanismul echilibrului acționează astfel: „ există trei puteri, dintre care prima o atacă pe a doua. Cea de a treia putere nu-și poate permite s-o vadă pe cea de a doua atît de decisiv zdrobită, pentru că devine amenințată ea însăși, de aceea, dacă este prevăzătoare, ea își aruncă greutatea sa în partea mai ușoară a balanței, susținînd cea de a doua putere”. Aceasta este forma simplă a balanței, există însă și forme mai complexe organizate de trei sau mai multe state. Esența balanței constă în faptul că atunci cînd o putere crește devenind periculos de puternică, celelalte b#%l!^+a?se unesc împotriva ei. Balanța de forță poate fi urmărită în acțiune deplină, afirmă Wight, atunci cînd o putere încearcă să cîștige stăpînirea societății internaționale și, momentan, „răstoarnă balanța”. Deși puterea dominantă are de regulă o mică tentă de state vasale, prea slabe sau prea speriate pentru a-și apăra independența, și de state „șacal”, care au propriile interese locale, cu toate acestea, împotriva lor se ridică o mare alianță de forță superioară, a cărei victorie „restabilește echilibrul”.

Observăm din cele analizate anterior că, din perspectiva paradigmei realiste, conceptul de securitate internațională și națională este determinat de următoarele elemente-cheie. În primul rînd, statul este exponentul principal al securității sale; interesele vitale prevalează asupra moralei și asupra dreptului internațional; politica externă a statelor este o politică de putere; există pe arena internaționale state slabe și state puternice. Mai observăm că intervenționalismul în treburile interne ale unui stat este bine venit dacă aceasta corespunde interesului național; lupta pentru influență și resurse este perpetuă. Balanța de putere este mecanismul de asigurare a ordinii mondiale și respectiv a securității internaționale, iar puterea militară a statului este garanția securității sale naționale. Așa dar realismul politic are o abordare a practicii politice dure și necruțătoare, o abordare militaristă. Această accepțiune este b#%l!^+a?determinată, după realiști, de natura obiectivă a arenei internaționale – de anarhie, o anarhie în sensul lipsei unui guvern mondial.

George Kennan, un alt mare adept al realismului, vede asigurarea securității naționale prin politica de „containment”, ce ar însemna îngrădirea adversarului în limitele zonei sale de influență, așa încît să nu-și poată extindă acest areal în zonele învecinate. Mai exact, el susține că Statele Unite ale Americii ar trebui să-și folosească uriașa putere economică pentru a repune pe picioare Europa și Japonia și a le transforma în mari puteri, astfel povara ținerii sub control a amenințării sovietice să fie distribuită între mai mulți actori. Kennan consideră că obiectivele controlului ar fi trebuit limitate la apărare și la refacerea complexului militaro-industrial. Această strategie a fost implementată parțial în practică de SUA, prin punerea în aplicație a planului Marshall de acordare a asistență economică Europei și a doctrinei Truman, de înăbușire a oricăror „subversiuni interne” ale statelor din lumea a treia, sprijinite de Moscova. Această abordare a securității, din punctul nostru de vedere, este una mult prea îngustă, aplicabilă doar țărilor mari ca SUA, și într-o perioada de organizare bipolară a lumii. De aceea ea nu a oferit o perspectivă pe termen lung de asigurare a securității nici naționale, nici internaționale. Căci, în termeni reali, scopul strategiilor de securitate ar trebui să fie, credem noi, asigurarea securității pe termen mediu și lung într-o lume în continua schimbare.

Un alt determinant al securității în perioada războiului rece a constituit-o tactica loviturilor primare și secundare. Aceasta a fost teoretic dezvoltată și argumentată în anii ’60 de către Almond Wohlstetter. Conform teoriei lui Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-un număr limitat de locații geografice ar putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forțe printr-un atac surpriză, sau cel puțin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menține un eventual atac în limitele tolerabile. Aceasta se credea că ar fi îndepărtat pericolul de insecuritate totală: nimicești inamicul și ești în securitate.

Și Henry Kissinger a avut o mare contribuție în înțelegerea conceptului de securitate, în b#%l!^+a?deosebi în perioada războiului rece. Scrie în tradiția realistă a lui H. Morgentau și G. Kennan, încercînd sa extindă și să aprofundeze studiul asupra organizării lumii. Abordarea sa se bazează pe tradiția diplomatică europeană, afirmă M. Griffiths, adesea numită „realpolitik”, așa cum s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Această tradiție se consideră a avea două idei. În primul rînd, este vorba de conceptul „raison d’Ètat”, adică rațiune de stat, în care interesul statului justifică folosirea mijloacelor externe nu întotdeauna „diplomatice” și morale. În al doilea rînd, Kissinger pune accentul pe echilibrul puterii ca instrument ordonator al relațiilor internaționale, adăugînd că este de datoria omului de stat, mai ales, dacă aparține unei mari puteri precum SUA, să manipuleze echilibrul de putere, pentru a menține o ordine internațională în care nici un stat să nu le domine pe celelalte. Semnificativă este și distincția pe care o face Kissinger în analiza deciziilor politice a unei țări: „high politics” și „low politics”. „High politics” sau politica „înaltă” se referea la aspectele militare și geopolitice ale politicii externe, iar „low politics” sau politică „joasă” avea în vedere aspectele privind comerțul și economia. Această distincție periculoasă a creat și un specific al abordării securității din perspectiva realistă. Așa încît, atunci cînd se vorbea despre securitatea națională se avea în vedere mai mult aspectul militar al problemei decît cel economic, social sau comercial. Agenda securității dădea astfel prioritate de cercetare politicii „înalte”, aspectelor politico-militare, politica nivelului „jos” ajungea rareori să fie discutată, cu exceptind cazurile cînd avea un impact direct asupra domeniilor diplomatice și militare. b#%l!^+a?

Ceea ce mai trebuie de evidențiat este că criticii realismului politic au enunțat două mari lacune ale acestei abordări în studiul securității. În primul rînd, este vorba de accepțiunea exagerat militaristă a conceptului și, în al doilea rînd, s-a atras atenția asupra faptului că înarmarea progresivă a țărilor, cu scopul de a mări sentimentul de siguranță produce un efect invers – sentimentul de securitate scade din cauza că adversarul face același lucru, iar în consecințăse ajunge la o „cursă a înarmărilor” și, respectiv, la o „dilemă a apărării”, care produce în fapt o insecuritate generală.

Paradigma Școlii de la Copenhaga – securitate axată pe amenințări

„Modul în care s-a încheiat Războiul Rece și, mai ales, acuzația că acest fenomen a reprezentat „eșecul” abordărilor tradiționaliste ale securității au intensificat dezbaterile în cadrul comunității studiilor de securitate cu privire la domeniul și aria de cuprindere a disciplinei”, susțin Tim Bird și Stuart Croft în articolul „The Copenhagen School and European Security”. Aceiași autori afirmă că idei asupra modului cum trebuie înțeleasă securitatea existau, de fapt, și înainte de sfîrșitul Războiului Rece. În anii 1960-1970 se discuta mult asupra importanței zonelor de influență, în anii 1970-1980 a crescut preocuparea analiștilor față de b#%l!^+a?însemnătatea factorilor economici și de mediu în abordarea conceptului de securitate. Aceste preocupări însă nu erau luate în serios de către cercurile ce formulau politicile de securitatea, datorită abordării graduale a politicii: „politică înaltă” și „politică joasă” (discutate de noi în paragraful precedent).

Colapsul URSS-ului a creat o problemă teoretică acută și a compromis viziunea militaristă a securității argumentată atît de profund de către Paradigma Realistă. Esența problemei este că implozia URSS-ului nu a fost generată de către o amenințare sau insecuritate politică ori militară, cum s-ar fi așteptat realiștii, ci, în primul rînd, de deficiențe grave ale sistemului social și economic. Aceste deficiențe au slăbit întreg sistemul sovietic și în ultimă instanță l-au făcut să cadă. Mulți cercetători au realizat acest lucru și au început să conteste abordarea militaristă a securității. Așa încît „Școala de la Copenhaga” a devenit numele comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a încercat reconceptualizarea termenului. Cei mai importanți reprezentanți ai aceste școli sînt fără îndoială Barry Buzan și Ole Waever. Prima analiză cu adevărat profundă a conceptului a fost făcută de B. Buzan în cartea „Popoarele, statele și teama”. Chiar la începutul cărții sale autorul sugera că concepții tradiționale despre securitate au avut (și în mintea multora încă mai au) o fundamentare îngustă. Buzan evidențiază că prin cartea sa el intenționează „să se ocupe mai mult de ideea de securitate în sine decît de condițiile empirice în care trebuie formulată politica de securitate” și dorește în principal să răspundă la întrebări de factură empirică și filosofică. De exemplu ce ar înseamna securitate în sens general? Cum este acest sens general transferat entităților specifice? Care este cu exactitate obiectul de referință al securității dacă ne referim la securitate națională? Pe de altă parte, ce înseamnă securitatea internațională? Se aplică ea vreunei entități superioare statului sau există vreun sens în care securitatea dintre state este un fenomen indivizibil? etc.

B. Buzan afirma că acest concept al securității cuprinde multe contradicții importante, b#%l!^+a?care, dacă nu sînt înțelese, pot crea confuzie și erori. Printre contradicțiile majore, afirmă profesorul de studii internaționale, sînt cele dintre securitatea individuală și securitatea națională; dintre mijloacele violente și scopurile pașnice etc.

Citînd definițiile mai multor autori date securității, printre care J. Balzs, L. Martin, G. Luciani, O. Waever, Buzan concluzionează că securitatea națională, în sens general este lipsa amenințării, pe cînd securitatea internațională se referă la capacitatea statelor și a societăților de a-și menține identitatea independentă și integritatea funcțională. Securitatea, atenționează Buzan, se referă în principal la supraviețuire, dar cuprinde în mod rațional și o gamă consistentă de preocupări legate de condițiile de viață. Securitatea, crede autorul, se referă în primul rînd la soarta colectivității umane și abia în al doilea rînd la securitatea personală, a ființelor umane individuale.

Unul dintre cele mai merite ale cărții este acela că a definit și argumentat exhaustiv sectoarele principale ale securității. Astfel, susține autorul: „Securitatea colectivităților umane este afectată de cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social și de mediu”. Așa încît securitatea militară, după Buzan, privește interacțiunea dublă a capacităților de ofensivă și defensivă armată și percepția statelor despre intenția celuilalt. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le legitimează. Securitatea economică privește accesul la resurse, finanțe și piețe necesare pentru a susține un nivel acceptabil al bunăstării și de putere a statului. Securitatea socială se preocupă de capacitatea de susținere, în limitele unor condiții de evoluție acceptabile, a elementelor tradiționale de limbă, cultură, identitate și obiceiuri culturale și religioase. Securitatea mediului se referă la menținerea biosferei locale și planetare, ca suport esențial pentru toate acțiunile umane. Important este și faptul că, din perspectiva Școlii de la Copenhaga, aceste sectoare nu operează izolat unul de celălalt, ci fiecare definește un punct central în cadrul problematicii securității, ca și un mod de a ordona prioritățile.

Un alt meritoriu aport în definirea conceptului constă în inițierea și explicarea dinamicii, corelației și importanței obiectelor de referință în studiul securității: sistemul internațional, statele și indivizii. Dezbaterile ulterioare s-au centrat asupra dilemei enunțate de către K. Booth atunci cînd a întrebat : ”Care este obiectul de referință principal – statele sau oamenii? Securitatea cui anume este pe prim plan?”. Buzan este în favoarea satului, căci, argumentează autorul, doar statul este capabil să formeze politici care să asigure securitatea, statul este exponentul securității, statul este ținta securității. Acest argument pare a fi important dacă se iau în considerație implicațiile ordinii anarhice ale sistemului internațional. Căci Buzan afirmă: „Contextul anarhic determină condițiile politice elementare în care înțelesurile securității naționale și internaționale urmează să fie construite”. Așa contextul anarhiei, din perspectiva lui Buzan, impune conceptului de securitate trei condiții majore: (1) statele sînt obiectul principal de referință al securității, fiindcă ele constituie atît cadrul ordinii, cît și sursa cea mai înaltă de autoritate guvernamentală. (2) deși statele sînt principalele obiecte de securitate, dinamica securității naționale este puternic relaționată și de interdependența dintre state. (3) avînd în vedere durabilitatea anarhiei, înțelesul practic al securității poate fi conceput în mod rațional dacă poate fi făcut operațional într-un mediu competitiv. Aceasta însă mai înseamnă că în anarhie securitatea nu poate fi decît relativă, niciodată absolută.

Aceste aspecte au fost cel mai mult criticate, căci sugerau o viziune neorealistă asupra securității. Iar pentru cei ce susțin că individul trebuie să aibă o poziție privilegiată ca referent primar al securității (în special pentru liberali), statul devine, mai degrabă, o amenințare la adresa securității decît o sursă de securitate. Buzan este conștient de „confruntarea istorică” stat – individ și, pentru a elucida lucrurile, introduce conceptele „state slabe” și „state puternice”. Este interesant să remarcăm că slab – puternic nu se referă aici la capacități sau putere propriu-zisă, ci, mai degrabă, la nivelul de coeziune socio-politică. Însă nici un indicator unic nu definește în mod clar diferența dintre statele slabe și cele puternice, dar Buzan exemplifică niște condiții pe care ne putem aștepta sa le găsim la statele slabe: (1) un nivel ridicat de violențe politice; (2) un rol pregnant al poliției politice în viața cotidiană a cetățenilor; (3) conflicte politice majore referitoare la ideologia ce trebuie folosită în organizarea statului; (4) lipsa unei coerențe a identității naționale sau prezența unor identități naționale contradictorii în interiorul statului; (5) lipsa unei ierarhii clare și nerespectarea autorităților politice; (6) un gard înalt de control al statului asupra mass-media.

Acolo unde statul este puternic, securitatea națională poate fi percepută în primul rînd, prin prisma protejării componentelor statului de amenințările venite din exterior, spune Buzan. Iar statele slabe, pe de altă parte, sunt supuse în primul rînd vulnerabilităților politice interne. Însă atunci cînd un stat este și o putere mică și în același timp un stat slab, vulnerabilitatea sa este nelimitată, ea venind atît din interior, cît și din exterior.

Una dintre cele mai revelatoare inovații aduse de Buzan în abordarea securității este analiza conceptului prin prisma amenințărilor, în speță, a amenințărilor în funcție de sector. În consecință, avînd cinci sectoare ale securității, descoperim cinci tipuri majore ale amenințărilor: militare, politice, sociale, economice și ecologice.

Buzan începe cu cercetarea amenințărilor militare pentru că, susține savantul, acțiunea armată nu doar lovește în însăși esența funcțiilor de protecție a statului, ci amenință să distrugă în adîncime straturile de interese sociale și individuale care stau la baza statului. Amenințarea militară supune baza fizică a statului la presiuni, prejudiciere și dezmembrare și poate distruge profund ecosistemul. Mai mult, evidențiază pregnant autorul, aceasta poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituțiilor, reprimînd, subminînd sau desființînd ideea de stat.

Întrucît statul este o entitate esențialmente politică, amenințările politice sînt de temut în egală măsură ca și cele militare, căci, spune Buzan, ele agresează direct ideea de stat, ideologia organizațională, instituțiile statale. Pe de alta parte, atrage atenția Buzan, amenințările politice provin din marea diversitate de idei, din natura anarhică a sistemului internațional, așa încît ele sunt de cele mai multe ori structurale: „rezultă mai degrabă din natura situației decît din intenții particulare ale unui atacant față de altul”.

Cît privește amenințările sociale, acestea, după Buzan, pot fi cu greu de deosebit de cele politice. Căci în relațiile dintre state, amenințările externe semnificative asupra nivelului social ajung pînă la atacuri la adresa identității naționale, căzînd cu ușurință în domeniul politic. Astfel, amenințările sociale constituie adesea o parte a pachetului mai larg de amenințări armate și politice, spune Buzan. Iar dacă securitatea socială depinde de capacitatea statului de susținere a structurilor tradiționale de limbaj, cultură, identitate și obiceiuri etnice, atunci amenințarea acestor valori provin mai des din interiorul statului decît din afara lui, concluzionează autorul.

Amenințările economice sunt și mai greu de definit și localizat. Problema centrală, susține pe bună seamă Buzan, este că într-o economie de piață funcțională poziția actorilor este totdeauna una de risc, luptă, concurență, nesiguranță și deci actorii se află într-o permanentă amenințare. Pentru a funcționa în mod eficient, pentru a produce progres, pentru a obține profit, niveluri acceptabile de producție, distribuție, inovație și creștere piața trebuie să impună continuu amenințări cu falimentarea actorilor ineficienți. De aceea, într-un sistem de piață, există un număr și o varietate uriașe de amenințări economice, care nu pot fi considerate în mod rezonabil drept amenințări la adresa securității naționale. Dar atunci cînd consecințele amenințării economice ajung dincolo de sectorul strict economic, argumentează Buzan, intrînd în sfera militară sau politică, pot apărea trei chestiuni care privesc securitatea națională: legăturile dintre capacitățile economice, pe de o parte, și capacitatea militară, puterea și stabilitatea socio-politică, pe de altă parte.

În capitolului dedicat amenințărilor, Buzan încearcă să definească amenințările ecologice. În mod tradițional, spune Buzan, aceste au fost percepute ca întîmplătoare, făcînd parte din condițiile naturale de viață, și de aceea ca fiind mai curînd o problemă de destin decît o chestiune de pe agenda securității naționale. Amenințările ecologice însă par a fi foarte importante: cutremure, furtuni, epidemii, inundații, valuri uriașe, secete. Toate acestea au fost văzute ca o parte a luptei oamenilor împotriva naturii, în timp ce chestiuni de securitate națională țin mai mult de lupta oamenilor între ei. Însă o dată cu expansiunea cunoașterii se realizează că toate aceste calamități nu sînt întîmplătoare. Deversările de acizi, gazele de seră sau fluorurile de carbon care provoacă subțierea stratului de ozon sunt atacanți identificabili. Marea problemă care rămîne este lipsa dorinței de cooperare în acest domeniul a tuturor actorilor implicați, este ceea ce Hardin numește ca fiind „tragedia bunurilor publice” și eschivarea de la acțiune colectivă. Așa încît amenințările ecologice, deși au fost recunoscute ca fiind prejudicieri serioase la adresa națională și internațională, se fac puțini pași serioși în înlăturarea acestor pericole iminente și nu numai din cauza fenomenului „blatistului” („mă comport ca un blatist: beneficiez de un bun fără să plătesc pentru el, în timp ce toți ceilalți plătesc”), ci și din cauză că acțiuni în acest sens ar aduce prejudicii serioase industriilor țărilor dezvoltate.

Concluzii

În concluzia acestui capitol, este esențial a evidenția faptul că atît abordarea realistă cît și liberală au adus un aport semnificativ la dezvoltarea multidimensională a conceptului de securitate. Însă Școala de la Copenhaga, și în special, studiile lui Barry Buzan, au rederecționat conceptul în limite mult mai largi, dezvoltînd înțelegerea „atotcuprinzătoare” a securității pe care o cunoaștem astăzi. Acest lucru este ilustrat și de comentariul lui K. Booth, care spunea că volumul „Popoarele, statele și teama” rămîne cea mai cuprinzătoare analiză teoretică a conceptului de securitate în literatura relațiilor internaționale pînă la această oră, iar de cînd a fost publicată, noi, ceilalți, am scris note de subsol la ea.

capitolul 3

evaluarea eficientei instrumentelor legate de managementul riscului selectat

3.1. scurt istoric al agentilor conflictuali

În preambulul Cartei ONU, este prezentat scopul acestei organizații „de a feri generațiile viitoare de fulgerul războiului prin unirea forțelor membrilor și în vederea menținerii păcii și securității internaționale și prin garantarea că forța armată nu va fi folosită decât în interesul colectiv”.

Aceeași Cartă ONU, permite, totodată, comunităților umane din diferite zone să-și organizeze propriile sisteme colective de securitate cu caracter regional, cu condiția ca scopurile să fie compatibile cu cele ale forumului mondial.

Instrumentele juridice folosite în procesul prevenirii conflictelor sunt incluse în Carta Organizației Naițunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11(2), 24, capitolele VI și VII, articolele 40, 41 și articolul 99. În art. 1 se arată că scopul Organizației Națiunilor Unite este: ,,să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop, să ia măsuri colective eficiente pentru prevenirea și eradicarea amenințărilor la adresa păcii și să faciliteze, prin mijloace pașnice, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, negocierile sau reglementarea pașnică a disputelor internaționale sau a situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii”.

Articolul 24 specifică funcțiile și atribuțiile Consiliului de Securitate, căruia statele membre i-au conferit responsabilitatea de prim ordin a menținerii păcii și securităii și implicarea sub autoritatea sa, a tuturor structurilor ONU.

Capitolele VI și VII ale Cartei privesc reglementarea pașnică a diferendelor și acțiunilor care pun în pericol ori încalcă pacea sau reprezintă acte de agresiune, acestea constituind elementele definitorii ale acțiunilor ONU în domeniul prevenirii conflictelor. În ceea ce privește reglementarea pașnică a conflictelor, în baza art. 33,

Consiliul de Securitate va solicita părților în conflict reglementarea acestora prin mijloace ca: negocierea – concilierea; ancheta – arbitrajul; medierea – reglementarea pe cale juridică, asistența organismelor regionale sau alte mijloace pașnice, la alegerea părților.

În conformitate cu art. 33, statele membre sunt de acord cu investigarea de către Consiliul de Securitate a oricărei situații care ar putea da naștere unui conflict, pentru a determina în ce msură pacea și securitatea internaională sunt amenințate.

În art. 40 din cap. VI se arată că, pentru a preveni agravarea situației, Consiliul de Securitate poate solicita părților implicate să respecte anumite măsuri temporare, pe care acestea le consideră necesare sau de dorit în circumstanțe excepționale. Consiliul de Securitate poate acționa în conformitate cu art. 41 și poate hotărî luarea măsurilor, cum ar fi: embargoul asupra armamentului sau sancțiuni de natură militară.

Dincolo de prevederile explicite ale Cartei asupra modului de acțiune al organismelor ONU abilitate pentru intervenia directă în prevenirea, limitarea sau restrângerea ariei conflictuale, au existat inițiative sau acțiuni având aceeași finalitate: rezoluțiile Consiliului de Securitate; rapoartele Comisiei speciale privind Carta ONU; rapoartele secretarului general; diplomația preventivă.

Deși procedurile declarative, explicite, de prevenire (DECLARATOR PREVENTION) pot avea un impact redus, în sensul că descriu și prezintă incomplet anumite tipuri de comportament, ele constituie, totuși, cadrul unui mandat, de tipul Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948.

Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Conform art. 34 și 35 ale Cartei, Consiliul de Securitate și oricare stat membru poate aduce în atenția Consiliului orice conflict care amenință pacea și securitatea internațională.

În cazul în care inițiativa aparține Consiliului de Securitate, diversele state membre se consultă pentru a cădea de acord în legătură cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi.

Dacă unul dintre statele membre dorește includerea unui punct pe ordinea de zi, el se adresează președintelui Consiliului, solicitând convocarea unei reuniuni, sau în situații urgente, organizarea imediat a unei întruniri.

Proiectul de hotărâre elaborat, asupra căruia și-au exprimat punctele de vedere statele care-l inițiază, poate fi adoptat ca Rezoluție în Consiliul de Securitate.

Rezoluțiile ONU, întemeiate în baza prevederilor cap. VII al Cartei sunt adoptate sub autoritatea politică a Consiliului de Securitate, compus din reprezentanții celor 5 membri permanenți și 10 membri nepermanenți. Deciziile se adoptă cu majoritate de voturi, căreia îi poate fi aplicat veto-ul unuia dintre membrii permanenți. În timpul războiului rece, procedura de adoptare a deciziilor era slabă, iar dreptul de veto era folosit ca instrument al confruntării ideologice.

O altă modalitate de adoptare a unei Rezoluții este Intervenția Secretarului General. Acesta poate fi solicitat să joace rolul unui mediator și consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În exercitarea atribuției de prim administrator al Națiunilor Unite, el adoptă hotărâri ce pot fi considerate decizii politice. Art. 99 îi conferă puteri care depășesc cu mult pe cele acordate oricăruia dintre liderii unei organizații internaționale. El poate ,,supune atenției Consiliului de Securitate orice problemă care, în opinia sa, ar amenința menținerea păcii și securității internaționale”.

În temeiul art. 11.3 al Cartei ONU, Adunarea Generală poate aduce în atenția Consiliului de Securitate situații de natură să pună în pericol pacea și securitatea internațională. În astfel de cazuri, atât Secretarul General, cât și Consiliul de Securitate pot acționa pentru: a lua măsuri; a media o stare de criză; a emite un aviz.

Sistemul gestionării conflictelor urmează să fie încă dezvoltat și consolidat.

Primele acțiuni efective întreprinse de ONU la sfârșitul anilor '50, în absența unor dezbateri prealabile, au fost, trimiterea ,,reprezentanților personali” ai Secretarului General în zonele potențial periculoase, aceștia fiind totodată ,,pionierii diplomației preventive”, însușită și dezvoltată ulterior de ONU, utilizată ca metodă și practică permanentă în toate zonele de conflict.

În 1987, a fost creat un ,,dispozitiv de alertă rapidă”, organ cu structură civilă ORCI (Office for Research ant Collection of Information) și DIESA (Departament of International Economic and Social Affairs), care au pus la punct baze de date pentru prognoză și raportare a datelor economice, pentru identificarea indicatorilor sociali și de mediu, stabilind drept o practică a activității lor, publicarea de prognoze, în ideea identificării posibilelor zone sensibile, care ar putea genera stări conflictuale.

În materie de alertare rapidă, problema nu este de a prevedea, ci de a anticipa potențialele dificultăți cu suficient timp înainte pentru a se putea lua oportun măsurile corective.

Majoritatea sistemelor de alertare nu se ridică la înălțimea așteptărilor. Ele se află încă într-un stadiu embrionar și se bazează în special pe informațiile furnizate de serviciile secrete naționale.

Explicația acestei stări de lucruri rezidă în ezitarea statelor de a cumula informațiile pe care le dețin serviciile lor secrete și, de asemenea, în abordările pe termen scurt ca și de forma mentală reactivă, mai curând decât proactivă a celor care iau decizii și modelează opinia publică la nivel național și internațional.

Sfera preocupărilor organismelor specializate în monitorizarea crizelor economice și sociale s-a extins și asupra domeniului fluxurilor de refugiați pentru a pune la dispoziția Consiliului modalitățile cele mai eficiente de alertare rapidă în domeniul refugiaților. Structura funcțională a sistemului de alertare rapidă acoperea cinci faze distincte, corelate funcțional: colectarea, schimbul și difuzarea de date; analiza datelor; coordonarea și sinteza diverselor analize primite; formularea și transmiterea alertării rapide; acțiunea ulterioară alertării.

Subliniem și faptul că transmiterea de informații privind situațiile de criză potențială se efectuează cu ajutorul unor tehnologii avansate (radio satelit, Email) între sediul din New York și celelalte sedii din întreaga lume.

Pentru realizarea securității europene și prevenirea conflictelor pot fi adoptate două abordări diferite: prima, bazată pe confruntare, având la bază mijloacele de apărare individuală sau colectivă (acțiuni armate de apărare sau descurajare), iar cea de-a doua bazată pe cooperare, care renunță la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare. Scopul acestui ultim mod de abordare este, în esență, promovarea cooperării în sfera politică, în vederea prevenirii conflictelor și reducerea pericolului confruntării armate.

Tratăm problematica prevenirii conflictelor prin prisma activității prestate de organisme internaționale cu competențe în acest domeniu, și anume: NATO, OSCE și UE. Pe parcursul timpului, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor.

Noul său concept strategic a consacrat ideea că securitatea Alianței este indisolubil legată de securitatea celorlalte state din Europa și recunoaște că posibilele riscuri la adresa securității Alianței, rezidă într-o prim instanță, în consecințele negative ale instabilității unor state din punct de vedere economic, social, politic și chiar al rivalităților etnice și disputelor teritoriale.

Prevenirea conflictului poate include definirea misiunilor, consultația, alarmarea, inspecțiile și monitorizarea. Desfășurările preventive, în mod normal, constau în forțe civile și/sau militare care sunt trimise pentru a evita o criză.

Prevenirea conflictului nu poate fi niciodată garantată. Mijloacele militare întrebuințate pentru aceste misiuni trebuie să fie concentrate pe sprijinul pe care ele pot să-l acorde eforturilor diplomatice și politice pentru a soluționa disputa.

OSCE, compusă din 51 de state europene plus SUA și Canada, are ca organisme principale de lucru: Întâlnirea șefilor de stat sau de guvern; Consiliul Ministerial; Comitetul Înalților Funcționari; Consiliul Permanent; Președintele în exercițiu; Secretarul General. Această organizație diferă de alte instituții de securitate europeană din mai multe puncte de vedere: în primul rând că, așa cum sugera numele sau inițialele (CSCE), ea nu a fost creată ca o organizație internațională supusă dreptului internațional, ci a fost întotdeauna un organism sui generis. Până nu demult, ea reprezenta o serie de conferințe și reuniuni care au deviat din CSCE original (Conferința de la Helsinki) și care numai recent s-au dotat cu instituii permanente. Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele membre sau participante conțin elemente adiționale privind pacea și securitatea și care se întrepătrund în cadrul așa numitelor ,,principii ale decalogului”. OSCE s-a dezvoltat, așa cum spuneam, de la un eveniment singular și anume CSCE care a condus la Actul Final de la Helsinki, care ulterior a dus la o serie de conferințe și forumuri. La baza sa au stat reuniunile ulterioare de la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Viena (1986-1989), Lisabona (1996) etc. Comunitatea Europeană a fost constituită pe baza Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 de Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.

În 1973 li s-au alăturat Danemarca, Irlanda și Anglia, în 1981 Grecia și în 1986 Spania și Portugalia. Finlanda și Suedia s-au alăturat UE la 01 ianuarie 1995, totalul țărilor membre fiind de 15. Negocierile de primire au fost încheiate, de asemenea, cu succes, de către Norvegia și de celelalte state care au aderat până în prezent.

La Consiliul European de la Maastrich din decembrie 1991, șefii de stat și de guvern ai țărilor Comunității au adoptat un Tratat privind Uniunea Politică și un Tratat privind Uniunea Economică și Monetară, care, împreună, formează Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut în mod obișnuit ca Tratatul de la Maastricht. Tratatul a intrat în vigoare la 01 noiembrie 1993 în urma ratificării sale de către toate țările. O dată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht au luat ființă noi structuri și proceduri, iar Comunitatea Europeană a fost inclusă în Uniunea Europeană. U.E. se compune din trei ,,piloni”. Primul, cunoscut ca pilonul comunitar, se bazează pe Tratatele de la Paris și Roma, așa cum au fost modificate prin Actul European Unic din 1986. Ceilalți doi ,,piloni”, nou creați prin Tratatul asupra Uniunii Europene, se ocupă în principal de cooperarea interguvernamentală, astfel: al doilea pilon este cel al politicii externe și de securitate comună, care se află în curs de dezvoltare; al treilea pilon se refer la cooperarea din cadrul Uniunii în sfera dreptului civil, penal și al afacerilor interne.

Tratatul privind Uniunea Europeană prevede conferințe interguvernamentale, o dată la doi ani, pentru a se evalua progresul făcut și experiența dobândită în domeniul politicii externe și de securitate. De regulă, o criză internă prelungită și nerezolvată la timp, aduce implicit intervenția forțelor de menținere și restabilire a ordinii sub egida ONU, NATO sau a altor organisme internaționale. Pentru a preveni o situație de acest gen, apreciem că este de mare importanță modul în care sunt studiate, prevenite și rezolvate turburările grave interne ale ordinii publice de către statul respectiv, iar în cazul nostru de către autoritățile publice, forțele de ordine legal constituite în statul de drept.

Cele patru Convenții de la Geneva din 1949 relative la protecția victimelor de război – Convenția I-a pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie; Convenția a II-a pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate pe mare; Convenția a III-a privitoare la tratamentul prizonierilor de război și Convenția a IV-a privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război – și primul din protocoalele lor adiționale abordează, în principal, problematica în raport strict numai cu existența conflictelor armate internaționale, chiar dacă articolul 3 comun al respectivelor convenții inserează dispoziții aplicabile în caz armat neprezentând caracter internațional, și ivit pe teritoriul uneia din Înaltele

Părți Contractante Oricum, rezultă explicit din alin. 2 al art. 1 din Protocolul adițional II la Convențiile de la Geneva că prevederile respectivului protocol nu se aplică ,,situațiilor de tensiune interne și tulburărilor interne, cum sunt – actele de dezordine publică, actele sporadice și izolate de violență și alte acte analoage care sunt conflicte armate”.2 Tulburări interne: situația în care, fără a fi vorba de conflict armat, se manifestă pe plan intern ciocniri de o anumită gravitate sau durată și care comportă acte de violență. Aceste acte pot îmbrăca forme diferite, mergând de la manifestări spontane de violență până la lupta între grupuri, mai mult sau mai puțin organizate și autoritățile aflate la putere. În aceste situații, care nu generează neapărat lupte deschise, autoritățile fac apel la forțele de ordine publică pentru a restabili ordinea internă.

Tensiunile interne: situații de criză grave (politice, religioase, rasiale, sociale, economice etc.) sau sechele, urmări ale unui conflict armat sau tulburări interne. Aceste situații, care nu sunt regăsite în Dreptul internațional umanitar, sunt cele în care se găsesc frecvent deținuții numiți ,,politici”, indiferent cum sunt denumiți de guvernul respectiv sau legislația pe care o folosește pentru a-i priva de libertate.3

La rândul său, Hans-Peter Gasser, consilier juridic în cadrul Conducerii Comitetului Internațional al Crucii – Roii (C.I.C.R.) aduce o contribuție valoroasă privind lămurirea conținutului tulburărilor și tensiunilor interne.

Un alt analist se referă la efectele unor situații caracterizate prin violență în interiorul granițelor unui stat. În plan politic, consensul minim din cadrul statului dispare, iar dialogul dintre diferitele forțe politice este întrerupt. Disensiuni grave apar, de asemenea, în ordinea juridică a țării respective: recurgerea la legislația excepțională aduce, în ultimă instanță, prejudicii chiar statului de drept. Efectele sunt, în același timp, și de ordin economic, întrucât economia unui stat în permanentă frământare se degradează progresiv, dar și de ordin social: stările excepționale de lungă durată produc schimbări în structura socială a țării. Sunt și alte consecințe susceptibile de a transforma fundamentele statului sau ale societății. Totuși – susține

autorul -, cele mai directe și mai imediate efecte sunt întotdeauna cele de ordin umanitar, adică cele care afectează nemijlocit și critic ființa umană în demnitatea sa, în bunăstarea, sănătatea, libertatea și viața sa. Ceea ce rezumă, într-un cuvânt, specificul situațiilor de tensiuni și tulburări

interne este suferința. Ea decurge din faptul că asemenea situații sunt caracterizate prin apariția unui grad de violență care îl depășește pe cel inerent situațiilor ,,normale” (prin violență ,,normală” Gasser înțelegând, de exemplu, criminalitatea ,,obișnuită” de fiecare zi sau, pe un alt plan, măsurile de ,,reprimare curente” practicate de către aparatul polițienesc, în limitele legii). În optica aceluiași autor, situațiile de tensiune și tulburări interne sunt caracterizate prin fenomene ca: arestări masive urmate, în cele mai multe cazuri, de detenție arbitrară: condiții proaste de detenție; dispariții de persoane și detenția nedeclarată; tratamentele rele, mergând până la tortură; luări deostatici; suspendarea sau nerespectarea celor mai elementare garanții judiciare. Toate aceste fenomene sunt expresia sau consecința unei încălcări a drepturilor fundamentale ale individului, așa cum au fost proclamate prin Declarația universală a drepturilor omului (1948) și garantate prin diferitele tratate referitoare la drepturile omului și chiar prin dreptul cutumiar.

O abordare deosebit de interesantă o realizează Asbjorn Eide în articolul Tulburări și tensiuni interne. Printre altele, el consideră că atunci când ne referim la dreptul internațional aplicabil în regiunile cu tulburări și tensiuni interne, trebuie menționată clauza denumită ,,echapatoires” (derogatorie) conținută în instrumentele juridice relative la drepturile omului, cum ar fi articolul 4 al Pactului internațional al Națiunilor Unite relativ la drepturile civile și politice, articolul 15 al Convenției interamericane. În termenii acestei clauze, autoritățile statului pot, în anumite circumstanțe, să ia măsuri care să deroge de la obligațiile pe care și le-au asumat

privind protejarea și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Așa, de exemplu, alineatul 1 al articolului 4 din Pactul menționat prevede că ,,În cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și este proclamat printrun act oficial, statele părți la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială”. Acest lucru se realizează dacă se îndeplinesc următoarele condiții:

Prima, se referă la necesitatea existenței unei stări de urgență, care pune în pericol viața națiunii. Atunci când tulburările și revoltele sunt o manifestare a unei voințe generale de participare la conduita afacerilor publice, autoritățile nu sunt în drept să utilizeze clauza derogatorie în scopul protejării unei clase sau a unui grup și, astfel, structura economică și politică dată. Statul nu trebuie, deci, să recurgă la această clauză decât atunci când viața întregii națiuni, inclusiv a opoziției, se află în pericol – spune Eide.

A doua condiție o reprezintă proclamarea oficială a stării de urgență, în baza căreia o derogare nu poate fi făcută decât atunci când este strict necesară pentru rezolvarea unei probleme date. De exemplu, atunci când agitația este manifestarea voinței populare de participare la viața politică, adică de un drept recunoscut prin articolul 25 al Pactului internațional relativ al drepturilor civile și politice, orice derogare trebuie însoțită de eforturi vizând crearea condițiilor politice necesare participării generale a populației la conducerea treburilor publice.

O a treia condiție se referă la interdicția derogărilor fondate pe discriminări, precum și a celor care ar afecta ,,nucleul dur” al drepturilor omului, pe care deja l-am nominalizat în lucrare. Reținând cele anterior invocate, Eide subliniază totuși, că nu toate situațiile de dezordine și de revoltă (răscoală) sunt calificate ,,stare de urgență”. Ajunși aici, este locul să ne exprimăm părerea că există și un al patrulea tip de conflict, care nu aparține nici celor armate internaționale, nici celor armate neinternaționale și nici tensiunilor și tulburărilor interne, și anume conflictul sau conflictele întâlnite în cadrul stărilor tensionale și cu risc crescut, în care acționează destul de curent responsabilii cu aplicarea legii pe timpul asigurării, menținerii sau restabilirii ordinii publice. Deci, tensiunile și tulburările interne nu trebuie confundate cu aceste stări tensionale și cu risc crescut, chiar dacă primele pot fi surse generatoare ale ultimelor. Cât privește delimitările și relaționările tulburărilor interne (tensiuni interne) opinăm că acestea interne se traduc, în principal, prin comportamente publice manifeste, verbal și faptic social, ca trăiri emoționale, motivaționale și voliționale deosebit de intense, care concentrează, pe de o parte, nucleul respingerilor valorilor și intereselor pe care societatea le propune ca modele culturale acționare, iar pe de altă parte, nucleul aprobărilor acelor valori și interese, înțelegând că, la mijloc, se situează poziția indiferenților. În astfel de împrejurări, poziția factorilor cu adevărat responsabili nu se mai pune în termenii ,,voința majorității” – ,,voința minorității” aceasta cu atât mai mult cu cât, într-un stat autentic democratic, respectul voinței majorității impune ca un corelativ respectul minorității, protejarea și a acesteia, atât timp cât, desigur, acțiunile ei sunt conforme legii.

În realizarea acestor funcții, responsabilii cu aplicarea legii trebuie să se călăuzească după unele norme de comportament, care să țină seama de particularitățile împrejurărilor.

3.2. Consecinte politice ale conflictului

Orice conflict interpersonal debuteză printr-o diferență de opinii între două sau mai mute părți într-o anumită problemă. Odată cu trecerea timpului, această diferență de opinii se accentuează și se ajunge ca părțile implicate în acest conflict să fie mai interesate de victoria într-un astfel de conflict decât să se concentreze asupra rezolvării situației conflictuale.

Odată cu dezvoltarea conflictului, părțile beligerante încep să-și ascundă reciproc informații importante și să lanseze false informații, zvonuri unii despre alții. Odată cu această etapă încep să se formeze grupuri de opinie în jurul uneia sau alteia dintre părți, constatându-se astfel o coeziune interioară a grupului și o antipatie, ură față de grupul advers. Bineînțeles că pot exista și persoane care pot să nu ia partea niciunuia dintre grupuri și atunci aceștia sunt considerați outsideri și treptat ei sunt excluși, paradoxal, de către ambele grupuri, cu toate că nu susțin pe nimeni.

În ultima fază a conflictului, cei mai agresivi dintre membrii grupului sunt promovați printr-o convenție tacită la funcția de lider de opinie și de grup, opinia lor fiind identficată cu cea a grupului. Se ajunge la formularea unor stereotipuri negative referitoare la adversari, iar în paralel se desfașoară o intensă campanie de promovare a autoimaginii ca fiind în totalitate pozitivă.

Se ajunge astfel ca întreaga organizație să fie cuprinsă de respectivul conflict, care astfel impiedică desfășurarea activităților în mod normal, iar cele două grupuri nu mai iau contact decât în situații de strictă necesitate și în cadru formal.

Astfel, conflictul în această fază amenință însăși existența companiei, iar rezolvarea situației se poate face numai prin măsuri drastice (cum ar fi concedierea persoanelor cele mai recalcitrante), dar succesul operațiunii nu este garantat pentru că problema care a pornit razboiul a fost trecută pe un plan secudar și au aparut altele mult mai noi.

3.3. Evaluarea procesului de asigurare a calitatii politice externe la nivel international

După o scurtă, dar frământată perioadă post-război rece, caracterizată de dezechilibrul mondial de putere care a urmat prăbușirii URSS, 11 septembrie 2001 a marcat intrarea omenirii într-o nouă eră, al cărei mediu de securitate este dominat de amenințări la care statele lumii se dovedesc insuficient pregătite să găsească împreună un răspuns adecvat.

În fața noilor amenințări cu care se confruntă omenirea – terorismul, proliferarea nucleară, eșecul guvernării (failed states), foametea, degradarea mediului etc. – ONU, care prin Cartă și-a asumat rolul de principal garant al păcii și progresului social, întâmpină serioase dificultăți în consensualizarea unei poziții.

Filozofia care a stat la baza edificării mediului internațional de securitate în secolul trecut cunoaște mutații fundamentale. Fenomenul globalizării a condus, pe de o parte, la multiplicarea oportunităților de dezvoltare și cooperare și creșterea exponențială a numărului de entități ce acționează pe scena globală, mai ales prin afirmarea unor actori non- statali, procesul de luare a deciziilor în politica externă și de securitate a statelor și în cadrul organizațiilor internațional devenind mult mai complex.

Pe de altă parte, asistăm, la globalizarea vulnerabilităților, riscurilor, amenințărilor, pericolelor și agresiunilor ai căror vectori purtători nu mai sunt doar actorii statali, ci și grupuri sau chiar indivizi organizați în rețele internaționale extrem de dificil de controlat, care pot fi prezenți și pot lovi oriunde pe mapamond.

Comunitatea internațională nu mai este, astfel, confruntată cu crize având un grad ridicat de predictibilitate și, prin urmare, gestionabile, ci cu necesitatea de a identifica noi soluții de abordare eficientă a noilor provocări.

Percepția diferită a riscurilor de securitate a generat aprinse polemici privind principiile și modul de acțiune pentru asigurarea unui climat pașnic de securitate – rolul ONU, principiile intervenției umanitare și cel al loviturii preventive, gradul de folosire a forței (soft power sau hard power) legitimitatea și moralitatea intervențiilor tip coailition of the willing și a proceselor nation-building etc.

O dată cu definirea noului mediu internațional de securitate se conturează o nouă hartă geopolitică a lumii, în proiectarea căreia relația transatlantică joacă un rol fundamental. Europa unită reușește să șteargă, după mai puțin de două decenii, artificiala graniță dintre Est și Vest, scoțând, cu greu însă, din reflexul politic sintagma Europa de Est. Nu suntem surprinși să constatăm că și Europa de Sud-Est, o entitate relativ recentă care a inclus România, în pofida unor realități geografice, economice și social-culturale ce îi îndreptățesc apartenența la Europa Centrală, se redefinește. Au apărut noi entități – Balcanii de Vest -, altele sunt în plină dezbatere – Europa de Centru-Sud. Statele Unite lansează conceptul Orientului Mijlociu Extins (Greater Middle East) și edifică o vastă arie de cooperare și comerț liber pe continentul nord-american (NAFTA), exercitând o importantă influență asupra procesului de normalizare a unor "zone fierbinți" – Balcani, Asia Centrală, Caucaz -, în construirea noii arhitecturi de securitate în Asia de Sud și de Sud-Est, precum și pentru rezolvarea marilor probleme ale Africii. Statele africane relansează speranța pentru sutele de milioane de oameni care trăiesc la limita subzistenței prin coagularea eforturilor în cadrul Uniunii Africane.

Reuniunile la nivel înalt ale NATO (Washington 1999, Praga 2002, Istanbul 2004, Riga 2006, București 2008), dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare, procesele de reformă instituțională a ONU, OSCE și a altor organisme cu anvergură globală sau regională conturează un nou cadru conceptual, de percepție și de acțiune a instituțiilor angajate în asigurarea securității.

În acest context deosebit de complex, România, prin triplul statut de membru al al NATO, membru al UE și membru nepermanent al CS/ONU, se plasează la confluența celor mai importante procese ale scenei politice globale și regionale.

Activitatea în cadrul acestor organizații conferă României nu numai o poziție consolidată pe scena internațională și garanții solide de securitate, ci și un sprijin consistent în îndeplinirea propriilor obiective de dezvoltare economică și socială.

Prin conduita, coerența și prestanța demersurilor sale, România se afirmă pe plan extern ca partener responsabil și eficient, cu un profil european și euroatlantic consolidat, capabil să genereze securitate în vecinătatea sa, să contribuie la eforturile aliaților săi pentru prezervarea păcii și să furnizeze modele de succes în problematica minorităților, drepturilor omului și dialogului inter-confesional.

Provocări la adresa securității în sud-estul Europei

Regiunea Balcanilor, cunoscută în secolul trecut drept "butoiul de pulbere al Europei", a continuat să fie cea mai instabilă zonă a continentului, în special prin evoluțiile înregistrate în spațiul ex-iugoslav.

România subliniază importanța beneficiilor unei abordări comune a riscurilor de securitate, efectele unei corelări transfrontaliere multiplicând șansele de succes comparativ cu politicile singulariste, necalibrate într-un context participativ mai larg.

De aceea, ne propunem o abordare unitară a problematicii regionale și, fără a face o

delimitare strictă, o vom încadra sub denumirea de "palierul politico-economic și de securitate".

În pofida unei relative stabilizări a stării de securitate, acumulările sunt extrem de fragile, iar perspectivele de evoluție rămân, încă, neclare. Fragilitatea mediului de securitate din regiune este determinată mai ales de factori interni, care țin de slaba guvernare a noilor entități statale apărute la frontiera sudică a UE: incapacitatea instituțiilor statului de a asigura respectarea legii (law enforcement), instabilitatea economică și ponderea alarmantă a economiei subterane, distribuirea inechitabilă a resurselor în cadrul societății, corupția, nerespectarea drepturilor omului și minorităților, clivajele etnice și confesionale. Dintre factorii externi, o influență semnificativă o au politicile unor state față de conaționali din țările învecinate (kinship states) sau ale unor țări musulmane față de coreligionari și, nu în ultimul rând, incoerența, inadecvarea sau absența unor strategii ale comunității internaționale, realitatea dovedind că nu întotdeauna soluțiile propuse din exterior au corespuns orizontului de așteptare al populației.

Analiza mediului regional de securitate relevă următoarele categorii de amenințări de securitate, care preocupă, în egală măsură, statele din zonă, cât și comunitatea internațională, cu prioritate UE și NATO:

3.4. Analiza documentului raport UE

Uniunea Europeana trece printr-un profund proces de reforma internă, ca urmare și concomitent cu derularea procedurilor pentru primirea de noi membri. Progresele în evoluția Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), implicarea și soluțiile alese de structurile europene pentru rezolvarea situațiilor dificile de pe continent demonstrează că Europa se pregatește să-și asume un rol substanțial în arhitectura propriei securități, inclusiv în cea de apărare, și să ofere modele de așezare, pe baze raționale, echitabile, a relațiilor dintre state și națiuni, prin armonizarea intereselor lor. Conceptul European de Securitate și Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu alte două concepte.

Este vorba, în primul rând, de Politica Externă și de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security Policy – CFSP), ce denumește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcției europene.

În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP ) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanță și care

este parte componentă intrinsecă a PESC. În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituții comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (afilată în subordinea Secretariatului General al Consiliului). Obiectivele celui de-al doilea pilon al Uniunii sunt stabilite in Articolul 11 din Tratatul UE. Pentru realizarea lor sunt folosite instrumente juridice specifice (actiune comuna, pozitie comuna) care trebuie adoptate in unanimitate de catre Consiliu. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea dispune de un nou instrument – strategia comuna, prevazuta in noul articol 12. Tratatul de la Amsterdam face de asemenea referire la situatiile in care se voteaza cu majoritate calificata si, de la semnarea acestuia, PESC s-a dezvoltat cu fiecare Consiliu European.

Tratatul de la Nisa (2001) permite, in anumite conditii, cooperarea mai strinsa in domeniul PESC pentru implementarea actiunilor comune si a pozitiilor comune. Nu se poate recurge la aceasta cooperare intarita pentru situatii cu implicatii militare sau de aparare.

Conceptul de Politică Europeană de Securitate și Apărare – PESA, s-a cristalizat la Consiliul European de la Koln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo și subsecvent înțelegerii francobritanice de la St. Malo (decembrie 1998), dobândind noi

valențe prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european de la Helsinki (1999), Lisabona (2000), Santa Maria da Feira, Copenhaga (2002), Bruxelles (2003), Salonic (2003). În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare apare

sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, bazându-se pe decizii suverane. PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale statelor membre.

OBIECTIVELE STRATEGICE

pe care le propune Uniunea Europeană sunt în număr de trei:

1. reactia la amenintari si combaterea acestora, prin mutarea „primei linii de aparare” in afara UE si prin recunoasterea faptului ca „nici una dintre aceste amenintari nu este pur militara si nici nu poate fi combatuta doar prin mijloace militare”. In consecinta, UE adopta o abordare multilaterala a provocarilor la adresa securitatii;

2. construirea securitatii in vecinatatea apropiata: interes major ca statele din vecinatate sa fie bine guvernate si administrate; largirea UE nu trebuie sa genereze noi linii de demarcatie; sarcina UE este de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate in partea de est a Uniunii (devin necesare dialogul si cooperarea cu tarile din bazinul mediteranean, din Orientul Mijlociu si Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian fiind o prioritate strategica pentru UE);

3. fundamentarea ordinii internationale pe multilateralism:

dezvoltarea unei comunitati internationale puternice, cu institutii functionale, guvernate conform principiilor de drept international. În raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunțată, în septembrie 2002, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca

în cazul documentului american.

Nu în ultimul rând, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni care să includă, pe lângă sarcinile de tip Petersberg, operații comune de dezarmare, sprijin pentru țări terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate.

3.5. Analiza documentului raport NATO

Noul Concept Strategic al NATO a fost publicat la întâlnirea la înalt nivel de la Roma din decembrie 1991, ca răspuns la necesitatea încadrării Alianței în noua arhitectură de securitate internațională. Acest document enunță cele mai importante principii și obiective ale NATO în condițiile colapsului URSS și, prin urmare, a dispariției pericolului unei confruntări militare masive.

Astfel, textul Conceptului prevede că politica de securitate a NATO este bazată pe 3 elemente de reasigurare reciprocă, și anume, dialogul, cooperarea și menținerea unei capacități defensive colective. Dimensiunea militară a Alianței rămîne în același timp un factor esențial pentru atingerea acestor trei obiective și se reflectă în următoarele principii fundamentale:

– Alianța are un obiectiv pur defensiv;

– securitatea este indivizibilă și un atac asupra unui membru al Alianței înseamnă un atac asupra tuturor;

– politica de securitate a NATO este bazată pe apărare colectivă, inclusiv pe o structură militară integrată, ca și

pe acorduri de cooperare relevantă și de coordonare;

– menținerea unei combinații potrivite de forță nucleară și convențională pe teritoriul Europei este necesară

pentru viitorul previzibil.

În același timp, Conceptul a reafirmat funcțiile de bază ale Alianței și importanța menținerii legăturii transatlantice. A

recunoscut că securitatea este clădită atît pe considerente poitice, economice, sociale și de mediu, cît și pe apărare.

Conceptul Strategic actual a fost adoptat în 1999 pentru a permite Aliaților să-și asume responsabilități nu doar în domeniul apărării colective dar și pentru asigurarea păcii și stabilității în regiunea euro-atlantică extinsă. La baza acestuia este pus parteneriatul și cooperarea cu alte țări, regiuni și organizații internaționale și parteneriatul strategic

dintre NATO și UE va contribui la consolidarea relațiilor complimentare și eficientizarea prevenirii conflictelor. Acesta

cuprinde următoarele elemente principale:

– o abordare mai largă a securității ce cuprinde factorii politici, economici, sociali și de mediu;

– angajare puternică în relația transatlantică;

– menținrea capabilității militare a Alinaței pentru eficientizarea operațiunilor militare;

– menținerea structurilor și procedurilor adecvate pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor;

– parteneriat efectiv cu țările non-NATO, bazat pe cooperare și dialog;

– lărgirea Alianței prin aplicarea unei politici a ușilor deschise pentru potențialii noi membri;

– continuarea efortului în vederea dezarmării și neproliferării.

Sarcinile specifice ale NATO descrise în Conceptul Strategic:

– să asigure un fundament pentru stabilitatea spațiului Euro-atlantic, bazat pe consolidarea instituțiilor democratice

și angajare în rezolvarea pașnică a diferendelor;

– să servească în calitate de forum consultativ pentru Aliați în probleme care afectează interesele lor vitale;

– să protejeze statele membre NATO de orice amenințare și agresiune;

– să promoveze un parteneriat extins, cooperare și dialog cu alte țări dins spațiul Euro-atlantic în scopul asigurării

transparenței, încrederii reciproce și a capacității comune de acțiune în cadrul Alianței.

Capitolul 4

Studiu de caz

Razboiul din Kosovo

Kosovo în timpul Iugoslaviei lui Tito (1945–1986)

Conflictele dintre cele două comunități erau pe punctul de a izbucni din secolul XX, iar ocazional s-au produs violențe grave, în special în Primul război balcanic, Primul război mondial, și în Al Doilea Război Mondial. Guvernul socialist al lui Josip Broz Tito a reprimat sistematic manifestările naționaliste din Iugoslavia, căutând să asigure că nicio republică din cadrul federației nu obținea dominație asupra altora. În particular, puterea Serbiei – cea mai mare și mai populată republică – a fost atenuată prin stabilirea unor guverne autonome în provincia Voivodina în nord și în Kosovo, în sud. Frontierele provinciei Kosovo nu se potriveau tocmai corespunzător cu zonele din localitățile populate de albanezii din Iugoslavia (un număr de albanezi au fost lăsați în Republica Iugoslavă a Macedoniei, Muntenegrului, și Serbiei, pe când în nordul provinciei cea mai predominantă populație erau sârbi).Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor de la recensământul din 1921 a fost albaneză. Fosta autonomie a provinciei Kosovo stabilită în constituția Iugoslaviei, nu a fost pusă în practică. Poliția secretă a lui Tito a lovit cu asprime naționaliștii.În 1956, un număr de albanezi au fost puși sub acuzare în Kosovo de spionaj si sabotaj. Amenințarea de separatism a fost, de fapt, minimă, numai câteva grupuri disparate doreau unirea cu Albania, însă politic ele erau nesemnificative. Impactul pe termen lung a fost substanțial, astfel că uniul din ele – Mișcare de Revoluție pentru Unificarea cu Albania fondată de Adem Demaci – avea să formeze miezul politic al Armatei de Eliberare din Kosovo. Demaci însuși a fost închis în 1964, împreună cu mulți dintre adepții săi. Iugoslavia a suferit o perioadă de criză economică și politică în 1969, din pricina unui masiv program guvernamental de reformă economică ce a majorat indirect diferența dintre bogații din nord și săracii din sudul țării. Demonstrațiile și revoltele studențești de la Belgrad, în iunie 1968 s-au răspândit și în Kosovo în luna noiembrie a aceluiași an, dar au fost înăbușite forțele de securitate. Cu toate acestea câteva dintre cerințele studenților – în special pentru adevăratele puterile reprezentative pentru albanezi pe ambele organe de stat sârbe și iugoslave precum și o mai bună recunoaștere a limbii albaneze – au fost recunoscute de către Tito. Universitatea de la Priștilnița a fost stabilită ca o instituție independentă în 1970, încheindu-se astfel o perioadă lungă în care instituția a fost condusă ca un avanpost al Universității de la Belgrad. Albanizarea forțată a educației în Kosovo a fost împiedicată de lipsa de materiale educaționale în limba albaneză în Iugoslavia, ducând la un acord cu Albania pentru furnizarea de manuale. În 1974, statutul politic al provinciei Kosovo a fost îmbunătățit și mai mult, atunci când o nouă constituție iugoslavă a acordat o extindere pentru drepturile politice ale nemulțumiților albanezi. Odată cu Voivodina, a fost declarată provincie, și a câștigat multe puteri de republică: un loc pentru președinția federală și pentru propriile forțe de poliție și Banca Națională. Puterea era încă exercitată de către Partidul Comunist, dar revenea în principal etnicilor albanezi comuniști. Moartea lui Tito pe 4 mai 1980 a dus la o lungă perioadă de instabilitate politică, înrăutățind tot mai mult de criza economică și neliniștile naționaliste. Primul focar major a avut loc în orașul principal din Kosovo, Priștilnița, în martie 1981, atunci când studenții albanezi s-au revoltat la cozile listelor de cantine ale Universității. Acest eveniment banal s-a răspândit pe întregul teritoriu al Kosovo, luând caracterul unei revolte naționaliste cu demonstrații popular masive, în multe orașe. Protestatarii au cerut ca Kosovo să devină cea de-a șaptea Republică a Iugoslaviei. Cu toate acestea, acest lucru a fost inacceptabil politic pentru Serbia și Republica Macedonia. Unii sârbi (și unii naționaliști albanezi, de asemenea) au văzut cererile ca fiind un preludiu la o "Albanie Mare", ce putea cuprinde părți din Muntenegru, Republica Macedonia și însuși Kosovo. Pentru a înăbuși revoltele, președinția comunistă a trimis trupe ale poliției și ale armatei, declarând stare de urgență, cu toate că nu a abrogat autonomia provinciei cum au cerut unii comuniști sârbi. Presa iugoslavă a raportat că 11 oameni au murit (deșii unii susțin că numărul de morți ar fi de 1.000) și alți 4.200 au fost închiși. De asemenea Partidul Comunist din Kosovo a suferit și epurări, mai multe personalități cheie (inclusiv președintele său) fiind expulzați. Autoritățile au instituit măsuri de represiune aspre asupra tuturor etnicilor albanezi și sârbi. Kosovo a suferit o prezență extinsă a poliției secrete, în cea mai mare parte a anilor '80 aceasta reprimând fără milă orice manifestare naționalistă neautorizată ale albanezilor și ale sârbilor. Potrivit unui raport citat de Mark Thompson, mai mult de 58.0000 de locuitori din Kosovo, au fost arestați, interogați, internați sau amendați. Mii dintre aceștia și-au pierdut locurile de muncă sau au fost expulzați din unitățile de învățământ. În acest timp, tensiuni între albanezi și sârbi au continuat să se intensifice. În 1969, Biserica Ortodoxă Sârbă a ordonat clerului să compileze datele despre problemele sârbilor din Kosovo, încercând să facă presiuni asupra guvernului de la Belgrad pentru a face mai mult pentru a proteja credincioșii sârbi. În februarie 1982, un grup de preoți din Serbia și-au întrebat episcopii "de ce Biserica sârbă nu ia măsuri" și de ce nu pornește o campanie împotriva "distrugerii, incendierii și sacrilegiului a sfintelor moaște din Kosovo". Astfel de preocupări au atras atenția Belgradului. Povestiri apărute din timp în timp, în mass-media de la Belgrad susțineau că sârbii și muntenegrenii sunt persecutați. A fost o percepție veritabilă în rândul naționaliștilor sârbi, în special, că sârbii sunt scoși din Kosovo. Un fapt important care contribuia la instabilitate a fost traficul de droguri al mafioților albanezi kosovari. Un alt factor de agravare a fost declinul economiei provinciei Kosovo, aceasta devenind o alegere proastă pentru sârbii care căutau de lucru. Albanezii și sârbii aveau tendința de a-și favoriza compatrioții atunci când veneau noi angajați, dar numărul de locuri de muncă a fost, în orice caz, prea mic. În acest scop, s-a argumentaz că un număr mare de albanezi sunt de fapt țigani de credința islamică. Kosovo a devenit cea mai săraca parte din fosta Iugoslavie: în 1979, în medie, venitul pe cap de locuitor a fost de 795 dolari, comparativ cu media națională de 2635 dolari (și 5315 dolari în Slovenia).

Kosovo și ascensiunea la putere al lui Slobodan Miloșevici (1986–1990)

În Kosovo, creșterea naționalismul albanez și separatismului a dus la creștere tensiunilor etnice între sârbi și albanezi. O atmosferă din ce în ce mai otrăvitoare a condus la zvonuri sălbatice fiind comercializate și altfel de incidente banal fiind cu sufletul la gură de proporții.

A fost împotriva acestui fundal tensionat că Academia de Științe și Arte din Serbia (CAHУ) a realizat o anchetă în conformitate cu sârbii care au părăsit Kosovo în 1985-1986.[14] Raportul a concluzionat că o mare parte din cei care au plecat au fost sub presiune de albanezi, de a face acest lucru. Șaisprezece membri proeminenți ai membrilor academiei au începutul lucrul în iunie 1985 pe un document proiect ce a fost prezentat publicului în septembrie 1986. Memorandumul academiei, astfel cunoscut, a fost extrem de controversat. Este axat pe dificultățile politice cu sârbii din Iugoslavia indicând cotonogul de putere al lui Tito din Serbia și dificultățile cu care se confruntă sârbi în afara Serbiei.

Memorandumul a oferit o atenție specială, în Kosovo, susținând că sârbii din provincie au fost supuși la "genociduri fizice, politice, juridice și culturale" într-un "război total și deschis" care a fost în curs de desfășurare începând din primăvara anului 1981. Acesta a susținut că statutul provinciei Kosovo în 1986 a fost înfrângere istorică gravă decât orice eveniment pentru sârbi de la obținerea independenței față de Imperiul Otoman în 1804 astfel a fost considerat mai rău decât catastrofele precum ocuparea nazistă, sau a primului război mondial când Serbia a fot ocupată Imperiul Austro-Ungar. Autorii Memorandumului a susținut că, 200000 sârbi s-au mutat din provincie în urmă cu 20 de ani și au avertizat că în curând nici unul nu va mai rămâne "cu excepția cazului în care lucrurile se schimbă radical". Remediul în conformitate cu Memorandumul, a fost "securitate autentică și lipsită de ambiguitate de egalitate pentru toate persoanele care trăiesc în Kosovo și Metohia să fie stabilite" și "obiective și condiții pentru sârbi care au plecat să fie realizate". Acesta a concluzionat că "Serbia nu trebuie să fie pasivă și aștepte și să vadă ce vor spune alții, așa cum au făcut-o de multe ori în trecut."

Memorandumul a fost întâmpinat de multe reacții diferite. Albanezii au văzut asta ca fiind un apel al supremației sârbe la nivel local.Ei au susținut că toate emigranții sârbi au părăsit Kosovo din motive economice. Alte naționalități iugoslave – în special slovenii și croații- au văzut-o ca pe o amenințare pentru apelul Serbiei de a fi mai hotărâtoare. Chiar și sârbii au fost divizați: o parte au acceptat-o, în timp ce vechea gardă comunistă a atacat puternic mesajul său. Unul dintre cei care au denunțat-o era membru sârb al Partidului Comunist, Slobodan Miloșevici. În noiembrie 1988, șeful comisiei din provincia Kosovo a fost arestat. În martie 1989, Miloșevici a anunțat o "revoluție anti-birocratică" în Kosovo și Voivodina, limitându-le autonomia precum și de impunere a dangătului de clopot și o stare de urgență în Kosovo, din cauza manifestărilor violente, rezultate în 24 de decese (inclusiv doi polițiști). Miloșevici a susținut că modificările constituționale pentru a proteja restul sârbilor din Kosovo față de hărțuielile din partea majorității albaneze.

Kosovo sub dominația directă a Serbiei (1990–1996)

Slobodan Miloșevici a luat procesul de fortificație a unei etape ulterioare, în 1990, când a revocat autonomia provinciei Kosovo și Voivodina alegând liderii împreună cu simpatizanții acestuia. Crucial, ambele provincii au avut un vot în plus în cele opt state iugoslave, oferindu-i lui Miloșevici automat patru voturi în comparație cu Serbia și Muntenegru (fiind aliat Serbiei). Slovenia, Croația, Bosnia și Macedonia au avut, astfel, de a menține o alianță grea pentru a preveni modificări constituționale de către Miloșevici. Schimbările politice din Serbia au fost ratificate la 5 iulie 1990 în urma unui referendum pe întreaga Republica Serbia, inclusiv Kosovo. Ca urmare a acestor măsuri de mai mult de 80,000 de albanezi din Kosovo au fost expulzați de la locurile de muncă din Kosovo. Un nou curriculum sârb a fost impus în toate unitățile de învățământ superior din Kosovo – o mutare care a fost respinsă de albanezi, care au răspuns prin crearea unui sistem paralel de învățământ.

Impactul asupra Kosovo a fost drastic. Reducerea autonomiei a fost însoțită de eliminarea de la instituții politice (inclusiv a Ligii comuniștilor din Kosovo), cu asamblarea și guvernul să fie oficial desființate. Ca și cea mai mare parte a provinciei Kosovo a fost industria de stat, schimbările aduse o schimbare a cadrurilor cooperative. Din punct de vedere tehnic, puțini au fost dați afară pe loc: companiile le cereau să semneze angajamentele loiale, pe care mulți albanezi nu le vor semna, deși câțiva angajați au rămas în statul sârb până la 1999.

Autonomia culturală albaneză a fost drastic redusă. Singurul ziar de limbă albaneză, Rilindja, a fost interzis iar televiziunile și radiourile în albaneză a încetat. Albaneza nu a mai fost o limbă oficială a provinciei. Universitatea din Priștina, a fost văzută ca un focar de naționalismul albanez, au fost eliminați: 800 profesori de la Universitatea din Priștina au fost dați afară iar 22500 din 23000 de studenți exmatriculați. Aproximativ 40000 trupe de poliție iugoslave înlocuiesc originalul forțele de securitate albaneze. Un regim represiv a fost impus, care a fost condamnat ca fiind un "stat polițienesc". Sărăcia și șomajul a atins niveluri catastrofale, cu aproximativ 80% din populația din Kosovo, șomeri. O treime din populația bărbaților albanezi s-au decis să plece să lucreze în străinătate (în special în Germania și Elveția). Când Partidul Comunist din Kosovo a fost destrămat de lovitura de potolire a lui Miloșevici, poziția partidului dominat de albanezi se schimbase în Liga Democrată din Kosovo, având ca președinte pe scriitorul Ibrahim Rugova. El a răspuns la eliminarea de autonomie a provinciei Kosovo, prin realizarea unei politici de rezistență pașnică. Rugova a luat foarte practic linia rezistenței armate, care ar fi dat de nimic forței militare din Serbia deoarece ar fi dus numai la o baie de sange in provincie. El le-a cerut glotei albanezilor la boicot statele iugoslave și sârbe, prin ignorarea proiectului militar (obligatorii în Iugoslavia), și cel mai important de să nu plătească orice taxe sau impozite la stat. De asemenea, el a solicitat crearea școlilor albaneze paralel, clinicilor si spitalelor. În septembrie 1991, Adunarea umbră din Kosovo a organizat un referendum privind independența provinciei. În ciuda răspândirii hărțuielilor și violențelor, referendum-ul a raportat că 90% dintre au fost albanezi, și 98% din voturi – aproximativ un milion în total – au aprobat crearea statului independent "Republica Kosovo". În mai 1992, în al doilea referendum, Rugova a fost ales ca președinte al provinciei Kosovo. Guvernul sârb a declarat că ambele referendumuri au fost ilegale, iar rezultatele lor nule și inutile.

Începutul războiului (1996–1998)

Politica de rezistență pasivă a lui Rugova a reușit să mențină Kosovo în liniște în timpul războiului cu Slovenia, și războaiele cu Bosnia și Croația la începutul anilor '90. Cu toate acestea, cum a fost evidențiată prin apariția UCK, a dus la creșterea frustrărilor populației albaneze. La mijlocul anilor '90, Rugova a pledat pentru o forță de menținere a păcii ale Națiunilor Unite pentru Kosovo. În 1997, Miloșevici a fost promovat la funcția de Președinte al Republicii Federale Iugoslavia (Serbia și Muntenegru, care cuprinde Încă de la începuturile sale, în aprilie 1992).

Continuarea represiunii sârbe, a radicalizat mulți albanezi, unii dintre ei susținând că numai cu ajutorul rezistenței armelor se poate duce la o schimbare a situației. Pe 22 aprilie 1996, patru atacuri la personalul de securitate sârb s-au efectuat aproape simultan în mai multe părți ale provinciei Kosovo. O organizație până atunci necunoscută, numită "Armata de Eliberare din Kosovo" (UCK) declarase că este responsabilă pentru aceste fapte. Originea UCK a fost prima dată necunoscută. De fapt, inițial era un clan mic, dar grupul format de albanezii extremiști nu era foarte bine pregătit, mulți dintre aceștia fiind din regiunea Drenica din vestul provinciei Kosovo. UCK a constat în principal din fermierii locali, din strămutați și din someri.

Se presupune că UCK a primit suport material și financiar din partea albanezilor kosovari și din partea lorzilor de droguri albanezi stabiliți în alte locuri din Europa. La începutul anului 1997, Albania s-a prăbușit în haos după căderea președintelui Sali Berisha. Rezervele de material militar au fost jefuite cu impunitate de bande criminale cu cea mai mare parte a obiectivelor de metal oprindu-se până în vestul provinciei Kosovo, astfel mărind creșterea arsenalului UCK. Bujar Bukoshi, umbra prim-ministru în exil (la Zürich, Elveția), a înființat un grup numit FARK (Forțele Armate ale Republicii Kosova), care a fost raportat că a fost desființată și absorbită de UCK în 1998.

Cei mai mulți albanezi au văzut UCK ca "luptători de libertate" legitimi, în timp ce guvernul iugoslav îi considera "teroriști" atacând poliția si civilii.

În 1998, Departamentul de Stat al SUA listase UCK ca o organizație teroristă, și în 1999, a Comitetul de Politică Republican a Senatului Statelor Unite și-a exprimat necazurile cu "alianța eficientă" a administrației Clinton, cu UCK ca urmare a "numeroaselor rapoarte din surse neoficiale, că UCK este foarte mult implicat cu: extinderea rețelei de crime albaneze (…), [și cu] organizații teroriste, motivate de ideologia islamismului radical, inclusiv bunuri din partea Iranului și a cunoscutul Osama Bin Laden (…).,,

În 2000, un articol BBC, a declarat că NATO în război arată modul în care Statele Unite, care a descris UCK ca "organizație teroristă", dorește să formeze o relație cu aceasta.

Ministru plenipotențiar din partea SUA, Robert Gelbard a raportat că UCK este o organizație de teroriști Răspunzând la critici, el a precizat ulterior la Casa de Comisie pentru Relații Internaționale, că "în timp ce au comis 'fapte teroriste' nu au fost catalogatee legal de către Guvernul SUA ca organizație teroristă".[17] În iunie 1998, el a discutat cu doi bărbați care pretindeau că sunt lideri politici.

De asemenea, trebuie remarcat faptul că nici Statele Unite, nici alte puteri influente n-au făcut nici un efort serios pentru a opri banii sau armele directionate catre Kosovo.[necesită citare]

În același timp, SUA a ținut un "zid exterior de sancțiuni" asupra Iugoslaviei, care a fost legat de o serie de probleme, Kosovo fiind una dintre ele. Acestea au fost menținute în ciuda acordului de la Dayton, pentru a termina toate sancțiunile. Administrarea Clinton a susținut că Dayton a obligat Iugoslavia sa poarte discuții cu Rugova despre Kosovo.

Criza a escaladat în decembrie 1997 la reuniunea Consiliului de Punere în Aplicare Păcii de la Bonn, unde Comunitatea Internațională (așa cum este definit în Acordul de la Dayton) a acceptat să ofere Înaltulului Reprezentant în Bosnia puteri mari, inclusiv dreptul de a demite liderii aleși. În același timp, diplomații occidentali au insistat să discute despre Kosovo și că Serbia și Iugoslavia vor fi receptive la cererile albanezilor din provincie. Delegația din partea Serbiei, a luat cu asalt întâlnirea în protest.

Acesta a fost urmat de întoarcerea din Grupul de Contact, care a supravegheat ultimele faze ale conflictului bosniac, și declarațiile puterii europene cerând Serbiei să rezolve problema cu Kosovo.

Brusc, atacurile UCK s-au intensificat, centrate în zona văii Drenica aranjate de Adem Jashari la un anumit punct focal. După câteva zile când Robert Gelbard a descris UCK ca un grup terorist, poliția sârbă a răspuns atacurilor UCK în zona Likosane, prigonind o parte din UCK la Cirez, ducând la moartea a 30 de civili albanezi și patru polițiști sârbi.[20] Prima acțiune serioasă de război a început.

În ciuda unor acuzații de crime și execuții sumare de civili, condamnările capitalelor occidentale nu erau atât de volubile pe cât urma să fie. Poliția sârbă a început să-l urmărească pe Jashari și pe discipolii săi în satul Prekaz. Un schimb violent de focuri asupra grupului lui Jashari a condus la masacrarea a 60 de albanezi, dintre care optsprezece au fost femei și zece au fost sub vârsta de șaisprezece ani.[21] Evenimentul din 5 martie, a generat multe acuzatii din partea capitalelor occidentale. Madeleine Albright a declarat că "această criză nu este o afacere internă a RFI".

Pe 24 martie, forțele sârbe au înconjurat satul Glodjane, în zona operațională din Dukagjin și au atacat un grup de rebeli. În ciuda puterii superioare, forțele sârbe nu au reușit să distrugă unitatea UCK, care a fost obiectivul lor. Deși au existat decese și răniri grave ale albanezilor, insurgența în Glodjane a fost departe de a se opri. A fost, de fapt, unul din cele mai puternice centre de rezistență, ce urma să devină în cadrul apropierii războiului.

Un alt centru de activitate UCK a fost o parte din nordul Albaniei în apropierea frontierei, în centrul orașului Tropoje. Ca urmare a conflictului civil albanez din 1997, unele părți din Albania au ajuns dincolo de raza de acțiune a autorităților naționale. Mai mult decât atât, armurile armatei albaneze au fost jefuite. Multe din aceste arme jefuite au ajuns în mâinile a UCK în timp ce UCk a preluat zona de frontieră. Acesta a fost un teren de așteptare pentru atacuri, precum și pentru transportul maritim de arme la fortăreața Drenica. Drumul dintre ceste zone au pătruns din Djakovica, câmpiile din Metohia, către Kilna și au fost cele mai afectate zone de activitate UCK la început.

Primul scop al UCK a fost să se mute de la fortăreața din Drenica împreună cu aceasta în Albania iar acest lucru ar putea contura primele luni de luptă.

De asemenea, sârbii au continuat eforturile de diplomație, încercând să organizeze discuții cu personalul lui Ibrahim Rugova (discuții care Rugova și personalul său a refuzat să participe). După mai multe întâlniri ce nu au dat rezultat, președintele delegației sârbe, a invitat reprezentanții grupurilor minoritare din Kosovo pentru a asista și susține invitația albanezi. Președintele sârb Milano Milutinović a participat la una din întâlniri, deși Rugova nu a fost prezent. Acesta împreună cu personalul său a insistat să discute cu oficialitățile iugoslave și nu cele "sârbe" numai pentru a discuta despre modalitățile de a realiza independența Kosovo.

De asemenea un nou guvern sârb a fost format în acest moment, condus de către Partidul Socialist din Serbia și Partidul Radical Sârb. Președintele ultra-naționalist al Partidului Radical Vojislav Šešelj a devenit viceprim-ministru. Aceasta a crescut nemulțumirea cu poziția Serbiei între diplomații occidentali și purtători de cuvânt.

La începutul lunii aprilie, Serbia a amenajat un referendum cu privire la problema de interferență străină în Kosovo.Alegătorii sârbi au respins decisiv interferența străină în această criză. În același timp, UCK a cerut o mare parte din zonă și din jurul Decani, controlând un teritoriu cu sediul în satul Glodjane, ce cuprindea împrejurimile sale. Astfel, pe 31 mai 1998, armata iugoslavă și poliția internă a ministerului sârb început o operațiune pentru a elimina frontiera UCK. NATO a răspuns la această ofensivă în mijlocul lunii iunie cu operațiune "Determined Falcon", un spectacol în aer asupra granițelor iugoslave.

În acest timp, președintele iugoslav Miloșevici a ajuns la o înțelegere cu Boris Yeltsin a Rusiei de a opri operațiunile ofensive și pregătirea pentru convorbirile cu albanezi, care, prin această criză, a refuzat să vorbesc cu partea sârbă, dar nu și cu cea iugoslavă. De fapt singura întâlnire între Milosevic și Ibrahim Rugova a avut loc la 15 mai, la Belgrad, două zile după ce Richard Holbrooke a anunțat că va avea loc. O lună mai târziu, după o excursie la Belgrad, Holbrooke l-a amenințat pe Miloșevici că dacă nu ascultă de "ceea ce a rămas din țara ta va imploda vizitând zonele de frontieră afectate de luptă la începutul lunii iunie; acolo, el s-a fost fotografiat cu UCK. Publicarea acestor imagini a însemnat pentru suporterii, simpatizanții și a observatorilor UCK, că SUA s-a decis să susțină UCK și oprirea asupririi populației albaneze din Kosovo.

Acordul de la Yeltsin, a inclus reprezentanții internaționali ai lui Miloșevici pentru institui o misiune în Kosovo și Metohia pentru a monitoriza situația de acolo. Aceasta a fost Misiunea pentru Observarea Diplomatică din Kosovo (KDOM), care a început operațiunile de la începutul lunii iulie. Guvernului american a salutat această parte a acordului, dar a denunțat inițiativa de apel pentru a înceta focul reciproc. Mai degrabă, americanii au cerut ca partea sârbilor-iugoslavi să înceteze de focul "fără legătură … la o încetare a activității teroriste".

Din iunie până la mijlocul lunii iulie UCK s-a menținut în avans.UCK a înconjurat Pec, Djakovica, și au înființat o capitală intermediară în orașul Mališevo (la nord de Orahovac). Trupele UCK s-au înfiltrat în Suva Réka și la nord în zona de vest din Priștina. Aceștia au amenințat mina de cărbuni Belacevec și i-au prins la sfârșitul lunii iunie, amenințând rezervele de energie din regiune.

Cursul s-a schimbat în mijlocul lunii iulie atunci când UCK a capturat orașul Orahovac. De asemenea pe 17 iulie 1998 cele două sate din apropiere de Orahovac, Retimlije și Opteruša au fost capturate. Similar, sau chiar mai puține evenimente sistematice au avut loc in orașul Orahovac și în satul sârb Velika hoċa. Mănăstirea ortodoxă din Zociste situată la 5 km de Orehovac – renumita pentru relicve din Viețile Sfinților Kosmas și Damianos și venerate de albanezi – a fost jefuită, călugării acesteia deportați la o închisoare din tabără UCK și, în timp ce a fost pustiită, biserica mănăstirii și construcțiile sale au fost a dărâmate până în temelii de mine explozive. Aceasta a condus la o serie de ofensive sârbe și iugoslave, care vor continua până la început de august.

Un nou set de atacuri UCK la mijlocul lunii august a declanșat operațiuni ale Iugoslaviei în sud-centrul provinciei Kosovo la sud de drumul dintre Pristina-Pec. Acesta s-a sfârșit odată cu capturarea Klecka pe data de 23 august și cu descoperirea a unei activități de crematoriu conduse de UCK în care unele dintre victime au fost de găsite. La 1 septembrie UCK a continuat o ofensivă în jurul orașului Prizren, cauzând prezența armatei Iugoslaviei. În Metohia, în jurul orașului Pec, un alt ofensator a cauzat condamnarea în timp ce oficialii internaționali și-au exprimat teama că o coloană mare de persoane strămutate fi atacată.

La începutul mijlocul lunii septembrie, pentru prima dată, au fost raportate activități UCK în nordul provinciei Kosovo, în jurul orașului Podujevo. În cele din urmă, la sfârșitul lui septembrie a determinarea unui efort a fost făcut pentru a elimina prezența CUK din părțile nordice și centrale în Kosovo și din valea Drenica. În acest timp mai multe amenințări au fost făcute de capitalele occidentale, dar acestea au fost mai temperat oarecum de alegerile din Bosnia așa cum ei nu au dorit câștigarea alegerilor de către radicalii și democrații sârbi. În urma alegerilor, cu toate acestea, amenințările s-au intensificat din nou, dar a fost nevoie de un eveniment entuziasmat. Acesta a apărut pe 28 septembrie când cadavrele mutilate ale unei famili au fost descoperite de către KDOM în afara satului Gornje Obrinje; sângeroasa descoperire a devenit întruchiparea imaginii pentru următorul război.

Cealaltă problemă majoră pentru cei care nu au văzut nici o opțiune, decât să recurgă la folosirea forței a fost estimată la 250,000 de albanezi strămutați, dintre care 30000 au fost în pădure, fără îmbrăcăminte pentru a ține de cald sau adăpost, cu apropierea rapidă a iernii.

În același timp, Ambasadorul SUA al Republicii Macedoniei, Christopher Hill, a condus diplomația suveică dintre delegația albaneză și autoritățile iugoslave și sârbe. Aceste întâlniri care au fost modelarea a unui așa numit plan pentru menținerea păcii discutat în perioada unei planificări NATO de ocupare a provinciei Kosovo.

Pe o perioadă de două săptămâni, amenințările s-au intensificat, culminând cu pornirea Ordinului de Activiționare NATO. Totul a fost gata ca bombele să poată zbura; Richard Holbrooke a plecat la Belgrad, în speranța de a ajunge la o înțelegere cu Milosevic cu privire la punerea în aplicare a unei prezențe NATO în Kosovo. Cu el a venit generalul Michael Short, care a amenințat că va distruge Belgradul. Discuțiile lungi și dureroase au dus la Acordul de Verificare cu privire la Kosovo, pe data de 12 octombrie 1998.

Oficial, comunitatea internațională, a cerut încetarea luptelor. Ea a cerut în special ca sârbii să sfârșească ofensivele sale împotriva UCK (fără a menționa un sfârșit a atacurilor comise de UCK) în timp ce încerca să convingă UCK să scadă interesul pentru independență. Mai mult decât atât, au fost făcute încercări de a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo. Acest lucru, au susținut ei, ar permite lui Christopher Hill să continue procesul de pace și de a accepta un acord de pace. O încetare a focurilor a fost oprită, începând cu 25 octombrie 1998. A fost urmat de Misiunea de Verificare Kosovo (KVM), care a fost mare contingent ne înarmat de monitoarele de pace OSCE (oficial cunoscute ca verificatoare) mutate în Kosovo. Insuficiența lor a fost evident de la început. Acestea au fost poreclite "ceasurile portocale" cu referire la vehiculele lor colorate deschis (în limba engleză, un "ceas portocaliu" semnifică un obiect nefolositor). Încetarea focurilor s-au oprit într-un interval de câteva săptămâni și combaterea a fost reluată în decembrie 1998, după ce UCK a ocupat câteva buncăre de cărbuni cu vedere strategică la drumul dintre Priștina și Podujevo nu cu mult timp după Masacrul Panda Bar după ce aceștia au tras într-o cafenea din Peć. Se presupune că UCK a asasinat primarul din Kosovo Polje.

În ianuarie-martie 1999 faza războiului, a adus creșterea nesiguranței în zonele urbane, inclusiv a bombardamentelor și crime. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuțiilor de la Rambouillet, în februarie în timp ce Acordul de Verificare din Kosovo s-a destrămat în martie 1999. Asasinate pe drumuri au continuat și au crescut, și au fost în confruntări militare, printre alte locuri, în zona Vucitrn în februarie și zona Kacanik a fost neafectată la începutul lunii martie.

Incidentul de la Račak

Incidentul de la Račak la 15 ianuarie 1999 a fost culminant de atacurile UCK și represalii sârbe care a continuat pe tot parcursul iernii din 1998-1999. Incidentul a fost imediat (înainte de investigație) condamnat ca un masacru de către țările occidentale și mai târziu a devenit una din principalele acuzări pentru crimele de război împotriva lui Miloșevici și a principalilor oficiali ai lui. Detaliile cu privire la ceea ce sa întâmplat la Račak au fost relevate la scurt timp după ce forțele paramilitare sârbe, au părăsit scena de la masacru. Camerele de televiziune au fost însoțite de Ambasadorul Statelor Unite William Walker în timp ce mergeau prin multitudinea de cadavre ale albanezilor. La scurt timp după ce el a ținut o conferință de presă, unde a declarat că a fost martor al crimelor comise de sârbi împotriva civililor [1]. Masacrul a fost punct de cotitură al războiului. NATO a decis că acest conflict ar putea fi rezolvat numai prin introducerea unei forțe militare de menținere a păcii sub egida NATO, pentru a forța stăpânirea celor două comunități. Un set de coordonate cu atenție diplomatică a fost anunțat simultan pe 30 ianuarie 1999:

NATO a emis o declarație în care anunță că este pregătit să lanseze lovituri aeriene împotriva obiectivelor Iugoslaviei "de a obliga înțelegerea cu cerințele comunității internaționale și de a realiza o politică de colonizare". În timp ce aceasta a fost evident, cea mai mare amenințare la adresa guvernului stabilit de Miloșevici, este inclusă, de asemenea, o amenințare codată asupra albanezilor: orice decizie ar depinde de "poziția și acțiunile conducerii albaneziilor kosovari și toate elementele armate de albanezii kosovari în interiorul și în jurul Kosovo. Ca efect, NATO a declarat sârbilor "stabiliți pacea sau vă bombardăm" și albanezilor "stabiliți pacea sau vă abandonăm sârbilor".

Grupul de Contact a emis un set de "principii non-negociabile", care a constituit un pachet cunoscut sub numele de "Status Quo Plus", în mod eficient de restabilirea autonomiei Kosovo cu Serbia dinaintea anului 1990 la care se adaugă introducerea democrației și supravegherea de către organizațiile internaționale. De asemenea, a fost chemată o conferință de pace, care va avea loc în februarie 1999, la Château de Rambouillet, în afara Parisului.

Conferința de la Rambouillet (Ianuarie – Martie 1999)

Discuțiile de la Rambouillet a început la 6 februarie, cu Secretarul General al NATO Javier Solana negociind cu ambele părți. Ele au fost destinate să încheie de 19 februarie. Delegația sârbă a fost condusă de președintele din Serbia Milan Milutinović în timp ce însuși Miloșevici a rămas la Belgrad. Acest lucru a fost în contrast cu conferința Dayton din 1995, care a încheiat războiul din Bosnia unde Miloșevici a negociat personal. Lipsa lui Miloșevici a fost interpretată ca un semn că adevăratele decizii au fost luat la Belgrad, o miscare care stârnit critici în Serbia, precum și în străinătate; Artemije, episcopul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Kosovo, a parcurs tot drumul până la Rambouillet pentru a protesta că delegația a fost în întregime ne reprezentative.

Prima fază a negocierilor a avut succes, așa cum poate fi văzută ca mărturie istorică. În special, declarația de co-președinții Grupului de Contact de pe 23 februarie 1999 că negocierile "au dus la un consens pe autonomia substanțială pentru Kosovo inclusiv cu privire la mecanismele pentru alegeri libere și corecte a instituțiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo, pentru protecția drepturilor omului și a drepturilor de membri ai comunităților naționale; precum și pentru instituirea unui sistem judiciar echitabil. Aceștia s-au dus să spună că "un cadru politic este acum instalat" fără să fie nevoie "continuarea lucrărilor pentru a finaliza punerea în aplicare a capitolelor acordului, inclusiv modalitățile de invitare internațională a prezenței militare și civile în Kosovo. Pe parcursul lunii următoare, cu toate acestea, NATO aflat sub influența lui Rubin și Albright din partea SUA, au încercat să impună forțat o prezență militară, spre deosebire de invitați. Îndreptarea NATO către organizația UCK este cronicată de programul "Moral Combat: NATO în război" transmis de televiziunea BBC.[23] Acest lucru sa întâmplat în ciuda faptului, citând General Klaus Naumann (președintele Comitetului Militar al NATO), că "Ambasadorul Walker a declarat la NAC (Consiliul Nord Atlantic) că majoritatea violențelor provocate prin deschiderea focului de arme au fost cauzate de UCK".

În cele din urmă, la 18 martie 1999 delegațiile britanicilor, americanilor și albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegațiile sârbilor și rușilor au refuzat. Acest acord a solicitat administrare Kosovo de către NATO ca provincie autonomă a Iugoslaviei; o forță formată din 30000 trupele NATO să mențină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv Kosovo; și imunități trupelor NATO și a agenților asupra legilor iugoslave. Delegațiile britanice și americane trebuie să fi cunoscut faptul că noua versiune nu ar fi acceptată de către sârbi sau Grupul de Contact. Aceste provizii viitoare au fost la fel de mult aplicate în Bosnia pentru misiunea SFOR (Forțele de Stabilizare).

În timp ce acordurile nu au satisfăcute pe deplin de albanezi, acestea au fost mult prea radicale pentru sârbi, care au răspuns în mod drastic prin înlocuirea unui text revizuit, astfel că și rușii care sunt aliați tradiționali ai sârbilor, l-au văzut inacceptabil. Acesta a încercat să redeschidă statutul politic al provinciei Kosovo și eliminarea tuturor măsurilor implementate propuse. Printre multe alte modificări versiunii noi propuse, aceasta a eliminat întreg capitolul cu privire la asistența umanitară și de reconstrucție, eliminate aproape toate supravegherile internaționale și renunțarea la orice menționare care implica "voința poporului [Kosovo]" în determinarea statutului final al provinciei. Chiar și cuvântul "pace" a fost șters.

Evenimentele s-au desfășurat repede după eșecul de la Rambouillet.

În săptămâna dinaintea începerii campaniei de bombardare NATO, Arkan a apărut la hotelul Hyatt din Belgrad unde cei mai mulți jurnaliști occidentali au fost cazați și le-a ordonat să plece din Serbia.

Monitoarele internaționale ale OSCE au fost retrase de pe 22 martie de teama siguranței monitoarelor anticipate de campania de bombardare NATO. Pe 23 martie, asamblarea sârbă a acceptat principiul de autonomie pentru Kosovo și nici o parte militară conform acordului. Dar partea sârbă a avut obiecții cu privire la partea militareă a Acordului de la Rambouillet, în special anexa B, ce l-au caracterizat ca "ocupație NATO". Întregul document a fost descris "fraudulos" pentru că partea militară a acordului a fost oferit tocmai la sfârșitul discuțiilor, fără prea multe posibilități pentru negociere, și pentru că cealaltă parte, condamnat în termeni asprii ca fiind o "delegație de separatism-terorism", a refuzat total să se întâlnească cu delegația RFI, și au negociat direct în timpul discuțiilor de la Rambouillet. În ziua următoare, 24 martie, NATO a început bombardarea.

Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, care implică până la 1000 de aeronave care operează în principal de la bazele din Italia și de aeronave de transport staționate în Adriatica. Rachetele de croazieră Tomahawk au fost, de asemenea utilizat pe scară largă, trase de la aeronave, nave si submarine. Toți membrii NATO au fost implicați într-o oarecare măsură, chiar și Grecia, în ciuda opoziției sale publice, la război. Pe parcursul a zece săptămâni de conflict, aeronavele NATO au zburat in peste 38000 misiuni de luptă. Pentru forțele germane aeriene (Luftwaffe) a fost prima dată când au participat la un conflict de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt ca "sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuie retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor. Campania a fost inițial concepută pentru a distruge defensiva aeriană iugoslavă și obiectivele militare de înaltă valoare. La început aceasta nu a decurs tocmai conform planificărilor cu vremea rea împiedicând multe ieșiri devreme. NATO a subestimat serios voința lui Miloșevici de a rezista: puțini de la Bruxelles a crezut că a campania va dura mai mult de câteva zile și, deși bombardamentul inițial a fost mai mult decât o înțepătură-țintuită, acesta a fost nicidecum aproape de bombardamentele văzute în Bagdad, în 1991. Pe teren, campania sârbilor de purificare etnică a fost intensificată și într-o săptămână de la începerea războiului peste 300,000 de albanezi kosovari au fugit în Albania și Macedonia, cu alți câțiva mii strămutați în Kosovo. Prin aprilie, Organizația Națiunilor Unite a raportat că 850,000 de oameni-marea majoritate albanezi-au fugit de la casele lor.

Operațiunile militare NATO s-au schimbat din ce în ce mai mult la atacarea pe teren a unităților iugoslave-lovind obiective mici precum tancurile și piese de artilerie-precum și continuarea cu bombardament strategic. Această activitate a fost, totuși, foarte limitată de politică, ca fiecare țintă necesară să fie aprobată de toate cele nouăsprezece statele membre. Muntenegru a fost bombardat de mai multe ori, dar în cele din urmă NATO a încetat cu scopul de a propti poziția importantă a liderului anti-Miloșevici, Đukanović. Așa numitele obiective "cu dublă utilizare" folosite asupra civililor cât și asupra armatei, au fost atacate: acesta include podul de peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de telecomunicații-contorezând mai ales-sediile centrale ale membiilor unui partid iugoslav de stânga, un partid politic condus de soția lui Miloșevici, și turnul de difuzare a programelor de televiziune a statului sârb. Unii au văzut aceste acțiuni ca încălcări ale legii internaționale, în special Convențiile de la Geneva. NATO, însă a susținut că aceste facilitati au fost potențial utile pentru armata iugoslavă și că bombardarea lor a fost astfel justificată.

La începutul lunii mai, un avion NATO a atacat un convoi de refugiați albanezi, crezând că este un convoi militar iugoslav omorând în jur de cincizeci de persoane. NATO și-a recunoscut greșeala cinci zile mai târziu, dar sârbii acuzat NATO că a atacat în mod deliberat refugiații. Pe 7 mai, NATO a bombardat ambasada chineză de la Belgrad, omorând trei jurnaliști chinezi, ofensând opinia publică chineză. NATO a susținut că țintea pozițiile iugoslave. Statele Unite și NATO și-au cerut mai târziu scuze, spunând că acesta a avut loc din cauza unei hărți învechite furnizate de CIA. Acest lucru a fost provocat de un raport comun emis de ziarele The Observer (Regatul Unit) și Politiken (Danemarca) susținând că NATO a bombardat intenționat ambasada pentru că a fost ar fi utilizată ca o stație de releu pentru semnale radio ale armatei iugoslave. Bombardarea a încordat relațiile dintre China și țările Occidentului, provocând demonstrații supărătoarea în afara ambasadelor Occidentale din Beijing.

Într-un alt incident major-închisoarea Dubrava din Kosovo-guvernul iugoslav a atribuit 85 de civili decedați la bombardarea NATO. Cercetările Human Rights Watch din Kosovo a estimat că optsprezece prizonieri au fost uciși de bombele NATO pe 21 mai (trei prizonieri și un gardian au fost uciși într-un atac ulterior pe 19 mai). Până la începutul lunii aprilie, conflictul a părut mai aproape de o rezoluție, și țările NATO au început să se gândească serios despre o operațiune pe sol-o invazie în Kosovo. Acest lucru ar trebui să fie organizat foarte repede, înainte venirii iernii, și ar fi mult de lucru pentru a îmbunătății drumurile de la porturile din Grecia și Albania pentru a lua în considerare rutele de invazie prin Macedonia și nord-estul Albaniei. Președintele SUA, Bill Clinton a fost însă extrem de reticenț să angajeze forțe americane pentru o ofensivă pe teren. În schimb, Clinton, a autorizat o operațiune CIA pe teren pentru a antrena UCK, sabotând și deztabilizând guvernul sârb.[28] În același timp, negociatorii finlandezi și ruși au continuat să încerce să-l convingă pe Miloșevici să dea înapoi. El a recunoscut în sfârșit că NATO voia foarte mult să rezolve conflictul într-un fel sau altul și faptul că Rusia nu va apăra Serbia, în ciuda elocvenței puternice anti-NATO de la Moscova. Confruntându-se cu puțin alternative, Miloșevici a acceptat condițiile oferite de echipa de mediere finlandeză-rusă și a fost de acord cu o prezență militară în Kosovo, condusă de ONU, dar care încorporează trupe NATO.

Forțele norvegiene speciale Hærens Jegerkommando și Forsvarets Spesialkommando au cooperat cu UCK pentru a aduna informații secrete. Pregătirea pentru invazia pe 12 iunie. Forțele speciale norvegiene au șezut cu UCK pe muntele Ramno la granița dintre Macedonia și Kosovo și au avut un excelent punct de a inspecta ce se întâmplă în provincie. Împreună cu forțele speciale britanice, forțele speciale norvegiene au fost primele care au trecut granița în Kosovo. Conform lui Keith Graves cu rețeaua de televiziune Sky News, norvegienii au fost deja în Kosovo cu 2 zile înainte de luna martie, și printre alte forțe care au intrat în Priștina [29]. Treburile Hærens Jegerkommando și Forsvarets Spesialkommando au fost să elimine drumul dintre partide și de a face înțelegeri cu localnici pentru implementarea păcii dintre sârbii și albanezii kosovari. Acest lucru a fost făcut în condiții foarte dificile.

Retragerea armatei iugoslave și intrarea trupelor KFOR

La 12 iunie 1999, după ce Miloșevici a acceptat condițiile, trupele KFOR au început să intre în Kosovo. KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele din urmă, misiunea sa a fost doar de menținere a păcii. Acestea erau bazate pe sediile centrale Allied Rapid Reaction Corps, comandate atunci de locotenentul general Mike Jackson al Armatei Britanice. Aceasta a constat din forțele britanice, o brigadă a armatei franceze, o brigadă a armatei germane, care au intrat din vest, în timp ce alte forțe avansau din sud, și brigăzi ale armatei italiene și armatei statelor unite. Contribuția SUA, cunoscută ca Forța Inițială de Intrare, a fost condusă de prima divizie blindată. Unitățile subordonate au inclus armuri TF 1-35 de la orașul german Baumholder, al doilea batalion, parașute ale regimului de infanterie 505 dn partea Fort Bragg din nordul Carolina; unitatea militară marină 26 de la tabăra Lejeune, din nordul Carolinei; primul batalion, regimul de infanterie 26 din partea Schweinfurt (Germania), și trupe Echo, al 4-lea regimul de cavalerie, oferit tot din partea Schweinfurt. De asemenea alături de forța SUA a fost armata Greciei, batalionul de infanterie de mecanizare 501. Forțele inițiale SUA și-au stabilit zona de operare în jurul orașelor din districtul Uroševac, viitoare tabără Bondsteel, și tabăra Monteith din orașul Gnjilane și au petrecut patru luni-începutul unei șederi care continuă să colecteze date-stabilind ordinea în sectorul sud-est din Kosovo. În timpul incursiunii inițiale, soldații SUA au fost primiți cu aplauze de albanezi și au aruncat flori, în timp ce soldații SUA și KFOR s-au răspândit în satele lor. Deși nu a fost întâlnită nici o rezistență, trei soldați SUA din partea Forțelor de Intrare Inițiale și-au pierdut viețile în accidente.[32]

În urma campaniei militare, implicarea soldaților de menținere a păcii din Rusia s-a dovedit a fi dificilă și tensionată pentru forțele NATO din Kosovo. Rușii se așteptau să aibă un singur sector în Kosovo, doar pentru a nu fi cu perspectivă de exploatare, sub comanda NATO. Fără comunicare sau coordonare cu NATO, forțele NATO au pătruns în Kosovo din Bosnia și au asediat aeroportul din Priștina. În plus, în iunie 2000, relațiile de comercializare a armelor dintre Rusia și Serbia au fost expuse, care au dus la represalii și bombardamente a zonelor de control ruse și de poliție. Avanpost pentru artilerist a fost stabilită pe un punct înalt pe Valea Preševo, de artilerie de câmp Echo Battery 1/161 într-o încercare de a monitoriza și a ajuta la eforturile de menținere a păcii în sectorul rus. Operând cu suport din partea artileriei de câmp 2/3 a primei divizii armate, Battery a fost capabilă de a implementa cu succes și în mod continuu de a opera radarul Firefinder care a permis forțelor NATO să ține sub supraveghere activitățile în sector și în valea Preševo. În cele din urmă s-a ivit o înțelegere în care forțele ruse au fost operate ca o unitate KFOR, nu sub comanda NATO

Legitimitatea campaniei NATO de bombardare în Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri. NATO nu a avut sprijin de la Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, deoarece membrii permanenți care aveau relații cu Iugoslavia, China și în special cu Rusia, s-au opus războiului, amenințând că se vor opune oricărei rezoluții de forțe autorizată. NATO a susținut că sfidarea lor față de Consiliul de Securitate, a fost justificat pe baza cererilor unei "urgențe umanitare internaționale". De asemenea, NATO a fost criticat pe baza cartei acesteia, specificând că NATO este o organizație creată pentru a-și apăra membrii, însă în acest caz a fost folosită pentru a ataca o țară non-membră NATO, care nu a pus în pericol direct orice membru NATO. NATO a susținut că, instabilitate din Balcani a fost o amenințare directă la interesele de securitate ale membrilor NATO precum și acțiuni militare, prin urmare, a fost justificată de Carta NATO; cu toate acestea, singura țară membră NATO, în care instabilitatea amenința direct a fost Grecia.

Multe dintre partidele occidentale de mână-stângă au văzut campania NATO ca o agresiune și un imperialism S.U.A., în timp ce criticele de la mâna dreaptă au considerat-o irelevant pentru interesele țărilor de securitate națională. Veterani anti-război precum Noam Chomsky, Edward Said, Justin Raimondo, și Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. Cu toate acestea, în comparație cu protestele anti-război împotriva invaziei Irakului din 2003, campania împotriva războiului din Kosovo, a avut mult mai puțin sprijin din partea publicului..

4.2. Ancheta de risc socio politic

Succesul statului Kosovo auto-declarat independent depinde de foarte mulți factori, mai ales într-o regiune în care memoria conflictelor este încă proaspătă. Recunoașterea internațională este critică pentru Kosovo, dacă ne gândim la viabilitatea sa ca stat suveran, deoarece posibilitatea de a interacționa cu alte state și organisme internaționale va fi redusă semnificativ. Nerecunoașterea independenței Kosovo poate întârzia atît dezvoltarea economică, cât și cea socială deoarece atât investițiile străine, cât și accesul la împrumuturi vor fi limitate.

Kosovo ar putea intra într-o izolare permanentă dacă nu aderă la UE în următorii zece ani, a declarat diplomatul american Richard Holbrooke, arhitectul Acordului de la Dayton, aflat în vizită la Pristina în luna octombrie a acestui an. Începând cu Statele Unite ale Americii și majoritatea statelor membre UE, de state au recunoscut Kosovo ca stat independent, dar există și state precum Cipru, Republica Cehă, Grecia, România, Slovacia și Spania, care datorită unor tendințe secesioniste cu care se confruntă, au refuzat să recunoască această independență.

Mai multe state au denunțat neconformitatea actului unilateral de declarare a independenței cu dreptul internațional. Oricum, atât statele care au recunoscut independența, cât și cele care nu au făcut-o realizează lipsa de precedent a acestui act și dificultatea întemeierii sale pe dreptul internațional pozitiv. Nu există nici o reglementare în dreptul internațional care să acorde dreptul la autodeterminare minorităților naționale. Există într-adevăr o tendință în dreptul internațional modern de a acorda niște drepturi colective minorităților, însă dreptul la autodeterminare nu face parte dintre acestea. Putem menționa în acest sens Recomandarea APCE

1735/2006 care precizează că tendința actuală este de a recunoaște drepturi comunităților naționale și culturale și care recomandă acordarea unei protecții colective drepturilor minorităților naționale.

Comform Opiniei nr. 2 a Comisiei de Arbitraj cu privire la Iugoslavia (Comisia

Badinter constituită în 1991), autodeterminarea servește doar „pentru a garanta drepturile omului … fiecare persoană putînd să își aleagă apartenența la orice comunitate etnică, religioasă sau lingvistică”. În concluzie, drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale se fundamentează pe dreptul la autodeterminare ca drept general și nu includ un drept la autodeterminare.

Este evident că ordinea juridică internațională dă semne de desuetudine, iar declararea unilaterală a independenței Kosovo, chiar dacă este „supravegheată” și agreată de marile puteri, este un exemplu elocvent în acest sens.

Pentru a avea o imagine de ansamblu a situației actuale din Kosovo, este necesară o scurtă prezentare a celor mai importante evenimente care au precedat și au condus la declararea unilaterală a independenței din 17 februarie 2008.

Slavii și albanezii au co-existat în Kosovo încă din secolul al VIII-lea. Regiunea a reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea, iar sârbii consideră Kosovo leagănul civilizației lor. Bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo Polje) din 1389, când sârbii au fost învinși de turci, a reprezentat un nou început pentru regiune, care a trecut sub dominația Imperiului Otoman. Controlul asupra provinciei Kosovo a fost recâștigat de sârbi abia în 1913 prin Tratatul de la București.

Conform Constituției iugoslave din 1974, statutul regiunii Kosovo era de provincie autonomă, însă după moartea președintelui iugoslav Tito în anii '80, presiunile pentru obținerea independenței față de Serbia au crescut, iar când Slobodan Milosevic a devenit președinte în 1987, statutul autonom al provinciei Kosovo a fost anulat. În 1992, în urma unui referendum clandestin, albanezii proclamă independența Republicii Kosovo și îl aleg în fruntea ei pe Ibrahim Rugova. În 1996, pe fondul unei campanii de purificare etnică împotriva albanezilor din Kosovo, mișcarea de guerilă, numită Armata de Eliberare din Kosovo (Ushtria Glirimtare e Kosoves, UCK), a desfășurat o serie de atacuri asupra obiectivelor sârbești și asupra sîrbilor kosovari.

Atacurile au avut ca rezultat o ofensivă armată extrem de dură și sângeroasă din partea autorităților iugoslave.

Pe 6 februarie 1999, la Rambouillet, în Franța, au început tratativele între Serbia și puterile occidentale pentru găsirea unei soluții de rezolvare a conflictului din Kosovo. În urma eșecului negocierilor, la 24 martie 1999 a început ofensiva aeriană a Alianței Nord-Atlantice asupra Serbiei pentru a se pune capăt epurărilor etnice dispuse de regimul lui Miloșevici. Ofensiva a durat până la 11 iunie 1999 (78 de zile) când Serbia a cedat. Forțele sârbești s-au retras din regiune în vara lui 1999 și ONU a preluat administrația provinciei. Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată în iunie 1999, a pus capăt războiului din provincia separatistă sârbă Kosovo și a impus prezența unei misiuni ONU în teritoriu.

În 2005, în cadrul Națiunilor Unite, au început discuțiile despre viitorul statut al provinciei și în februarie 2007, trimisul Națiunilor Unite, Martti Ahtisaari, a prezentat un plan de măsuri pentru “independența supravegheată” a provinciei

Kosovo. Planul a fost primit foarte bine de albanezii kosovari, însă a fost respins categoric de Serbia, deși oferă sârbilor kosovari mecanisme importante pentru a-și dezvolta și prezerva identitatea, și în același timp, creează oportunități reale de a avea un rol important în viața politică a statului Kosovo. Președintele SUA, George Bush, s-a declarat în favoarea “independenței supravegheate” a provinciei Kosovo, dar Rusia a amenințat cu veto dat oricărei

rezoluții ONU care sprijină planul Ahtisaari. Cînd gruparea fostului lider de guerilă albanez, Hashim Thaci, a câștigat alegerile parlamentare, acesta a anunțat că în luna decembrie 2007 va declara independența Kosovo în mod unilateral.

Opoziția Rusiei în ceea ce privește recunoașterea independenței Kosovo rămîne o realitate și fiind membru ONU, OSCE precum și al Consiliului Europei, aceasta va avea numeroase oportunități de afirmare și menținere a poziției sale. Rusia pare să nu ia considerare faptul că poziția sa de nerecunoaștere a independenței Kosovo va avea un impact negativ asupra relației sale cu Vestul.

Pe 25 ianuarie 2008, liderii sârbi și ruși au semnat la Moscova un acord politic care prevede preluarea până la sfârșitul anului a 51% din Compania de stat NIS de către Gazprom, pentru suma de 400 de milioane de Euro. NIS, care produce un milion de tone de petrol și rafinează alte șapte milioane de tone pe an, include două rafinării la Pancevo și Nis, o conductă de petrol care intră în Serbia de pe teritoriul Croației precum și o rețea de distribuție care deține

majoritatea pe piață.

Potrivit acordului, Gazprom urmează să investească 500 de milioane de Euro în

compania sârbă până în 2012 pentru modernizarea acesteia. Dacă tranzacția se va încheia, compania rusească va prelua 78% din piața Serbiei de retail pentru produsele petroliere și practic, Rusia va controla peste 90% din piața petrolieră sârbă. La Belgrad s-a încheiat un contract care prevede participarea Serbiei la Proiectul South Stream care va aduce două miliarde de euro economiei sârbești pe perioada construcției conductei și 200 de milioane de Euro anual din tranzitul gazelor pe teritoriul său. South Stream este principalul adversar al Proiectului Nabucco al cărei principal scop este reducerea dependenței UE de gazele rusești și aducerea

acestora în Europa din Caucaz.

Susținerea Moscovei nu are nici o legătură cu solidaritatea slavă și nici cu ortodoxia, ci vizează strict dorința sa de a fi prezentă în Balcani și în proximitatea Mării Mediterane și este evident că această tranzacție îi va întări semnificativ poziția în zonă în condițiile în care obține active strategice la preț redus, valoarea NIS fiind estimată în 2007 la 1,9 miliarde de Euro.

Identificarea unei soluții practice și viabile pentru rezolvarea conflictului din Kosovo a determinat implicarea mai multor organizatii internaționale, deși Rusia a susținut și susține în continuare ca aceasta este o afacere internă a Belgradului.

Pe 16 februarie 2008, UE a aprobat desfășurarea misiunii civile EULEX în Kosovo. Aceasta are 1800 de de membri și va fi responsabilă pentru îndrumarea și consilierea instituțiilor kosovare în toate domeniile legate de instituirea unei justiții independente și multietnice precum și a unei forțe de poliție multietnice. Peter Feith a fost numit în mod oficial reprezentant special al UE în Kosovo, iar locotenentul Yves de Kermabon, fostul comandant al KFOR, va conduce misiunea.

Serbia a protestat în mod oficial împotriva misiunii UE, printr-un document trimis ambasadorului sloven la Belgrad, Miroslav Luci, a cărui țară deținea președinția rotativă a UE. Conform documentului, decizia este ilegală

4.3. Concluzii de risc socio – politic

Rusia, susținător fervent al Serbiei, a trimis un protest la ONU cu privire la decizia UE de a desfășura misiunea de poliție EULEX în Kosovo. Ambasadorul rus la Belgrad, Aleksandr Konuzin, într-un interviu acordat publicației Politika a precizat că Serbia trebuie să susțină în fața instituțiilor internaționale că acțiunile de acest gen sunt ilegale, indiferent dacă sunt întreprinse de UE sau orice altă țară ori organizație din lume. Konuzin a declarat că toate aceste demersuri încalcă dreptul internațional, rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU precum și prevederile Acordului de la Helsinki din 1975.

În privința desfășurării misiunii UE în nordul Kosovo, administratorul Regional al UNMIK pentru Mitrovica, Gerard Gallucci, a subliniat că sârbii kosovari și guvernul de la Belgrad se opun desfășurării planificate a EULEX în nord, iar reprezentantul special al UE în Kosovo a subliniat faptul că este absolut necesară cooperarea Serbiei pentru desfășurarea misiunii în nordul Kosovo.

Deși nu se mai poate vorbi de utilizarea forței în regiune, oficialii ONU au acuzat serviciile de securitate sârbe de subminarea eforturilor internaționale de stabilizare a situației din Kosovo. Sârbii din Kosovo, în special cei din nordul râului Ibar, ignoră sistematic autoritățile și instituțiile din Priștina avînd sprijinul Belgradului și obstrucționînd astfel normalizarea relațiilor cu comunitatea albaneză. Se pare că asistăm la o partiționare de facto a noului stat Kosovo care, dacă va continua, va aduce instabilitate regională și care poate da naștere unui nou „conflict înghețat”.

Probabil că mulți albanezi nu ar avea nimic de obiectat dacă partea de nord a Kosovo s-ar uni cu Serbia atâta timp cât anumite zone din sudul Serbiei, mai precis Valea Presevo locuită de 60000 de albanezi s-ar uni cu noul stat Kosovo, dar acesta este un scenariu nefericit care ar putea să reaprindă flacăra unei mai vechi idei și anume: unirea albanezilor de pretutindeni, aceștia aflându-se atât pe teritoriul Serbiei, cît și pe cel al Macedoniei și Albaniei. Deși ideea unei „Albanii Mari” nu se bucură de sprijin în rândul populației datorită perspectivei de integrare în structurile Euro- Atlantice ale Albaniei, viitorul regiunii este încă fragil.

Populația sârbă din Kosovo se află atât sub influența Belgradului care acordă asistență economică și socială directă, cât și sub influența autorităților de la Priștina și de aceea nu se va putea vorbi de stabilitate în zonă decât atunci când sârbii kosovari vor înțelege că speranțele și demersurile Belgradului sunt nerealiste, iar independența Kosovo este ireversibilă.

UNMIK a preluat din nou controlul asupra clădirii tribunalului municipal și tribunalului districtual din partea nordică a orașului Mitrovica, dominată de sârbi.

Aceasta a fost pusă sub supravegherea KFOR după violențele care au avut loc în clădire în luna martie. Purtătorul de cuvânt al UNMIK a declarat pe 22 septembrie că cele două instanțe își vor relua activitatea în octombrie, posturile fiind ocupate de judecători și procurori internaționali. Poliția UNMIK va staționa atît în interiorul cît și în jurul clădirii unde vor fi desfășurate și trupe KFOR, însă în număr mai mic.

Așa cum se știe, în 17 martie, poliția UNMIK a intrat cu forța în clădirea ocupată de foștii angajați sârbi care cereau permisiunea de a reveni la locurile lor de muncă. În cursul violențelor care au urmat, un polițist ucrainean a fost ucis și 64 de polițiști UNMIK au fost răniți. Au fost de asemenea răniți, douăzeci și doi de militari

KFOR și câțiva demonstranți sârbi. În luna august, UNMIK și misiunea civilă europeană din Kosovo, EULEX au semnat un protocol care reglementează relațiile dintre cele două organizații în domeniul justiției, poliției și serviciului vamal. Protocolul definește, de asemenea,

rolul EULEX în Kosovo, în contextul reconfigurării UNMIK. Comandantul EULEX și-a exprimat speranța că misiunea va fi desfășurată pe tot teritoriul Kosovo până la sfârșitul iernii și că depășirea nemulțumirii comunității sârbe kosovare față de ideea desfășurării misiunii judiciare și de poliție a UE în nordul Kosovo este totuși posibilă.

Pe 22 octombrie 2008, Statele Unite și UE au semnat un acord privitor la participarea SUA la misiunea UE din Kosovo. În baza acestui acord, 80 de ofițeri de poliție, judecători și procurori americani vor fi trimiși în Kosovo, aceasta fiind prima dată când personalul SUA participă la o misiune UE.Daniel Fried, subsecretarul de stat al SUA pentru afaceri europene și eurasiatice a declarat după semnarea acordului că "UE și SUA au dorința comună de a colabora pentru a sprijini dezvoltarea standardelor democratice în Kosovo, îndeosebi în consolidarea sistemului independent și multietnic al statului de drept".

În ceea ce privește poziția SUA, Secretarul american al Apărării, Robert Gates a reconfirmat sprijinul Washington-ului pentru Kosovo, subliniind faptul că independența țării este ireversibilă și că scindarea sa din motive etnice, nu este o opțiune. Acesta a confirmat pe 7 octombrie la Pristina că trupele americane vor mai rămâne în Kosovo pentru cel puțin încă un an. Șeful Pentagonului este primul membru al cabinetului american care vizitează Kosovo de la declararea independenței față de Serbia din data de 17 februarie. Statele Unite ale Americii dețin cel de-al patrulea contingent de trupe ca mărime, din cadrul KFOR, la care contribuie peste 30

de națiuni.

Cei aproape 1600 de soldați americani, dispuși în zona estică a Kosovo, însumează aproximativ o zecime din trupele NATO prezente în regiune. „Vom continua să ne îndeplinim obligațiile în această zonă”, a declarat Gates în urma întâlnirii cu președintele kosovar Fatmir Sejdiu și cu premierul Hashim Thaci. De asemenea, Gates a reiterat promisiunea făcută de președintele american George W. Bush făcută anul acesta partenerilor NATO conform căreia „am venit împreună și vom pleca împreună”. Totodată, el a promis că țara sa va continua să ofere statului Kosovo servicii, instruire și echipament militar. În luna iulie a acestui an, la Conferința Internațională a donatorilor ținută la Bruxelles, Statele Unite ale Americii au promis peste 290 de milioane de euro pentru reconstruirea Kosovo.

Atît Belgradul, cît și Pristina trebuie să dea dovadă de maturitate politică și să depășească bariera psihologică ce îi separă. Belgradul va trebui să recunoască independența Kosovo, iar sîrbii kosovari împreună cu albanezii vor trebui să găsească soluții comune pentru a depăși marile probleme cu care regiunea se confruntă: crima organizată, corupția, slaba dezvoltare economică, șomajul și lipsa infrastructurii.

Pe termen lung, este posibil ca interesul pentru Kosovo să scadă, mai ales dacă tranziția spre independență va fi un proces lipsit de acte de violență, iar această independență va fi recunoscută de un număr tot mai mare de state.

Bibliografie

1. U.S.Army Survival Manual, Department of Defense.

2. BANDURA, Albert, Mechanisms of Moral Disengagement, in W. Reich (Ed. ), 1990.

BRATOSIN, Manuela – Psihologia supraviețuirii în operațiile antiteroriste –

în vol. Psihologie aplicată în mediul militar, vol I, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 2006.

4. CRACSNER, Constantin-Edmond Elemente de Psihologie Militară, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003

5. DELCEA, Cristian, Psihologia terorismului- Studiu psihologic asupra teroriștilor, Editura albastră, 2004

6. DULEA Gabriel col. ( r ) prof., Fundamentele psihologice ale luptei armate, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007.

7. FREIDRICH, Stephanie, Enemy Images, prezentare pentru Psyhologists for Social Responsibility

8. SMELSER, Neil, Mitchell, Faith, Terrorism: Perspectives from Behavioral and Social Sciences, NAP, 2001.

9. DELCEA, C. & Bădulescu, A., (2008). Terorismul. Studii și cercetări asupra fenomenului terorist. Ed. Risoprint: Cluj-Napoca.

10. DUBOWITZ, M., & Bonazzz, R., (2005). Advertising on Terror TV . Wall Street Journal.

11. FULLERTON, A. J., & Kendrick G. A., (2006). Advertising's War on Terrorism. Marquette Books.

12. GARCIN-Morrou, I., (2005). Média vs. Terrorisme. Presses Universitaires de Lyon.

13. GILBOA, E., (2002). Media and Conflict. Transnational Publishers. NY.

14. GIROUX, A. H., (2006) Beyond the Spectacle of Terrorism: Global Uncertainty And the Challenge of the New Media. Paradigm Publishers.

15. HOFFMAN, B., (2006). Terrorism, the Media and Public Opinion. In Inside Terrorism, p. 131 – 156. Columbia University Press, New York.

16. LAQUEUR, W., (2006). Voices of Terror, in Jihad in the Cause of God. Sayed Qutab.

17. LEWIS, J., (2005). Language Wars: The Role of Media and Culture in Global Terrorism and Political Violence. Pluto Press.

18. LIVINGSTONE, S., (1998). Making sense of television-The Psychology of Audience Interpretation. Routledge, London, New York.

19. LOCKYER, A., (2003). The Relationship between the Media and Terrorism. U.S. Departament State.

20. NACOS, B., (2007). Mass-Mediated Terrorism. Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

21. NACOS, B., (2000). Accomplice or Witness? The Media’s Role in Terrorism. Current History, aprilie, p. 174.

22. PETER van der Veer & Munshi, S., (2004). Media, War, and Terrorism. 1 edition, Routledge.

23. PETERS, H., (2006). Mass Media as an Information Channel and Public Arena. In Today Terrorism. Ed. A.S.C.T.:Cluj-Napoca.

24. PICARD, R. G., (1991). The jurnalist`s role in covarienge of terrorist events, media covarienge of terrorism. Odasuo, Alali A. & Eke, Kenoye K., Sage, London.

Bibliografie

1. U.S.Army Survival Manual, Department of Defense.

2. BANDURA, Albert, Mechanisms of Moral Disengagement, in W. Reich (Ed. ), 1990.

BRATOSIN, Manuela – Psihologia supraviețuirii în operațiile antiteroriste –

în vol. Psihologie aplicată în mediul militar, vol I, Editura Academiei de Înalte Studii Militare 2006.

4. CRACSNER, Constantin-Edmond Elemente de Psihologie Militară, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2003

5. DELCEA, Cristian, Psihologia terorismului- Studiu psihologic asupra teroriștilor, Editura albastră, 2004

6. DULEA Gabriel col. ( r ) prof., Fundamentele psihologice ale luptei armate, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2007.

7. FREIDRICH, Stephanie, Enemy Images, prezentare pentru Psyhologists for Social Responsibility

8. SMELSER, Neil, Mitchell, Faith, Terrorism: Perspectives from Behavioral and Social Sciences, NAP, 2001.

9. DELCEA, C. & Bădulescu, A., (2008). Terorismul. Studii și cercetări asupra fenomenului terorist. Ed. Risoprint: Cluj-Napoca.

10. DUBOWITZ, M., & Bonazzz, R., (2005). Advertising on Terror TV . Wall Street Journal.

11. FULLERTON, A. J., & Kendrick G. A., (2006). Advertising's War on Terrorism. Marquette Books.

12. GARCIN-Morrou, I., (2005). Média vs. Terrorisme. Presses Universitaires de Lyon.

13. GILBOA, E., (2002). Media and Conflict. Transnational Publishers. NY.

14. GIROUX, A. H., (2006) Beyond the Spectacle of Terrorism: Global Uncertainty And the Challenge of the New Media. Paradigm Publishers.

15. HOFFMAN, B., (2006). Terrorism, the Media and Public Opinion. In Inside Terrorism, p. 131 – 156. Columbia University Press, New York.

16. LAQUEUR, W., (2006). Voices of Terror, in Jihad in the Cause of God. Sayed Qutab.

17. LEWIS, J., (2005). Language Wars: The Role of Media and Culture in Global Terrorism and Political Violence. Pluto Press.

18. LIVINGSTONE, S., (1998). Making sense of television-The Psychology of Audience Interpretation. Routledge, London, New York.

19. LOCKYER, A., (2003). The Relationship between the Media and Terrorism. U.S. Departament State.

20. NACOS, B., (2007). Mass-Mediated Terrorism. Rowman & Littlefield Publishers, Inc.

21. NACOS, B., (2000). Accomplice or Witness? The Media’s Role in Terrorism. Current History, aprilie, p. 174.

22. PETER van der Veer & Munshi, S., (2004). Media, War, and Terrorism. 1 edition, Routledge.

23. PETERS, H., (2006). Mass Media as an Information Channel and Public Arena. In Today Terrorism. Ed. A.S.C.T.:Cluj-Napoca.

24. PICARD, R. G., (1991). The jurnalist`s role in covarienge of terrorist events, media covarienge of terrorism. Odasuo, Alali A. & Eke, Kenoye K., Sage, London.