Managementul Riscului In Intreprinderile Romanesti

Capitolul 1

Riscul și incertitudinea în economia de piață

1.1. Noțiunea de risc

Economia de piață este un joc complex, unde anticipațiile,jucătorilor influențează evenimentele viitoare și probabilitățile acestora. Experiența demonstrează că, problematica analizei riscului permite, o mai bună înțelegere a contextului socioeconomic, dar mai ales relevă amenințări cărora întreprinderea trebuie să le facă față dacă dorește să rămână pe piață.

În economia de piață, existența întreprinderilor este legată de risc. Evenimentele neprevăzute influențează rezultatele prezente și viitoare iar faptul că unele investiții promițătoare devin pierderi, justifică interesul analiștilor financiari pentru cercetările din domeniul cuantificării și previziunii riscurilor întreprinderii.

Analizele financiare pot aprecia rapid riscul. O întreprindere rentabilă, a cărui structură financiară este adaptabilă la schimbări, nu prezintă riscuri majore. În altă ordine de idei, întreprinderea este supusă riscului datorită incertitudinii generate de mediul economic, politic, social, tehnologic sau financiar în care își desfășoară activitatea.

Orice activitate umană îndreptată spre obținerea unui rezultat viitor este posibilă sa fie afectată de o serie de evenimente care ar putea afecta rezultatul așteptat. Aceste evenimente pot aparea în orice moment și sunt generic denumite riscuri . Riscurile sunt de obicei incerte atât în ceea ce privește posibilitatea de apariție cât și momentul în care ele ar putea să apară.

În dicționarul limbii române riscul este definit ca posibilitatea de a suferi o pagubă, un eșec sau un necaz. Așadar vorbim de un eveniment negativ viitor ce poate genera o pierdere. Riscul reprezintă prin urmare, un pericol, de care omul este conștient și în consecință, el se straduiește, cu ajutorul unor mijloace, să prevină și să atenueze efectele lui nedorite sau chiar să-l înlăture atunci când este posibil.

Pentru a întelege mai bine conceptul de risc în continuare voi prezenta trăsăturile specifice acestuia:

Riscul este un eveniment incert, dar posibil. Originea riscului o reprezintă incertitudinea, care are semnificația de nederminare și lipsă de siguranță. La baza incertitudinii stă lipsa de informare sau informarea incompletă, ceea ce poate duce ezitare în luarea deciziilor. Incertitudinea însă, nu este generată numai de lipsa de informare ci și de lipsa de pregătire profesională sau de incapacitatea de asimilare și cunoaștere.

Riscul este un eveniment păgubitor, efectul negativ al acestuia putând fi uneori cuantificat precis sau nu. Astfel dacă este afectat, spre exemplu renumele unei companii, nu putem cuantifica în ce anume constă dar putem spune că acest risc poate fi fatal acelei firme.

Odată produse, efectele riscului nu mai pot fi înlăturate. În mod uzual este posibil numai prevenirea consecințelor negative asociate unui risc.

Riscul apare în procesul activității umane în general. Fiecare individ își asumă un risc numai ca simplu membru al societății, însă din punct de vedere al managementului riscului accentul cade îndeosebi asupra riscului de faliment asociat evoluției firmei pe parcursul a unui anumit număr de ani de activitate.

Cunoscându-se aceste trăsături specifice ale riscului se poate acționa în vederea elaborării unei politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului și de reparare a consecințelor.

1.1.1. Cauza și contextul apariției riscului

Riscurile apar în economia de piață exercitând o serie de influențe manifestate sub forma pierderilor suferite de părțile implicate, influența directă, dar și sub forma unui factor psihologic ce poate împiedica derularea acțiunilor corespunzătoare, aceasta din urma fiind o influență indirectă. Cu alte cuvinte activitatea economică implică riscul, iar de regulă, analiza riscului începe cu o conturare a termenului de incertitudine, de nesiguranță cu privire la viitor.

M. Coșea și L. Nastovici scriu despre risc în lucrarea Evaluarea riscurilor, ca fiind o categorie socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu, să genereze o pagubă din cauza ezitărilor inconștienței în luarea deciziei.

Riscul frânează activitatea economică și micșorează gradul de expansiune a acesteia, astfel îngreunându-se procesul de decizie prin:

Reducerea volumului de afaceri

Suportarea unor pagube materiale de mai mică sau mai mare amploare

Pentru a înțelege în ansamblu noțiunea de risc se pleacă de la termenul de incertitudine. Acesta din urmă semnifică nesiguranța acțiunilor economice în viitor, când este posibil obținerea mai multor rezultate fără a se cunoaște probabilitatea de apariție a unui sau a altuia. Altfel spus, riscul este direct proporțional cu incertitudinea.

Risc zero nu există, el reprezentând condiția tuturor succeselor. Orice activitate, fie ea de orice natură, presupune un risc, care, gestionat corect poate aduce succes în cadrul unei entități. Un sistem care funcționează pentru a obține rezultate viitoare este prin definiție într-o situație de incertitudine în care diferitele situații au grade de risc, de incertitudine sau chiar de nedeterminare diferite. Riscul și incertitudinea nu constituie elemente de alegere, ci formează o parte a condiției umane. A fi rațional economic nu înseamnă eliminarea riscului ci adaptarea la risc. Analiza și managementul riscului nu elimină riscul ci permite evaluarea efectelor expunerii la risc și alocarea judicioasă a resurselor între diferite proiecte investiționale, precum și elaborarea planurilor și prognozelor privind perspectivele afacerii.

1.1.2. Clasificarea formelor de risc

Literatura de specialitate oferă multe definiții și clasificări ale riscurilor, criteriile după care riscurile sunt clasificate cel mai frecvent fiind:

În funcție de localizare, riscurile pot fi:

riscul macroeconomic – ca rezultat al evoluției, este generat de acțiunea unui număr variat de factori de natură economică, socială sau politică, factori a căror evoluție trebuie luată în considerare și atent monitorizată de către managementul firmei. Dintre acești factori amintim grevele, războaiele civile, convulsii sociale, recesiuni sau inflație. La rândul său, riscul macroeconomic poate fi clasificat în funcție de factorii de risc în, risc de țară, de transfer, suveran, financiar, de inflație, operațional, de implantare și juridic.

riscul sectorial sau al afacerii – dat de caracteristicile sectorului din care firma face parte.

riscul microeconomic – determinat de o serie de factori endogeni, specifici fiecărei întreprinderi.

După mediul în care activează întreprinderea riscurile pot fi:

riscuri naturale sau pure- ce fac referire la evenimente accidentale cum ar fi cutremure, inundații, uragane, incendii, razboaie sau atentate.

riscuri economice – dintre care amintim criza economică și inflația.

riscuri financiare – lichiditatea, solvabilitatea, îndatorarea excesivă

riscuri comerciale – fluctuațiile prețurilor, tarifelor, neexecutarea obligațiilor contractuale

riscuri personale

riscuri de fabricație – calitate, neîncadrarea în standarde, nerealizarea de programe, neîndeplinirea normei de lucru.

riscuri speculative – legate de deciziile ce se iau într-o întreprindere. Ele depind în mare măsură de profitul și de mediul în care activează firma.

riscuri cauzate de schimbările în tehnologie – schimbări ce constituie un punct cheie în existența și performanța firmei. Este recomandat concentrarea schimbării tehnologice pe inovația de produs și apoi pe procesul de producție pentru a nu genera costuri nejustificate. Numai după ce produsul devine din ce în ce mai standardizat, inovația de proces trebuie sa ia locul inovației de produs pentru a se reduce costul fabricației.

riscuri de piață – cauzate de nesiguranța studiilor de piață efectuate de o întreprindere. Oricât de amănunțit ar “săpa” o întreprindere, nu poate afla cu precizie dacă tot ceea ce va produce se va vinde, cererea fiind de regula elastică deoarece preferințele și orientările consumatorilor și nivelul prețurilor sunt imprevizibile.

riscuri sociale – denumite și riscuri ale investiției umane cuprind demotivarea personalului, creșteri salariale insuportabile, greve.

riscuri politice- care se referă la crize guvernamentale, restrângerea importurilor sau a licențelor neacceptate în unele țări.

riscuri internaționale – riscul de țară, riscul de transfer, riscul suveran

riscuri juridice – pierderea sau distrugerea mărfii, neîncasarea creanțelor, pierderea proprietății, blocarea afacerii

riscuri de mediu – ce cuprind efecte tragice ale unor fenomene naturale, calamități ori acțiuni scăpate de sub control ce pot afecta activitatea economică a unei întreprinderi prin dereglări distructive. În aceeași ordine de idei, catastrofele pot produce și tulburări morale populației, lucru ce intră de asemeni sub incidența riscurilor de mediu.

riscuri de schimb valutar – ce se manifestă sub forma posibilității înregistrării unor pierderi datorate plăților și încasărilor în valute. Riscul de schimb valutar afectează și rezultatele financiare ale întreprinderilor dintr-o anumită țară, când acestea își convertesc în momentul decontării prețul din contract, exprimat în monedă națională, într-o valută straină .

riscuri operaționale – alimentate de interacțiunea unor factori cum ar fi:

variabilitatea cererii- face încasările nesigure;

fluctuația costurilor de achiziție a factorilor de producție utilizați- influențează nivelul prețurilor și implicit mărimea profitului;

calitatea activității de marketing – influențează modificările impuse de conjuctura pieței;

competența managerilor – reflectă oportunitatea deciziilor luate.

Separat literatura de specialitate mai amintește de riscul bancar și riscul întreprinderii, în măsura abordării secvențiale, la creditor și la debitor.

Riscul bancar, în general, reprezintă gradul de pierdere suferit de o bancă în cazul în care partea contractuală falimentează fără să-și poată achita datoriile față de bancă. El este împarțit în alte riscuri dintre care amintim, riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul valutar, etc.

Riscul întreprinderii cuprinde la rândul lui riscul de piață, riscul economic, riscul valutar, riscul schimbărilor de tehnologie, riscul financiar, riscul de faliment.

În lucrarea Economia și gestiunea întreprinderii, Toma S. clasifică riscurile ce afectează activitatea unei întreprinderi după cum urmează în tabelul următor:

Tabel nr. 1 : Clasificarea riscurilor

Sursa: Adaptare după Toma, S., Economia și gestiunea întreprinderii, Editura Universitară, București, 2003

1.2. Factorii de risc în întreprindere

Economia de piață implică apariția unor riscuri și incertitudini specifice care, în funcție de caracteristicile fiecărei întreprinderi, pot determina apariția unor situații și stări conjuncturale nefavorabile. Necunoașterea riscurilor ce pot apărea, a factorilor de cauzalitate și a măsurilor de intervenție în cazul materializării poate avea consecințe negative pentru firma în cauză, putându-i determina chiar falimentul.

Oamenii de afaceri consideră riscul, ca fiind o componentă firească și de neînlăturat din activitatea unei întreprinderi. Dispariția sau diminuarea lui creează derută și comportament ineficient, așa cum s-a constatat în sistemele totalitate, unde economia a fost condusă prin pârghii de comandă de sorginte administrativă.

Multitudinea factorilor care generează riscuri în activitatea economică impun manifestarea acestora în diferite ipostaze după cum va fi prezentat în tabelul ce urmează:

Tabel nr. 2: Factorii de risc

Sursa: Adaptare după http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/28.pdf

Așadar multitudinea factorilor asociați riscurilor, influențiază în foarte mare măsură activitatea întreprinderi și capacitatea ei de a genera profit. Factorii de risc sunt dependenți unii de alții iar riscurile, indiferent de sectorul lor de acționare, afectează rentabilitatea întreprinderii și conduce afacerea spre insolvabilitate dacă măsurle luate, nu sunt tocmai potrivite.

Experiențele ce au avut loc de a lungul timpului în sectorul economic ne învață faptul că falimentul, deși pare, nu este nicidecum un fenomen brutal, el putând fi anticipat cu câțiva ani înainte de producerea efectivă a lui.

Cauzele și factorii care detemină falimentul sunt de natură diferită, iar simptomele acestuia sunt prezentate schematic în cele ce urmează:

Figura nr 1 : Simptomele falimentului întreprinderii

Cheltuieli financiare

Sursa: Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice și aplicații, Editura sedcom Libris, Iași, 2006, pag 439

1.2.1. Aspecte contabile privind tipologia riscurilor

Obiectivul situațiilor financiare după cum reiese din IAS (Standardele Internaționale de Contabilitate) și IFRS (Standardele Internaționale de Raportare Financiară), este acela de a furniza informații despre poziția financiară, performanțele și modificările acesteia în întreprindere utilizate în luarea deciziilor economice eficiente, cu mențiunea că situațiile financiare satisfac necesitățile comune ale majorității utilizatorilor.

O decizie economică eficientă face referire la capacitatea unei firme de a genera numerar sau echivalente ale numerarului cum ar fi plata furnizorilor, a salariilor, a dobânzilor, rambursarea creditorilor. Decizia economică eficientă poate fi evaluată ținând cont de informațiile cu privire la poziția financiară și performanță.

Poziția financiară este influențată de active, datorii și capital propriu, de resursele economice deținute de întreprindere, de lichiditate și solvabilitate, de capacitatea de a se adapta mediului schimbător. Performanța întreprinderii reflectă capacitatea acesteia de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente și formularea de raționamente cu privire la modul în care întreprinderea poate utiliza resurse noi. Informațiile referitoare la poziția financiară sunt oferite de bilanț iar cele care privesc performanța, de contul de profit și pierdere.

Dezvoltarea pieței de capital în țara noastră și accentuarea procesului de globalizare economică au impus armonizarea contabilității românești cu prevederile IAS. Standardele Internaționale de Contabilitate împreună cu OMF 3055/2009 oferă informații privind principalele riscuri din contabilitate. Dintre aceste riscuri întâlnite în contabilitate amintim:

Deprecierea imobilizărilor necorporale și corporale – IAS 36 Deprecirea activelor;

Riscuri provenite din utilizarea intrumentelor financiare – IAS 39 Instrumente financiare: Recunoaștere și evaluare și IAS 32 Intrumente financiare: Prezentare și descriere;

Riscuri provenite din datorii contingente – IAS 37 Provizioare datorii și active contingente;

Riscuri în legatură cu provizioanele – IAS 37 Provizioare datorii și active contingente;

Standardul IAS 36 face referire la activele care sunt depreciate. Standardul cere efectuarea unei anchete oricând exista un indiciu că valoarea contabilă, adică valoarea netă înregistrată în contabilitate a unui activ a scăzut sub valoarea recuperabilă. Această scădere poartă numele de pierdere din depreciere. Pierderea din depreciere trebuie tratată ca o scădere a reevaluării pentru activele înregistrate anterior la valoarea reevaluată. Prin urmare, pierderea din depreciere trebuie stabilită prin raportare la surplusul de reevaluare aferent deprecierii activelor. Acolo unde surplusul de reevaluare nu este suficient pentru a acoperi pierderea din depreciere, soldul ramas trebuie recunoscut în contul de profit si pierdere.

Conform IAS 39,  instrumentele derivate pot fi utilizate în gestionarea riscurilor, dar, aceste instrumente implică riscuri proprii cum ar fi riscul ratei dobânzii și riscul valutar. De aceea este important ca, înainte de a utiliza intrumentele derivate întreprinderea, să implementeze proceduri eficiente de  control al riscurilor. Este esențial ca societățile să aibă un sistem de reguli și proceduri pentru monitorizarea, evaluarea și controlul riscurilor, în concordanță cu filozofia firmei în ceea ce privește riscurile, și  că aceste procese să fie bine înțelese și comunicate la nivelul întregii companii.. Procedurile de control al riscurilor asociate utilizării instrumentelor derivate trebuie să vizeze numeroase tipuri de riscuri, printre care amintim, riscul de piață, riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul juridic și operational.

IAS 32 – Instrumente financiare: prezentare și descriere, se referă la tranzacțiile cu intrumentele financiare ale firmei, respectiv la riscurile aferente acestora, care pot fi sau nu recunoscute în bilanț. În lumina acestui standard, apar definite riscul de preț, riscul de credit, riscul de lichiditate și riscul fluxului de numerar

Riscurile și incertitudinile legate de multe evenimente și circumnstanțe trebuie luate în considerare în procesul de determinare a cele mai bune estimari. După IAS 37, riscul descrie varietatea rezultatelor obținute. Ajustarea în funcție de risc poate implica creșterea valorii la care este estimată o datorie. În evaluarea rezultatelor și cheltuielilor afectate de condiții de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenței, pentru a nu supraevalua activele și a subevalua datoriile. Totusi, elementele de incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau supraevaluarea obligațiilor. De exemplu, daca costurile planificate pentru obținerea unui anumit rezultat sunt estimate pe o bază prudentă, rezultatul respectiv nu este considerat, apoi – în mod deliberat – mai probabil decât este cazul în să nu fie realizată de mai multe ori, pentru a nu determina o supraevaluare a provizioanelor.

Standardele Internaționale de Contabilitate prevăd că o firmă trebuie să descrie obiectivele și politicile de gestionare a riscului, inclusive politicile de acoperire aplicate pentru fiecare dintre tipurile principale de tranzacții prevăzute, pentru care s-a utilizat contabilizarea instrumentelor de protejare. Standardele nu prescriu nici formatul informațiilor ce trebuie prezentate, nici localizarea lor în cadrul situațiilor financiare.

1.2.2. Risc și rentabilitate în afacerile contemporane

Noțiunea de risc în afaceri este inseparabil legată de rentabilitate, rezultatul întreprinderii indiferent de natura sa, profit sau pierdere, fiind influențat de evenimentele care au loc în întreprindere.

Riscul se constitue ca un rău necesar în procesul de dezvoltare a unei companii. Astfel, în cazul introducerii pe piață de noi produse, de exemplu, există incertitudini legate de evoluția activității. Pentru a face față riscului, agentul economic va analiza comportamentul economic ca urmare a investiției făcute și va adopta strategii de diminuare a acestuia.

Rentabilitatea reprezintă un indicator ce ocupă un loc important în determinarea diagnosticului financiar al unei întreprinderi. Ea poate fi definită ca fiind măsura în care o întreprindere realizează vânzări care depășesc costul activităților.

În activitatea oricărei întreprinderi, un rol important îl are mediul său ambiant. Asta deoarece mediul ajută la definirea strategiilor sale, la sesizarea și, folosirea oportunitățiilor de dezvoltare, reprezentând baza realizării obiectivelor de creștere economică și de profitabilitate. Prin mediul ambiant al unei firme înțelegâdu-se atât piața internă cât și cea externă, în cadrul cărora societățile comerciale își pot oferi reciproc produse, lucrări, servicii.

Mediul internațional de afaceri (Internațional Business) poate fi reprezentat de orice inițiativă comercială,,industrială sau profesională care implică două sau mai multe națiuni ori agenți economici ce aparțin acestora. Mediul, internațional de afaceri a existat sub diferite forme încă din cele mai vechi timpuri iar evoluția, afacerilor economice internaționale a fost marcată, în principal de următorii factori:

internaționalizarea piețelor de bunuri, servicii și capitaluri;

creșterea gradului de independență dintre economiile naționale;

accentuarea fenomenelor concurențiale din întreaga lume;

globalizarea piețelor din întreaga lume;

Globalizarea este un proces, de integrare a economiilor naționale spre crearea unui sistem economic mondial unic. Acest proces, aflat în curs de desfășurare, este un fenomen istoric care s-a accentuat mai ales în a doua jumătate a secolului XX datorită procesului industrializării. Prin procesul de globalizare o întreprindere încearcă să își extindă producția în întreaga lume, adică oriunde piața este suficient de mare pentru ai spori rentabilitatea.

Printre avantajele pe care le are o firmă extinzându-și activitatea pe plan internațional regăsim:

evitarea competiției de pe piața națională;

accesul la o tehnologie avansată;

dezvoltarea abilității financiare și accesul la capitalul extern;

sporirea gradului de competitivitate printr-o mai bună valorificare a oportunităților

de pe piața țintă;

erodarea treptată a unor concepții-pivot cum are fi frontiera, teritorialitatea sau sfera de influență;

dezvoltarea comerțului internațional;

investiții străine directe.

În domeniul economic, globalizarea se referă la circulația pe distanțe foarte mari a produselor,,a serviciilor, a capitalului dar și la circulația informațiilor necesare funcționării piețelor și burselor la nivel mondial. Cu toate că procesul de globalizare aduce avantaje economiei, în același timp presupune și consecințe negative, riscuri, care nu pot fi neglijate. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid și mai dramatic șocurile externe..

Capitolul 2

Managementul riscului în întreprinderile românești

2.1. Diagnosticul economico-financiar: instrument în managementul riscului întreprinderii

Orice afacere prezintă aspecte financiare ce se regăsesc în documente contabile de sinteză, documente ce reprezintă pentru utilizatorii de informații financiare, baza de date necasară luării deciziilor economice și financiare.

Situația financiară a unei societăți rezultată în urma efectuării unui diagnostic reprezintă cea mai fidelă imagine a efectelor strategiei trecute a societății respective. Realizarea unui diagnostic în vederea soluționării eventualelor probleme apărute în activitatea unei întreprinderi necesită o abordare metodică.

Conceptul de diagnostic la nivelul unei firme presupune reperarea disfunționalităților activității ei, cercetarea și analiza faptelor și responsabilităților, identificarea cauzelor și a măsurilor care să conducă la îmbunătățirea situației economico-financiare.

Aceeași părere ne este împărtășită și de către economistul D. Mărgulescu în lucrarea Diagnostic economic-financiar, unde afirmă faptul că analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncționalităților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și responsabilităților, identificarea cauzelor disfuncționalităților, elaborarea unor programme de acțiune,prin a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea performanțelor.

Efectuarea unui diagnostic își găsește motivație în firmă, nu numai în situația în care aceasta se află în dificultate, ci și în vreme de stabilitate economică pentru îmbunătățirea sănătății firmei ori pentru a avea o viziune de viitor necesară dezvoltării acesteia. Acest lucru este susținut și de către expertul internațional în reformă, restructurare financiară, privatizare și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, Jean Pierre Thibaut.

Parte a activității de evaluare, diagnosticul se ocupă cu evidențierea punctelor forte și a punctelor slabe a unei întreprinderi, pe baza acestuia putând fi identificate elemente ce pot genera creșterea valorii firmei sau din contră, a scăderii acesteia și se realizează de către conducerea firmei, de către cadre abilitate ori de specialiști externi cum ar fi societățile de consulting.

Activitatea unei întreprinderi nu se degradează în mod brutal, ci se bazează pe cauze adânc existente în societate, cauze care trebuie cunoscute, analizate și corijate în mod rapid, deoarece timpul este un factor important în corectarea dificultăților, și în mod pertinent, pentru a mobiliza corespunzător factorii responsabili și a accelera procesul de redresare.

Ceea ce un diagnostic corect și complet trebuie să cuprindă este prezentat schematic în cele ce urmează:

Figura nr 2: Premisele unui diagnostic complet și corect

Sursa: Prelucrat după Șușu Ș., Analiza performanței și riscului întreprinderii turistice, Aspecte teoretice și practice, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2012, pag.74

După cum este prezentat și în figura de mai sus un diagnostic complet și corect trebuie să țină cont de riscuri și de oportunități, de mediul concurențial, de poziția întreprinderii pe piață, de cauzele dificultăților apărute și nu în ultimul rând de posibilitatea de redresare, pentru care firma trebuie să definească strategii și măsuri. Așadar, diagnosticul economico-financiar are ca scop identificarea și măsurarea cauzelor care au dus la diferențele dintre realizări și norme, evidențiindu-se cauzele care provin din conjunctură și cele ce provin din gestionarea defectuoasă a întreprinderii.

2.1.1. Analiza economico-financiară: parte a diagnosticului economico-financiar

Diagnosticul economico-financiar este un instrument folosit de manageri, deoarece prin intermediul lui, aceștia din urmă pot formula judecăți de valoare calitative și/ sau cantitative privind starea, dinamica și perspectivele unei entitați.

În mediul de afaceri contemporan, deseori apare o confuzie între termenii, diagnostic analiză și mai nou audit. Diagnosticul nu poate fi confundat cu analiza chiar dacă demersul său se bazează pe aceasta (B. Colasse, 1994:5).

Analiza ca metodă generală de cercetare, face referire la descompunerea unui obiect sau fenomen în părțile sale componente.În ceea ce privește analiza economico-financiară, aceasta presupune descompunerea fenomenelor economice în elemente componente, factori și cauze printr-o analiză structurală trecând de la factorii cu acțiune indirectă la cei cu acțiune directă. Elementele reprezintă părți componente ale rezultatului analizat, factorii reprezintă forțele motrice care provoacă apariția fenomenului iar cauzele semnifică împrejurările care determină apariția fenomenului/ rezultatului.

Schema desfășurării unui proces de analiză economico-financiară este prezentată în figura urmatoare:

Figura nr 3: Procesul de analiză economico-financiară

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar,

Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

Din schema prezentată mai sus tragem concluzia că fenomenul x poate fi abordat ca o rezultantă a acțiunii ansamblului de factori și cauze sintetizate mai sus.

Spre deosebire de procesul de analiză, diagosticul presupune reperarea simtomelor, disfuncționalităților, stabilirea stării economico-financiare a entității și prescrierea unui tratament pentru redresarea unei situații nefavorabile apărute la un moment dat în activitatea economică desfășurată de o întreprindere.

Analiza – diagnostic caută să identifice soluțiile de armonizare între acțiunile contrare ale diferitelor forțe concurențiale dar și soluțiile prin care firma, bazată pe „competența sa” (puncte tari și puncte slabe), poate să valorifice oportunitățile și să ocolească restricțiile din mediul său ambiant.

Cu alte cuvinte dacă analiza reprezintă instrumentul care asigură suportul informațional necesar diagnosticării, diagnosticul oferă imaginea de ansamblu asupra activității firmei necesar fundamentării și corelării strategiilor.

Schematic, acest demers se prezintă astfel:

Figura nr 4: Demersul de analiză strategică

Sursa: P. Charpentier, Organizarea și gestiunea întreprinderii, Ed. Economică, București, 2002, pg. 86;

Un termen apărut recent în mediul de afaceri este cel de audit. Acesta presupune o examinare profesională a unor informații cu scopul de a exprima o opinie responsabilă și independentă în raport cu un anumit standard. A nu se confunda auditul cu controlul, care înseamnă supraveghere, analiză și verificare permanentă ori periodică a unei entități sau a unei situații pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri în cazul aparițiilor de evenimente nefavorabile.

În concluzia celor prezentate, se poate spune că diagnosticul, analiza, auditul și controlul sunt părți interdependente ce urmăresc bunul mers al unei întreprinderi. În figura ce urmează este prezentată poziția diagnosticului economico-financiar în raport cu acești termeni prezentați anterior.

Figura nr 5: Poziția diagnosticului economico-financiar

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar,

Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

2.1.2. Componentele diagnosticului economico-financiar

Diagnosticul economico-financiar este format din trei mari componente după cum urmeaza:

Diagnosticul mediului concurențial

Diagnosticul economic sau de gestiune

Diagnosticul financiar

Prima componentă se referă la factorii externi entității și anume la riscuri și oportunități, pe când celelalte două componente vizează stabilirea punctelor forte și a punctelor slabe existente în întreprindere. Între aceste trei componente există relații de intercondiționare și influență, relații care definesc un întreg, numit diagnosticul economico-financiar.

Diagnosticul mediului concurențial urmărește stabilizarea poziției concurențiale prin oportunitățile și riscurile implicate de piață. Orice întreprindere care acționează într-un mediu concurențial trebuie să-l cunoască pentru a-și evalua poziția și perspectivele sale în sistemul producției și investiției. Această componentă are în vedere diagnosticarea celor cinci forțe concurențiale ale lui M. Porter, după cum este prezentat schematic în figura ce urmează.

Figura nr 6: Diagnosticul mediului concurențial

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar, Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

Diagnosticul economic studiază o întreprindere prin comparația dintre eforturile implicate, altfel spus, resursele întreprinderii, și efectele activității, numite și rezultate, în cadrul unui ciclu de activitate cu scopul de a repera punctele forte și punctele slabe și de a prescrie un tratament de redresare a activității economice. Diagnosticul economic este alcătuit la rândul său dintr-o serie de componente prezentate schematic în figura următoare:

Figura nr 7: Diagnosticul economic

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar,

Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

Diagnosticul economic vine ca un răspuns al nevoilor interne decizionale ale sistemului de guvernanță corporativă, si al managerilor ca utilizatori interni.

Ultima componentă al diagnosticului economico-financiar vine să cerceteze întreaga activitate a entității din punct de vedere financiar. Altfel spus, toate rezultatele economice cercetate în cadrul analizei economice, sunt abordate de această dată în expresie monetară. Sfera de utilizatori a diagnosticului financiar este mult mai mare cuprinzând toți utilizatorii analizei economice.

Diagnosticul financiar este un ansamblu de concepte, metode și instrumente adunate în scopul tratării situațiilor financiare și a altor informații cu scopul de a formula aprecieri privind starea postfaptică și viitoare a poziției financiare, a performanțelor întreprinderii, a fluxurilor de trezorerie și nu în ultimul rând a riscurilor la care este expusă entitatea și a strategiilor viitoare. Definit astfel, componenta numărul trei a diagnosticului economico-financiar se structureaza conform schemei următoare:

Figura nr 8: Diagnosticul financiar

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar,

Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

Diagnosticul economico-financiar trebuie să satisfacă nevoiele informaționale a unui complex număr de utilizatori dintre care amintim guvernanța corporativă, investitorii, personalul angajat, creditorii, furnizorii, guvernul, clienții și nu în ultimul rând publicul. Așteptările acestora diferă de la caz la caz după cum este prezentat în tabelul ce urmează:

Tabel nr.3 : Principalele așteptări ale diagnosticului economico-financiar pe grupuri de interesați

Având în vedere cele prezentate mai sus schema sistemului diagnosticului economico-financir este redată în figura ce urmează:

Figura nr.9 : Sistemul diagnosticului economico-financiar

Sursa: Adaptare după Curs Diagnostic economico-financiar,

Lector Dr. M. V. Achim, Cluj, 2010

2.1.3. Sistemul informațional contabil-sursă principală pentru diagnosticul economico-financiar

Conform opiniei specialiștilor cele mai reprezentative surse de date și informații economice sunt:

Planificarea economică

Evidența economică

Alte surse

Planificarea economică furnizează circa 28 % din informațiile economice existente într-o entitate, evidența economică oferă un procent mai ridicat și anume 70 %, acest procent fiind împărțit după cum urmează, 46-50% de contabilitate, 9-13% de statistică și 11% din evidența operativă iar alte surse circa 2%. În categoria alte surse facem referire la legislația economico-financiară.

Din structura prezentată anterior reiese faptul ca procentul major este deținut de contabilitate, ceea ce face ca ea să fie principala sursă de date și informații pentru diagnosticul economico-financiar.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, contabilitatea ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile guvernamentale și alți utilizatori.

Putem spune că sistemul informațional contabil este cea mai reprezentativă sursă de informații pentru entitate și nu numai, în special pentru nevoile diagnosticului economico-financiar, datorită următoarelor caracteristici:

Se exprimă în unități monetare, ceea ce permite o raportare omogenă și comparabilă a fenomenelor și proceselor din întreprindere;

Se realizează o legătură între toate celelalte sisteme informaționale importante ale entității cum sunt cele aferente marketingului, personalului, producției, de cercetare-dezvoltare, în final aducând o contribuție consistentă la realizarea obiectivelor generale ale entității;

Furnizează o imagine de ansamblu a entității utilizatorilor interesați.

Analiza situației financiare se bazează pe o serie de documente contabile dintre care amintim bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și anexele sale sau raportul de gestiune.

2.2. Indicatori de măsurare și evaluarea a factorilor de risc

În economia de piață, întreaga existență a entităților este legată de risc. Acest lucru se datorează unor evenimente neprevăzute care influențiază rezultatele prezente și viitoare. Frecvența situațiilor în care investiții promițătoare devin pierderi este alarmantă, analiștii financiari având astfel un interes ridicat pentru cercetările din domeniul cuantificării și previziunii riscurilor întreprinderii.

Ca sistem organizațional, întreprinderile, își desfășoară activitatea ca parte componentă a unui ansamblu numit mediu. Acest mediu cuprinde două componente și anume mediul intern și mediul extern iar în funcționarea completă și complexă a acestui ansamblu, riscul reprezintă incapacitatea entității de a se adapta în timp util și cu cele mai mici costuri, la variațile condițiilor de mediu.

Analizele financiare permit o apreciere rapidă și sintetică a riscului. Analiza riscului unei entități are un caracter complex, fiind rezultatul impactului cumulat al tuturor riscurilor implicatea în activitatea entității, exploatare, investiții, finanțare. De asemenea, evaluarea riscului, din punct de vedere al întreprinderii sau al poziției investitorilor și creditorilor, poate fi abordată într-o manieră diferită.

Privit din alt punct de vedere, riscul înseamnă amenințarea capacității unei organizații de a-și atinge obiectivele stabilite, amenințare cauzată de un eveniment ori o acțiune nefavorabilă bunului mers al entității.

Riscurile posibile se indetifică pe fiecare obiectiv în parte, urmând apoi o monitorizare permanentă a evoluției acestora. Pentru această monitorizare firmele își organizează un departament cu sarcina de a gestiona riscurile susceptibile a se produce în interiorul întreprinderii și eventual al impactului lor asupra atingerii obiectivelor. Acest departament face trimitere la managementul riscurilor și este evidențiat în figura ce urmează:

Figura nr 10 :Departamentul de management al riscului

Sursa: Șușu, Ș., Analiza performanței și riscului întreprinderii turistice.

Aspecte teoretice și practice , Ed Sedcom Libris, Iași, 2012

Cunoașterea și anticiparea riscurilor și a efectelor pe care acestea le generează reprezintă o condiție fundamentală a succesului în afaceri și, implicit, elemente indispensabile managementului performant al oricărei întreprinderi.

2.2.1. Diagnosticul și evaluarea riscului economic (de exploatare)

Activitatea unei întreprinderi presupune în mod indirect și existența și manifestarea riscului economic, numit și operațional sau de exploatare în unele publicații. Acest risc apare ca urmare a faptului că nu se pot corela și anticipa, cu certitudine, elementele componente ale rezultatului aferent activității de exploatare, cost, cantitate preț, cu cele ale ciclului de exploatare, aprovizionare, producție, desfacere. Altfel spus, riscul economic, prezintă probabilitatea ca veniturile degajate de activitatea de exploatare să nu poată acoperi cheltuielile implicate în acest proces. Așadar putem spune că riscul în cauză, nu depinde numai de factori generali precum prețul de vânzare, costul, cifra de afaceri, ci și de structura cheltuielilor și de comportamentul acestora față de volumul de activitate, care, în mod determinat, influențiază rentabilitatea realizând astfel un efect de levier asupra rezultatului exploatării.

În literatura de specialitate, riscul economic depinde de următorii factori:

Variabilitatea cererii, conform căreia încasările sunt nesigure,acest lucru putând afecta posibilitatea de plată a furnizorilor și de extindere a afacerii. Instabilitatea cererii crește riscul economic.

Fluctuația prețurilor de achiziție a factorilor de producție utilizați, influențează nivelul costurilor și mărimea profitului entității. Cu cât ponderea costurilor fixe în costul total este mai accentuată, cu atât se cere un volum mai mare al vânzărilor pentru a se atinge pragul de rentabilitate.

Variabilitatea costului intrărilor/de aprovizionare, conform căreia întreprinderile care se aprovizionează la costuri incerte sunt expuse unui risc economic ridicat.

Capacitatea de a ajusta prețurile produselor la costurile intrărilor, adică cu cât capacitatea firmei de a ajusta prețul produselor la modificarea costului de producție este mai mare, cu atât nivelul riscului operațional este mai scăzut.

Ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firme, conform căreia, putem spune că riscul economic este mai ridicat în cazul în care, ponderea chletuielilor fixe în cele totale este una însemnată și nu se pot diminua pe măsură ce scade cererea.

Acești factori pot fi însă controlabili de către conducerea întreprinderii astfel putem spune că riscul economic poate fi parțial diminuat prin decizii corecte de investiții.

Pe lângă acești factori, riscul de exploatare este influențat de structura costurilor și de sensibilitatea lor la fluctuațiile nivelului de activitate.

O modalitate de măsurare a riscului economic o reprezintă analiza cost-volum-profit, denumită și analiza pragului de rentabilitate, model elaborate ca urmare a relației stabilite între cifra de afaceri ce reflectă nivelul înteprinderii, costurile variabile, costurile fixe și rezultat. Numită și analiza punctului de echilibru sau punct critic, metoda cuantifică efectele modificării cifrei de afaceri asupra rezultatului din exploatare. Această cuantificare matematică se realizează prin calcului levierului de exploatare.

Pragul de rentabilitate este o măsură a flexibilității întreprinderii în raport cu fluctuațiile activității sale și deci o măsură de apreciere a riscului. El reprezintă punctul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. După acest prag activitatea devine rentabilă.

Literatura de specialitate recomandă pentru configurarea punctului de echilibru metoda algebrică și metoda grafică.

În ceea ce privește metoda algebrică, pentru determinarea punctului de echilibru, se pleacă de la premisa că cifra de afaceri (Ca), aferentă valorificării unui anumit volum al producției (q x p), trebuie să permit întreprinderii acoperirea tuturor cheltuielilor (Cht) ocazionate de obținerea și valorificarea producției și înregistrarea unui profit (P). În consecință, mărimea profitului din exploatare este dependentă de volumul producției vândute și de prețul său de valorificare, iar acesta din urmă este dependent de structura costurilor și de factorii pieței. Aspectele descrise anterior sunt sintetizate în ecuația următoare:

în care:

Chv – cheltuieli variabile totale;

q – volumul producției vândute (bucăți, metri liniari, tone);

p – prețul de vânzare unitar;

chv – costul variabil unitar;

Chf – cheltuieli fixe totale.

Pentru o entitate este necesar să se cunoască acel volum al producției valorificate numită și producția de echilibru sau producția critică, de la care se începe a se obține profit. Acest volum corespunde punctului de echilibru (), iar specific acestuia este relația de egalitate între cifra de afaceri și costurile totale și nulitatea profitului (P = 0). Ecuația anterioară devine astfel:

Având în vedere că profitul este nul în punctul de echilibrul, se poate determina acel nivel al cifrei de afaceri, pe care întreprinderea trebuie să o realizeze pentru a atinge punctul de echilibru, nivel numit cifra de afaceri prag sau cifra de afaceri critică ()după cum urmează:

în care:

– rata medie a cheltuielilor variabile (cheltuieli variabile la 100 lei / 1000 lei cifră de afaceri

Analiza cost – volum – profit este utilizată pentru a oferi soluții numeroaselor probleme de decizie, cum ar fi:

Tabel nr 3 : Analiza cost – volum – profit

Sursa: Adaptare după Șușu, Ș., Analiza performanței și riscului întreprinderii turistice.

Aspecte teoretice și practice , Ed Sedcom Libris, Iași, 2012

Conform Mironiuc M. în cazul întreprinderii multiprodus, punctul de echilibru se poate exprima cantitativ doar pentru fiecare produs în parte. Dată fiind combinația de produse destinată vânzării, dacă se dorește determinarea unui punct de echilibru global, acesta poate fi exprimat numai în unități monetare. În această situație, metodologia de analiză cere calcularea prealabilă a prețului mediu ponderat () al produselor, în funcție de prețurile unitare ale acestora și de ponderea valorică a fiecarui produs în cifra de afaceri totală, a marjei unitare ponderate asupra costurilor variabile (), în funcție de marjele unitare ale acestora și ponderea valorică a fiecărui produs în cifra de afaceri totală, și a incidenței procentuale a marjei unitare asupra prețului mediu de vânzare (/). În concluzie, cifra de afaceri corespunzătoare punctului de echilibru , în cazul întreprinderii multiprodus se determină după următorul model:

Așadar orice modificare a volumului vânzărilor, resurselor consumate, prețului de valorificare, costurile variabile, costurile fixe, va produce efecte asupra profitului, a punctului de echilibru și a riscului economic al întreprinderii, aceste variabile înfluențând raportul cost-volum-profit.

În ceea ce privește metoda grafică, toate elementele necesare determinării punctului de echilibru se prezintă într-un sistem de axe de coordonate în care, pe abscisă este redat volumul producției și pe ordonată, cheltuielile totale și cifra de afaceri aferentă diferitelor niveluri a producției vândute, ținând seama de ipoteza variației liniare sau nonlineare a cheltuielilor variabile și a volumului producției.

Având în vedere conținutul indicatorilor economico-financiari și reprezentarea grafică utilizată se disting două variante ale pragului de rentabilitate și anume:

Modelul liniar;

Modelul neliniar.

Modelul liniar de analiză a pragului de rentabilitate este redat în figura ce urmează:

Figura nr 11: Modelul liniar de analiză a punctului critic

Cht Vt

Vt Cht

Zona beneficiilor

Chv

Punctul de echilibru

Chf

Zona pierderilor

0 Q Q

Potrivit acestui model, cheltuielile variabile evoluează direct proporțional cu volumul producției vândute (Q), reprezentându-se printr-o dreaptă ce pleacă din originea sistemului de axe și are o pantă crescătoare, fiind o funcție liniară de volumul producției. Cheltuielile fixe (Chf) sunt redate printr-o dreaptă paralelă cu axa abscisei iar cheltuielile totale (Cht) obținute prin însumarea cheltuielilor fixe cu cele variabile, sunt redate printr-o dreaptă care are aceeași înclinație cu dreapta cheltuielilor variabile dar pleacă de la nivelul cheltuielilor fixe. Veniturile totale (Vt) se reprezintă printr-o dreaptă a cărei ascensiune este mai rapidă decât dreapta cheltuielilor totale deoarece prețul unitar este superior costului unitar.

După cum se observă și din figura prezentată până la intersecția dreptei veniturilor totale cu dreapta cheltuielilor totale, întreprinderea înregistrează pierderi, iar dincolo de această intersecție ce redă punctul de echilibru, dreapta veniturilor depășeste dreapta cheltuielilor totale ceea ce înseamnă că entitatea înregistrează profit.

Modelul neliniar de analiză a pragului de rentabilitate pleacă de la premisa că cheltuielile variabile nu evoluează strict proporțional cu modificarea volumului. Acest lucru poate fi datorat de cauze tehnice sau financiare.

Acest model de reprezentare scoate în evidență amploarea și sensul schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producție corespunzător cu modificările intervenite în volumul total al producției.

Dacă se adoptă acest model între evoluția cheltuielior variabile și a cifrei de afaceri se remarcă apariția mai multor praguri de rentabilitate.

Spre deosebire de modelul liniar care introduce ideea de profit maxim infinit continuu modelul neliniar aduce în discuție criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică : venitul marginal egal cu costul marginal.

Reprezentarea grafică a acestui model de analiza a punctului critic este redat în figura următoare:

Figura nr 12: Modelul neliniar de analiză a punctului critic

O alternativă la reprezentările tradiționale analizei cost-volum-profit este reprezentată de diagrama profitului. Acestea prezintă unele avantaje dintre care amintim:

Simplitatea, deoarece în cadrul axului de coordonate se reprezintă numai doua drepte, una care configurează nivelul de activitate și alta care redă profitul cumulat.

Expresivitatea, rezultată din reprezentarea costurilor fixe în partea negativă a ordonatei.

Rapiditatea cu care permite determinarea marjei de siguranță și a influenței pe care marja asupra costurilor variabile o are asupra cifrei de afaceri (MCV/Ca).

Diagrama profitului este reprezentată în figura ce urmeaza:

Figura nr 12: Diagrama profitului

MCV

MCV

Profit

Pierdere

0 Ca, Vt

Pierdere maxima Ca

Chf

După cum am prezentat riscul de exploatare decurge din fluctuațiile rezultatului exploatării, în funcție de poziția față de pragul de rentabilitate numit și punct critic și de structura costurilor de exploatare.

O modalitate de evaluare a riscului economic are la bază deretminarea marjei de securitate (Ms), cantitativ și valoric și a intervalului de siguranță (Is) care reflectă poziția cifrei de afaceri față de pragul de rentabilitate.

sau

sau

Intervalul de siguranță mai este regăsit în lucrările de specialitate și sub numele de indicator de poziție/flexibilitate și exprimă capacitatea întreprinderii de a-și modifica producția și de a se adapta la cerințele pieței. Cu cât indicatorul are o valoare mai mare, cu atât flexibilitatea întreprinderii la variațiile vânzărilor este mai ridicată iar riscul economic este mai redus.

Un alt indicator cu rol important în evaluarea și aprecierea riscului economic îl reprezintă coeficientul levierului de exploatare. Levierul de exploatare exprimă gradul de reacție a rezultatului exploatării (ΔrRexp) la modificarea volumului de activitate (ΔrQ) și se poate măsura cu ajutorul coeficientului de elasticitate (Le) calculat după următoarea formulă:

Le = = = = ,

în care: – IRexp – indicele rezultatului din exploatare;

– IQ – indicele volumului producției;

Riscul de exploatare se manifestă atunci când unei cresteri cu 1% a volumului producției sau a cifrei de afaceri îi corespunde o creștere cu mai puțin de 1% sau chiar o scădere a rezultatului activității de exploatare.

Rezultatul din exploatare al întreprinderii, într-un anumit interval de variație a volumului de activitate, este dependent de marja unitară asupra costurilor variabile constantă (m = p-cv) și de cheltuielile fixe constante (CF ), fapt reflectat în relația:

Le = = = ∙

Le== = = = .

Potrivit acestei relații riscul de exploatare este cu atât mai mare cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari. Pentru întreprinderile cu cheltuieli fixe semnificative, în cazul reducerii nivelului de activitate, se diminuează sensibil capacitatea marjei asupra costurilor variabile de a acoperi cheltuielile fixe.

Pentru diminuarea riscului rezultat dintr-un levier de exploatare ridicat, întreprinderile trebuie să-și variabilizeze cheltuielile fixe, recurgând la reducerea stocurilor si la dezinvestire. În același timp, trebuie să-și asigure o marjă de siguranță suficientă (peste 20%) prin creșterea vânzărilor în vederea depășirii zonei punctului mort, unde riscul de exploatare este maxim, fiind caracterizat de un coeficient de levier ce tinde la infinit.

Le = = → ∞.

2.2.2. Diagnosticul și evaluarea riscului financiar

Riscul financiar privește structura financiară și depinde de modul de finanțare a activității. Capitalul propriu împreună cu creditele asigură resursele necesare procurării unui activ economic, care prin utilizare degajă un rezultat economic. Acest rezultat se va împărți între protagoniști, acționarii își însușesc beneficiul ce conține și impozitul, iar cealaltă parte, sub forma dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.

Dacă afacerea este finanțată numai din capitaluri proprii nu comport nici un risc financiar. Riscul financiar apare,în momentul apelării la credite pentru a finanța o activitate ce implică cheltuieli financiare.

Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei de la riscul de exploatare, excepția reprezentând impunerea în calcul a cheltuielilor financiare, a dobânzilor.

Reacția rezultatului net la variația rezultatului din exploatare, poate fi apreciată în dinamică cu ajutorul coeficientului levierului financiar (CLF). Acesta exprimă sensibilitatea rezultatului net al exercițiului la variațiile rezultatului exploatării și se determină pe baza relației următoare:

Rezultatul net al unei entități, într-un anumit interval de variație a volumului de activitate este dependent de cheltuielile financiare constante (Chfin) și de impozitul pe profit constant (i), fapt ce reiese din relația:

În funcție de gradul de îndatorare pot exista următoarele situații care reflectă mărimea riscului financiar:

Tabel nr. :Situații ale riscului financiar

Sursa: adaptare după Ștefaniță, Ș., Analiza performanței și riscului întreprinderii

În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global (levierul financiar) va fi mai ridicat, cu atât mai mare va fi riscul.

2.2.3. Diagnosticul și evaluarea riscului de faliment (insolvabilitatea)

Falimentul, ca și succesul, este o realitate, parte integrantă a mediului de afaceri contemporan . În general, falimentul unei întreprinderi este rezultatul unui proces continuu de degradare a stării economico-financiare, degradare ce debutează cu apariția incapacității de onorare a obligațiilor scadente ale întreprinderii. Riscul de faliment interesează atât investitorul potențial cât și managerul firmei.

Cauzele care conduc la faliment sunt prezentate în tabelul următor:

Tabel nr.

Sursa: Prelucrat după Buglea, A., Analiză economico-financiară, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2008

Prin combinarea levierului financiar și a levierului de exploatare (operațional) se determină coeficientul levierului total ( Lt ), indicator analizat pentru aprecierea riscului global al întreprinderii, după relația:

Factorial, coeficientul levierului total poate fi exprimat astfel:

Această relație de calcul arată că variația relativă a cifrei de afaceri amplificată cu levierul operațional se transmite asupra rezultatului exploatării, la rândul său variația relativă a rezultatului exploatării amplificată cu levierul financiar se transmite asupra rezultatului net.

Coeficientul levierului total descompune în două părți efectele variației cifrei de afaceri asupra rezultatului net. Pe de o parte, se evaluează elasticitatea operativă și strategică a întreprinderii, respectiv, efectele politicii de investiții asupra structurii întreprinderii, asupra diferitelor componente ale costurilor, care la rândul lor se reflectă asupra variabilității rezultatului exploatării. Pe de alta parte, se evaluează efectele politicii financiare asupra variabilității rezultatului net, prin intermediul structurii capitalurilor si a costului capitalului împrumutat.

Figura nr. Factori care determină riscul global al întreprinderii

Sursa: Bârsan, M., Op citată

Riscul total cumulează riscul economic cu cel financiar și poate fi:

Pentru aprecierea riscului de faliment al unei întreprinderi se pot folosi metoda indicatorilor de echilibru, metoda ratelor de lichiditate și solvabilitate, metoda scorurilor dar și metode managerial.

Analiza riscului de faliment pe baza indicatorilor de echilibru

Metoda indicatorilor de echilibru pentru analiza riscului folosește fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria.

Fondul de rulment (FR) se determină ca diferență între activele circulante (Ac) și datoriile curente (Dc) sau ca diferență între capitalurile permanente (CP) și activul imobilizat net ().

;

Solvabilitatea patrimonială înseamnă gradul în care capitalurile proprii asigură acoperirea obligațiilorpe termen lung și a creditelor prin elemente patrimoniale. Ea trebuie să aibă valori peste 0,3 și să fie într-o evoluție ascendentă. O valoare sub 0,3 ridică un semnal de prudență și alertă din partea băncii finanțatoare.

Lichiditatea reprezintă capacitatea de achitare la termen a obligațiilor pe termen scurt. Aceasta trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existența unui supliment de resurse care să facă față incidențelor ce pot apărea în mișcarea capitalului circulant.

Trezoreria constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost finanțate imobilizările și necesarul de fond de rulment. Trezoreria exprimă aptitudinea întreprinderii de a se finanța din resursele stabile iar o valoare negativă a acesteia implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru plăți curente. Acest lucru arată dificultăți financiare pe termen scurt.

Rata rentabilității financiare reflectă capacitatea entității de a obține profit net prin utilizarea capitalurilor proprii și este favorizată de recurgerea la împrumuturi în cazul unui efect de levier financiar negativ

Între activele circulante, ca lichidități potențiale și exigibilitatea potențială a pasivelor pot exista, practic, următoarele situații:

Ac = Dc → FR = 0; în această situație solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranță; dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în realizarea creanțelor;

Ac > Dc → FR > 0; situație în care se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitatea potențială pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură să facă față obligațiilor la scadență..

Ac < Dc → FR < 0; în această situație lichiditățile potențiale nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale, întreprinderea având dificultăți în ceea ce privește echilibrul financiar.

Lichiditatea activelor presupune posibilitatea de a le schimba rapid contra monedă, gradul de lichiditate fiind măsurat prin intermediul următoarelor rapoarte:

Rata lichidității generale:

Acest indicator exprimă gradul de lichiditate potențială (echilibrul financiar pe termen scurt) și variază după sectorul de activitate; este subunitar în sectorul de distribuție și aproape 2 în sectoarele industriale cu ciclu lung. Valorile supraunitare ale ratei arată o lichiditate satisfăcătoare, fiind consecința unui fond de rulment pozitiv (FR>0).

În caz contrar, lipsa de lichidități, consecința unui fond de rulment negativ (FR<0), poate conduce la încetare de plăți, ceea ce echivalează cu riscul de faliment (insolvabilitate).

Rata lichidității reduse :

Acest indicator reflectă capacitatea de rambursare a datoriilor pe termen scurt. Pentru o lichiditate normală raportul trebuie să aibă o valoare peste 0,5.

Rata lichidității imediate:

Indicatorul mai poartă și denumirea de rată de trezorerie. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3, reflectă o garanție de lichiditate, fiind asigurată achitarea obligațiilor pe termen scurt.

Solvabilitatea întreprinderii reflectă capacitatea acesteia de a-și respecta angajamentele asupra ansamblului resurselor care constituie patrimoniul sau activul acesteia. Ea se definește mai ales în perspectiva unei lichidări a întreprinderii, dacă se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanțului.

; .

-în primul caz indică de câte ori este mai mare pasivul decât datoriile întreprinderii;

-în al doilea caz indică de câte ori capitalurile proprii depășesc datoriile întreprinderii.

Prin sistemul de rate ce determină echilibrul financiar al întreprinderii, diagnosticul financiar permite evidențierea punctelor tari și a punctelor slabe ale gestiunii financiare, respectiv a performanțelor și riscului economic și financiar, dar nu oferă posibilitatea evaluării riscului de faliment care amenință continuitatea activității întreprinderii aflate în dificultate.

b)Analiza riscului de faliment pe baza metodei scorurilor

Metoda scorurilor are ca obiectiv punerea la dispoziție a unor modele pentru evaluarea riscului de faliment, pe baza ratelor.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: Modelul E. Altman, Modelul J. Conan & M. Holder, Modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franței etc.

Modelul Altman numit și modelul Z, este un model de prognoză dezvoltat de profesorul Altman în SUA și cuprinde cinci variabile considerate a fi cele mai reprezentative pentru o întreprindere. Reprezentarea matematică a acestui model este urmatoarea:

, în care:

expresia flexibilității întreprinderii;

potențialul de finanțare internă;

rentabilitatea economică a întreprinderii;

autonomia fianaciară a întreprinderii;

eficiența utilizării activului total în întreprindere.

În funcție de scorul obținut, vulnerabilitatea întreprinderii la riscul de faliment se apreciază astfel:

Tabel nr. Vulnerabilitatea conform Analizei Altman

Modelul Conan & Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariați și se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit în anul 1987, prin observarea unui număr de 31 rate pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. Modelul are, de asemenea, 5 variabile:

, în care:

capacitatea brută de rambursare a datoriilor;

rata stabilității financiare;

ponderea utilizărilor cu character ciclic;

se dorește a fi cât mai redusă;

oferă informații cu privire la ponderea cheltuielilor cu personalul

Pe baza acestui modelul, vulnerabilitatea unei întreprinderi la faliment, în funcție de valoarea funcției-scor se apreciază astfel:

Tabel nr. Vulnerabilitatea conform Analizei Canon & Holder

Sursa : Bârsan, M., Op citată, p.284

Modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franței, elaborat la sfârșitul anilor 70 este compus din 8 variabile a căror combinare în cadrul funcției scor are următoarea expresie:

În care:

exprimă rata de prelevare a cheltuielilor financiare respectiv capacitatea întreprinderii de a suporta costul împrumutat;

rata stabilității financiare;

acoperirea datoriilor totale din autofinanțare;

rata de profitabilitate;

zile de rambursare a datoriilor către furnizori;

modificarea valorii adăugate de la o perioadă la alta;

termenul de recuperare a creanțelor clienți;

rolul investițiilor pentru exploatare în creearea valorii adăugate a întreprinderii.

În funcție de scorul calculat, potrivit acestui model, probabilitatea riscului de faliment este prezentată în tabelul următor:

Tabel nr. : Vulnerabilitatea

Sursa: Bârsan, M., Op citata

Preocupări pentru elaborarea unor modele de analiză a riscului de faliment au existat și încă există în România, chiar dacă acestea s-au manifestat cu un oarecare decalaj față de cele existente pe plan mondial. Contribuția școlii românești la elaborarea unor modele de analiză a riscului de faliment cuprinde următoarele:

1.Modelul Mânecuță și Nicolae (1996)

2. Modelul B-Băileșteanu (1998)

3. Modelul I-Ivonciu (1998)

4. Modelul I. Anghel (2002)

5. Modelul Cămășoiu / Negoescu

6. Modelul Băncii Comerciale Române.

2.3. Aspecte contabile privind diagnosticul și analiza riscurilor asociate afacerii