Managementul Riscului Folosind Instrumente Financiare Derivate
Managementul riscului folosind instrumente financiare derivate
CUPRINS
Managementul riscului folosind instrumente financiare derivate .Studiu de caz – Managemetul risucurilor la Raiffeisen banca pentru locuințe
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 ELEMENTE INTRODUCTIVE DESPRE MANAGEMENTUL RISCURILOR FOLOSIND INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE
1.1 SCURT ISTORIC AL BURSELOR DE MĂRFURI ȘI PIEȚELOR LA TERMEN
1.2 EVOLUȚIA INSTRUMENTELOR FINACIARE DERIVATE
1.3 INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE-IMPLICAȚII ASUPRA CRIZEI ECOMONICE
CAPITOLUL 2 INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE.CONCEPTE CHEIE
2.1 DEFINIREA ȘI ROLUL INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
2.2 CLASIFICAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
2.2.1 CONSTRACTELE LA TERMEN-FUTURES ȘI FORWARD
2.2.2 OPȚIUNILE
2.2.3. SWAP
2.3 UTILIZAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
CAPITOLUL 3 MANAGEMENTUL RISCURILOR
3.1. ARBITRAJUL
3.2. SPECULAȚIA
3.3. HEDGING
3.4 INSTRUMENTE UTILIZATE PENTRU ACOPERIREA RISCURILOR
CAPITOLUL 4 MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR PRIN INTERMEDIUL TEHNICILOR DE HEDGING
4.1 UTILIZAREA TEHNICILOR DE HEDGING
4.1.1 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR FOLOSIND CONTRACTELE FUTURES
4.1.2 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR FOLOSIND CONTRACTELE FORWARD
4.1.3 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR CU AJUTORUL SWAP-UL VALUTAR
4.1.4 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR CU AJUTORUL OPȚIUNI VALUTARE
4.2 STUDIU DE CAZ PRIVIND HEDIGINGUL VALUTAR
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Riscul în managementul afacerilor, la fel ca și succesul, este o noțiune multidimensională și greu de cuantificat. De regulă, rezultatele obținute sunt proporționale cu riscurile asumate, câștigurilor mari fiindu-le asociate și riscuri pe măsură. Cu cât mai mari vor fi riscurile pe care un manager și le asumă, cu atât mai extinse vor fi și așteptările sale față de câștigul preconizat.
Din studiile experimentale de psihologie managerială rezultă foarte clar existența unei interinfluențe între nivelul riscului asumat și probabilitatea de a obține succes. În concret, K. Lewin și colaboratorii săi au pus în evidență faptul că riscul crește pe măsură ce distanța dintre scopul spre care se aspiră și ultimele performanțe realizate este mai mare. In sfera afacerilor, mai mult decât în alte domenii, nu se poate face o delimitare strictă, nu se poate ști cu precizie dacă rezultatele unei acțiuni vor constitui un succes sau un eșec. Dacă în toate cazurile ar exista această delimitare între succes și insucces, am putea considera aceasta drept linia de demarcație a riscului. Atunci, orice intervenție care s-ar situa dincolo de această linie de demarcație ar urma să fie considerată inacceptabilă. Dar demarcații categorice nu există, în realitate au loc treceri de o parte și de alta, managerii fiind nevoiți să facă față evoluțiilor frecvent contradictorii care au loc în mediul de afaceri și să se confrunte cu situațiile de risc.
Mulți manageri își asumă riscul ca o condiție a succesului, considerând că între risc și succes există o relație directă, iar în afaceri „cel mai mare risc este să nu riști". Capacitatea de a-și asuma riscurile, de a face față provocărilor și de a învăța din orice înfrângere face parte din personalitatea managerilor de succes. „A rezolva probleme și a înfrunta dificultăți este sănătos și fortifiant, aducând, în același timp, o serie de satisfacții" (Brinster, Ph., citat de Moldoveanu, M.; Dobrescu, E.M.; Ioan-Franc, V., 1998, pg. 26)
Practica de afaceri demonstrează că un manager de succes își asumă riscuri bine calculate, după ce, pe baza unui volum semnificativ de informații, a evaluat corect poziția concurențială a firmei și a identificat situațiile de incertitudine și de risc la care este expusă afacerea. Pe baza acestor evaluări poate fi elaborată și operaționalizată o strategie care să dezvolte capacitatea firmei de a controla și suporta riscul. în esență, "succesul în managementul afacerilor este posibil doar dacă riscurile asumate pot fi controlate și nu depășesc cadrul mijloacelor financiare de care firma dispune și a posibilităților sale de intervenție.
Astfel, într-o lume incertă, cum este cea a afacerilor globale, cauzele generatoare de riscuri sunt multiple, iar managementul modern trebuie să facă față unor probleme dificile, care pot fi, în orice moment, surse generatoare de risc. Cunoașterea acestor cauze și gestionarea corectă a riscurilor cu care se confruntă firmele sunt percepute ca factori ce influențează major viabilitatea unei afaceri. Studiul aprofundat al surselor generatoare de riscuri stă la baza construirii unei atitudini corecte față de risc, permite identificarea celor mai potrivite modalități de gestionare a acestora și constituie o bază informațională valoroasă pentru afacerile viitoare.
Încă din momentul apariției lor, derivativele au avut un rol important în tranzacțiiledintre agenții economici. Contractele la termen, opțiunile sau contractele SWAP s-au diversificat pe parcurs odată cu creșterea exigențelor pieței și cu multiplicarea nevoilor participanților la tranzacții.
Ca urmare a utilizării intensive, s-au produs numeroase incidente ce au culminat cu o conștientizare a complexității acestor instrumente, precum și a sensibilității la evoluțiile de pe piață. Pe fondul apariției unor crize economice și financiare, agenții economici au început să se confrunte cu impactul negativ al variației ratei de dobândă, a cursului de schimb, cu imposibilitatea de a recupera creditele acordate ș.a.m.d. Astfel că înțelegerea și explicarea acestor riscuri au devenit fundamentale pentru a-și putea continua activitatea.
Un instrument financiar derivat poate fi în general definit ca un contract privat a cărui valoare derivă din prețul unui activ suport, rată de referință sau index, precum acțiuni, obligațiuni, valută sau marfă. În plus, contractul trebuie să specifice o sumă noțională care este definită în termeni de valută, acțiuni, buseli sau altă unitate. Spre deosebire de titlurile financiare precum acțiunile și obligațiunile, care sunt emise pentru un aport de capital, derivativele sunt contracte sau acorduri private între două părți. Ca și concept, aceste instrumente nu sunt o invenție a secolului XXI. Ele sunt cunoscute de mai bine de 200 de ani. Însă tocmai instabilitatea sistemelor financiare, globalizarea și nesiguranța legislativă au determinat investitorii să-și îndrepte în ultimii ani tot mai mult atenția către ele. Controversate, deoarece sunt bine cunoscute doar de către un număr mic de specialiști, ele sunt cele mai avangardiste instrumente care se pot regăsi în portofoliul unui investitor. Majoritatea oamenilor le privesc însă cu suspiciune și se concentrează exclusiv asupra rolului lor de instrumente folosite pentru speculație. În realitate, ele sunt veritabile instrumente de gestiune a riscurilor.
Am ales să studiez aceste insrumente financiare derivate pentru că, în afara rolului speculativ și a utilității lor în realizarea arbitrajelor, derivativele sunt un element esențial în acoperirea riscurilor. Explicarea riscurilor a presupus și găsirea unor modalități de hedging. Așadar, au apărut instrumente financiare derivate adaptate fiecărui tip de risc, iar acestea vor fi redate pe scurt in prezenta lucrare. Îna a doua parte a lucrării am încercat să definesc termenul de managementul riscurilor, continuând cu un studiu de caz la Raiffesen Banca pentru Locuințe.
CAPITOLUL 1 ELEMENTE INTRODUCTIVE DESPRE MANAGEMENTUL RISCURILOR FOLOSIND INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE
SCURT ISTORIC AL BURSELOR DE MĂRFURI ȘI PIEȚELOR LA TERMEN
Până în anul 1600, comerțul european nu era îndeajuns de dezvoltat pentru a genera o piață națională unită și compactă. Periodic, târgurile serveau ca piețe de desfacere pentru arii geografice întinse. Organizate la început de comercianții ambulanți care își vindeau mărfurile, în general aduse din alte regiuni sau chiar de peste mări, sau, mai des, le schimbau prin troc cu cele locale, aceste schimburi presupuneau un foarte slab flux monetar. Târguri mai stabile se întâlneau îndeosebi în orașele grecești, în Imperiul Roman și în China antică.
Cu timpul, s-a dezvoltat o rețea de târguri specializate și bine organizate. Târgurile aveau reguli precise referitoare la locul, data și modalitățile la care negustorii își ofereau mărfurile. Apar și interdicții de contractare în afara acestor târguri pentru a se preveni acumularea unor cantități prea mari dintr-o anume marfă, fapt ce ar fi permis ulterior controlul prețului.
Se pare că denumirea de “bursă” ar proveni din orașul belgian Brugges, de la un hotel ce aparținea unui senior din vechea și nobila familie Van Der Boerse care îl construise și pe care îl împodobise cu un frontispiciu ce reprezenta un scut purtând armele sale, încărcat cu trei pungi (bourses). În acest hotel se întâlneau bancherii și negustorii importanți pentru a negocia bani, metale prețioase, valori mobiliare și mărfuri.
Prima bursă în accepțiunea modernă se pare că a fost cea din Anvers, înființată în anul 1531, care dispunea de o clădire proprie unde se încheiau tranzacții cu mărfuri coloniale. În anul 1554, a fost înregistrată la Londra bursa “Royal Exchange”, care din anul 1773 s-a reprofilat numai pe schimbul de efecte comerciale. În anul 1639, funcționau deja la Paris o serie de agenții de schimb în domeniul negocierii titlurilor de valoare; urmează Lyon, Touluse, Rouen iar pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, o bursă la Montpellier. În statele germane, la jumătatea secolului al XVI-lea apar primele burse la Augsburg, Nürnberg și Hamburg, iar de la începutul secolului al XVII-lea, bursa din Berlin.
La începutul secolului al XVII-lea, la Amsterdam, mărfurile se puteau negocia prin contractele “options”, prin care se permitea convertirea unui preț în baza căruia cumpărătorul obținea de la vânzător dreptul de a cumpăra o cantitate de marfă la o dată stabilită din viitor. Un secol mai târziu, tot în acest centru comercial, se constituie o bursă a grâului, aparte, unde se desfășurau tranzacții de trei ori pe săptămână, de la ora 10 dimineața până la prânz, într-o hală uriașă de lemn în care fiecare negustor avea un om tocmit pentru a aduce mostre din grâul pe care dorea să-l vândă și pentru a negocia prețul în funcție de calitatea produsului. Alte burse mai apar la Basel (1699), Paris (1724), Viena (1761), New York (1792), Bruxelles
(1801), Milano (1833), Roma (1831), Geneva (1850), Tokio (1855).
Un studiu interesant este cel al profesorului Henry Baken despre comerțul la termen în Japonia feudală, conform căruia acest tip de comerț s-ar datora marii nobilimi, proprietară de latifundii. În perioada epocii Tokugawa (1603-1868, aproximativ opt generații), acestora li s-a impus să-și petreacă cel puțin șase luni pe an în Edo (viitorul Tokyo), reședința shogunală, ca măsură de control și de prevenire a unei rebeliuni armate în vreo zonă îndepărtată a imperiului. Rentele primite de către acești nobili erau întotdeauna în produse (și în special orez), deoarece moneda într-o economie autarhică, era foarte rar folosită. Cheltuielile de la Curte, pompa imperială, “contribuțiile” obligatorii la proiectele shogunului, necesitau bani lichizi pe care proprietarii de terenuri îi obțineau doar prin vânzarea rentei în marile orașe
precum Edo si Osaka. Adeseori, datorită caracterului sezonier al recoltei, mulți nobili rămâneau fără bani lichizi. Astfel, la început, ei au emis așa-numitele tichete de orez (un fel de recipise de depozit contemporane) pentru cantitățile pe care le aveau stocate fie la țară, fie în depozite în marile orașe. Aceste tichete erau cumpărate de către negustorii locali pentru
nevoile lor anticipate (prima formă de acoperire a riscului, modernul hedging) iar ulterior, ele au devenit negociabile și s-au transformat într-o formă de monedă care facilita dezvoltarea afacerilor. Mai târziu, unii negustori au început să-i crediteze pe nobili în avans pentru vânzarea tichetelor de orez, bineînțeles incluzând dobânda caproprietară de latifundii. În perioada epocii Tokugawa (1603-1868, aproximativ opt generații), acestora li s-a impus să-și petreacă cel puțin șase luni pe an în Edo (viitorul Tokyo), reședința shogunală, ca măsură de control și de prevenire a unei rebeliuni armate în vreo zonă îndepărtată a imperiului. Rentele primite de către acești nobili erau întotdeauna în produse (și în special orez), deoarece moneda într-o economie autarhică, era foarte rar folosită. Cheltuielile de la Curte, pompa imperială, “contribuțiile” obligatorii la proiectele shogunului, necesitau bani lichizi pe care proprietarii de terenuri îi obțineau doar prin vânzarea rentei în marile orașe
precum Edo si Osaka. Adeseori, datorită caracterului sezonier al recoltei, mulți nobili rămâneau fără bani lichizi. Astfel, la început, ei au emis așa-numitele tichete de orez (un fel de recipise de depozit contemporane) pentru cantitățile pe care le aveau stocate fie la țară, fie în depozite în marile orașe. Aceste tichete erau cumpărate de către negustorii locali pentru
nevoile lor anticipate (prima formă de acoperire a riscului, modernul hedging) iar ulterior, ele au devenit negociabile și s-au transformat într-o formă de monedă care facilita dezvoltarea afacerilor. Mai târziu, unii negustori au început să-i crediteze pe nobili în avans pentru vânzarea tichetelor de orez, bineînțeles incluzând dobânda ca un fel de scont.
Astfel, se vorbește despre un comerciant foarte bogat numit Yodoya, din Osaka, care a ajuns să controleze comerțul cu orez din acest oraș. Casa sa a devenit un loc de întâlnire a celor mai importanți negustori de orez din regiune, care schimbau informații și negociau tranzacții. “Prețul de la Yodoya” era privit ca cel mai important și realist preț pentru orez din
regiunea Osaka. Casa sa a devenit astfel prima bursă de mărfuri din Japonia în 1650. Ulterior, în 1697, bursa s-a mutat în cartierul Dojima din Osaka, căpătându-și denumirea de “Piața de orez din cartierul Dojima”. Cea mai uimitoare caracteristică a acestei piețe a fost că aici s-a ajuns cu timpul să se tranzacționeze doar contracte futures.
O regulă stabilea că tranzacțiile se desfășurau doar în “cho-ai-mai-kaisho”, adică în “localul bursei”. Acești negustori asiatici erau foarte disciplinați și bine
organizați.
Ei aveau propriile reguli pe care le respectau în cadrul bursei și anume:
1. Termenul de livrare nu depășea 4 luni.
2. Anul calendaristic era împărțit în trei perioade de câte 4 luni.
3. La expirarea fiecărui contract, piața se închidea pentru câteva zile.
4. La bursă se tranzacționa doar orez.
5. Contractele erau standardizate.
6. Calitatea de bază a contractelor era aleasă de către negustori prin vot majoritar; existau patru calități tranzacționate.
7. Nu era permisă livrarea fizică în orez pentru contractele tranzacționate decât, eventual, la expirarea contractelor.
8. Toate diferențele de valoare erau plătite cash.
9. Toate contractele erau îndeplinite iar conturile trebuie închise până în ultima zi de tranzacționare.
10. Nu se putea “intra” cu un contract expirat într-o nouă perioadă de 4 luni.
11. Toate contractele erau înregistrate și compensate la o Casă de Compensație.
12. Orice neexecutare a vreunui contract era preluată și executată de către Casa de Compensație .
13. Toți negustorii erau obligați să-și stabilească o linie de credit la Casa de Compensație, după propria alegere.
14. Casa de Compensație realiza operațiile nu în scopul obținerii de profit, deși se percepea un comision.
15. Nu se putea încheia nici un contract în ultimele trei zile ale perioadei de 4 luni; Baken consideră că aceste trei zile erau destinate activității de lichidare a conturilor și eventuale livrări.
16. Exista un comitet de arbitraj, împuternicit să judece disputele și să le rezolve.
Către sfârșitul erei Tokugawa, datorită situației economice dificile și a fluctuațiilor de preț, durata contractelor a fost micșorată la două luni (1863) și mai apoi la o lună (1869). Deși această bursă la termen, organizată uimitor de asemănător cu piețele futures moderne, a dispărut, merită remarcat că ea a precedat cu aproximativ 129 de ani piețele la termen
din lumea occidentală.
Consacrarea acestui tip de tranzacții are, însă, loc în Europa colonialistă, unde comerțul cu produse tropicale aduse din dominioane genera profituri spectaculoase. În acea vreme, ideea de profit era asociată cu cea de distanță, toți negustorii ce investeau în expediții peste mări obținând câștiguri fabuloase. Ulterior, ideea de distanță s-a asociat cu cea de livrare amânată; negustorii, nemaiașteptând sosirea mărfii, își vindeau bunurile “ce vor veni”.
Orizontul de timp necontrolabil înseamnă fluctuații de prețuri, de unde și ideea de a stabili în prezent un preț viitor. Darea în folosință a Canalului de Suez a creat posibilitatea scurtării transportului pe mare iar metale precum cuprul și zincul, aduse din colonii, puteau ajunge mai repede în marile metropole europene. Acest eveniment se pare că este și factorul principal al apariției la London Metal Exchange a contractului cu termenul de livrare peste 3 luni.
Cele mai dezvoltate piețe la termen au apărut însă în Statele Unite ale Americii, îndeosebi în orașul Chicago. Motivul principal a fost bineînțeles, riscul de preț și riscul de piață.
La începutul secolului al XIX-lea, la frontiera Midwest a SUA, acest oraș s-a consacrat ca cel mai mare centru în comerțul cu cereale. În 1833, era încă un sat dar în 1837, devine oraș, având o populație de 4107 de locuitori.
Localizarea strategică, respectiv pe țărmul sudic al Marilor Lacuri și în imediata vecinatate a întinselor preerii americane transformate în cele mai mari domenii de cultură cerealieră, a contribuit la afirmarea acestui oraș ca cel mai mare terminal de cereale (în 1839, se dă în folosință terminalul de cereale prin livrarea pe mare a 1678 buseli de grâu către New York).
În anul 1848, 82 de comercianți importanți de cereale din Chicago hotărăsc să creeze un cadru organizat și permanent pentru derularea comerțului lor, o piață concentrată, reprezentativă atât pentru cerere, cât și pentru ofertă, respectiv Chicago Board of Trade (CBOT). Principalul obiectiv vizat era doar oferirea atât cumpărătorilor, cât și vânzătorilor a unui loc unde aceștia să se întâlnească, știind că acolo pot găsi cel mai bun preț.
Creșterea utilizării contractelor pe mărfuri “ce vor veni”, prin care cei doi contractanți stabileau în avans prețul la o livrare ulterioară, în anumite condiții de livrare, au transformat CBOT în cea mai populară și reprezentativă piață regională, un aport în acest sens avându-l și guvernul federal american care, pe durata războiului civil (1861-1865) a ales orașul Chicago ca punct de concentrare a armatelor nordiste, începând totodată să cumpere carne de porc și cereale prin contracte cu livrarea ulterioară.
Pe 13 martie 1851 se pare că s-a efectuat și primul contract de acest fel (cash-forward), având ca obiect o cantitate de 3000 buseli de porumb cu livrarea în luna iunie a aceluiași an.
Avantajele incontestabile nu au putut pe moment înlătura unele dezavantaje: uneori, calitatea mărfii livrate nu era identică cu cea stabilită în contract iar în alte cazuri, comercianții nici nu își mai îndeplineau obligația de livrare. În 1865, CBOT încearcă să înlăture acest impediment prin introducerea unor clauze contractuale standardizate ce stabileau calitatea, cantitatea, data și locul de livrare ca uniforme pentru toate contractele.
Singura variabilă rămânea prețul, ce urma a fi “descoperit” în cadrul licitațiilor din ringul bursier. Totodată, aceste clauze au favorizat și dezvoltarea fenomenului de “compensare” a obligațiilor contractuale, prin vânzarea aceluiași tip de contract care a fost cumpărat în trecut, factor ce a permis și participarea speculatorilor pe piață.
Tot în 1865, CBOT a inițiat sistemul de garanții (engl. “margin”), care a eliminat problemele legate de neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Acest sistem presupune înaintarea unei sume de bani pentru garantarea “bunei-credințe” (engl. “good faith deposit”) prin care Bursa îl despăgubea pe cel afectat de neexecutarea contractului. Deși informațiile despre acest sistem au fost distruse prin Marele Incendiu din 1871, care a cuprins aproape întreg orașul Chicago, s-a stabilit cu certitudine că aceste principii erau în vigoare în 1865.
Apar însă și primii critici ai burselor de mărfuri, considerate “temple ale ispitei”, instituții pur speculative. Astfel, statul Illinois adoptă în 1867 o lege care interzicea vânzările scurte, pornind de la premiza că “a vinde ceva fără a avea drept de proprietate, nu este decât un joc de noroc”. Deși legea nu a fost aplicată în practică, pe 10 august 1867, șapte membri fondatori ai CBOT au fost arestați (dar imediat eliberați) datorită reclamațiilor unui cetățean zelos. Peste un an, legea a fost complet abrogată.
EVOLUȚIA INSTRUMENTELOR FINACIARE DERIVATE
În anul 1630, Tulipmania, adică mania bulbului de lalea olandeză a apărut în Olanda și
în Anglia. Astfel, s-au dezvoltat opțiunile având ca activ suport bulbi de lalea care s-au tranzacționat la Amsterdam și la Bursa Regală din Anglia. Pentru a se proteja împotriva riscului de a-i fi pierdută marfa în timpul transportului, un exportator de bulbi de lalele intra în
posesia unei opțiuni de cumpărare a aceleiași cantități de bulbi de la un producător. Unuldintre bulbii de lalea cei mai prețioși era Semper Augustus. Căderea acestei piețe a avut loc în perioada 1636-1637.
Începand tot cu anul 1630, în Japonia, a avut loc una dintre primele tranzacții cu livrare la termen (futures) pe piața de orez Yodora din Osaka. Ulterior, începand cu secolul al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii, apar contractele la termen pe piața cerealelor.
La începutul anilor 1800, opțiunile CALL și PUT se tranzacționau deja la Bursa de Valori din Londra.
Tranzacțiile Futures au apărut odată cu dezvoltarea comerțului cu cereale la Chicago. In 1848 a fost inființată Chicago Board of Trade (CBOT). Primele tranzacții au fost la vedere (spot) și s-au transformat apoi în contracte „pe cale de a sosi” – contracte prin care livrarea unei mărfi era specificată la o rată și la o dată viitoare predeterminate.
Contractele la termen Futures și Forward au avut inițial ca activ suport mărfurile și vizau protejarea împotriva riscurilor ce ar putea apărea pe piață. In 1972, la Chicago Mercantile Exchange, au apărut primele contracte futures cu activul suport reprezentat de valute. Tot în 1972 a fost înființată Piața Monetară Internațională, ca o diviziune a Chicago Mercantile Exchange, iar în anul 1973 apare modelul de evaluare a prețului unei opțiuni CALL al lui Fisher Black și Myron Scholes.
În anul 1980 se efectuează primele tranzacții SWAP și se tranzacționează primele produse derivate pe piața OTC.
Începând cu anul 1990, instumentele financiare derivate au început să fie folosite în special de către sistemele bancare pentru acoperirea împotriva diferitelor riscuri de pe piață.
Întrucât acestea nu au fost utilizate corespunzător, numeroase companii precum Procter&Gamble, Gibson Greetings, Metallgesellschaft, Orange County, Barings, Diawa și Sumitomo, Long Term Capital Management au înregistrat pierderi semnificative. În 1995, Barings Banks a ajuns la colaps deoarece datora peste un miliard de dolari Statelor Uniteale Americii din cauza contractelor financiare realizate de către un singur trader care a operat la filiala din Singapore a băncii.
În 1997, Merton și Scholes primesc premiul Nobel pentru modelul descoperit, prin care se determină valoarea unui derivativ. Cu toate acestea, in 1998, Long Term Capital Management, ai cărui principali acționari sunt cei doi câștigători ai premiului Nobel, a fost foarte aproape de un colaps ce ar fi declanșat o criză globală. Pentru a evita acest incident, fondul de hedging a fost salvat contra unui cost de 3,4 miliarde de dolari. În urma acestui eveniment, a sporit atenția acordată riscului de lichiditate. Volatilitatea ridicată a determinat transferul capitalului spre active cu stabilitate financiară mare, ceea ce a dus la reducerea lichidității pentru activele cu un grad mai mare de risc.
În anul 2008, traderul Jerome Kerviel a câștigat milioane de dolari prin afacerile bazate pe contracte Futures, fără știrea superiorilor săi. Atunci când era pe punctul de a fi descoperit, a încercat să vândă contractele Futures deținute, provocand pagube de peste 8 milioane de USD în cadrul grupului Societe Generale.
INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE-IMPLICAȚII ASUPRA CRIZEI ECOMONICE
Actuala criză globală, numită și cea mai mare criză de după "Marea Depresiune" a modificat structura economică a mai multor țări reușind astfel să creeze un cerc vicios al reducerilor pentru cererea agregate, condițiile restrictive de creditare și creștere a ratei șomajului.
În România, situația s-a deteriorat rapid, sub egida efectelor bulgărelui de zăpadă, economia fiind negativ influențată din perspectiva creșterii economice și sustenabilității acesteia. Activitatea de creditare a stagnat, iar populația a fost afectată de lipsa locurilor de muncă, precum și de creșterea costurilor la creditele contractate.
La începutul anului 2007, au existat unele zvonuri care susțineau scenariul negativ, având ca actori principali deținătorii de credite garantate cu ipoteci. S-a presupus că deținătorii de credite nu vor mai rambursa lunar obligațile băncilor, determinând astfel eșecul global al sistemului financiar.
Se presupune că această potențială criză sistematică își are geneza din anul 1930. Din păcate, predicția s-a adeverit și la începutul anului 2008 c’nd s-a declanșat criza financiară din SUA răspândindu-și efectele la nivel mondial. Tensiunile exacerbate de pierderile de valori mobiliare garantate cu ipoteci subprime de către instituțiile financiare internaționale s-au amplificat în anul 2008, iar bîncile din zona euroa s-au confruntat cu dificultăți ce au fost cauzate de deprecierea activelor, creșterea cheltuielilor și a costurilor de credit și reducerea veniturilor din trading.
Având în vedere incertitudinea și aversiunea la risc, prețurile activelor financiare scad. Multe institușii financiare majore și-au pierdut încrederea investitorilor și unii dintre ei au fost nevoiți să recurgă la ajustarea de stat sau la acțonari, iar alții pur și simplu nu au putut evita falimentul.
Conform rapoartelor Băncii Centrale Europene, în 2008, rentabilitatea capitalui băncilor din zona euro a scăzut foarte mult sub impactul pierderilor în evaluarea pe piață. Costurile de armonizare la împrmuturile și titlurile de valoare au crescut considerabil, în timp ce taxele pe venit și comisioane au scăzut.
O serie de inițiative au fost luate de statele member ale Uniunii Europene, astfel încât să se asigure că măsurile naționale adoptate pentru a gestiona criza finaciară nu vor avea efecte negative.
În orice caz, dimensiunile fenomenelor nou create sub forma instrumentelor finaciare derivate în legatură cu bula ipotecară au fost subestimate, astfel că în anii următori sistemul ecomonic global s-a confruntat cu o recesiune lungă și devastatoare
Analiza privind stabilirea și integrarea financiară realizată de Banca Central Europeană arată că sistemul bancar(inclusive cel român) se confruntă cu riscuri majore ca urmare a׃
Accentuării pierderilor din credite bancare și perspective de amplificare.
Interdependenșei dinte stabilitatea financiară și perspectivele de sustenabilitate fiscal, pachetelor de stimulante fiscal și unie creșteri moderate.
Vulnerabilitățiile veniturilor nete din dobânzi la atenuarea curbei randamentelor.
Criza economoco-finaciară mondială a apărut ca urmare a creșterii nesustenabile a ofertei de bunuri și servicii, urmată de spraconsumul alimentar de supraîndatorare, prin înlesnirea condițiilor de creditare.
Creșterea economică înregistrată la nivelul României s-a bazat pe consumul finanțat prin îndatorare excesivă, astfel principalele măsuri macroecomonice adoptate până în anul 2008 au fost prociclice, favorizând consumul. Criza economică internațională a reprezentat doar scânteia care a declanșat criza economică internă, din cauza faptului că a creat dezechilibre în mecanismul de finanțare.
Criza financiară din perioada 2007-2008 a afectat relațiile economice existente pepiețele financiare și a avut repercursiuni asupra piețelor de capital. Printre cauzele care au determinat-o, un rol important l-au avut creditele sub-prime de pe piața americană, dar și instrumentele financiare nou create prin securitizare și instrumentele financiare derivate folosite in scop speculativ.
Numeroasele incidente provocate de folosirea incorectă a instrumentelor financiare derivate au crescut neîncrederea unor investitori și au reprezentat premise ale crizei. În 2001, Enron, o companie de top din Statele Unite ale Americii, a dat faliment ca urmare a folosirii extensive a instrumentelor financiare derivate. În plus, în septembrie 2006, Amaranth Advisors, un fond de hedging din America, a suferit pierderi foarte mari din cauza tranzacționării de futures având ca activ suport gazul natural.
Întrucât instrumentele financiarederivate implică un grad mare de îndatorare, utilizarea necorespunzătoare în scopuri speculative are consecințe negative asupra piețelor financiare la nivel internațional.
În prezent, cadrul internațional este în continuare afectat de turbulențele provocate de criza financiară. În anul 2009, economia mondială a traversat o etapă foarte dificilă, iar în ciuda numeroaselor măsuri întreprinse la nivel național, european și mondial, și în anul 2010 situația economică a continuat să funcționeze sub restricțiile impuse de criza financiară.
Maimulte țări au solicitat sprijinul Fondului Monetar Internațional și au pus in practică o serie demăsuri de politică monetară și fiscală. Deși datorită utilizării acestor stimuli s-au înregistratanumite performanțe, la sfârșitul anului 2009 și începutul anului 2010, media de creștere economică la nivelul Uniunii Europene s-a situat sub nivelul de creștere la nivel mondial.
Printre metodele folosite pentru a atenua efectele crizei financiare, se numără: stimuli fiscali, relaxarea politicii monetare, un volum mai mare de lichiditate injectat in piață, sprijin acordat băncilor de către Banca Central-Europeană.
CAPITOLUL 2 INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE.CONCEPTE CHEIE
DEFINIREA ȘI ROLUL INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
Instrumentele financiare derivate sunt contracte financiare al căror preț și valoare depind de valoarea unui alt bun sau activ, denumit activ suport. Aria de cuprindere a activelor suport este foarte vastă, mergând de la metale prețioase, mărfuri, bunuri imobiliare, acțiuni, rate de schimb valutar, rate ale dobânzii, pâna la indici bursieri.
Literatura de specialitate, atât la nivel internațional cât si național, pune accent în definirea instrumentelor financiare derivate pe caracteristica valorii acestora de a varia în funcție de valoarea unui alt activ. O definiție mai complexă poate fi regasită în Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 32 – ” Instrumente financiare: prezentare și descriere” și
IAS 39 – ”Instrumente financiare: recunoastere si evaluare”). În accepțiunea acestor reglementări, prin instrument financiar se înțelege orice contract ce generează simultan un activfinanciar pentru o întreprindere și o datorie financiară sau un instrument de capitaluri propriipentru o altă întreprindere. În plus, pentru a fi clasificat în categoria contractelor derivate,instrumentul financiar trebuie să aibă următoarele caracteristici:
valoarea sa să se modifice în funcție de evoluția unei rate specificate a dobânzii, a prețului unui titlu, a cursului de schimb valutar sau a oricărui alt element variabil similar;
să nu necesite nici o investiție netă inițiala sau să necesite o investiție netă inițiala devaloare mică în comparație cu alte tipuri de contacte ce au o reacție similară la modificările condițiilor de piața;
să se deconteze la o data stabilită în viitor.
Rezultă astfel ca ceea ce deosebește instrumentele financiare derivate de alte tipuri de instrumente financiare este faptul că, în cazul derivatelor, cumpărătorul plătește doar o parte
din valoarea activului suport, însă poate beneficia integral de variația prețului acestuia.
După cum afirmă Alan Greenspan, fostul președinte al Băncii Centrale a SUA, într-un discurs ținut în mai 1999, ”cel mai important eveniment petrecut în lumea financiară a ultimelor decade îl reprezintă de departe dezvoltarea și extinderea extraordinară a instrumentelor financiare derivate. Aceste instrumente cresc posibilitatea acoperirii riscurilor și alocării acestora către acei investitori capabili și dornici să și le asume, proces ce a îmbunătățit productivitatea naționala și standardul de viața.”
Însa instrumentele derivate nu sunt nici pe de parte un produs al ultimilor ani, chiar dacă denumirea lor este nouă. Primele practici de negociere a unor contracte viitoare având ca suport mărfurile tranzacționate pe piețe la vedere și implicit primele piețe la termen, datează încă din secolul al XVIII-lea, în Olanda și Japonia.
Necesitatea efectuarii unor tranzacții la termen a apărut în momentul în care schimburile comerciale internaționale au presupus transporturi pe perioade lungi, mai mari de trei luni. În
marile centre comerciale, Londra, New York, Amsterdam, Paris, s-a dezvoltat practica schimbului de contracte asupra mărfurilor ce urmau să fie livrate în viitor. Bursele de mărfuri
din aceste orașe au început treptat să găzduiască tranzacții la termen.
Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, piețele și tranzacțiile desfășurate pot fi împărțite în două mari categorii:
piețe si tranzacții forward – ocazionale, întâmplatoare;
piețe si tranzacții futures – organizate, care ofereau contracte ferme la termen.
Principiul de funcționare al acestor piețe, valabil și în prezent, era principiul compensației financiare, respectiv realizarea de operațiuni inverse celor inițiale.
Treptat gama produselor negociate pe piețele la termen se lărgește, astfel că, după anul 1974, capătă o importanță tot mai mare tranzacțiile cu produse și instrumente financiare (dobânzi, indici bursieri, rate de schimb valutar etc.).
Piețele se împart în doua mari categorii:
piețe organizate – unde se negociază contracte standardizate si opțiuni,tranzacțiile sunt înregistrate și se desfasoară prin intermediul unei case de compensație, ceea ce le conferă o siguranța deplină datorită depozitelor de garanție, iar pe piață pot participa numai membrii acelei piețe (brokeri, dealeri și market-makers).
piețe ocazionale – denumite și extrabursiere sau OTC (over the counter), sunt piețe pe care se negociază și instrumente nestandardizate direct între parteneri, fără existență unor intermediari. Din acest motiv ele sunt mai riscante, ne având garanția unei case decompensație. Principalii actori pe piețele ocazionale sunt băncile, în cazul devizelor și marile case de comerț, pentru mărfuri.
Principalele instrumente derivate tranzacționate pe piața internațională sunt: contractele futures, contractele pe opțiuni, contractele de swap și alte instrumente sintetice (cap, floor sau collar). Pe lângă creșterea semnificativă a volumului pieței internaționale a acestor instrumente asistăm la o permanentă diversificare a acestor instrumente, prin apariția de noi instrumente sau prin diversificarea activelor ce constituie obiectul acestor contracte.
Prețul la care sunt tranzacționate instrumentele financiare derivate este influențat de mai mulți factori, printre care:
– Valoarea activului suport;
– Timpul pană la scadență;
– Rata dobanzii (prin intermediul valorii timp a banilor);
– Prețul de exercitare (relație invers proporțională);
– Dividendele plătite (in cazul opțiunilor pe acțiuni);
– Rata dobanzii monedei străine (in cazul opțiunilor pe cursul de schimb);
Instrumentele financiare derivate sunt tranzacționate de către traderi prin utilizarea uneia dintre următoarele căi:
– Piața OTC (Over-the-Counter);
– La Bursă, prin strigare deschisă;
– Prin utilizarea unui sistem electronic și automat compatibil (spre exemplu GLOBEX sau o asociere Reuters/MATIF/SIMEX sau APT, LIFFE).
Instrumentele financiare derivate tranzacționate pe piețe organizate sunt standardizate și, deși prezintă o serie de avantaje, nu acoperă întotdeauna în totalitate riscurile pentru care sunt folosite. Instrumentele tranzacționate pe piețele la buna înțelegere pot fi adaptate în funcție de necesități, dar pozițiile sunt mai greu de lichidat.
Prin urmare, derivativele sunt tranzacționate fie prin licitație prin strigare, fie prin intermediul piețelor electronice. Licitația prin strigare se bazează pe existența brokerilor și a negociatorilor individuali. Brokerii sunt cei care execută pe piață ordinele primite de la instituțiile financiare – bănci, fonduri de investiții, asigurători – sau intreprinderi individuale sau comerciale. Negociatorii individuali (locals) acționează in propriul interes, punand in joc întreaga lor avere sau o parte din aceasta, in scopul obținerii unui profit rapid. Majoritatea piețelor se bazează in zilele noastre pe sistemul electronic.
În România, cea mai mare parte dintre instrumentele financiare derivate setranzacționează la Bursa Monetar Financiară și de Mărfuri din Sibiu, tot aici a debutat și piața futures îm 1997. La Bursa de Valori din București se tranzacționează instrumente financiare derivate ce au ca suport indicele bursier BET-FI, introduse pentru prima dată pe 14 septembire 2007. Pentru a putea acționa pe aceastăpiață, investitorii trebuie să se adreseze Societăților de Investiții Financiare (SIF). Tranzacțiile cu derivate sunt procesate de Casa de Compensare București (CCB).
În prezent instrumentele derivate se practică pe o gamă variată de active financiare sau reale cum ar fi: rata dobânzii, cursul de schimb, indicii bursieri, titluri primare, marfă etc.
Valorile mobiliare derivate reprezintă instrumente financiare negociabile, care conferă titularului anumite drepturi viitoare privind tranzacționarea activului suport.
Contractele la termen pot fi de două tipuri:
contracte forward (contracte anticipate);
contracte futures (contracte viitoare).
Contractul forward reprezintă un contract încheiat între doi agenți, prin care vânzătorul se obligă să livreze la o anumită dată viitoare un anumit activ suport, iar cumpărătorul se obligă
să efectueze plata la momentul livrării activului suport, pe baza unui preț predeterminat la momentul încheierii respectivului contract. Elementele contractului precum obiectul (activul suport), cantitatea, prețul, scadența și locul de livrare, sunt supuse negocierii și sunt determinate la momentul încheierii contractului. Câștigul sau pierderea operatorilor vor fi determinate la scadență, fiind reprezentate de diferența dintre prețul contractat și prețul curent de piața al respectivului activ suport. Contractul forward este finalizat întotdeauna prin livrarea efectivă a activului suport și achitarea contravalorii acestuia la scadență.
Contractul futures este rezultat din standardizarea condițiilor contractului forward. Condițiile standardizate fac referire la: natura și calitatea activului suport, cantitatea tranzacționată, scadența contractelor și locul de livrare. Singura variabilă, ce este supusă negocierii, este prețul de tranzacționare, contractul futures fiind actualizat zilnic sau marcat la
piață. Ca regulă generală, câștigul unuia dintre operatori se constituie în pierdere pentru partenerul sau și reciproc. Lichidarea contractului futures se poate realiza fie prin livrarea efectivă a activului suport la data scadenței și efectuarea plății aferente, fie printr-o operațiune de sens contrar, respectiv printr-o compensație pe piață. Un cumpărător aflat într-o poziție long poate lichida poziția deținută realizând o vânzare a contractului futures respectiv, iar un operator aflat într-o poziție short își poate lichida poziția cumpărând același contract futures. Dacă operatorii nu și-au lichidat pozițiile deschise până la data scadenței, atunci vor fi obligați la lichidarea prin execuția contractului în natură sau printr-o operațiune cash (atunci când livrarea în natură nu este posibilă).
Contractele options reprezintă contracte standardizate care, în schimbul plății unei prime, creează pentru cumpărătorul opțiunii dreptul, dar nu și obligația, de a cumpăra sau de a vinde un anumit activ suport la un preț prestabilit, numit preț de exercitare, până la sau la data expirării.
Contractele cu opțiuni sunt de două feluri:
contracte de cumpărare (call option);
contracte de vânzare (put option).
Rolul instrumentelor financiare derivate
Managementul riscului este cel mai important obiectiv al tranzactionării IFD:
forma de asigurare împotriva pierderilor financiare determinate de evoluția nefavorabilă a prețului sau valorii activului suport;
accesul facil pe piața IFD din punct de vedere al costurilor de operare reduse ca urmare a faptului că IFD reprezintă o modalitate de asigurare împotriva riscului financiar.
Descoperirea prețului (price discovery) reprezintă un aspect important în ceea ce privește funcționarea piețelor la vedere si la termen. Instrumentele financiare derivate au un rol important în procesul de descoperire a prețului „corect” (fair price), premisa necesară pentru o piață eficientă fiind:
piețele futures furnizează indicii valoroase referitoare la prețul activelor suport;
piețele options furnizează informații privind volatilitatea activelor suport.
Creșterea lichidității și eficienței piețelor la vedere și la termen reprezintă un beneficiu al tranzacționării instrumentelor financiare derivate ca urmare a utilizarii de către o anumită categorie de participanți la piața a tehnicilor de arbitraj, realizate îndeosebi prin intermediul tranzacționarii asistate de calculator (program trading). Astfel, instrumentele financiare derivate contribuie la:
alinirea prețurilor din piața la vedere și la termen la nivelurile teoretice (prețurile corecte);
cresterea volumului tranzacționat atăt în piața activului suport căt și a instrumentului financiar derivat.
Două aspecte trebuie evidențiate: mai întâi, deținute în portofoliul unei instituții sunt obiect al riscului de piață, iar evoluția lor trebuie atent monitorizată. În al doilea rând, nu trebuie uitată principala caracteristică a lor, anume faptul că permit realizarea de hedging. Dezvoltate tocmai pentru a facilita gestiunea și înlăturarea riscului, instrumentele financiare derivate reprezintă o modalitate de protecție împotriva evoluțiilor adverse ale pieței. Și metoda prin care ele sunt utilizate în acest scop poartă denumirea de hedging. Procedeul constă în luarea unei poziții care să micșoreze riscul portofoliului. Obiectivul este de a găsi poziția optimă care să minimizeze varianța unui contract încheiat în prezent. Se pot distinge clar două feluri de
hedging:
Hedging static (linear) – constă în luarea/ieșirea dintr-o poziție într-un anumit orizont de timp. Este legat de prețul activului suport. În acest caz protejarea unei poziții short se face printr-un long al bazei întrucât profitul va fi generat de o creștere a diferenței dintre spot și futures.
Hedging dinamic: constă în modelarea continuă a portofoliului într-un anumit orizont de timp dat. Acest tip poate crea profile similare pozițiilor luate în cadrul contractelor cu opțiuni.
În concluzie, afirmăm faptul că în general hedging-ul reduce riscul la cel de bază, risc care poate fi măsurat. Riscul de bază se naște atunci când schimbările survenite în plata veniturilor nu se suprapun perfect peste schimbările survenite în evoluția valorii activului suport. Evident, heging-ul va micșora riscul, dar și randamentul. Scopul hedgingului este de a micșora și gestiona riscul, nu de a obține profit. De aceea managerul trebuie să analizeze oportunitatea risc-rentabilitate.
CLASIFICAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
Instrumentele dinanciare derivate se clasifică astfel׃
Necondiționate (contracte futures, contracte forwards) reprezintă o obligație pentru ambele părțila tranzacție (atât pentru cumpărator, cât și pentru vânzător);
Condiționate (contracte options standardizate / OTC) reprezintă un drept pentru o parte
(cumparator) și o obligație pentru cealaltă parte a tranzacției (vânzator).
Figura nr. 1 Clasificarea instrumentelor financiare derivate
În prezent, instrumente financiare derivate sunt tranzacționate intens fie în cadrul unor piețe bursiere centralizate și reglementate (exchange-traded derivatives), fie în cadrul unor piețe care nu sunt reglementate, denumite piețe extrabursiere (OTC-traded derivatives)
2.2.1 CONSTRACTELE LA TERMEN-FUTURES ȘI FORWARD
Contractele Forward și Futures sunt contracte la termen. Forward presupune o înțelegere prin care una dintre părți cumpără un activ la o dată viitoare și la un preț stabilit în momentul prezent. Dacă la scadență prețul activului suport este mai mare decat prețul specificat, cumpărătorul contractului realizează profit. Contractele Futures întrunesc caracteristici asemănătoare. Însă, în timp ce Forward sunt tranzacționate pe piețele OTC (Overthe- Counter), Futures sunt tranzacționate pe piețele standardizate. Pentru a înțelege mai bine diferențele și asemănările dintre aceste două tipuri de contracte, putem urmări tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 1 Analiza comparativă între contractele ferme la termen
În ceea ce privește scopul lor, contractele la termen sunt folosite în principal de către speculatori și pentru hedging (acoperire impotriva riscurilor). Partea contractantă care decide să cumpere activul suport va avea o poziție LONG (lungă), în timp ce partea care va vinde activul suport va avea o poziție SHORT (scurtă).
Pentru a evita riscul de credit la care sunt supuse părțile în cazul contractelor Forward, se pot constitui garanții, cunoscute sub denumirea de colateral, prin care se confirmă onorarea contractului. La momentul încheierii contractului, se stabilesc prețul, data scadenței, cantitatea tranzacționată. Nu este necesară plata niciunei prime, contractul fiind un simplu acord de a vinde, respectiv de a cumpăra la o dată din viitor.
Contractele Forward permit părților contractante să tranzacționeze activul suport la o dată viitoare, la un preț fix stabilit în funcție de așteptările și informațiile cunoscute la momentul prezent. Prin urmare, la scadență vor exista câștiguri sau pierderi în funcție de evoluția favorabilă sau nefavorabilă a prețului activului suport. De cele mai multe ori, la scadență, cele două părți contractante realizează doar plata diferenței între prețul la termen stabilit la încheierea contractului și prețul de pe piață („cash settlement”). Foarte puține contracte sunt livrate efectiv.
Contracte forward sunt și contractele standard pentru metalele comune tranzacționate la Bursa de Metale din Londra (London Metal Exchange – LME) ce au o scadență de 3 luni. Jucătorii de pe piață pot angaja poziții pe contractele respective în orice zi de tranzacții, în cadrul celor 3 luni, această situație fiind similară celei care se regăsește în cadrul piețelor OTC, pe care se tranzacționează contracte Forward pe vaulte (FX).
Un alt tip de contract Forward este FRA (Forward Rate Agreement), instrument financiar derivat utilizat pe piața monetară. Acest contract presupune fixarea în prezent a unei rate de referință care nu va fi cunoscută decât la o dată viitoare. FRA este un instrument extrabilanțier ce presupune plata unei diferențe de dobandă între două contrapartide. Diferența este stabilită în funcție de o valoare națională care este o sumă fictivă de bani folosită drept bază de calcul.
Spre deosebire de Forward, contractele Futures sunt marcate la piață zilnic. La BMFMS, marcarea la piață finală a pozițiilor deschise se face la sfârșitul sesiunii de tranzacționare. Pentru a-și închide poziția deschisă pe acest contract, una din părțile poate adopta o poziție de sens contrar oricand inainte de scadență. Caracteristica principală a acestor contracte este transparența, prețul fiind stabilit la Bursă și făcut public tuturor participanților. O poziție deschisă la scadență este un contract Futures care nu a fost lichidat anterior prin adoptarea unei poziții de sens contrar.
Pentru contractele Futures, activul suport este în general reprezentat de mărfuri (metale, mărfuri fluide, cereale și semințe, energetice) sau active financiare (rate ale dobanzii, prețurile obligațiunilor de stat, cursuri de schimb valutar, indici bursieri). Încheierea contractelor Futures se realizează prin intermediul caselor de compensare. Ambele părți contractante plătesc o marjă inițială către organismul de intermediere (aproximativ 5-10 procente din valoarea contractului) care reprezintă o garanție a executării acestora. În cazul acestor instrumente financiare derivate, nu se pot tranzacționa fracțiuni de contract, mărimea contractului fiind standardizată. În ceea ce privește scadența, există perioade fixe pentru care Futures pot fi tranzacționate.
Spre exemplu, la Bursa Monetar – Financiară și de Mărfuri din Sibiu scadențele contractelor Futures sunt de 1, 2, 3, 6, 9 și 12 luni, iar zilele de sunt a treia zi de vineri din luna de scadență.
Contractele Futures presupun deschiderea unui cont de marjă. Marja trebuie astfel menținută la nivelul stabilit pe toată perioada in care poziția este deschisă. Dacă în urma evoluției prețurilor suma din cont scade sub nivelul stabilit, investitorul se află in situația de „apel în marjă” și trebuie să alimenteze contul. În cazul unei evoluții favorabile, apare efectul de multiplicare (leverage), iar investitorul își poate retrage profitul obținut. Nivelul marjei este stabilit de către Casa de Compensație și evoluează în funcție de volatilitatea activului suport
sau de valoarea contractelor Futures.
În ceea ce privește modul în care sunt tranzacționate contractele Futures pe piața SIBEX din România, acesta poate fi redat prin schema de mai jos:
Contract futures
Figura nr. 2 Tranzacționarea constractelor Futures
Sursa: http://www.sibex.ro/index.php?p=futures&lang=ro&s=2&su=1
2.2.2 OPȚIUNILE
Opțiunile sunt contracte cu termen condiționat ce conferă deținatorului lor dreptul, dar nu și obligația, să cumpere sau să vânda, la un preț (de exercițiu) fixat dinainte, o anumită cantitate de active suport, în schimbul unei prime plătite. Opțiunile sunt contracte standardizate ce pot avea ca suport acțiuni, obligațiuni, indici bursieri, rata dobânzii, valute, mărfuri etc.
Inițial opțiunile nu erau negociabile, în sensul ca dreptul conferit deținatorului nu era transmisibil, însă în ultimele decenii s-au impus pe piețele bursiere internaționale opțiunile negociabile.
Opțiunea de cumpărare, de vânzare sau de a schimba instrumente financiare da dreptul deținatorului de a obține beneficii economice viitoare potențiale, în timp ce pentru emitent da naștere unei datorii de a renunța la beneficii economice viitoare potențiale sau de a suporta pierderi potențiale de beneficii economice. În acest sens, dreptul contractual al deținatorului și obligația contractuală a emitentului întrunesc condițiile prevăzute de standardele contabile internaționale pentru a fi clasificate în categoria activelor respectiv a datoriilor financiare.
Deoarece prețul opțiunilor depinde de prețul activului suport, ele se încadreaza în categoria instrumentelor financiare derivate. Ca instrumente financiare derivate, opțiunile sunt superioare celorlalte instrumente incluse în aceasta categorie, datorita faptului că sunt reversibile și flexibile, în sensul ca dau posibilitatea opțiunii și nu obligației de exercitare.
Opțiunile sunt contracte la termen care oferă cumpărătorului, În urma plății unei prime, dreptul, dar nu și obligația de a cumpăra sau de a vinde o anumită cantitate dintr-un activ, stabilită prin contract, și la un preț stabilit în contract (preț de exercitare sau strike), la o scadență stabilită la momentul inițial sau pe toată durata de viață a opțiunii. Opțiunile de cumpărare se numesc CALL, iar opțiunile de vânzare se numesc PUT.
Cumpărătorul unui CALL cumpără de fapt dreptul de a i se livra la scadență un activ la prețul de exercitare. În cazul în care opțiunea se execută, vânzătorul unui CALL are obligația de a livra la scadență activul la prețul de exercitare stabilit in contract. Cumpărătorul unui PUT poate alege să vândă sau nu la scadență activul suport la prețul pieței. Dacă acesta decide să exercite opțiunea la scadență, vânzătorul opțiunii este obligat să cumpere activul suport la prețul stabilit în contract. Pozițiile celor două părți contractuale la momentul încheierii contractului și în cazul exercitării acestuia sunt prezentate în figura următoare:
Figura nr. 3 Poziția operatorilor unui contract de opțiune tip call și tip put
La încheierea
contractului
În cazul
exercitării
contractului
LEGENDĂ׃ Săgețile de culoare roșie desemnează opțiunile tip call, în timp ce săgețile de culoare albastră opțiunile put.
Folosirea opțiunilor de către investitori prezintă o serie de avantaje, permițandu-le acestora să se acopere împotriva riscului. Sunt instrumente financiare derivate flexibile și permit investitorilor să profite de volatilitatea pieței, precum și obținerea unui caștig important dintr-o investiție inițială mică, dacă așteptările privind evoluția pieței au fost corecte. De asemenea, opțiunile sunt utilizate și de către speculatori.
În Romania, la Bursa din Sibiu, investitorii pot realiza operațiuni cu opțiuni ce au ca activ suport contracte Futures pe 19 acțiuni tranzacționate la Bursa de Valori din București, dar și valute, rata dobanzii, cursul aurului și indici bursieri. Prețul opțiunii (prima) evoluează în funcție de prețul activului suport. Spre exemplu, pentru opțiunile pe contracte Futures prima va înregistra următoarea evoluție:
Tabelul nr. 2 Evoluția opțiunilor pe contractele Futures Sursa: http://www.sibex.ro/
Scadențele contractelor cu opțiuni corespund cu cele ale contractelor Futures suport, respectiv a treia zi de vineri a lunilor martie, iunie, septembrie și decembrie din cursul unui an.
2.2.3. SWAP
„O tranzacție SWAP reprezintă o cumpărare și o vânzare simultane, având ca obiect un activ de referință similar sau o obligațiune de o valoare echivalentă, prin care schimbarea aranjamentelor financiare conferă ambelor părți la tranzacție condiții mai favorabile decât cele
la care s-ar fi putut aștepta altfel.”
SWAP-urile sunt instrumente financiare derivate prin care se schimbă fluxuri financiare între două părți, reprezentate de obicei de către bănci sau instituții financiare. Operațiunile SWAP sunt operațiuni la termen, care permit plasarea unor sume în devize aflate în exces, dar pot fi efectuate doar în legătură cu valutele cele mai importante care cotează atât spot, cât și la termen.
Primele SWAP-uri au apărut pe piața de schimb, între bănci centrale, sub forma împrumuturilor încrucișate. Fiecare bancă acordă celeilalte un împrumut în moneda sa națională, ambele împrumuturi având aceeași valoare și aceeași scadență.rPrimul contract SWAP de mare amploare, pe rata de dobandă în mai multe valute (cross-currency SWAP), a fost realizat in 1981 de către Salomon Brothers, între IBM și Banca Mondială. După ce băncile de investiții au început să apeleze la acest tip de instrumente financiare derivate, piața SWAP pe rata de dobandă a devenit a doua cea mai activă din lume, după cea a imprumuturilor de stat.
SWAP-ul implică efectuarea operațiunilor în același timp, fără modificări spot sau la termen, pentru că orice schimbare ar însemna o pierdere sau un câștig pentru bancă, în funcție de sensul schimbării. Există totuși un risc al diferenței de acoperire la începerea unei asemenea operațiuni între operațiunile spot și la termen. Cotația care i se face clientului este una acoperitoare pentru bancă, marjele de siguranță fiind cotate mai larg.
O bancă ce alege un contract SWAP este avantajată deoarece nu există un schimb efectiv de capital, ci doar un schimb de rate de dobandă. Intreprinderile sau instituțiile financiare sunt avantajate întrucat li se permite să modifice caracteristicile activelor financiare fără ca acestea să fie scoase din bilanț, și anume să transforme o rată fixă într-o rată variabilă. Pentru bancă, un SWAP este o formă de împrumut garantat, implicând un risc al creditului relativ mai redus decât împrumutarea de fonduri interne. Aceste operațiuni solicită băncii adoptarea unei conduite atente în selectarea clienților, fiind preferați cei cu lichiditate ridicată, care prezintă bonitate și performanțe financiare acceptabile, urmărind ca banca să-și stabilească limite de expunere pentru fiecare client.
Principalele tipuri de contracte SWAP sunt SWAP pe rata de dobandă standard, rată contra rată variabilă (plain vanilla interest rate SWAP), SWAP pe valute (Cross Currency SWAP sau Currency Interest Rate SWAP), Credit Default SWAP, SWAP pe materii prime, opțiuni pe contracte SWAP.
UTILIZAREA INSTRUMENTELOR FINANCIARE DERIVATE
Creșterea explozivă a industriei serviciilor financiare din ultimii 20 de ani a fost catalogată de către Alfred Steinherr ca fiind una dintre cele mai mari dezvoltări economice de la revoluția industrială, facilitând restructurarea industriilor prin fuziuni și achiziții, oferind soluții inovative programelor de privatizare, crescând importanța fondurilor de investiții, extinzând sursele și tipurile de finanțare pentru susținerea apariției de noi industrii și facilitând consolidarea dezvoltării economice în economiile emergente și în tranziție de pretutindeni din lume. De asemenea, expansiunea instrumentelor și a tehnicilor financiare a crescut participarea pe piețele financiare internaționale, forțând politicile guvernamentale să evolueze și contribuind astfel semnificativ la crearea unui mediu financiar global. Poate cel mai important beneficiu al instrumentelor financiare derivate este capacitatea de a deveni un mijloc eficient de management al riscului. Creșterea volumului de produse derivate a transformat fundamental sistemul de management al riscului al instituțiilor financiare, iar clienții acestora au putut să-și micșoreze costul de finanțare și structura riscului asumat potrivit propriilor dorințe.
Utilizare:
• Acoperirea riscurilor – izolarea și transferul unui anumit risc – de dobândă, de curs de schimb, de credit etc.
• Arbitraj – exploatarea dezechilibrelor dintre diverse piețe (ex. Dintre piața valutară și piața monetară – de dobândă) – rol important în echilibrarea piețelor.
• Scop speculativ – confirmarea previziunilor privind evoluția pieței.
Tabelul nr.3 Tipurile de instrumente cele mai utilizate pentru acoperirea riscurilor
CAPITOLUL 3 MANAGEMENTUL RISCURILOR
Instrumentele financiare derivate sunt utilizate de către investitori în scopul obținerii unui câștig, profitând de oportunitățile existente pe piață, sau pentru a se proteja iîmpotriva riscuri ce ar putea să le afecteze situația patrimonială.
Riscurile sunt definite în accepțiunea teoriei clasice a deciziei, ca evenimente cu apariții posibile în procesele social-umane, dar incerte ale căror efecte sunt dăunătoare, păguboase, și au caracter ireversibil. În accepținuea teoriilor statice riscurile reflectă variațiile posibile ale distribuirii rezultatelor, posibilitatea și valorile lor subuiective. Riscurile mai sunt definite ca șansa sau posibilitatea de a pierde, sau dispersia preconizată a rezultatelor ce se vor obține.
Pentru a se acoperi împotriva riscurilor, companiile apelează la diversificarea portofoliului, constituindu-și portofolii formate dintr-un activ fără risc și din mai multe active riscante, în funcție de aversiunea față de risc. Pe de altă parte, utilizarea instrumentelor financiare derivate este mai eficientă deoarece aduce și un plus de valoare investitorilor.
Conform lui Modigliani și Miller, imperfecțiunile pieței de capital au condus la acordarea unei importanțe sporite managementului riscurilor, după cum urmează:
– Costurile de faliment ar reduce valoarea actuală a unei companii. O bună gestionare a riscului scade probabilitatea de faliment și prin urmare, crește valoarea companiei.
– Sistemele de impozitare permit reportarea unor avantaje de impozitare corespunzătoare pierderilor trecute. Prin managementul riscului, se reduce volatilitatea veniturilor viitoare ceea ce conduce la diminuarea valorii actualizate a plăților viitoare și la creșterea valorii companiei.
– Structura și costul capitalului, adică nivelul ratei de îndatorare. Gestionarea eficientă a riscului permite menținerea unui grad de indatorare ridicat, facilitând accesul companiei la finanțări externe.
– Pachetele de compensare prin participarea la capital se referă la relația direct proporțională între riscul companiei și compensațiile solicitate de angajați. Dacă riscul este redus, costurile de recrutare de personal vor fi diminuate.
Există trei categorii principale de participanți (investitori) care trazacționeazaă instrumente finaciare derivate:
Hedgerii (hedgers) sunt investitorii care au de regulaă o expunere în activul suport și utilizează instrumentele financiare derivate pentru neutralizarea riscului potențial în
cazul înregistrării unei pierderi financiare datorate evoluției nefavorabile a prețului activului
suport;
Speculatorii (speculators) sunt investitorii care au o opinie în ceea ce privește tendința evoluției viitoare a prețului activului suport și inițiazăa în mod corespunzator o poziție în Piața Derivatelor.
Arbitrajorii (arbitrageurs) sunt investitorii care inițiază poziții de sens opus în una sau mai multe piețe pentru obținerea unui profit cunoscut la momentul încheierii tranzațiilor respective (profit fară risc).
Figura nr. 4 Hedger vs. Speculator vs. Arbitraj
Sursa׃ Introducere în instrumentele financiare derivate, Piața derivatelor la Bursa de Valori, București
Printre participanții pe piața derivativelor, se numără și guvernele, corporațiile internaționale și investitorii instituționali sau financiari majori. Aceștia utilizează SWAP-urile și opțiunile OTC în vederea atingerii obiectivelor de mai jos:
– Costuri internaționale de finanțare mai scăzute;
– Asigurarea unor cursuri de schimb mai bune pe piețele internaționale;
– Protejarea contra riscurilor de fluctuație a prețului;
– Diversificarea finanțării și gestionarea riscului.
3.1. ARBITRAJUL
Arbitrajul este operațiunea prin care se obține un câștig, fără risc și fără aport de fonduri, profitând de dezechilibrele existente pe piață. Este diferit față de speculație pentru că permite obținerea unui profit din diferențele prețurilor a două bunuri. Deoarece se adoptă simultan poziții în sensuri opuse, printr-o operațiune de arbitraj se obține în mod cert un câștig pozitiv sau cel puțin, nul.
Prin urmare, arbitrajiștii au un rol foarte important în autoreglarea și asigurarea coerenței piețelor financiare. Ei sunt cei care cumpără contractele subevaluate conducând la creșterea prețului până la nivelul de echilibru. Tot ei vând contractele supraevaluate, ceea ce provoacă scăderea prețului până la nivelul de echilibru.
Un exemplu de arbitraj este reprezentat de vinderea unui activ financiar și cumpărarea altuia mai eficient, în condițiile actuale ale pieței, sau de vinderea și cumpărarea aceluiași active suport, pe două piețe diferite, între care există diferențe de preț ce permit obținerea unui câștig.
Un alt arbitraj este cel spot-futures. Un arbitrajor poate cumpăra spot un număr de contracte și
vinde instantaneu contracte Futures cu același activ suport la o scadență viitoare, pentru a obține un câștig. Întrucât piața contractelor Futures presupune și o marjă, poziția luată pe piața
spot trebuie să acopere și această marjă.
Operațiunile de arbitraj se bazează pe exploatarea anomaliilor de preț pentru un produs tranzacționat simultan pe două piețe de acelasi tip, fie spot, fie futures, sau a diferențelor dintre cotația spot și cea futures pentru produsul respectiv.
În general, operațiunile de arbitraj presupun asumarea unor riscuri extrem de reduse, în unele cazuri apropiate de zero datorită pozițiilor de sens opus care se deschid simultan pe două piețe: cumparare pe piața mai ieftină și vânzare pe piața mai scumpă. Astfel, se blochează pentru o perioadă limitată de timp o diferență favorabilă marcându-se un profit fix, indiferent în ce direcție vor evolua prețurile produsului respectiv pe cele doua piețe.
În cea mai mare parte a timpului, o marfă care este tranzacționată atât pe piața spot, cât ăi pe cea futures va beneficia de cotații diferite datorită decalajului de livrare dintre cele două piețe, imediat pe spot și la o anumită scadență, care se poate întinde până la un an sau mai mult, pe piața futures. Pe lângă urmârirea oportunităților în scopul obținerii de profituri, arbitrajul mai are rolul de a menține prețurile aliniate. Când diferențele devin prea mari, arbitrajorii vor trece la acțiune, iar activitatea de cumpârare și vânzare atât de frecventă contribuie, într-o masură foarte mare, la lichiditatea pieței. În realitate, deosebirile de preț descris sunt temporare, durează de regulă câteva minute sau secunde, din cauza ca arbitrajorii exercită o presiune prea mare la vânzare, acolo unde acțiunea are un preț ridicat, și presiune la cumpărarea mărfurilor care au un preț mai scăzut. Arbitrajorii trebuie să actioneze foarte rapid pentru a profita de aceste diferențe.
Arbitrajorii (arbitrageurs) sunt investitorii care inițiază poziții de sens opus în una sau mai multe piețe pentru obținerea unui profit cunoscut la momentul încheierii tranzacțiilor respective (profit fara risc). În cadrul piețelor bursiere eficiente, în care acționează un număr important de investitori, oportunitățile de arbitraj sunt relativ mici și „dispar” repede. Arbitrajorii sunt în general participanți care se țncadrează în categoria instituțtiilor financiare (ex.: firma de investiții sau banca comercială) care au acces facil la surse de finantare și care de regulă nu plătesc comisioane semnificative de operare pe piețtele respective în calitate de intermediari autorizați. Prin urmare, profitul obținut din utilizarea strategiilor de arbitraj este în general redus, aceasta strategie nefiind întotdeauna potrivită pentru investitorii de talie medie sau de retail care, spre deosebire de intermediarii autorizatți, trebuie să plătească costurile de operare.
În ultimii ani, ca urmare a progresului tehnologic, s-au dezvoltat sisteme informatizate care permit participanților pe această piață să detecteze automat arbitrajele existente. Astfel, arbitrajorii acționează imediat, iar prețurile se reglează în cateva secunde. Acest lucru face dificil accesul noilor participanți pe piață.
3.2. SPECULAȚIA
Speculația se referă la asumarea unui risc în funcție de anticiparea cursului unui activ. În absența unui contract la termen pe indici bursieri, un investitor care anticipează o creștere pe piața bursieră nu poate decât să cumpere acțiuni pe piață dacă dorește să obțină o performanță comparabilă cu cea a indicelui bursier.
Prin utilizarea contractelor la termen pe indici bursieri, operațiunile pe care speculatorul trebuie să le execute sunt mult mai accesibile. Astfel, un investitor care anticipează o creștere a cursului unui indice bursier, va cumpăra la termen contracte pe care le va vinde ulterior și prin urmare, va obține un profit. În cealaltă situație, dacă investitorul anticipează o scădere a cursului, vinde la termen contractele și adoptă o poziție de sens contrar la scadență. În funcție de variația cursului indicelui bursier și de numărul contractelor vândute sau cumpărate, speculatorul pierde sau câștigă.
Scopul speculatorilor este de a realiza profit în urma pozițiilor pe care le adoptă:
– Cumpără contracte futures – go long – atunci când estimează că prețurile viitoare vor crește;
– Vând contracte futures – go short – atunci cand estimează că prețurile viitoare vor scădea.
Un speculator va adopta întotdeauna o poziție opusă în comparație cu poziția adoptată hedger și se expune pe sine, în încercarea de a profita de fluctuațiile prețului în favoarea sa, prin activitățile pe care le iîntreprind, speculatorii sunt cei care alimentează piața cu lichidități.
În România, speculatorii pot întreprinde diferite operațiuni prin intermediul Bursei Monetar-Financiară și de Mărfuri de la Sibiu. Pe această piață, accesul este rapid, comisioanele de tranzacționare sunt reduse, iar speculatorii au acces la contracte derivate care amplifică profitul sau pierderea prin efectul de levier. De asemenea, mișcările de pe piață au o amplitudine minimă oferindu-le speculatorilor posibilitatea de a obține profit.
Speculația valutară se practică atât la vedere cât și la termen. În fapt este foarte dificil de a stabili și a delimita o speculație valutara de alte operațiuni care se fac pentru a obține profit ăn toate operațiunile. Termenul de speculație valutară este destul de vag, el mai mult sugerând decât să poată stabili cu precizie care sunt operațiunile care se fac pentru obținerea unui profit din simpla jonglare cu diferențe de curs de valute și cu termene aferente.
Dintre cele mai importante tipuri de speculații valutare sunt:
Speculația activă la vedere, care reprezintă acea formă de speculație ce poateexista chiar și în situația în care piața valutară la termen nu există. De exemplu, în cazul în care o monedă se depreciază rapid, speculatorii doresc să renunțe la ea, vânzând-o la vedere. Dacă dimpotrivă se estimează o pareciere a unei monede, speculatorii vor avea în mod evident un comportament invers. Simplificând, se poate spune că speculația la vedere constă în împrumutarea unei valute pentru o perioadă de timp, urmată de imdiata revânzare a acesteia, contra unei monede forte. Spre exemplu ׃ Presupunem că o valută A are scăderi continue de curs pe o anumită piață, un speculant chiar dacă nu dispune de fonduri, împumută o anumită suma în valuta respectivă si încearcă să stabilească un termen de rambursare cât mai convenabil. Cu această sumă A cumpără cât poate o sumă în valuta B, despre care se crede că este stabilită și chiar că are perspctive să se aprecize. La termenul de rambursare speculantul respectiv face operațiunea inversă și dacă a calculat corect, vinde valuta B dacă s-a apreciat și cumpară valuta A din suma obținută rambursând împrumutul, diferența fiind profitul pe care îl obține.
Speculația activă la termen, constă în anticiparea evoluțiilor cursurilor valutare la vedere. În condiții teoretice, de perfectă certitudine, cursul la termen ar trebui să coincidă cu cel la vedere la scadență. Însă în realitate cursul la vedere în viitor este o variabilă necunoscută, putând face obiectul unor previziuni cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate.În principiu, speculația la termen constă în vânzarea de valută la termen, fără acoperire, adică fără a cumpăra în paralel valuta necesară. Cu alte cuvinte, operatorul vinde în acest caz ceva ce nu posedă deoarece, în ipoteza confirmării previziunilor sale, la termenul de lichidare, el va putea găsi relativ ușor, la un curs la vedere mai mic, valuta pe care trebuie să o predea. În consecință, speculația la termen se bazează practic pe diferența estimată între cursul la termen și cursul la vedere din ziua scadenței. De exemplu: se presupune că valuta X are un curs la vedere 1X = 1,8Y, iar cursul la termen de 3 luni este de 1X = 1,6Y deoarece se estimează o depreciere a valutei X. Însă,operatorul consideră că valuta X nu se va deprecia, drept urmare el va cumpăra la termen de 3 luni o sumă în această valută în schimbul valutei Y. La scadență, dacă previziunile sale au fost corecte, el poate vinde la vedere valuta X contra valutei Y, realizând astfel un profit.
Speculația activă mixtă reprezintă o combinație între o speculație la vedere asupra diferențelor dintre cursurilor de schimb și o speculație la termen asupra diferențialului ratei dobânzii.
Speculația pasivă include în structura sa operațiuni ce se desfășoară fie lavedere, fie la termen, având ca scop doar prevenirea pierderilor datorate riscului valutar, și nu obținerea vreunui câștig din diferențele de curs valutar la două momente diferite. În realitate, aceste operațiuni nu se încadrează în definiția operațiunilor speculative propriu-zise, ele fiind practic proceduri normale de acoperire a riscurilor valutare. Speculația valutară tinde să mărească dezechilibrele dintre cererea și oferta de valute pe diferite piețe. Din această cauză mecanismul de formare al cursurilor valutare nu este practice niciodata liber influențat de corecțiile și intervențiile organismelor monetare.
3.3. HEDGING
De cele mai multe ori, participanții pe piața instrumentelor financiare derivate adoptă pe acestea o poziție contrară celei deținute pe piață. Astfel, unei operațiuni viitoare la un preț necunoscut îi este asociată o tranzacție la termen, permițându-le astfel să se acopere împotriva
riscului.
Tabelul 4 Hedgeri și speculatori
Hedgingul (acoperirea riscului) presupune acoperirea unui portofoliu prin luarea unei poziții egale și opuse într-o piață diferită, dar paralelă. Efectul poziției de compensare este reducerea sau eliminarea efectelor schimbărilor valorice ale ambelor poziții.
Mai exact, după o creștere accelerată a prețului unei acțiuni, investitorul pe piața spot poate anticipa o corecția sau chiar o intoarcere a trendului. Pentru a marca profitul realizat pe piața spot, el nu este obligat să-și lichideze portofoliului, ci poate să vândă cantitatea echivalentă de acțiuni pe piața futures pentru o scadență mai apropiată sau mai îndepărtată. Prin aceasta operațiune, el își păstrează atât acțiunile, cât și profitul, toate acestea cu costuri mai mult decât rezonabile, potrivit informațiilor Bursei Monetar-Financiare și de Mărfuri Sibiu (BMFMS).
Hedgerii sunt persoane sau companii/societăți care dețin sau plănuiesc să dețină un anumit activ – fie că e vorba de produse agricole, valute, valori mobiliare – și sunt preocupați de o eventuală modificare a costului activului respectiv înainte ca ei să cumpere sau să vândă.
În general, hedgerii sunt interesați cel mai mult de diferența dintre prețul spot și prețul futures. Această diferență este numită basis. Randamentul hedgingului este cu atât mai mare cu cât valoarea basisului este mai ridicată. Basisul nu este o marime constantă, dar este este mult mai stabil decât prețurile celor două piețe. Riscul modificării pretțului poate fi minimizat, dar riscul de basis rămâne. Acest basis se schimbă în timpul duratei de valabilitate a unui contract futures. Pentru aceleași active se observă că diferența dintre piața spot și piața futures este convergentă, pe toată durata de viață a contractului futures, spre aceeași valoare care se confrunta la maturitatea contractului. Pe piața de capital românească cel mai simplu exemplu de hedging este reprezentat de cumpărarea de acțiuni prin intermediul Bursei de Valori Bucuresti (BVB) și vânzarea unui număr de contracte futures echivalente pe BMFMS.
Un lucru esențial este faptul că piața futures dî posibilitatea hedgerilor sî transfere riscul lor asupra celor ce sunt dispuși să-l preia, iar aceștia sunt speculatorii. În efortul lor de a reduce la maxim expunerea la risc, hedgerii acceptă să piardă ocaziile favorabile în ceea ce privește evoluția prețurilor pe piață spot în favoarea protejarii acestor prețuri, în timp ce speculatorii sunt de acord sî preia asupra lor riscul altora în speranța realizării de profit. Foarte important în înțelegerea conceptului de hedging este faptul că hedgerii au sau ar trebui să aibă răspunderea de a se supune riscului de preț.
3.4 INSTRUMENTE UTILIZATE PENTRU ACOPERIREA RISCURILOR
Tabelul nr. 5 Intrumente pentru acoperirea riscurilor
Sursa׃ Petre Tulian, Instrumente financiare derivate, Banca Națională a României, București, 2005
Riscul de piață – acesta se referă la riscul apărut ca urmare a variației unor indicatori, precum rata de dobândă sau cursul de schimb.
Riscul de rată de dobândă – acest risc poate fi acoperit prin folosirea unui SWAP pe rata de dobândă prin care se schimbă o rată de dobândă fixă contra o rată de dobândă variabilă, conform următoarei scheme nr. 1:
Rată de dobândă fixă
Bancă
Client
Rată variabilă
Băncile pot fi afectate de creșterea sau de scăderea ratei de dobândă, în funcție de poziția pe care o au pe piață.
Pentru a exemplifica, putem alege cazul unui agent economic ce a contractat un credit în dobândă variabilă. Prin urmare, acesta este expus la creșterea ratei de dobândă. Pentru a se proteja împotriva riscului, agentul economic poate deveni cumpărătorul unui contract de tip SWAP. Astfel, el va plăti o rată de dobândă fixă și va primi o rată de dobândă variabilă. Prin acest contract, agentul economic se acoperă și devine plătitorul unei dobânzi fixe.
Băncile care sunt expuse la creșterea ratei de dobândă pot apela, pe lângă SWAP-ul pe rata de dobândă, la vinderea unei opțiuni CALL pe contracte Futures, cumpărarea unei opțiuni PUT sau vinderea de contracte Futures. Băncile care sunt afectate de diminuarea ratei de dobândă se vor proteja împotriva riscului prin cumpărarea de contracte Futures, vânzarea de opțiuni PUT cu activul suport contracte Futures sau cumpărarea de CALL, respectiv intrarea într-un contract SWAP care îi permite să schimbe o rată fixă contra o rată variabilă.
Contractele Futures pe rata de dobândă sunt cele mai active în întreaga lume fiind utilizate de către băncile comerciale, dar și de către deținătorii de portofolii pentru a se acoperi împotriva riscului de rată de dobândă. Acestea pot fi contracte pe rată de dobândă pe termen
scurt sau pe termen lung. Cel mai popular contract este contractul Futures pe depozite EuroDollar.
Riscul de rată de dobândă poate fi acoperit și prin contracte FRA. Se efectuează plata unei diferențe de dobândă între două părți, fără a se realiza un împrumut efectiv, diferență aplicată valorii noaționale. Pentru a se proteja împotriva creșterii ratei de dobândă de pe piață, o persoană va cumpăra FRA, iar pentru a se proteja împotriva scăderii ratei de dobândă va vinde FRA.
Riscul valutar – pentru acoperirea acestui risc, unul dintre instrumentele financiare derivate folosite este contractul SWAP pe valute. Acesta permite părților să schimbe sume fixe care există în monede diferite.
Contractul Forward pe curs de schimb permite părților să realizeze un schimb de valute la o scadență viitoare, în funcție de un curs stabilit prin raportare la cursul spot și la punctele SWAP.
În cazul în care cursul de schimb între monedele alese înregistrează o evoluție favorabilă, se va înregistra o pierdere. Acesta este un cost de oportunitate ce trebuie asumat atunci când se apelează la un astfel de contract.
Piața contractelor Forward pe valute este destinată în principal instituțiilor financiare. Această piață funcționează 24 de ore din 24, noi contracte fiind negociate în fiecare zi.
Contractele Futures valutare sunt folosite pentru hedging de către exportatorii și importatorii de bunuri care vor să se acopere iîmpotriva unei evoluții nefavorabile a cursului de schimb, societățile transnaționale, bănci (comerciale, centrale sau de investiții) sau de către investitorii individuali care dețin lichidități sau plasamente în diferite valute. În România, importatorii și exportatorii reprezintă categoria de comercianți cea mai expusă la riscul valutar. Aceste categorii de participanți se pot proteja și prin diversificarea portofoliului. Totuși, utilizarea contractelor Futures este mai eficientă deoarece diminuează și riscurile aferente unei diversificări a portofoliului.
Un exportator român care urmează să primească peste un interval de timp determinat, spre exemplu 3 luni, o sumă de bani în EURO este expus la scăderea cursului EURO/RON.
Dacă peste 3 luni EURO se va deprecia comparativ cu situația prezentă, exportatorul va fi în pierdere. Prin urmare, pentru a se acoperi, el poate vinde contracte Futures, cu scadența 3 luni,
de la Bursa Monetar Financiară și de Mărfuri de la Sibiu. Pentru aceste contracte va imobiliza o marjă. La scadență, va adopta o poziție contrară pe contractele Futures pentru a le lichida. Astfel, dacă va scădea cursul în momentul în care va încasa datoria, exportatorul va fi acoperit
datorită contractelor Futures.
Riscul de credit – se manifestă când unul dintre partenerii de afaceri nu iși onorează datoria, investitorul aflându-se în imposibilitatea de a-și recupera creanțele.
Cele mai afectate de acest risc sunt băncile comerciale. Pentru a se acoperi, băncile pot alege să dea un împrumut lipsit de riscul de credit prin intermediul unui SWAP pe rata de dobândă. De asemenea, prin Credit Default SWAP se oferă protecție împotriva riscului de credit a unui emițător de obligațiuni contra plății unor sume periodice pe toată durata contractului SWAP. Alte instrumente financiare folosite pentru acoperirea riscului de credit sunt opțiunile pe risc de credit, SWAP pe randamentul total, opțiuni pe spread-ul de credit, contracte Forward pe spread, Credit linked notes.
Credit Default SWAP este cel mai utilizat instrument pentru hedgingul pe risc de credit. Prin acest contract, un vânzător de protecție care încaseză sume periodice va plăti în locul vânzătorului în cazul în care se manifestă un eveniment de credit.
În cazul opțiunilor pe risc de credit, vânzătorul acesteia va plăti în situația în care se confruntă cu un faliment. SWAP-urile pe randamentul total (total return SWAP) presupun schimbarea între două părți a randamentului total al unui instrument de credit contra unor sume de bani plătite periodic.
Riscul de lichiditate – acest risc apare pe piețele cu un grad redus de lichiditate, unde încercarea de a vinde conduce la diminuarea prețului la un nivel mai mic decât valoarea fundamentală a activului.
Riscul operațional – riscul operațional rezultă în urma producerii unor catastrofe naturale, cădere tehnică, eroare umană în gestiunea operațională sau fraudă. Pentru a acoperi acest risc se apelează în principal la piața asigurărilor, dar au apărut și instrumente financiare derivate (catastrophe bond, spre exemplu) folosite de anumiți investitori pentru a se proteja.
Exemple de utilizare a instrumentelor financiare derivate
1. Acoperirea riscului de dobândă – transformarea unui credit cu dobândă fixă într-unul cu dobândă variabilă.
2. Arbitraj – forward pe cursul de schimb.
3. Acoperirea riscului valutar.
4. Transferul riscului de credit – utilizarea derivatelor de credit.
Vezi anexa nr. 1 Exemple de utilizare a instrumentelor financiare derivate
CAPITOLUL 4 MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR PRIN INTERMEDIUL TEHNICILOR DE HEDGING
Riscul valutar reprezintă probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare, la originea acestuia aflându-se operațiile bancare în valută: pasivele și activele externe. Aceste elemente sunt integrate în bilanțul societății bancare prin conversie în moneda națională la cursul zilei; variația acestui curs poate antrena pierderi sau câștiguri independente de eforturile băncii sau de calitatea managementului său.
În România, riscul valutar este important pentru toate băncile, pentru că majoritatea au licență de a folosi astfel de operații pe care le oferă atât clienților dar pe care le folosesc și ca o modalitate de protejare a capitalului și activelor în condiții de inflație ridicată.
Riscul de schimb valutar și riscul dobânzii se intersecteză deoarece, cumpărarea sau vânzarea la termen a valutei, dă naștere apariției riscului de schimb, iar plasarea capitalului obținut astfel dă naștere riscului de dobândă.
Managementul riscului de schimb valutar presupune protejarea, măsurarea riscului și gestiunea propriu-zisă. Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb valutar, reprezintă atât diversificarea portofoliului de active și pasive în valută, cât și utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.
Ca o protecție pentru aceste riscuri valutare s-au creat a serie de modalitățile de evitare a acestora fiind dezvoltate pe piața derivatelor, prin utilizarea unor instrumente de hedging (de neutralizare, de compensare a riscului).
Instrumentele derivate sub forma operațiunilor FORWARD, FUTURES, OPTIONS, COLLAR, SWAP, FRA sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor și a riscului de schimb, cât și pentru operațiunile de transfer al riscului gestionării globale a acestora.
Instrumentele financiare de hedging (acoperirea riscului) au devenit mai cunoscute în ultimii ani în rândul companiilor, în special cele medii-mari, ținând cont că managerii au început să înteleagăa mai bine riscurile volatilitații cursului de schimb. Totodată, o normă a BNR ar putea forța companiile să acceseze tot mai mult soluțiile de hedging.
Factorii care potențează expansiunea utilizării derivatelor sunt:
dezvoltarea piețelor locale pentru activele suport – piața acțiunilor, a obligațiunilor corporative, a obligațiunilor ipotecare;
dezvoltarea infrastructurii legale a contractelor care stau la baza derulării tranzacțiilor cu instrumentele financiare derivate;
eliminarea resticțiilor la utilizarea instrumentelor financiare derivate de către entități locale și străine.
Practica bancară a identificat o serie de instrumente de acoperire a riscului de schimb valutar, sub forma contractelor la termen privind schimbul valutar și tehnicile de hedging.
În primul rand, hedging-ul este mai popular în rândul companiilor cu cifre de afaceri destul de mari, cerearea de astfel de instrumente fiind redusă în cazul IMM-urilor mai mici de 3 milioane de euro. Conform reprezentanților UniCredit Țiriac Bank, în funcție de gradul de complexitate a unei afaceri și a specificului activităților de business, IMM-urile au nevoie de instrumente de protecție împotriva riscului valutar. Raportat la întreg portofoliul de clienți IMM, tendința de a accesa soluții de hedging la companiile cu cifre de afaceri mici este marginală.
Lucrurile se schimba când vorbim de afaceri ce merg spre 50 milioane de euro, unde utilizarea acestor produse bancare crește semnificativ. "Putem observa o creștere a cererii de instrumente de hedging pe parcursul ultimilor ani, determinată de o mai bună conștientizare a implicațiilor pe care volatilitatea cursului de schimb le poate avea asupra veniturilor companiei. Interesul clienților variază considerabil în funcție de sectorul de activitate în care activează. De exemplu, importatorii manifestă o nevoie mai mare pentru acest tip de instrumente", au sustinut pentru wall-street.ro reprezentanții UniCredit Țiriac Bank.
Chiar și așa, întelegerea și utilizarea unor astfel de soluții este mult mai scăzută decât în piețele occidentale, ca să nu mai vorbim de Statele Unite. Totodată, interesul antreprenorilor români față de astfel de instrumente de acoperire a riscului este direct proporțională cu gradul de înțelegere a acestor produse.
Astfel s-a remarcat ca în general există o temere cu privire la instrumentele de hedging oferite de bănci, că nu ar fi transparente sau ca ar fi prea scumpe. În plus, evoluția stabilă a cursului de schimb descurajează în prezent accesarea de produse de hedging, volatilitatea pe cursul leu/euro fiind redusă de mai bine de un an. Foarte mulți antreprenori refuză atunci să își acopere riscul valutar, câtă vreme cursul se învârte în intervalul 4,4-4,5 lei/euro.
Piața de capital – Soluție pentru acoperirea riscului valutar
Un management activ al riscului valutar poate fi soluția pentru diminuarea pagubelor cauzate de fluctuațiile de curs valutar.
Volatilitatea crescută a cursului de schimb și incertitudinea privind valoarea viitoare a monedei naționale în raport cu principalele valute internaționale a devenit o problema din ce în ce mai mare pentru majoritatea companiilor românești. Fie ca sunt importatori sau exportatori, fie ca dețin datorii importante în valuta, deprecierea sau aprecierea neașteptată a monedei naționale a cauzat multorapierderi importante. Un management activ al riscului valutar poate fi soluția pentru diminuarea pagubelor cauzate de fluctuațiilor de curs valutar.
Fluctuațiile cursurilor valutare trebuie să reprezinte o temă de interes și pentru investitorii persoane fizice la bursa, ale căror economii păstrate în moneda națională pot fi afectate semnificativ de deprecierea acesteia.
Chiar dacă pare a fi un serviciu oferit exclusiv de instituțiile bancare, preponderent clienților sofisticați, acoperirea riscului valutar (numit și hedging valutar) a devenit acum accesibil oricărui investitor prin sistemul pieței de capital. O data cu introducerea la tranzacționare a contactelor futures pe cursul de schimb EURO/RON, orice investitor de pe piața de capital din România se poate proteja împotriva variațiilor monedei locale. Primul pas care trebuie făcut în această direcție este deschiderea unui cont de investiții pe piața instrumentelor financiare derivate.
4.1 UTILIZAREA TEHNICILOR DE HEDGING
Hedgingul valutar se referă la strategia care încearcă să minimizeze expunerea la fluctuațiile ratelor de schimb, în acest fel minimizând nesiguranța unor tranzacții cu moneda străină și imprimând stabilitate veniturilor, profiturilor și cash flow-ului. Acest lucru realizându-se practic prin utilizarea contractelor futures și options.
În practică atunci când o firmă realizează hedging pentru expunerea pe care o are, obiectivul este de a minimiza incertitudinea și nu de a maximiza profitul din speculații valutare. De aceea, o poziție de hedging nu va produce beneficii din mișcările favorabile ale ratei de schimb, dar în schimb nici nu va expune firma la pierderea potențială generată de o mișcare nefavorabilă a ratei de schimb.
În România se pot realiza/ tranzacționa contracte futures sau forward la Bursa Monetar Financiară și de Mărfuri de la Sibiu (BMFMS) dar și la diverse instituții financiar-bancare (bănci și societăți de intermediere financiare) care tranzacționează contracte forward. De aceea managementul profesionist al riscului este de neconceput fără implicarea instrumentelor derivate existente pe piețele la termen, cum este cea de la Sibiu.
Derivatele, contractele futures și opțiunile sunt folosite în operațiuni de acoperire a riscurilor sau de speculație și pot proteja sau spori valoarea unui portofoliu valutar, în funcție de scopul și apetența pentru risc.
Prin urmare rolul instrumentelor derivate este acela de a asigura transferul riscurilor de pe piața la vedere (valutară) pe cea futures, de a oferi posibilitatea unui management performant al portofoliilor de titluri și de a genera oportunități de câștig prin operațiuni speculative.
La baza operațiunilor de reducere a riscului valutar, stau diferite instrumente contractuale, denumite derivate.
4.1.1 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR FOLOSIND CONTRACTELE FUTURES
Un contract futures presupune acordul de a cumpăra sau de a vinde, o sumă determinată dintr-o valută, la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea tranzacției la o dată ulterioară.
Contractul futures se deosebește de cel forward prin faptul că el este tranzacționat la bursă și nu negociat între cele două părți.
Un contract futures reprezintă o standardizare a unui contract forward. Standardizarea contractului futures constă în faptul ca activul suport are întotdeauna aceeași cantitate, iar livrarea se face la scadențe trimestriale. Inițierea unei cumpărări de contracte futures se mai numește și "deschiderea unei poziții long", în timp ce inițierea unei vânzări de contracte futures se mai numește și "deschiderea unei poziții short". În cazul contractelor futures, un investitor poate să cumpere contracte futures și să le vândă mai târziu, câștigând din creșterea prețului sau să vândă contracte futures și să le
răscumpere mai tarziu, câștigând din scăderea prețului.
Un contract futures reprezintă un contract standardizat încheiat între două păți, prin care acestea se înțeleg ca una dintre ele să cumpere, iar cealaltă să vândă un activ, la un anumit preț stabilit în prezent și cu livrarea la o data viitoare, prestabilită în momentulîncheierii tranzacței. Spre exemplu, un cumpărător se poate înțelege astăzi să cumpere de la un vânzător 1.000 EUR, la un curs stabilit astăzi, dar cu livrarea banilor în euro peste trei luni.
Standardizarea contractului futures constă în faptul ca activul suport are întotdeauna aceeași cantitate (în cazul nostru fiind vorba de 1.000 de euro/contract), iar livrarea se va face la scadențe trimestriale (a treia vineri din lunile martie, iunie, septembrie și decembrie).
În sistemul Bursei de Valori, la scadența contractelor, livrarea fizică a activului (banii îin euro, în exemplul nostru) și plata acestuia conform contractului au fost înlocuite cu decontarea pe baza prețului din piața pe care se tranzacționează activul suport (în cazul unui contract EURO/RON se folosește cursul BNR din ziua scadenței).
Mai precis, la scadență cumpărătorul nu va primi fizic de la vânzător suma de bani în valuta ce reprezintă valoarea contractului (cei 1.000 de euro), ci va exista un trasfer de bani care reprezintă diferența dintre prețul de cumpărare inițial și cursul stabilit de către Banca Națională în ziua scadenței. Cel care a intuit corect evoluția cursului va încasa profitul, iar cel care s-a înșelat va suporta pierderea (vom prezenta un exemplu care va clarifica toate aceste elemente). Un aspect important de luat în calcul privind folosirea contractelor futures în vederea administrarii riscului valutar este că acestea pot fi lichididate oricând până la scadență.
Exemplu: presupunem că în piață se face în septembrie 2009 o tranzacție cu un contract EUR10JUN la prețul de 4,5330 RON, iar ambele părți păstrează contractul până la expirarea acestuia, în iunie 2010; valoarea contractului este echivalentul în lei a 1.000 euro. Cumpărătorul acestui contract va caștiga atunci când leul se depreciază în raport cu EURO (cursul leu/euro crește), în timp ce vânzătorul va caștiga dacă leul se apreciază în raport cu euro (cursul leu/euro scade). Dacă în data de 18 iunie 2010, la scadența contractului, cursul monedei naționale în raport cu EURO stabilit de BNR ar fi de 4,6500 RON (moneda locală s-a depreciat față de moneda EURO), cumpărătorul va avea un profit de (4,6500 – 4,5330) x 1.000 = 117 lei, iar vânzătorul o pierdere echivalentă de 117 lei. În cazul în care cursul de referință al Băncii Naționale la scadență ar fi de 4,4200 RON (moneda locală s-a apreciat), cumpărătorul ar fi avut o pierdere în cont de (4,4200 – 4,5330) x 1.000 = 113 lei, iar vânzatorul ar fi câșstigat suma echivalentă de 113 lei.
Există și costuri implicate în astfel de tranzacții, dar acestea sunt mult mai reduse decât în cazul efectuarii unei tranzacții directe cu plata și livrarea fizică imediată. De exemplu, în cazul investitorului care a cumpărat contractul futures EUR10IUN la prețul de 4,5330 din exemplul de mai sus, el nu va plăti suma de 4,5330 x 1.000 = 4.533 RON, atât cât ar echivala cei 1.000 de euro la prețul contractului, ci i se va bloca în cont ca și garanție o sumă de bani mult mai mică, numită marjă. Valoarea marjei pentru un contract reprezintă 2,5-3% din valoarea totală a contractului. La scadența contactului sau atunci când investitorul va efectua în piață o operațiune de sens opus prin care își va lichida poziția, marja oprită ca și garanție va fi deblocată. Prin urmare, dacă nu luăm în considerare marja ca și un cost, putem spune ca singurul cost pe care îl va avea investitorul este comisionul de tranzacționare.
Trebuie reținut și faptul ca vânzătorul unui contract futures pe cursul de schimb (sau investitorului care deschide poziția short) va suporta costurile și marje egale cu cele blocate și suportate de cumpărătorul contractului futures (investitorul care deschide poziția long).
4.1.2 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR FOLOSIND CONTRACTELE FORWARD
Acoperirea riscului valutar folosind contractele forward definesc acele metode de acoperire valutară la termen, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei sume dintr-o valută, contra unei alte sume dintr-o altă valută, la o dată în viitor.
În scopul acoperirii riscului valutar, mai toate băncile mari oferă posibilitatea de tranzacționare valutară la termen.
Pe cursul de schim contractul forward reprezintă un instrument flexibil de tranzacționare, care oferă clientului posibilitatea de a-și stabili propriile scadențe, nivelul sumelor tranzacționate și momentul intrării pe piața valutară.
Pe piața valutară tranzacționarea la termen este posibilă atât prin punerea la dispoziție a unei linii de credit dedicată acestui produs, cât și prin constituirea de către compania interesată a unei garanții lichide, precum un depozit colateral menit să suporte eventuale pierderi generate de riscul de curs și care este pus la dispoziția clientului, la momentul decontării operațiunii la termen.
Cursul de schimb (prețul contractului de schimb forward) se determină potrivit principiului parității dobânzilor, ajustând cursul spot cu diferența dintre ratele dobânzii valutelor care fac obiectul contractului. Această diferență, care reprezintă puncte forward sau SWAP, poate fi pozitivă (primă) sau negativă (discount).
Băncile oferă clienților care derulează operațiuni în valută posibilitatea ,,blocării’’ cursului pentru un anumit interval de timp (o lună, 3, 6 luni sau chiar un an).
Contractul forward este cel mai popular produs de hedging oferit de bănci, dar în același timp destul de puțin înțeles de antreprenori. Până la 10% din IMM-urile mari, cu afaceri de zeci de milioane de euro, aflate în portofoliul băncilor accesează în general produse de hedging.
Un antreprenor trebuie să stie că un contract forward este o înțelegere între el și banca, prin care se angajează să cumpere sau să vândă la o data viitoare o valută, la o cotație stabilită în prezent. Astfel, indiferent cum evoluează cursul de schimb în perioada de valabilitate a contractului, antreprenorul a blocat acel curs prestabilit cu banca, denumit rata forward. Aceasta este rata de schimb la care se va efectua tranzacția valutară la data stabilită de la început de comun acord de bancă și client.La momentul decontarii tranzacției, fiecare parte va plăti celeilalte suma calculată pe baza ratei forward și a volumului stabilit.
În general, tranzacțiile forward pe cursul valutar sunt utilizate de companii pentru a se proteja de evoluțiile defavorabile ale cursului, importatorii și exportatorii fiind principalii beneficiari ai unor astfel de instrumente financiare. De asemenea, companiile care iau credite în alte valute decât cele în care încasează ar trebui, cel puțin la volume mari, să își acopere riscul valutar. În același timp, în contextul în care compania a blocat un curs de schimb poate să își planifice mult mai eficient bugetul, bilanțul nefiind dat peste cap de unele evoluții surpriză din piața valutară.
Cea mai mare problemă când vine vorba de înțelegerea contractelor forward ține de prețul la care se efectuează tranzacția, iar clientul de multe ori nu are încredere că banca îi oferă o cotație bună. Însă, atât timp cât dobânzile la lei sunt mai mari decât cele la euro orice contract forward va fi încheiat la o cotație mai mare decaât cea de la momentul iîncheierii acordului.
"Forward-ul este un joc al dobânzilor. Mai întâi de toate, clientul trebuie să înteleagă acest aspect și odată ce a înțeles putem să intrâm în discuții dacă este sau nu corect prețul respectiv. Dar, de multe ori clientul nu înțelege de ce cotația forward este mai mare decât cea spot".
Se precizează încă de la început că nu se pune problema transparenței contractelor forward, dar clientul trebuie să înțeleagă aceste mecanisme, iar banca nu ar trebui să îi vândă un astfel de produs dacă nu l-a înțeles pe deplin.
4.1.3 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR CU AJUTORUL SWAP-UL VALUTAR
Swap-ul valutar a apărut din necesitatea de acoperire a unor angajamente într-o valută, dar fără modificări la termen a structuri angajamentelor și a disponibilităților celor 2 valute. Deasemenea swap-ul implică efectuarea operaținilor în același timp, fărăr modificări spot și la termen, deoarece orice schimbare ar putea însemna o pierdere sau un câștig pentru bancă. Este bine de știut că la începutul unei astfel de operațiuni, există riscuri, cum ar fi cel al diferenței de acoperire între operațiunile spot și cele la termen, cotația care ii se face clientului fiind una acoperitoare pentru bancă, marjele de siguranță fiind cotate mai larg.
Pentru o bancă, un SWAP reprezintă o formă de împrumut garantat, implicând un risc al creditului relativ mai redus decât împrumutarea de fonduri interne.
Operațiunile SWAP sunt operațiuni la termen, care permit plasarea unor sume în devize aflate în exces, dar pot fi efectuate doar în legătură cu valutele cele mai importante care cotează atât spot, cât și la termen. Prin urmare aceste operațiuni solicită băncii adoptarea unei criteri riguroase în selectarea clienților, fiind preferați cei cu lichiditate ridicată, care prezintă bonitate și venituri financiare acceptabile, urmărind ca banca să-și stabilească limite de expunere pentru fiecare client.
Opțiunile SWAP sunt opțiuni pe contracte swap de valute. Acestea dau dreptul deținătorului de opțiuni de a începe, la un anumit termen o operațiune swap.
Opțiunile swap sunt o alternativă la contractele swap la termen. Swap-ul la termen deși nu implică plata unei prime însă are însă dezavantajul că utilizatorul este obligat să încheie contractul swap. O companie poate benefici prin folosirea unei opțiuni swap de eventualele evoluții favorabile ale ratei dobânzii și se poate pune la adăpost de o eventuală evoluție nefavorabilă.
4.1.4 ACOPERIREA RISCULUI VALUTAR CU AJUTORUL OPȚIUNI VALUTARE
Opțiunea presupune acordul prin care o persoana numită vânzătorul (emitentul opțiunii) acordă unei alte persoane numită la rândul ei cumpărător (deținătorul opțiunii), dreptul, dar nu și obligația, de a realiza o anumită tranzacție valutară în anumite condiții, cum ar fii termenul de valabilitatea al acesteia, prețul. etc.
Opțiunile valutare sunt disponibile, în prezent, în majoritatea monedelor din toate țările unde există și o piață valutară forward lichidă, care nu este restricționată de reglementările valutare.
Există două tipuri de bază de opțiuni:
CALL sau de cumpărare, care oferă dreptul deținătorului, dar nu și obligația, de a cumpăra o valută contra alteia, la un anumit preț și la o anumită dată.
PUT sau de vânzare, reprezintă aceea opțiune care dă dreptul, dar nu și obligația, de a vinde o valută contra alteia, în aceleași condiții.
Atât în cazul opțiunilor de cumpărare, cât și celor de vânzare, există două poziții distincte: de cumpărător (long) și de vânzător (short), long-ul fiind cel care cumpără dreptul suplimentar de la vânzător, plătind o primă.
4.2 STUDIU DE CAZ PRIVIND HEDIGINGUL VALUTAR
Hedgingul valutar se adresează persoanelor fizice și juridice care în mod constant efectuează plăți sau încasează venituri în valute străine și care pot suporta pierderi importante datorită fluctuației cursului de schimb. Acest mecanism este extrem de important pentru importatori, exportatori și orice companii ale căror materii prime sau vânzări sunt legate în vreun fel de elemente ale căror prețuri sunt exprimate în valută. Necesitatea acoperirii riscurilor valutare este cu atât mai importantă în perioadele de criză economică, atunci când indicatorii macroeconomici (inclusiv cursul leului raportat la valute) devin mult mai puțin predictibili.
Hedgingul se adresează și investitorilor la bursă, ale căror economii pot fi erodate de inflație și deprecierea monedei naționale, în perioadele în care acestea nu sunt investite în acțiuni. Procedura de acoperire a acestor riscuri este simplă: companiile sau investitorii care doresc predictibilitate în cursurile valutare cumpără contracte futures tranzacționate pe o bursă, blocând astfel cursul valutar la un nivel prestabilit.
Până de curând, piața de capital din România oferea posibilitatea acoperirii riscurilor valutare doar la nivel teoretic. Chiar dacă atât Bursa Monetar-Financiara și de Mârfuri Sibiu (BMFMS) cât și Bursa de Valori București (BVB) tranzacționează contracte futures pe diferențe de curs valutar de mai mult timp, lichiditatea foarte redusaă a acestora făcea, în trecut, imposibilă acoperirea riscurilor valutare la un nivel semnificativ (lichiditatea redusă înseamnă frecvența și valoare reduse ale tranzacțiilor).
Situația s-a schimbat, prin introducerea pe piața derivatelor de la Bursa de Valori București a unui mecanism de tip Market Maker, care asigură permanent cotații de cumpărare și de vânzare în piață.
În cuvinte mai simple, această înseamnă ca o companie care dorește să își acopere riscul valutar folosind contracte futures tranzacționate la Bursa de Valori București găseste permanent în piață un operator disponibil să îl ajute în acest sens, încheind tranzacții de valori care să facă sens din punct de vedere economic. Astfel, o companie sau un investitor care dorește să își asigure importurile sau exporturile împotriva fluctuațiilor de curs valutar, poate face acest lucru pentru sume de pânăa la cel puțin un milion de euro (dar se pot asigura și sume mai mari) pe piața la termen a Bursei de Valori București.
Pentru o mai bună înțelegere a hedgingului valutar vom lua un exemplu simplu: un producător de utilaje industriale importă materii prime de 1.000.000 EUR pentru care a plătit, la un cursul oficial BNR al EUR de 4,2442 RON/EUR, o sumă de aproximativ 4.244.200 RON. Producatorul estimează că până la sfârșitul anului, în luna decembrie, va vinde produsele finite rezultate, încasând 5,2 milioane RON. Din această valoare totală, 0,7 milioane RON sunt cheltuieli fixe cu salarii, chirii, impozite, etc, iar 0,25 milioane RON este profitul companiei.
Pentru a relua ciclul de producție, producatorul face o nouă comandă de 1.000.000 EUR pentru materii prime, bazându-se pe încasările înregistrate până la sfârsitul anului. Comanda se face înaintea încasării celor 5,2 milioane de RON din vânzări, astfel încât compania să nu ramână fară produse pe stoc pentru vânzare. Pentru această nouă comandă de materii prime, producatorul va putea acoperi o anumită creștere a cursului valutar, sacrificând o parte din marja de profit. Astfel, este posibil ca în decembrie să plătească mai pentru cei 1.000.000 EUR: în cazul în care cursul EUR/RON crește la 4,45 RON/EUR, de exemplu, suma plătită pentru materiile prime va crește ușor, la 4.450.000 milioane RON. În acest caz, marja de profit se reduce la 0,05 milioane RON – acționarii sunt mai puțin multumiți, însă afacerea merge înainte.
Dacă, însă, cursul valutar ajunge la 4,7 sau, poate, 5,0 RON/EUR, producătorul are o problemă: trebuie să plătească 4.700.000 sau 5.000.000 RON pentru materii prime comandate deja, profitul dispare integral și nu mai ramân bani suficienți nici pentru acoperirea cheltuielilor fixe. Dacă nici încasările din vânzări nu ajung la nivelul prognozat de 5 milioane RON datorită crizei, lucrurile arată chiar și mai rău.
Pentru a evita asemenea scenarii, un director prudent la momentul lansării noii comenzi de materii prime, va cumpăra și 1.000 de contracte futures EUR09DEC tranzacționate la Bursa de Valori București, la un preț de 4,3555 RON/EUR; fiecare contract are o dimensiune de 1.000 EUR, iar 1.000 de contracte reprezintă 1.000.000 EUR. Pentru aceste contracte se plătește un comision de numai 1950 RON și imobilizează o marjă de numai 125.000 RON, adică aproximativ 29.500 EUR.
În cazul în care cursul crește până la 4,7 RON/EUR în decembrie, compania va plăti pentru materiile prime comandate 4.700.000 RON, adică vreo 455.800 RON în plus fatață de comanda anterioaraă de 4,244 milioane RON. Aceată pierdere este compensată, însă, de câștigul din contractele futures cumpărate de la Bursa.
Acest câștig este de: (4,7000 – 4,3555) x 1.000 x 1000 = 344.500 RON.
Prin urmare, comanda nouă de materii prime va costa 4.700.000 – 344.500 = 4.355.500 RON, adică o valoare suportabilă pentru companie.
Tabelul nr. 6
Figura nr. 5 Sursa׃http://www.intercapital.ro/
În cazul în care cursul atinge 5,0 RON/EUR, efectul este similar.
Compania plăteșste pentru materiile prime comandate 1.000.000 x 5,0 = 5.000.000 RON, o sumă ce poate asigura un drum sigur spre disponibilizări, restrângere a activității sau faliment. Directorul prudent, însă, va aduce un câștig companiei din contractele futures de
(5,0000 – 4,3555) x 1.000 x 1.000 = 644.500 RON, astfel încât suma reală plătită pe materiile prime devine 5.000.000 – 644.500 =4.355.500 RON, adică aceeași sumă ca în scenariul creșterii cursului la 4,7 RON. Prin urmare, compania plătește o sumă fixă pe materiile prime comandate, indiferent cât de mult sau de puțin crește cursul. Aceata înseamnă predictibilitate în afaceri și acoperirea riscului ca sumă plătită pe comandă de materii prime să facă imposibilă plată celorlalte costuri ale firmei.
Să presupunem ca printr-un miracol cursul ajunge numai 4,0 RON până în decembrie. În aceată situație fericită, compania va plăti numai 4,0 x 1.000.000 = 4.000.000 RON pentru materii prime, însă va înregistra o pierdere din contractele futures cumparare la bursă. Pierderea va fi de (4,0000 – 4,3555 ) x 1.000 x 1.000 = -355.500 RON. Cum aceasta pierdere reprezintă un cost suplimentar pentru companie, costul total al comenzii de materii prime devine 4.000.000 + 355.500 = 4.355.500 RON, adică exact suma plătită și în cazurile în care cursul a ajuns 4,7 sau 5,0 RON (în mod evident, nimic nu este gratis: câștigul obținut din reducerea cursului leu/euro a fost compensat de pierderea din contractul futures).
Tabelul nr. 7
Prin urmare, compania își blochează o sumă fixă pentru comanda de materii prime, indiferent de evoluția cursului EUR/RON până în decembrie, adică, indiferent cât de mult crește sau cât de mult scade acesta. Întrucât perspectivele legate de evoluția cursului nu sunt chiar încurajatoare în perioada curentă, compania respectivă nu ar trebui să mizeze prea mult pe o scadere a cursului, ci ar trebui să fie ingrijorată de creșterea sa.
Figura nr. 6 Sursa׃http://www.intercapital.ro/
În conluzie putem afirma că, Bursa de Valori București asigură un mecanism foarte interesant de protecție a importatorilor pentru perioadele în care leul se depreciază, iar cursul EUR/RON crește. Desigur, în aceste perioade exportatorii se bucură: ei vor încasa pe produsele exportate mai mulți bani, în lei. Au existat, însă, și perioade în care exportatorii au suferit de pe urma evoluției cursului, atunci când leul s-a întărit iar cursul EUR/RON a scâzut. În aceste perioade, exportatorii au la dispoziție un mecanism similar de protecție, aceștia având posibilitatea să vândă contracte futures pe EUR/RON pentru a își bloca un curs fix (practic, mecanismul este invers celui prezentat anterior, în care importatorii cumpără contracte futures).
Însă, până să vedem o apreciere semnificativă a monedei naționale va mai trece ceva timp. Până atunci, multe companii trebuie să se asigure împotriva deprecierii leului și să ia măsuri de protecție. Tranzacțiile la BVB cu contractul EUR/RON reprezintă o soluție foarte bună pentru importatori, pentru companii care folosesc materii prime din import sau pentru investitorii la bursă.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Derivativele sunt instrumente financiare ce au fost folosite încă de la început pentru a-i proteja pe agenții economici împotriva riscurilor sau, ulterior, pentru a obține un câștig, profitând de oportunitățile existente pe piață.
Din cauza complexității lor, nu puține au fost cazurile în care folosirea lor a condus la apariția unor probleme grave, având consecințe negative asupra piețelor financiare. Cea mai intrigantă situație a fost atunci când chiar inventatorii modelului de evaluare a unei opțiuni CALL, Merton și Black, s-au confruntat cu imposibilitatea de a mai controla instrumentele financiare derivate deținute. Astfel, Long Term Capital Management, companie ai cărei acționari erau, a fost pe punctul de a declanșa o criză financiară globală.
În contextul ultimei crize economice care a afectat întreaga lume, au existat voci care au spus că un rol semnificativ l-au avut și instrumentele financiare derivate create pe baza creditului imobiliar (spre exemplu Credit Default SWAP). Cert este că derivativele sunt instrumente complexe care nu trebuie folosite în exces și care, la fel ca și orice alt instrument, presupun anumite riscuri. Este necesară o bună cunoaștere și înțelegere a acestora înainte de a fi folosite.
Cu toate acestea, odată cu dezvoltarea economică și progresul tehnologic, agenții economici au dorit să-și sporească avuția apelând la tot mai multe metode. Implicit, în aceste condiții, s-au diversificat și riscurile. Criza economică, în pofida numeroaselor efecte negative, ne-a ajutat să conștientizăm existența riscurilor, ceea ce a condus la îmbunătățirea metodelor de acoperire. Fie că este vorba de riscul de piață, riscul de credit sau riscul de lichiditate, agenții economici au acces la o gamă largă de instrumente financiare derivate care pot fi folosite pentru hedging: contracte Futures, Forward, SWAP, opțiuni sau strategii cu opțiuni.
Activitatea agenților economici este supusă constant presiunilor ce provin din evoluțiile cursului de schimb și ale ratelor de dobândă de pe piață. Pentru a ilustra efectele nefavorabile ale acestor riscuri, precum și modul în care se poate apela la instrumentele financiare derivate, am exemplificat, în partea a ultima parte a lucrări, modul în care Raiffeisen Bank pentru Locuințe acționează în fața acestor riscuri. Banca și-a luat măsuri de precauție astfel adoptă o poziție prudentă față de riscurile manifestate pe piață, prin prin modul de reglementare al activității prin obiectivele și politicile sale dar și prin nivelurile de expunere stabilite față de fiecare risc semnificativ.
În opinia mea, oricât de profitabilă ar fi afacerea la un moment dat, agenții economici trebuie să fie întotdeauna conștienți că riscurile se pot manifesta și le pot influența negativ activitatea. Piața este un mecanism complex care reacționează prompt la schimbări, iar micile
crize se pot transforma rapid în crize economice mondiale. Dar cel mai important, piața emite semnale pe care agenții economici trebuie să le înțeleagă; ei trebuie să fie pregătiți în vederea
luării unor măsuri.
Indiferent de conjunctura economică, riscurile se vor manifesta întotdeauna, iar posibilitățile de acoperire prin intermediul instrumentelor financiare derivate se vor diversifica. Înainte de a apela la una dintre aceste metode, este esențială o bună cunoaștere a avantajelor, precum și a dezavantajelor, dar și a celorlalte riscuri aferente derivativelor. Pentru ca activitatea economică să se desfășoare în condiții favorabile, consider că este necesară o mai bună instruire și documentare în acest sens și apelarea la specialiști în domeniu în situațiile în care cunoștințele despre metoda de hedging aleasă nu sunt solide.
Derivativele sunt cele mai avangardiste instrumente care se pot găsi în portofoliul unui investitor. Prin însăși natura lor, aceste contracte vin în întâmpinarea nevoilor tot mai indivizilor să se protejeze împotriva unor riscuri și să accepte riscuri în mod eficient. Pot de asemenea să creeze risc la nivel de firmă, în special dacă firma folosește derivativele episodic și nu are experiență. Pentru economie, în general, un colaps al unui dealer mare de derivative poate crea risc sistemic. La echilibru, derivativele ajută la crearea unei economii mai eficiente. Oricum, firmele trebuie să se asigure că derivativele sunt folosite potrivit. Asta înseamnă că riscul pozițiilor pe derivative trebuie să fie măsurat și înțeles. De asemenea, firma trebuie să aibă o politică bine definită în privința folosirii derivativelor. Întreaga omenire câștigă din existenta piețelor derivativelor. Felul în care fiecare privește aceste instrumente este în definitiv o problemă de optică.
În concluzie, așa cum am putut observa în prezenta lucrare, folosirea instrumentelor financiare derivate permite o bună acoperire împotriva unor riscuri variate (risc de piață, risc de credit, risc operațional sau de lichiditate) atunci cand metoda de hedging este aleasă în urma unei analize complexe a pieței. Depinde de agentul economic dacă utilizarea derivativelor reduce riscurile sau din contră, generează riscuri suplimentare sau pagube materiale
ANEXE
Anexa nr. 1 Exemple de utilizare a instrumentelor financiare derivate
Exemplul nr. 1 Transformarea unui credit cu dobândă fixă într-unul cu dobândă variabilă
Banca A acordă un credit pe 4 ani cu dobândă fixă
Rata dobânzii este de 5,00% (= rata interbancară curentă pe 4 ani de 3,40% + 160bp)
Finanțarea este asigurată de instrumente cu dobândă variabilă
Rata dobânzii de finanțare este Euribor 1 an (în prezent Euribor 1 an este 3,40%)
Banca A este expusă riscului de rată a dobânzii
Banca A acoperă acest risc prin încheierea unui contract swap de rată a dobânzii (plătește rata fixă și primește rata variabilă)
Creditul este transformat într-unul cu rată variabilă.
100.000.000€ 01.01.2014 31.12.2007 euribor 1 an
Dobândă fixă(5%*100mil€) Dobândă variabilă (euribor)
Credit Depozit
Euribor 3,4*100 mil. €
Rezultatul net al acoperirii
2,5
2
1,5
1
0,5
0
-0,5 3,4 4 4,8 5,5
-1
Rata dobânzii (%)
Exemplul nr. 2 – Acoperirea riscului de curs valutar
Societatea comercială A efectuează la data de 30 decembrie 2004 exporturi către UE în valoare de 1.000.000 EUR, sumă scadentă la 15.03.2005.
Cursul de schimb la vedere la 30.12.2004 1 EUR = 39.663 ROL
Valoarea exportului în ROL la 30.12.2004 = 39.663 mil. ROL
Pentru realizarea exportului societatea A a acumulat datorii ce trebuie plătite în ROL în valoare de 36.500 mil. ROL
Cursul de schimb forward 1EUR = 40.050 ROL
Pentru a nu fi expus riscului de schimb valutar, exportatorul încheie un contract forward pe curs de schimb cu scadență peste trei luni:
• vinde forward 1.000.000 EUR la cursul de 40.050 ROL/EUR
La scadență (15.03.2005) cursul la vedere 1 EUR = 35.992 ROL
Creanță(1.000.000 eur) Datorii (ROL)
Client Furnizorii naționali
(UE)
40.050 1.000.000 EUR
mil. ROL
BIBLIOGRAFIE
Carmen Hartulari, Mihia Păun, Ramona Mihaela Păun,(2005) , Analiza, diagnoza și modelarea sistemelor financiar-bancare, București, Editura ASE
Dragotă M., Dragotă V., Handoreanu C., Stoian A., Șerbănescu C.I., Obreja Brașoveanu L. (2009). Piețe financiare: structură, instituții, instrumente, reglementări, București, Editura ASE.
WILEY John &Sons (Asia) Pte Ltd (2000). Introducere in studiul produselor financiare derivate: Seria Reuters pentru educație financiară. București, Editura Economică.
Lupu Radu (2008). Managementul riscului cu produse financiare derivate. București, Editura Economică.
Stoica Victor, Gruia Adriana-Irina (2006). Piețe de capital și produse bursiere. București, Editura Univeristară.
Ramona Gogoncea, Diana Păun, (2013) , Economie teoretică și aplicată, vol. XX, nr. 9, București, Editura ASE.
Introducere în instrumentele financiare derivate, Piața derivatelor la Bursa de Valori, București.
Petre Tulian, Instrumente financiare derivate, Banca Națională a României, București.
Raiffeisen Banca pentru Locuințe, Raportul anului 2011.
Nicolae Dănilă, Instrumente financiare derivate, Note curs, 2011.
http://www.sibex.ro/index.php?p=futures&lang=ro&s=2&su=1
http://www.sibex.ro/
http://www.omtr.pub.ro/
http://www.rbl.ro/
http://www.raiffeisen.ro/
https://www.schwaebisch-hall.de/bsh/service/kontakt-extras/kontakt.php
https://www.bausparen.at
http://www.wall-street.ro/
BIBLIOGRAFIE
Carmen Hartulari, Mihia Păun, Ramona Mihaela Păun,(2005) , Analiza, diagnoza și modelarea sistemelor financiar-bancare, București, Editura ASE
Dragotă M., Dragotă V., Handoreanu C., Stoian A., Șerbănescu C.I., Obreja Brașoveanu L. (2009). Piețe financiare: structură, instituții, instrumente, reglementări, București, Editura ASE.
WILEY John &Sons (Asia) Pte Ltd (2000). Introducere in studiul produselor financiare derivate: Seria Reuters pentru educație financiară. București, Editura Economică.
Lupu Radu (2008). Managementul riscului cu produse financiare derivate. București, Editura Economică.
Stoica Victor, Gruia Adriana-Irina (2006). Piețe de capital și produse bursiere. București, Editura Univeristară.
Ramona Gogoncea, Diana Păun, (2013) , Economie teoretică și aplicată, vol. XX, nr. 9, București, Editura ASE.
Introducere în instrumentele financiare derivate, Piața derivatelor la Bursa de Valori, București.
Petre Tulian, Instrumente financiare derivate, Banca Națională a României, București.
Raiffeisen Banca pentru Locuințe, Raportul anului 2011.
Nicolae Dănilă, Instrumente financiare derivate, Note curs, 2011.
http://www.sibex.ro/index.php?p=futures&lang=ro&s=2&su=1
http://www.sibex.ro/
http://www.omtr.pub.ro/
http://www.rbl.ro/
http://www.raiffeisen.ro/
https://www.schwaebisch-hall.de/bsh/service/kontakt-extras/kontakt.php
https://www.bausparen.at
http://www.wall-street.ro/
ANEXE
Anexa nr. 1 Exemple de utilizare a instrumentelor financiare derivate
Exemplul nr. 1 Transformarea unui credit cu dobândă fixă într-unul cu dobândă variabilă
Banca A acordă un credit pe 4 ani cu dobândă fixă
Rata dobânzii este de 5,00% (= rata interbancară curentă pe 4 ani de 3,40% + 160bp)
Finanțarea este asigurată de instrumente cu dobândă variabilă
Rata dobânzii de finanțare este Euribor 1 an (în prezent Euribor 1 an este 3,40%)
Banca A este expusă riscului de rată a dobânzii
Banca A acoperă acest risc prin încheierea unui contract swap de rată a dobânzii (plătește rata fixă și primește rata variabilă)
Creditul este transformat într-unul cu rată variabilă.
100.000.000€ 01.01.2014 31.12.2007 euribor 1 an
Dobândă fixă(5%*100mil€) Dobândă variabilă (euribor)
Credit Depozit
Euribor 3,4*100 mil. €
Rezultatul net al acoperirii
2,5
2
1,5
1
0,5
0
-0,5 3,4 4 4,8 5,5
-1
Rata dobânzii (%)
Exemplul nr. 2 – Acoperirea riscului de curs valutar
Societatea comercială A efectuează la data de 30 decembrie 2004 exporturi către UE în valoare de 1.000.000 EUR, sumă scadentă la 15.03.2005.
Cursul de schimb la vedere la 30.12.2004 1 EUR = 39.663 ROL
Valoarea exportului în ROL la 30.12.2004 = 39.663 mil. ROL
Pentru realizarea exportului societatea A a acumulat datorii ce trebuie plătite în ROL în valoare de 36.500 mil. ROL
Cursul de schimb forward 1EUR = 40.050 ROL
Pentru a nu fi expus riscului de schimb valutar, exportatorul încheie un contract forward pe curs de schimb cu scadență peste trei luni:
• vinde forward 1.000.000 EUR la cursul de 40.050 ROL/EUR
La scadență (15.03.2005) cursul la vedere 1 EUR = 35.992 ROL
Creanță(1.000.000 eur) Datorii (ROL)
Client Furnizorii naționali
(UE)
40.050 1.000.000 EUR
mil. ROL
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Riscului Folosind Instrumente Financiare Derivate (ID: 142454)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.