Managementul Riscului Financiar
.
MANAGEMENTUL RISCULUI FINANCIAR
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RISCURILE
1.1. Opinii cu privire la riscul în afaceri
1.2. Clasificarea riscurilor
1.2.1. Riscul în activitatea întreprinderilor
1.2.1.1. Riscul economic
1.2.1.2. Riscul comercial
1.2.1.3. Riscul financiar
1.2.1.4. Riscul de faliment
1.2.1.5. Riscul de investiții
1.2.1.6. Riscul contractual
1.2.1.7. Riscul în activitatea de marketing
1.2.1.8. Riscul în activitatea de management
1.2.2. Riscul în activitatea bancară
1.2.2.1. Riscuri financiare
1.2.2.2. Riscuri comerciale
1.2.2.3. Riscuri de mediu
CAPITOLUL II RISCUL FINANCIAR LA NIVELUL ÎNTREPRINDERILOR
2.1. Creșterea firmei și riscurile asociate ei
2.2. Gestiunea financiară a firmei
2.3. Diagnosticarea situației financiare a întreprinderii
2.3.1. Componentele diagnosticării financiare
2.3.2. Asigurarea lichidităților, cerință de bază a evitării eșecului economic al întreprinderilor
2.4. Relația rentabilitate-risc la nivel de firmă
2.5. Capitalurile agentului economic
2.5.1. Capitalurile proprii
2.5.2. Capitalurile împrumutate
2.6. Modalități de evaluare a riscului financiar
2.6.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate
2.6.2. Analiza riscului financiar prin intermediul efectului de levier financiar
CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ ENERGOMONTAJ S.A.
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Funcționarea întreprinderilor în condițiile economiei de piață și a unui mediu înconjurător în continuă schimbare, în perspectiva intrării României în Uniunea Europeană necesită din partea conducerii întreprinderilor o rigoare crescândă în realizarea procesului de conducere.
Agenții economici cu oarecare experiență, analiștii profesioniști și chiar observatorii neimplicați subscriu la ideea că riscul și incertitudinea reprezintă însoțitorii permanenți ai activității economice de pretutindeni. Cei care acceptă această viziune invocă neputința garantării, pentru un orizont de timp rezonabil, a obținerii factorilor de producție necesari, ca și dificultățile întâmpinate la vânzarea produselor create sau a prestării serviciilor oferite, pe măsură ce integrarea economiei mondiale avansează. Această problemă este binecunoscută, dar nu s-a acționat până de curând cu suficientă claritate pentru identificarea celor mai bune căi de urmat pentru rezolvarea ei și nici pentru a comensura cât de avantajoase sunt ele. Neglijarea în practică a complexei probleme a riscului și incertitudinii se datorează necunoașterii ei.
Cunoașterea foarte bine a situației economico-financiare a întreprinderii, aflată sub impactul direct al unui mediu înconjurător dinamic și în continuă schimbare și acționarea cu măsuri eficiente pentru a asigura și crește competitivitatea întreprinderii sunt cerințe de bază la care trebuie să răspundă un conducător prin activitatea desfășurată pentru a asigura creșterea întreprinderii.
Pentru a răspunde cât mai bine acestor cerințe prezenta lucrare își propune să trateze unele aspecte de bază privind riscurile care pun în pericol funcționarea normală și sănătoasă a întreprinderilor, cunoașterea modului de depistare a slăbiciunilor economice ale unei întreprinderi, prin folosirea unor metode și tehnici adecvate și a unor indicatori economico-financiari de diagnosticare a activității.
În prima parte a lucrării v-am prezentat tipologia riscurilor care ne înconjoară în viața economică contemporană, după care urmează detalierea și analiza riscului financiar la nivelul unei societăți comerciale, iar în ultima parte am aplicat practic analiza pe o societate comercială.
Scopul acestei lucrări a fost prezentarea și analiza celor mai importante ipostaze sub care se prezintă riscul în economie și să ofere sugestii și procedee prin care efectele lui nedorite se pot evita, micșora sau controla, astfel încât performanțele umane să se îmbunătățească.
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RISCURILE
1.1. Opinii cu privire la riscul în afaceri
Fiecare întreprinzător trebuie ca odată cu evaluarea resurselor să cuantifice riscul pe care îl implică angajarea sa într-o anumită afacere. Pe de altă parte, odată cu finalizarea investiției, agentul economic trebuie să monitorizeze permanent modul de recuperare a investiției din veniturile încasate, în vederea preîntâmpinării eventualelor riscuri. Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, termenul de risc provine din limba franceză de la cuvântul „risque” și semnifică o „posibilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă: pericol posibil”.
Riscul echivalează cu vulnerabilitatea întreprinderii care poate apărea în toate sectoarele activității, astfel că analiza lui implică numeroase cercetări care să scoată în evidență punctele slabe ale activității economice și financiare. Unii autori francezi apreciază că riscul este „un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operațiuni economice”. Maria Mihalciuc și colaboratorii sunt de părere că termenul de risc în activitatea economică înseamnă o „gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a unui agent economic”. O altă definiție a riscului întâlnită în literatura economică arată că „riscul este o noțiune socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în posibilitatea ca o acțiune viitoare să genereze pierderi datorită informațiilor incomplete în momentul luării deciziei sau inconsistenței unor raționamente de tip logic”.
Prin risc se înțelege probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit. Riscul unui activ se definește prin variabilitatea probabilă a rentabilității viitoare a activului. Riscul este probabilitatea ca un eveniment nefavorabil să aibă loc. Riscul poate fi definit și ca probabilitatea succesului sau a eșecului, în care succesul înseamnă obținerea unui profit și eșecul presupune suferirea unei pierderi de bani dintr-o „investiție”.
Deși termenii de „risc” și „incertitudine” sunt folosiți de multe ori pentru a exprima unul și același lucru, există o diferență clară între ei. Incertitudinea reprezintă faptul de a nu ști ceea ce urmează a se întâmpla în viitor, prin incertitudine se înțelege lipsa unor informații referitoare la consecințele prezente și viitoare ale unei acțiuni, lipsa de siguranță în demonstrarea adevărului sau diferența dintre ceea ce trebuie cunoscut pentru a se adopta o decizie corectă. Riscul este modul în care caracterizăm cât de multă incertitudine există. Cu cât există mai multă incertitudine, cu atât riscul va fi mai pronunțat și invers. Riscul reprezintă deci o caracterizare a gradului de incertitudine.
În general, riscul se definește ca fiind posibilitatea ca veniturile viitoare să fie diferite față de cele estimate a se obține. Altfel spus, riscul reprezintă variabilitatea veniturilor sub influența mediului, implicând eventualitatea producerii unui eveniment nefavorabil. Noțiunea de risc nu are semnificație decât atunci când se prezintă viitorul și când se încearcă estimarea fluctuațiilor posibile ale ratei rentabilității în cadrul analizelor previzionale. Prin analiza riscului se înțelege o analiză sistematică a oricărui risc de afaceri.
Standardele Internaționale de Contabilitate apreciază că riscul descrie varietatea rezultatelor obținute. Ajustarea în funcție de risc poate implica creșterea valorii la care este estimată o datorie. În evaluarea rezultatelor și cheltuielilor afectate de condiții de incertitudine, trebuie aplicat principiul prudenței pentru a nu supraevalua activele și a subevalua datoriile. Totuși, elementele de incertitudine nu justifică constituirea unor provizioane excesive sau subevaluarea obligațiilor.
Caracteristicile riscului le putem enumera astfel:
riscul constituie o remunerare a capitalului investit;
riscul reprezintă o gamă de incertitudine;
riscul exprimă o incapacitate de adaptare a firmei la condițiile de mediu;
riscul înseamnă probabilitatea apariției unui eveniment nedorit;
riscul este o măsură a vulnerabilității firmei;
riscul exprimă variabilitatea rezultatului sub presiunea mediului;
riscul este o măsură a probabilității de apariție a succesului sau eșecului;
riscul este un concept greu de definit de către economiști și investitori;
prin analiza riscului se înțelege o analiză sistematică a oricărui risc de afaceri.
1.2. Clasificarea riscurilor
După natura lor riscurile pot fi: riscuri pure și riscuri speculative.
Riscurile pure sunt consecința unor evenimente accidentale care nu pot fi prevăzute. Riscurile pure se definesc ca probabilitatea apariției pierderii capitalului fără posibilitatea recuperării lui. Evenimentele accidentale care de cele mai multe ori sunt tragice, pot fi: uragane, cutremure, incendii, inundații, războaie, atentate, etc.
Riscurile speculative legate de deciziile ce se iau într-o companie, constituind evenimente cu o probabilitate de apariție mare, depinzând în mare măsură de profitul și de mediul în care aceasta acționează.
Clasificarea riscurilor după sfera activității:
Riscul în activitatea întreprinderilor:
√ riscul economic:
riscul de schimb valutar;
riscul de rată a dobânzii;
riscul de preț;
riscul de exploatare;
√ riscul comercial:
riscul de transport;
riscul de desfacere;
riscul de preț;
√ riscul financiar;
√ riscul de faliment;
√ riscul de investiții;
√ riscul contractual;
√ riscul în activitatea de marketing;
√ riscul în activitatea de management.
Riscul în activitatea bancară:
√ riscuri financiare:
riscul de credit;
riscul de lichiditate;
riscul de capital;
riscul operațional;
riscul ratei dobânzii;
riscul de schimb valutar;
√ riscuri comerciale:
riscul de produs;
riscul de piață;
riscul de imagine comercială;
√ riscuri de mediu:
riscul de țară;
riscul competițional;
riscul de deficit;
1.2.1. Riscul în activitatea întreprinderilor
1.2.1.1. Riscul economic
Riscul economic este dat de capacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. După natura și poziția firmei în mediul economic, rezultatele ei sunt mai mult sau mai puțin influențate de o serie de evenimente economico-sociale: creșterea prețului la materiile prime și la energie, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, calamități naturale, calamități fortuite (incendii, furt, accidente etc.), acte de imprudență managerială, avarii, pierderi în timpul transporturilor mărfurilor, etc.
Riscul de schimb valutar afectează agenții economici care folosesc devize pentru încasarea sau plata sumelor din contracte. În situația unui contract de credit dacă acordarea creditului se face prin referire la o altă monedă decât moneda națională, modificarea cursului de schimb realizată după încheierea contractului, poate produce două efecte:
dacă cursul de schimb dintre moneda națională și moneda față de care s-a făcut referință în contractul de credit duce la deprecierea valutei, debitorul va plăti mai puțin, iar creditorul va suferi o pierdere la încasare;
dacă cursul de schimb dintre moneda națională și moneda față de care s-a făcut referință în contractul de credit duce la aprecierea valutei, debitorul va plăti mai mult, iar creditorul va fi în câștig.
În cazul unor contacte de import-export sau achiziții-livrări intracomunitare se va plăti suma din contract exprimată în monedă națională stabilită la negocierea contractului. Există astfel două situații:
importatorul va plăti mai mult, când cursul valutei străine crește, moneda națională depreciindu-se;
exportatorul va încasa mai puțin când cursul valutei din contract scade, moneda națională apreciindu-se.
Riscul de rată a dobânzii apare datorită fluctuației ratei dobânzii percepute a afecta în specevenimente economico-sociale: creșterea prețului la materiile prime și la energie, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, calamități naturale, calamități fortuite (incendii, furt, accidente etc.), acte de imprudență managerială, avarii, pierderi în timpul transporturilor mărfurilor, etc.
Riscul de schimb valutar afectează agenții economici care folosesc devize pentru încasarea sau plata sumelor din contracte. În situația unui contract de credit dacă acordarea creditului se face prin referire la o altă monedă decât moneda națională, modificarea cursului de schimb realizată după încheierea contractului, poate produce două efecte:
dacă cursul de schimb dintre moneda națională și moneda față de care s-a făcut referință în contractul de credit duce la deprecierea valutei, debitorul va plăti mai puțin, iar creditorul va suferi o pierdere la încasare;
dacă cursul de schimb dintre moneda națională și moneda față de care s-a făcut referință în contractul de credit duce la aprecierea valutei, debitorul va plăti mai mult, iar creditorul va fi în câștig.
În cazul unor contacte de import-export sau achiziții-livrări intracomunitare se va plăti suma din contract exprimată în monedă națională stabilită la negocierea contractului. Există astfel două situații:
importatorul va plăti mai mult, când cursul valutei străine crește, moneda națională depreciindu-se;
exportatorul va încasa mai puțin când cursul valutei din contract scade, moneda națională apreciindu-se.
Riscul de rată a dobânzii apare datorită fluctuației ratei dobânzii percepute a afecta în special creditul furnizor și creditul cumpărător. Riscul apare atunci când se fixează rata dobânzii pe care clientul o plătește furnizorului pentru creditul furnizor acordat sau băncii creditoare pe perioada creditului cumpărător. În stabilirea ratei dobânzii trebuie să se țină seama de dobânda pieții.
Riscul de preț se datorează creșterii costurilor de fabricație ale produsului care face obiectul exportului, ca urmare a unor modificări înregistrate pe piața exportatorului. Aceste modificări pot provoca riscuri care sunt determinate de o serie de factori:
creșterea costurilor de producție în intervalul dintre execuție și încasare;
ridicarea prețurilor la materiile prime încorporate în produsele exportate;
scăderea puterii de cumpărare a monedei influențează încasarea ulterioară a valorii contractului.
Riscul de exploatare exprimă variația rezultatelor economice la condițiile de exploatare. Activitatea desfășurată în cadrul unei întreprinderi generează rezultate ce sunt sub diverse influențe, precum: modificarea prețului utilităților, modificarea cadrului legislativ și a reglementărilor din domeniul taxelor și impozitelor, creșterea salariilor, înăsprirea concurenței, etc.
Principalul indicator care măsoară riscul de exploatare este pragul de rentabilitate sau profitabilitate, denumit și cifră de afaceri critică. Pragul de rentabilitate al întreprinderii este acel punct la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare delimitate în cheltuieli fixe și cheltuieli variabile, calculându-se în unități fizice sau valorice, pentru un produs sau pentru întreaga activitate. Mai este numit și punct critic, deci la acest punct profitul este nul. Acest prag este apreciat ca fiind pragul eficienței cheltuielilor.
În unități fizice:
Q
unde:
Q- cantitatea de produse aferentă punctului critic;
– cheltuieli fixe totale;
– prețul de vânzare pe unitatea de produs;
– cheltuieli variabile pe unitatea de produs;
– marja cheltuielilor variabile.
b) În unități valorice:
unde:
– cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic;
– cheltuielile fixe totale;
– rata medie a cheltuielilor variabile;
– rata marjei cheltuielilor variabile.
La nivel de produs, pragul rentabilității se determină cu relația:
unde:
– cheltuieli fixe unitare;
– prețul mediu de vânzare;
– cheltuieli variabile pe unitate de produs.
Nivelul pragului rentabilității prezintă un interes managerial deoarece:
oferă informații cu privire la nivelul minim de activitate pentru a obține profit;
permite elaborarea de ipoteze și efectuarea de simulări privind evoluția profitului;
servește la explicitarea modificării rezultatului exploatării.
1.2.1.2. Riscul comercial
Riscurile comerciale apar cu ocazia desfacerii produselor, odată cu livrarea mărfurilor atunci când ciclul fabricării acestora s-a încheiat.
Riscul de transport apare datorită eventualelor întârzieri datorate transportului, condițiilor în care sunt transportate mărfurile care își pun amprenta asupra produselor prin degradarea calitativă, dar și din cauza neconcordanțelor cantitative.
Riscul în transporturi este cauzat de:
nepregătirea corespunzătoare a mijloacelor de transport;
utilizarea unor ambalaje necorespunzătoare;
depozitarea produselor în spații improprii;
manipularea incorectă a produselor, etc.
Riscul de desfacere are la bază o serie de cauze care țin de îndeplinirea obligațiilor contractuale dintre cei doi parteneri de afaceri și de schimbările care apar ulterior datei semnării contractului. Cauzele care generează apariția riscului de desfacere sunt:
modificări de preț la materii prime, materiale, energie;
modificări de salarii, curs de schimb valutar după semnarea contractului;
lipsa de bonitate a clientului;
alte cauze subiective: neglijență, incapacitate profesională, etc.
Riscul de preț apare datorită modificărilor de preț în intervalul dintre încheierea contractului și plata lui. Acest risc de preț poate afecta atât furnizorul, cât și beneficiarul mărfii. În intervalul dintre încheierea contractului și plată se pot înregistra schimbări care au influențe asupra furnizorului, dacă prețul pieței este mai mare decât cel din contract sau asupra beneficiarului, dacă prețul pe care îl va plăti prin contract este mai mare decât prețul pieței.
Indicatorii prin care se urmărește analiza riscurilor comerciale sunt:
Rentabilitatea capitalului:
Rentabilitatea economică:
1.2.1.3. Riscul financiar
Situația financiară a agenților economici, privită prin prisma amplorii, variabilității și sensului fluxurilor bănești și a masei beneficiului, se află sub influența a numeroși factori. Cei mai importanți dintre ei sunt fluctuațiile pieței care determină variabilitatea vânzărilor și a plăților pentru achiziționarea factorilor necesari, incidentele de muncă și de producție. Drept urmare, întreprinderile se confruntă în permanență cu un risc economic deoarece nu au un control mulțumitor asupra veniturilor viitoare. Alături de acest risc intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori firmele folosesc capital de împrumut.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei. Structura capitalului unei firme este format din capital propriu și capital împrumutat. Capitalul împrumutat este purtător de dobândă, adică necesită un cost de rambursare. Din această cauză este foarte important măsurarea acestui risc. O firmă care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic și cheltuieli financiare aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea și costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.
Riscul financiar este reprezentat de reducerea ratei profitabilității firmei față de rata medie stabilită pe orizontul de timp considerat. În situația când datoriile firmei cresc, adică crește gradul de îndatorare, sporește și riscul financiar.
Măsurarea riscului financiar se realizează prin indicatorii:
gradul de îndatorare;
structura de îndatorare;
îndatorarea la termen;
solvabilitatea pe termen lung;
solvabilitatea pe termen scurt.
1.2.1.4. Riscul de faliment
Pentru ca o întreprindere să reziste condițiilor pe piață, aceasta va trebui să fie solvabilă, adică să aibă capacitatea de a face față obligațiilor scadente la un moment dat. Întreprinderea este obligată să lucreze în echilibru, orice dereglare a acestuia va conduce inevitabil la greutăți în desfășurarea activității și în ultimă instanță la falimentul acesteia.
Riscul de faliment reprezintă probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze pierderi atât de mari încât să fie în imposibilitatea de a-și onora contractele cu beneficiarii, de a plăti furnizorii și de a restitui împrumuturile către bănci. Riscul de faliment este opus probabilității de profit și se pune problema creșterii profitabilității, în condițiile unui risc asumat. Acest tip de risc trebuie privit ca o prioritate deoarece o firmă poate rămâne în circuitul activității economice doar în condițiile în care aceasta anticipează, gestionează și controlează acest risc.
Cauzele care determină apariția falimentului sunt de natură internă și de natură externă. Cele de natură internă se datorează: lipsei de pregătire profesională a managerilor, deciziilor greșite, erorilor de management, stocurilor de produse prea mari, produselor de calitate inferioară, cheltuielilor ridicate, etc. Cauzele de natură externă sunt legate de piețele de desfacere: cerere în scădere, falimentul clienților sau legate de condițiile economice: inflație, recesiune, etc.
Criteriile principale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt:
insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor;
supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare încât compromite capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor scadente;
existența unor fapte de natură să compromită continuitatea activității.
Uniunea Europeană a Experților Contabili a reținut următoarele semne ale unei situații dificile, reale sau potențiale:
existența unui fond de rulment negativ sau chiar a unui rezultat net negativ;
utilizarea unor credite curente pentru finanțarea investițiilor;
imposibilitatea reînnoirii creditelor;
imposibilitatea rambursării creditelor la scadență normală;
falimentul unor furnizori sau clienți;
dispariția sau indisponibilitatea unui conducător;
persistența unor greve.
Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin:
scăderea volumului de activitate și a rentabilității;
folosirea unor tehnici și instrumente de conducere neperformante;
situația financiară dificilă;
grad scăzut de utilizare a capacității de producție.
Din punct de vedere juridic o întreprindere este în dificultate atunci când se află în stare de încetare a plăților, adică atunci când nu poate face față datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.
Falimentul nu trebuie confundat cu deficiențele temporare în asigurarea capacității de plată care pot fi remediate fie prin îngăduința partenerilor de afaceri fie prin credite bancare. Falimentul reprezintă starea care denotă lipsa iremediabilă de capacitate de plată, firmele nedovedind vitalitate.
1.2.1.5. Riscul de investiții
Cea mai importantă decizie a unui agent economic privește investiția, fiindcă aceasta antrenează o cheltuială în prezent pentru a mări producția în viitor. Relația dintre mărimea și structura investițiilor, succesul ori eșecul lor este foarte puternică, pentru că un număr de factori, combinați între ei în proporții diferite, acționează asupra patrimoniului și a potențialului productiv deținut de întreprinzători. În același timp ei fac să planeze incertitudinea asupra viitorului fiecărei firme în parte și asupra afacerilor, în general. Într-o primă instanță, acest fapt se explică prin aceea că rezultatele posibile ale unei investiții nu se pot prevedea și controla în totalitate de către cei care le efectuează, deoarece pentru a le conferi operaționalitate, ei trebuie să cumpere și să exploateze imobilizări corporale și necorporale variate, de pe o piață și pentru o piață a căror prețuri sunt greu de anticipat. Astfel că, în domeniul investițional, hazardul și abilitatea personală a celor care conduc firmele influențează în mare măsură rezultatele care se obțin.
Proiectele de investiții pe care firmele le realizează cu scopul expansiunii, înlocuirii, raționalizării și protecției mediului implică o serie de decizii economice referitoare la modalitățile de finanțare, de recuperare, de implementare. Decizia de investire depinde de:
mărimea capitalului ce urmează a fi investit;
durata de viață a investiției;
fluxurile de lichidități nete;
valoarea reziduală;
rata de actualizare.
Estimarea cât mai corectă a mărimii capitalului ce urmează a fi investit este o problemă complexă, deoarece supraestimarea acestuia va determina costuri ridicate ale produselor, pe când subestimarea acestuia determină pierderi de produse și implicit de cotă de piață.
Durata de viață a investiției poate să fie influențată de factori incerți, dar cu cât această durată de viață este mai mare cu atât riscul este mai ridicat.
Fluxurile de lichidități nete sunt un element hotărâtor în alegerea unei investiții, deoarece investițiile trebuie să genereze numerar care să acopere valoarea lor, dar să permită și obținerea unui profit pentru întreprindere. Riscul și incertitudinea sunt prezente deoarece există variabile a căror estimare se realizează destul de greu.
Valoarea reziduală este suma care poate fi obținută din vânzarea investiției după încheierea duratei ei de viață. Incertitudinea care planează asupra investiției în sensul uzării și scoaterii ei din funcțiune înainte de durata de viață conduc la obținerea unor pierderi, la fel cum la vânzarea la o valoare mai mare aduce câștig.
Rata de actualizare este importantă deoarece dacă valoarea actualizată este mai mare decât costurile investiției înseamnă că întreprinderea prosperă, iar acest proiect contribuie la creșterea acțiunilor întreprinderii pe piață.
1.2.1.6. Riscul contractual
Problema riscurilor se reduce la a ști dacă, în ipoteza când una dintre părți nu poate executa obligația sa, datorită unui caz de forță majoră, cealaltă parte mai este ținută să o execute pe a sa. Interdependența obligațiilor celor două părți contractante impune soluția stingerii obligației corelative a unei părți, atunci când o forță majoră face imposibilă executarea obligației ce revine celeilalte părți. Riscurile sunt în sarcina debitorului obligației imposibil de executat.
Riscul în contractul de vânzare
Atunci când ne referim la riscul produsului vândut, trebuie răspuns la două întrebări:
Cine suportă paguba pierderii produsului în perioada posterioară acordului de voință și momentul predării?
Cumpărătorul mai este sau nu obligat să plătească prețul?
Pentru soluționarea acestui aspect nou al problematicii riscurilor, trebuie plecat de la regula necontestată că simplul acord de voință are ca efect transferarea proprietății de la vânzător la cumpărător. Astfel, se consideră că din momentul acordului de voință, vânzătorul și-a îndeplinit obligația sa, el nu mai este proprietarul obiectului, de unde consecința că dacă obiectul se pierde, aceasta nu poate privi decât pe proprietar.
Între noțiunea de risc și cea de proprietate există atât interdependență cât și concomitență. Eventuala pierdere care survine între momentul acordului de voință și al predării efective cumpărătorului, nu exonerează de plata prețului, deoarece vânzătorul și-a executat obligația, rămâne ca și cumpărătorul să o execute pe a sa și în consecință va plăti prețul.
În doctrina modernă asupra dreptului proprietății, inconvenientele automatismului trecerii riscurilor odată cu transmiterea proprietății se preconizează a fi înlăturate prin legarea transferurilor riscurilor de predarea mărfii și nu de transmiterea proprietății.
Riscul contractual când vânzătorul este în întârziere
Dacă vânzătorul întârzie predarea, iar cumpărătorul îi adresează o somație prin care îl pune în întârziere, principiul conform căruia riscurile prevăd pe cumpărător, el fiind proprietarul, nu mai este respectat și riscurile rămân în sarcina vânzătorului. Prin urmare, dacă obiectul contractului va dispărea înainte de predarea acestuia cumpărătorului, pierderea va trebui să o suporte vânzătorul, iar cumpărătorul este exonerat de obligația de a plăti contravaloarea contractului.
Riscuri în vânzările de bunuri viitoare
În acest caz se aplică regula concomitenței trecerii proprietății și a riscurilor. Dificultățile apar în cazul unor contracte complexe cum sunt contractele de antrepriză a căror definire va avea loc în raport cu principiul prevalenței unui raport asupra celuilalt. Odată precizată natura juridică a acestui raport, se vor aplica:
principiile care guvernează riscurile obiectului, dacă rezultatul clarificării este un contract de vânzare;
principiile care guvernează riscurile contractului în general, dacă operația a fost calificată contract de antrepriză.
În primul caz, riscurile îl vor privi pe proprietar, iar în cel de al doilea caz pe antreprenor.
Riscul în vânzări de bunuri aparținând unui terț
În cazul unei vânzări de bunuri aparținând unui terț, nici proprietatea și nici riscul nu pot trece, în momentul acordului de voință, deoarece în acel moment bunul ce face obiectul vânzării aparține unui terț. Transmiterea va opera în momentul în care bunul va fi dobândit și se va face predarea. Până la această dată bunul nu va fi în riscul vânzătorului, deoarece el nu a devenit prin achiziționarea lui proprietar. Evident, nu va fi nici riscul cumpărătorului, deoarece nici el nu a dobândit proprietatea, bunul nefiind trecut în patrimoniul său.
Problematica riscului contractual este strâns legată de cadrul juridic existent pe plan intern și internațional. Momentul transferului riscurilor este subiect controversat și reglementat parțial prin legi, principii sau reguli speciale. În țări diferite, paralelismul proprietate-risc este tratat diferențiat.
1.2.1.7. Riscul în activitatea de marketing
Activitatea de marketing la nivelul unei organizații, se concretizează în deciziile de alocare a resurselor în funcție de cerințele pieței, în vederea satisfacerii consumatorilor. Firmele trebuie să facă eforturi deosebite pentru a cerceta nevoile clienților lor cu scopul luării deciziilor privind fabricația produselor cerute de consumatori. Orientarea spre client, necesită ca firma să dispună de flexibilitate și de multă creativitate privind cerințele clienților. În vederea obținerii unor avantaje competitive firmele trebuie să dezvolte relații solide de menținere a vechilor clienți și de mărire a încrederii a celor noi. Pentru a stabili o relație mai bună cu clienții, este nevoie de existența unei strategii de marketing concretizate în:
identificarea unei nevoi corespunzătoare pentru un segment specific care corespunde capacității de ofertă;
fabricarea unui produs sau serviciu care să corespundă segmentului de clienți sau pieței-țintă căreia se adresează;
elaborarea unui plan de marketing în vederea identificării altor nevoi orientate spre diferențierea produselor față de cele ale concurenței;
monitorizarea permanentă a rezultatelor și a încadrării lor în obiectivele societății.
Relațiile întreprinderii cu clienții trebuie să fie foarte puternice prin care să se asigure succesul ambelor părți implicate și implicit profitabilitate pe termen lung. Dorințele clienților pot fi transformate prin intermediul compartimentului de marketing în oportunități de afaceri dacă întreprinderile inovează, analizează și lansează pe piață produsele și serviciile cerute de clienți.
Odată ce firmele au reușit să segmenteze piețele, datorită complexității acestora, șansa de supraviețuire și de obținere a unui profit dorit constă în inovare. Dezvoltarea compartimentului de marketing din întreprindere are un rol important în lansarea de noi produse. Crearea de noi produse și servicii trebuie să se realizeze cu scopul menținerii sau creșterii volumului vânzărilor viitoare, dar și de fondul evoluției nevoilor consumatorilor care devin din ce în ce mai sofisticat. Produsele noi reprezintă cele originale intrate pe o nișă de piață și care sunt create prin propriile eforturi de cercetare ale societății. Datorită costurilor mari legate de fabricarea lor, aceste produse implică și riscuri foarte mari. Eșecurile noilor produse se ridică la aproximativ 70-80% din totalul produselor noi și se datorează unor idei neoriginale de produse nefondate pe studii de piață, a prețului prea mare, a publicității prea mici, etc. Dar riscul este imens și pentru firmele care nu reușesc să creeze noi produse, deoarece odată cu schimbarea nevoilor consumatorilor și a modificărilor tehnologice, a intensificării concurenței, ele devin extrem de vulnerabile. Firmele trebuie să progreseze și să evolueze, iar activitatea de creație nu trebuie eliminată cu scopul evitării acestor riscuri. Astfel, o întreprindere care dispune de o idee nouă sau vrea să intre într-un domeniu nou, este expusă riscului ca acea idee să nu aducă valoarea scontată. Soluția constă în găsirea celei mai bune modalități de a implementa ideea respectivă cu riscuri cât mai mici.
În vederea diminuării riscului societățile trebuie:
să identifice oportunitățile de afaceri profitabile pentru bancă;
să dezvolte relații de afaceri stabile cu clienții, generatoare de venituri pe termen lung;
să înțeleagă clientul și necesitățile lui pentru a găsi soluții adecvate pentru nevoile acestuia;
să promoveze o imagine de calitate a societății.
Riscurile în activitatea de marketing a unei firme apar și datorită globalizării piețelor. Pătrunderea pe piețe noi, în țările cu piețe dezvoltate ridică probleme din punct de vedere a condițiilor instabile economic, a corupției, pirateriei, a costurilor ridicate cu infrastructura și comunicațiile, a condițiilor generale oferite investitorilor. De aceea firmele mari care își pot permite extinderea pe aceste piețe trebuie să fie extrem de prudente și să urmărească o strategie diferențiată în funcție de aceste piețe.
Însăși activitatea de marketing prin dinamicitatea ei influențează stările, coordonatele acestei activități depinzând mult de accesul la informații. Informațiile în activitatea de marketing trebuie să fie relevante, oportune și utile, provenite din diverse surse : angajați, concurență, clienți, etc., dar și din studiile de piață ale firmei. Informațiile care nu îndeplinesc aceste cerințe pot avea ca impact apariția riscului informațional în societate.
Riscul mai poate fi prezent în activitatea de marketing datorită estimării incorecte a pieței potențiale a unui produs, dar și a cererii efective. Cheia diminuării riscului în activitatea de marketing stă în strategia aleasă de firmă.
1.2.1.8. Riscul în activitatea de management
Riscul în activitatea de management se regăsește din ce în ce mai mult în procesul de luare a deciziilor având o formă variată de manifestare. Ineficiența luării deciziilor se datorează raportărilor incomplete incorecte și întârziate. Managerii dintr-o întreprindere trebuie să fie profesioniști, oameni de caracter și de acțiune.
Procesul managerial cuprinde activități prin care se coordonează personalul și se compune din:
stabilirea obiectivelor;
planificarea activității pentru realizarea lor;
luarea deciziilor;
implementarea;
monitorizarea.
Stabilirea obiectivelor constă în modalitățile prin care se pune în practică strategia întreprinderii. Obiectivele trebuie să îndeplinească anumite condiții:
să definească rezultatele cerute;
să precizeze standarde de volum și de calitate;
să fixeze termene pentru realizare;
să fie realiste;
să poată fi monitorizate.
Luarea deciziilor se poate realiza în mod individual și în grup. O mare importanță prezintă pentru complexitatea problemelor actuale deciziile de grup fondate pe rapoarte bine întemeiate despre venituri, costuri, piață, avere, riscuri, etc. Deciziile implică numeroase riscuri.
Monitorizarea adecvată a riscurilor pornește de la schimbările permanente care afectează organizația: sistem informațional, mentalitatea oamenilor, instrumente tehnice, mediul concurențial, nivelul exigențelor.
De dezvoltarea firmei și implicit a managementului sunt interesate mai multe categorii de persoane care uneori intră în contradicție prin obiectivele stabilite. Clienții doresc prețuri cât mai mici care contravin cu dorințele acționarilor care vor profituri mari. Angajații doresc și ei salarii mari care contravin dorințelor întreprinderilor de reducere a costurilor. Iar această spirală determină managerii să-și asume riscuri mari și în cea ce privește succesele, dar și eșecurile.
Procesul decizional prezintă numeroase riscuri cu consecințe greu de evaluat pentru firme. Deciziile în condiții de risc presupun existența mai multor stări ale naturii sau condiții necunoscute și estimate prin intermediul probabilităților. Se pot utiliza diferite modele de calcul: modelul aditiv și tehnica arborelui de decizii, prin care să se aleagă varianta decizională mulțumitoare.
Managerul reprezintă o persoană cu multiple responsabilități, confruntat cu situații inedite și de multe ori cu obiective contradictorii, dar care trebuie să diminueze cât mai mult riscul.
1.2.2. Riscul în activitatea bancară
1.2.2.1. Riscuri financiare
Băncile s-au impus și rămân în continuare principalul intermediar în colectarea depozitelor și în constituirea creditelor. Îndeplinirea acestor funcții pare la prima vedere o operațiune comercială tentantă și ușoară, fiindcă materia primă cu care se lucrează sunt banii, dar este greu de realizat în condiții de performanță. Această dificultate provine din natura și succesiunea evenimentelor care au loc pe piețele financiare și în cadrul economiei reale. Evenimente, care sunt receptate în mod diferit de furnizorii de fonduri și de beneficiarii creditelor, pentru că ei nu pot prevedea momentul apariției și amplitudinea desfășurării lor. Fapt care le influențează rezultatele activității și comportamentul, astfel încât băncile, luând parte la actul de schimb, prin relația separată ce o au cu cele două categorii de agenți economici și prin operațiile speculative pe care le efectuează în nume propriu pe piața de capital, pe cea valutară, ori de plasament, în investiții materiale, ajung să se confrunte cu diferite categorii de riscuri. Cel mai important risc pentru o bancă este cel de credit, pentru că producerea lui facilitează apariția și a celorlalte riscuri specifice acestui domeniu de activitate.
Riscul de credit se definește ca fiind posibilitatea ca împrumutul acordat, dobânda aferentă sau ambele obligații de plată asumate de debitor să nu fie rambursate băncii la scadență. Riscul de credit se manifestă sub forma incapacității agenților economici de a rambursa împrumutul acordat de către bancă. Cu toate acestea, chiar dacă se acceptă premisa că analiza cererii de credit se face cu responsabilitate și că acordarea lui este fundamentată sub aspectul necesității, oportunității și viabilității proiectului, incapacitatea de rambursare a împrumutului poate să apară datorită unor cauze proprii băncii creditoare, a solicitantului sau exterioare lor.
Pe lângă activitatea de creditare propriu-zisă, riscul de credit apare și în alte operațiuni derulate de bănci pentru clienții săi, cum ar fi: deschiderea de acreditive, avalizarea, emiterea de scrisori de garanție, scontarea unor efecte de comerț, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, etc.
Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieței de capital și el constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligații financiare la un moment dat. Riscul lichidității este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerile de depozite și când nu are acces la noi surse de numerar. Băncile comerciale, în calitatea lor de intermediari financiari, au o anumită libertate de acțiune în colectarea și dimensionarea depozitelor și în acordarea creditelor. Băncile au o poziție privilegiată în relațiile cu partenerii lor de afaceri, de care se bucură foarte puține alte societăți comerciale. Din faptul că deschid conturi deponenților, că se ocupă de conturile agenților economici prin care ei fac operațiuni de încasări și plăți, oferă credite celor care îndeplinesc condițiile stabilite, s-ar putea trage concluzia că băncile au control deplin asupra intrărilor și ieșirilor de bani din propriul sistem. Cu toate acestea, gestiunea lichidității băncilor, formată din fondurile proprii și din soldurile clienților, nu este lipsită de riscuri.
Cauzele care determină apariția riscului de lichiditate sunt:
situația economiei reale;
indisciplina financiară a agenților economici;
dependența de evoluția pieței financiare;
necorelarea scadențelor la depozite și credite.
În vederea asigurării lichidității bancare se urmărește corelarea operațiunilor active cu cele pasive. Operațiunile active ale băncilor comerciale constau în plasarea fondurilor și pot fi structurate astfel:
plasamente pe piața monetară sub forma hârtiilor de valoare constituite din bonuri de tezaur, certificate de depozite la alte bănci, participații la societăți comercial;.
depozite constituite pe piața interbancară și împrumuturi acordate altor bănci;
plasamente pe piața de capital în obligațiuni guvernamentale, acțiuni și obligațiuni publice sau private, etc.;
acordarea de credite.
Operațiunile pasive constau în atragerea resurselor sub următoarele forme:
depozite de la populație și agenții economici, împrumuturi de la clienți sub forma certificatelor de trezorerie;
împrumuturi de pe piața interbancară sau de la alte instituții financiare.
Băncile doresc utilizarea cât mai bună a pasivului lor, iar predilecția spre anumite plasamente amplifică riscurile, dar maximizează profitul. Profitabilitatea unei bănci este cu atât mai mare cu cât diferența între dobânzile încasate și cele plătite este mai mare, dar nu trebuie pierdut din vedere nici aspectul minimizării riscului prin diversificare și prin dispersia riscurilor. În concluzie putem spune că un nivel insuficient de lichiditate la un moment dat conduce la împrumuturi de resurse de pe piață cu costuri mari, iar un exces de lichiditate scade rentabilitatea activelor și determină performanțe slabe ale băncii.
O potențială criză de lichiditate se constată prin scăderea constantă și permanentă a diferenței între încasări și plăți la nivelul băncii. Soluția cea mai bună în ceea ce privește reglementarea lichidității previzionate o constituie evaluarea nevoilor de lichiditate pe baza calculării fluxurilor de numerar așteptate în baza structurii scadenței activelor și datoriilor băncii.
Riscul de capital, denumit și risc de insolvabilitate reprezintă probabilitatea de a nu dispune de fonduri proprii suficiente în vederea acoperirii eventualelor pierderi. Cauzele generatoare ale riscului de insolvabilitate sunt insuficiența fondurilor proprii, acțiunea unor alte categorii de risc, cum ar fi cel de credit, de dobândă, de rată de schimb, etc.
Asigurarea unei structuri optime între capitalul propriu și resursele atrase reprezintă o sarcină importantă a conducerii băncilor. Legătura ce există între resursele băncii și plasamentele acestora determină o corelație strictă între gestiunea activelor și cea a pasivelor bancare. Obiectivul central al managementului pasivelor bancare constă în gestiunea capitalului cu scopul menținerii unui nivel de solvabilitate acceptabil.
Fondurile proprii ale băncilor sunt alcătuite din: capital propriu și capital suplimentar. Aceste fonduri proprii au ca scop acoperirea pierderilor, finanțarea activelor imobilizate, menținerea încrederii creditorilor băncii, a depunătorilor, etc.
Capitalul propriu se compune din:
capitalul social vărsat;
primele legate de capital, vărsate;
rezultatul reportat, reprezentând profitul nerepartizat din exercițiile financiare precedente;
rezultatul net al exercițiului financiar curent, reprezentând profit;
fondul de rezervă;
fondul imobilizărilor corporale;
fondul de dezvoltare, constituit din profitul net bancar în conformitate cu politica de dezvoltare a băncii.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu, se vor deduce următoarele elemente:
valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale;
sumele din profitul net al exercițiului financiar curent reprezentând dividende și participații ale salariaților la profit;
sumele reprezentând cheltuieli înregistrate în avans;
sumele reprezentând imobilizări corporale în curs, materiale, stocuri și debitori, pentru investiții ce depășesc fondul de dezvoltare existent;
rezultatul reportat reprezentând pierderea neacoperită din exercițiile financiare precedente;
rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând pierdere.
Capitalul suplimentar se compune din:
rezerva generală pentru riscul de credit constituită în limita a 2% din soldul creditelor acordate;
sumele legal înregistrate în contul „Alte fonduri” reprezentând alte fonduri proprii rezultate din reevaluarea imobilizărilor corporale;
împrumuturile subordonate primite.
Riscul operațional reprezintă „riscul pierderii rezultate de pe urma proceselor interne, a personalului sau a sistemelor neadecvate sau falimentare, sau de pe urma falimentelor externe”. Importanța riscului operațional este determinată de avansul luat de tehnologii, de multiplicarea operațiunilor cu persoanele fizice și cu întreprinderile mici, de expansiunea plăților electronice, etc. Riscurile operaționale desemnează posibilele pierderi cauzate de deficiențe semnificative privind fiabilitatea și integritatea sistemelor, dar și asocierii competențelor bancare și nebancare.
Factorii generatori al riscului operațional sunt:
frauda internă datorată angajaților și cea externă provenită de la infractori din mediul extern, cum ar fi: jaf, falsificare, atacuri asupra sistemelor informatice, etc.;
practici defectuoase legate de clientelă și tratament rău aplicat acesteia;
funcționarea defectuoasă a sistemelor informatice care depind de furnizorii de servicii.
Riscul ratei dobânzii apare datorită sensibilității fluxului de numerar la schimbările nivelului ratelor dobânzilor. Variațiile ratei dobânzii într-o anumită perioadă are ca efecte majorarea, respectiv diminuarea venitului net din dobânzi și implicit a valorii de piață a activelor și pasivelor.
Dobânda reprezintă pentru bănci prețul resurselor și prețul plasamentelor. În funcție de dobândă se stabilesc veniturile băncilor, dar și cheltuielile lor. La calculul dobânzii folosim rata dobânzii care se stabilește de către fiecare bancă în funcție de:
nivelul ratei dobânzii existente pe piața interbancară;
nivelul previzionat al inflației;
politica adoptată de B.N.R.;
rata de recuperare a investiției acționarilor în bancă;
costul necesar pentru achiziționarea resurselor.
Importanță pentru adaptarea continuă a resurselor băncii la plasamente o are rata dobânzii pasive. Aceasta poate fi manevrată de către bancă în scopul încurajării constituirii de depozite, limitând constituirea de resurse. Dacă se dorește creșterea volumului resurselor, se procedează la creșterea ratei dobânzii pasive, iar când există surplus de resurse se va micșora rata dobânzii pasive.
Există trei situații:
dacă ratele dobânzii se majorează peste nivelul prognozat, cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzi ceea ce va duce la scăderea venitului net din dobânzi și a valorii băncii;
dacă ratele dobânzii evoluează conform așteptărilor, reprezintă situația ideală în care structura ratei dobânzii este corelată cu evoluția indicatorilor macroeconomici;
dacă ratele dobânzii scad sub nivelul previzionat, cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor se diminuează, venitul net din dobânzi va fi mai mare, la fel și valoarea băncii.
Factorii care determină apariția riscului dobânzii sunt:
factori de natură internă: strategia băncii, structura activelor și pasivelor bancare, volumul, valoarea creditelor și eșalonarea scadențelor creditelor, calitatea portofoliului de credite;
factori de natură externă: conjunctura economică, inflație, politica monetară, financiară, valutară promovată de către stat, evoluțiile de pe piața interbancară, neexistența unei corelații între politica guvernului și cea a băncii centrale, etc.
Rezultate nefavorabile se obțin atunci când băncile dau împrumuturi cu rata dobânzii fixă, susținând aceste împrumuturi cu depozite pe termen scurt cu rata dobânzii fluctuantă. Situația ideală ar fi ca fiecărei categorii de activ să-i corespundă un pasiv cu aceleași caracteristici din punct de vedere a valorii, volatilității și duratei. Această situație neexistând este necesară în sensul echilibrării resurselor și plasamentelor băncii de către managementului băncii.
Riscul de schimb valutar reprezintă probabilitatea ca o variație adversă a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului net bancar. Acest risc afectează societățile bancare deoarece ele realizează operațiuni valutare în nume propriu sau la cererea clienților. Aceste operațiuni sunt cuprinse în bilanțul băncilor prin conversia lor în moneda națională la cursul zilei. Astfel, la activul în valută riscul apare ca pierdere valorică prin deprecierea valutei respective. La pasivul în valută, pierderea este provocată de majorarea datoriei determinată de creșterea valorică a monedei străine.
Riscul de schimb valutar este pregnant în economiile de piață, unde cursurile valutare sunt fluctuante și formate liber pe piață, prin jocul cererii și a ofertei, fiind cu atât mai mare cu cât paritățile și cursurile sunt mai instabile.
În vederea micșorării riscului valutar, băncile trebuie să urmărească în permanență corelarea scadenței activelor în valută cu cea a pasivelor în valută în vederea asigurării echilibrului pozițiilor exprimate într-o valută și să-și analizeze permanent pozițiile nete deschise în toate devizele.
Pentru limitarea riscului valutar, societățile bancare trebuie să dispună de:
un sistem de evidență care să permită atât înregistrarea imediată a operațiunilor valutare, cât și determinarea pozițiilor individuale și a pozițiilor valutare totale;
un sistem de supraveghere și gestiune a riscurilor valutare, stabilit pe bază de regulamente aprobate de consiliul de administrație al societății bancare;
un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne necesare îndeplinirii dispozițiilor precedente.
1.2.2.2. Riscuri comerciale
Riscul de produs poate fi definit ca rezultatul unor evoluții nefavorabile a produsului sau serviciului pe piață. Apariția acestui risc se datorează ineficienței distribuției, comunicării, tarifării produsului sau serviciului. Marele risc este ca produsele oferite de către o bancă să se uzeze și să devină necompetitive.
Datorită creșterii importanței și complexității piețelor, băncile sunt nevoite să se aproprie mai mult de clienți și să le înțeleagă nevoile și cerințele în detaliu, în vederea orientării și organizării produselor și serviciilor către aceste grupuri de clienți. Descoperirea nevoilor clienților și satisfacerea acestora, impune o flexibilitate foarte mare pentru a putea face față schimbărilor semnificative datorate nevoilor clienților și competiției din sectorul bancar.
Preocuparea pentru conceperea unei oferte îmbunătățite de produse și servicii și adaptarea ei la cerințele din ce în ce mai evoluate ale clienților, stimulează băncile la crearea de produse noi, inovatoare. Băncile care vor oferi produse și servicii noi fiind în permanență inovatoare, vor rezista pe piață și vor avea câștiguri mari.
Sistemele de distribuție trebuie să fie din ce în ce mai eficiente, pentru a putea face față cu succes pretențiilor clienților, care renunță la deplasarea la bancă în detrimentul canalelor noi de comunicații și distribuție prin care banca se „deplasează” la clienți acasă, la locul de muncă, etc.
Creșterea calității servirii clientului are ca scop, atât satisfacerea cerințelor acestuia, dar și creșterea vânzărilor băncii. Pretențiilor clienților băncile trebuie să le facă față prin oferirea de pachete de produse și servicii. Aceste pachete de produse și servicii cuprind servicii bancare complete, carduri, dar și plata utilităților prin debitarea directă a contului bancar. Practic, aceste pachete oferă clientului instrumentele de care are nevoie în vederea administrării veniturilor, iar băncii stimularea clientului să-și deruleze tranzacțiile printr-o singură bancă, creșterea cifrei de afaceri și realizarea unui profit optim pe client și serviciu bancar.
Riscul de piață exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de pe piețele financiare să afecteze negativ profitul băncii.
Riscul de piață apare în condițiile în care banca operează pe piețele financiare dezvoltate și acționează prin trei canale diferite:
variația evoluției ratei dobânzii;
variația cursului valutar;
variația cursului activelor financiare care afectează portofoliul de titluri emise de bancă.
Riscul de imagine comercială constă în percepția negativă a unei bănci de către clienții ei datorită implicării într-un scandal, a unei crize de lichidități, a unei calități proaste a servirii clienților, a unor reclamații la activitatea băncii, etc.
Activitatea băncilor depinde de câștigarea și menținerea încrederii clienților. În situația pierderii încrederii în societățile bancare, clienții se vor năpusti la sediile acestora în vederea retragerii fondurilor. Această pierdere de încredere are efecte negative asupra activității bancare și determină scăderea reputației băncii.
Cauzele apariției riscului de imagine comercială sunt legate „de o calitate generală necorespunzătoare de primire în rețea, de o rotație foarte importantă a personalului angajat în activitatea de exploatare, de o tratare neadecvată a reclamațiilor sau de o succesiune de articole defavorabile instituției”.
Pagubele financiare produse de acest risc asupra societății bancare sunt foarte greu de estimat concretizându-se în pierderi de clienți, de lichidități, în costuri necesare reabilitării imaginii.
Riscul de imagine comercială se manifestă la nivelul băncii prin percepția negativă a imaginii acesteia de către clienți, companii, acționari și alte bănci din sistem. Acest risc afectează abilitatea băncilor de a stabili noi relații de afaceri sau de a le întreține pe cele existente. El poate expune instituția la litigii, pierderi de clienți, dar și la imense pierderi financiare.
Riscul de imagine comercială poate fi privit din două unghiuri:
la nivelul pieței afectând actualii și potențialii clienți, companii sau acționari;
la nivelul sistemului bancar prin influența asupra B.N.R. și a celorlalte bănci din sistem datorită insecurității sistemului, afectarea rezervei valutare, etc.
1.2.2.3. Riscuri de mediu
Riscurile de mediu se mai numesc și riscuri ambientale, deoarece reprezintă riscuri care nu pot fi controlate de către bancă, dar care pot influența negativ rezultatele băncii.
Riscul de țară apare datorită tranzacțiilor economice externe, a operațiunilor financiar-bancare finalizate cu pierderi desfășurate de către bancă cu operatorii din exterior. Riscul de țară este strâns legat de alte noțiuni, cum ar fi: riscul suveran și riscul de transfer.
Riscul suveran exprimă posibilitatea ca un stat suveran, la un moment dat, să nu poată sau să nu dorească să-și onoreze angajamentele externe.
Riscul de transfer reprezintă probabilitatea ca guvernul să nu poată sau să nu vrea să preschimbe moneda națională a firmelor private în valută pentru achitarea datoriei lor.
Cele mai frecvente evenimente care pot conduce la apariția riscului de țară sunt de natură:
politică: război, revolte, ocupație militară străină, conflicte de interese economice, polarizare politică regională;
economică: scăderea creșterii PIB într-o perioadă îndelungată, creșterea rapidă a importurilor, descreșterea încasărilor din export, recesiune economică, etc.;
socială: război civil, revolte și conflicte etnice, divizări religioase, repartiția inechitabilă a venitului național, etc.
Riscul de țară cuprinde două elemente:
un risc politic, apărut ca urmare a măsurilor luate de către autoritățile publice locale sau centrale ale unei țări prin manifestarea unor greve, războaie, embargouri, etc.;
un risc economic și financiar care rezultă din inflația galopantă, lipsa rezervelor valutare sau incapacitatea de plată.
Riscul competițional este riscul care ia naștere datorită concurenței bancare și a modificării condițiilor de piață. Concurența dinte bănci poate conduce la diminuarea marjelor bancare făcând băncile vulnerabile și predispuse la riscuri. Efectele acestui risc nu trebuie minimizate în contextul concurenței acerbe manifestate pe piața bancară, deoarece se poate materializa în creșterea excesivă a dobânzilor la depozite și scăderea exagerată a dobânzilor la credite astfel încât se reduc excesiv marjele bancare.
Din categoria riscurilor de mediu mai fac parte:
riscul legal al activității unei bănci apărut ca urmare a incertitudinilor din evoluția cadrului normativ și multitudinea informațiilor din acest domeniu;
riscul economic apare ca o consecință a evoluției mediului economic în care este prezent sistemul bancar și clienții acestuia;
riscul de deficit produs de către hoți sau prin fraudă comisă de proprii angajați.
CAPITOLUL II RISCUL FINANCIAR LA NIVELUL ÎNTREPRINDERILOR
2.1. Creșterea firmei și riscurile asociate ei
Dezvoltarea unei întreprinderi se realizează fie prin creșterea calității sau prin diversificarea produselor și capacităților deținute, fie prin utilizarea unor tehnologii mai perfecționate, capabile să conducă la o profitabilitate superioară. Trecerea la o etapă nouă de existență creează firmei probleme deosebite, deoarece bunurile propuse a se fabrica și tehnologiile achiziționate se pot afla în diferite faze ale ciclului lor de existență, iar finanțarea acțiunii antrenează, de regulă, capitaluri importante. Mărimea nevoii de finanțare variază de la un agent economic la altul, în funcție de extensia obiectivelor fixate, de natura și diversitatea activităților desfășurate dar, și după stadiul atins în evoluția lor de produsele și tehnologiile deținute. De exemplu, în faza de maturitate rentabilitatea fiind în creștere, fluxurile de capital au valori pozitive tot mai mari. În timp ce, în faza de declin, când prevalează dezinvestirea, fondurile alocate finanțării se diminuează și se obțin excedente de trezorerie pentru că activitatea se menține încă deasupra pragului de rentabilitate.
Indiferent de natura strategiei de dezvoltare și a surselor de finanțare folosite, ele pot crea avantaje competitive și o evoluție profitabilă, dacă sunt urmate de creșterea susținută a fluxurilor de lichidități rezultate din exploatarea viitoare a acestor avantaje. Deoarece obținerea câștigurilor preconizate nu este garantată în nici un fel, dezvoltarea afacerii comportă anumite riscuri. Însă ignorarea posibilităților de creștere sau numai o mică ezitare în valorificarea lor este și mai dezavantajoasă firmei decât asumarea acestui risc, fiindcă concurenții pot dobândi un avans considerabil. Anvergura afacerilor constituie adesea factorul strategic central în reducerea costurilor, prin tehnologia avansată folosită și a economiilor de scară obținute datorită ei și a segmentului de piață deținut.
Probabilitatea obținerii fluxurilor de lichidități prognozate este mai ridicată în perioada imediat următoare dezvoltării afacerii, deoarece se poate stabili cu mare certitudine influența factorilor care le afectează dimensiunea. Cu cât orizontul temporal luat în calcul pentru fundamentarea deciziei de extindere a afacerii este mai îndepărtat, cu atât crește gradul de incertitudine privind acțiunea acestor factori și a câștigurilor viitoare. Astfel, riscul care însoțește dezvoltarea firmei se dovedește a fi o funcție crescătoare în timp.
Există o convergență a părerilor celor care studiază economia și, mai ales, a celor care activează în acest domeniu, potrivit căreia riscul în afaceri este ceva normal. El este o componentă firească și de neînlăturat în lumea afacerilor. Dispariția ei creează derută, ineficiență și generează comportamente nefirești ale agenților economici.
Situația financiară a agenților economici, privită prin prisma amplorii, variabilității și sensului fluxurilor bănești și a masei beneficiului, se află în mod normal sub influența a numeroși factori. Cei mai importanți dintre ei sunt fluctuațiile pieței, care determină variabilitatea vânzărilor și a plăților pentru achiziționarea factorilor necesari, incidentele de muncă și de producție. Drept urmare, întreprinderile se confruntă în permanență cu un risc economic deoarece nu au un control mulțumitor asupra veniturilor viitoare. Dar, alături de acest risc, intervine încă unul suplimentar, ori de câte ori firmele folosesc capital de împrumut sau din vânzarea acțiunilor preferențiale. Măsura în care se recurge la aceste două resurse de finanțare se exprimă prin conceptul de levier financiar.
Demn de reținut este faptul că riscul capitalului, utilizat de întreprinderi în finanțarea diferitelor proiecte de investiții, nu se concentrează exclusiv asupra celor care-l oferă. Dacă se folosește numai capital de la posesorii de acțiuni comune, tot riscul afacerii se concentrează asupra acestora. Însă, și în cazul în care se recurge la capital de împrumut, riscul se acumulează tot asupra acționarilor obișnuiți, doar că el se amplifică.
Când rentabilitatea economică, calculată ca un raport între beneficiul brut și activul total, este mai mare decât costul creditului angajat, întreprinderea poate să-și mărească gradul de îndatorare pentru că așa îi sporește și rentabilitatea financiară. Procedând astfel, odată cu modificarea structurii financiare a firmei și a indicatorilor de rezultate, se amplifică riscul financiar, deoarece este posibil ca împrumuturile prin costul lor, să absoarbă total sau să depășească beneficiile de exploatare în unele perioade. Dacă se configurează această alternativă și firma ajunge în situația de a nu putea plăti dobânzile datorate, din cauza unui beneficiu prea scăzut, apare posibilitatea de insolvabilitate.
Asupra momentului în care se atinge acest punct critic nu se pot face previziuni mulțumitoare, deoarece pentru un calcul riguros, se cere valori de probabilitate valide pentru mărimi viitoare ale beneficiului, ale dobânzii, etc. care adesea sunt imposibil de obținut. Numai pentru un orizont de timp scurt se poate determina cu precizie coordonatele unei situații de echilibru între încasări și plăți. Pe termen lung, beneficiile sunt incerte, deoarece capacitatea firmelor de a obține o rată a rentabilității peste costul capitalului este determinată de forțe adesea incontrolabile lor, cum ar fi: puterea de negociere a furnizorilor și cumpărătorilor, amenințarea produselor substituibile, intrarea pe piață a noi concurenți, rivalitatea dintre competitori.
Presiunea acestor factori nu este mereu aceeași în toate ramurile și în toate întreprinderile, astfel încât randamentele financiare individuale sunt diferite. Așa că, pentru a preveni riscul financiar firmele trebuie să-și calculeze și să-și asigure din toate activitățile un prag de rentabilitate, configurat ca un interval de încredere și nu ca un reper valoric predeterminat. Amplitudinea acestui interval este determinată de nivelul incertitudinii în care evoluează firma în cauză. Când ea tinde spre zero, cu siguranță că va fi vorba de o rentabilitate punctuală și nu de un interval în care profitabilitatea se realizează cu probabilitate mulțumitoare. Iar, când incertitudinea este ridicată, intervalul de încredere, chiar dacă se determină cu precizie, are o dimensiune atât de mare, încât devine neutilizabil în procesul decizional.
2.2. Gestiunea financiară a firmei
Gestiunea financiară poate fi definită ca un ansamblu de decizii și activități care concură la reglarea și la ajustarea fluxurilor financiare și a fondurilor, la gospodărirea resurselor financiare ale întreprinderii. Gestiunea financiară se poate defini și ca o funcție a întreprinderii, care are ca scop esențial:
pe de o parte, de a asigura în mod regulat întreprinderea cu fondurile necesare întreținerii echipamentului și exploatării curente, procurând aceste fonduri la timpul dorit și cu cele mai mici costuri, fără a se pierde independența față de terți și posibilitățile industriale și comerciale de acțiune;
pe de altă parte, de a controla buna utilizare a fondurilor și rentabilitatea operațiunilor pentru care sunt afectate.
Menținerea echilibrului fluxurilor financiare și a unui nivel minim de rentabilitate a utilizării fondurilor reprezintă un obiectiv specific al gestiunii financiare. Echilibrul financiar este influențat de toate fluxurile financiare, iar condițiile acestuia definesc gradul de independență ori autonomie al firmei față de terți. Starea de echilibru care permite firmei să asigure în orice moment plata datoriilor sale poate fi numită lichiditate, cu mențiunea că de menținerea acesteia depinde nu numai autonomia, ci însăși existența întreprinderii.
Fluxurile financiare depind de compoziția și de natura activelor și datoriilor, care determină și condițiile de echilibru financiar.
Menținerea lichidității firmei depinde și de mărimea surplusului monetar care este generat în special de rentabilitatea activității.
Orice decizie privind utilizarea fondurilor trebuie să răspundă nu numai criteriului de lichiditate, ci și celui de rentabilitate. Lipsa de rentabilitate sau o rentabilitate insuficientă pune în pericol lichiditatea și menținerea capitalului. Lichiditatea și rentabilitatea sunt elemente care intervin în definirea politicii generale a firmei.
Activitățile care țin de gestiunea financiară sunt guvernate de obiectivele stabilite prin politica generală a întreprinderii. Aceste activități sunt foarte eterogene, referindu-se la rezolvarea unor probleme de trezorerie, colectarea și utilizarea fondurilor pentru toate categoriile de investiții, controlul realizării investițiilor, previziunea și analizele necesare pregătirii deciziilor, etc.
Gestiunea financiară are scopuri multiple, subordonate supraviețuirii, obținerii de profit și creșterii economice a întreprinderii. Aceste scopuri pot fi sintetizate astfel:
asigurarea echilibrului financiar și a rentabilității;
creșterea activelor sau a patrimoniului și a cifrei de afaceri;
asigurarea flexibilității, care permite întreprinderii să se adapteze la niște condiții dificile sau să sesizeze noi oportunități de profit sau de creștere.
Scopurile gestiunii se pot controla cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care amintim: nivelul fondului de rulment în comparație cu necesarul, coeficientul de îndatorare, rentabilitatea economică influențată de efectul de levier, ratele de creștere a activelor și a cifrei de afaceri, capacitatea de autofinanțare, volumul lichidității, etc.
Gestiunea financiară se înscrie într-un sistem de previziune și de control menit să asigure administrarea relațiilor pe termen lung și scurt în mediul înconjurător. În acest scop, în întreprinderi se elaborează planuri strategice și pe termene medii și scurte, care reflectă resursele financiare și utilizările lor.
Controlul impus de funcționarea întreprinderilor potrivit cerințelor gestiunii financiare urmărește:
să măsoare diferențele între previziuni sau normele financiare, pe de o parte, și realizările exprimate în termeni de echilibru financiar și rentabilitate, pe de altă parte;
diagnosticarea simptomelor greutăților financiare care afectează sau amenință întreprinderea;
să indice decizii corective susceptibile de a pune capăt disfuncționalităților care se manifestă și de a redresa o situație financiară delicată;
să revizuiască, în unele cazuri, obiectivele și previziunile inițiale.
Rezultă că gestiunea financiară are un domeniu foarte larg, impunând rezolvarea în special a două probleme esențiale:
echilibrarea ansamblului de fluxuri privind încasările și plățile, adică asigurarea echilibrului financiar;
rentabilitatea folosirii fondurilor, astfel încât să se asigure atât remunerarea lor, cât și dezvoltarea firmei.
Rezolvarea ambelor probleme impune efectuarea unui control riguros asupra întregii activități a întreprinderii.
De modul în care se asigură echilibrul depinde gradul de autonomie sau independență a întreprinderii față de terți. Gestiunea financiară indică aspecte specifice în funcție de etapele evoluției întreprinderii: copilărie, adolescență și maturitate, când problemele financiare sunt oarecum diferite, precum și în funcție de felul întreprinderii: individuală, familială, societară, de stat, etc.
Eforturile întreprinderii trebuie dirijate spre minimizarea cheltuielilor și maximizarea rezultatelor, pentru a se putea realiza o latură și o funcție importantă a gestiunii, și anume autofinanțarea, cu precizarea că aceasta din urmă își aduce contribuția la asigurarea autonomiei financiare.
În baza gestiunii și autonomiei, întreprinderea participă la raporturi complexe care se stabilesc cu alți agenți economici pe diferite piețe, dar și cu organismele de credit și statale, cu personalul propriu, etc. Autonomia iese în evidență prin multitudinea drepturilor și atribuțiilor pe care le au întreprinderile în plan economic, tehnic, financiar, contabil și administrativ, precum și prin raporturile cu mediul înconjurător. Un rol important în asigurarea autonomiei îl are existența în întreprinderi a unor fonduri proprii la un nivel care să permită desfășurarea activității , fără a apela, decât în limite normale, la resursele împrumutate ale diferitelor organisme financiare și de credit. Creșterea autonomiei financiare presupune sporirea fondurilor proprii, o libertate mai mare în formarea și gestionarea capitalului financiar, în împărțirea rezultatelor, stabilirea structurii fondurilor, alocarea resurselor financiare în conformitate cu interesele și rațiunile proprii ale întreprinderii.
Autonomia se manifestă și prin dreptul întreprinderii de a lua decizii tactice și strategice în toate domeniile, astfel încât să se realizeze descentralizarea conducerii, înlăturarea fenomenelor de centralism excesiv, democratizarea vieții economice și financiare.
2.3. Diagnosticarea situației financiare a întreprinderii
2.3.1. Componentele diagnosticării financiare
Obținerea unei priviri de ansamblu asupra sănătății financiare și a echilibrului structural al întreprinderii se realizează prin diagnosticul financiar.Acest diagnostic permite evaluarea situației financiare a întreprinderii după trei dimensiuni principale: structura financiară, rentabilitatea activității și lichiditatea. De regulă, diagnosticarea financiară este necesar să se efectueze pe o perioadă de cel puțin trei ani, folosindu-se datele de evidență contabilă și cele cu caracter financiar, în mod deosebit elementele structurii bilanțului și cele ale contului de profit și pierdere, rezultatele obținute comparându-le cu datele și indicatorii similari obținuți de întreprinderile performante din cadrul ramurii economice.
Diagnosticarea structurii financiare cuprinde trei componente principale și anume diagnosticarea echilibrului financiar, cea a interdependenței financiare, cu accent deosebit pe evaluarea solvabilității și cea a gradului de îndatorare a întreprinderii.
Diagnosticarea echilibrului financiar este necesar să scoată în evidență în ce măsură se asigură o armonizare între resursele financiare aflate la dispoziția întreprinderii și modul de utilizare. În acest scop, ea va evidenția marja de securitate de care dispune întreprinderea după finanțarea mijloacelor fixe, asigurându-se finanțarea mijloacelor de acțiune mobilizate prin resurse proprii.
Diagnosticul interdependenței financiare permite scoaterea în evidență a părții fondurilor proprii în finanțarea întreprinderii, evaluând astfel măsura în care întreprinderea finanțează mijloacele sale de acțiune cu mijloace proprii. Pentru această diagnosticare se folosesc indicatorii procentuali de solvabilitate, rezultați din raportarea fondurilor proprii la totalul pasivului sau din raportarea fondurilor proprii la capitalurile permanente. Acest diagnostic poate să pună în evidență starea de încetare a plăților, caracterizând astfel starea de sănătate falimentară a întreprinderii.
Cea de a treia componentă a diagnosticului structurii financiare are ca obiect analiza îndatorării întreprinderii. Efectuând acest diagnostic, întreprinderea poate evalua partea deținută de terți în totalul surselor de finanțare, și, deci, în ce măsură ea finanțează mijloacele sale de acțiune folosind surse de finanțare externă. Acest diagnostic presupune calculul indicatorului de îndatorare prin efectuarea raportului între datoriile întreprinderii și totalul pasivului.
Analiza situației îndatorării întreprinderii, în cazuri negative, scoate în evidență gradul mare de asfixiere financiară.
O a doua mare parte a diagnosticului financiar este necesar să aibă ca obiect analiza rentabilității financiare, care are la rândul ei trei componente: analiza marjei comerciale, cea a valorii adăugate și cea a trezoreriei.
Analiza marjei comerciale pune în evidență valoarea degajată ca urmare a vânzărilor efectuate în raport cu totalul achiziționărilor folosite pentru realizarea acestora. Evaluarea marjei comerciale se poate face folosind indicatori specifici, cum ar fi indicatorul marjei comerciale, care se calculează făcând diferența între valoarea vânzărilor și costul acestora, sau indicatorii procentuali ai rentabilității comerciale, care se determină raportând excedentul brut al exploatării la totalul vânzărilor sau raportând rezultatul net la totalul valorii vânzărilor.
În mod practic, marja netă a rentabilității exprimă productivitatea cifrei de afaceri a întreprinderii.
Analiza valorii adăugate permite măsurarea creării de valoare de către întreprindere, adăugată mărfurilor, bunurilor și serviciilor achiziționate. Determinarea valorii adăugate se face scăzând din valoarea producției valoarea consumurilor intermediare achiziționate de la terți.
Pentru diagnosticarea valorii adăugate se folosește indicatorul procentual al rentabilității economice, calculat ca raport procentual între marja brută de autofinanțare și totalul activelor sau cel calculat ca raport între rezultatul net și activul total. Cu cât acești indicatori au o valoare mai mică, cu atât situația financiară a întreprinderii este mai precară, impunându-se adoptarea unor măsuri rapide de redresare.
Analiza trezoreriei are ca obiect evidențierea măsurii în care întreprinderea degajează sume de bani (cash flow) înainte de distribuirea dividendelor prin activitățile desfășurate. Mărimea acestor sume de bani se determină prin însumarea rezultatului exploatării cu valoarea amortismentului reținută. Această analiză scoate în evidență gradul de eficacitate cu care întreprinderea utilizează capitalurile proprii, permițând acționarilor să compare investițiile efectuate inițial cu beneficiile obținute.
Analiza acestor fluxuri de sume bănești se poate face folosind și indicatorii analizei financiare, cum sunt cei obținuți ca raport procentual între rezultatul net obținut și capitalurile proprii sau cel obținut făcând raportul procentual între marja brută de autofinanțare și capitalurile proprii.
Cea de a treia componentă a diagnosticului financiar o constituie analiza lichidității întreprinderii, cu cele trei părți componente: analiza lichidității generale, analiza lichidității reduse și analiza lichidității imediate.
Analiza lichidității generale este necesar să evidențieze măsura acoperirii datoriilor pe termen scurt cu activele realizabile în cursul aceluiași exercițiu. În mod practic, se calculează indicatorul lichidității generale ca raport procentual între activul circulant și datoriile pe termen scurt, atunci când valoarea acestui indicator este mai mică decât 1 semnalându-se existența unei amenințări sub raport economic în activitatea întreprinderii.
Lichiditatea generală poate fi evaluată și prin indicatorul rotației stocurilor care se calculează ca raport între prețul de achiziție al mărfurilor vândute la valoarea stocurilor medii ale mărfurilor, exprimate în prețuri de achiziție, acest indicator arătând de câte ori, în medie, stocurile au fost vândute în timpul unui ciclu de exploatare.
Pentru evaluarea lichidității reduse se folosește indicatorul obținut prin raportarea activului circulant la datoriile pe termen scurt (ca la calculul lichidității generale), iar pentru evaluarea lichidității imediate se folosește indicatorul obținut prin raportarea trezoreriei active la datoriile pe termen scurt.
Pentru diagnosticul lichidității reduse și al lichidității imediate, se folosesc ca indicatori numărul de zile care reprezintă creditul acordat clienților pentru plata mărfurilor cumpărate (creditul clienți) și numărul de zile acordat de furnizori în care să se facă plata datoriilor contactuale (credit furnizor).
Primul indicator (credit clienți) se calculează cu formula:
indică, în medie, numărul de zile de credit acordat pentru plata mărfurilor cumpărate. Cu cât acest număr mediu de zile este mai mare, cu atât este mai dezavantajos pentru întreprindere, ea neputându-și recupera valoarea mărfurilor și folosi această valoare pentru activitățile desfășurate.
Cel de al doilea indicator, denumit credit furnizori, arată, în medie, numărul de zile în care întreprinderea trebuie să achite valoarea mărfurilor achiziționate de la furnizori, întreprinderea fiind interesată să aibă un credit furnizori cât mai mare.
Cei doi indicatori trebuie bine corelați, timpul de încasare a mărfurilor vândute fiind necesar să fie în armonie cu timpul acordat pentru plata mărfurilor achiziționate.
Efectuarea diagnosticului financiar, deși are un caracter static, permite o bună evaluare a stării de sănătate economică, asigură constatarea din timp a stării de slăbiciune și poate constitui punctul de plecare pentru declanșarea unui ansamblu de măsuri pentru redresarea viitoare și dinamizarea activității.
2.3.2. Asigurarea lichidităților, cerință de bază a evitării eșecului economic al întreprinderilor
Întreprinderile, mari sau mici, pentru evitarea eșecului economic și a falimentării este necesar să acorde o atenție continuă asigurării lichidităților pentru activitatea desfășurată și plata la timp a datoriilor.
Există încă întreprinderi a căror conducere măsoară eficacitatea activităților desfășurate în mod exclusiv prin intermediul profitului net, considerând că doar contul de profit și pierdere evidențiază starea de sănătate a firmei. Fără a diminua importanța stării de sănătate a firmei, prin rezultatele evidențiate în contul de profit și pierdere este necesar să se scoată în evidență faptul că inabilitatea de a gestiona corespunzător lichiditățile, care poate conduce la lipsa lichidităților necesare în anumite momente critice, stă la baza eșecului multor întreprinderi profitabile, conducerea acestora fiind trezită la realitate de incapacitatea de plată a datoriilor.
Pentru a evidenția factorii care influențează volumul disponibilităților bănești se pornește de la următoarea relație fundamentală:
A = D + CP
în care:
A – reprezintă activul întreprinderii;
D – datoriile;
CP – capitalul propriu.
Explicitând această relație, se obține:
AC + AF = DTS + DTL + CP
în care:
AC – active circulante;
AF – active fixe;
DTS – datorii pe termen scurt;
DTL – datorii pe termen lung.
În această ultimă relație se pot introduce componentele factorilor evidențiați, obținându-se astfel relația:
DB + CS + S + AF = DTS + DTL + CP
în care:
DB – disponibilități bănești;
CS – creanțe pe termen scurt;
S – stocuri.
Din această relație se evidențiază separat disponibilitățile bănești pentru a determina factorii care influențează volumul acestora:
DB = DTS + DTL + CP – CS – AF – S.
Pe baza analizei componentelor, se pot desprinde o serie de concluzii privind creșterea sau descreșterea disponibilităților bănești din cadrul unei întreprinderi. Astfel, de exemplu, o creștere a datoriilor pe termen scurt, ceilalți factori fiind neschimbați, conduce la o creștere a disponibilităților bănești care poate fi folosită pentru nevoile curente ale întreprinderii, o creștere a stocurilor poate conduce la micșorarea disponibilităților bănești sau o scădere a datoriilor pe termen scurt ducând la micșorarea disponibilităților bănești.
Pornind de la această relație fundamentală, se poate întocmi un tablou de finanțare judicios care să țină seama de legătura dintre disponibilităților bănești și profitul întreprinderii, de modul de plată în timp a datoriilor, de finanțare a investițiilor, de plată a dividendelor, etc.
Tabloul de finanțare poate scoate în evidență o serie de aspecte semnificative pentru activitatea întreprinderii. Din cuprinsul acestuia se poate desprinde faptul că, deși firma este profitabilă, ea este nevoită să facă împrumuturi pentru a putea plăti datoriile sau că disponibilităților bănești sunt folosite în mod nerațional în timp pentru unele activități desfășurate.
Pentru a putea desprinde concluziile de ansamblu privind activitatea întreprinderii, este necesar ca odată cu tabloul de finanțare să se analizeze și celelalte documente de bază sub raport financiar, cum sunt Bilanțul contabil și Contul de profit și pierdere, documente care se completează reciproc sub raportul informațiilor oferite.
2.4. Relația rentabilitate-risc la nivel de firmă
Faptul că funcționarea unei întreprinderi devine rentabilă de la un anumit nivel minim al producției face necesară creșterea dimensiunii ei. Pentru a atinge în acest fel limita numită „economie de scară”, se pot folosi numeroase combinații de surse de finanțare și de structuri de producție și de vânzare. Dincolo de acest punct, este de dorit ca respectivele combinații să fie realizate de așa manieră încât să facă posibilă obținerea unei rate marginale de substituție a unei unități suplimentare de risc cu o mărime corespunzătoare de rentabilitate scontată. Condiția necesară pentru realizarea acestei substituții este constituirea unei structuri optime a capitalului utilizat care să conducă la minimizarea costurilor și la creșterea veniturilor la fiecare nivel al producției, până dincolo de pragul de rentabilitate. Acesta marchează punctul la care veniturile obținute de firmă din vânzări acoperă complet costurile totale, ceea ce semnifică și faptul că, sub el, înregistrează pierderi, iar deasupra lui, profit.
Indicatorii economico-financiari ai unei întreprinderi îi vor permite acesteia situarea într-o poziție favorabilă față de pragul de rentabilitate, doar dacă între cele trei coordonate de bază ale activității ei, cifra de afaceri, costurile înregistrate și profitul obținut, există o anumită relație. Cunoașterea naturii acesteia și a condițiilor în care ea se poate realiza are o importanță decisivă pentru asigurarea succesului agenților economici și pentru prevenirea asumării unor riscuri excesive.
Astfel, pentru a ridica cifra de afaceri la acel volum la care vânzările sunt egale sau mai mari decât cheltuielile totale, trebuie ca investițiile productive să fie structurate în așa fel, sub aspectul surselor de finanțare și al rolului lor economic, încât să asigure creșterea mai rapidă a producției marginale decât a costurilor marginale. Corelarea judicioasă a imobilizărilor în active fixe cu cele în active circulante asigură creșterea cifrei de afaceri și recuperarea costurilor fixe și a celor variabile, fapt ce echivalează cu atingerea pragului de rentabilitate. Se previne astfel apariția și acumularea unor dezechilibre funcționale care devin surse de riscuri considerabile, cum sunt aprovizionările în salturi, livrările cu intermitență, nesincronizarea plăților cu încasările.
Creșterea capacităților de producție în ritm susținut și independent de evoluția vânzărilor, poate antrena dificultățile financiare prin accentuarea gradului de îndatorare și, odată cu el, prin reducerea posibilității de a primi noi credite, de a suporta și restitui anuitățile legate de ele. Utilizarea sub capacitatea nominală a activelor noi face ca beneficiul din exploatare să fie inferior costului cu dobânzile. Așa că firma confruntată cu nivele nesatisfăcătoare ale randamentelor de producție nu numai că nu poate plăti dobânzile aferente creditului contractat, dar nici nu oferă acționarilor dividende corespunzătoare din activitatea curentă.
La rândul lui, profitul poate fi maximizat prin promovarea unei strategii de dominație prin costuri. Dar, și în cazul în care se adoptă această orientare și se obține accesul la o tehnologie avansată, la surse de aprovizionare privilegiate, sau se trece la diversificarea producției, tot anvergura afacerii constituie factorul determinant al reducerii costurilor sau a menținerii lor la nivelul la care asigură realizarea economiei de scară.
Analiza acestui ansamblu de conexiuni și acțiuni financiare, nefinanciare, care se structurează în cadrul unei firme, arată că posibilitatea atingerii sau depășirii pragului de rentabilitate este condiționată de controlul costurilor fixe și de obținerea unei diferențe pozitive între prețul de vânzare pe produs și costurile variabile aferente. Costurile fixe sau constante, privite în accepțiunea largă de obligații contractuale, cuprind și dobânda nu numai amortizarea activelor corporale și celelalte elemente de cheltuieli, care au o dimensiune oarecum independentă față de volumul producției. Dacă ne oprim numai la aceste două componente, redate explicit, ale costurilor fixe, constatăm că ele au o legătură directă cu capitalurile folosite și cu beneficiile realizate. Caracterul „constant” al amortizării se relevă din perspectiva activității de producție, când se pune problema recuperării valorii imobilizărilor corporale utilizate, iar dobânda privește activitatea financiară sub aspectul amortizării datoriilor. În teoria economică, influența acestor două componente ale costurilor fixe asupra beneficiului se pune în evidență prin efectul de levier operațional și prin efectul de levier financiar.
Efectul de levier financiar derivă din consecințele participării frecvente a capitalurilor împrumutate, alături de cele proprii, la finanțarea activității unei întreprinderi. Când o firmă folosește și surse împrumutate, acționarii își asumă un risc financiar sporit datorită creșterii ratei de îndatorare a acesteia. Drept urmare, ei se așteaptă la o remunerare suplimentară. Pot obține așa ceva, dacă rata rentabilității economice realizată de firmă este mai mare decât rata dobânzii la creditele angajate.
Efectul de levier financiar pune în evidență creșterea ratei de remunerare a capitalului propriu, ca urmare a influenței costurilor fixe, formate în principal din datorii pe termen mediu și lung, asupra profitului întreprinderii.
Mărimea efectului de levier se află în raporturi direct proporționale cu rata îndatorării firmei și cu diferența dintre costul mediu ponderat al capitalului și rata dobânzii la creditele folosite. Ceea ce demonstrează că remunerarea capitalului propriu suferă o dublă înrăurire din partea capitalului împrumutat, atât prin mărimea acestuia, cât și prin rata dobânzii. Primul aspect influențează cifra de afaceri, prin capacitățile de producție suplimentare realizate cu acest capital, și apoi partea de costuri, prin dobânda plătită. În mod firesc, profitul din exploatare va fi potențat de creditele utilizate și diminuat de costurile fixe financiare. Astfel că efectul de levier financiar dezvăluie faptul că acționarii pot realiza câștiguri mai mari când nu-și finanțează proiecte de dezvoltare, exclusiv din capitalul propriu. Doar că această relație nu este nici liniară și nici directă. Efectul de pârghie se poate propaga cu dificultate sau cu întârziere, acționarii pot pretinde rate de rentabilitate financiară mai înalte decât permit condițiile din piață, iar riscurile financiare, îndeosebi pentru firmele îndatorate, pot atenua sau compromite efectul de levier financiar.
Până la un punct, prevalența capitalului împrumutat asupra celui propriu contribuie la îmbunătățirea rentabilității agenților economici. Cu cât raportul dintre cele două surse principale de finanțare a dezvoltării întreprinderilor este mai dezechilibrat în favoarea creditului, cu atât sunt mai mari perspectivele ei de profitabilitate, dar și riscul asumat de acționari este mai ridicat. După cum firmele, care au un levier financiar scăzut, înregistrează un risc mai redus, pe care ele îl preferă, mai ales în fazele nefavorabile ale ciclului de afaceri.
Rezultatele financiare ale firmelor sunt influențate nu numai de levierul financiar, ci și de rentabilitatea activelor achiziționate. Însă, performanțele intrinseci ale acestora pot contribui la îmbunătățirea rentabilității financiare, doar dacă folosirea lor corespunzătoare se corelează cu o structură a producției adecvată cerințelor pieței. În caz contrar, concentrarea excesivă a preocupărilor pentru a obține un levier financiar ridicat poate conduce la un dezechilibru accentuat între profitul așteptat și gradul de risc asumat. Cât de mare este acest risc se poate afla prin cuantificarea variabilității ratelor de rentabilitate înregistrate în perioada anterioară față de rata medie a rentabilității, calculând dispersia și abaterea medie pătratică a ratelor de rentabilitate obținute anterior.
2.5. Capitalurile agentului economic
Situația financiară a agenților economici variază și se află sub influența a numeroși factori, deoarece capitalul unei firme se constituie din capital propriu și din capital împrumutat, care necesită un cost de rambursare.
2.5.1. Capitalurile proprii
Capitalurile proprii se formează din surse sau contribuții externe și surse sau contribuții interne. Contribuțiile externe cuprind aportul proprietarilor și, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivități și organisme specializate, iar cele interne sunt resurse care se degajă, în principal, din capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.
a) Contribuțiile externe
Orice întreprindere individuală sau societate nu poate fi înființată dacă nu dispune inițial de un capital minim. Proprietarul sau proprietarii trebuie să angajeze un minim aport care constituie capitalul social. Fiecare asociat, în schimbul aportului său, va primi un număr de părți sau acțiuni care reprezintă dreptul său asupra capitalului întreprinderii.
Statul și unele colectivități publice pot acorda societăților prime sau subvenții nerambursabile. Subvențiile pot fi de echipament și de exploatare, cu precizarea că cele de echipament se înscriu în bilanț, constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înregistrează în contul de rezultate, reprezentând niște încasări.
Unele instituții sau organisme financiare specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participare care urmărește o rentabilitate ridicată sau de o operațiune care are ca scop sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate. Băncile de afaceri sau altele pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o asemenea dezvoltare și rentabilitate încât la sfârșitul unei perioade de câțiva ani să poată fi cotată la bursă, iar banca să se poată retrage din investiție.
b) Contribuțiile interne
Contribuțiile interne se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe care o desfășoară firma, astfel că asistăm la un proces de autofinanțare, cu importanță deosebită asupra asigurării autonomiei financiare. Pentru desfășurarea activității, firma face o serie de cheltuieli, obținând concomitent și niște încasări, acestea din urmă provenind din vânzarea produselor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, precum și din venituri financiare și venituri excepționale.
Diferența dintre încasări și cheltuieli (exclusiv amortismentul) capătă destinații ca:
plata impozitului pe profit, adică partea care se atribuie statului;
plata de dividende, adică partea atribuită asociaților sau acționarilor;
plata participărilor la beneficii, adică partea atribuită salariaților;
formarea fondului de amortizare, a proviziilor sau rezervelor, adică partea cuvenită întreprinderii.
Sumele cuvenite întreprinderii și păstrate de către aceasta formează autofinanțarea brută care este alcătuită din autofinanțarea de menținere și autofinanțarea netă.
Autofinanțarea de menținere se referă la acele sume puse în așteptare, urmând ca din ele să se facă, în viitor, cheltuieli prin care se va păstra nivelul atins de patrimoniu. Între izvoarele de formare a autofinanțării de menținere, un prim loc îl ocupă amortizările normale (care corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și apoi provizioanele.
Autofinanțarea netă este partea de autofinanțare brută din care se formează resursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o îmbogățire, o creștere a patrimoniului. Autofinanțarea netă se constituie din beneficiile puse în rezervă, adică din acele beneficii care rămân după prelevarea impozitului și remunerarea asociaților sau acționarilor, precum și participarea angajaților la profit. De asemenea, o sursă a acestei autofinanțări este și partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a elementelor de imobilizări.
Autofinanțarea are mai multe avantaje, dar cele mai importante într-o economie de piață constau în următoarele:
constituie un mijloc sigur de finanțare, având în vedere că în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăți în colectarea de capital de pe piața financiară sau monetară;
apără libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanțare asigură acesteia independența de gestionare față de organismele financiare și de credit, organisme care exercită un control riguros spre a-și asigura garanția capitalurilor date cu împrumut. Dar este foarte greu ca o întreprindere să poată înlocui în totalitate capitalurile de împrumut cu capitalurile proprii.
2.5.2. Capitalurile împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în trei categorii, din punct de vedere al termenelor de acordare sau de utilizare:
împrumuturi pe termen lung;
împrumuturi pe termen mediu;
împrumuturi pe termen scurt.
După destinație, capitalurile împrumutate pot fi grupate în două mari categorii:
capitaluri de împrumut care au rolul de a finanța activele fixe;
capitaluri de împrumut care au rolul de a finanța activele circulante.
Împrumuturile pe termen lung sunt cele care au o scadență mai mare de cinci ani, cele pe termen mediu între unu și cinci ani, iar împrumuturile pe termen scurt au scadențe mai mici de un an. Din primele două categorii se finanțează cu deosebire activele fixe, iar din ultima se acoperă activele circulante.
Capitalurile împrumutate pe termen lung
Creditele pe termen lung sunt foarte variate în ceea ce privește natura și obiectul lor. Marile întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung pe bază de titluri. Finanțarea pe termen lung mai este asigurată și de organisme publice specializate, precum și de către stat și bănci.
În funcție de proveniența sau de originea celor care le acordă, împrumuturile pe termen lung pot fi grupate în următoarele categorii:
împrumuturi obligatare;
împrumuturi de la organismele publice specializate;
împrumuturi de la stat
împrumuturi de la bănci.
Împrumuturile obligatare
Nevoile de capital pe termen lung ale unei societăți comerciale se pot satisface atât pe calea emisiunii de acțiuni, cât și cea a emiterii de obligațiuni. Emisiunea de obligațiuni asigură fonduri împrumutate, generând totodată cheltuieli pentru plata dobânzilor și restituirea împrumuturilor. Cheltuielile care se fac impun acoperirea lor, astfel că utilizarea împrumuturilor trebuie să aibă ca efect creșterea puterii economice, concurențiale și a rezultatelor financiare.
Împrumuturile pe bază de obligațiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen lung, caracterizată prin emisiunea către public de titluri negociabile. Fiecare obligațiune reprezintă o fracțiune a datoriei contractate de o întreprindere.
Particularitatea acestui împrumut constă în aceea că întreprinderea face apel la economia publică, solicitând finanțarea de la un ansamblu de indivizi și nu de la o instituție financiară. Datoria întreprinderii se materializează în obligațiuni. Obligațiunile nu conferă deținătorului nici o putere de decizie în întreprindere și nu-i permite acestuia să beneficieze de creșterea societății, așa cum se întâmplă în cazul acțiunilor.
Împrumuturile de la organismele publice specializate
Din motive precum accesul mai greu pe piața financiară sau faptul că sumele de care au nevoie întreprinderile nu justifică recurgerea directă la această piață, precum și din alte cauze, este necesar să se creeze instituții de împrumuturi destinate să lărgească sfera izvoarelor de formare a fondurilor.
Asemenea instituții intervin direct pe piața financiară, permițând întreprinderilor să obțină indirect și pe termen lung capitalul de împrumut.
Împrumuturile de la stat
Asemenea împrumuturi reprezintă intervenții financiare ale statului determinate de dificultățile pe care le au întreprinderile de a-și procura capitalul de pe piața financiară.. Aceste intervenții se realizează în scopul favorizării dezvoltării economiei.
Împrumuturile de la bănci
Băncile pot interveni sub diverse forme, prin acordarea de împrumuturi pe termen lung.
Capitalurile împrumutate pe termen mediu
În asigurarea echilibrului financiar, întreprinderile sunt interesate să coreleze termenul de rambursare a împrumuturilor cu durata amortizării unor elemente de imobilizări. Sub influența progresului tehnic, unele elemente de active fixe, cum sunt utilajele, mașinile-unelte, etc. își pierd din ce în ce mai repede valoarea, astfel că ele trebuie înlocuite. Înlocuirea acestor elemente determină necesitatea contractării unor împrumuturi pe durate mai reduse decât cele pe termen lung. Prin urmare, creditele pe termen mediu au rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, acordându-se pe o durată de până la cinci ani.
În acordarea creditelor pe termen mediu și lung, în economia de piață s-au statuat anumite reguli financiare, între care:
îndatorarea nu trebuie să depășească fondurile proprii;
durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât cea a folosinței investițiilor.
Creditul pe termen mediu propriu-zis poate fi acordat de către o bancă sau de către organisme specializate.
Creditul pe termen scurt prelungit se poate acorda pentru diferite nevoi de fabricație, pentru vânzări la export și vânzări în rate. Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de folosință de până la un an, împrumuturile pe termen scurt prelungit se acordă pe o perioadă ceva mai îndelungată. Astfel, asemenea credite, datorită duratei mai mari a ciclurilor de fabricație și de comercializare, pot depăși un an, deși ele finanțează capitaluri circulante.
Creditul de leasing presupune derularea unei operațiuni prin care o instituție financiară specializată cumpără, la cererea unei întreprinderi, bunuri pentru a le închiria acesteia, în schimbul plății unei redevențe periodice. Prin urmare, întreprinderea care folosește bunurile închiriate nu este și proprietarul lor, ci are doar dreptul de folosință pe o perioadă strict stabilită. În contractul încheiat între instituția financiară specializată și întreprindere se prevede posibilitatea beneficiarului de a cumpăra bunul la sfârșitul închirierii, la un preț avantajos.
Capitalurile împrumutate pe termen scurt
Aceste capitaluri se acordă pe o durată de până la un an, având rolul de a permite întreprinderii să-și finanțeze operațiunile de exploatare, operațiuni legate de ciclul de exploatare, adică de activele circulante, după cum creditele pe termen lung și mediu au scopul de a acoperi nevoile de investiții care au un caracter durabil. În structura acestor credite găsim: credite de furnizori, diferite creanțe și credite bancare.
Creditul de furnizor se naște în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit o dată cu livrarea mărfurilor. Pentru a nu avea dificultăți de trezorerie, furnizorul poate cere clientului său permisiunea de a trage trate cu scadențe corespunzătoare. Furnizorul va putea sconta aceste trate la banca sa în vederea refacerii trezoreriei. Durata creditului de furnizor variază între 30 și 90 zile.
Datoriile față de diverși creanțieri cuprind în structura lor următoarele elemente mai importante:
salarii datorate personalului;
impozite datorate statului;
sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate în domeniul protecției sociale;
dividende de plătit asociaților.
De regulă, aceste datorii sunt plătibile la termene scurte.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, modalitățile practicate în acordare, garantare, restituire, durată, cost și se obțin direct de la bancă.
În timp ce creditul pe termen lung se va rambursa pe seama activității rentabile, a marjei brute de autofinanțare, restituirea creditului pe termen scurt se asigură prin deznodământul operațiunilor de exploatare. Banca are drept gaj sau garanție, de obicei, o încasare prevăzută, uneori creditul nu are o garanție specială, ci doar gradul de solvabilitate a întreprinderii. Aceasta remite băncii un efect de comerț, în care caz se acordă un credit.
Între categoriile de credite pe termen scurt acordate într-o economie de piață menționăm:
a) credite generale;
b) credite legate direct de activele de exploatare;
c) credite specifice unor operațiuni speciale.
a) Creditele generale se acordă întreprinderii pentru a-și îmbunătăți trezoreria, nu au o garanție specială, banca informându-se doar de lichiditatea pe termen scurt a clientului. În structura creditelor generale se includ credite pentru facilitate de casă, pentru descoperire, de campanie, credite releu, credite de trezorerie prin mobilizare de efecte financiare.
Creditele pentru facilitate de casă se acordă pe o durată foarte scurtă în situația în care întreprinderea are scadențe dificile, cu mențiunea că încasările care vor servi la restituirea împrumutului trebuie să fie identificate cu claritate.
Creditele pentru descoperire se acordă pe o perioadă mai lungă și se materializează într-un sold descoperit asupra contului bancar curent al întreprinderii.
Creditul releu se acordă în așteptarea unei intrări de fonduri sigure și apropiate, ca de pildă, în cazul emiterii de obligațiuni și al majorării de capital.
Creditele de trezorerie prin mobilizarea de efecte financiare se obțin în schimbul remiterii efectelor financiare.
Toate aceste credite cu caracter general prezintă un risc relativ mare pentru bancă și nu pot fi garantate prin active speciale de exploatare. Pentru acordarea lor, banca procedează la o analiză financiară profundă, în special cu privire la gradul de lichiditate a întreprinderilor pe care le creditează. Asemenea credite sunt legate direct de trezorerie.
b) Creditele legate direct de activele de exploatare se referă cu deosebire la mobilizarea de creanțe ale clienților, dar și la acoperirea stocurilor. În structura acestor credite găsim: creditul de scont, creditul de mobilizare de creanțe comerciale, creditul de mobilizare de creanțe asupra străinătății, etc.
Creditul de scont se caracterizează prin aceea că băncile scontează efecte de comerț, adică avansează bani unei întreprinderi în schimbul unei trate a cărei încasare va avea loc peste câtva timp. Durata creditului corespunde intervalului de timp dintre remiterea efectului la bancă și recuperarea lui efectivă. Scontul în prezent nu este o cumpărare reală de creanțe, ci o formă de credit.
Creditul de mobilizare de creanțe comerciale s-a introdus în scopul de a atenua carențele scontului și se acordă tot pentru creanțe comerciale, care nu mai sunt însă individuale, ci regrupate într-un singur bilet. Pentru bănci, riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziție tratele și nici puterea împotriva clientului furnizorului, astfel că ele nu se pot întoarce decât împotriva furnizorului spre a-și recupera resursele date cu împrumut; în cazul creditului de scont, banca putea să-și recupereze împrumutul atât de la clientul furnizorului, cât și de la furnizor.
Creditul de mobilizări de creanțe asupra străinătății are rolul de a favoriza exporturile. Procedura de acordare a resurselor împrumutate este apropiată de cea referitoare la creditele pe bază de bilet la ordin. Creditele se pot acorda pe un termen mai mare și pot fi transformate în împrumuturi pe termen mediu.
Creditele asupra stocurilor se acordă mai rar, deoarece reclamă verificarea valorii și existenței stocurilor. Pentru a beneficia de credite, întreprinderea trebuie să depună, de obicei, stocurile gajate în magazine generale. Magazinele generale eliberează recipise ce reprezintă, de fapt, titlul de proprietate asupra stocurilor, la care se adaugă un fel de bilet la ordin. Acest efect de comerț este scontat de banca ce acordă creditul.
c) Credite specifice unor operațiuni speciale. În structura acestora intră creditele documentare, dar și altele de mai mică importanță. Aceste credite se referă la forma tradițională a creditului de comerț internațional, implicând intervenția băncii importatorului și a băncii exportatorului, cu mențiunea că exportatorul cere să fie plătit pe loc.
Importatorul cere băncii sale să deschidă un credit documentar pe lângă banca exportatorului. Exportatorul va fi plătit din clipa expedierii mărfurilor în schimbul depunerii unor documente care să ateste că mărfurile au fost expediate. Prin urmare, acest credit se naște în urma operațiunii prin care banca se angajează în contul cumpărătorului să plătească vânzătorului străin prețul mărfii în schimbul remiterii unor documente.
Alegerea finanțării pe termen scurt reprezintă un aspect esențial al gestiunii financiare, astfel că agenții economici trebuie să acorde toată atenția negocierii resurselor împrumutate în condiții avantajoase, spre a realiza un cost cât mai redus al acestora.
2.6. Modalități de evaluare a riscului financiar
Măsurarea riscului financiar se realizează prin următorii indicatori:
gradul de îndatorare:
=
– capital împrumutat (credite peste un an)
– capital propriu
structura de îndatorare:
=
– datorii
TP – total pasiv
îndatorare la termen:
=
– datorii financiare
– capital propriu
solvabilitatea pe termen lung:
=
– datorii financiare
CAF- capacitatea de autofinanțare
solvabilitatea pe termen scurt:
generală:
=
– activ circulant
– pasiv circulant
imediată:
=
– disponibilități
– pasiv circulant.
Analiza variabilității profitului net, generată de politica de finanțare a firmei, reprezintă un aspect primordial al riscului financiar. Distingem următoarele modalități de analiză a riscului financiar:
metoda pragului de rentabilitate;
efectul de levier financiar.
2.6.1. Analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate
Analiza riscului financiar poate fi abordată cu luarea în considerare a cheltuielilor financiare: dobânzile aferente capitalurilor împrumutate, care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate. Se calculează un prag de rentabilitate financiară:
– cifra de afaceri prag, aferentă punctului critic
– costuri fixe de exploatare
Db- dobânda
– nivelul cheltuielilor variabile calculate ca pondere în cifra de afaceri.
Evaluarea riscului se realizează prin intermediul următorilor indicatori:
Indicatorul de poziție:
– în mărimi absolute:
=-
– cifra de afaceri reală
– în mărimi relative:
=
Coeficientul de elasticitate al rentabilității financiare:
=
– variația profitului net
– profitul net în anul de bază
– variația cifrei de afaceri
– cifra de afaceri în anul de bază.
c) Momentul realizării pragului de rentabilitate, numit și punct mort, calculat cu relația:
[zile]
T – durata de timp (lună, trimestru, semestru, an).
Sporirea punctului mort spre valoarea T în zile exprimă creșterea riscului.
2.6.2. Analiza riscului financiar prin intermediul efectului de levier financiar
Ratele de rentabilitate
Rentabilitatea reflectă „capacitatea unei activități economice de a crea profit, aceasta sintetizând eficiența cu care s-a desfășurat activitatea economică”.
Obținerea profitului este scopul urmărit de posesorul de capital, mobilul întregii activități economice care se desfășoară într-o economie de piață. El asigură atât continuarea activității și dezvoltarea acesteia, cât și consumul individual al posesorului de drept, adică al investitorului.
Ratele de rentabilitate sunt construite într-o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la un flux de activitate, fie la un stoc.
Rentabilitatea determinată în funcție de activele utilizate, poartă denumirea de rentabilitate economică, iar rentabilitatea determinată în funcție de capitalurile angrenate, se numește rentabilitate financiară.
Rata rentabilității economice:
Descompunerea acestei rate, în rate explicative, este prezentată după cum urmează:
Se observă faptul că rata rentabilității economice poate crește fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin creșterea marjei brute de acumulare. Rotația activului prin implicarea cifrei de afaceri arată gradul de intensitate al utilizării resurselor financiare din firmă (factor cantitativ). Rata marjei brute de acumulare arată eficacitatea comercială a firmei (factor calitativ). Este considerată corespunzătoare o rată a rentabilității economice într-o proporție mai mare de 25%, aceasta conducând la prezumția că în patru ani firma își va putea reînnoi activul total investit prin rezultatul de exploatare.
Rata rentabilității financiare:
reprezintă rata rentabilității financiare a capitalului propriu.
reprezintă rata rentabilității financiare a capitalului permanent.
Descompunerea ratei rentabilității financiare se poate realiza după cum urmează:
Rentabilitatea financiară exprimă rata de remunerare a investiției de capital realizată de către proprietari. Rata rentabilității financiare depinde de rotația activelor totale ale firmei, de rata marjei nete de acumulare, practic a rentabilității comerciale.
Descompunerea ratei rentabilității financiare în modelele prezentate, pune în evidență efectul de levier, de multiplicator al îndatorării asupra rentabilității economice.
Incidența îndatorării asupra poziției cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate se confirmă și prin relația efectului de levier financiar. Apelarea la credite conduce la creșterea riscului economic, creștere datorată riscului suplimentar de îndatorare.
Pornind de la relația efectului de levier:
– rentabilitatea financiară
– rentabilitatea economică
– rata dobânzii
L – levierul financiar
– efectul de levier.
Levierul financiar este denumit și grad de îndatorare și se calculează ca raport între datorii și capital propriu:
– datorii
Cp – capital propriu.
Influența îndatorării asupra rentabilității financiare este determinată de diferența dintre rentabilitatea economică, rata dobânzii și gradul de îndatorare (levierul), după cum se observă în figura nr.1:
Fig.1. Corelația dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică și rata dobânzii
În cazul în care remunerarea capitalului împrumutat este egală cu rentabilitatea economică, întreprinderea nu pierde prin recurgerea la îndatorare. Un cost mai scăzut al capitalului împrumutat față de rentabilitatea economică () determină creșterea rentabilității financiare. Remunerarea mai mică a capitalului împrumutat față de rentabilitatea economică determină o scădere a rentabilității financiare. Deci, efectul de levier se comportă în aceste cazuri ca un multiplicator sau reductor.
Din relația efectului de levier se poate observa că variabilitatea rentabilității financiare depinde de variabilitatea rentabilității economice (riscul economic) și de gradul de îndatorare (riscul financiar).
CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA RISCULUI FINANCIAR LA
ENERGOMONTAJ S.A.
3.1. Prezentarea generală a ENERGOMONTAJ S.A.
3.1.1. Istoricul și obiectul de activitate al societății
ENERGOMONTAJ S.A. este o societate românească cu capital integral privat, ce are ca domeniul principal de activitate montajul și punerea în funcțiune a centralelor electrice și a echipamentelor aferente acestora. Folosind calificarea și tehnologia disponibilă în cadrul societății, susținute de experiența vastă în domeniu, ENERGOMONTAJ S.A oferă servicii complexe, fiind principalul realizator al lucrărilor de montaj, reparații sau retehnologizare, predate la cheie pentru clienții din domeniul producerii energiei electrice și termice.
În 1949 a reînceputinstalarea unităților energetice în centralele termo și hidroelectrice din țara noastră. Formațiile de montaj mecanic și electric s-au constituit în Întreprinderea Electromontaj. Începând cu anul 1953, formațiile sale au devenit șantiere și la începutul anului 1957 s-a constituit Grupul de Șantiere-Montaj al Centralelor Electrice. Din acesta, în 1962 s-a creat Energomontaj, ca întreprindere de montaj a centralelor electrice ce urmau a fi construite în România.
ENERGOMONTAJ S.A a fost și este permanent preocupată de menținerea unui nivel de dotare cantitativ și calitativ la standarde ridicate, drept pentru care în ultimii ani s-au achiziționat utilaje de mare performanță cum ar fi : invertoare și semiautomate de sudură ESAB, ferestrae cu bandă BAUER, mașini de tăiat cu plasmă, dispozitive de ridicare TRACTEL, etc. Totodată firma a achiziționat o serie de utilaje care să-i permită pătrunderea în noi domenii de activitate ( mașini de sudat plase metalice, instalații de montat fibra optică, etc.). prin politica de investiții practicată, întreprinderea a reușit să țină pasul cu cerințele actuale atât pe piețele interne cât și pe pițele internaționale în domeniile de interes.
Realizările economice obținute după privatizarea societății, au clasificat ENERGOMONTAJ S.A pe locuri onorabile în topul celor mai mari firme din România, top întocmit de Camera de Comerț și Industrie a României.
Consiliul de administrație al societății ENERGOMONTAJ S.A se prezintă astfel:
Tabel nr. 1 : Consiliul de administrație SC ENERGOMONTAJ S.A
În cadrul ENERGOMONTAJ S.A., DIVIZIA TERMO cu cei 1895 de salariati are principala pondere, ea înglobând peste 45% din totalul pesonalului. Dintre aceștia, peste 83% sunt muncitori calificați și 16,93% personal tehnico-administrativ. Organizarea diviziei termo prin cele 7 Sucursale este atât de elastică încât la nevoie poate concentra într-o anumită zonă, un număr mare de personal, din mai multe unități termo și în extremis, chiar hidro.
Până în 1990, societatea a executat și pus în funcțiune în grupuri de diferite puteri energetice, un total de 16 GW. Din 1990, în domeniul energetic, s-a angrenat în procesul de modernizare sau retehnologizare a unităților energetice montate anterior, punând, de exemplu, în funcțiune în 2002m grupul 4 de 330 MW – complet modificat, de la CET Turceni și cazan turbină de 150 MW de la Pașcani.
Capacități de producție
Lucrări de montare și reparații 55.600 t/an
Lucrări de protecție anticorozive speciale 72.000 m2/an
Lucrări de fabricație construcții metalice și alte produse ( realizate în atelierele din Timișoara, Dr. Tr. Severin și Ișalnița, precum și pe alte suprafețe de fabricație din șantiere) 3960 t/an
Total personal 1895 persoane
Muncitori 1574 persoane
Ingineri și personal tehnico-administrativ
Competența și calificarea specialiștilor societății este garantată de bogata experiență acumulată la realizarea unui număr mare de lucrări.
Activitatea de montaj și punere în funcțiune de către SC ENERGOMONTAJ S.A, poate fi sintetizată astfel:
Cazane de abur cu capacități sub 400t/h 276 unități
Cazane de abur cu capacități de 1035t/h 10 unități
Cazane de abur cu capacități între 400 și 1000t/h 132 unități
Cazane cu apă fierbinte până la 100Gcal/h 38 unități
Cazane de apă firbinte cu capacități de 100Gcal/h 82 unități
Turbine cu abur sub 50 MW 128 unități
Turbine cu abur de 50 MW 60 unități
Turbine de abur de 100 și 150 MW 24 unități
Turbine cu abur de 200MW 20 unități
Turbine de abur de 315 ți 330 MW 15 unități
Grupuri Duesel independente până la 7000 CP 169 unități
Instalații de desprăfuire electrostatică până la 700 000mc/h 84 unități
PRINTRE REALIZĂRILE MAJORE PUTEM ENUMERA:
CTE Turceni (7 x 330MW)
CTE Rovinari (2 x 220 + 4 x 330 MW)
CTE Brăila ( 3 x 200 MW +1 x 330MW)
CTE Mintia (6 x 210MW)
CTE Iernut (4 x 100 MW + 2 x 200MW)
CTE Ișalnița (2 x 100 MW + 3 x 50 mw + 1 x 55MW + 2 x 315 MW)
Petrobrazi (2 x 25 MW + 2 x 135 tab/h cogenerare + 2 x 50 tab/h)
Realizarea obiectivelor generale ale ENERGOMONAJ S.A. depind în mare măsură de caltatea și eficientă a resurselor umane, reflectate în principal prin creșterea productivității muncii pe de o parte și creșterea motivației personalului angajat pe de altă parte.
Ca antreprenor major în activitatea de construcții și activitățile energentice, ENERGOMONAJ S.A. recunoaște importanța calității personalului și a forței de muncă angajate în societate. Aceasta abordează strategig managementul resurselor umane, cel mai important capital al unei companii și care prin aportul individual și/sau colectiv al acestuia, comtribuie la realizarea obiectivelor societății. Resursa umană reprezintă un capital de mare valoare în care trebuie să investească, aducând astfel plus de valoare lucrărilor executate.
Politica ENERGOMONAJ S.A. în domeniul calității este formulată oficial de către Consiuliul de Administrație al societății conform cerințelor standard: SR EN ISO 9001/2008 și prevederilor legislative în domeniul calității. Principalele obiective ale societății sunt:
Să opereze conform acestor standarde și prevederi legislative în vigoare în mod continuu;
Să certifice un sistem de management al calității;
Să îmbunătățească calitatea tutror serviciilor pentru a satisface cerințelor clienților;
Să optimizeze costurile și să reducă costurile determinate de noncalitate;
Să acorde toată atenția fiecărui angajat pentru conștientizarea privind problemele de calitate;
Să asigure o întreținere corespunzătoare a echipamentelor sale pentru a evita deteriorarea acestora.
În toate acțiunile pe care le întreprinde, societatea respectă reglementările și cerințele legale și urmărește alinierea la prevederile Directivelor Europene. Pentru buna funcționare a Sistemului de Management al Calității este creat sistemul organizatoric și totodată sunt asigurate resursele necesare. Implicarea, motivarea, sensibilizarea tututror anagajaților noștri este asigurată prin cunoașterea politicii și obiectivelor societății.
ENERGOMONTAJ S.A. asigură comunicarea permanentă cu clienții, salariații și alte pătți interesate să cunoască și să transmită propuneri de îmbunătățire a activităților sale. Competența, resposabilitatea și implicarea pe toate niveluirile ierarhice în îndeplinirea obiectivelor, constituie garanția firmei în îmbunătațirea continuă a întregului sistem de management.
Perioada de desfățurare a analizei va fi de 3 luni, din data de 3 octombrie 2014 până la 11 decembrie 2014.
Perioda vizată de aplicarea măsurilor pentru tratarea riscurilor va fi: 10 ianuarie 2015 – 20 decembrie 2015.
Printer obiectivele specific urmărite de întreprindere, se enumeră:
Identificarea pricipalelor categorii de riscuri ce afectează lucrările de montaj ale ale firmei
Măsurile ce trebuiesc aplicate în vederea diminuării sau chiar eliminării riscurilor
Dimensionarea sumelor din buget alocate pentru tratarea riscurilor
Modul în care se diminuează riscurile în urma aplicării măsurilor.
3.1.2. Roluri și responsabilități
Echipa care se ocupă de elaborarea planului de management al riscului este formată din :
Anghelescu Alina Elena – specialist în management
Ciupercă Lucia – Manager de risc
Cristescu Georgiana – Manager general
RESPONSABILITĂȚILE MANAGERULUI GENERAL
Nominalizează membrii echipei ce vor realize planul de management al riscurilor, numește managerul de risc și stabiliește responsabilitățile pentru fiecare.
Managerul de proiect furnizează membrilor echipei planul cu desfășurarea în timp a proiectului și a activității derulate în cadrul proiectului ( graficul GANTT al proiectului), precum și bugetul acestuia.
Menține legătura cu managerul general al formei SAEM Energomontaj pentru obținerea de informații economic-financiare și furnizeză membrilor echipei datele relevante necesare analizei de risc.
Stabilește întâlniri periodice ( o dată pe săptămână) pe parcursul analizei cu managerul de risc și echipa pentru a monitoriza stadiul analizei, a revizui estimările referitoare la riscurile proiectului și a formula lista celor mai importante riscuri.
Adoptă măsurile de tratare a riscurilor propuse de managerul de risc.
RESPOSABILITĂȚILE MANAGERULUI DE RISC
coordonează activitățile de identificarea a riscurilor.
informează managerul general asupra noilor riscuri apărute.
Raportează stadiul aplicării măsurilor de managementul riscurilor către managerul general.
Motivează membrii echipei prin recunoaștere moral spirrituală.
Evaluază activitatea membrilor echipei și oferă feedback prin aprecieri sau sancțiuni.
Analizează raportul de management al riscului și elaborează concluziile privitoare la documentul de management al riscului în ansamblul său,
RESPOSABILITĂȚILE SPECIALISTULUI ÎN MANAGEMENT
Obține informații și realizează o descriere detaliată a firmei care va folosi ca support pentru analiza de risc.
Monitorizează procesul de aplicare a măsurilor de risc și intervine acolo unde este nevoie.
Furnizează chestionarele personalului din firmă și asistă la completarea lor.
Realizează interviuri cu persoanele din cadrul firmei.
3.2.
3.2.1 Documentarea riscului
Riscurile identificate și gestionate pentru compania SAEM Energomontaj sunt enumerate într-un Registru al riscurilor, care se află în anexa numărul 1.
În Registrul Riscurilor au fost identificate următoarele categorii de informații: Codul riscului, Descrierea riscului, Activitatea vizată, Dimensionarea riscului inerent ( probabilitate, impact și expunere la risc). Persoana care a identificat riscul și data/perioada în care s-a identificat riscul.
Principalele 5 riscuri identificate, pentru care s-au calculat cele mai mari riscuri inerente, sunt:
3.2.2. Riscuri privind desfășurarea activităților în condiții periculoase ( Ri = 20)
3.4.2. Riscuri privind insuficiența forndurilor ( Ri = 16)
3.1.2 Riscuri privin utilizarea incorectă a mașinilor și echipamentelor ( Ri = 16)
1.2.3 Riscuri geomorfologice ( RI =12)
3.2.1. Riscuri privind poluarea ( Ri = 10)
3.2.2. Clasificarea riscurilor
Calsificarea riscurilo a fost făcută în funcție de următoarele categorii:
Riscuri externe
Riscuri de piață
Riscuri naturale
Riscuri strategice
Riscurile privind stakeholderii și reglementările în domeniu
Riscurile operaționale
Risuri de personal
Riscuri de mediu
Riscuri tehnice
Riscuri financiare
Riscuri comerciale
Informații detaliate sunt prezentate în Anexa 1: Registru Riscurilor SAEM.
3.2.3. Activități ale echipei
Identificarea
riscurilor
Evaluarea
riscurilor
Probabilitate:
Impact:
Matricea riscurilor:
Tabelul nr. 2: Matricea riscurilor
În funcție de matricea riscurilor se va determina care este starea riscului: risc redus ( zona verde), risc moderat ( zona galbenă) sau risc critic ( zona rosie).
Tratarea riscurilor
Matricea riscurilor după aplicarea măsurilor de tratare a riscurilor:
Tabelul nr. 3: Matricea riscurilor reziduale
În urma aplicării măsurilor de tratare a riscurilor din campanie, următoarele riscuri au fost eliminate complet, riscul lor de apariție devenind 0:
1.2.3. riscuri geomorfologice
3.1.1. riscurile existenței în firmă a personalului neinstruit
3.2.1. riscuri privind poluarea
3.3.2. riscuri privind montarea incorectă a utilajelor de lucru.
Monitorizarea
riscurilor
3.2.4. Calendarul activităților de management al riscului
Identificarea și
evaluarea
riscurilui
Întocmirea Registrul riscurilor a fost completat și pus la dispoziția echipei de proiect în data de 15
Registrului decembrie 2014.
riscurilor
Planul pentru Planul pentru tratarea riscurilor a fost finalizat și pus la dispozitia echipei la data de
tratarea 17 decembrie.
Riscurilor
Revizuirea Registrul riscurilor și planul au fost revizuite și aprobate de către managerul general
planului și până la data de 25 decembrie 2014.
registrului
riscurilor
3.2.5. Bugetul pentru managementul riscului
Pentru acest proiect avem alocată suma de 233 278 Euro. Ne-am gândit să alocăm 10 % din suma echipei de proiect formată din 22 328 Euro. Restul sumei de 90% din suma 233278( euro) fiind alocată în Planul de tratare a riscurilor sub forma de procente pentru tratarea acestora până la suma de 209 950 Euro.
Tabelul nr. 6: Bugetul alocat managementului riscului
3.2.6. Instrumente și informații folosite în managementul riscului
Pentru urmărirea în timp a riscurilor s-au alcătuit:
Registre de risc – baze de date. Se vor grupa riscurile pe categorii, probabilitatea și impactul estimat, activitatea supusă riscului, factorii care îl pot genera, persoana responsabilă cu urmărirea riscului și strategiile de răspuns.
Tabelul riscurilor
Brainstorming-ul este o metodă foarte eficientă atât pentru identificarea riscurilor, cât și pentru stabilirea unor strategii de răspuns. La această sesiune au participat: Managerul general, Echipa de risc împreună cu Managerul de risc, Analiștii și personalul specializat din cadrul firmei. A presupus: deschiderea sesiunii de brainstorming, o perioadă de acomodare de 5-10 minute, partea creativă a brainstorming-ului, prelucrarea ideilor și stabilirea unui acord.
Surse de informații:
Cercetarea la masa de lucru: studierea documentelor, planurilor elaborate de organizație a bazelor de date comerciale;
Vizita la fața locului: presupune discuția cu cei expuși la riscuri;
Participarea la manifestări în afara organizației: conferințe de specialitate, întruniri ale asociațiilor profesionale;
Realizarea unor chestionare standard;
Sistemele expert: sunt metode moderne de identificare a riscurilor, realizarea și menținerea lor este costisitoare dar utilitatea lor este ridicată în cațul riscurilor comune pentru numeroase afaceri și pentru care managementul organizației dispune de o experiență considerabilă.
Concluzii
Firma SAEM Energomontaj beneficiază de un plan de management al riscului prin care diminuează sau elimină riscurile potențiele în activitatea desfățurată.
Înainte de stabilirea unui plan de tratare a riscurilor, organizația se încadrează în toate cele trei zone de risc: reduse, moderate și critice. În zona critică se înregistrează o pondere mai redusă însă în zona moderată și redusă s-au înregistrat un număr de 23 de riscuri.
Măsurile au fost evaluate prin prisma cauzei. Bugetul dimensionat de echipa de management al riscului, ce urmează a fi adoptat și aprobat de firmă este în valoare de 209 950 euro.
În eleborarea proiectului s-au întâlnit unele dificultăți întrucât o parte a personalului firmei a refuzat completarea chestionarului ( Anexa nr. 6 – Chestionar) cât și participarea la interviuri. În ciuda acestor dificultăți, echipa a identificat 28 de riscuri.
Cea mai eficientă metodă folosită a fost brainstorming-ul.
Managerul general a impus realizarea unui plan de tratare a riscurilor pentru riscurile identificate ( Anexa nr. 2 – Trtatarea riscurilor).
În urma aplicării metodelor de tratare a riscurilor au fost eliminate riscurile din zonele critice iar un procent din riscurile considerate moderate au fost transferate în zona redusă de risc.
Ceea ce este extrem de important este eliminarea unor serii de riscuri.
Studiul permite firmei să reducă încertitudinea în vederea realizării unor politici de dezvoltare ulterioară. Eficiența și eficacitatea studiului se va regasi în eficiența firmei și în performanțele financiare ale firmei.
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu, Constantin – Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii și politici de redresare și dinamizare a activității, Editura Economică, București, 2002
Bătrâncea, Maria – Risc și faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
Bistriceanu, Gh. D., Adochiței, M. N., Negrea, E. – Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001
Coșea, M., Nastovici, L. – Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Brașov, 1997
Coșea M., Nastovici L.,Metode și tehnici de evaluare și analiză la nivel micro și macro economic, Editura Lux Libris Brasov 1997
Gâf-Deac, Maria– Management modern. Elemente de bază și studii de caz, Ed. Fundației “România de Mâine”, București, 2003
Hada, Teodor – Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999
Iosof, Susana – Gestiunea riscului, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureș, 2005
Nicolescu M. Diagnostic financiar, Editura Economică, București, 2003
Nițu, Ion – Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000
Prunea, Petru – Riscul în activitatea economică, Editura Economică, București, 2003
Simionescu, Mircea – Analiză microeconomică financiară, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureș, 2006
Stanciu, Ion – Finanțe, Editura Economică, București, 2002
BIBLIOGRAFIE
Bărbulescu, Constantin – Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică. Strategii și politici de redresare și dinamizare a activității, Editura Economică, București, 2002
Bătrâncea, Maria – Risc și faliment, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
Bistriceanu, Gh. D., Adochiței, M. N., Negrea, E. – Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001
Coșea, M., Nastovici, L. – Evaluarea riscurilor, Editura Lux Libris, Brașov, 1997
Coșea M., Nastovici L.,Metode și tehnici de evaluare și analiză la nivel micro și macro economic, Editura Lux Libris Brasov 1997
Gâf-Deac, Maria– Management modern. Elemente de bază și studii de caz, Ed. Fundației “România de Mâine”, București, 2003
Hada, Teodor – Finanțele agenților economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999
Iosof, Susana – Gestiunea riscului, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureș, 2005
Nicolescu M. Diagnostic financiar, Editura Economică, București, 2003
Nițu, Ion – Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000
Prunea, Petru – Riscul în activitatea economică, Editura Economică, București, 2003
Simionescu, Mircea – Analiză microeconomică financiară, Editura “Dimitrie Cantemir”, Târgu-Mureș, 2006
Stanciu, Ion – Finanțe, Editura Economică, București, 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Riscului Financiar (ID: 142453)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.