Managementul Riscului de Creditare

Cuprins.

Managementul riscului de creditare

1. Introducere

Conceptul de risc

1.2. Definitie

1.3. Riscul de credit

1.4. Prevenirea riscului de credit

1.5.Constituirea garantiilor

1.6. Masurarea riscului de credit

1.7.Gestiunea riscului de credit

2.1.Gestiunea riscului global de creditare

2.2. Gestiunea riscului individual

2.3. Protectia bancii impotriva riscului de creditare

2.4. Garantiile creditelor

3.1. Analiza riscului de creditare

Bibliografie

MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE

1. Introducere

In 1999 Comitetul a elaborat inca un document ‘Administrarea in activitatea bancara electronica si cu moneda electronica ‘.Pe fundamentul acestei dinamici a devenit imperioasa necesitatea reevaluarii conceptului riscurilor bancare,care pana atunci,se rezuma aproape exclusiv la riscul de credit.

In prezent, riscurile au devenit aferente tuturor, activitatilor,serviciilor si produselor bancare si aceasta multitudine de riscuri a generat si diferite tratari ale acestei notiuni.

În viziunea noastră ,riscul la care este supusă o banca trebuie privit ca un complex de incertitudini ,de cele mai multe ori interdependente, pentru ca pot avea cauze comune sau ca producerea uneia poate genera efecte de antrenare de tip domino ,fiecare exprimând probabilitatea producerii unor evenimente care pot avea influențe pozitive sau negative pentru bancă.

Managerii instituțiilor financiare sunt conștienți de faptul că maximizarea profitului implică o expunere permanentă la risc. În acest context, managementul riscurilor este o componentă importantă a managementului bancar ,cât și a strategiei unei bănci.

Managementul riscurilor bancare presupune asumarea riscurilor în condiții de prudență ,având în vedere următorii factori:

respectarea regulilor prudențiale impuse de organele de reglementare bancară și de conducere a băncii;

pierderi posibile în urma asumării unui sau altui risc nu trebuie să depășească limita critică;

riscurile asumate de bancă nu trebuie să influențeze imaginea internă și externă a acestei bănci;

mărimea riscului asumat trebuie să fie comparabilă cu veniturile scontate în urma activității date.

Noi considerăm că gestiunea riscurilor bancare se reduce la trei direcții mai importante:

1. Strategia riscului(scop ,volum ,tip și principiile conducerii);

2. Cadrul politicii(limitele juridice ,durata operațiunilor ,tipuri de risc pe care poate să și le permită banca);

3. Abilitatea aprecierii ce constă din metodele evaluării riscului. formele și etapele gestiunii riscurilor.

Etape de gestionare a riscurilor bancare:

1. Identificarea și evaluarea riscului;

2. Analiza și elaborarea tacticii băncii;

3. Finanțarea riscului;

4. Controlul riscurilor.

1.2.Conceptul de risc. Definitie.

În teoria clasică riscul se limitează la așteptarea matematică a pierderilor, care pot apărea în cazul alegerii uneia din variantele posibile. În acest caz, riscul este reprezentat ca pierderile care apar in urma realizării unei sau altei decizii.

În anii 1930, economiștii A. Marshall si A. Pigou au elaborat bazele teoriei neoclasice a riscului . Esența ei constă în următoarele: întreprinzătorul, considerând profitul ca o variabilă întâmplătoare și activând în condițiile de incertitudine, în cadrul unei tranzacții se conduce de următoarele:

– mărimea profitului așteptat

– mărimea variabilei (riscul) posibile.

Economiștii L. Rastrighin si B. Raisberg definesc riscul ca „pierderile posibile” de fapt prin aceasta situându-se pe pozițiile teoriei clasice a riscului.

În dicționarul de management editat la Paris se menționează că riscul inglobează 4 idei:

– o idee de pericol sau de primejdie; e factorul de temut;

– o idee a costului, strâns legată de precedenta; măsura acestui cost se evaluează în termeni care arată gravitatea riscului;

– o idee de măsură posibilă a evenimentului și exprimată în termeni care arată frecvența

– o idee de prezentare deliberată a unui pericol determinant, în vederea obținerii unui avantaj.

Academicienii Costin C. Kirițescu si Dr. Emilian M.Dobrescu ,definesc noțiunea de risc ca „examinarea în termen probabilistic a posibilității de obținere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere: eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi.

Dr. L. Roxin definește riscul ca ”eveniment probabil cu consecințe adverse pentru subiect.

1.3.Riscul de credit

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobanda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadenta sau sa fie rambursate partial. Acest risc este specific bancilor a caror functie importanta in economie este creditarea.

Desi motivul este acelasi – incapacitatea de rambursare a creditului de catre imprumutanti, cauzele sunt difente, de aceea se impune o abordare distincta a riscului de credit si anume:

riscul aferent particularilor si intreprinderilor, riscul de tara.

1.4. Prevenirea riscului de credit.

Prevenirea riscului vizeaza doua aspecte: divizarea riscului si constituirea garantiilor.

Divizarea riscului are ca obiectiv disiparea riscurilor, astfel incat legea probabilitatilor sa reduca posibilitatea inregistrarii unor pierderi mari din partea bancii

Divizarea riscurilor se face mai intai intre particulari si intreprinderi, bancile fixandu-si plafoane de credite. Pentru intreprinderi, banca isi va repartiza riscurile acordand credite atat producatorilor mari, cat si celor mici, lucrand cu sectoare de activitate diferite si avand o repartitie teritoriala cat mai ampla.

Pentru particulari, bancile vor acorda credite de preferinta la salariati, liber profesionisti si pensionari.

Diversificarea domeniilor in care actioneaza banca permite mentinerea riscului de credit in limite controlabile. Pe de alta parte, anumite intreprinderi de mari proportii au nevoi mari de credite, pe care o singura banca nu poate sa le satisfaca.

Monopolul bancar, pe langa faptul ca divizeaza riscurile, permite si bancilor mai mici sa finanteze intreprinderile mari, iar in cazul cand intreprinderile au dificultati, monopolul are puterea de a impune acestora sa aplice un plan de redresare.

1.5.Constituirea garantiilor.

Desi constituirea garantiilor in favoarea bancilor nu este obligatorie in uzantele bancare din tarile dezvoltate, in sistemul bancar romanesc garantia constituie conditia de baza in acordarea creditelor, acestea fiind constituite inainte de acordarea creditelor, imbracand diferite forme: gaj, ipoteca etc.

In mod practic, garantiile nu trebuie sa fie privite decat ca o siguranta subsidiara, decizia de a acorda creditul trebuie sa fie luata in functie de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezulta din anailza afacerii pe care o banca o credileaza.

Banca trebuie sa ia in calcul faptul ca primii despagubiti vor fi creditorii privilegiati – fiscul, statul, deci garantia nu va acoperi niciodata valoarea creditului acordat.

Garantiile ar trebui considerate in conditiile in care banca acorda un credit foarte riscant, asumandu-si practic responsabilitatea recuperarii creditului prin

executarea garantiei.

1.6. Masurarea riscului de credit

Masurarea riscului de credit se face in doua etape. Prima etapa consta in stabilirea unei limite maxime a activelor cu risc fata de fondurile proprii ale

bancii prin calcularea raportului de solvabilitate (norma Cooke) si pe care banca va trebui sa o respecte – de altfel, respectarea raportului de solvabilitate este impus de Banca Nationala.

A doua etapa consta in masurarea riscurilor la care banca este expusa prin evaluarea periodica a portofoliului de credite. Banca Nationala impune bancilor sa-si clasifice portofoliul de credite si sa-si constituie provizioane de doua ori pe an, respectiv la sfarsitul lunilor iunie si decembrie si sa raporteze situatia, in termen de 30 zile, Directiei de Autorizare si Supraveghere Prudentiala a societatilor bancare din cadrul B.N.R.

Masurarea riscului de credit in vederea constituirii provizioanelor de risc impune evaluarea performantelor fmanciare ale tuturor clientilor bancii pe baza bilanturilor contabile de la 30 iunie, respectiv 30 decembrie, evaluare care este identica cu cea utilizata la acordarea creditelor.

1.7.Gestiunea riscului de credit.

Gestiunea riscului consta in utilizarea unor tehnici prin care banca poate sa diminueze (elimine) pierderile sau poate sa salveze creditul.

In vederea diminuarii sau eliminarii pierderilor, bancile monitorizeaza calitatea portofoliului de credit printr-un audit period (revizuire) in functie de notarea interna a creditului care a fost facuta cu ocazia instrumentarii dosarului de credit.

Monitorizarea permite detectarea din timp a creditelor care ar putea deveni credite problema.

Revizuirea creditelor pe langa faptul ca reduce pierderile, permite atingerea si a altor probleme cum ar fi:

asigura aplicarea uniforma a documentatiei de creditare;

verificarea ca politica de credit, normele bancii si reglementarile bancare sunt respectate;

informarea managementului bancii despre situatia generala a portofoliului de credite;

monitorizarea ofiterilor de credite care sunt raspunzatori de evolutia nefavorabila a creditelor, in cazul cand nu au luat nici o masura.

Odata cu dezvoltarea si diversificarea sistemului bancar si a activitaiii fiecarei banci, problema riscului de credilare atinge dimensiuni noi impunand trecerea pe prim plan a preocuparilor de gestionare (nationala) asa, ca o garantie absolut necesara pentru a ne bucura de avantajele pe care ni le poate procura sistemul de credit.

Riscul de creditare la care ne-am mai referit, are si alte denumiri – risc de parteneriat sau risc de insolvabilitale a debitorului, risc de nerambursare sau risc de deteriorare a calitatii activetor bancare, si exprima in esenta probabilitatea incasarii efective la scadenta de catre banca a fluxului de venituri anticipat (capital avansat + dobanda).

Asumarea acestui risc la un anumit nivel este acceptabila, dar indiferent de nivelul respectiv, important ramane modul in care acesta poate fi restrans la maximum. In acest sens, punctul de pornire il reprezinta punerea la punct si utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, ce pot fi divizate in trei categorii:

Riscul tranzactiei – care decurge din diferite aspecte functionate si operationale ale riscului afacerii;

Riscul de credit – care concretizeaza incertitudinea profitabilitadi afacerii;

Riscul de plasament – ce releva incerlitudinea confirmarii in motivatia increderii.

Cele trei categorii de risc se afla in stransa legatura si trebuie cunoscute pentru a realiza aprecierea riscului de ansamblu pe care il implica un credit. Acum vom cauta sa analizam riscul de credit in doua ipostaze:

a) Risc de credit individual prin care se surprinde probabilitatea de insolvabilitate a debitorului sau de nerambursare a sumelor angajate de el. Asumarea de catre banca a riscului de credit individual presupune ca banca respectiva sa introduca pe costuri, pierderile rezultate la data scadentei din neplata obligatiilor pe care le are debitorul sau.

b) Risc global de credit care da expresie probabilitatii de a se deteriora calitatea activelor bancare angajate in cadrul creditelor.

Riscul global al insolvabilitatii este o functie crescatoare a masei creditelor acordate, a ratei dobanzii si a mediului economic national. Mai mult, o data cu cresterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc in proportie accelerata, expresie a faptului ca majorarea proportiilor creditului aduce in randul debitorilor un numar tot mai mare de persoane, potential insolvabile. De asemenea, cresterea ratei dobanzii, pe fondul unei supraincalziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.

Preocupate de contracararea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea acestui risc, bancile au reactionat constituind, in timp, un sistem de actiuni complicatata, expresie a faptului ca majorarea proportiilor creditului aduce in randul debitorilor un numar tot mai mare de persoane, potential insolvabile. De asemenea, cresterea ratei dobanzii, pe fondul unei supraincalziri a economiei constituie un alt factor de amplificare a insolvabilitatii globale.

Preocupate de contracararea efectelor negative pe care le-ar putea avea realizarea acestui risc, bancile au reactionat constituind, in timp, un sistem de actiuni complicate, prin care se fundamenteaza gestionarea sa.

De o maniera generala, indiferent de forma concreta in care se manifesta riscul de creditare, pentru gestionarea acestuia banciie recurg la:

– decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat si apreciat, in cadrul unei politici de creditare echilibrata si in directa legatura cu cota de piata a respectivei societati bancare;

– diversificarea portofoliului de credit in asa fel incat pierderile sa nu fie concentrate in timp;

– transferul riscului asupra unor terte persoane prin recurgerea la tehnica asigurarilor;

– cogestiunea afacerii (banca – client) prin modificarea naturii intermedierii bancare;

– fuziunea societatilor bancare.

Toate aceste actiuni sunt importante si pot fi promovate global sau numai partial in functie de influenta realizarii riscului. Bancile in tentativa de a se proteja cat mai bine au tendinta sa promoveze mai multe genuri de actiuni sau poate chiar pe toate.

2.1. Gestiunea riscului global de creditare

In procesul de gestionare a riscului de creditare, bancile se orienteaza pe baza a doua principii clasice si anume:

– diviziunea riscurilor;

– limitarca riscurilor.

Diviziunea riscurilor urmareste minimizarea riscului global de creditare prin evitarea concentrarii portofoliului de credite si diversificarea plasamentelor de credite. Concentrarea portofoliului de credite echivaleaza cu o structura dezechilibrata a activelor bancare, in care ponderea unui anumit grup de debitori atinge un nivel ridicat. Se are in vedere diversificarea portofoliului de credite din punct de vedere sectorial, al formei de proprietate a debitorilor, geografic si al scadentelor, precum si prin monitonzarea atenta a creditelor acordate unui grup de debitori intre care exista relatii economice de interdependenta sau a persoanelor aflate in relatii speciale cu banca.

Limitarea riscurilor vizeaza aspectul cantitativ pe care il imbraca aplicarea practica a primului principiu. Acest principiu are un caracter normativ si autonormativ. Deci, limitele privind angajamentele bancare fata de diferitele componente ale portofoliului de credite au un caracter de norme care, la randul lor, pot fi de doua feluri:

– norme interne – proprii fiecarei banci, care sunt folosite ca instrument de minimizare a expunerii globale la risc. Este de retinut ca aceste norme nu sunt la discretia fiecarei unitati bancare sau retea de unitati bancare, ci trebuie sa se circumscrie in cadrul de variabilitate a permisiunilor acordate de banca centrala;

– norme ale autoritatii bancare – prin care se reglementeaza, inclusiv permisivitatea normelor interne si urmaresc diminuarea (limitarea) expunerii la risc atat a fiecarei banci cat si a sistemului banca in ansamblul sau.

Normele interne pot fi globale si specifice. Cele globale stabilesc o limita maxima pentru angajamentele bancii in operatii ce comporta risc de creditare, limita care se stabileste ca procent din activele totale. Normele specifice apar sub forma de plafoane stabilite pentru categorii de debitori in functie de forma de proprietate, sectorul de activitate, zona teritoriala in care opereaza si durata angajamentului bancar.

Normele autoritatii bancare sunt concepute pornind de la principiul ca minimizarea riscului de creditare este in sarcina fiecarei banci si vizeaza raportul bancilor cu debitorii mari, sau imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca. Normele nr.8/1999 sunt cele care reglementeaza in Romania limitarea riscului de credit, si prin care au fost abrogate Normele B.N.R. nr.5/1992 si Normele nr.10/1992 considerate perimate in raport cu realitatea si evolutia sistemului bancar in ultimii ani.

Prin Normele nr. 8/1999 s-a stabilii ca lunar, bancile comerciale sa raporteze la B.N.R.:

solvabilitatea proprie;

pozitiile caracterizate prin mari expuneri;

structura grupurilor ce reprezinta un singur debitor, fata de care banca inregistreaza expuneri mari;

imprumuturile acordate persoanelor aflate in relatii speciale cu banca, imprumuturile acordate personalului propriu, precum si familiilor acestuia.

Pentru determinarea expunerilor mari, Normele nr.8/1999 pleaca de la acceptiunea conceptului de expunere in sensul prevederilor Legii bancare nr.58/1998, art.3 lit.V care desemneaza expunerea ca fiind orice angaiament asumat de o banca fata de un singur debitor, indiferent daca angajamentul este efectiv sau potential, evidential in bilantul contabil sau in afara bilantului, incluzand fara a se limita la aceasta: credite, efecle de comert scontate, investitii in actiuni si alte valori mobiliare, efecte de comert avalizate, garantii emise, acreditive deschise sau confirmate, inclusiv in cazul cogestiunii afacerii dintre banca si clientul debitor, volumul creditului furnizor asigurat de cogestionat prin contracte ferme clientilor sai comerciali.

Normele nr.8/1998 ale B.N.R. definesc expunerea mare ca fiind „
expunere neta fata de un singur debitor, a carei valoare reprezirtla eel putin 10% din fondwile proprii ale bancii". Este de retinut ca expunerile mari numeric si ca volum sunt raportate B.N.R. lunar de centralele societatilor bancare, din datele sintetizate in balantele de verificare contabila si extrabilantiera.

B.N.R. nu accepta ca nivelul unei expuneri mari sa depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii si nici ca suma totala a expunerilor mari sa fie de peste 8 ori nivelul fondurilor proprii.

De asemenea, se impune sa observam caracterul combinatoriu dintre prevederile normelor autoritatii bancare si a normelor interne ale bancilor, care preiau de cele mai multe ori si obligatiile impuse de autoritatea bancara.

Astfel, in cadrul societatilor bancare expunerile mari se aproba prin decizii luate de Consiliul de Administratie al societatii respective, pe baza unui raport al Directiei de Creditare avizat de Comitetul de Risc, care va cuprinde cel putin analiza tranzactiei, a situatiei financiare si a bonitatii persoanelor fizice sau juridice reprezentand un singur debitor, precum si analiza structurii grupului de persoane fizice si/sau juridice, in cazul in care acestea reprezinta un singur debitor.

Prin normele respective se defineste si notiunea „un singur debitor", prin care trebuie sa se inteleaga orice persoana sau grup de persoane fizice si/sau iuridice fata de care banca are o expunere si care sunt legate economic intre ele, in sensul ca:

una dintre persoane exercita asunra celorlalte. direct sau indirect, putere de a le controla;

nivelul cumiulat al imprumuturilor acordate reprezinta un singur risc de credit pentru banca, intrucat persoanele sunt legate intr-o asemenea masura incat, daca unele dintre ele vor intampina difcultati de rambursare, alta sau celelalte vor intaimpina dificultati similare.

Pentru aceste persoane vor mai fi luate in considerare, alternativ sau cumulativ, urmatoarele aspecte:

daca sunt afiliate;

daca au aceeasi conducere;

daca au garantii incrucisate;

daca sunt in interdependenta comerciala directa, care nu poate fi substituita intr-un termen scurt;

daca sunt membrii aceleiasi familii.

Pentru aprecierea situatiei bancii in relatia de credit, este foarte importanta si evaluarea expunerii nete.

Expunerea neta din activele bilantiere se determina pornind de la activele brute (soldul debitor al conturilor de credite si dobanzi) din care se deduc elementele de pasiv rectificative (provizioanele specifice de risc), rezultatul obtinut fiind ponderat functie de gradul de risc de credit al fiecarui element de activ, in baza unor criterii tehnice stabilite de Norma B.N.R. nr.8/1999.

Expunerea neta din activele in afara bilantului se determina pornind de la expunerea bruta (balanta extracontabila a soldurilor conturilor de angajamente in favoarea clientului, garantii acordate clientelei, credite aferente contractelor de imprumut investite cu formula executorie urmarite in continuare, dobanzile aferente acestora, precum si alte creante scoase din activ si urmarite in continuare etc) care vor fi transformate in echivalent credit in functie de gradul lor de risc de transformare in credit, eorespunzator unor criterii tehnice stabilite de Norma nr.8/1998.

Numai prin transformarea elementetor extrabilantiere din active in afara bilantului in echivalent credit, poate avea loc insumarea acestora cu expunerea neta din activele bilantiere.

Tot Normele nr.8/I998 stabilesc urmatoarele criterii pentru a reglementa ce inseamna persoane aflate in relatii speciale cu banca:

reprezentantii Fondului Proprietatii de Stat in adunarea generala a actionarilor bancii;

administratorii bancii (inclusiv conducatorii bancii) si cenzorii
persoane fizice ai bancii, precum si persoanele fizice desemnate sa
reprezinte societatile de expertiza contabila, care au calitatea de
cenzor sau de auditor independent al bancii;

cenzorii persoane juridice ai bancii si auditorul independent al
bancii;

membrii unor comisii speciale constitute potrivit dispozitiilor
legale in vigoare (comisia de supraveghere a bancii, comisia de
privatizare a bancii etc.);

orice actionar, persoana juridica, ce exercita controlul efectiv
asupra bancii, actionarii unei astfel de persoane juridice care detin
cel putin 10% din capital si administratorii acesteia;

orice actionar semnificativ al bancii (care detine 5% din capital);

orice actionar care si-a desemnat un reprezentant avand una din calitatile prevazute mai sus;

orice societate comerciaia la al carei capital social, banca are o participatie de cel pufin 10%;

orice societale comerciala la care una din persoanele prevazute anterior, detine controlul efectiv;

personalul B.N.R. care exercita atributii de control;

membrii Consiliului de Administratie al B.N.R.;

familiile persoanelor fizice prevazute anterior (insemnand sotii, rudele si afinii de gradul intai).

Persoanele aflate in relatii speciale cu banca, precizate la literele a-d nu vor beneficia de credite. Persoanele prevazute la litera e si pana la litera l, precum si personalul propriu al bancii reprezentand angajati cu contract individual de munca (cu exceptia conducatorilor) si familiile acestora, beneficiazza de credite , dar nu in conditii de favoare.

Acordarea de imprumuturi in conditii de favoare inseamna:

 incheiereeea unei tranzactii, care prin natura, scop, caracteristici sau risc, nu ar fi fost incheiata de banca cu clientii, cu care se afla in relatii speciale;

 perceperea sau acceptarea de comisioane, alte taxe acceptarea de garantii intr-un total de constituit, mai mici decat cele cerute altor categorii de clienti.

Suma totala a imprumuturilor acordate persoanelor aflate relatii speciale cu banca precizate la litera e pana la litera l de mai sus, nu poate depasi 20% din fondurile proprii ale bancii, iar suma totala a imprumuturilor acordate personalului propriu si a familiilor acestuia nu poate depasi 5% din aceleasi fonduri. Aceste imprumuturi aproba prin decizie adoptata de Consiliul de Administrafie, pe baza unui raport al Directiei de Creditare ce cuprinde indeosebi descrierea naturii relatiei speciale in cauza, analiza tranzactiei, a situatiei financiare si a bonitatii persoanelor respective.

In ultimul deceniu. sub incidenta unor fenomene economice, politice, sociale si financiare de mare anvergura problematica riscului de credit este marcata de noi tendinte. Astfel, globalizarea pietelor si integrarea economica, adancesc interdependentele dintre economiile tarilor, dar si dintre intreprinderi ceea ce determina expansiunea fara precedent a creditului, relevand, pe de o parte internationalizarea afacerilor, iar pe de alta parte cresterea deficitului de resurse si a necesitatilor de creditare pentru marile companii transnationale.

In al doilea rand, s-a dezvoltat enorm varietatea formelor de intermediere bancara concretizata in varietatea si noutatea produselor si serviciilor bancare oferite clientelei atat celei nebancare dar si celei bancare ceea ce a dus la accentuarea riscului de creditare, care ar putea surprinde economia oricarei tari in ipostaze nemaiintalnite in istoria sa, prin consecinte nefaste si de lunga durata.

In acest context, fuziunea societatilor bancare s-a impus ca metoda moderna de gestionare a riscului global de creditare atat in cadrul fiecarei tari cat si la scara internationala. Noua entitate bancara realizata in urma fuziunii dispune de un capital consolidat, care acopera mai bine pierderile determinate de producerea riscului d creditare.

Procesul de fuziune este o caracteristica generala a economiilor moderne fiind realizate fuziuni in toate ramurile economice, dar mai ales in domeniul financiar.

In conceptia studiului realizat de Banca Credit Suisse / First Boston, activitatea de fuziune si achizilii a fost indusa de o combinatie de factori:

a) factorii strategici

b) factori externali activitatii firmei

c) factori financiari

A. FACTORl STRATEGICI, care decurg din strategiile de dezvoltare a ramurilor economice

De foarte mare importanta sunt:

Institutiile financiare – prin actiunea carora se realizeaza regularizarea costurilor (sinergia acestora);

Mass-media/telecomunicatii – pentru care cererea este practic nelimitata, productia in expansiune rapida, iar costurile aproape in cadere libera exercitand ample influente si prin schimbarea accelerata a tehnologiilor, determinand prin toate acestea, un amplu proces de regularizare a costurilor;

Asigurarile de sanatate – care progreseaza si se diversifica mai mult decat oricand in trecut in tarile dezvoltate, extinzandu-se tot mai mull si in alte tari, iar costurile lor evolueaza aproape pe verticala;

Ulilitatile (serviciile) – care, in ultimile doua decenii, au crescut si s-au diversificat de o maniera impresionanta peste tot in lume, dar mai ales in tarile dezvoltate ajungand sa detina ponderi majoritare in produsul intern brut al multor tari care au ajuns la un anumit stadiu de civilizatie, si care astazi nu au incetat sa creasca, dar acest fenomen, are loc in cadrul unui proces de schimbari regularizatoare.

B. FACTORl EXTERNALI ACTIVITATII FIRMEI, care isi au originea intr-un ansamblu de factori psihologici foarte variati si endogeni in raport cu activitatea productiva.

Dintre acestia se remarca:

Cresterea increderii in societatea comerciaia respective, fenomen prezent in toate domeniile de activitate economica, dar culminant in sectorul institutiilor financiare care manipuleaza importante resurse financiare private, si pot determina reorientari rapide, mutarea aproape instantanee a centrelor de interes

Presiunea interna a actionarilor penlru realizarea fuziunii din aceeasi motivatie a increderii la care se adauga posibilitatea cresterii profitului si extinderea capacitatii de supraveghere a campului de afaceri;

Formalitatea mediului dc afaceri in care actioneaza firma pentru tranzactii sigure. Acest fenomen este rezultanta parte a firmelor implicate sau sau poate chiar de toate si este intretinuta prin insasi fuziunile pe care le pregateste;

Asteptarea pe care o induce achizitia unei firme de a se situa peste potentialul evaluat, ceea ce intretine, permanent vie, preocuparea de a cauta noi fuziuni sau de a le provoca.

C. FACTORI FINANCIARI, care tin de posibilitatea finantarii fara dificultati a achizitiei

In acest sens, mentionam:

valoarea mare a capitalului in devize care a sporit in importanta odata cu reorientarea spre economia de piata a fostelor tari socialiste si diversificarea conditiilor convenibilitatii la scara mondiala;

agresivitatea mai ridicata a bancilor comerciale vis-a-vis de volumul capitalului companiei ce solicita flnantare;

nivelul scazut al ratei dobanzii la imprumuturile negociate, care stimuleaza cererea de credite si sustine intr-un anumit fel fuziunile;

cresterea disponibilitatii capitalului privat de a finanta tranzactia respectiva de fuzionare sau achizitie.

Gestionarea riscului global de creditare impune exigente sporite. Acestea privesc, in primul rand, cuantificarea expunerii globale a bancii la riscul de creditare ceea ce implica analiza si monitorizarea permanenta a unui sistem de indicatori care se pot grupa tn trei categorii;

A. Indicatori de pondere sau de structura;

B. Indicatori de dinamica;

C. Indicatori dc corelare a activelor cu capitalul bancar.

A. Indicatorii de structure – exprima, procentual, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Plaja acestor indicatori este complexa si cuprinde:

– ponderea activelor riscante in total active:

– ponderea creditetor acordate in total active:

– valoarea pierderilor in totalul creditelor acordate:

– valoarea creditelor performante in total credite:

– ponderea fondului de rezerva in capitalul propriu.

B. Indicatorii de dinamica – exprima evolutia in timp a unor indicatori valorici a caror marime este corelata cu evolutia riscului de

creditare post factum. Se urmareste in special:

– Dinamica fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite – care exprima felul in care conducerea bancii anticipeaza evolutia expunerii la riscul de creditare: cu cat cresterea rezervelor planificate pentra care se constituie provizioane este mai mare, cu atat se poate presupune ca banca a anticipat pierderi mai mari.

– Dinamica activelor totale si a creditelor totale.

In acest scop se calculeaza diferiti indici si rate diferite.

C. Indicatorii relativi – prin care se coreleaza activele cu pasivele bancare; sunt importanti de urmarit deoarece dau o expresie cantitativa raportului dintre expunerea la risc si sursa de finantare a acestei expuneri. Dintre acestia, se recurge in mod deosebit la:

* profitul net raportat la pierderile din portofoliul de credite:

Calculat in aceasta forma, indicatorul este cel mai adesea supraunitar

Mai poate fi calculat si sub forma inversa, adica

iar, in acest caz, valoarea raportului (indicatorului) este de regula, subunitara

* raportul dintre fondul de rezerva si pierderile inretgistrate la portofoliul de credite

Acest raport trebuie sa fie mai mare decat 1 pentru a aprecia ca managementul este prudent.

Din punct de vedere stiintific, lista indicatorilor se poate extinde si uneori chiar trebuie extinsa, iar corelarea acestora pentru a reusi in tentativa de asigurare impotriva riscului global de creditare ramane permanent o problema pentru fiecare banca, pentru sistemul bancar in ansamblul sau si nu numai.

Pe un asemenea fond, s-au dezvoltat tentative de constituire a unor structuri mai mult sau mai putin unitare pentru a fi aruncate in lupta cu riscul global de creditare. Si pentru ca am ajuns in acest punct se impune sa incercam si o interpretare a adjectivului "global". Desigur, initial, globalul reprezenta o sfera de cuprindere la nivelul unui grup de banci foarte strans legate intre ele si la nivelul unui sistem bancar national. Dar acum? Acum situatia se complica. De foarte multe ori, sunt foarte strans legate intre ele banci din tari diferite, atat de legate, incat daca una este afectata, reactia se extinde in lant asupra celorlalte. Reteua unor asemenea legaturi s-a constitui mai intai, in cadrul national care insa evolueaza tot mai mult si international si de catva timp, spre globalizare.

Probabil ca foarte curand vom aborda riscul global de creditare in contextul mediului de afaceri international si/sau global.

Pentru moment, structurile de sesizare si protectie contra riscului global de creditare sunt cele mai bine conturate la nivel national, dar aceasta nu inseamna ca dimensiunea internationala a acestuia nu exista sau nu actioneaza deloc.

2.2. Gestiunea riscului individual

In general, intreprinderile sunt confruntate cu doua feluri de nevoi de finantare:

cele rezultate din ciclul de exploatare care au caracter permanent, motiv pentru care intreprinderea si bancherul se pun de acord o data pe an asupra nevoii de finanfare a exercitiului viitor;

cele rezultate din ciclul de investitii care se manifesta numai cu prilejul realizarii unui program de investitii.

Bancile acorda agentilor economici credite pe termen scurt pentru nevoi temporare, curente si pe termen mediu si lung pentru investitii.

Dintre creditele pe termen scurt in lei care pot fi acordate de banci clientilor lor – persoane iuridice, mentionam:

a) Credite globale de exploatare care functioneaza dupa sistemul revolving si se acorda in limita unui nivel global de credit, care acopera ansamblul nevoilor de exploatare ale clientiior si anume pentru aprovizionari cu stocuri de materii prime si materiale, marfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, chelluieli aferente perioadei curente, necesare realizarii si finalizarii productiei de marfuri, executarii de lucrari si prestari servicii care au consum si desfacere asigurata prin contracte si comenzi ferme.

Creditul global de exploatare impreuna cu sursele societatii pentru finantarea activitatii de productie formeaza capitalul global de exploatare.

Aceste tipuri de imprumuturi se acorda pe o perioada de cel mult 90 de zile cu posibilitatea de prelungire, pe baza analizei trimestriale a fluxului de lichiditati (cash-flow), pe noi perioade de 90 de zile fiecare, fara a se depasi insa 12 luni de la acordarea primului credit.

Fluxul de lichiditati reflecta situatia intrarilor de lichiditati (incasari) si a iesirilor de lichiditati (plati) intr-o perioada viitoare data. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilitati) sau negativ (necesar de lichiditati).

Analiza corecta a prognozei fluxului de lichiditati presupune cunoasterea activitatii clientului, evolutia istorica a acesteia, ramura in care evolueaza in scopul verificarii viabilitatii si a posibilitatii de realizare a ipotezelor care stau la baza prognozei.

Cunoasterea activitatii din perioada trecuta realizata de client are loc pe baza studierii datelor din bilantul contabil si contul de profit si pierdere, a fluxurilor de fonduri inregistrate in perioada respectiva, care reflecta miscarea elementelor componente ale bilantului intre doua momente si arata cum sunt create si utilizate fondurile.

In cursul trimestrului, de-a lungul perioadei de creditare daca apar diferente semnificative intre nivelul indicatorilor avuti in vedere la intocmirea cash-flow-ului prognozat si cei efectiv rezultati din situatiile contabile periodice, nivelul disponibilului/necesarului de lichiditati poate fi actualizat la cererea clientului oricand pe parcursul utilizarii creditarii sau din initiativa bancii in termen de cel mult 10 zile lucratoare de la data intocmirii ultimei situatii contabile periodice.

b) Utilizari din deschideri de credite permanente constituie o modalitale de creditare, prin care banca, in baza unui contract de credit se angajeaza pe o perioada de timp sa imprumute clientelei fondurile necesare, pe masura nevoilor, in limita unui nivel global de credit, cu conditia ca solduI zilnic al creditului sa nu depaseasca nivelul aprobat.

Liniile de credit pot fi acordate, pentru creditarea productiei sau desfacerii, a unor subactivitati, proiecte, contracte etc, care prin natura lor se desfasora si se evidentiaza distinct in contabilitate. Liniile de credit se acorda unor agenti economici care isi desfasoara in integralitate operatiunile de incasari si plati prin banca, si care prin natura activitatii desfasurate realizeaza incasari si plati ce au caracter de frecventa (bonitate categoria A sau B) si, in plus, au un serviciu bun al datoriei. Se pot acorda utilizari de credite unor clienti cu un standing financiar inferior, din categoria C sau D dar numai pentru activitati de export. Utilizarile din deschideri de credite permanente se acorda pe termene de la 3 pana la 12 luni cu posibilitati de prelungire. Volumul utilizarilor din deschideri de credite permanente, in cazul creditarii de ansamblu a activitatii curente se determine in functie de cifra de afaceri si de durata medie de incasare a clientiior imprumutatului.

c) Credite pentru finantarea stocurilor temporare care, asa cum arata insasi denumirea lor au caracter ciclic, sau periodic pentru a acoperi stocurile care au fost aprovizionate in perioada precedenta fara a fi achitate (si cheltuielile efectuate si nerecuperate inca), sau stocurile care urmeaza a fi aprovizioante de la fumizori pe baza de contracte ferme, cu desfacere asigurata (si cheltuielile ce se vor efectua si care vor putea fi recuperate ulterior).

Creditele se acorda pe un termen de pana la 180 de zile.

Credite pentru finantarea stocurilor sezoniere asemanatoare cu cele pentru finantarea stocurilor temporare, numai ca ciclicitatea
lor este determinata de succesiunea naturala a sezoanelor unui an.

Credite pentru export destinate finantarii necesitatilor curente sau exceptional ale clientilor, ocazionate de activitatea de export,
cu conditia existentei contractelor de export sau comenzilor ferme incheiate direct cu parteneri externi sau prin intermediul unor
comisionari din care sa rezulte: cantitatea si felul marfii, conditiile si graficul de livrare, modalitatea si termenele de plata, pretul
marfii in valuta la valoarea CIF sau FOB, dupa caz. In Romania bancile comerciale conditioneaza acordarea creditelor pentru
export de asigurarea acestora pe toata perioada de creditare la EXIMBANK sau la alte institutii specializate impotriva riscului
comercial de neplata.

Credite pentru exportul de produse garantate cu creante asupra strainatatii se acorda exportatorilor clienti ai bancii in
vederea acoperirii necesarului de fonduri pentru desfasurarea corespunzatoare activitatii curente in perioada cuprinsa intre data
livrarii produselor la export si data incasarii contravalorii lor de la partenerii externi, in cazul creditului.

Acordarea creditelor se face prin scontarea efectelor de comert aferente creantelor exportatorului asupra strainatatii (cambii si/sau bilete la ordin).

g) Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricatie (al caror ciclu tehnologic dureaza mai mult de 12 luni). Durata creditului este egala cu durata tehnologica a ciclului de fabricatie. Creditele se acorda sub forma reditelor globale de exploatare sau linii de credit.

h) Creditele scont (de scontare) servesc drept suport pentru operatiile de scont sau de scontare.

Scontul este operatiunea prin care in schimbul unui efect de comert (cambie sau bilet la ordin) o banca pune la dispozitia posesorului creantei, inainte de scadenta efectului respectiv, suma inscrisa (valoarea nominala a efectului) mai putin agio/taxa de scont si comisioanele aferente.

Cambia si biletul la ordin care formeaza obiectul scontului sunt reglementate de Legea nr.58/1934 modificata prin Legea nr.83/1994, care defineste unii termeni si expresii uzitate tn cadrul operatiunii de scont cum ar fi:

– tragator persoana care emite cambia si care in calitate creditor da ordin debitorului sa plateasca o suma de bani fixata;

– tras: persoana inscrisa in cambie care trebuie sa plateasca suma de bani la o data fixata (scadenta);

– beneficiar: persoana care trebuie sa incaseze valoarea cambiei

– girul: actul juridic prin care posesorul unui titlu numit girant transfera unei alte persoane, numita giratar. printr-o declaratie scrisa si subscrisa pe titlu odata cu predarea acestuia, toate drepturile decurgand din titlul respectiv;

– acceptarea: actul prin care trasul se obliga sa plateasca la scadenta suma aratata in titlu.

In sensul reglementarilor impuse prin Normele B. nr.8/1999 bancile comerciale din Romania nu accepta la scontare titluri de o valoare care sa depaseasca 20% din fondurile proprii ale bancii, iar suma totala a expunerilor mari (inclusiv scontare) sa nu fie de peste 8 ori nivelul fondurilor proprii. De asemenea, bancile primesc la scontare titluri de credit, care pe langa respectarea tuturor conditiilor de forma si fond prevazute de lege, trebuie sa mai indeplineasca si urmatoarele conditii cumulative:

– posesorul titlului (beneficiarul) sa fie client al bancii;

– titlul sa fie acceptat legal la plata;

– intervalul de timp din momentul prezentarii la scont si scadenta titlului sa nu depaseasca 12 luni, creditele de scont fiind acordate pe o perioada de maxim 12 luni.

i) Credite pe cecuri remise spre incasare prin care se asigura resursele necesare pentru acoperirea valorii cecurilor remise spre incasare atunci cand debitorul nu are resurse in cont sau acestea nu sunt suficiente. Nu se admit la creditare cecuri emise de 0 agentii economici, inregistrate in Fisierul national de incidente de plati, administrat de B.N.R.

j) Creditul de Factoring este ocazionat de operatia specifica denumita factoring.

Factoringul este operatiunea prin care un furnizor, denumit „aderent” transfera partial sau integral proprietatea sa asupra creantelor pe care le are de incasat de la clientii sai, catre un tert numit „factor”, care se obliga conform contractului de factoring sa asigure incasarea creantelor respective. Intr-o operatiune de factoring, banca poate juca pentru clientii sai, rolul de factor, punand la dispozitia aderentului (furnizorului) credite reprezentand contravaloarea unei parti din facturile de incasat, credite care nu pot depasi 180 de zile ca termen de rambursare.

k) Credite pentru facilitati de cont. Sunt acordate pe perioade scurte sau foarte scurte, in general, pana la 15 zile pentru acei clienti ai bancii care temporar inregistreaza un deficit de incasari. De asemenea credite beneficiaza numai clientii cu o bonitate corespunzatoare (A,B,C), care nu au dobanzi sau credite restante, efectueaza operatiuni de incasari si plati prin banca si au un serviciu bun al datoriei.

1) Credite de trezorerie pentru valuta vanduta. Sunt prilejuite de operatiunile de vanzare a valutei pe piata, la vedere (spot), realizate de clientii, operatiuni ce reprezinta o posibila procurare a unor resurse financiare in lei, atunci cand ordinul de vanzare a valutei a fost acceptat de banca. Aceste credite se acorda numai daca incasarile valutare nu au fost cesionate in totalitate pentru stingerea unor obligatii de plata a clientilor respectivi.

m) Credite pentru echipament sunt acordate pentru acoperirea temporara a decalajului dintre resursele proprii si cheltuielile pentru finantarea investitiilor productive. Creditarea se face pe total activitate de investitii sau pe obiective ori actiuni de investitii. Au durata maxima de pana la 12 luni.

n) Credite consortiale (sindicalizate) pentru echipamenl. Au acelasi scop si se acorda in acelasi fel cu creditele de la punctul m). Specificul consta in aceea ca fiind vorba de sume foarte mari, pe pozitia de creditare nu se afla doar o singura banca, ci mai multe care, impreuna, constituie pe baza unor infelegeri adecvate un consortiu sau sindicat bancar. Pentru bancile participante la consortiu este avantajos, mai ales, pentru ca se disipeaza cota efortului financiar, se diminueaza riscul pe care, si-l asuma fiecare si impreuna au o capacitate mult sporita de a actiona preventiv, iar in caz extrem, de a suporta consecintele care pot sa apara.

o) Credite pentru marfuri vandute cu plata in rate. Sunt destinate acoperirii necesarului temporar de lichiditati, pe perioada de timp cuprinsa intre vanzarea bunurilor de folosinta indelungata catre populatie si incasarea ratelor datorate. Perioada de acordare este de maxim 12 luni, se incadreaza in caracteristica creditelor pe termen scurt.

Odata cu realizarea in Romania a unei convertibilitati de cont curent, bancile pot acorda agentilor economici imprumuturi pe termen scurt in valuta pentru:

– importuri de bunuri si servicii;

– utilizari din deschideri de credite permanente pentru importul de materii prime si materiale;

– importuri de bunuri si servicii pe baza de finantare externa;

– garantarea cu creante asupra strainatatii;

– credite de factoring in valuta.

Bancile pot acorda clientilor sai – persoane juridice – credite pe termen mediu si lung:

* In lei pentru:

– echipament in completarea surselor proprii;

– cumpararea de actiuni;

– cumpararea de active;

– echipament in cofinantare;

– activitatea de leasing.

* In valuta pentru:

– modernizarea si dezvoltarea capacitatiior de productie;

– retehnologizarea proceselor de productie;

– achizitionarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, instalatii tehnologice, mijloace de transport etc.;

– efectuarea altor cheltuieli legate strict de realizarea si intrarea in exploatare a investitiilor productive;

– forfetare.

. Riscul creditului pentru flrme si pentru persoane fizice

Creditarea pe termen scurt a agentilor economici

In activitatea agentilor economici apar nenumarate situatii in care din diferite motive se adreseaza bancilor pentru a obtine credite de scurta durata. Banca analizeaza nevoia de finantare si cererea de creditare a clientului sau. In analiza nevoii de finantare pe termen scurt trebuie pornit de la destinatia creditului.

Creditele pe termen scurt sunt destinate acoperirii decalajului temporar dintre incasari si plati. Analiza cererii de creditare are drept scop identificarea si evaluarea riscurilor asociate si minimizarea sau evitarea lor.

Orice credit implica pentru client, prezentarea unei documentatii relevante. Documentatia necesara pentru obtinerea creditelor de acest gen:

cererea de credit semnata de persoanele autorizate care trebuie sa-1
reprezinte pe agentul economic solicitant;

bilantul contabil, raportul de gestiune, contul de profit si pierdere
si repartizarea profitului, incheiate de client pentru ultimul an
ultimele situatii privind ,,rezultatele financiare" si ,,situatia
patrimoniului" vizate de Directia Generala a Finantelor Publice
(DGFP), ultima balanta de veriflcare semnata de persoanele care
angajeaza societatea;

bugetul de venituri si cheltuieli intocmit pe anul curent;

prognoza activului pe perioada de creditare, din care:

– imobilizari corporale;

– active circulante si prognoza pasivului bilantier, din care:

– capitaluri proprii;

– datorii totale.

e) prognoza contului de profit si pierderi cu estimarea:

– cifrei de afaceri;

– rezultatului din exploatare;

– rezultatului brut al exercitiului;

– rezultatului net al exercitiului.

f) prognoza cash-flow-ului in corelare cu datele din bugetul de
venituri si cheltuieli;

g) situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditul,
care sa cuprinda cantitatile, valorile, cauzele formarii si termenele
de valorificare;

h) situatia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectivul creditului;

i) proiectul graficului de rambursare a creditului si de plata dobanzilor;

j) lista garantiilor propuse bancii pentru creditul solicitat;

k) planul de afaceri;

l) proiectia surselor de finantare a investiliilor si a destinatiilor date acestora;

m) orice alte documente solicitate de banca (decont TVA, declaratia lunara privind impozitul pe profit, situatia impozitelor si taxelor, datoriilor din ultimul bilany contabil).

Avantajele finantarii pe tennen scurt pentru firme sum nuantate admirabil de Steve Robinson, care intr-una din lucrarile sale precizeazS cS este vorba despre:

a) reduceri – se plateste doar un comision la semnarea acordului ce poate fi trecut pe costuri si dobanda calculata in functie de numarul de zile cat s-au folosit banii bancii prin depasirea propriului cont;

b) rapiditate – se poate ajunge foarte repede la o inlelegere cu banca;

c) flexibilitate – ,,disponibilul” poate fi folosit pana la limita stabilita sau poate ramane nefolosit.

Creditarea pe ternten mediu si lung a agentilor economici

Creditele pe termen mediu si lung au ca destinatie finantarea de investitii. Firma care solicits credite pe termen mediu si lung trece in mod obligatoriu prin analiza manageriala si analiza performantelor sale economice si financiare. Cererea de credit intra in analiza bancii insotita de studiul de fezabilitate intocmit de agentul economic. Studiul de fezabilitate cuprinde: aspecte generale, sectorul de activitate pentru investitia creditata, prezentarea agentului economic, piata de aprovizionare si desfacere, evaluarea activitatii viitoare, cheltuieli si surse de finantare pentru investitie, analiza financiara a activitatii viitoare, riscurile in activitatea agentului economic creditat. La finantarea proiectelor de investitii, investitorul trebuie sa panicipe cu o cota parte (surse proprii).

Referitor la analiza riscului pentru acest gen de credite, analiza performantelor financiarre ale clientuluui ar putea sa limiteze riscul atat pentru banca cat si pentru client. Aprecierea performantei financiare a clientului in scopul diminuarii riscului de credit are in vedere doua componente:

– evaluarea performantei trecute, in evolutie, ceea ce conduce la concluzii privind sanatatea financiara a clientului in momentul actual;

– estimarea performantelor viitoare, concluziile acestora infiuentand direct decizia de creditare.

Analiza economico – financiara a clientilor in cadrul oricarei banci comerciale se efectueaza in conformitate cu metodologia privind activitatea de creditare, avand ca baza documentele contabile mentionate anterior.

Luarea in considerare a cererii de credit presupune o analiza a bonitatii agentului economic pe baza indicalorilor de lichiditaie, solvabilitate, rentabilitate si de echilibru, precum si pe baza unor alti indicatori specifici care variaza de la o banca la alta, functie de propriile norme de creditare.

In condiliile acordarii unui credit cu un grad ridicat de risc se are in vedere de catre banca luarea de garantii. Acestea sunt reprezentate de un plafon minim al soldului creditor al contului de disponibilitata al clientului, colateral – cash sau de alte valori imobiliare si mobiliare.

In general banca nu va admite la fmantare, proiecte de investitii care au o rata a profitului sub cea obtinuta pe firma, deoarece in mod logic, orice proiect nou mareste gradul total de risc pe intreaga companie pentru ca este nou si vine ca o completare la activitatea de baza, iar riscul suplimemar trebuie compensat prin obtinerea unei rate de profit mai inalte, ajustate la gradul de risc.

Riscul creditului pentru persoanele fizice

La creditarea persoanelor fizice accentul cade pe analiza cererii de creditare, in cadrul careia se evalueaza calitatea debitorului din punctul de vedere al marimii si stabilitatii venilurilor si caracterului acestuia. Se utilizeaza in aceasta analiza metoda credit -scoring-ului. Credit – scoring-ul este o metoda ce permite evaluarea riscului de nerambursare cu ajutorul unei note (scor) si presupune selectarea informaliilor care caracterizeaza clientii. Fiecarei informatii i se atribuie o nota pe o anumita scala, iar totalul comparat cu o nota limita stabilita in prealabil da posibilitatea bancii de a decide sau nu acordarea creditului.

Pentru a intelege modul in care s-ar putea aplica metoda credit – scoring-ului redam in urmatorul tabel, rezultatele cronologice ale utilizarii unei scheme de acest fel.

Grila de selectie pentru acordarea creditelor

Principalele conditii generale ce trebuie indeplinite de persoanele fizice pentru obtinerea unui credit sunt:

– sa realizeze venituri certe, cu caracter permanent;

– sa aiba cont curent personal deschis la banca;

– sa detina garantii reale si personale pe care sa le aduca suplimentar;

– sa accepte ca platile din contul de imprumut sa se efectueze prin virament, eliberarile de numerar fiind aprobate numai in cazuri bine justificate;

– la data solicitarii creditului sa nu inregistreze debite sau alte obligatii la scadenta neachitate catre terti sau la alte banci.

In cazul creditelor pentru persoane fizice riscul de creditare pote fi privit din doua puncte de vedere: ca risc (de) client si ca risc de nerambursare.

Riscul – client exprima posibilitatea alterarii calitatii debitorului; este un risc greu de apreciat pentru ca banca nu dispune, intotdeauna, de suficiente elemente de anticipare a unei astfel de situatii.

Riscul de nerambursare este general de faptul ca veniturile debitorului fie scad, fie nu se realizeaza, la timp sau nu se realizeaza deloc; acest risc este usor de sesizat.

Studii economice si practice releva existenta a doua categorii de cauze ce pot determina neachitarea de catre client a creditului la scadenta:

– cauze subiective – tin de comportamentul subiectiv (de caracterul) debitorului, de masura in care acesta este dispus sau nu sa-si achite obligatiile fata de banca;

– cauze obiective – tin de evolutia mediului in care opereaza debitorul si care se rasfrang negativ asupra situatiei sale impiedicandu-l sa ramburseze creditul de care beneficiaza. Pot fi cauze de ordin economic sau financiar.

Pentru cauzele subiective protectia bancii se realizeaza de regula pentru clientii vechi, prin urmarirea modului de functionare a conturilor pe care acestia le au deschise la banca respectiva.

Pentru cauzele obiective, masurile de protectie presupun elaborarea unor decizii pertinente, in functie de situatie, pe baza:

– evaluarii si prognozarii conditiilor mediului economic, precum si a favorabilitatii acestuia pentru persoana interesata sa obtina credite;

– diversificarii portofoliului de clienti din punct de vedere teritorial si al sectorului de activitate;

– stabilirea marimii creditului acordat si a ratelor de rambursare in functie de marimea veniturilor totale nete prezente si viitoare ale persoanei respective.

In ceea ce priveste creditele pe termen mediu si lung, pentru persoane fizice, mentionam ca riscul insolvabilitatii celui ce solicita imprumutul, se poate datora acelorasi cauze de care am discutat inainte. Specific este insa faptul ca aprecierea riscului este mult mai delicata daca avem in vedere marimea perioadei de rambursare.

2.3. Protectia bancii impotriva riscului de creditare

Protectia bancii in cazul acestor credite se realizeaza prin faptul ca solicita garantii reale (gaj, ipoteca) si personale (de la tertii inruditi sau nu cu debitorul). Masura de protectie suplimentara pentru ambele cazuri consta in garantarea creditului acordat si cu obiectul achizitionat din credit.

Gestionarea riscului de credit pe care banca si-l asuma este si va ramane o problema permanenta ce impune bancii un comportament adecvat in cadrul caruia analiza si clasificarea portofoliului de credite ocupa un loc central.

Clasificarea clientelei se efectua pana la aparitia Regulamentului B.N.R. nr.2/2000, luandu-se in considerare evaluarea performantelor financiare, ale clientului, capacitatea acestuia de a-si onora datoria la scadenta (serviciul datoriei) si garantiile prezentate. In urma evaluarii performantelor financiare ale clientilor, acestia sunt inclusi in mai multe categorii care nu raman permanent aceleasi; ele se modified la anumite intervale in functie de experienta acumulata de banci in clasificarea clientilor, in functie de evolutia mediului economic, de starea economiei si situatia clientilor.

In prezent, clasificarea clientilor se poate face, pe urmatoarele categorii de performante financiare:

– STANDARD – categoria A – cuprinde clientii ale caror performante economice si financiare sunt foarte bune si permit achitarea la scadenta a dobanzilor si ratelor pentru ei prefigurandu-se, totodata, mentinerea si in perspectiva a performantelor financiare la un nivel ridicat;

– IN OBSERVATIE – categoria B – include clienti ale caror performante financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot mentine acest nivel al situatiei lor pe o perspectiva mai indelungata;

– SUBSTANDARD – categoria C – regrupeaza clientii cu performante financiare satisfacatoare, dar cu o evidenta tendinta de inrautatire;

– INDOIELNIC – categoria D – in care sunt cuprinsi clientii ale caror performante financiare sunt scazute si cu o evidenta ciclicitate la intervale scurte de timp;

– PIERDERE – categoria E – pentru clientii cu performante financiare pierderi si pentru care exista perspective clare ca nu-si pot plati nici ratele si nici dobanzile.

SERVTCIUL DATORIEI – respectiv capacitalea agentului economic de a rambursa creditele la scadenta si a plati dobanzile datorate la termenele stabilite era apreciat ca:

– bun in situatia in care ratele si dobanzile erau platite la scadenta cu o intarziere maxima de 7 zile;

– slab in situatia in care ratele si dobsnzile erau platite cu o intarziere de pana la 30 zile;

– necorespunzator in situatia in care ratele si dobanzile erau platite cu o intarziere de peste 30 zile.

In urma coroborarii datelor referitoare la performanta financiara, clientul este clasificat conform tabelului matriceal urmator:

Matricea performantei financiare a clientilor

Pentru fiecare indicator de performanta financiara a clientului ca urmare a incadrarii acestuia in limitele stabilite, se pot acorda punctaje, variabile de la banca la banca.

Prin insumarea punctelor obtinute de client pentru fiecare indicator, se obtine punctajul total pe baza caruia se urmareste incadrarea clientului intr-una din cele 5 categorii la care ne-am referit mai sus.

Clasificarea clientilor, pe categorii, dupa performantele lor financiare a atras dupa sine o clasificare similara a creditelor acordate de banci. Asa se face ca acum vorbim de:

Credile standard – acele credite ce nu implica deficient si riscuri; imprumuturi acordate clientilor solvabili cu rezultate economico-financiare foarte bune.

Credite in observatie – acele credite acordate unor clienti cu rezultate economico – financiare foarte bune dar care, in anumite perioade scurte de timp intampina greutati in rambursarea ratelor scadente si a dobanzilor aferente.

Credite substandard – acele credite ce prezinta deficiente si riscuri care pericliteaza lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea neta a capitalului.

Credite indoielnice – acele imprumuturi in cazul carora rambursarea sau lichidarea valorilor si garanliilor existente este incerta.

Credite – pierdere – imprumuturi considerate ca nu pot fi restituite bancii creditoare, ceea ce face ca inregistrarea lor ca active bancare sa nu fie garantata si necesita provizionare totala.

Societatile bancare clasificau portofoliul de credite de doua ori pe an (la sfarsitul lunilor iunie si decembrie). Determinarea performantei financiare a unui client si incadrarea acestuia se realiza semestrial. Serviciul datoriei era analizat separat pentru creditele in lei si pentru cele in valuta. Din noiembrie 2000, Regulamentul B.N.R. nr.2/2000 si Normele Metodotogice pentru aplicarea Regulamentului B.N.R. nr.2/2000, au introdus notiunile:

serviciul datoriei la care ne-am mai referit si 1-am caracterizat ca
reprezentand datoria la termen. Masura acestuia se exprima ca numar
de zile de intarziere la plata in comparatie cu data scadentei;

initierea de proceduri judiciare care semnifica cel putin una din
urmatoarele masuri luate in scopul recuperarii creantelor:

– fata de debitor

– acceptarea de catre instanta a cererii depusa de catre banca, un tert, sau debitorul insusi pentru declansarea procedurii de reorganizare judiciara sau procedurii de faliment;

– declansarea procedurii de executare silita a patrimoniului, in cazul persoanelor fizice.

– fata de contract:

– investirea cu formula executorie a hotararii judecatoresti definitive ce dispune asupra contractului de credit, precum si contractelor de garantie daca este cazul, sau asupra contractului de plasament.

In cadrul creditului considerat in ansamblul sau, numeroase studii si docurnente (reglementari) fac referire distincta la creditele si plasamentele dintre banci.

Creditele si plasamentele (depozitele la alte banci) se clasifica si ele in urmatoarele categorii: standard; in observatie; substandard; indoielnic; pierdere. Aceasta se realizeaza recurgand insa la utilizarea simultana a urmatoarelor doua criterii:

– serviciul datoriei;

– initierea de procedurii judiciare.

Avand in vedere relevanta acestor criterii pentru aprecierea capacitatii de performanta financiara a clientilor, atat cele doua criterii cat si clasificarea propriu-zisa a clientilor s-au extins pe deplin, ceea ce inseamna ca se aplica si sectorului bancar, si nu numai celui nebancar.

Creditele acordate unui debitor si/sau plasamentele constituite la acesta, se incadreaza intr-o singura categorie de clasificare pe baza principiului declasarii prin contaminare, respectiv prin luarea in considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuaie de clasificare. In esenta s-a renuntat la clasificarea agentilor in functie de bonitatea economico – financiara punandu-se accent pe serviciul datoriei si a fost introdus principiul declasarii prin contaminare.

Normele B.N.R. nr.8/1999 privind limitarea riscului de credit nu mai fac referire expresa la analiza performantei economice a agentilor economici. Consideram insa, ca este necesar ca fiecare banca sa-si organizeze un sistem propriu de rating pentru creditele acordate. In prezent. B.C.R. a conceput un astfel de sistem adaptat specificului acestei banci, volumului si structurii creditelor acordate.

Riscul de creditare priveste sub toate aspectele numai pe creditor, adica banca. De aceea, bancile trebuie sa inceapa si sa puna in aplicare sisteme de masuri in stare sa le protejeze corespunzator.

Intocmai ca in toate domeniile, aceste masuri trebuie sa fie in primul rand, preventive, iar in cazul producerii riscului, sa fie curative.

Masurile de prevenire a riscului in activitatea de creditare au menirea de a determina evitarea riscului si sunt mai putin costisitoare decat cele curative.

Masurile de prevenire a riscului creditului au caracter foarte complex si pot fi structurate in trei categorii:

– masuri preventive;

– masuri operative;

– masuri curative.

Masuri preventive

Orice operatiune de credit comporta, prin natura sa, luarea in calcul a unui risc cert. In acest sens, ca un prim element ce trebuie avu in vedere, posibilitaiea bancii de a se angaja in acordarea unor credite din resurse proprii sau atrase.

In scopul diminuarii si prevenirii riscului in activitatea de creditare, banca trebuie sa respecte in totalitate limitarile impuse de Normele B.N.R. nr.8/1999. Riscul legat de capital consta in riscul insolvabilitafii clientului, care poate conduce la pierderea sumei imprumutate si riscul imobilizarii resurselor, atunci cand clientul nu respecta angajamentul achitarii la scadenta a sumei convenite.

Riscurile care rezulta in particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin constituirea de garantii in profitul bancii. Garantiile pot fi personale, constitute in functie de persoana debitorului (care nu asigura bancii nici un avantaj juridic asupra debitorului sau) si garantii reale, constituite in functie de consistenta bunurilor (care asigura un drept real asupra patrimoniului debitorului).

Principiul general, ce trebuie avut in vedere in estimarea oportunitatii fiecarei operatiuni de credit, este acela ca banca nu trebuie sa acorde credit fara estimarea posiblitatii recuperarii la scadenta, sau in momentul cand ea decide sa-si retraga creditul in cazurile de exceptionalitate si evident, bine justificate.

Prudenta si intuitia lucratorului bancar au rolul principal, in estimarea si prevenirea riscului de nerambursare, de exactitatea datelor culese depinzand rezultatul favorabil al operatiunii de creditare.

In stadiul de estimare a riscului, forma tehnica de acordare a creditului nu are o imponanta foarte mare, desi concluziile privind acordarea creditului si riscurile asumate depind de resursele de creditare de care dispune banca.

Tot in aceasta etapa, banca trebuie sa slabileasca o rata a dobanzii care sa acopere rata inflatiei si rata dobanzii perceputa de B.N.R., in cazul recurgerii la refinantare, pentru a putea asigura profitul operatiei respective.

Masuri operative

Prin natura lor, asemenea masuri, au rolul de a preveni riscul, de a sesiza posibilitatea iminenta a declansarii sale si de a interveni. De fapt, este vorba despre un sistem de masuri concrete menite sa evite punerea bancii in situatia faptului implinit. Caracterul lor este evident preventiv dar cu alte mijloace decat cele din categoria deja analizata.

Ca o prima masura de asemenea natura este incheierea, in conditii avantajoase penlru banca, a contractului de creditare. Alte masuri intreprinse de banca sunt:

– verificarea operatiunilor din contul special de disponibil din credite si perceperea comisionului de neutilizare in cazul in care debitorul nu utilizeaza banii conform contractului de creditare. Comisionul de neutilizare se calculeaza la soldul creditului neutilizat, incepand cu data semnarii contractului si acopera riscul de expunere al bancii; se percepe odata cu rata de credit si dobanda;

– perceperea unui comision de gestiune. Comisionul de gestiune se aplica la valoarea soldului creditului si se percepe direct din contul de disponibil al clientului (din contul curent, sau din creditul acordat), acoperind cheltuielile de administrare a riscului, de acordare si de urmarire a creditelor. Cuantumul sau depinde de complexitatea operatiunilor, valoarea creditului si natura – garantiilor;

– perceperea unui comision de risc care acopera riscul client/ operatiune/ tara care se calculeaza la valoarea angajamentului asumat. Se percepe la semnarea angajamentului, din contul de disponibilitati al clientului sau din contul curent al clientului;

– verificarea zilnica a extraselor de cont ale clientilor, atat pentru contul de disponibil cat si pentru contul de disponibil din credite pentru monitorizarea destinatiei creditelor;

– verificarea regularitatii incasarilor si platilor din cont; respectarea stricta a obiectului creditului, prevazut in contractul de creditare;

– verificarea periodica a documentelor contabile ale agentului economic;

– urmarirea felului in care clientul isi achita obligatiile contractuale;

– colectarea veniturilor din dobanzi in contul ,,venituri din dobanzi" si a comisioanelor corespunzatoare fiecarei operatiuni in contul „venituri din comisioane";

– urmarirea, pe intreaga perioada de derulare a creditului a garantiilor;

– urmarirea permanenta a pozitiei debitorului pe piata, prin calcularea indicatorilor: cifra de afaceri, profit net, numar de contracte, stocuri, furnizori, clienti, datorii.

Pentru desfasurarea normala a activitatii operative, este necesara existenta unui sistem informational si utilizarea adecvata a calculatorului. In cazul nerambursarii, dupa avizarea clientului de catre banca, se trece la masuri coercitive.

Masuri curative

Inainte de a dezvolta continutul acestor masuri se impun cateva precizari cu privire la caracterul lor. Sunt denumite curative nu pentru ca prin continutul lor ar inlatura intamplarile, faptele, fenomenele sau procesele cauzatoare de risc, ci pentru ca prin intermediul lor se protejeaza banca, altfel spus, promovandu-le banca evita, previne efectele negative pe care le-ar avea asupra sa realizarea sau producerea riscului. Asa se explica de ce acest gen de masuri (curative) este considerat si clasificat ca varianta a masurilor preventive pentru banca nu neaparat, dar si pentru clienti insa nu de natura sa inlature fenomenele generatoare de risc (ceea ce ar evita efectul negativ atat pentru societatea bancara cat si pentru client).

In cazul in care, in cadrul masurilor operative, banca constata neindeplinirea obligatiilor contractuale, banca are dreptul sa intrerupa contractul de credit, iar aceasta este, de fapt, una din masurile curative.

Intreruperea contractului de credit, se poate face in momentul acordarii lui, fie, in cazul creditului acordat pe transe, in momentul nerespectarii de catre client a clauzei inscrise in contractul de credit, in cazul in care, si dupa avizarea de catre banca, debitorul nu-si onoreaza datoriile (la scadenta). banca recurge la masuri extreme:

– executia garantiilor reale;

– reclamarea clientului la un tribunal de comert, in raza caruia se afla sediul social al debitorului;

– recuperarea sumelor de la giranti.

O alta masura curativa este evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezerva. Societatile bancare repartizeaza 20% din profitul brut anual pentru constituirea de rezerve, pana cand fondul astfel constituit egaleaza capitalul, apoi 10% pana cand fondul a ajuns mai mare decat capitalul. Rezerva generala pentru riscul de credit este de 2% din soldul creditelor existent. Toate masurile de preventie a riscului asigura gestionarea corecta a portofoliului de credite.

2.4. Garantiile creditelor

Legea nr.58/1998 la art.44 prevede „…la acordarea creditelor, bancile urmaresc ca soltcitantii sa prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadenta. In acest scop bancile cer solicitantilor garantarea creditelor in conditiile slabitite prin normele lor de creditare". Este pentru prima data cand legiuitorul da un caracter imperativ conceptului de credibilitate, dublat de garantare (credibil – garantii), insa legiuitorul nu face nici o referire expresa la tipul garantiilor solicilate, garantie putand fi considerate si viabilitatea unei afaceri.

Activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea afacerii imprumutatului, pe capacitatea de a genera venituri, si respectiv lichiditati care trebuie sa constituie principala garantie pentru recuperarea creditelor si dobanzilor. In afara de existenta capacitatii de a genera venituri, care este principala cale de a garanta rambursarea creditului, banca trebuie sa se asigure de o a doua cale de recuperare a creantei, prin constituirea de garantii materiale.

Clientii bancii pot beneficia de credite, de scrisori de garantie bancara, de avalizarea titlurilor de credit etc. in lei si in valuta numai daca prezinta garantii care sa acopere cel putin 100% din credit si dobanzile aferente, la care se poate adauga marja de risc, care variaza de la banca la banca.

Prin dobanzi aferente, se inteleg dobanzile calculate de la data acordarii creditului pana la scadenta finala, in cazul creditelor pe termen scurt si, respectiv dobanzile calculate pe o perioada convenita de parti, in cazul creditelor pe termen mediu si lung.

Dupa natura lor, garantiile pot fi in principal garantii reale si garantii personale.

Garantiile reale se compun din mjjloace juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea unui bun al debitorului in vederea asigurarii executarii obligatiei asumate.

Garantiile reale confera creditorilor garantati dreptul de preferinta in temeiul caruia, in cadrul executarii silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai intai satisfacerea integrala a creditului garantat si a dobanzilor aferente; confera de asemenea, dreptul de urmarire a bunului respectiv in mainile oricui s-ar afla.

In cadrul garantiilor reale se incadreaza gajul propriu-zis (cu sau fara deposedare) cash-colateral si ipoteca. Banca accepta de regula numai ipoteca de rangul I. Acceptarea ipotecilor de rangul II se face numai cu aprobarea conducerii bancii.

Garantiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin care una sau mai multe persoane se angajeaza intr-un contract accesoriu incheiat cu creditorul, sa plateasca acestuia datoria debitorului in cazul in care acesta nu o va plati el insusi.

Intre formele de garantii personale se includ: fidejusiunea (cautiunea), scrisorile de garantie emise de banci, institutii financiare, ministere etc. dar si ipotecile si gajurile constituite de garanti.

Unitatile teritoriale ale bancilor vor accepta, in functie de situatia concreta a fiecarui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garantii dintre cele prezentate: garantii ale Guvernului Romaniei, garantii bancare, cash-ul colateral, ipoteca, gajul cu deposedare, cesiunea de creanta fidejusiunea creditului de catre institutii de asigurare, titluri de credit avalizate etc. Unitatile teritoriale ale bancii pot utiliza in mod suplimentar si dreptul de gaj general.

In cazul in care garantiile asiguratorii acceptate de banca in momentul aprobarii creditului isi schimba forma materiala in procesul de productie, prin prelucrare, introducere in consum, vanzare etc., banca va solicita imprumutatului sa constituie noi garantii, de tipul celor prezentate mai sus, a caror valoare sa acopere in procentul stabilit creditul si dobanda aferenta.

Pentru a fi acceptate de catre banca, garantiile prezentate de solicitantii de credite trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

– prin vanzare sa se poata transforma rapid in lichiditati;

– sa fie materializate sub forma unui tillu, sau inscris autentic etc.;

– bunurile sa se afle in circuitul civil, sa fie functionale si sa se afle in proprietatea solicitantului sau a girantului acestuia si sa nu fie afectate de alte creante;

– proprietarul bunurilor aduse in garantie sa aiba capacitatea (juridica) de a gaja sau ipoteca;

– sa existe piata de desfacere sau potential cumparatori pentru bunurile aduse in garantie.

Banca nu va accepta in garantie bunuri din proprietatea publica. Fac obiectul exclusiv al proprietatii pubice, bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si cele care pot fi folosite in interes public, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului ca bunurile oferite drept garantie de solicitanti pot fi valorificate, daca din analiza financiara rezulta ca rambursarea imprumutului si plata dobanzilor aferente nu este asigurata, in primul rand, din lichiditatile generate de activitatea economica desfasurata, aceasta constituind sursa principala de rambursare. Valorificarea garantiilor este o sursa secundara, de protectie a creditorului in cazul unor imprejurari neprevazute.

Variatia valorii bunurilor acceptate de banci drept garantii

Constituirea garantiilor se efectueaza avand in vedere functiile pe care acestea le indeplinesc sunt urmatoarele:

– stimuleaza si asigura respectarea disciplinei contractuale si executarea in mod corespunzator si la termen a obligatiilor asumate de catre imprumutat;

– asigura securitatea creditului prin faptul ca garantia poate fi valorificata de banca in vederea acoperirii creditului nerestituit si a dobanzilor neachitate de catre debitori;

– economisirea de lichiditati, in sensul ca imprumutatul dovedeste ca dispune de lichiditati potentiale.

Una din problemele de actualitate pentru bancile romanesti care au acordat credite in perioada anilor 1992, 1994, 1995 si care nu au declansat executarea silita asupra unor garantii, urmare a unor intelegeri tacite cu debitorul care mai achita ceva bani, indeosebi in contul dobanzilor neachitate si mai putin pentru creditul nerambursat, sau in cazul bancilor slab capitalizate, din dorinta de a nu fi scoase in afara bilantului, prin trecerea pe pierdere a unor creante litigioase, indeosebi prin actiunea Normei B.N.R. nr.7/1999, a fost stoparea executarilor silite din initiativa managementului superior, pentru a nu afecta profitul global, in aceasta privinta trebuie insa avuta in vedere reglementarea generala a prescriptiei extinctive pentru a nu se pierde posibilitatile legale de actiune impotriva persoanelor fizice sau juridice debitoare, procedandu-se urgent fie la obtinerea titlurilor, fie pentru declansarea procedurii falimentului juridic ori de executare silita, in vederea recuperarii creantelor in termenele legale.

Reglementarea generala a prescriptiei extinctive este cuprinsa in Decretul nr.167/1958. prin care se consacra caracterul acestei institutii ca instrument juridic de stingere a dreptului la actiune, preeum si de a cere executarea silita.

Creditarea agentilor economici se efectueaza atat pe baza analizei elementelor non-financiare cat si a activitatilor economico-financiare realizate si prognozate. Analiza non-financiara presupune constituirea unei baze de informatii de natura economica, sociala, politica, de piata, etc., care permite cunoasterea unor fenomene ce pot genera riscuri in activitatea agentului economic.

Evaluarea si limitarea riscurilor in activitatea de creditare, precum si determinarea expunerii bancii fata de debitor, presupun identificarea si examinarea riscurilor non-financiare. Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele fabricate de firma solicitatoare de credite, precum ar fi pietele pe care se desface si se aprovizioneaza firma in cauza. Pentru aprecierea firmei conteaza foarte mult metodele de marketing aplicate de managerii sai, competitivitatea produselor si stabilitatea segmentelor de piata cucerite.

Inspectorul de credit analizeaza si influenfa factorilor non-financiari la care este expus agentul economic, pentru a minimiza riscul in acordarea creditului. Cunoasterea in ansamblu a factorilor non-financiari, si interpretarea lor corecta, alaturi de analiza financiara si aspectele legate de garantiile asiguratorii, este foarte importanta in luarea deciziei de creditare a agentului economic.

Factoril non-financiari interni se refera la aspecte proprii de care depinde activitatea agentului economic si in principal la:

Seclorul de activitate. Este important sa se cunoasca si sa se culeaga informatii din sectorul in care agemul economic isi desfasoara activitatea pentru a putea evalua riscul din ramura, studiind urmatorii factori: gradul de industrializare, nivelul
costurilor fixe, modificari ale capitalului, locul agentului economic in ramura de activitate, profitabilitatea si
competitivitatea ramurii industriale si altele;

Managementul ceea ce presupune identificarea elementelor ce definesc reputatia, calificarea, experienta in conducere;

3. Strategia care trebuie cunoscuta si analizata pentru a putea aprecia riscurile viitoare. Aceasta se refera la: gradul de dezvoltare si
specializare a personalului operativ.

Factorii non-flnandari cxterni sunt independenti de agentul economic si tin de: conjunctura generala macro-cconomica, tendintele legislative, sociale si politice. Astfel, pot apare urmatoarele riscuri:

– riscul decurgand din nationalizarea investitiilor;

– riscul ce deriva din politica vamal – tarifara a statului;

– riscul determinat de neaplicarea regimului preferential;

– riscul de tara.

3.1. Analiza riscului de creditare

Alaturi de aceste aspecte este foarte importanta analiza si evaluarea integrata a riscului de creditare. Aceasta ne va permite sa prezentam o noua viziune asupra analizei riscului de creditare, fundamentata de specialist!! Bancii Agricole, in dorinja de a realiza o aliniere la noile reglementari ale Legii bancare nr.58/1998. indeosebi a celor referitoare la organizarea sj conducerea bancilor – cap.IV art.24 litd – care integreaza in cadrul Regulamentului propriu de func(ionare a bancilor, stabilirea atributiilor comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor si pasivelor, comitetului de credite- a caror infiintare este obligatorie in desfas.urarea activitatii bancii.

In activitatea curenta a bancii, toate produsele si serviciile bancare. deci si creditul, con^n elemente de risc. Riscul de credit este generat in principal de posibilitatea aparitiei, pe parcursul derularii contractului de credit, a unor dificuhaji legate de achitarea la termen a obligatiilor asumate de clientii bancii. care nu au putut fi sesizate la analiza, evaluarea si aprobarea creditelor.

Banca are in vedere si organizarea distincta a activitatii de evaluare a riscului de creditare, folosind in acest sens diferite metode de analiza, cu scopul de a lua masurile care se impun in vederej

minimalizarii acestui risc.

Analiza riscului de creditare implica in principal don;

momente:

* evaluarea riscului

* asumarea riscului

Activitatea de analiza si evaluarea riscului de creditare 5

vedere in mod obligate

efectueaza avandu-se in •'«^-«* in mod obligatoriu urmatoare1 categorii de riscuri: "* riscul financiar '«• riscul comercial

• riscul de garantie

* riscul managerial iii

Riscul de garanfie (RG1. in cazul firmelor este reprezentat de posibilitatea apari|iei unor dificultati legate de valorificarea bunurilor aduse in garantie in situatia in care imprumutatul nu ramburseaza creditul si nu plateste dobanzile aferente conform contractului de credite.

Evaluarea riscului de garantie se face in functie de nivelui valoric al acestora si al rapiditatii posibilitatilor de valorificare. considerandu-se ca fiecarui grad de siguranfa ii corespund situajii specifice:

^iguranU maximft: garantii necondi lion ale si irevocabile emise de Mtnisicnil
Finanlclor pe baza mandatului Guvernului RomSniei acordat prin acte normative,
scrisori de garantic emise de banci, necondilionate, bilete la ordin avalizate de
bflnci. cambii acccptate de tras si avalizate de banci. gaj cu deposedare. depwiie
bancare in valuta sau lei, precum si garantii emise de Fondul Roman de Garantare
a Creditelor si Fondul Roman de Garantare a Creditului Rural:

siguranta medlt; ipoteci asupra cladirilor cu destina(ie spaiii industrials spalii
comerciale. precum si asupra terenurilor din intravilan, bunuri mobile procuratc
din credite, cesiuni asupra creantelor din exporturi cu plaia prin acredilive
irevocabile emise de banci:

agroalimentarc. indusiriale. semifabricatc, materii prime, ipoteci asupra cladirilor din zonele rurale sj terenurilor din extraviian. alte garantii.

Riscul managerial (RM) al firmelor este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei si va fi analizat pe baza cunoasterii directe a acesteia de catre economistul (referentu!) bancii careia i s-a adresat cererea de credit.

Evaluarea riscului managerial se va face in functie de urmatoarele caracteristici ale ecliipei de conducere: a) este (nu este} califkata si are (nu are) experienta Indelungata in domeniui in care

firma isi desfesoara activitatea; hi i;voki|ia in limp a indicaiorilor economico – financiari, a demonstrat Inu a

demonstrat) capacitates necesara in conducerea eficienta a afacerii: t'l caiitatea rela(iilorcu proprietarii (asocia(ii), cu salariatii, spiritul organizaioric;i de

echipa. adaptarea la schimbflri; d) a avail (nu a avut) rela|ii corespunzatoare cu banca: a (nu a) etectuat operaiiuni

prin contul deschis; a (nu a) deschis conturi )a alte banci: a |nu a) rambursat !a

lermen Imprumuturile): a (nu a) platit la termen dobanzile. iar cu parteneril de

afacerl; sum (nu sunt) parteneri permanenti. si-a (nu si-a) ptfitii la limp fumizorii.

daca a fos! implicata in evaziuni (iscale.

Orice decizie a agenplor economici, in ceea ce prive^te dezvoltarea si restructurarea productiei, retehnologizarea sau modemizarea fondurilor fixe care poate fi pusa in aplicare cu ajutorul creditelor pe termen mediu 51 lung, antreneaza urt risc in ob^inerea rezultatelor estimate initial, datorita influentei schimbarilor ce se manifests neincetat in mediul tehnic, financiar, economic, social, intern $i extern. De aici. necesitatea analizei senzitivitalii variantclor studiate fa!a de schimbarile probabile precum si a coeficientului de risc sub influenta factorilor ce nu au putut fi luati in considerare in mod

explicit.

Asemenea schimbari se pot concretiza in:

& cresterea preiuriior materiilor prime;

o cresterea costului echipamentului (intre momenlul elaborarii
proiectului si achizitionarea acestuia);

o cresterea salariilor;

o cresterea valorii investttiei pe parcursul realizarii sale:

o majorarea costurilor de produce;

prelungirea nejustificata a duratei de execute fata de prevederile

proiectului;

importanli:

RIRr = rata de rentabilitate financiara calculata pe baza fluxului de

numerar pentru varianta de baz§, indicator calculat pana acum penuu

toate proiectele de investilii.

RIRf = rata de rentabilitate financiara calculata pe baza aceluiasi Hun

de numerar. la care se apHca o crestere de 1% a costurilor de productie

fata de venituri, ca urmare a aefmnii cumulate a factorilor mai sus-

mentionaii.

Conditiile care se cer indeplinite pentru admiterea creditului $i deci pentru ca banca sa-si asume riscul de senzitivitate sunt urmatoarele:

■• RIRp sa fie mai mare decat rata dobanzii aferenta creditului propus spre aprobare; si apoi r < 75%

Riscul total (RT) de credite se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de risc: RT = RF + RC + RG + RM + RS

(immai pentru creditele de investirii)

Cfasele de risc:

clasa 1 100-80 puncte

clasa II 79-65 puncte
■ clasa III < 65 puncte

Semnificatia claselor de risc:

Clasa de risc I – Soctetatile comerciale din acesta clasa au performanle financiare foarte bune, fapt care permite achitarea la scadenta a obligaliilor fa|2 de banca. Se prefigureaza menjinerea si tn perspective a performan[elor financiare, iar garan|iile oferite de acesti clienji otera siguranta maxima. Riscul de creditare este minim.

Clasa de risc II – Performantele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu poale fi menjinut In perspective. Garanjiile oferite de client confera o siguran]a medie. Riscul de creditare este mediu, avizul favorabil va fi dat numai cu indepiinirea tinor candifii supUmentare privind indicatorii financiari si garan(iile.

Clasa de risc III – Perfonnanjele financiare sunt scazute sau indica pierdere, nu pot fi platite datoriile catre banca. iar garanfiile prezentate nu asigura posibilita[i de transformare rapida In lichiditafi. Riscul de creditare este foarte mare. Asumarea riscului este data de decizia privind avizarea (favorabiia. nefavorabila) a creditelor flind ciapu care consiituie momentul final in procedura de analiza si evaluare u riscului de creditare. Asumarea riscului de creditare presupune o proeedura deierminata atat de indeplinirea condijiilor prevazute in Normele de lucru ale socielatilor bancare, privind credifarea agentilor ccoiiomici §i a persoanelor fizie'e, cat si de diminuarea riscului, aceasta Hind rezultanta finala a activitan'i comitetelor de credite si risc ale hancii, asa cum au fost reglememate de noua lege bancara nr.58/1998.

Fa|a de toate acestea s-au constituit anumite proceduri suplimentare penfru analiza cererilor de credit in valuta.

Pentru toate categoriile de clienji care solicita credite in valuta, in vederea cuantificarii cat mai exacte a posibilhaplor de rambursare a creditelor si plajii dobanzilor, analiza documentaiiei tehnico-economice se va face la cursul de schimb existent la data analizei la care se aplica o marja de siguranta de 20%. Aceasta marja variaza tn func|ie de estimarea modificarii cursului valutar.

Incadrarea tn clasele de risc se va efectua finand cont de rezuhatele (scorurile) analizei efectuate de catre economistul serviciului/biroului de risc, care propune Comitetului de Risc in func]ie de punctajul total obiinut in urma analizei, acordarea avizului favorabil sau nefavorabil.

Avizul favorabil poate fi propus numai pentru solicitamji de credite (sau scrisori de garantie) care se incadreaza in clasa I de risc. Pentru solicitanfii care se incadreaza in clasa a U-a de risc, avizul favorabil poate fi propus numai cu condilia indeplinirii unor condi;ii suplimentare privind nivelul indicatorilor financiari si prezentarii unor garaniii suplimentare.

Pentru solicitanfii care se incadreaza in clasa a Ill-a de risc (conform scorului total) se va propune Comitetului de Risc avizul nefavorabil cu justificarea acestuia.

Pe toata durata analizei, serviciul de risc din centrala sau biroul de risc din sucursaia trebuie sa colaboreze cu serviciile de creditare , de la care vor solicita dupa caz, informatiile necesare definitivarii concluziilor, ce vor fi cuprinse in referatul de analiza si evaluare a riscului de creditare.

Referatul intocmit tn doua exemplare se preda Comitetului de Risc (biroului de risc) care, tn funciie de concluzii, va decide avizarea favorabila(cu sau fara conditii) sau avizarea nefavorabila, conform Normelor privind organizarea si functionarea Comitetului de Risc din Centrala bancii si a birourilor de risc din sucursale.

Bibliografie

Basle Committe of Banking Spervision (1999), “Credit Risk Modelling: Curent Practices and Applications”; Bogdan Moinescu, Adrian Codirlasu, “Strategii si instrumente de administrare a riscurilor bancare”, Editura ASE, 2009; Frederic S. Mishkin, “The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Columbia University, ediția a7a, 2004, Chapter 9; J.P.Morgan, “Credit Metrics- Tehnical Document”, 1997; Prof.univ.dr.Nicolae Dardac, Conf.univ.dr.Teodora Vascu, Moneda si credit – Modul 2, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro

Bibliografie

Basle Committe of Banking Spervision (1999), “Credit Risk Modelling: Curent Practices and Applications”; Bogdan Moinescu, Adrian Codirlasu, “Strategii si instrumente de administrare a riscurilor bancare”, Editura ASE, 2009; Frederic S. Mishkin, “The Economics of Money, Banking and Financial Markets”, Columbia University, ediția a7a, 2004, Chapter 9; J.P.Morgan, “Credit Metrics- Tehnical Document”, 1997; Prof.univ.dr.Nicolae Dardac, Conf.univ.dr.Teodora Vascu, Moneda si credit – Modul 2, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro