Managementul Riscului Bancar In Contextul Crizei Financiare

LUCRARE DE DISERTAȚIE

MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR ÎN CONTEXTUL CRIZEI FINANCIARE

CUPRINS

1. INTRODUCERE

2. LITERATURA DE SPECIALITATE

3. METODOLOGIE SI DATE

4. REZULTATE

5. CONCLUZII

6. Listă bibliografică

MANAGEMENTUL RISCULUI BANCAR ÎN CONTEXTUL CRIZEI FINANCIARE

Rezumat: Datorită datorită intensificării concurenței dintre bănci, datorită creșterii piețelor financiare, datorită numărului tot mai mare de produse și servicii financiare, în ultima perioadă complexitatea și diversitatea riscurilor bancare a avut o evoluție ascendentă, la nivel internațional. Modificările survenite pe piețele financiar bancare în ultimii ani, au dus la schimbări majore în ceea ce privește riscul în instituțiile bancare. Astfel că, rolul deținut de acestea în cadrul sectorului financiar, în creșterea economică și stabilitatea financiară, este unul extrem de important, din acest motiv managementul riscurilor bancare a devenit mai important ca niciodată.

Pentru atingerea acestui obiectiv, se vor avea în vedere evoluția indicatorilor de rentabilitate economică și financiară, precum și a indicatorilor specifici principalelor tipuri de riscuri gestionate de către participanții pe piața bancară din România și implicit de către BRD – Groupe Societe Generale SA, ce-a de-a doua bancă din România din punct de vedere al dimensiunii.

În prima parte a lucrării vor fi prezentate câteva aspecte teoretico – metodologice privind performanța și riscul în cadrul băncilor comerciale. Va fi abordată noțiunea de performanță în general, precum și la nivelul sistemului bancar, vor fi prezentate noțiuni referitoare la managementul riscurilor bancare, evidențiindu-se rolul managementului riscurilor la nivelul sectorului bancar.

În continuare, vor fi prezentate evoluțiile din ultima perioadă a indicatorilor de rentabilitate economică și financiară, realizând o comparație între nivelul și evoluția acestor indicatori la nivelul sistemului bancar din țara noastră, cu nivelul și evoluția acestora la nivelul BRD – Groupe Societe Generale SA. De asemenea, vor fi analizate principalele tipuri de riscuri care influențează performanța financiară a instituțiilor bancare în general, și implicit pe cea a băncii analizate în perioada 2009 – 2013.

În urma analizei efectuate, putem concluziona că efectele crizei financiare au fost resimțite în toate sectoarele economice, inclusiv în sectorul financiar.

În România, impactul crizei financiare s-a manifestat în aceeasi manieră ca și în țările din Uniunea Europeană, însa a apărut cu o oarecare întârziere, datorită îndeosebi expunerii reduse pe instrumente financiare provenite de pe piețele financiare internaționale.

Cuvinte cheie: managementul riscurilor, performanta, sistem bancar, risc de credit, BRD

Cod JEL: G01 – Financial Crises, G21 – Banks • Depository Institutions • Micro Finance Institutions • Mortgages, G32 – Financing Policy • Financial Risk and Risk Management • Capital and Ownership Structure • Value of Firms • Goodwill

INTRODUCERE

Este cunoscut faptul că, mediul economic, monetar și cel financiar bancar sunt permanent supuse unui concurențe acerbe, în permanență apar noi riscuri, necunoscute până în momentul respectiv, cu forme de manifestare deosebite. Astfel, în condițiile în care una dintre principalele caracteristici ale lumii contemporane este incertitudinea, nu poate fi dată o definire exactă a riscului sau este foarte greu de prezentat o anume formă a acestuia. Potrivit acestor realități, regăsim diferite opinii exprimate în literatura de specialitate din țară și străinătate în ceea ce privește riscul, fiind abordat în diferite moduri de către specialiști.

Datorită intensificării concurenței dintre bănci, datorită creșterii piețelor financiare, datorită numărului tot mai mare de produse și servicii financiare, în ultima perioadă complexitatea și diversitatea riscurilor bancare a avut o evoluție ascendentă, la nivel internațional. Modificările survenite pe piețele financiar bancare în ultimii ani, au dus la schimbări majore în ceea ce privește riscul în instituțiile bancare. Astfel că, rolul deținut de acestea în cadrul sectorului financiar, în creșterea economică și stabilitatea financiară, este unul extrem de important, din acest motiv managementul riscurilor bancare a devenit mai important ca niciodată.

Riscurile bancare au apărut ca rezultat al șocurilor monetare care perturbă evoluțiile macroeconomice, dar și al unui management deficitar, ducând în cele din urmă la diminuarea profiturilor societăților bancare, dar și la reducerea veniturilor aparținând acționarilor.

Gestionarea cu succes a riscurilor bancare poate fi realizată doar dacă băncile recunosc rolul strategic al managementului riscurilor, dacă folosesc analiza și gestiunea în scopul creșterii eficienței, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc și, dacă creează mecanisme de raportare a performanței în funcție de risc, pentru a se asigura că investitorii înțeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii instituției bancare.

Putem afirma că riscul este o componentă esențială a activității financiar-bancare. Instituțiile bancare trebuie să-și însușească un anumit nivel de risc, astfel încât să asigure acționarilor posibilitatea maximizării valorii. Astfel managementul riscului trebuie să fie prioritatea numărul unu a tuturor celor implicați în activitatea de conducere a băncii.

În prezent gestiunea riscurilor urmăreste măsurarea și controlul acestora, optimizarea performanțelor în vederea realizării obiectivelor strategice. În acest scop trebuie facut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, in functie de fiecare risc se cauta si se aplica masuri adecvate, care sa permita mentinerea acestuia in cadrul unor limite acceptabile. Este dificil sa se elimine riscurile asociate activității bancare, deoarece acestea sunt strans legate de performantele bancii. Ce poate face banca este ca pentru un nivel al castigului urmarit sa caute o minimizare a riscului.

Luând în considerare faptul că, la nivel individual, fiecare instituție din cadrul sistemului bancar deține o strategie foarte bine definită si pusă la punct, stabilindu-și intervale de risc cu praguri maxime și minime în funcție de riscurile asumate, la nivelul întregului sistem, acest lucru este dificil de cuantificat. La acest nivel, performanța este dată de găsirea unui echilibru între diferitele categorii de acțiuni, generatoare de riscuri, nu de intervale rigid delimitate.

Pe parcursul prezentei lucrări sunt surprinse aspecte ale performanței sistemului bancar din România în contextul crizei financiare, și de asemenea aspecte care evidențiaza evoluția uneia dintre cele mai mari banci din Romania ca urmare a efectelor crizei financiare resimțite și în țara noastră, atât sub aspectul creditării cât și sub aspectul evoluției structurii sistemului bancar.

Având în vedere aspectele enunțate, pe de-o parte și informațiile furnizate de literatura de specialitate cu privire la riscurile bancare, pe de altă parte, lucrarea ”Managementul ricului bancar în contextual crizei financiare” are ca obiectiv evidențierea impactului crizei financiare internaționale asupra sistemului bancar din România și asupra băncii analizate, BRD – Groupe Societe Generale SA.

În vederea atingerii acestui obiectiv, se vor avea în vedere evoluția indicatorilor de rentabilitate economică și financiară, precum și a indicatorilor specifici principalelor tipuri de riscuri gestionate de către participanții pe piața bancară din România (riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de piață si riscul operațional) și implicit de către BRD – Groupe Societe Generale SA, care reprezintă, ce-a de-a doua bancă din România din punct de vedere al dimensiunii.

În prima parte a lucrării vor fi prezentate câteva aspecte teoretico – metodologice privind performanța și riscul în cadrul băncilor comerciale. Va fi abordată noțiunea de performanță în general, precum și la nivelul sistemului bancar. De asemenea, vor fi prezentate noțiuni referitoare la managementul riscurilor bancare, evidențiindu-se rolul managementului riscurilor la nivelul sectorului bancar.

În continuare, vor fi prezentate evoluțiile din ultima perioadă a indicatorilor de rentabilitate economică și financiară, realizând o comparație între nivelul și evoluția acestor indicatori la nivelul sistemului bancar din țara noastră, cu nivelul și evoluția acestora la nivelul BRD – Groupe Societe Generale SA. De asemenea, vor fi analizate principalele tipuri de riscuri care influențează performanța financiară a instituțiilor bancare în general, și implicit pe cea a băncii amintite mai sus, și anume: riscul de credit, riscul de piață (cu cele două componente: riscul valutar și riscul de dobândă), riscul de lichiditate și riscul operațional, evidențiindu-se evoluțiile înregistrate de către indicatorii specifici fiecărui tip de risc în perioada 2009 – 2013.

LITERATURA DE SPECIALITATE

Performanta si riscul bancar – Abordari teoretice

Acest capitol se remarcă printr-o succintă și actuală prezentare a abordărilor teoretico – metodologice privind performanța și riscul în cadrul băncilor comerciale. După ce au fost prezentate aceste abordări, a fost stabilită linia directoare, din perspectiva căreia se va realiza expunerea lucrării privind managementul riscului în contextul crizei financiare la nivelul sistemului bancar din România precum și la nivelul BRD-Groupe Societe Generale SA, una dintre cele mai importante bănci care activează pe piața bancară din Romania.

În prezent, conceptul de performanță reprezintă o ipostaziere a intereselor generale, economico-sociale, de care societatea uzitează în vederea imbunătățirii situației individuale sau colective. În funcție de perioadele la care se face referire, conceptul de performanță îmbracă diferite forme cum ar fi productivitate, adaptabilitate, eficacitate etc. (Jianu, I. 2006; Wagner, J. 2009; Mironiu, M. 2009).

Putem observa faptul ca, conceptul de performanță este utilizat din ce în ce mai mult pentru o scară largă de activități, iar în funcție de acestea este asociat cu reușită, creștere, efort etc. (Jianu, J., 2007). În ceea ce privește activitatea bancară, performanța este asociată cu crearea unei valori adăugate, prin realizarea unui raport optim între costuri și beneficii. Fiind influențata semnificativ de rentabilizarea investițiilor în tehnologii noi, ea a condus implicit la creșterea riscurilor și la indisolubilitatea legăturii dintre performanță și risc.

Conform dicționarului explicativ al limbii române, „performanța” este prezentată sub forma unui rezultat deosebit de bun obținut de cineva sau de ceva (motor, aparat, persoană etc).

Performanța sitemului bancar reflectă eficiența mobilizării și alocării capitalului în ansamblu, dar și în particular, în acest scop băncile trebuie să mobilizeze economiile interne, să aloce fonduri pentru investiții care să contribuie la modificările structurale din economie și la creșterea productivității, să faciliteze plățile astfel încât piața să poată opera la costuri scăzute și să găsescă corelații cât mai juste între eforturi și efecte, adică eficiență și eficacitate.

Din punctul meu de vedere performanța, la nivelul sistemului bancar, reprezintă acea stare de fapt caracterizată prin stabilitate decizională, legislativă, monitorizare și coordonare prudențială a „jucătorilor”.

Termenul „performanță” are origine latină (performo, -are, -atum) și în linii mari reprezintă nivelul de realizare a obiectivelor (Marinescu, I. 2004). Deși consider că cel mai apropiat înțeles al termenului de performanță în cadrul acestei lucrări este cel dat de termenul latin „performare”, a da formă întreagă unui lucru, prin intermediul unor acțiuni, strategii ce slujesc obiectivelor stabilite, mixul semantic dintre englezescul „to perform”și francezul „performance” reprezintă întreg procesul întreprins pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel, în sens restrâns, performanța este rezultatul unei acțiuni, ig procesul întreprins pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel, în sens restrâns, performanța este rezultatul unei acțiuni, iar în sens larg, ea reprezintă un ansamblu de etape logice pentru atingerea obiectivului propus. Cuantificarea unei anumite performanțe nu trebuie să se limiteze la un singur indicator sau la un singur rezultat, ci ar trebui să fie racordată la întreg ansamblul acțiunilor întreprinse pentru atingerea obiectivelor propuse.

În ceea ce priveste riscul, literatura economică îl definește în mai multe moduri, dintre care amintim:

probabilitatea ca rentabilitatea reală viitoare să fie mai mică decât rentabilitatea așteptată (Halpern, P. et al. 1994).

diferența dintre rezultatul așteptat și rezultatul realizat (Pastre, O. Et al. 2007).

șansa unui prejudiciu, o pagubă, o pierdere, hazard (Dimitris, N. Corafas 2004, 2007).

Pornind de la definițiile enunțate mai sus, teoria financiară modernă aduce însă câteva nuanțări, considerând că nu trebuie pus un semn de echivalență între probabilitate și risc, deoarece „probabilitatea constituie defapt unitatea de măsură a riscului și mijlocul de cuantificare pentru acesta”.

Una dintre definițiile care ilustrează riscul într-un mod destul de cuprinzător aparține lucrării “Băncile – Mică Enciclopedie” publicată de Editura Expert în 1998, în care autorii (Acad. Costin C. Kirițescu și Dr. Emilian M. Dobrescu) definesc riscul într-o afacere ca fiind un “eveniment viitor și probabil a cărei producere ar putea provoca anumite pierderi” (Costin C. Chirițescu & Emilian M. Dobrescu, 1998).

În sistemul bancar, riscul este expresia cantitativă a producerii unui eveniment generator de pierdere. Probabilitatea pierderii, riscul, nu este un element pur matematic, putând fi determinat prin metode statistice și analitice, probabilitatea și intensitatea, mărimea acestuia fiind influențată de condițiile pieței la un moment dat, de modalitățile de acoperire a pierderii, precum și de complexitatea instrumentelor ce se află în spatele pierderii.

În lucrarea “Financial Risk Management in Banking” publicată în SUA și Anglia în 1993, Dennis G. Uyemura și Donald R. Deventa, încearcă definirea și explicarea riscului bancar în general, pornind de la ideea că “riscul reprezintă volatilitatea fluxurilor de numerar nete (net cash flows) ale unei unități de afaceri” (Dennis G. Uyemura & Donald R. Deventa, 1993). În cazul băncilor, prin unitate de afaceri, putem considera o bancă, o sucursală, un departament, un produs.

Din punctul meu de vedere performanța în sistemul bancar din ziua de astăzi este influențată atât de factorii interni ai instutuției, cât și de factorii externi acesteia, respectiv contextul economic în care activează. Concurența acerba pe piață determină măsuri de creditare masivă din partea băncilor, creditarea masivă impune o capitalizare excesivă, care, fără a analiza pierderile potențiale, poate reprezenta pentru băncile mici un motiv de ”neperformare” în viitor, deoarece efortul lor de „a ține pasul” este considerabil.

În aceste condiții, se ridică o întrebare importantă: Când putem vorbi de „neperformanță” în cadrul unui sistem bancar?

Luând în considerare faptul că, la nivel individual, fiecare instituție din cadrul sistemului bancar deține o strategie foarte bine definită si pusă la punct, stabilindu-și intervale de risc cu praguri maxime și minime în funcție de riscurile asumate, la nivelul întregului sistem, acest lucru este dificil de cuantificat. La acest nivel, performanța este dată de găsirea unui echilibru între diferitele categorii de acțiuni, generatoare de riscuri, nu de intervale rigid delimitate.

Pe parcursul prezentei lucrări sunt surprinse aspecte ale performanței sistemului bancar din România în contextul crizei financiare, atât sub aspectul creditării cât și a evoluției structurii sistemului bancar.

Rolul managementului riscurilor bancare

Este cunoscut faptul că, mediul economic, monetar și cel financiar bancar sunt permanent supuse unui concurențe acerbe, în permanență apar noi riscuri, necunoscute până în momentul respectiv, cu forme de manifestare deosebite. Astfel, în condițiile în care una dintre principalele caracteristici ale lumii contemporane este incertitudinea, nu poate fi dată o definire exactă a riscului sau este foarte greu de prezentat o anume formă a acestuia. Potrivit acestor realități, regăsim diferite opinii exprimate în literatura de specialitate din țară și străinătate în ceea ce privește riscul, fiind abordat în diferite moduri de către specialiști.

Conform opiniei profesorului universitar Gheorghe Manolescu ,,noțiunea de risc este inseparabil legată de acelea ale rentabilității și flexibilității. Rezultatul întreprinderii este supus evenimentelor neprevăzute care însoțesc activitatea sa în toate domeniile. Riscul se traduce prin variabilitatea rezultatului, afectând rentabilitatea activelor și în consecință a capitalului investit” (Gh. Manolescu – Managementul financiar, Editura Economică, București, 1995, p.169).

În prezent gestiunea riscurilor urmăreste măsurarea și controlul acestora, optimizarea performanțelor în vederea realizării obiectivelor strategice. În acest scop trebuie facut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, in functie de fiecare risc se cauta si se aplica masuri adecvate, care sa permita mentinerea acestuia in cadrul unor limite acceptabile. Este dificil sa se elimine riscurile asociate activității bancare, deoarece acestea sunt strans legate de performantele bancii. Ce poate face banca este ca pentru un nivel al castigului urmarit sa caute o minimizare a riscului. Un cunoscut bancher, David Eyles, Mellon Bank, SUA spunea in acest sens: “creditul este bun doar doua zile din viata sa: ziua in care a fost aprobat si ziua in care a fost rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul.”

Mediul bancar prezent este mult diferit de ceea ce exista în urmă cu câteva decenii. El este rezultatul mai multor factori care s-au manifestat în ultima perioadă. Dintre aceștia, trei sunt mai importanți și au dus la schimbarea radicală a peisajului bancar. Aceștia sunt:

creșterea rolului piețelor financiare

dereglementarea

creșterea concurenței

Pentru a realiza o gestiune a riscurilor bancare este necesară în primul rând definirea individuală a acestora. Odata definite, ele pot fi măsurate, urmărite și controlate.

Per ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind rezultatul variațiilor unor parametrii de piață. Aici putem include și riscul de credit, prin consecințele sale puternic financiare, chiar daca el poate fi considerat un risc comercial, apărut ca rezultat al unor alegeri în segmentele clientelei. Există, de asemenea și o categorie de riscuri operaționale sau tehnice care apar în urma unor disfuncționalități existente în interiorul băncii.

Se pot individualiza următoarele riscuri: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de dobândă, riscul valutar, riscul de piață, riscul de solvabilitate, riscul de țară, riscul de produs nou, riscul de fraudă, riscul concurențial, riscul legal, riscul operațional etc.

Gestionarea riscurilor bancare este o activitate strâns legată de gestionarea rentabilității băncii. De regulă, riscurile mari sunt asociate unor operațiuni cu rentabilitate ridicată, banca asumându-și anumite riscuri pentru a obține rezultate bune. De exemplu, există situații în care banca acceptă să crediteze clienți care prezintă un grad mai ridicat de risc, deoarece astfel ea poate obține un venit suplimentar, care este în același timp un venit mai mare decât cel asociat de regulă clientilor mai buni din punctul de vedere al indicatorilor. Orice decizie de plasament trebuie judecată în același timp în termeni de risc și de performanțe.

Managementul riscurilor bancare urmăreste câteva scopuri principale:

asigurarea continuității activității bancare, prin reducerea pierderilor apărute în urma manifestării riscurilor;

extinderea controlului intern pentru creșterea performanțelor bancare și crearea posibilității comparării acestora pe diferite centre de responsabilitate, tipuri de activități, clienți;

oferirea informațiilor necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de valorificare a resurselor. În acest caz se urmărește prezentarea unor consecințe cuantificabile, rezultate din varianta aleasa de către decident;

generarea de informații necesare creării unor portofolii de activități echilibrate, care să permită băncii obținerea de rezultate în condiții de risc minim.

Lucrarea urmarește tratarea unor aspecte cum ar fi: sistemul de management al riscului în instituțiile de credit, procesele de identificare, evaluare, analiză și control al riscurilor bancare, alături de analiza cerințelor organelor de supraveghere bancară, perfecționarea metodelor de evaluare a riscului în instituțiile de credit din România și, nu în ultimul rând, abordarea managementului performanței și riscului în perioadă de criză financiară.

Kevin Kevin Blakely, Președinte și CEO al Risk Management Association spunea ”In many banks, the right hand side didn’t know what the left hand was doing”

Conform unui studiu realizat de către KPMG în anul 2009 la nivel internațional, referitor la managementul bancar în condițiile crizei financiare, majoritatea bancilor participante recunosc faptul că unul dintre factorii de influență în criza creditelor a fost reprezentat de lipsa disciplinei în ceea ce privește managementul riscului. Devine necesară o nouă abordare ăn ceea ce privește managementul riscului, 92% dintre participanții la studiu au realizat au realizat sau sunt în curs să realizeze o regândire a modului de gestionare a riscurilor. Totuși, doar 42% și-au propus să efectueze modificări fundamentale la nivelul proceselor de gestiune a riscurilor, demonstrand un anumit grad de complacere în situația existentă. Principalele domenii asupra cărora s-a intervenit sunt :

guvernanța riscului

cultura riscului

măsurarea riscului si raportările

În ciuda creșterii importanței sale, funcția riscului se ”zbate” în continuare pentru a-și crește influența la nivel strategic. 76% dintre specialiștii în domeniul managementului riscurilor consideră că riscul este în continuare privit ca o funcție suport, fiind necesară realizarea unei conexiuni mai bune între risc și restul organizației. Este necesară dezvoltarea unei solide culturi a riscului. Băncile trebuie sa își stabilească limite realiste în ceea ce privește riscurile, în concordanță cu apetitul la risc atât la nivelul instituției, cât și la nivel individual. Conducerea băncilor trebuie să găsească echilibrul între nivelul riscurilor la care acestea se pot expune și nivelul maxim al riscurilor care pot fi gestionate, pe termen lung.

De asemenea, aproape jumătate, respectiv 45% dintre băncile participante la studiu recunosc faptul că board-urile lor sunt deficitare la capitolul cunoștințe și experiență în domeniul riscului.

În anul 2013, KPMG realizează un nou studiu, denumit ”Banking Executive Survey 2012”, realizat pe un număr de peste 100 de bănci din Austria, Cehia, Ungaria, Polonia, Romania și Slovacia. În ultima decadă, Europa Centrală și de Est a cunoscut modificări semnificative din punct de vedere al transformărilor economice. Ponderea capitalului străin depășește 80% în toate țările, cu excepția Poloniei. Băncile austriece au jucat un rol deosebit de important în cadrul acestor transformări, ele fiind prezente pe toate piețele pe care a fost realizat prezentul studiu, acesta fiind și motivul pentru care Austria face parte din acesta.

Conform studiului realizat de către KPMG, sectorul bancar din România este destul de stabil, în ciuda pierderilor înregistrate în ultimii doi ani. Rezultatele financiare ale sectorului bancar românesc au fost negative în anul 2010, însă au devenit pozitive în anul 2011. Instituțiile bancare din România au depus eforturi care s-au concretizat în consolidarea solvabilității, a nivelului lichidităților și a nivelului provizioanelor constituite, precum și îmunătățirea sistemului de management al riscurilor și al sistemului de supraveghere. Implicarea Austriei în sectorul bancar românesc este substanțială, băncile aflate sub controlul austriac prezente pe piața din România avand o cotă de piață de aproximativ 30%.

Cea mai mare parte a băncilor, 94%, au adus modificări în abordarea managementului riscurilor, doar 6% dintre acestea nu au raportat nici o modificare. Cele mai multe dintre bănci au acordat o atenție deosebită îmbunătățirii metodelor de management al riscurilor, iar aproximativ jumătate dintre acestea au majorat și bugetele alocate pentru gestiunea riscurilor. În toate țările analizate, riscul de credit este considerat a fi cel mai important dintre toate riscurile pe care instituțiile trebuie să le gestioneze și să le țină sub control. Totuși, ca urmare a crizei economice și financiare, băncile au redescoperit importanța anumitor tipuri de riscuri pe care, anterior crizei au subestimat-o într-o anumită măsură, cum ar fi riscul de lichiditate.

Acordurile Basel

În luna iulie 1988, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a emis un set de recomandări care vizau introducerea unui nivel minim de capital pentru băncile active la nivel internațional în scopul facilitării competiției corecte între acestea (de exemplu, băncile japoneze aveau un capital mult mai redus decât celelalte bănci cu același risc de credit).

Recomandările Comitetului de la Basel nu au fost imperative, ci erau o expresie a bunei practici. În Uniunea Europeană ele au fost implementate prin Directiva Adecvării Capitalului 93/6/EEC (Capital Adequacy Directive).

Conform acordului, capitalul de bază al unei bănci trebuia menținut la cel puțin 8% din expunerea băncilor, iar diferitelor categorii de expuneri li se atribuiau diferite ponderi de risc (de exemplu, deținerilor de titluri guvernamentale li se atribuia o pondere de 0%, iar împrumuturilor către companii o pondere de 8% indiferent de calitatea creditului).

În România Acordul a fost implementat prin Norma BNR nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității si expunerilor mari ale instituțiilor de credit, prin care băncile au fost obligate să își calculeze indicatorul de solvabilitate și să îl mențină la un nivel de minim 12%.

Principala deficiență a acestui acord a fost faptul că ponderile utilizate – 0, 10, 20, 50 și 100 % – erau acordate simplist, adică o bancă trebuia să constituie același capital indiferent dacă acorda un credit garantat către o companie cu rating AAA sau dacă acorda un credit negarantat către o companie cu rating BBB. Totuși, la acel moment acordul a fost considerat un compromis acceptabil deoarece metodologiile de management al riscului nu erau suficient de dezvoltate pentru a permite reglarea mai fină a cerințelor de capital, iar sectorul bancar avea nevoie de cerințe minime de capital armonizate pentru a contracara declinul capitalului băncilor.

Începând de atunci, procesul de alocare a capitalului față de creditele acordate a devenit mai sofisticat, multe bănci dezvoltându-și propriile sisteme de acordare a rating-urilor. Unele dintre aceste bănci au mers mai departe și au utilizat seriile de date istorice referitoare la pierderile din activitatea de creditare pentru a estima media și varianța pierderilor pentru fiecare tip calitativ de credit și, astfel, au putut fi estimate distribuțiile de probabilitate ale pierderilor. Aceste estimări au fost utilizate pentru managementul întregului portofoliu de credite astfel încât banca să își poată menține un rating țintă al portofoliului de credite.

În anul 1999, Comitetul de la Basel a decis ca trebuie să rectifice regimul adecvării capitalului pentru a îl adapta schimbărilor în procesul de management al riscului utilizat de bănci acordând acestora mai multă libertate în managementul riscului de credit. În acest sens, în 1999 și 2003, au fost date publicității două proiecte de acord cu caracter consultativ, iar în luna iunie 2004 a fost publicată versiunea finală a acordului.

Noul acord permite utilizarea de către băncile cu modele sofisticate de management al riscului a propriilor lor modele, recunoscând astfel progresele înregistrate în managementul riscului de credit. De asemenea, este permisă utilizarea derivativelor pe risc de credit pentru acoperirea pozițiilor generate de acordarea de credite.

Pentru calcularea capitalului necesar, acordul Basel II propune două abordări diferite:

1. Abordarea standard (standardised approach) – similară cu cea propusă de acordul Basel I, însă folosește ponderi mai rafinate. În plus, față de acordul anterior, permite utilizarea instrumentelor financiare derivate pentru limitarea riscului de credit și reducerea cerințelor de capital.

2. Abordarea bazată pe rating-uri generate intern:

a. Metodologia bazată pe rating-uri interne de bază (foundation Internal Rating Based (IRB) approach) – permite unei bănci să utilizeze propriul sistem de rating, inclusiv utilizarea propriilor calcule privind probabilitățile de intrare în incapacitate de plată (PD), însă pierderile înregistrate atunci când contrapartida intră în incapacitate de plată (LGD) sunt furnizate de către instituția de supraveghere.

b. Metodologia bazată pe rating-uri interne avansată (advanced IRB approach) – în care băncile își calculează cerințele de capital pe baza propriilor modele, validate de instituția de supraveghere, inclusiv calculele privind probabilitățile de intrare în incapacitate de plată (PD) și pierderile înregistrate atunci când contrapartida intră în incapacitate de plată (LGD).

Comitetul de la Basel are ca obiectiv consolidarea stabilității sistemului financiar prin acordul Basel III, care reprezintă o revizuire fundamentală a cadrului de reglementare și supraveghere a industriei bancare în viitor. Basel III reprezintă mai mult decât un regulament pentru instituțiile financiare într-o lume postcriză și va afecta fundamental profitabilitatea sectorului bancar. Reformele vizează nivelul macroprudențial, cu scopul de a reduce frecvența crizelor financiare, însă deopotrivă și nivelul microprudențial, cu scopul de a crește rezistența instituțiilor bancare individuale la perioadele de stres. Noile standarde sunt menite să îmbunătățească capacitatea sectorului bancar de a absorbi șocurile, printr-o gestionare superioară a riscurilor în condițiile unei guvernanțe consolidate și transparență crescută.

Motivația introducerii Basel III se bazează pe următoarele considerente (Walter, 2011, pp. 1-2) :

􀂃 efectele negative ale crizelor bancare. Literatura economică ne arată că rezultatul crizelor bancare se materializează în pierderi ale producției economice egale cu aproximativ 60% din PIB, în perioada de dinaintea crizei.

􀂃 frecvența crizelor bancare. Înepând cu anul 1985, au existat peste 30 de crize bancare în statele membre ale Comitetului de la Basel, acest fapt corespunde unei probabilități de 5% ca un stat membru să se confrunte cu o criză într-un anumit an dat.

􀂃 beneficiile Basel III depășesc costurile implementării, deoarece un sistem bancar stabil este piatra de temelie a dezvoltării durabile, cu efecte benefice pe termen lung.

Odata cu implementarea Basel III la nivel european, se estimează un deficit substanțial de capital și lichiditate, care va avea un impact major asupra indicatorilor de profitabilitate, impactul asupra sistemului bancar din România se consideră a fi unul limitat. Măsurile pe care instituțiile de credit le-ar putea adopta în vederea atenuării impactului alinierii la noile standarde sunt ajustarea modelului de business și restructurarea bilanțurilor bancare.

METODOLOGIE SI DATE

Principală metodă de cercetare utilizată în prezenta lucrare este cercetarea comparativă și cea descriptivã, și anume, vor fi analizate în principal datele publicate de către Banca Națională a României și datele furnizate de către BRD – Groupe Societe Generale SA.

Principalele surse de date sunt reprezentate de Rapoartele asupra stabilității financiare, aferente perioadei 2008 – 2013, rapoartele anuale publicate de către Banca Națională a României, precum și situațiile financiare împreună cu rapoartele anuale publicate de către BRD – Groupe Societe Generale SA ale cărei date au fost luate în analiză. Datele statistice referitoare la piața bancară din România provin din rapoartele, publicațiile și bazele de date furnizate de Banca Națională a României. Se vor utiliza ca date statistice suplimentare bazele de date și publicațiile Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, Fondului Monetar Internațional, Eurostat etc.

De asemenea, se vor avea în vedere studii sau rapoarte realizate de diferite organisme private, cum sunt: KMPG, Banca Central Europeana. Vor fi utilizate de asemenea publicații de specialitate (Revista Finante – Provocările viitorului), precum și informații disponibile pe site-uri de specialitate (http://www.bnro.ro, http://www.brd.ro, http://www.ifm.org).

Analiza datelor statistice și a indicatorilor specifici se va realiza pe o perioadă de șase ani, respectiv anii 2008-2013 în mãsura în care datele sunt disponibile. Analiza va cuprinde informații cu privire la una dintre cele mai importante bănci care activează pe piata financiară din România, ce-a de-a doua bancă în topul celor mai mari bănci din țara noastră. Pentru o analiză a evoluției în dinamică a indicatorilor se va folosit atât modul de exprimare cu bazã în lanț, cât și cu bazã fixă. Prezintă importanță raportarea la perioada 2007- 2008 ca bază de referință, pentru a sublinia evoluția performanței fianciare a instituțiilor analizate în perioada crizei fianciare.

Se va realiza o paralelă între evoluția performanțelor financiare ale băncii analizate, evidențiindu-se modul acesteia de gestionare a riscurilor bancare.

În contextul vulnerabilităților actuale ale sectorului fi nanciar din zona euro, la nivel european, cele mai severe riscuri pentru stabilitatea financiară sunt percepute ca fiind: adâncirea crizei datoriilor suverane și continuarea deteriorării mediului macrofinanciar.

În aceste condiții, profitabilitatea scăzută a sectorului bancar din zona euro a subminat capacitatea băncilor de a constitui rezerve de capital pe baza profitului reportat. Deși se observă o îmbunătățire la nivelul profitului operațional, instituțiile de credit europene continuă să înregistreze rate ale rentabilității semnificativ mai scăzute decât valorile înregistrate anterior crizei. Vulnerabilitatea instituțiilor de credit reprezentată de o eventuală agravare a crizei datoriilor suverane din zona euro se datorează unei proporții ridicate a deținerilor de obligațiuni emise de state cu un nivel ridicat al datoriei publice în PIB. Diminuarea încrederii investitorilor în existența unui nivel adecvat al capitalului instituțiilor de credit, capabil să absoarbă eventuale pierderi fără a pune în pericol interesele deținătorilor de datorii, a fost determinată de incertitudinile privitoare la calitatea activelor fi nanciare din bilanțul instituțiilor de credit, precum și de lipsa unui tratament unitar al ponderilor de risc utilizate în scopul determinării cerinței de capital pentru expuneri având caracteristici similare.

Putem afirma că, sistemele bancare stabile sunt capabile să ofere informații credibile tuturor participanților pe piața financiară, fiind în permanență preocupate și de optimizarea performanțelor bancare.

Unul dintre principalele obiective ale instituțiilor de credit este optimizarea profiturilor, performanța băncii reprezentând un indiciu al stabilității și al încrederii deponenților, astfel încât trebuie încurajată obținerea unor performanțe cât mai bune, pentru a realiza un sistem financiar eficient și dinamic.

Performanța poate fi definită ca fiind nivelul măsurabil de stabilitate a activității unei bănci, caracterizat prin niveluri reduse ale riscurilor de orice natură și un trend normal de creștere al profiturilor de la o perioadă de analiză la alta.

Managementul performanțelor se intersectează cu managementul din domeniul bancar, iar calitatea acestuia se reflectă în performanțele bancare, acestea din urmă fiind strâns legate de managementul activelor și al pasivelor bancare, și care se reflectă atât în bilanțul propriu, cât și în contul de profit și pierdere.

Managementul bancar urmărește în mod deosebit obținerea de profit, adică o performanță bancară superioară. În literatura de specialitate, dar și în practica bancară sunt cunoscute diferite instrumente de măsurare și redare a performanței bancare, unul dintre cele mai eficiente fiind reprezentat de sistemul de indicatori, utilizat în acest scop.

Indicatorii de apreciere a performanțelor bancare au o mare expresivitate, reflectând o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficiența operațională și managerială etc.

În acest capitol, voi prezenta teoretic principalii indicatori de evaluare a performanțelor unei instituții bancare, și anume:

– Rata rentabilității economice (ROA – return on assets) – care se determină ca raport între profitul net și activul total al băncilor și exprimă rentabilitatea utilizării activelor, adică profitul net obținut de o unitate monetară de activ.

– Rata rentabilității financiare (ROE – Return on equity) – care se determină ca raport între profitul net și capitalul propriu și oferă informații cu privire la profitul înregistrat pe unitatea de valoare contabilă a investiției acționarilor în bancă.

– Efectul de pârghie (EM – equity multiplier) sau Multiplicarea capitalului este un indicator sintetic care evidențiază gradul în care utilizarea unor resurse atrase suplimentar duce la creșterea rentabilității capitalului propriu.

– Rata profitului net (Profit marginal PM) se calculează ca raport procentual între profitul net și veniturile totale.

– Gradul de utilizare a activelor (AU – asset utilisation) este un indicator care depinde de mărimea dobânzii active pe piață și de structura activelor bancare și se calculează ca raport procentual între venitul total din operațiile bancare și totalul activelor și arată veniturile totale ce se obțin din utilizarea activelor (venituri din dobânzi, comisioane, taxe și venituri nonprofit).

Ținând cont de concurența instituțiilor bancare atât pe plan intern cât și internațional am evaluat și analizat evoluția ratei rentabilității economice și a ratei rentabilității financiare în sistemul bancar românesc (Tabelul 1), comparând-o cu evoluția celor doi indicatori calculati pentru BRD – Groupe Societe Generale SA (Tabelul 2).

Tabelul 1. Evoluția indicatorilor ROE și ROA aferenți sistemului bancar

în perioada 2008 – 2013

Sursa: Raport statistic, BNR

Tabelul 2. Evoluția indicatorilor ROE si ROA la nivelul BRD – Groupe Societe Generale

în perioada 2008 – 2013

Sursa: BRD, rapoartele și situațiile financiare anuale aferente perioadei 2009-2013

Tabelul 3. Evoluția raportului capitaluri proprii/active totale, capitalurilor proprii, activelor totale si profitului net la nivelul BRD – Groupe Societe Generale în perioada 2008 – 2013

Sursa: BRD, rapoartele și situațiile financiare anuale aferente perioadei 2009-2013

Evoluții structurale ale sistemului bancar din Romania

Informațiile referitoare la evoluția indicatorilor structurali ai sistemului bancar românesc, pentru perioada 2006-2013 sunt redate în urmãtorul tabel:

Tabelul 4. – Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Sursa: BNR

Evoluții la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit

Urmatoarele două tabele (Tabelele 5. și 6.) cuprind informații cu privire la dinamica activelor bancare la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit care operează in România

Tabelul 5. – Dinamica activelor bancare la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit care operează in România

Sursa: BNR – Bilanțul monetar agregat al instituțiilor de credit

Tabelul 6. – Evoluția structurii pasivelor bancare (a surselor de finanțare proprii, atrase și împrumutate) la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit care operează in România

Sursa: BNR – Bilanțul monetar agregat al instituțiilor de credit

Activitatea în sectorul bancar este expusă la riscurile inerente activitații sale de bază. Principalele active și pasive financiare sunt creditele și avansurile, creanțele din leasing, sume plasate la BNR, depozite la termen și la vedere și împrumuturi. Ca urmare a diversității și modificarilor în activitatile Bancii, aceste instrumente sunt expuse la o serie de riscuri cum ar fi riscul de credit, riscul de piață (riscul valutar, riscul de rată a dobânzii), riscul de lichiditate și riscul operațional care sunt analizate în cele ce urmează, atât din perspectiva sectorului bancar, cât și din perspectiva BRD – Groupe Societe Generale SA.

Riscul de credit este cel mai important risc pe piața monetară extinsă, deoarece acordarea de împrumuturi bănești este principala activitate a băncilor. Acesta poate fi definit ca riscul cu dobânda, creditul sau ambele sa nu fie rambursate la scadență sau sa fie rambursate parțial (Basno C., Dardac N., Management bancar/2002).

Riscul activității de creditare reprezintă probabilitatea ca băncile comerciale să înregistreze pierderi generate de starea de insolvabilitate a clienților debitori. La nivelul ansamblului băncilor comerciale, acest risc are un caracter sistemic, nivelul său nu rezultă din simpla însumare a nivelurilor riscurilor de creditare cu care se confruntă componentele individuale ale sistemului bancar comercial, el este rezultatul ,,sinergic” al efectelor propagate asupra întregului sistem (I.L. Popa, B. Dima, – Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura Mirton, Timișoara 2004).

Activitatea de creditare este activitatea de bază a entităților bancare, iar riscul de creditare, denumit și risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului, este cel mai important dintre diversele riscuri care pot greva rezultatele intermediarilor financiari bancari. Intensitatea manifestării acestuia se măsoară prin deteriorarea/ameliorarea calității portofoliului de credite prin prisma stării de solvabilitate a clienților debitori.

În scopul analizelor de stabilitate fi nanciară, BNR utilizează indicatorul „rata creditelor neperformante” (calculat pe baza raportărilor prudențiale privind clasifi carea creditelor) pentru evaluarea calității portofoliilor de credite. Această definiție este conformă cu recomandările Ghidului de compilare a indicatorilor de stabilitate fi nanciară, elaborat de Fondul Monetar Internațional, și este cea mai utilizată pe plan internațional. Din punct de vedere metodologic, este de menționat că defi niția utilizată are un caracter conservator prin faptul că indicatorul de neperformanță ia în calcul creditele la valoare brută(respectiv valoarea înregistrată în contabilitate, neajustată cu provizioane și/sau valoarea garanțiilor asociate creditelor).

La nivel individual, în procesul de creditare a economiei, băncile trebuie să filtreze solicitările celor care apelează la creditul bancar, promovând afacerile eficiente, viabile și legale, impulsionând astfel desfășurarea unor activități eficiente de catre aceștia. În aceste condiții, calcularea indicatorilor de bonitate a clientilor constituie un reper importanță majoră în luarea deciziilor.

De asemenea, băncile trebuie să evalueze riscurile cu care se confruntă în creditarea unei afaceri, să analizeze motivul împrumutului și să identifice sursele de rambursare, care depind de buna desfășurare a afacerii pe care o creditează.

În prezent, instituțiile bancare utilizează diverse metode de analiză care se bazează pe o serie de concepte si tehnici care constituie centrul de greutate în analiza tehnică și cantitativă a creditării. Astfel, în decizia lor cu privire la acordarea unui credit, băncile manifestă o dependență mare față de indicatorii de bonitate și față de garanțiile solicitantului. Totuși, în ceea ce privește indicatorii, aceștia reprezintă doar o „carte de vizită” a clientului, însă nu reflectă întotdeuna realitatea, iar in ceea ce privește garanțiile, acestea nu ar trebui privite ca pe o modalitate certă de recuperare a creditului prin valorificarea lor, ci doar ca pe o măsură asiguratorie.

De exemplu, în cazul BRD – Groupe Societe Generale SA, principalele active și datorii financiare ale Băncii sunt reprezentate de credite și avansuri către clientelă, creanțe din leasing, valori plasate la BNR, depozite la vedere și la termen și împrumuturi. Aceste instrumente sunt expuse la o serie de riscuri precum riscul de credit, riscul de piață (riscul valutar, riscul de rată a dobânzii), riscul de lichiditate și riscul operațional care sunt discutate mai jos.

De asemenea, si in cazul BRD – Groupe Societe Generale SA, riscul de credit reprezintă pierderea pe care ar suporta-o Banca dacă un client sau o altă contrapartidă nu și-ar îndeplini obligațiile contractuale. Riscul de credit este implicit în produsele bancare tradiționale – credite, angajamente de creditare și alte datorii contingente, cum sunt acreditivele – dar și în contracte de tipul produselor derivate.

Banca își administrează expunerea atât față de contrapartidele individuale, cât și față de grupuri de clienți prin limite de creditare stabilite la momentul analizei. Valoarea limitei depinde de factori cantitativi cum sunt poziția și performanța financiară a clientului, situația industriei dar și de factori calitativi cum ar fi calitatea managementului, structura acționariatului, precum și de soliditatea garanțiilor prezentate de client. Pentru persoane fizice, garanțiile sunt preponderent imobile și autovehicule, și garanțiile personale sunt în cele mai multe cazuri oferite de rude de gradul I. Pentru persoane juridice garanțiile sunt spații industriale sau alte imobile deținute, echipamente sau stocuri, fonduri de garantare, în timp ce garanțiile personale sunt oferite de societatea mamă, alte companii din Grup sau alte bănci.

Expunerile în raport cu limitele autorizate sunt monitorizate în mod continuu.

În tabelul următor (Tabelul 7.) se regăsesc date referitoare la evoluția ratei creditelor neperformante, la nivelul sistemului bancar românesc și la nivelul BRD – Groupe Societe Generale SA în perioada 2009 – 2013:

Tabelul 7. – Rata creditelor neperformante în perioada 2009 – 2013

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale; BNR – statistici

Evoluția expunerii totale la riscul de credit și costul net al riscului, pentru perioada 2008-2013 este prezentatã în tabelul nr. 8

Tabelul 8. – Expunerea totala la riscul de credit si costul net al riscului

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale; BNR – statistici

Politica de credit a Grupului se bazează pe principiul că aprobarea oricărui angajament care presupune risc de credit trebuie să se bazeze pe o cunoaștere solidă a clientului și a afacerilor sale, o înțelegere a scopului și structurii tranzacției și a surselor de rambursare a datoriilor. Ca parte a Grupului Société Générale, BRD are o abordare de creditare pe baza fluxului de numerar, ceea ce înseamna ca banca se așteaptă ca datoria sa fie rambursată în primul rand din fluxurile de numerar viitoare (pentru persoanele juridice) / venituri (persoane fizice) generate de client.

Banca evaluează calitatea portofoliului non retail, prin utilizarea sistemului de rating Société Générale, cu o scară de la 1 la 10 (de la 1 la 7 – expuneri în bonis, 8-10 – expuneri depreciate). Actualizarea ratingului implică atât o evaluare calitativă a clientului, cât și una cantitativă, realizată intr – un mod similar cu cea de la acordare. Contrapartidele de retail sunt evaluate la început, pe baza cartelelor de scor, și monitorizate cu ajutorul grilelor de scor.

Securizarea, sub forma de colateral (protecție finanțată) sau garanție (protecție nefinanțată), este acceptată pentru a reduce riscul de credit și nu serveste ca un substitut pentru capacitatea debitorului de a-și indeplini obligatiile. Valorile mobiliare acceptate in sprijinul angajamentelor acordate includ în primul rând imobiliare, atât rezidențiale cât și comerciale, garanții emise de alte banci și fonduri de garantare, echipamente și stocuri.

Grupul masoară nivelul de concentrare a riscului de credit, prin stabilirea și stricta monitorizare de limite privind cantitatea de risc acceptat în relația cu un anumit debitor, sau grupuri de debitori, pentru segmente geografice și industriale, precum și la nivel de tip de produs / tranzacție.

Tabelul 9. – Analiza pe sectoare de activitate

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Calitatea expunerilor persoane juridice este administrată utilizând un sistem de rating intern în care raționamentul profesional este un element cheie în procesul de evaluare. Sistemul de rating intern este bazat pe modele de rating care conțin atât criterii de evaluare cantitative cât și calitative relevante tipului și mărimii contrapartidei. Setul de modele interne este dezvoltat pe baza datelor istorice ale Grupului și folosirea ratingului este formalizată în norme și proceduri interne.

Revizuirea ratingului este realizată cel putin o data pe an, sau de fiecare dată cand apar aspecte noi semnificative care modifică bonitatea contrapartidei. Acest proces se concretizează în clasificarea expunerilor clienților în tipurile standard, sensibil și neperformant.

Tabelul 10. – Analiza creditelor catre societăți nedepreciate și fără restanțe conform scalei de evaluare a riscului de credit

(MRON)

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Riscul de lichiditate, numit și riscul de finanțare, este riscul ca o întreprindere să întâlnească dificultăți în procurarea fondurilor necesare pentru îndeplinirea angajamentelor aferente instrumentelor financiare. Riscul financiar poate rezulta din incapacitatea de a vinde repede un activ financiar la o valoare apropiată de valoarea justă (Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001, p.765-766).

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, datorită devierii proporției dintre plasamentele pe termen lung și a celor pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii (M. Stoica – Op.cit., p.153).

Problema lichiditații se poate pune pe mai multe niveluri. Varianta cea mai acceptabilă în ceea ce privește lichiditatea se referă la imposibilitatea băncii de a face rost de resurse la un cost normal, iar în varianta extremă, ea poate duce chiar la falimentul acesteia. Gestiunea riscului de lichiditate se bazează pe crearea de rezerve ușor lichidabile, la care banca să poată apela în cazul în care situația o impune, precum și pe o cât mai corectă previzionare a nevoilor de finanțare în ceea ce privește amploarea și regularitatea acestora.

În general, la bănci, plasamentele pe termen lung sunt mai mari decât resursele pe termen lung, motiv pentru care băncile se pot regăsi în postura de-a se confrunta cu două situații delicate:

incapacitatea de a-și onora angajamentele pe termen scurt – situație care poate fi numită și risc de lichiditate imediată și care este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor ei. În cazul în care o bancă se confruntă cu riscul lichidității, ea poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri mai mari sau chiar excesive, pentru a-și acoperi nevoile imediate de numerar, fie să găseasca soluții pentru a atrage deponenții, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață la momentul respectiv.

Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, de aceea managemenul băncilor are un rol extrem de important, arta de a conduce o bancă constă tocmai în gestionarea lichidităților în așa fel încât sa poată face față retragerilor, fără a afecta posibilitățile de a onora și solicitările de credite.

b) să dețină resurse cu scadență redusă, în timp ce plasamentele au scadență mare – situație denumită și risc de transformare. O astfel de situație impune băncilor luarea în considerare a următoarelor aspecte:

– resursele și plasamentele trebuie analizate în funcție de lichiditatea și exigibilitatea lor reală și nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt deseori mai stabile decât depozitele la termen, depozitele interbancare sunt mai volatile decât depozitele clienților, conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadență mai îndepărtată;

– inovațiile financiare din ultimii ani influențează riscul de lichiditate al bancii astfel: diminuează riscul de lichiditate prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi facilitățile multi-options și îl majorează prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

De aceea, și aici putem evidenția rolul extrem de important al managemenul bancar, care poate fi dovedit prin capacitatea de a transforma resursele cu scadență redusă în plasamente cu scadență mare și de a putea face față crizei de lichidități într-un timp scurt și la prețuri mici.

Supravegherea riscului de lichiditate se realizează:

a) de instituțiile de credit, potrivit prevederilor reglementărilor Băncii Naționale a României privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora;

b) de Banca Națională a României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de instituțiile de credit, determinat în conformitate cu prezentul regulament.

Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadență.

Benzile de scadență sunt: până la o lună, între o lună și 3 luni, între 3 și 6 luni, între 6 și 12 luni și peste 12 luni.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a activelor, a angajamentelor primite evidențiate în afara bilanțului, inclusiv a celor aferente operațiunilor de schimb la vedere, și a sumelor de primit aferente instrumentelor derivate.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a datoriilor, a angajamentelor date evidențiate în afara bilanțului, inclusiv a celor aferente operațiunilor de schimb la vedere, și a sumelor de plătit aferente instrumentelor derivate.

În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadență, cu excepția ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidității efective, aferent benzii de scadență următoare.

Instituțiile de credit trebuie să mențină în permanență indicatorul de lichiditate, calculat pentru totalitatea operațiunilor în echivalent lei, cel puțin la nivelul de 1 pentru benzile de scadență de până la o lună, între o lună și 3 luni, între 3 și 6 luni și între 6 și 12 luni.

Instituțiile de credit vor calcula indicatorul de lichiditate distinct și pentru operațiunile în euro, și pentru operațiunile în lei, pentru toate benzile de scadență, precum și pentru totalitatea operațiunilor în echivalent lei pentru banda de scadență de peste 12 luni.

Pentru încadrarea în operațiuni în euro/lei a sumelor de primit/plătit aferente instrumentelor derivate se are în vedere moneda în care urmează să aibă loc încasarea/plata respectivelor sume.

Metodologia folosită la calculul indicatorului de lichiditate se aplică pentru determinarea atât a indicatorului de lichiditate în echivalent lei, pentru totalitatea operațiunilor, cât și a indicatorului de lichiditate în euro, pentru operațiunile în euro, și a indicatorului de lichiditate în lei, pentru operațiunile în lei.

Riscul de lichiditate este asociat fie dificultății întâmpinate de a obține fondurile necesare pentru a-și indeplini angajamentele, fie imposibilității de a realiza un activ financiar în timp util și la o valoare apropiată de valoarea sa justă.

Grupul BRD – Grpupe Societe Generale SA monitorizează în permanență decalajele de lichiditate curenta între activele și pasivele Grupului, și efectuează în mod regulat previziuni asupra poziției viitoare de lichiditate. De asemenea, utilizează scenarii de stres ca parte a managementul riscului de lichiditate.

Structura pe maturități a activelor și datoriilor BRD – Grpupe Societe Generale SA, pe baza maturităților reziduale contractuale la data de 31 decembrie a fiecărui an pentru perioada 2009-2013 este prezentată în tablul următor (Tabelul 11.)

Tabelul 11. – Structura pe maturități a activelor și datoriilor BRD – Groupe Societe Generale SA pentru perioada 2009-2013

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Unde:

TA – Total Active

TD – Total Datorii

TCp – Total capitaluri proprii

Riscul de piață reprezintă o componentă principală a sistemului de gestiune a riscurilor financiare în condițiile în care instituția de credit operează pe piețe financiare dezvoltate. Riscul de piață este definit ca riscul de apariție a pierderilor pentru poziții bilanțiere și extrabilanțiere, ca urmare a modificării prețurilor pe piață (Isaic – Maniu, , 2006: 76).

El crește odată cu instabilitatea parametrilor de piață (rata dobânzii, indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprimă prin noțiunea de volatilitate a pieței. Pentru a controla acest risc, banca trebuie să găsească o structură adecvată a portofoliului de active, care să permită menținerea cât mai constantă a valorii acestui portofoliu.

Riscurile de piață sunt riscurile de pierderi rezultate din modificări nefavorabile ale parametrilor de piață. Acestea se referă la toate tranzacțiile din portofoliul de tranzacționare precum și la unele tranzacții din afara portofoliului de tranzacționare.

Administrarea riscului de piață este bine intregrat în structura de administrare a riscului de piață la nivelul Bancii și la nivelul grupului Société Générale, BRD îsi asumă riscurile de piață utilizând o abordare prudentă, obiectivul fiind de a asigura activitățile de piață profitabile, dar cu asumarea unui risc scăzut. Ca urmare, portofoliul de tranzacționare al Bancii reprezinta o mică parte din expunerea totală la risc și include instrumente foarte lichide care sunt tranzacționate doar cu contrapartide bine cotate.

Principiile de bază urmate de BRD pentru adresarea riscului de piață sunt urmatoarele:

• Sprijin semnificativ din partea Grupului Société Générale;

• independență functională fata de liniile de afaceri;

• alocarea tranzacțiilor între portfoliile structurale și de tranzacție și verificarea permanentă a

completitudinii perimetrului de tranzacționare;

• definirea și/sau validarea metodologiei, limite, parametrii și controale pentru toate produsele

sau activitătile care genereaza risc de piață;

• definirea, calibrarea și aprobarea limitelor de risc;

• analiza zilnică a expunerilor și respectarea limitelor, cât și raportarea periodică către conducere;

• conformitatea atât cu cadrul intern cât și cu regulamente locale și europene.

Monitorizarea riscurilor de piata la nivelul BRD este realizată printr-un cadru solid si precis, utilizând urmatoarele limite:

• VaR (simulare istorica cu 99% grad de acuratețe, pe un orizont de 1 zi) pentru întreg portofoliul de tranzacționare;

• Scenarii de stres, care acoperă o gama larga de tipuri de scenarii: istorice, ipotetice și adverse. Asemenea măsuri de risc iau în considerare evenimente cu probabilitate scăzută și sunt complementare modelului VaR (care presupune o distributie normală a evenimentelor);

• Limite de senzitivitate pentru pozițiile de rată a dobanzii, împartire pe valute, maturități și produse;

• Limite nominale și de piață (pentru poziția valutară și obligațiuni)

Riscul de înlocuire este un tip de risc de contrapartidă generat de valoarea de piață a tranzacțiilor cu derivate cu contrapartidele Bancii. Măsoara costul Bancii de a înlocui tranzacțiile cu valoare de piață pozitivă în cazul în care contrapartida ar intra în default. Acest risc este masurat cu ajutorul indicatorului de credit VaR (CVaR), calculat utilizând metodologia Société Générale (simularea Monte Carlo, care calculează valoare potențială viitoare a tranzacțiilor de pe piata cu 99% grad de acuratețe).

Indicatorul CVaR calculează costul potențial viitor de înlocuire pentru Banca, prin luarea în considerare a tipului instrumentului, valutele tranzacționate, mod, scadența reziduală, volatilitați, dar și efectul colateralelor și a acordurilor de compensare semnate între Banca și client.

Înainte de încheierea primului contract, limitele trebuie să fie autorizate, pe baza evaluării profilului de risc al clientului folosind criterii calitative și cantitative, cât și pentru aprobarea oricarui alt tip de expunere. Numai produsele autorizate sunt permise pentru tranzacționare și numai după ce clientul semnează cu banca un contract cadru specific, inclusiv cerințele MIFID. Expunerile generate de tranzacțiile de piață se calculeaza zilnic și sunt monitorizate versus limitele aprobate, orice depășire este investigată, iar rezultatul este notificat ierarhiei comerciale și de risc. Periodic, o sintezș a acestor activitati este prezentatș conducerii băncii.

Instrumentele tranzacționate de Bancă cu clienții săi sunt destinate pentru a acoperi fluxurile clienților, structura bilanțului sau creditele impotriva diferitelor tipuri de riscuri de piață (cum ar fi FX, IR sau marfa). Nu sunt incurajate activitățile de tranzacționare în nume propriu de către Banca.

Principalele categorii de riscuri care determină modificări pe piețele financiare, și care de fapt determină riscul de piață sunt:

Riscul ratei dobânzii – prin variația tendinței de evoluție și a nivelului ratelor dobânzii;

Riscul valutar – prin variația cursului valutar și deci a valorii în monedă națională a diferitelor active și pasive externe;

Riscul de preț al acțiunilor – corespunde pierderii sau lipsei de câștig ce poate rezulta din variația valorii acțiunilor deținute de instituția de credit.

Începând cu anul 1998, instituțiile de reglementare impun băncilor cu activități extinse de tranzacționare să constituie o rezervă de capital pentru asigurarea împotriva pierderilor semnificative, care ar putea afecta stabilitatea acestora. Volumul acestei rezerve, cunoscută sub denumirea de cerință de capital pentru acoperirea riscului de piață, este direct proporțional cu un indicator care reflectă riscul de portofoliu. In prezent riscul de piață se măsoară în termenii valorii la risc (VaR).

Pentru categoriile de factori de risc pentru care instituția de credit utilizează un model intern, cerința de capital se va determina conform relației:

Ct = max(VaRt)

unde:

Ct – cerința de capital aferentă zilei lucrătoare t;

VaRt – valoarea la risc aferentă zilei lucrătoare t;

K – factorul multiplicativ;

Pentru determinarea valorii la risc aferente zilei lucrătoare ,,t” se vor folosi pozițiile pe instrumentele financiare (doar instrumentele aferente portofoliilor pentru care s-a trecut la metoda avansată) din trading book la sfârșitul zilei lucrătoare t-1 (Nu se vor lua în considerare pozițiile inițiate în cursul zilei pentru care se determină VaR) și utilizând metodologia validată de către Banca Națională a României.

Riscul ratei dobânzii

Conform definiției date de unii autori, (I.L.Popa, B. Dima) rata dobânzii reprezintă costul resurselor financiare, ,,vechi’’ și ,,noi’’, alocate de către intermediarii financiari, bancari și nebancari, în cadrul procesului de intermediere financiară.

Dobânda este suma ce revine proprietarului capitalului la rambursarea unui împrumut acordat sau prețul folosirii capitalului, precum și remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

Principalul indicator al managementului activelor și pasivelor este marja netă a dobânzii. Obiectivele managementului activelor și al pasivelor constau în creșterea veniturilor băncii din plasamente, în strânsă legătură cu scăderea costurilor surselor atrase, în condițiile menținerii unui risc acceptabil și ale respectării reglementărilor în vigoare cu privire la adecvarea capitalului și lichiditatea băncii. Managementul activelor și al datoriilor, care presupune colectarea și utilizarea fondurilor, constituie nucleul financiar al unei bănci (Greuning H.v., Brajovic Bratanovic J. – Analyzing and Managing Banking Risk, A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk, Editura Irecson, București, 2004 – Op.cit., p.44).

În aceste condiții managementul activelor și datoriilor cuprinde planificarea strategică și procese de implementare și control care afectează volumul, diversitatea, scadența, senzitivitatea ratelor dobânzii, calitatea și lichiditatea activelor și al datoriilor unei bănci. Principalul obiectiv al managementului activelor și al datoriilor este acela de a produce un flux de venituri nete din dobânzi, flux care să fie stabil, mare, de un înalt nivel calitativ și în creștere. Acest obiectiv este atins prin obținerea combinației și a unui nivel optim al activelor datoriilor și al riscului financiar. (Greuning H.v., Brajovic Bratanovic J. – Analyzing and Managing Banking Risk, A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk, Editura Irecson, București, 2004 – Op.cit., p.44)

Managementul activelor și pasivelor pune accentul pe marja netă a dobânzii (Net Interest Margin – NIM) care să exprime în unități monetare diferența dintre veniturile din dobânzi aferente activelor valorificabile și cheltuielile cu dobânzile corespunzătoare.

Marja netă a dobânzii = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile

Principalul obiectiv al managementului activelor și al pasivelor este reprezentat de controlul marjei nete de dobândă. În acest scop, managementul instituției bancare, poate adopta o atitudine defensivă sau ofensivă. O atitudine defensivă a managementului activelor și al pasivelor, urmărește ca marja netă de dobândă să fie influențată cât mai puțin de modificările ratelor dobânzilor de pe piață. În cazul unui management ofensiv al activelor și al pasivelor, scopul este de a majora marja netă de dobândă prin modificări ale structurii portofoliului de investiții financiare a instituției bancare respective.

Riscul ratei dobânzii, respectiv riscul de depreciere a rezultatelor bancii ca urmare a fluctuațiilor în nivelul ratei dobânzii. Pentru orice instituție bancară, rata dobânzii reprezintă principalul element de negociere cu clienții.

În cazul BRD – Groupe Societe Generale SA, riscul de rată a dobânzii este legat de modificarea ratelor de dobândă ale pieței. Acest risc este administrat de Grup prin monitorizarea gap-urilor dintre active si pasive pe intervale de scadenta si/sau pe intervale de repretuire, respectiv prin utilizarea unei limite de senzitivitate a structurii bilantului la riscul de dobanda. In conformitate cu politica Grupului, pentru a se asigura ca pozitiile se mentin in limitele stabilite acestea sunt monitorizate in mod permanent si se utilizeaza cele mai potrivite strategii in acest sens.

Tabelul de mai jos (Tabelul 12.) arata sensitivitatea la o posibilă schimbare rezonabilă în ratele de dobândă, atât la nivelul situației veniturilor și cheltuielilor cât și la nivelul capitalurilor proprii ale Bancii, toate celalalte variabile ramânând constante.

Tabelul 12. – Riscul de rată a dobânzii – impactul asupra profiturilor și asupra capitalurilor

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Senzitivitatea contului de profit și pierdere reprezintă efectul modificărilor de rată de dobândă asupra rezultatului exercițiului, pentru activele și datoriile financiare deținute la 31 decembrie. Senzitivitatea capitalurilor proprii este calculată prin reevaluarea activelor financiare disponibile pentru vanzare cu rata fixa la 31 decembrie în condițiile modificărilor considerate ale ratelor de dobândă. Senzitivitatea totală a contului de profit și pierdere și a capitalurilor poprii se bazează pe o presupusă deplasare paralelă a curbei randamentului.

Tabelul de mai jos (Tabelul 13.) prezintă expunerea Bancii la riscul de rată a dobânzii. Activele și datoriile sunt prezentate la valoare contabila și alocate pe categorii în funcție de cea mai apropiată dintre data urmatoarei modificări a ratei de dobândă și scadență.

Tabelul 13. – Riscul de rată a dobânzii – structura pe valute

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Riscul valutar este o componentă a riscului de piață care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar. (Norma BNR nr.17 din 18.12.2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, publicată în M.Of. Nr. 47 din 20.01.2004.)

Riscul de schimb (riscul cursului valutar) poate fi definit ca fiind riscul de a înregistra pierderi decurgând din evoluția cursului de schimb. El este strâns legat de riscul ratei dobânzii (C.Basno, N.Dardac – Op. Cit., p.19)

Riscul valutar exprimă probabilitatea ca o variație a cursului valutar pe piață să influențeze negativ marja dobânzii bancare. Acesta poate fi evaluat cu ajutorul a doi indicatori de bază, și anume: poziția valutară individuală care se calculează pentru fiecare valută de gestionat și poziția valutară globală care prezintă avantajul unei imagini globale asupra expunerii valutare a băncii și dezavantajul anulării situației pe valute, care trebuie gestionată de fapt.

Riscul valutar este legat de modificarea cursurilor de schimb. Grupul administrează riscul valutar utilizând limite pentru pozițiile valutare deschise la nivelul fiecărei valute și la nivelul poziției valutare globale.

Tabelul de mai jos (Tabelul 14.) indică valutele la care Grupul are expuneri semnificative la 31 decembrie. Analiza calculează efectul unei creșteri posibile rezonabile a cursului de schimb față de RON, cu toate celelelate variabile păstrate constante, asupra rezultatului exercițiului și capitalurilor. O sumă negativă în tabel reflectă o posibilă reducere netă a rezultatului sau capitalurilor, în timp ce o sumă pozitivă reflectă o posibilă crestere netă. O scadere echivalentă pentru fiecare dintre valute fata de RON ar fi determinat un impact similar de semn opus.

Impactul în capitaluri proprii nu include și impactul în Situația veniturilor și cheltuielilor.

Tabelul 14. – Impactul variației cursului de schimb valutar asupra profitului și asupra capitalurilor

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Structura pe valute a situației consolidate a poziției financiare a Băncii este prezentată în tabelul urmator (Tabelul 15.):

T

Tabelul 15.– Riscul valutar – structura pe valute

Sursa: BRD – Rapoartele financiare anuale

Riscul operațional

Datorită dezvoltării continue a economiei, globalizării și expansiunii activităților economice, piața financiară internațională, implicit și cea europeană se află într-un proces complex și continuu de adaptare a produselor și a serviciilor la mediul competițional existent.

În aceste condiții, riscul operațional a devenit un element din ce în ce mai important pentru instituțiile de credit, care sunt obligate să-și redefinească produsele și serviciile proprii pentru a-și consolida poziția pe piață și pentru a pătrunde pe piețe noi, iar pe de altă parte datorită utilizării tot mai dese a produselor financiare inovative (de exemplu: produse securizate, derivative de credit, produse structurale) (Chernobai A., 2007:2).

Comitetul de la Basel (BCBS, 2001:25) definește riscul operațional ca fiind riscul pierderilor generate de procese interne inadecvate sau defecte, de oameni și sisteme sau de evenimente externe, concentrându-se asupra cauzelor pierderilor pentru a diferenția pierderile operaționale de pierderile altor categorii de riscuri.

Pentru a se menține pe piață, instituțiile financiare trebuie să își desfășoare activitatea în conformitate cu standardele și reglementările în vigoare. Totodată, pentru a se putea menține competitive și profitabile, trebuie să anticipeze evoluția pieței și sa fie receptive la factorii semnificativi care influențează dinamica acesteia.

Tendința pieței financiare de a realiza tranzacții globale în timp real, împreună cu creșterea gradului de complexitate a practicilor bancare, implică preocupări sporite din partea autorităților pentru supravegherea instituțiilor financiare. Această evoluție a pieței financiare determină apariția unor noi riscuri și expuneri de operare care trebuie identificate, cuantificate și gestionate, motiv pentru care a apărut și necesitatea de a crea sisteme robuste de management al riscurilor operaționale.

În acest context instituțiile financiar-bancare europene se vor alinia tuturor reglementărilor în materie propuse de Comitetul Basel, respectiv Acordul Basel II. Comitetul de la Basel asociază riscului operațional pierderea neașteptată, care derivă din următorii factori de risc: erori umane, erori ale sistemului informatic, inadecvarea procedurilor și controalelor, evenimente externe.

Factorii principali ai riscului operațional pot fi grupați conform tabelului 16. de mai jos:

Tabelul 16. – Principalii factori ai riscului operaționali

Sursa: Resti, A. & Sironi, A., 2007:515

Riscul operațional este un risc bancar care poate să apară încă din momentul înființării instituției bancare, manifestându-se în toate formele sale în diversele etape ale dezvoltării și desfășurării activității instituției bancare, riscul operațional incluzând și riscul legal

Cu cea mai mare arie de manifestare, riscul operațional a fost în ultimii ani cea mai mare amenințare pentru sistemele bancare din lume, stând la baza multor falimente din peisajul bancar mondial. În România, Banca Națională a României a emis Norma nr. 17 în anul 2003 care reglementa modul de organizare a controlului intern și a auditului intern la nivelul instituțiilor de credit, făcând referire și la măsurile ce trebuie să fie luate pe linia administrării riscului operațional. În întâmpinarea noilor cerințe Basel II, aceasta a emis la sfârșitul anului 2006 câteva regulamente prin care determina cerințele cu privire la administrarea și calcularea capitalului aferente riscului operațional, cu aplicabilitate, la cerința majorității instituțiilor de credit din România, începând cu anul 2008.

În esență, instituțiile de credit sunt obligate să să calculeze necesarul minim de capital și în funcție de riscul operațional și să determine principii solide de adminstrare a riscului operațional la nivelul operațiunilor sale. Există diferite studii efectuate la nivel mondial care au arătat că suma aferentă capitalului de risc operațional este compensată de reducerea cerinței de capital aferentă riscului de credit conform noilor reglementări Basel II.

Pentru determinarea cerinței de capital în vederea acoperirii riscului operațional, instituțiile bancare pot utiliza mai multe metode. Acestea sunt:

– Abordarea de bază;

– Abordarea standard;

– Abordarea standard alternativă;

– Abordarea avansată de evaluare;

– Abordarea combinată.

Punerea în aplicare a abordărilor amintite mai sus poate fi realizată doar cu aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României, indiferent de abordarea folosită de către instituțiile de credit pentru calcularea cerințelor de capital pentru acoperirea riscului operațional.

Comitetul de la Basel, în activitatea sa de supraveghere bancară, pe lângă determinarea cerințelor minime de capital pentru acoperirea diferitelor riscuri cu care se confruntă activitatea bancară în ultima perioadă, și-a concentrat atenția și asupra modului în care băncile își gestionează lichiditățile, analiza lichidității constituind una dintre activitățile de bază ale managementului instituțiilor bancare.

Riscul operational este definit ca riscul de a suporta pierderi sau de a nu anticipa beneficiile estimate ca rezultat al unor procese inadecvate sau deficiente cauzate de factori interni (reglementari interne, angajati, sisteme interne) sau factori externi.

Procesul intern de monitorizare a riscului operational include:

‐ Colectarea datelor interne privind pierderile din riscul operational;

‐ Proces de autoevaluare a riscurilor si controalelor (RCSA);

‐ Indicatori cheie de risc (KRI);

‐ Analiza de scenarii;

‐ Gestionarea crizelor si planificarea de continuitate a afacerii (BCP);

‐ Supraveghere permanenta a proceselor si conturilor;

‐ Lupta impotriva fraudei;

BRD dispune de un sistem puternic de pilotaj al riscului operațional și al sistemului de supraveghere permanentă, ambele beneficiind de un control solid, de un cadru normativ coerent și de personal bine format.

În ceea ce privește formarea angajaților, am continuat și în 2010 programe de training, în linie cu planurile de dezvoltare stabilite cu ocazia evaluării performanțelor salariaților, dar și în funcție de parcursurile de carieră specifice.

De asemenea, Banca a demarat programe de formare managerială integrate, adaptate diverselor niveluri ierarhice. Media zilelor de formare/salariat a atins 4,2 zile.

REZULTATE

Sistemul bancar românesc a înregistrat la 31 decembrie 2012 un rezultat financiar negativ, ca urmare a creșterii substanțiale a volumului de provizioane aferente riscului de credit, pe fondul deprecierii calității activelor financiare (în special în cazul expunerilor față de companiile nefinanciare), respectiv al reevaluării garanțiilor. Veniturile operaționale au avut o dinamică negativă datorată diminuării veniturilor nete din dobânzi în contextul unui volum scăzut de credite noi acordate sectorului real.

Preocupările instituțiilor de credit pentru redimensionarea bilanțului și micșorarea costurilor fixe au condus la reducerea cheltuielilor operaționale, imprimând un ritm ușor pozitiv profitabilității operaționale în ultima parte a anului 2012.

Reducerea cheltuielilor privind provizioanele aferente riscului de credit creează cadrul îmbunătățirii rezultatului financiar în anul 2013. Astfel, indicatorii de profi tabilitate – ROA și ROE – au revenit în plaja valorilor pozitive (0,6 %, respectiv 5,9 % la finele lunii august).

Estimări recente relevă o tendință de ameliorare a profitabilității sistemului bancar, condiționată de reluarea creditării sectorului neguvernamental. Costurile scăzute de finanțare, în contextul îmbunătățirii percepției asupra riscului suveran, respectiv caracterul nerecurent al cheltuielilor cu ajustările pentru depreciere, generate de reevaluări ale garanțiilor în condiții de lichiditate scăzută a piețelor, sunt elemente care explică rezultatele așteptate.

La finele lunii decembrie 2012 sectorul bancar a consemnat un rezultat financiar negativ de 2,3 miliarde lei. Valorile principalilor indicatori de profi tabilitate ai sistemului bancar (rata rentabilității economice – ROA și rata rentabilității fi nanciare – ROE) au fost de -0,6 %, respectiv -5,9 %, așa cum se poate observa din Figura 1. Si Figura 2.

Figura 1. – Distribuția cotei de piață a instituțiilor de credit în funcție de ROA

Sursa: BNR

Figura 2. – Evoluția profitului net și ROE

Sursa: BNR

Instituțiile de credit din România nu sunt afectate de riscuri care provin din dețineri de titluri emise de state din zona euro. De asemenea, ponderea creanțelor asupra sectorului guvernamental românesc în totalul activelor sistemului bancar, deși semnificativă (18,5% în luna august 2013), nu este de natură să constituie o amenințare la adresa adecvării capitalului în eventualitatea unor evoluții interne macroeconomice și/sau politice nefavorabile, riscurile fiind limitate la materializarea unor șocuri de creștere neașteptată a ratelor de dobândă.

Ca urmare a unor constrângeri de lichiditate, a măsurilor întreprinse de BNR în sensul limitării creditării în valută a debitorilor neacoperiți la riscul valutar, respectiv în contextul implementării noului pachet CRD IV/CRR, principalele instituții de credit străine prezente în România pot manifesta tendințe de reducere a nivelului expunerilor, ceea ce poate ridica probleme de sustenabilitate a modelului de afaceri pentru filiale lor din România, în ipoteza unei rate interne de economisire insuficiente pentru asigurarea unei finanțări capabile să susțină dezvoltarea portofoliului de credite.

Deși din perspectiva stabilității fi nanciare este un deziderat, întărirea cerințelor de capital impuse instituțiilor de credit în contextul noului cadru legislativ și de reglementare, aduce provocări, dar deopotrivă are capacitatea de a genera efecte secundare nedorite, putând să îngrădească dezvoltarea activității de creditare.

Spre deosebire de instituțiile de credit din zona euro, în sectorul bancar a fost identificat, în anumite circumstanțe un fenomen de amânare a recunoașterii deteriorării calității activelor financiare, însă acesta nu reprezintă o amenințare latentă semnificativă. Analize orientate spre identificarea coerenței în timp a modului de clasificare a creditelor din perspectivă prudențială confirmă existența unei corespondențe consistente între sistemele interne de evaluare a riscului și categoriile prudențiale de clasifi care, precum și existența unor legături bine delimitate între nivelul riscului asociat creditelor clasifi cate și evoluția ratelor de nerambursare.

Evoluții structurale ale sistemului bancar din Romania. Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Pe parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013 nu au intervenit modificări majore la nivelul acționariatului instituțiilor de credit. În ceea ce privește cota de piață, primele locuri sunt ocupate de băncile cu capital austriac, francez și grecesc; grupa băncilor cu capital românesc a cunoscut o scădere a ponderii, ca urmare a reclasifi cării unor bănci. Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc, din perspectiva activelor, creditelor și depozitelor, reflectat de ponderea primelor cinci bănci în sistem, se menține la un nivel moderat în raport cu alte state din regiune.

Figura 3. – Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Pe parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013, structura sistemului bancar din România a fost influențată de schimbările survenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit. Astfel, în 2012, numărul instituțiilor de credit s-a redus, comparativ cu 2011, prin încetarea activității băncii C.R. Firenze în urma fuziunii prin absorbție cu Intesa SanPaolo Bank ce a avut loc în trimestrul IV 2012. În primul trimestru al anului 2013, numărul instituțiilor de credit s-a mărit datorită intrării pe piața românească a băncii TBI Bank EAD Sofia, prin deschiderea unei sucursale locale. În prezent, în sistemul bancar românesc activează 41 de instituții de credit, dintre care: 27 cu capital majoritar privat străin, 2 cu capital majoritar privat autohton, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 9 sucursale ale băncilor străine; acestora li se adaugă și o organizație cooperatistă de credit (Figura.3). Pe parcursul anului 2012, 27 de instituții de credit din UE au notificat BNR intenția de a oferi în mod direct servicii financiare pe teritoriul României, în baza pașaportului european.

Figura 4. – Evoluția ponderii băncilor cu capital străin în total active

Sursa: Concepție proprie

Asa cum se poate observa din Figura 4., cota de piață în activele sistemului bancar a băncilor cu capital majoritar străin a cunoscut o creștere importantă în 2013, atingând valoarea de 90,8% la sfârsitul lunii august 2013. Această creștere se datorează reclasificării unor bănci din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu capital majoritar străin.

Figura 5. – Evoluția ponderii băncilor cu capital romînesc în total active

Sursa: Concepție proprie

Conform datelor prezentate în Figura 5., ca urmare a acestor modificări, cota de piață a băncilor cu capital majoritar românesc s-a redus la jumătate (9,2% în august 2013 comparativ cu 18,8% în iunie 2012), devenind inferioară cotei băncilor cu capital majoritar francez și grecesc (13,2% și respectiv12,4% la august 2013). La fel ca și în anii precedenți, băncile cu capital majoritar austriac dețin cea mai mare cotă de piață în sistemul bancar românesc (38% în august 2013).

În perioada iunie 2012 – iunie 2013, nivelul capitalului social aferent sectorului bancar românesc a rămas relativ constant, crescând cu aproximativ 100 milioane lei (0,37%) prin aportul de capital efectuat de către sectorul privat. Ponderea capitalului social grecesc în totalul capitalului social aferent sistemului bancar românesc se menține pe prima poziție (20,6%), dar continuă trendul descendent început în 2010 (Figura 6.). Poziția secundă este ocupată de capitalul social austriac (20,3%), în timp ce capitalul social românesc ocupă a treia poziție (20,1%). Față de anul 2011, au fost înregistrate creșteri la nivelul ponderilor deținute de capitalul social francez, maghiar și cipriot, în timp ce capitalul social românesc și cel grecesc au înregistrat ponderi în scădere.

Figura 6. – Ponderea capitalului social al instituțiilor de credit în totalul capitalului social aferent sistemului bancar și cota de piață a acestora în total active în funcție de țara de origine

Sursa: BNR

Tendința de reducere a cheltuielilor cu rețeaua teritorială și a numărului de salariați, începută în 2009, a continuat în 2012 și în prima jumătate a anului 2013. Ritmul de reducere atât a numărului de unități cât și a numărului de salariați a fost mai intens decât în perioada precedentă, în corelație cu evoluția procesului de ajustare a bilanțurilor deopotrivă în sectorul real, cât și la nivelul intermediarilor financiari. Rețeaua teritorială s-a redus cu 323 de unități în 2012 și cu încă 194 de unități în prima jumătate a anului 2013. Numărul de salariați din sistemul bancar a scăzut cu 4 003 în 2012 și cu 1 946 în primul semestru din 2013 (Figura 7.).

Figura 7. – Evoluția numărului de unități și a numărului de salariați din sistemul bancar

Sursa: BNR

În consecință, sistemul bancar din România a continuat să se situeze sub media europeană din perspectiva numărului de unități teritoriale și a numărului de instituții de credit la 100000 locuitori (Figura 8.)

Figura 8. – Numărul de institușii de credit și de unități teritoriale la 100.000 locuitori (comparație internațională)

Sursa: BNR, BCE (Statistical Data Warehouse)

Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc, reflectat de ponderea activelor deținute de primele cinci bănci în activul agregat, a scăzut ușor până la valoarea de 54% (Figura 9.). Același trend s-a manifestat și în cazul depozitelor, unde, în august 2013, primele 5 bănci din sistem (în funcție de mărimea activelor) dețineau 53,5 % din depozitele atrase. Scăderea relativă a concentrării sistemului bancar din prima jumătate a anului 2013 relevă tendința de creștere a concurenței între instituțiile de credit în ceea ce privește atragerea de depozite. În cazul creditelor acordate, gradul de concentrare a crescut ușor față de data elaborării Raportului anterior (53,2 % în august 2013).

Indicele Herfi ndahl-Hirschmann, calculat pentru luna august 2013 evidențiază un grad de concentrare mai ridicat la nivelul creditelor (875 puncte) comparativ cu cel aferent depozitelor (825 puncte) și, respectiv, activelor (834 puncte). Indicele Herfi ndahl-Hirschmann, calculat la nivelul activelor, arată un nivel moderat de concentrare și plasează sistemul bancar românesc sub media înregistrată de UE-27 (Figura 10.).

Figura 9. – Gradul de concentrare a sistemului bancar românesc

Sursa: BNR

Figura 10. – Gradul de concentrare a activelor (comparație internațională)

Sursa: BNR, BCE (Statistical Data Warehouse)

Evoluții la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit

Perioada 2012-2013 s-a caracterizat, în principal, prin:

(i) restrângerea activității bancare, pe seama diminuării expunerilor (atât pe sectorul real, cu precădere pe componenta în valută, cât și pe cel guvernamental);

(ii) reducerea într-un ritm accelerat a finanțării externe, pe fondul diminuării finanțării intragrup, parțial compensate cu depozite atrase pe piața internă;

(iii) creșterea bazei locale de depozite în valută

(iv) suplimentarea rezervelor de capital prin contribuția acționariatului privat al instituțiilor de credit.

Deși în ultima perioadă a avut loc reducerea sensibilă a fluxului de noi credite în valută, stocul ridicat al creditelor în valută acordate anterior, precum și necorelarea pe scadențe a surselor atrase (predominant pe termen scurt) în raport cu activele financiare reprezintă surse potențiale de vulnerabilitate.

Reevaluarea strategiilor băncilor din țările de origine a capitalului în condițiile manifestării în contiuare a incertitudinilor pe plan extern, ar putea accentua modificările produse în structura bilanțului instituțiilor de credit din sectorul bancar românesc, în special la nivelul celor cu capital majoritar străin.

Dinamica activelor bancare

Activul bilanțier agregat brut totaliza 404992,5 milioane lei la sfârșitul anului 2012, în creștere cu 3,1% (-1,8 %, în termeni reali) față de nivelul înregistrat în anul 2011. În primele opt luni ale anului 2013, dinamica activului bancar s-a plasat pe o traiectorie descendentă, intrând în teritoriu negativ începând cu luna aprilie (-2,2% în august 2013, variație anuală în termeni nominali, respectiv -5,7% în termeni reali). Această evoluție reflectă continuarea procesului de ajustare ordonată a bilanțului de către unele instituții de credit, îndeosebi cele cu capital majoritar străin, în contextul: (i) persistenței așteptărilor negative cu privire la evoluțiile economice din zona euro și (ii) al optimizării profi lului de risc al portofoliului de active bancare, în vederea implementării – anticipate a se realiza înainte de termen din partea instituțiilor de credit – a reglementărilor Basel III prin pachetul legislativ CRD IV/CRR. Această decelerare este în linie cu tendința regională, precum și cu cea care se manifestă la nivelul majorității economiilor statelor membre ale UE.

În perioada august 2012 – august 2013, s-au remarcat, în principal, următoarele aspecte:

(A) variația anuală a creditului acordat sectorului privat s-a situat pe o pantă descendentă, intrând în teritoriu negativ începând cu luna martie 2013 (-6,1 % în august 2013, în termeni reali); această evoluție se regăsește la nivelul ambelor categorii principale de clienți, mai accentuată pe componenta în valută, și refl ectă, în principal, ritmul redus de redresare economică, nivelul ridicat al riscului de credit și continuarea ajustării bilanțurilor în sectorul fi nanciar și cel nefi nanciar;

(B) dinamica anuală pozitivă a soldului creanțelor asupra sectorului guvernamental și-a inversat semnul începând cu luna februarie 2013, pentru prima dată de la începutul manifestării în România a efectelor crizei globale (-7,5 % la fi nele lunii august 2013, în termeni reali), în principal pe fondul creșterii deținerilor de titluri de stat de către nerezidenți și al reducerii ritmului de creștere a ponderii datoriei publice în PIB;

(C) ritmul anual de scădere a volumului plasamentelor efectuate de instituțiile de credit la banca centrală s-a atenuat (de la -14,8 % în decembrie 2012 la -8,6 % în august 2013, în termeni reali), ca urmare, în parte, a restrângerii fi nanțării externe pe întregul spectru de scadențe; rezervele minime obligatorii rămân o rezervă importantă de lichidități, inclusiv cu rol prudențial, de care dispune sectorul bancar românesc.

Pe perioada analizată, aceste evoluții au influențat marginal proporțiile deținute de principalele componente bilanțiere în structura activului agregat (Tabel – Dinamica activelor bancare la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit care operează in România).

Pe piața creditului acordat sectorului privat evoluțiile au fost relativ omogene la nivelul principalelor categorii de debitori, ambele înregistrând o schimbare de tendință a ritmurilor anuale de creștere, intrând în teritoriu negativ, ca urmare a:

menținerii la un nivel ridicat a aversiunii la risc a băncilor, reflectată prin înăsprirea standardelor și a termenelor de creditare;

gradului ridicat de îndatorare al unor categorii de debitori și eforturilor acestora orientate în direcția ajustării propriilor bilanțuri și

majorării numărului fi rmelor intrate sub incidența legii insolvenței. Ponderile deținute de cele două sectoare instituționale în structura relativă a portofoliului de credite au rămas relativ neschimbate, cu un ușor ecart în favoarea companiilor nefi nanciare (52,2 % în august 2013) în detrimentul populației.

În perioada august 2012 – august 2013, decelerarea a fost mai severă pe componenta în valută, atât în cazul companiilor nefinanciare (cu 6,5 %), cât și al populației (cu 2,6 %), în principal ca urmare a:

măsurilor de natură prudențială adoptate de banca centrală în sensul accesului în condiții mai restrictive la credit în valută pentru debitorii neacoperiți la riscul valutar, cea mai recentă acțiune fiind adoptarea Regulamentului BNR nr. 17/12 decembrie 2012 privind unele condiții de creditare;

tendinței instituțiilor de credite de reducere a necorelării pe valute, în scopul diminuării vulnerabilităților legate de fi nanțarea semnifi cativ mai scăzută în valută și

efectului statistic exercitat de evoluția cursului de schimb al leului. În cazul companiilor nefi nanciare, aceste evoluții au determinat reducerea ponderii deținute în stoc de creditele în valută cu 2,2 puncte procentuale (de la 60,2 % în august 2012 la 58 % în august 2013), în timp ce pe segmentul populației, proporția a rămas relativ constantă (67,1 % în august 2013).

Declinul creditării pe componenta în valută a fost determinat de toate cele trei maturități la ambele categorii principale de debitori, mai sever de categoria pe termen scurt; în structura pe scadențe, modifi cările au fost mai importante în cazul companiilor (Figura 11. si 12.).

Figura 11. – Structura creditului în valută acordat companiilor

Sursa: BNR

Figura 12. – Structura creditului în valută acordat populației

Sursa: BNR

În ceea ce privește creditarea în lei, contracția înregistrată începând cu luna septembrie 2012 în termeni reali a fost marginală (variații anuale cuprinse între -1,8 și -0,3 %), accentuându-se începând cu luna iunie 2013 (-2,9 % în august 2013), în principal pe fondul menținerii la valori ridicate a ritmurilor de scădere a creditelor acordate populației (-5,2 % în august 2013) și al pierderii de ritm consemnate în cazul companiilor (de la +6,4 % în august 2012 la -1,2 % în august 2013).

Din perspectiva profi lului pe scadențe, dinamica creditului acordat în lei a fost favorizată de categoria pe termen mediu, atât în cazul companiilor nefi nanciare (+29,8 % în august 2013, variații anuale reale), cât și al populației (+23,7 %), această categorie fi ind, de altfel, și singura care și-a majorat ponderea în stocul total, la nivelul ambelor sectoare instituționale (Figura 13. si 14.).

Figura 13. – Structura creditului în lei acordat companiilor

Sursa: BNR

Figura 14. – Structura creditului în lei acordat populației

Sursa : BNR

În contextul persistenței unor incertitudini privind redresarea cadrului macroeconomic extern, în special în zona euro, procesul de dezintermediere fi nanciară (deleveraging) a căpătat un caracter relativ generalizat la nivelul UE. Deși inevitabilă în sensul nevoii de corectare a unor îndatorări nesustenabile generate în anii perioadei de expansiune a ciclului economic (corectare ce poate contribui la atenuarea unor vulnerabilități, cum ar fi nivelul relativ ridicat al datoriei externe private), amplitudinea și viteza cu care această dezintermediere fi nanciară se realizează sunt preocupante: eventuala sa evoluție dezordonată ar putea genera presiuni suplimentare asupra conturilor de profit și pierdere ale companiilor, precum și asupra abilității gospodăriilor populației de a asigura serviciul datoriilor existente într-un context macroeconomic european caracterizat de rate modeste ale creșterii economice și de reticență în acordarea de credite noi. Procesul de dezintermediere poate astfel constitui un risc important pentru stabilitatea fi nanciară.

Până în prezent, în România, acest proces s-a manifestat într-un mod ordonat, în condițiile în care:

dinamica anuală a activului bilanțier agregat brut (Grafi c 3.18.) a înregistrat în termeni nominali valori pozitive pe întreaga perioadă a anului 2012 (care au oscilat între 3,1 și 8,0 %) și primul trimestru al anului 2013 (variații de circa 1 punct procentual), după care a intrat pe o pantă descendentă, stabilizându-se în jurul valorii de -2 % la fi nele lunii august 2013;

raportul dintre credite și depozite s-a redus în perioada august 2012 – august 2013 cu aproape 9 puncte procentuale (de la 117,7 % la 109 %) și cu 24 de puncte procentuale pe componenta în valută (de la 213 % la 188,9 %), în contextul comprimării volumului creditelor acordate sectorului privat și al creșterii bazei locale de depozite;

vânzările nete de active bancare au avut o tendință descrescătoare și au fost mai mult de natura activelor neperformante;

ponderea în PIB a creditului acordat sectorului real s-a diminuat cu 1,7 puncte procentuale, până la 38,4 % în cursul anului 2012;

ponderea pasivelor externe s-a situat pe o pantă descrescătoare (23,9 % în august 2012; 23,2 % în decembrie 2012; 21,4 % în august 2013);

raportul dintre activele bancare brute și capitalurile proprii a fl uctuat marginal în jurul valorii de 11 pe întreaga perioadă analizată.

Evoluția stocului creditelor acordate sectorului privat a fost relativ similară celei consemnate la nivelul întregului activ bilanțier, reflectând persistența deficitului de cerere și atitudinea prociclică a băncilor comerciale în acordarea de credite noi.

Analiza de mai sus relevă și preocuparea filialelor românești pentru ajustarea activului în raport cu nivelul capitalului propriu, respectiv diminuarea riscurilor asociate activelor-problemă.

Figura 15. – Evoluția principalilor indicatori relevanți pentru evaluarea dimensiunii procesului de dezintermediere

Sursa : BNR

Evoluția surselor de fi nanțare proprii, atrase și împrumutate

Baza locală de depozite continuă să asigure cea mai mare parte (51% în august 2013) din necesarul de finanțare a activelor bancare (Figura 16. – structura pasivelor). Granularitatea ridicată conferită de faptul că aproximativ două treimi din volumul de depozite sunt atrase de la populație asigură o stabilitate mai mare din perspectiva gradului de permanență a acestor surse. De altfel, încă din anul 2010, populația se menține pe poziția de creditor net al sectorului bancar.

Ponderea acestor surse de finanțare în pasivul bilanțier al băncilor românești este relativ ridicată în raport cu structura surselor de fi nanțare a instituțiilor de credit din zona euro, unde clientela nebancară cumulează în jur de 30% din totalul pasivului.

Dinamica pozitivă a depozitelor atrase de la rezidenți clienți neguvernamentali s-a atenuat semnificativ în perioada august 2012 – august 2013 (de la +4,7% la +1,4%, variație anuală reală), mai pronunțat pe componenta în lei. Evoluțiile reflectă:

(i) reducerile mai accentuate ale ratelor de dobândă asociate depozitelor în lei și valută, operate de bănci în 2013 atât pe segmentul companiilor, cât și al populației;

(ii) diminuarea sumelor disponibile pentru economisire, în contextul scăderii dinamicii salariului mediu net și al gradului relativ ridicat de îndatorare și

(iii) efectul statistic al creșterii tranzitorii a ratei anuale a inflației.

Companiile nefinanciare au avut un aport redus la creșterea volumului de depozite, plusul nominal de 5,5% înregistrat la fi nele lunii august 2013 datorându-se în mare parte manifestării unui efect de bază; în termeni reali, dinamica anuală a depozitelor atrase de la companii a fost negativă pe întreaga perioadă analizată (cu excepția lunii august 2013 când s-a consemnat o creștere cu 1,8%), indicând utilizarea resurselor plasate în depozite drept substitut al accesului mai dificil la fi nanțări noi. În cazul populației, ritmul anual de creștere a depozitelor s-a poziționat pe o pantă pronunțat descendentă, rămânând totuși în teritoriu pozitiv (de la +6,9% în august 2012, în termeni reali, la +1,7% în august 2013).

Pentru ambele sectoare, decelerarea a fost determinată cu precădere de componenta în lei, în timp ce depozitele atrase în devize au înregistrat o dinamică pozitivă pe parcursul întregii perioade analizate (valori mai ridicate în cazul populației). Evoluțiile divergente înregistrate pe componenta în valută la nivelul creditelor acordate sectorului privat și al surselor atrase de pe piața locală sugerează preocuparea băncilor pentru diminuarea vulnerabilităților legate de necorelarea pe valute a operațiunilor bancare.

Figura 16. – Evoluția structurii pasivelor bancare (a surselor de fi nanțare proprii, atrase și împrumutate) la nivelul bilanțului agregat al instituțiilor de credit care operează in România

După profilul scadențelor, s-au remarcat preferințe eterogene, respectiv o consolidare a plasamentelor efectuate de populație pe termene mai mari de 1 an și o creștere a depozitelor overnight în cazul companiilor nefi nanciare. Asociind această evoluție cu dinamica negativă a creditului acordat pe termen lung sectorului real, se poate observa manifestarea unei preocupări mai prudente a băncilor pentru asigurarea unei structuri echilibrate a bilanțului pe termene de scadență.

Cu toate acestea, depozitele atrase pe termen scurt (overnight și sub 1 an) rămân predominante (Figura 17.), fapt ce reprezintă o importantă sursă potențială de vulnerabilitate pentru sectorul bancar românesc, în condițiile în care acestea asigură fi nanțarea de active preponderent cu maturități pe termen lung.

Figura 17. – Ponderea în pasiv a depozitelor atrase de la rezidenți (companii și populație) și nerezidenți pe scadențe

Sursa: BNR

Ritmul de reducere a finanțării externe (care reprezintă 21,4% din pasivul agregat la finele lunii august 2013) a cunoscut o accelerare în perioada august 2012 – august 2013 (de la -7,1% la -15,5%, variație anuală reală); între factorii care explică această evoluție, pot fi subliniați:

majorările de capital necesare la nivelul băncilor-mamă pentru consolidarea bazei de capital în vederea aplicării accelerate a reglementărilor Basel III prin pachetul legislativ CRD IV/CRR;

reorientarea creditării băncilor în funcție de evoluția gradului de neperformanță consemnat la nivel sectorial și limitarea creditării acordate anumitor sectoare considerate riscante atât ca urmare a unor decizii luate la nivelul instituțiilor de credit, cât și ca urmare a politicii de creditare a băncilor-mamă. Restrângerea s-a înregistrat pe întregul spectru de scadențe, mai amplă pe fi nanțările atrase pe termene de până la 2 ani, ceea ce sprijină aprecierea că fenomenul de deleveraging s-a desfășurat până în prezent în mod relativ ordonat.

Proporția surselor atrase pe termen lung s-a menținut predominantă în stoc (70% în august 2013).

Capitalul propriu rămâne la un nivel robust, aproximativ 70% din volumul acestuia reprezentând contribuția acționariatului privat al instituțiilor de credit sub forma capitalului social/de dotare.

În ceea ce privește riscul de credit, politicile și activitățile de management al riscului sunt în linie cu cele ale Grupului Société Générale și se concentrează pe identificarea și evaluarea riscurilor de la apariția lor. Funcția de management al riscului este independentă de structurile comerciale.

Într-un context economic dificil, este deosebit de important să se evite o concentrare excesivă a riscurilor de contrapartidă. Din acest punct de vedere, portofoliul BRD prezintă o diversificare corespunzătoare, atât pe piață, cât și pe sectoare de activitate.

Figura 18. – Evoluția expunerii la riscul de credit și a costului net al riscului la BRD – Groupe Societe Generale SA în perioada 2009 – 2013

Sursa : BRD – Rapoartele financiare anuale

Figura 19. – Evoluția expunerii la riscul de credit la BRD – Groupe Societe Generale SA în perioada 2008 – 2013

Sursa : BRD – Rapoartele financiare anuale

Figura 19. – Evoluția costului net al riscului de credit la BRD – Groupe Societe Generale SA în perioada 2009 – 2013

Sursa : BRD – Rapoartele financiare anuale

În ciuda efectelor crizei, care au fost vizibile încă din ultima parte a anului 2008 și în special în anul 2009, costul net al riscului la BRD s-a menținut în parametrii stabiliți de politica de risc a băncii, sub media bancară.

Ca și în 2009 creșterea costului net al riscului a fost una importantă din cauza mediului macroeconomic nefavorabil și a diferitelor măsuri tehnice (reevaluarea garanțiilor, intrarea în insolvență a multor companii). Cu toate acestea, rata creditelor neperformante a rămas sub media sistemului bancar.

În anul 2011, costului net al riscului a rămas, în continuare, la un nivel ridicat. Principalele cauze sunt ritmul foarte lent de relansare a mediul economic, cu precadere a domeniilor finanțate tradițional de BRD, respective construcțiile și comerțul, precum și puterea scăzută de cumpărare a persoanelor fizice.

Cu toate acestea, la fel ca și în anii precedenți, rata creditelor neperformante a rămas sub media sistemului bancar.

Figura 20. – Analiza pe sectoare de activitate la data de 31 decembrie 2013

Figura 21. – Analiza creditelor catre societăți nedepreciate și fără restanțe conform scalei de evaluare a riscului de credit la 31 decembrie 2013

Revizuirea sistemului de credit rating intern se face trimestrial sau pe masura ce au loc modificari semnificative care modifica calitatea creditului contrapartidei. Acest proces conduce la clasificarea expunerilor in client sanatosi, sensibili si neperformanti.

Portofoliul de persoane fizice si intreprinderi cuprinde expunerile catre persoane fizice, intreprinzatori individuali si intreprinderi mici. Numarul semnificativ si asemanarile expunerilor persoane fizice scad substantial riscul de credit asociat acestor portofolii.

Masurarea riscului este reglementata de normele interne si proceduri care ofera criterii specifice si principii de alocare a expunerii pe clase pe baza contrapartidei si caracteristicilor tranzactiilor.

Calitatea expunerilor persoane juridice este administrata utilizand un sistem de rating intern in care judecata umana este un element cheie in procesul de evaluare. Sistemul de rating intern este bazat pe modele de rating care contin atat criterii de evaluare cantitative si calitative relevante tipului si marimii contrapartidei. Setul de modele interne este dezvoltat pe baza datelor istorice ale Grupului si folosirea ratingului este formalizata in norme si proceduri interne.

Principalele elemente luate in considerare la evaluarea provizioanelor include existenta unor intarzieri mai mari de 90 de zile la plata principalului sau a dobanzii sau a situatiei in care Grupul are cunostinte privind existenta unor dificultati in generarea de catre contrapartida a fluxurilor de numerar, deteriorarea ratingului de credit sau incalcarea unor termeni contractuali.

Pe langa provizioanele specifice constituite pentru creditele si avansurile semnificative la nivel individual, Banca inregistreaza si un provizion colectiv de depreciere pentru expunerile care, desi nu necesita un provizion specific, au un risc mai mare de neplata decat la momentul acordarii. Aceasta estimare ia in considerare factori cum ar fi: deteriorarea riscului de tara, industria, uzura, precum si identificarea unei deficiente structurale sau inrautatirea fluxurilor de trezorerie.

Gestionarea riscului de credit in cadrul bancii este integrata in procesul de management al riscului al Société Générale. Cateva din principiile importante utilizate in managementul riscului de credit sunt:

‐ analiza de credit a clientului folosind standarde conservatoare de aprobare

‐ portofoliu diversificat de credit la nivel de client, industrie, si concentrare la nivel de produs care este evaluat si gestionat conform apetitului la risc

‐ procese bine formalizate pentru aprobarile de credit, inclusiv un mecanism strict de competente si limite de aprobare a creditelor; autoritatea de aprobare a creditului este desemnata persoanelor conform calificarii, experientei si pregatirii acestora;

‐ utilizarea unor criterii bine definite de acordare a creditelor pe tip de client, inclusiv cunoasterea aprofundata a debitorilor, precum si scopul si structura creditului, analiza aprofundata a surselor de rambursare si de diminuare a riscurilor prin intermediul cererilor pentru colaterale si garantii personale

‐ cresterea suportului pentru IMM-uri, companii mari cat si pentru redresarea economica mentinand in acelasi timp practici sigure si solide de creditare

‐ analizarea si aprobarea lansarii de noi produse si activitati generatoare de risc de catre conducerea bancii;

‐ monitorizarea continua a expunerilor, la nivel individual, respectiv la nivel de grup de expuneri, unde este cazul;

‐ monitorizarea si raportarea periodica, catre conducerea bancii, a calitatii portofoliilor de credit;

‐ verificarea periodica independenta a activitatii de creditare, de catre functia de audit intern a Bancii;

‐ identificarea si gestionarea creditelor neperformante si a diferitelor aspecte rezultate din aceasta activitate, utilizand indicatori obiectivi.

Valoarea creditelor pentru care s-a constituit provizion specific este pentru Grup de 4.482.233 (la 31 decembrie 2009: 2.465.921) și pentru Bancă de 4.349.769 (la 31 decembrie 2009: 2.325.988), înregistrând o creștere până la valoarea de 8.388.146 (la 31 decembrie 2012: 7.608.700) pentru Grup și de 8.319.579 (la 31 decembrie 2012: 7.533.825) pentru Banca.

Creșterea provizioanelor la 31 decembrie 2013 comparativ cu 31 decembrie 2012 reflectă:

‐ cresterea ratei creditelor neperformante, ca urmare a procesului lent de redresare economică,

in urma crizei prelungite si o imbunatatire a procesului de identificare a creditelor problema;

‐ eforturile bancii de a atinge un nivel solid de acoperire cu provizioane, in contextul

diminuarii valorii colateralului ca urmare a scaderii continue a pietei si a procedurilor de

insolventa / incertitudini juridice;

‐ cresterea costului riscului pe segmentul IMM, spre deosebire de o evolutie in scadere pentru portofoliile mari clienti si persoane fizice.

Calitatea activelor in sistemul bancar a continuat sa se deterioreze in 2013, rata creditelor

neperformante (calculate conform reglementarilor prudentiale) ajungand la 21,9% de la 18,2% in 2012.

Revizuirea sistemului de credit rating intern se face trimestrial sau pe masura ce au loc modificari semnificative care modifica calitatea creditului contrapartidei. Acest proces rezulta in clasificarea expunerilor in categorii de clienti sanatosi, sensibili si neperformanti.

In timpul anului 2010 sistemul intern de arting s-a modificat ca urmare a implementarii cerintelor Basel II la nivel de Grup. Noi proceduri de management a riscului de credit subliniaza diferenta intre clientii persoane fizice si juridice.

Portofoliul de persoane fizice cuprinde expunerile catre persoane fizice, intreprinzatori individuali si intreprinderi mici. Numarul semnificativ si asemanarile expunerilor persoane fizice scad substantial riscul de credit asociat acestor portofolii. Masurarea riscului este reglementata de normele interne si proceduri care ofera criterii specifice si principii de alocare a expunerii pe clase pe baza contrapartidei si caracteristicilor tranzactiilor.

Calitatea expunerilor persoane juridice este administrata utilizand un sistem de rating intern in care judecata umana este un element cheie in procesul de evaluare. Sistemul de rating intern este bazat pe modele de rating care contin atat criterii de evaluare cantitative si calitative relevante tipului si marimii contrapartidei. Setul de modele interne este dezvoltat pe baza datelor istorice ale Grupului si folosirea ratingului este formalizata in norme si proceduri interne.

CONCLUZII

În urma analizei efectuate, putem concluziona că efectele crizei financiare au fost resimțite în toate sectoarele economice, inclusiv în sectorul financiar.

În România, impactul crizei financiare s-a manifestat în aceeasi manieră ca și în țările din Uniunea Europeană, însa a apărut cu o oarecare întârziere, datorită îndeosebi expunerii reduse pe instrumente financiare provenite de pe piețele financiare internaționale.

Sistemul bancar românesc a înregistrat la finele anului 2012 cel mai scăzut rezultat financiar, ca urmare a creșterii substanțiale a volumului de provizioane aferente riscului de credit, pe fondul deprecierii calității activelor financiare (în special în cazul expunerilor față de companiile nefinanciare), respectiv al reevaluării garanțiilor. Veniturile operaționale au avut o dinamică negativă datorată diminuării veniturilor nete din dobânzi în contextul unui volum scăzut de credite noi acordate sectorului real.

Ca urmare a imbunatatirii acoperirii cu provizioane a creditelor neperformante (de la 51,9% in 2012 la 68,9% la finalul lui 2013), costul net al riscului a crescut cu 7,5% in 2013.

Au fost făcute eforturi semnificative de provizionare în cursul anului 2013 pentru portofoliile IMM-uri și intreprinderi mici, care au înregistrat o rată ridicată de neperformanță, o creștere a ponderii expunerilor aflate în insolvență și o scădere a valorii colateralului.

Veniturile Băncii, nu depind de un singur client sau de un grup de clienți legați, neexistând astfel riscul ca pierderea unui client să afecteze în mod semnificativ nivelul veniturilor.

Începând cu anul 2009, a avut loc o tendință de reducere a cheltuielilor cu rețeaua teritorială și a numărului de salariați, care a continuat în 2012 și în prima jumătate a anului 2013. Ritmul de reducere atât a numărului de unități cât și a numărului de salariați a fost mai intens decât în perioada precedentă, în corelație cu evoluția procesului de ajustare a bilanțurilor deopotrivă în sectorul real, cât și la nivelul intermediarilor financiari.

Indicele Herfindahl-Hirschmann, calculat la nivelul activelor, arată un nivel moderat de concentrare și plasează sistemul bancar românesc sub media înregistrată de UE.

Perioada 2012-2013 s-a caracterizat, în principal, prin:

restrângerea activității bancare, pe seama diminuării expunerilor (atât pe sectorul real, cu precădere pe componenta în valută, cât și pe cel guvernamental);

reducerea într-un ritm accelerat a finanțării externe, pe fondul diminuării finanțării intragrup, parțial compensate cu depozite atrase pe piața internă;

creșterea bazei locale de depozite în valută

suplimentarea rezervelor de capital prin contribuția acționariatului privat al instituțiilor de credit.

Pe piața creditului acordat sectorului privat s-a înregistrat o schimbare de tendință a ritmurilor anuale de creștere, intrând în teritoriu negativ, ca urmare a:

menținerii la un nivel ridicat a aversiunii la risc a băncilor, reflectată prin înăsprirea standardelor și a termenelor de creditare;

gradului ridicat de îndatorare al unor categorii de debitori și eforturilor acestora orientate în direcția ajustării propriilor bilanțuri și

majorării numărului firmelor intrate sub incidența legii insolvenței. Ponderile deținute de cele două sectoare instituționale în structura relativă a portofoliului de credite au rămas relativ neschimbate, cu un ușor ecart în favoarea companiilor nefi nanciare (52,2 % în august 2013) în detrimentul populației.

În contextul persistenței unor incertitudini privind redresarea cadrului macroeconomic extern, în special în zona euro, procesul de dezintermediere fi nanciară (deleveraging) a căpătat un caracter relativ generalizat la nivelul UE, putând constitui un risc important pentru stabilitatea financiară.

Baza locală de depozite continuă să asigure cea mai mare parte (51% în august 2013) din necesarul de finanțare a activelor bancare. Aproximativ două treimi din volumul de depozite sunt atrase de la populație asigurând o stabilitate mai mare din perspectiva gradului de permanență a acestor surse. De altfel, încă din anul 2010, populația se menține pe poziția de creditor net al sectorului bancar.

Dinamica pozitivă a depozitelor atrase de la rezidenți clienți neguvernamentali s-a atenuat semnificativ în perioada august 2012 – august 2013, mai pronunțat pe componenta în lei, ca urmare a:

reducerile mai accentuate ale ratelor de dobândă asociate depozitelor în lei și valută, operate de bănci în 2013, atât pe segmentul companiilor, cât și al populației;

diminuarea sumelor disponibile pentru economisire, în contextul scăderii dinamicii salariului mediu net și al gradului relativ ridicat de îndatorare

efectul statistic al creșterii tranzitorii a ratei anuale a inflației.

Ritmul de reducere a finanțării externe a cunoscut o accelerare în perioada august 2012 – august 2013 datorită unor factori, dintre care amintim:

majorările de capital necesare la nivelul băncilor-mamă pentru consolidarea bazei de capital în vederea aplicării accelerate a reglementărilor Basel III prin pachetul legislativ CRD IV/CRR;

reorientarea creditării băncilor în funcție de evoluția gradului de neperformanță consemnat la nivel sectorial și limitarea creditării acordate anumitor sectoare considerate riscante atât ca urmare a unor decizii luate la nivelul instituțiilor de credit, cât și ca urmare a politicii de creditare a băncilor-mamă.

În ceea ce privește riscul de credit, politicile și activitățile de management al riscului sunt în linie cu cele ale Grupului Société Générale și se concentrează pe identificarea și evaluarea riscurilor de la apariția lor. Funcția de management al riscului este independentă de structurile comerciale.

În perioada 2009 – 2011, costului net al riscului la BRD – Groupe Societe Generale SA a rămas, în continuare, la un nivel ridicat, ca urmare a ritmului foarte lent de relansare a mediului economic, în special a domeniilor finanțate tradițional de BRD, respectiv construcțiile și comerțul, precum și puterea scăzută de cumpărare a persoanelor fizice. Cu toate acestea, la fel ca și în anii precedenți, rata creditelor neperformante a rămas sub media sistemului bancar.

Creșterea provizioanelor la 31 decembrie 2013 comparativ cu 31 decembrie 2012 reflectă:

‐ creșterea ratei creditelor neperformante, ca urmare a procesului lent de redresare economică, în urma crizei prelungite și o imbunatățire a procesului de identificare a creditelor problemă;

‐ eforturile bancii de a atinge un nivel solid de acoperire cu provizioane, în contextul diminuării valorii colateralului ca urmare a scăderii continue a pieței și a procedurilor de insolvență / incertitudini juridice;

‐ creșterea costului riscului pe segmentul IMM, spre deosebire de o evoluție în scadere pentru portofoliile mari clienti și persoane fizice.

Calitatea activelor in sistemul bancar a continuat sa se deterioreze in 2013, rata creditelor neperformante (calculate conform reglementarilor prudentiale) ajungand la 21,9% de la 18,2% în 2012.

Anul 2013 a reprezentat un punct de cotitură pentru revenire, BRD – Groupe Societe Generale SA dovedind o structură financiară solidă, în ciuda unui rezultat contabil afectat de consolidarea acoperirii creditelor neperformante cu provizioane.

Banca și-a reafirmat soliditatea sa financiară și comercială, cu o eficiență operatională crescută, o structură imbunatațită a bilantului și o adecvare confortabilă a capitalului.

În anul 2014, BRD va continua să susțină economia, să iși concentreze eforturile pe creșterea satisfacției clienților și va continua, în același timp, optimizarea proceselor sale de business pentru o eficiență operațională imbunatațită.

Ca element de noutate, aș vrea evidențiez un aspect prevazut de legea insolventei 85/2006, conform căreia banca nu dispunea de cadrul legislativ necesar pentru a diminua creanțele, adica se afla in imposibilitatea stopării dobanzilor pentru clienții aflați în insolvență, până într-o anumită fază. Acest lucru generează expunere suplimentară și deci provizioane mai mari. Astfel că, putem pune pe seama efectelor crizei financiare și modificarea cadrului legislativ în acest sens, prin apariția noii legi 85/2014 care a intrat in vigoare in 28.06.2014 și care modifica exact aspectul mentionat mai sus.

În concluzie, putem remarca faptul că, toate crizele financiare de până acum, deși nu au fost identice, au pornit de la asumarea unor riscuri prea mari: măsurile băncii centrale au încurajat asumarea riscurilor prin injecții repetate de lichiditate și prin relaxarea politicii monetare, fără ca acest lucru să fi fost justificat de rentabilitatea creditului acordat. Băncile comerciale, la rândul lor, au forțat expunerea la risc cu scopul de a obține un profit cât mai mare de pe urma creditării masive a sectorului neguvernamental, populația îndatorându-se nejustificat, ajungând ulterior în incapacitatea de-a rambursa creditele la scadență. Pe de altă parte, economisirea este necesară creșterii economice, fără aceasta nu se poate acumula capital, productivitatea nu poate fi îmbunătățită, afectând salariile și nivelul de trai al populației, ceea ce înseamnă că stimularea economisirii populației este esențială pentru finanțarea internă a creșterii economice și pentru reducerea dependenței Romaniei de fluxurile externe de capital, iat ăndatorarea externă a țării noastre este rezultatul politicii de taxare a economisirii prin inflație, expansiunea creditului și extinderea necontrolată a cheltuielilor publice.

Listă bibliografică

Carți:

Basno Cezar, Dardac Nicolae. (2002). Management bancar. Editura Economică, București

Bătrâncea I., Trenca I., Bejenaru A., Borlea S.N.( 2008). Analiza performanțelor și riscurilor bancare, Editura Risoprint Cluj-Napoca

Dardac Nicolae, Vascu Teodora. (1994). Monedă și credit

Dennis G., Uyemura Donald, R. Van Deventer. (1993). Financial Risk management in banking. McGraw-Hill

Hetes-Gavra Iosif.(2009). Activitatea si operatiunile institutiilor de credit, Editura Mirton

Hetes-Gavra Roxana, Miru (Ardel) Oana. (2009). Gestiune Bancară. Repere teoretice, studii de caz și aplicații practice, Editura Mirton,

Popa I.L., Dima B. (2004). Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura Mirton, Timișoara.

Greuning H.v., Brajovic Bratanovic J. (2004). Analyzing and Managing Banking Risk, A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk. Editura Irecson, București

Manolescu Gh. (1995). Managementul financiar, Editura Economică, București, p.169.

Stoica Maricica .(1999). Management bancar, Ed. Economică

Studii și articole în reviste de specialitate sau prezentate la conferințe

Nucu, Anca Elena. (2011). Provocările Basel III pentru sistemul bancar românesc. Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII (2011), No. 12(565), pp. 57-68

Oprițescu Marin, Berceanu Oana, Birau Gheorghe. (2006). Gestiunea Managementul riscurilor Bancare versus Basel II. Revista Finanțe-provocările viitorului, an V, nr.5

Oprițescu Marin, Iacobescu Alina Georgiana, Managementul riscurilor bancare încotro?. Revista finanțe-provocările viitorului , anul vi, nr. 6/2007

Trenca Ioan, Annamaria Benyovszki Gestiunea riscului de credit pe baza portofoliului de credite.

Țugui Andra Cristina, Dardac Nicolae. (2013). Riscul bancar în contrxtul crizei financiare internaționale – cazul României. Colecția de Working Papers ABC-ul Lumii Financiare, WP nr. 1/2013

Rapoarte finaciare:

Banca Naționala a României – Rapoarte anuale 2009 – 2013

Banca Naționala a României – Rapoarte asupra stabilității financiare 2009 – 2013

BRD – Groupe Societe Generale SA – Rapoarte anuale și financiare 2009 – 2013

KPMG – Banking Executive Survey 2012 (, , , , , ). kpmg.com/cee

KPMG – Never again? Risk Managdement in banking bezond the credit crisis

European Central Bank. Bank risk during the financial crisis.Do business models matter?.No 1394. November 2011

Bank for International Settlements(2010) – Basel III: towards a safer financial system, Santander International Banking Conference, Madrid, 15 September.

Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001, p.765-766.

Norma BNR nr.17 din 18.12.2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, publicată în M.Of. Nr. 47 din 20.01.2004.

http://www.capital.ro

Site-ul oficial al Băncii de Dezvoltare Română www.brd.ro

Site-ul oficial al Băncii Naționale a României http://www.bnr.ro.

Listă bibliografică

Carți:

Basno Cezar, Dardac Nicolae. (2002). Management bancar. Editura Economică, București

Bătrâncea I., Trenca I., Bejenaru A., Borlea S.N.( 2008). Analiza performanțelor și riscurilor bancare, Editura Risoprint Cluj-Napoca

Dardac Nicolae, Vascu Teodora. (1994). Monedă și credit

Dennis G., Uyemura Donald, R. Van Deventer. (1993). Financial Risk management in banking. McGraw-Hill

Hetes-Gavra Iosif.(2009). Activitatea si operatiunile institutiilor de credit, Editura Mirton

Hetes-Gavra Roxana, Miru (Ardel) Oana. (2009). Gestiune Bancară. Repere teoretice, studii de caz și aplicații practice, Editura Mirton,

Popa I.L., Dima B. (2004). Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura Mirton, Timișoara.

Greuning H.v., Brajovic Bratanovic J. (2004). Analyzing and Managing Banking Risk, A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk. Editura Irecson, București

Manolescu Gh. (1995). Managementul financiar, Editura Economică, București, p.169.

Stoica Maricica .(1999). Management bancar, Ed. Economică

Studii și articole în reviste de specialitate sau prezentate la conferințe

Nucu, Anca Elena. (2011). Provocările Basel III pentru sistemul bancar românesc. Economie teoretică și aplicată, Volumul XVIII (2011), No. 12(565), pp. 57-68

Oprițescu Marin, Berceanu Oana, Birau Gheorghe. (2006). Gestiunea Managementul riscurilor Bancare versus Basel II. Revista Finanțe-provocările viitorului, an V, nr.5

Oprițescu Marin, Iacobescu Alina Georgiana, Managementul riscurilor bancare încotro?. Revista finanțe-provocările viitorului , anul vi, nr. 6/2007

Trenca Ioan, Annamaria Benyovszki Gestiunea riscului de credit pe baza portofoliului de credite.

Țugui Andra Cristina, Dardac Nicolae. (2013). Riscul bancar în contrxtul crizei financiare internaționale – cazul României. Colecția de Working Papers ABC-ul Lumii Financiare, WP nr. 1/2013

Rapoarte finaciare:

Banca Naționala a României – Rapoarte anuale 2009 – 2013

Banca Naționala a României – Rapoarte asupra stabilității financiare 2009 – 2013

BRD – Groupe Societe Generale SA – Rapoarte anuale și financiare 2009 – 2013

KPMG – Banking Executive Survey 2012 (, , , , , ). kpmg.com/cee

KPMG – Never again? Risk Managdement in banking bezond the credit crisis

European Central Bank. Bank risk during the financial crisis.Do business models matter?.No 1394. November 2011

Bank for International Settlements(2010) – Basel III: towards a safer financial system, Santander International Banking Conference, Madrid, 15 September.

Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001, p.765-766.

Norma BNR nr.17 din 18.12.2003, privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, publicată în M.Of. Nr. 47 din 20.01.2004.

http://www.capital.ro

Site-ul oficial al Băncii de Dezvoltare Română www.brd.ro

Site-ul oficial al Băncii Naționale a României http://www.bnr.ro.