Managementul Riscului Bancar

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – DEFINIRE, CONCEPTE SI REGLEMENTARI

INTERNE SI INTERNATIONALE PRIVIND RISCUL BANCAR 1

1.1 Abordari conceptuale privind riscul si incertitudinea …………………… 1

1.1.1. Definirea riscului si a incertitudinii …………………………… 1

1.1.2. Riscul și incertitudinea – delimitări conceptuale ……………… 4

1.2. Conceptul de risc bancar………………………………………………… 5

1.2.1. Definirea si componentele riscului bancar ……………………. 5

1.2.2. Conceptul de management al riscului bancar …………………. 9

1.3. Obiectivele, functiile si particularitatile gestionarii riscurilor 13

CAPITOLUL 2 – RISCUL DE INSOLVABILITATE..…………………. 17

2.1. Fondurile proprii si masurarea lor ……………………………………… 17

2.1.1. Fondurile proprii economice si efectele portofoliilor 20

2.2. Indicatori de masurare a performantelor financiar-bancare 21

2.3. Indicatori financiari de masurare a performantelor financiar- bancare

ajustati cu factorii de risc 23

2.4. Reglementari privind solvabilitatea bancii ……………………………… 26

CAPITOLUL 3 – LICHIDITATEA BANCARA SI GESTIUNEA

RISCULUI DE LICHIDITATE 32

3.1. Componentele lichiditatii bancare 32

3.1.1. Lichiditatea necesară ………………………………………….. 33

3.2. Gestiunea riscului de lichiditate 35

3.2.1. Consideratii privind rezervele minime obligatorii 36

3.2.2. Indicatori ai lichiditatii bancare 38

CAPITOLUL 4 – PROFITABILITATEA SI GESTIUNEA RISCULUI

RATEI DOBANZII 41

4.1. Profitul unei societati bancare 41

4.2. Riscul ratei dobanzii 42

CAPITOLUL 5 – RISCUL DE CREDIT..…………………………………. 44

5.1 Concepte si componente ale riscului de creditare ………………………… 44

5.1.1. Riscul incapacitatii de plata ……………………………………… 44

5.1.2. Riscul de expunere ……………………………………………….. 46

5.2. Gestionarea a priori a riscului de credit …………………………………… 47

5.2.1. Divizarea si limitarea riscurilor…………………………………… 47

5.2.2. Aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credite 48

5.2.2.1. Analiza bonitatii clientului 49

5.2.2.2 Analiza perspectivelor financiare pe baza de cash-flow…. 53

5.2.3. Constituirea garantiilor……………………………………………. 54

5.3. Gestionarea posteriori a riscului de credit 61

5.3.1 Analiza portofoliului de credite si constituirea de provizioane…… 61

5.3.1.1. Stabilirea nivelului cerut al provizioanelor pentru

riscul de credit……………………………………………………. 61

5.3.1.2.Determinarea necesarului de provizioane specifice

de risc de credit…………………………………………………… 63

5.3.2. Constituirea rezervei generale pentru riscuri de credit 64

CAPITOLUL 6 – STUDIU DE CAZ “CREDIT PE TERMEN MEDIU”

SC MARA SRL LA ALPHA BANK ROMANIA SA 65

6.1. Reguli generale de analiza si aprobare a propunerii de credit………. 69

6.2. Solicitarea creditului………………………………………………… 70

6.3. Analiza si acordarea creditului …………………………………….. 71

Concluzii……………………………………………………………………… 83

Bibliografie…………………………………………………………………… 86

CAPITOLUL 1 – DEFINIRE, CONCEPTE SI REGLEMENTARI INTERNE SI INTERNATIONALE PRIVIND RISCUL BANCAR

1.1. ABORDARI CONCEPTUALE PRIVIND RISCUL SI

INCERTITUDINEA

Riscul și incertitudinea reprezintă două fenomene cu care oamenii și organizațiile interacționează din cele mai vechi timpuri. Riscul se manifestă atât în viața de zi cu zi a oamenilor cât și la nivelul organizațiilor sociale. Practic, orice proces decizional și orice planificare strategică implică riscuri.

1.1.1.Definirea riscului si a incertitudinii

Riscul este un fenomen care afectează în mod direct viața de zi cu zi a oamenilor și a organizațiilor și de aceea influențează în permanență capacitatea și voința decizională a acestora.

O definire relativ simplificată a riscului ar fi: riscul reprezintă potențialul ca un eveniment neașteptat să apară sau să nu apară la un momentdat ca urmare a apariției unor fenomene adverse neașteptate.

O altă definiție mai riguoasă ar fi că riscul reprezintă “contextul în care un eveniment se produce cu anumită probabilitate sau în care amploarea evenimentului urmeză o distribuție de probabilități” 1.

Conform acestei definiții acțiunile și deciziile luate de indivizi au drept consecință un eveniment sau set de evenimente (set de stări – cunoscute și sub numele de

1 Sava, S. (coord. pt versiunea in limba romana): Dicționar Macmilian de Economie Modernă”, Ed. Codecs, Buc., 1999, pag. 353;

hazard), cărora li se poate asocia o probabilitatea sau o distribuție de probabilități de apariție, iar riscul, este o rezultantă a combinației dintre probabilitățile de apariție a stărilor și consecințele acestora.

Evaluarea riscului este procesul prin care se obțin informații referitoare la setul de consecințe rezultate, la mărimea expunerii și vulnerabilitatea receptorului la aceste consecințe. Procesul de evaluarea a riscului presupune utilizarea de tehnici și metode cantitative și calitative care sunt necesare pentru a obține informații privind natura probabilităților de apariție a riscului și, în final, estimarea acestor probabilități cu un anumit grad de încredere.

Analiza riscului este procesul prin care informațiile referitoare la probabilități, incertitudine și mărimea expunerii sunt organizate în așa mod încât să poată fi utilizate în procesul decizional. Practic, analiza de risc înglobează conceptul de evaluare a riscului și identifică alternativele decizionale pe care le are la dispoziție managementul riscului. În același timp, analiza de risc trebuie să ofere decidenților predicții și prognoze cu privire la beneficiile incerte ce rezultă în urma procesului decizional și riscurile viitoare cu care se vor confrunta aceștia.

Managementul riscului este un proces decizional în urma căruia se obțin un număr de rezultate potențiale care pot sau nu pot fi benefice pentru decident. Fiecărui rezultat obținut i se asociază o anumită performanță reprezentată de diferența dintre beneficii și pierdere.

Într-un proces decizional se presupune că orice decident are interesul să identifice acele opțiuni și strategii care să conducă în final la minimizarea pierderilor și la maximizarea beneficiilor asociate riscurilor generate. Prin urmare, pentru majoritatea decidenților este imposibil și nu este nici recomandabil să determine riscul sub forma unei singure stări cuantificată în formă numerică; ei trebuie să dispună de o distribuție de probabilități privind stările posibile și impactul pe care aceste stări îl vor avea în viitor, asupra componentelor riscului. Toate aceste informații trebuie să fie rezultatul analizei de risc. Decidentul trebuie să stabilească ulterior politicile și etica care trebuie urmată de organizație. Un rol important în stabilirea acestor decizii îl are

reacția decidentului în fața riscurilor, aspect care este strâns legat de latura psihologică a individului sau a grupului de indivizi.

Dicționarul MacMillan de Economie Modernă defnește incertitudinea ca fiind

“acea situație în care probabilitatea de a se produce un eveniment nu este cunoscută”. 2

În aceste condiții, evenimentului respectiv nu i se poate asocia o distribuție de probabilități. Incertitudinea există în acele procese decizionale ale căror rezultate nu sunt cunoscute și pot fi doar estimate, astfel că probabilitatea de apariție a lor nu poate fi cunoscută și nu li se poate asocia o distribuție de probabilități.

La nivelul societății umane, se cunosc două moduri de percepție a incertitudinii:

Rezultatele activităților umane sunt întotdeauna certe. Indivizii și organizațiile care au o astfel de percepție consideră că activitatea umană are rezultate certe și, în consecință, se poate dezvolta o singură viziune privind viitorul iar strategiile sunt elaborate pentru acest viitor unic dar care este necunoscut. Această viziune nu ia în calcul prezența incertitudinii în prezent și viitor iar, în aceste condiții, strategiile elaborate nu pot să reflecte climatul viitor în care vor acționa indivizii.

Rezultatele activității umane sunt în cele mai multe cazuri incerte. O astfel de abordare presupune ca în orice proces decizional să existe incertitudine. Pericolul care poate să apară într-o asemenea viziune este de a considera că orice eveniment prezent și viitor este incert, iar în aceste condiții, pot fi puse la îndoială rezultatele proceselor decizionale sau a strategiilor viitoare. O astfel de atitudine se manifestă cu precădere la nivelul acelor indivizi/organizații care sunt dezamăgiți de rezultatele proceselor decizionale și strategiilor elaborate.

1.1.2. Riscul și incertitudinea – delimitări conceptuale

2 Sava, S. (coord. pt versiunea in limba romana): Dicționar Macmilian de Economie Modernă”, Ed. Codecs, Buc., 1999, pag. 196;

Fiind două concepte care tratează aspecte asemănătoare ale proceselor decizionale, există numeroase situații în care riscul și incertitudine nu sunt diferențiate și delimitate cu claritate. Conform teoriei deciziei, toate deciziile luate în condiții de risc se referă la decizii luate în condițiile în care probabilitățile rezultatelor viitoare sunt cunoscute în prealabil, situație în care se spune că incertitudinea este cunoscută; deciziile luate în condiții de incertitudine sunt deciziile în care probabilitățile rezultatelor nu pot fi estimate, situație în care se spune că incertitudinea nu este cunoscută. Pentru a înțelege mai bine modul cum cunoștințele referitoare la un eveniment și consecințele acestuia delimitează riscul de incertitudine, în Tabelul 1 sunt sintetizate nivelul cunoștințelor de care putem dispune într-un proces decizional, cuantificat prin probabilitățile și consecințele asupra rezultatelor procesului în raport cu anumiți factori care pot influența procesul decizional.

Tabelul 1. Conexiunea dintre cunoștințele privind probabilitățile de producere a unor evenimente, consecințele rezultatelor și influențele asupra riscului și incertitudinii

1.2. CONCEPTUL DE RISC BANCAR

1.2.1. Definirea si componentele riscului bancar

Noțiunea de risc bancar cuprinde atât categoriile de riscuri specifice activităților financiar-bancare cât și toate riscurile care afectează activitățile organizațiilor indiferent de domeniul de activitate al acestora.

În literatura de specialitate, riscul bancar este asociat cu precădere riscurilor financiare deoarece, prin natura activităților pe care le desfășoară, băncile sunt primele și cele mai afectate de modificările condițiilor economico-financiare ale țărilor în care-și desfășoară activitatea sau de modificările acestor condiții la nivel global.

Figura 1. Principalele categorii și subcategorii de riscuri bancare

În domeniul bancar, au fost identificate patru categorii principale de riscuri care pot afecta activitatea financiar-bancară. În Figura 1 sunt prezentate schematic cele patru categorii de riscuri și subcategoriile specifice.

Riscul de piață rezultă din modificările nefavorabile care pot apare în valoarea unui portofoliu, ca urmare a modificărilor intervenite în prețurile/randamentele

instrumentelor care compun acel portofoliu, de-a lungul întregii perioade de viață a instrumentelor sau până la lichidarea acestora prin vânzarea în piață.

Valoarea unui portofoliu este dată de profiturile sau pierderile care sunt înregistrate la nivelul acestuia și rezultă din tranzacțiile cu instrumente efectuate pe piața financiară. Orice scădere a prețului unui instrument achiziționat reprezintă pierdere pentru portofoliul în componența căruia a fost înregistrat pe întreaga perioadă de la achiziționare și până la lichidare prin vânzare în piață sau până la maturitatea instrumentului. În consecință, riscul de piață este limitat la perioada de viață sau de lichidare a instrumentelor care alcătuiesc portofoliul.

În anumite lucrări de specialitate, riscul de piață este tratat separat de riscul generat de parametrii de piață care influențează prețurile instrumentelor ce alcătuiesc portofoliul (ratele dobânzilor, indicii bursieri sau cursurile de schimb). Astfel, se face o diferențiere între riscul de piață, care se consideră că este specific întregului portofoliu de active și riscul de rată a dobânzii sau riscul valutar, care sunt tratate individual în raport cu parametrii de piață care-i generează.

Riscul de creditare reprezintă cel mai vechi și poate cel mai important dintre toate riscurile întâlnit la nivel bancar, în termeni de mărime și pierderi potențiale. Riscul de creditare este definit ca reprezentând pierderile suferite de o instituție bancară în eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor, ori în eventualitatea deteriorării capacității acestuia de a restituii creditul, situație care în literatura de specialitate este denumită reducerea calității creditului.

La ora actuală există o reorientare privind analiza riscului de creditare, pe baza câtorva linii directoare:

11. Definirea factorilor care generează riscul de creditare;

22. Definirea tipurilor riscurilor de creditare – riscul portofoliului de credite și/sau instrumente de piață;

33. Măsurarea riscului de creditare;

44. Managementul riscului de creditare.

În orice sistem bancar, riscul de creditare trebuie să reprezinte componenta fundamentală a analizei de risc deoarece creditarea reprezinta activitatea de bază a unei banci. Indiferent de nivelul de dezvoltare a sistemului bancar și diversitatea activitatilor financiar-bancare din ziua de azi, activitatea de creditare justifică în ultimă instanță însăși existența unei bănci.

Riscul operațional reprezintă o categorie distinctă de risc și cuprinde toate riscurile datorate funcționării defectuase a unei organizații. Este o componentă deosebit de importantă a riscului iar, în unele situații, neglijarea sau ignorarea ei poate fi fatală pentru o organizație.

Componentele principale ale riscului operațional sunt:

Riscul de fraudă este riscul care apare ca urmare a unor acțiuni și practici deliberate ale unui individ sau grup de indivizi și se concretizează în obținerea în folosul acestora a unor avantaje sau rezultate nejustificate. Deoarece riscul de fraudă se poate manifesta în forme foarte diferite, începând cu inițierea de tranzacții frauduloase și terminând cu utilizarea de identități false de către clienți, nu se poate concepe un model standard pentru cuantificarea sau prevenirea acestor fraude. Soluția constă în dezvoltarea și rafinarea unui sistem de risc care să prezinte un nivel ridicat de senzitivitate la riscul de fraudă. Principiile fundamentale ale unui astfel de sistem constau în recrutarea unui personal cu o adevărată cultură pentru integritate și dezvoltarea unor controale interne de audit, în paralel cu angajarea unor auditori externi independenți care să supervizeze activitatea de audit intern;

Riscul de pierdere a controlului este strâns legat de riscul de fraudă și se manifestă prin capacitatea redusă a top-managementului de a conduce și controla activitățile operaționale ale băncii;

Riscul de lichiditate se datorează incapacității societății bancare de a obține finanțare la costuri rezonabile. Există situații în care riscul de lichiditate poate conduce la falimentul societății bancare. Sursele riscului de lichiditate sunt numeroase: intrarea în faliment a unei contrapartide față de care banca are o expunere mare, imposibilitatea de a acoperii pe o anumită perioadă valoarea activelor cu pasive corespunzătoare,

ieșirile neașteptate de fonduri, imposibilitatea de a obține fonduri la costuri rezonabile, etc.;

-Riscul de transfer este riscul care apare ca urmare a efectuării unor transferuri de fonduri greșite. Se manifestă în sistemul de plăți al unei bănci în urma înregistrării incorecte a datelor unei tranzacții;

Riscul utilizării de modele și formule necorespunzătoare – este riscul datorat incapacității personalului implicat în operațiuni de tranzacționare sau în activitatea de analiză de a evalua corect prețul unui instrument financiar. Este prezent cu precădere la calcularea prețurilor instrumentelor derivative;

Riscul utilizării de sisteme neperformante. Este riscul datorat folosirii de sisteme informatice depășite sau a tehnicii de calcul cu o funcționare defectuasă.

Cu toate că înglobează numeroase categorii de riscuri, uneori foarte diverse, care pot produce pierderi cu frecvențe sau mărimi diferite, în literatura de specialitate există anumite încercări de cuantificare a riscului operațional.

Riscul reputațional este riscul care rezultă din pierderea unor atribute sau caracteristici specifice activității desfășurate de instituția financiar-bancară și care se concretizează în final prin pierderea totală sau parțială a reputației de care se bucură aceasta.

Sursele riscului reputațional sunt numeroase: coborârea dintr-o clasă superioară într-o clasă inferioară de rating în urma analizelor efectuate de instituțiile specializate, raportarea unor rezultate financiare slabe, lansarea unor zvonuri negative, etc.

1.2.2. Conceptul de management al riscului bancar

Scopul și obiectivul final al oricărui proces de management al riscului este acela de a identifica și pe cât posibil de a elimina riscurile. Toate aceste deziderate implică o serie de costuri iar costul total trebuie să fie în strânsă legătură cu beneficiul total și

trebuie să se reflecte în îmbunătățirea performanțelor financiare și în asigurarea că instituția nu va suferii pierderi inacceptabile în viitor.

Managementul riscului este un proces managerial care înglobează toate tehnicile și metodele utilizate la evaluarea și analiza de risc și care în final se concretizează prin măsurarea, controlul, raportarea și alegerea acelor decizii care să conducă, pe cât posibil, la eliminarea tuturor riscurilor.

Managementul riscului înglobează opt categorii fundamentale de activități:

Înțelegerea naturii riscurilor;

Identificarea riscurilor;

Măsurarea riscurilor;

Controlul riscurilor;

Comunicarea riscurilor;

Analiza costurilor pe care le implică eliminarea riscurilor;

Implementarea strategiilor de eliminarea a riscurilor;

Evaluarea rezultatelor obținute în urma implementării strategiilor.

Datorită faptului că incertitudinea este un fenomen prezent în permanență în activitatea financiar-bancară, managementul riscului bancar este o activitate justificată deoarece o decizie la nivel financiar nu poate fi luată pe baza câtorva asumții. În acest sens managementul riscului trebuie să ofere băncii viziune cât mai bună cu privire la imaginea viitorului iar politicile și strategiile bancare trebuie dezvoltate în raport cu această viziune. Fără managementul riscului este imposibil să se contureze o imagine privind fluctuațiile posibile pe care le vor cunoaște rezultatele băncii și este imposibil ca incertitudinea privind aceste rezultate să poată fi controlată.

Profitul unei bănci se modifică în permanență în funcție de parametrii pieței sau de schimbările pe care le cunoaște mediul de afaceri iar mangementul riscului trebuie să ofere o proiecție privind mărimea și posibilele deviații de la rezultatele scontate. În acest sens trebuie evaluate costurile pe care le vor genera pierderile potențiale și implicațiile asupra fluctuațiilor profiturilor, ceea ce oferă posibilitatea de a controla și de a contribui la creșterea veniturilor băncii.

În literatura de specialitate pierderile potențiale pe care le poate suferi o societate bancară au fost clasificate în raport cu așteptările referitoare la aceste pierderi în două mari categorii:

Pierderi așteptate – se calculează ca medie aritmetică a profiturilor sau a pierderilor viitoare datorate incertitudinii care este percepută la un moment dat.

Pierderi neașteptate – reprezintă deviații de la pierderile așteptate. Aceste

deviații apar cu o anumită frecvență și sunt de amploare diferită.

În mod tradițional, în anii ’80, managementul riscului se concentra asupra măsurării și controlului pierderilor așteptate, care au fost denumite pierderi datorate riscului mediu. Ulterior, ca urmare a frecvenței tot mai mari a pierderilor neașteptate, managementul riscului s-a reorientat cu precădere asupra acestor categorii de pierderi. Raționamentul care a stat la baza acestei reorientări a fost următorul: este de așteptat, ca întotdeauna să existe pierderi peste medie și, este practic imposibil ca toate aceste pierderi să fie cuantificate. De aceea, atunci când trebuie evaluate costurile pe care le implică pierderile viitoare, este necesar ca, pe lângă pierderile așteptate, să fie luate în calcul și pierderile neașteptate plus o marjă de protecție care să acopere pe cât posibil frecvența pierderilor neașteptate. Această abordare a condus la definirea pierderilor potențiale viitoare cu ajutorul probabilităților.

Capitalul pe care o bancă trebuie să-l constituie pentru acoperirea acestor pierderi trebuie să fie calculat ca funcție de mărimea pierderilor potențiale viitoare. Astfel, a fost introdus conceptul de solvabilitate bancară care a fost definit ca reprezentând combinația dintre toate pierderile viitoare, probabilitățile asociate acestora și capitalul necesar pentru acoperirea acestor pierderi.

Capitalul pe care banca trebuie să-l constituie pentru acoperirea tuturor pierderilor viitoare, cunoscut și sub denumirea de capital de risc nu trebuie să depășească un prag acceptat de managementul băncii iar, în unele situații, o depășire a acestui nivel, poate duce la falimentul societății bancare.

Managementul riscului presupune ca, în urma procesului decizional, să se obțină rezultate multiple, fiecare având probabilități diferite de apariție. Procesul decizional

în managementul riscului trebuie să influențeze procesul decizional al top-managementului însă, nu poate fi substitut acestuia, scopul său fiind de a veni în completarea lui.

Îndeplinirea acestui deziderat se realizează prin activități de monitorizare și raportare a riscurilor bancare. Monitorizarea riscurilor trebuie să ofere informații explicite privind riscurile și trebuie să încurajeze și nu să descurajeze asumarea riscurilor actvităților comerciale și financiare ale băncii.

Cu toate că managementul riscului are o serie de beneficii, scopul pentru care a fost conceput va rămâne limitat pentru o lungă perioadă de timp. Faptul se bazează pe abilitatea de a măsura riscul, ceea ce în ultimă instanță presupune măsurarea incertitudinii, managementul riscului nu reprezintă o activitate tocmai ușoară.

Beneficiile managementului riscului sau dovedit a fi însă suficient de mari în dezvoltarea și orientarea politicilor la nivelul managementului bancar pentru a justifica această nouă orientare în măsurare și controlul riscurilor bancare.

Managementul riscului a devenit o activitate instituționalizată ceea ce a presupus: crearea unor controale interne de risc, stabilirea și elaborarea de proceduri de management al riscului, stabilirea unor relații de colaborare cu departamentul de audit intern al organizației, acordarea de consultanță pe domeniul riscului pentru celelalte departamente, creșterea importanței managementului riscului în cadrul organizației și integrarea analizei și procedurilor de control a riscului în strategia financiară și comercială a organizației.

Managementul riscului a introdus o nouă responsabilitate în procesul decizional. Managerii din ziua de azi simt că rezultatul decizional trebuie să aibă o eroare cât mai redusă și, din această perspectivă, managementul riscului a schimbat responsabilitățile și a răsturnat valorile în rândurile managerilor. Modificarea atitudinii față de risc a adus noi presiuni în procesul decizional al managerilor iar aceștia au simțit nevoia de a avea noi responsabilități referitoare la rezultatul dorit. Instituționalizarea managementului riscului a fost esențială pentru a răspunde acestor noi tendințe.

Managementul riscurilor coordoneaza nu numai activitatile asociate managementului riscurilor de credit, de lichiditate, operational, de capital si valutar, dar si pe acelea de metodologie, de risc legal si de conformitate, in vederea realizarii unui management pro-activ al riscurilor, pe langa simpla monitorizare si raportare. Managementul riscurilor este responsabil cu stabilirea procedurilor, politicilor si profilurilor de risc pentru toate riscurile semnificative ale bancii.

Obiectivul managementului bancar performant vizeaza maximizarea valorii de piata a bancii sub constrangerea metinerii riscurilor la nivele rezonabile.

Un management eficient al riscurilor isi pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii, cu repercursiuni asupra eficientei intregii activitati viitoare, dat fiind contextul concurential mai pregnant in sectorul bancar. Managementul riscurilor bancare presupune efectuarea unor cheltuieli suplimentare care sa aiba rolul de prevenire si amortizare a unor socuri. Pentru ca aceste fonduri sa fie cheltuite eficient este necesara elaborarea si aplicarea unor programe adecvate de gestiune si management al riscurilor bancare.

Gestiunea moderna a riscurilor bancare are urmatoarele elemente:

identificarea riscurilor – presupune identificarea pozitiilor riscante care pot afecta rezultatul bancii;

cuantificarea riscurilor – presupune exprimarea in cifre a posibilelor efecte asupra profitului bancar;

elaborarea unei politici de gestionare a riscurilor – prin aplicarea unor instrumente specifice;

Risc de tara

Activitate individuala Solvabilitatea debitorului

Garantii

controlul riscurilor – este necesar pentru a verifica daca reglementarile bancare sunt respectate si daca instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;

evaluarea performantelor – presupune masurarea performantelor obtinute in urma acoperirii expunerilor la risc. Necesitatea evaluarii performantelor acoperirii la riscuri inchide procesul de gestiune. Masurarea performantelor acoperirii arata calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari si cele slabe ale acesteia.

OBIECTIVELE, FUNCTIILE SI PARTICULARITATILE GESTIONARII RISCURILOR

Gestionarea riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor si performantelor si planificarea dezvoltarii si finantarii lor cu consecventa. Cele patru scopuri principale sunt:

Asigurarea perenitatii institutiei, prin evaluarea riscurilor, care se traduc mai devreme sau mai tarziu in costurile viitoare.

Extinderea controlului intern al urmaririi performantelor prin supravegerea riscurilor associate si posibilitatea compararii performantelor intre centre de responsabilitate, clienti, produse, tinand cont de riscurile asociate.

Facilitatea pretului deciziei pentru operatiuni noi prin cunoasterea riscurilor, si, in particular, permiterea facturarii lor la clienti.

Reechilibrarea portofoliilor de activitati, sau a portofoliilor de operatiuni, pe baza rezultatelor si efectelor diversificarii portofoliilor. In aceasta optica, chiar o activitate mai putin rentabila se justifica daca ea reduce riscul de ansamblu.

Gestiunea riscurilor stabileste doua tipuri de pasarele: intre gestionarea globala si gestionarea interna, pe de o parte si intre sfera financiara si sfera comerciala pe de alta parte.

Legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Gestionarea riscurilor trebuie sa faca legatura intre gestionarea globala si gestionarea interna. Este vorba de o gestiune “verticala” de-a lungul ierarhiei institutiei. De jos in sus consta in traducerea obiectelor si a limitelor globale ale riscurilor in semnale adresate responsabililor operationali. De jos in sus consta in consolidarea rezultatelor si riscurilor rezultate din operatiuni, urmarirea realizarilor si compararea cu obiectivele.

Un dispozitiv complet de gestionare a riscurilor comporta alte doua relatii catre gestionarea interna performantelor si riscurilor. Obiectivul lor este de a defini semnalele la adresele din diferite unitati operationale, si sa coordoneze informatiile cerute catre varful ierarhiei. Acestea sunt reprezentate de:

Sistemul preturilor interne de cesiune intre diferitele centre de responsabilitate. Printre alte functiuni, el permite calcularea marjelor si fixarea obiectivelor.

Sistemul alocarii capitalului si riscurilor intre aceste centre de responsabilitate caci, altfel, nici performantele lor, nici riscurile lor nu pot fi comparate.

Legarea sferelor financiare si comerciala este a doua functie a gestionarii riscurilor. Pe de o parte, politica comerciala se formuleaza in termenii cuplului: produse-clienti. Pe de alta parte, politica financiara se exprima prin cuplul: rentabilitate-risc. Trecerea dintr-un plan in altul este evidenta.

Dimensiunea “clienti” este imperativ intr-o perspectiva de facturare. Dimensiunea “produse” este in perspectiva masurarii riscurilor caci expunerea la risc depinde in mod strans de caracteristicile produselor. Dimensiunea “entitatii” sau “functiunii” este preponderant intr-o optica a gestiunii interne. Este imposibila omiterea uneia dintre aceste dimensiuni. Toata problema, in materie de gestiune interna a riscurilor, este de a aloca rentabilitatea si riscu de-a lungul acestor axe.

“Piramida riscurilor” particularitatea este aceea de a fi diversificabile. In mod consecvant, riscul unui portofoliu de tranzactii este intotdeauna inferior sau cel mult egal cu suma riscurilor tranzactiilor individuale.

Asa cum atesta regulile intuitive de divizare a riscurilor, concentratia de risc pe o zona geografica, produce riscuri ce sunt reduse prin diversificarea angajamentelor in zone geografice. Daca conjuncturile sunt opuse, efectele nefavorabile cresc in una, cand ele tind sa se reduca in alta. Aceeasi observatie poate fi efectuata pentru riscurile sectoriale diversificate in industrii diferite si ale caror conjuncturi nu evolueaza in paralel.

Acestea sugereaza reprezentarea riscurilor prin“Piramida riscurilor”:

Alocarea riscurilor

Consolidarea riscurilor

Grupe

Entitati

Tranzacti

Diversificarea riscurilor este din ce in ce mai puternica atunci cand urcam de la baza, nivelul tranzactiilor, catre varf, conducerea instantei sau a grupului. Riscurile sunt mai mici in varf decat la baza si ele diminueaza in trecerea de la un “etaj” la nivelul imediat superior din cauza diversificarii. Aceasta reducere a riscurilor prin largirea perimetrului portofoliilor in “urcare” trebuie sa fie cuantificata. Altfel nu putem sa apropiem pretul riscurilor la baza, pe fiecare decizie individuala, la riscul consolidat si diversificat, singurul care trebuie, in ultima instanta, sa fie acoperit din fondurile proprii.

In varful piramidei, obiectivele de performata, limitele de risc si alocarile globale de resurse sunt decise. Baza peramidei este locul tranzactiilor individuale. Fiecare fata a piramidei reprezinta o dimensiune a riscului.

Riscurile bancare nu pot fi evaluate eficace fara un sistem de informatii adaptat. Pe baza informatiilor financiare proprii, fiecare banca poate obtine o radiografie a performantelor sau non-performantelor. In acest demers, castigurile si riscurile trebuiesc simultan balansate asa cum se procedeaza in sistemul de analiza Du Pont:

Performanta globala

ROE – rata rentabilitatii financiare (Return on Investiment) ROA – rata rentabilitatii economice (Return on Assets) Leverage Multiplier – levierul

In Romania se observa in ultima perioada un interes crescut al bancilor comerciale pentru evaluarea proprieipozitii pe piata in raport cu grupul concurentei prin contractarea unor astfel de analize si folosirea lor in fundamentarea strategiei de dezvoltare.

CAPITOLUL 2 – RISCUL DE INSOLVABILITATE

Riscul de insolvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbtia pierderilor eventuale. In schimb, riscul de credit arata riscul degradarii solvabilitatii contrapartidelor, nu a institutiei imprumutatoare

Acest risc rezulta pe de o parte din suma totala a fondurilor proprii disponibile si pe de alta parte din riscurile ce se produc (de credit, de piata, de rata, de schimb etc.).

Reglementarea prudentiala fixeaza praguri minime pentru fondurile proprii in functie de riscurile la care institutiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvarii «obiective» a fondurilor proprii la riscurile realmente posibile.

Sumele de fonduri proprii definite in functie de masurarea riscurilor sunt numite fonduri proprii «economice». Dificultatile de evaluare a fondurilor proprii economice, «adecvate» la riscuri, sunt metodologice si practice. Aceasta evaluare necesita evaluarea ce probabilitate a pierderilor «posibile» si a nivelului de protectie ca fondurile proprii sa faca fata acestor pierderi.

2.1. FONDURILE PROPRII SI MASURAREA LOR

Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare pentru a face fata riscurilor masurate cat mai obiective posibil si nu forfetar.

Prin definitie, fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu o probabilitate fixata in avans. Ele sunt estimate plecand de la masurari obiective, si nu forfetare, a riscurilor.

Probabilitatea ca pierderile sa depaseasca fondurile proprii economice este pragul de toleranta. Pragul de toleranta nu este altceva decat probabilitatea de „default” a institutiei fiind o masura directa a riscului sau de solvabilitate. Alegerea pragului de toleranta este critica. Din punct de vedere subiectiv, el reprezinta aversiunea fata de risc. Ideal este de a fixa pragul de toleranta la o valoare egala cu rata de „default” statistica corespunzatoare la rating-ul dorit.

Fondurile proprii economice sunt definite plecandu-se de la pierderile care trebuie absorbite. Trebuie acoperite pierderi medii si pierderi «neasteptate» care apar in cazul unor evolutii adverse.

In mod natural, este imposibil de acoperit toate pierderile viitoare. Pentru definirea fondurilor proprii economice, este comod de divizat pierderile viitoare posibile in trei categorii:

Pierderea «medie» sau «speranta de pierdere», in sens static (sau pierderea «sperata») se aplica la riscul de credit. Reprezinta pircerea statistica medie, cu atat mai probabila cu cat numarul operatiunilor este mai ridicat. Depinde de mai multi parametrii: probabilitati medii de „défaut” a clientilor, volumul expunerilor la risc, rata de recuperare in caz de „défaut”. Daca rata de „défaut” medie pentru aranjamente expuse la risc de 1000, este de 1%, pierderea medie este 1% x 1000 = 10. Aceasta pierdere medie este constituirea provizioanelor. Pierderile medii reprezinta deci provizioane economice.

Pierderea «neasteptata» sau «maximala» este o pierdere suplimentara definita printr-un prag de incredere sau prag de toleranta. Este vorba de o borna superioara a pierderilor ce nu poate fi depistata decat intr-un numar mic de cazuri. Intervalele de incredere sunt simplu de definit in cazul distributiilor normale, dar mai delicat de estimat in cazul distributiilor reale.

Pierderea «anormala» sau «exceptionala» este pierderea ce depaseste pierderea maxima. Pierderile cu adevarat exceptionale sunt prin definitie foarte rare, dar ele pot fi importante. Este vorba de un risc serios. Probabilitatea de aparitie este aproape nula. Dar daca un astfel de accident intervine el poate fi fatal. Este vorba de problema clasica a «riscului de ruinare». Cum luam in considerare aceste riscuri? Cu ajutorul scenariilor «catastrofa» ce dau o idee a acestor riscuri. Aceste pirderi exceptionale sunt insa dificil de considerat intr-o maniera obiectiva intrucat fiecare poate defini propriul sau scenariu extrem.

In practica, fondurile proprii economice se exprima sub forma unui multiplu al volatilitatii pierderilor posibile. Acest multiplu era simplu de determinat in probabilitate a pierderilor posibile era o lege simpla, precum o lege normala (fig.2).

riscul de credit riscul de piata

Fig.2. Distributia pierderilor

Daca pentru riscul de credit, pierderile pentru cazul «slabiciunii» clientilor urmeaza o lege nesimetrica, mai alungita spre dreapta, pentru riscul de piata, in schimb, o distributie apropiata de legea normala este acceptabila.

Masurarea fondurilor, proprii economice rezulta direct din distributia pierderilor posibile.

Apoi fondurile proprii economice se exprima sub forma unui multiplu al volatilitatii pierderilor:

FPE = K x Volatilitate (pierderi)

Multiplul k masoara fondurile proprii necesare pentru o unitate de volatilitate, adica pentru o unitate de risc. Pe de alta parte, k fixeaza riscul de solvabilitate al institutiei. Principala problema este ca distributiile pierderilor reale sunt foarte delicat de estimat. In schimb demersul este clasic cu legi de distributii simple. Ele permit sa se arate care sunt criteriile care intervin in alegerea multiplului. Din nefericire intervin si dificultati legate de cazuri particulare.

Intr-adevar relatia intre rata de „défaut” anuala si volatilitatea anuala a pierderilor nu este liniara. La fel, variatiile ratelor de „défaut” nu sunt nicidecum proportionale cu cele ale rating-urilor.

Pentru a se trece de la clasa de rating la alta trebuie sa se obtina castiguri la rata de „défaut” din ce in ce mai mari. Tipurile de rate de „défaut” anuale sunt, aproximativ, cuprinse intre 0,02% si mai putin de 0,1% pentru categoria investitie si intre 0,2% si 8% pentru investitii speculative. Trecerea de la «speculativ» la clasa «investitii» presupune deci un castig considerabil la rata de défaut. Legea care leaga ratele de „défaut” de rating-uri are o alura «exponentiala». Acest fenomen este general. Valorile ratelor de „défaut” asociate la rating-uri pot varia de la un an la altul, dar forma «initiala» a relatiei se mentine.

Consecinta este urmatoarea. Cunoscand multiplul k scade destul de rapid rata de „défaut” anuala. Dar pentru avansarea pe scara rating-urilor, trebuie redusa rata de „défaut” mai mult decat proportional. In consecinta, cresterea fondurilor proprii necesare pentru a urca o «treapta» pe scara ratings este de asemenea mai mult decat proportionala cu rata de „défaut” a bancii.

Fondurile proprii economice trebuie teoretic sa acopere riscurile de pierderi pana la orizontul expunerilor: cel al aranjamentelor existente pentru riscul de credit si tine cont de profilele temporale ale expunerilor, cel necesar pentru lichidarea pozitiilor pentru riscul de piata.

2.1.1.Fondurile proprii economice si efectele portofoliilor

Suma riscurilor unor operatiuni individuale la un portofoliu nu este identica cu riscul total al portofoliului, care este inferior. Aceasta reducere a riscului tine de efectele diversificarii cand operatiunile sunt consolidate. Aceasta regula se aplica la riscuri masurate prin scaderi maximale a rezultatelor la un prag de toleranta dat.

Suma consumarilor fondurilor proprii pe operatiune supraestimeaza riscul global caci ele omit efectul acestei diversificari. Intreaga supraestimare conduce la un excedent de fonduri proprii. Ori fondurile proprii constituie sursa rara care conditioneaza dezvoltarea activitatilor. Eliminarea supraestimarilor justifica un efort al preciziei pentru a tine seama de efectele diversificarii riscurilor.

Aceste observatii se extind la sumele riscurilor pe tipuri sau segmente de activitate.

Fondurile proprii economice masoara riscul, si ele trebuie masurate la toate nivelele, global, pe centre de responsabilitate, pe clienti, pe produse, pentru a fi utilizabile.

2.2. INDICATORI DE MASURARE A PERFORMANTELOR

FINANCIAR-BANCARE

Activitatea financiar-bancară se reduce în ultimă instanță la gestionarea activelor și pasivelor.

În activitățile pe care le desfășoară, băncile nu utilizează propriul capital. Funcția acestuia este de a asigura solvabilitatea băncii iar mărimea lui trebuie să acopere eventualele pierderi rezultate din operațiunile bancare.

Analiza performanțelor financiare se realizează cu ajutorul a șase indicatori fundamentali și utilizează ca sursă de date bilanțul contabil și contul de profit și pierderi:

Marja netă din dobânzi – se calculează ca raport între venitul net din dobânzi și activele valorificate la un moment dat(1.1):

unde: di- reprezintă dobânzi încasate;

dp- reprezintă dobânzi plătite;

Av- reprezintă activele valorificate calculate ca diferență între

activele totale și activele nevalorificate.

Rata profitului – reprezintă raportul dintre profitul net și venituri totale

unde: – profitul net este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale;

– venitul total este sumă de dobânzi încasate plus comisioane încasate plus alte venituri încasate în perioada de calcul;

1

– cheltulielile totale sunt sumă de dobânzi plătite plus comisioane plătite plus alte cheltuieli plus cheltuieli administrative.

Rata de rentabilitate a activelor – se calculează ca raport între total venituri realizate și total active în perioada de calcul. Este un indicator care depinde de rata dobânzilor și structura activelor bancare.

unde : At – activele totale se calculează ca suma creditelor acordate pe termen mediu și lung plus rata rezervelor minime obligatorii constituite la banca centrală plus disponibilități valutare plus participări la capitalul altor societăți plus active nevalorificate plus plasamente la alte bănci comerciale.

Rata de rentabilitate economică – se calculează ca raport dintre profitul net și active totale. Este cel mai bun indicator de măsurare a performanțelor bancare deoarece profitul net al băncii este văzut prin prisma gradului de valorificare al activelor bancare.

Efectul de pârghie – se calculează ca raport între active totale și capital. Este invers proporțional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare cu atât efectul de pârghie este mai mic și riscul este mai mic.

Rata rentabilității capitalului – se calculează ca raport între profitul net și capital. Indicatorul arată rentabilitatea investiției pe care au realizat-o acționarii băncii.

Înregistrările sunt trecute în bilanțul contabil ca angajamente în cadrul bilanțului, iar conturile sunt denumite conturi bilanțiere.

2.3. INDICATORI FINANCIARI DE MASURARE A PERFORMANTELOR FINANCIAR- BANCARE AJUSTATI

CU FACTORII DE RISC

La nivelul unei societăți bancare, toate instrumentele financiare sunt organizate sub formă de portofolii de active financiare, în raport cu natura instrumentelor care intră în componența acestor portofolii. Astfel, o bancă dispune de portofolii de titluri, de credite, valute sau poziție valutară, etc. Gestionarea fiecărui portofoliu trebuie să se realizeze în funcție de specificul instrumentelor care alătuiesc acel portofoliu, iar la nivelul fiecărui portofoliu trebuie să se calculeze indicatori specifici de măsurarea a riscurilor.

În ciuda acestor limitări, specialiștii au încercat să stabilească reguli generale de management pentru un portofoliu de active financiare prin prisma maximizării profiturilor și minimizării riscurilor. Pentru început, s-au stabilit principiile care trebuie să guverneze activitatea de gestionare a unui portofoliu și anume: optimizarea portofoliului astfel încât obiectivul final să fie maximizarea profitului la orice nivel al riscurilor, sau minimizarea riscului la orice nivel al profitului. Atingerea acestui obiectiv se poate realiza prin modificarea ponderilor activelor care alcătuiesc portofoliul.

Raționamentul este următorul: tranzacțiile realizate cu un activ din portofoliu generează o anumită combinație între risc și randament; anumite combinații sunt eliminate, fiind dominate de alte combinații care oferă un randament mai ridicat la același risc sau un risc mai scăzut la același randament. În consecință, un portofoliu de active individuale va domina întotdeauna activele individuale datorită diversificării. Acestea sunt denumite portofolii eficiente. Modificând ponderea diferitelor active în cadrul unui portofoliu se obține o optimizare a acestuia, iar valoarea portofoliului se deplasează de-a lungul unei curbe numită frontieră eficientă (Figura 3).

Figura 3. Construirea frontierei eficiente pentru un portofoliu de active

Optimizarea portofoliului se poate realiza în două moduri:

Maximizarea profitului la un anumit nivel al riscului;

Minimizarea volatilității la un anumit nivel al profitului.

Prin optimizare se stabilește ponderea pe care trebuie să o dețină fiecare activ în cadrul portofoliului și nivelul volatilității.

Performantele sunt in mod traditional masurate plecand de la date contabile, marje, PNB, indicii marjelor la fonduri proprii, pentru riscuri comerciale, castiguri si pierderi in valoarea de piata pentru operatiunilede piata.

Cele trei functii principale ale unui sistem de performanta ajustate prin riscuri sunt deci:

compararea performantelor si riscurilor intre activitati si obiective;

ajutorul la decizia de a face angajamente noi la baza cuplului risc-rentabilitate si facturarea clientilor in functie de riscuri;

alocarea resurselor pe tipuri, cntre de responsabilitate, activitati sau produse si in cadrul portofoliilor particulare pe baza indiciilor rentabilitate/risc.

Metoda masurarii performantelor pe baza indicilor rantabiliate/risc are ca baza de calcul fondurile proprii economice.

Masurarile clasice ale performantelor neajustate cu riscurile sunt de tipul responsabilitatii fondurilor proprii: «Return On Equity» (ROE) sau a responsabilitatilor capitalurilor angajate: «Return On Assets» (ROA).

Cele doua variante de baza ale indicilor rentabilitate/risc sunt cunoscute sub numele de RORAC si RAROC.

Rata de rentabilitate a capitalului ajustată cu riscul RORAC sau «Return On Risk Adjusted Capital» este o rentabilitate calculata pe baza fondurilor proprii ajustate pentru riscurile considerate.

Rata rentabilității ajustate a capitalului cu riscul RAROC sau «Risk Adjusted Return On Capital» consta in modularea marjelor, mai curand a capitalului pentru corectarea rentabilitatii cerute in functie de risc fara modularea capitalului de referinta. De exemplu, corectarea unei marje a provizioanelor pentru pierderile medii este o ajustare de tip «RAROC». Raportarea marjelor la fondurile proprii economice este o ajustare de tip «RORAC».

Rezultat – Provizioane Economice

RAROC = –––––––––––––––––

Fonduri Proprii economice

Rezultatele sunt corectate cu «pierderile medii». Fondurile proprii reprezinta pierderile «neasteptate», sau pirderile maximale la un prag de incredere dat.

RAROC masoara performantele corectate cu riscurile. Este vorba de un indicator comparabil de la o operatiune sau de la o activitate la alta.

Odata cunoscute tehnicile masurarii fondurilor proprii economice si RAROC, ramane de examinat aplicatiile lor la gestiunea riscurilor. Sistemele fondurilor proprii economice si ale performantelor ajustate cu riscurile au mai multe functii:

alocarea fondurilor proprii pe centre de decizie, clienti, produse si determinarea consumarii fondurilor proprii globale la portofoliile de operatiuni corespondente si la portofoliul global;

masurarea performantei si compararea dupa centre de decizie, produse, clienti sau operatiuni;

luarea deciziei de angajament si in particular, de facturare in functie de riscuri;

alegerea dotarilor cu fonduri proprii pe centre de responsabilitate, piete sau produse, si masurarile consumatiilorde fonduri proprii la aceste nivele;

gestiunea portofoliilor de operatii in special pentru optimizarea ratei rentabilitate/risc a acestor portofolii.

2.4. REGLEMENTARI PRIVIND SOLVABILITATEA

BANCII

Reglementarea prudentiala a solvabilitatii bancii se refera la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentand ultimul garant al solvabilitatii in fata ansamblului riscurilor. Daca fondurilor nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare, nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici masurarile performantelor, nu sunt bine stapanite.

Obiectivul reglementarii bancare este promovarea stabilitatii si a sigurantei sistemului financiar-bancar prin intermediul normelor prudentiale (nationale si internationale) si prin masuri de supraveghere in scopul reducerii riscurilor.

Reglementarile nationale urmaresc trei obiective: protectia depunatorilor, siguranta sistemelor de plati si compensari, prevenirea riscului sistemic.

Reglementarile internationale vizeaza prevenirea riscului sistemic global si armonizarea concurentei pe piata bancara.

Noul acord de la Basel 3

Conceperea noului acord (Basel II), tine seama de autodisciplina bancilor si de capacitatea lor de a gestiona riscurile in timp real. Noul acord se va ancora pe trei piloni:

pilonul 1 este capitalul minim – obiectivul este de a corela cat mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate

pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere – obiectivul retinut consta in interventia cand nivelul de capiltal cerut nu acopera in mod suficient riscul asumat

pilonul 3 vizeaza disciplina de piata – obiectivul consta in reducerea

asimetriilor existente pe piata.

Basel II se adreseaza in primul rand bancilor active pe plan international: holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum si tuturor activitatilor financiare (cartile de credit, leasing-ul, gestionarea portofoliilor, activitatile de consiliere, etc) reglementate pana acum sau nu de primul acord.

In comparatie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovatii care privesc:

incurajarea bancilor de a-si utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

introducerea disciplinei de piata ca factor de apreciere al expunerilor;

sensibilitate la marile riscuri;

promovarea sigurantei si stabilitatii sistemului financiar international prin mentinerea unui capital reglementar in sistem;

dezvoltarea unei concurente bancare echitabile;

abordarea globala a riscurilor;

dezvoltarea unor metode care sa cuantifice cat mai corect riscul asumat de fiecare institutie bancara in parte;

3 Dardac, N. (coord): Tehnici bancare – note de curs, ASE, Buc. 2004

– cei trei piloni pe care se sprijina acordul formeaza un ansamblu indisociabil. In functie de aria de competenta, fiecare autoritate de reglementare va controla existenta si fiabilitatea metodelor interne de monitarizare a riscurilor asa incat

capitalul sa fie mentinut la un nivel acceptabil in raport cu angajamentele asumate. Principiile de supraveghere, asa cum se regasesc in acest acord sunt

urmatoarele:

fiecare banca trebuiesa dispuna de o metodologie clara si avizata de determinare a capitalului cerut de noul acord in legatura cu profilul de risc asumat;

autoritatile de supraveghere vor trebui sa vegheze asupra calitatii modelelor destinate evaluarii capitalului minim de catre fiecare banca;

bancilor le este recomandat sa aiba in vedere un surplus de capital pentru activitatile a caror dependenta de ciclul economic este marcanta;

bancile centrale trebuie sa controleze in permanenta nivelul minim de

capital.

Legislatia bancara din Romania prevede determinarea a doi indicatori de solvabilitate care sa asigure respectarea normelor privind adecvarea fondurilor proprii la nivelul bancilor comerciale:

capitaluri proprii/Expunere neta > 8%

fonduri proprii/Expunere neta > 12%

Fondurile proprii ale bancilor sunt alcatuite din: capital propriu, capital suplimentar.

Capitalul suplimentar este luat in considerare la calculul fondurilor proprii numai in conditiile unui nivel pozitiv al capitalului propriu si in proportie de cel mult 100% din acestea. Datoria subordonata se ia in calculul fondurilor proprii in proportie de maxim 50% din capitalul propriu.

Expunerea neta este insumarea expunerilor nete ale elementelor bilantiere si extrabilantiere. Expunerea neta bilantiera este suma ponderata a activelor la valoarea

neta cu gradul lor de risc de credit. Expunerea neta din elemente extrabilantiere este suma ponderata a elementelor extrabilantiere convertite in echivalent credit.

Capitalul propriu se compune din:

capitalul social varsat;

prime legale de capital, varsate;

profitul raportat din exercitiile procedente; profiul rezultatului curent;

fondul de rezerva constituit conform legii; fondul imobilizarilor corporale;

fondul de dezvoltare.

Capitalul suplimentar se compune din:

rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii; alte rezerve;

alte fonduri;

imprumuturi subordonate primite (datoria subordonata).

La calcularea fondurilor proprii se vor avea in vedere urmatoarele:

capitalul suplimentar va fi luat in calcul numai intr-o proportie de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu;

datoria subordonata va fi luata in calcul numai intr-o proportie de maxim 50% din capitalul propriu si va trebui sa fie in intregime varsata, sa aiba un termen de rambursare de cel putin 5 ani si sa nu existe posibilitatea rambursarii anticipate a acesteia;

din totalul fondurilor proprii se vor deduce participatiile bancii la alte societati bancare (sub forma participatiilor directe sau imprumuturilor subordonate).

Comitetul de la Basel, cunoscut si sub numele de Comitetul Cooke, dupa numele presedintelui sau, a instaurat o marime de 8% a indicelui de solvabilitate, calculat ca raport intre fondurile proprii si activele totale ponderate. Aceasta regula se aplica si in Romania: „societatile bancare sunt obligate sa asigure in permanenta un

nivel corespunzator de solvabilitate, determinat ca raport intre nivelul fondurilor proprii si totalul activelor si elementelor din afara bilantului, ponderate in functie de gradul lor de risc”. Raportul minim de solvabilitate este de minim 8%. Bancile nu pot repartiza dividende daca inregistreaza un nivel de solvabilitate mai mic de 8%.

Activele ponderate in functie de risc reprezinta totalul activelor societatii bancare, multiplicate cu o pondere de risc de credit specifica fiecarei categorii de active. In categoria acestor avtive se include si pozitia valutara scurta. Activele se iau in calcul la valoarea lor neta, respectiv dupa deducerea din valoarea acestora a provizioanelor specifice de risc constituite.

Structura activelor si modul de ponderare a acestora in functie de risc sunt in tabelul care urmeaza:

Criteriile de incadrare a elementelor de activ in categorii de risc de credit:

locuintelor ce sunt sau ce vor fi ocupate de debitor sau ce sunt date cu chirie de catre acesta

Venituri de primit

Creante asupra administratiilor centrale sau bancilor centrale din categoria B, cu exceptia celor exprimate in moneda nationala a debitorului

Creante asupra administratiilor regionale sau locale din tarile din categoria B 100% Creante cu scadenta mai mare de 1 an, asupra bancilor din tarile din

categoria B

Creante asupra sectorului nebancar din tarile din categoria A sau B sau din Romania

Imobilizari corporale Alte active

Criterii de incadrare a elementelor extrabilantiere in categorii de risc

Grad Elemente extrabilantiere de risc

100% Angajamente in favoarea altor banci Angajamente in favoarea clientelei

Titluri vandute cu posibilitate de rascumparare, pentru care optiunea de rascumparare a fost ferm exprimata

Angajamente indoielnice Alte angajamente date

Instrumente financiare derivate

50% Cautiuni, avaluri si alte garantii date altor banci Garantii date pentru clientela

Titluri vandute cu posibilitatea de rascumparare, pentru care optiunea de rascumparare nu a fost ferm exprimata

0% Titluri date in garantie

Lista tarilor din categoria A: Australia, Austria, Canada, Danemerca, Elvetia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelanda, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia, Turcia.

Tari din categoria B: Toate tarile, cu exceptia celor de mai sus.

CAPITTOLUL 3 – LICHIDITATEA BANCARA SI GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE

Riscul de lichiditate 4 are mai multe accepțiuni:

reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

riscul de lichiditate include:

incapacitatea băncii de a-și finanța portofoliul de active pe maturitățile și la ratele de dobândă corespunzătoare;

incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil

(conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).

3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităților dintre fluxurile de încasări și cele de plăți (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).

4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadențelor cash-flow-urilor unui grup de active, pasive și instrumente extrabilanțiere (conform Cooperative Bank).

5. riscul de lichiditate constă în pierderile potențiale de profit și/sau capital ca urmare a eșuării în respectarea obligațiilor asumate și derivă din insuficiența rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

3.1. COMPONENTELE LICHIDITATII BANCARE

Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, exprimând capacitatea acestorade a se transforma rapid și cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă (numerar saudisponibil în contul curent).

Managementul lichidității bancare este una dintre cele mai importante activități desfășurate de băncile comerciale, ce are ca obiectiv principal asigurarea fondurilor lichide corespunzătoare pentru acoperirea obligațiilor financiare pe care le înregistrează la un moment dat.

4 Dardac, N. (coord): Managementul sistemelor bancar – curs postuniversitar CD-ROM, ASE București, Biblioteca virtuală. pag. 128-129;

Prin crearea unei lichidități corespunzătoare, banca poate onora solicitările de plăți în toate situațiile, chiar și atunci când se confruntă cu retrageri masive de depozite sau alte situații neprevăzute. Un exemplu edificator a fost situația Băncii Comerciale Române, care, datorită unei lichidități corespunzătoare, a făcut față retragerilor masive de depozite, la finele lunii mai 2000, după declanșarea crizei Fondului Național de Investiții.

Putem spune că, lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a activelor și pasivelor bancare care au grade diferite de lichiditate și arată capacitatea unei bănci de a-și finanța operațiile curente. Atunci când există o probabilitate ca această capacitate să fie pierdută, apare riscul de lichiditate.

În conformitate cu prevederile Normelor Băncii Naționale a României nr.1/2001 privind lichiditatea băncilor și nr.1/2002 și nr.7/2003 care le modifică și completează, pentru a putea supraveghea riscul de lichiditate, băncile trebuie să determine permanent lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară.

3.1.1. Lichiditatea necesară

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a obligațiunilor bilanțiere și a angajamentelor date evidențiate în afara bilanțului 5.

Benzile de scadență sunt aceleași ca și la lichiditatea efectivă.

Obligațiile bilanțiere cu scadență la vedere vor fi înscrise în prima bandă descadență la o valoare ajustată, determinată prin deducerea din soldul curent aferent fiecărei categorii de obligații a soldului mediu respectiv, calculat pentru o perioadă de 6 luni anterioare. În cazul în care valoarea ajustată obținută din calcul este nulă sau negativă, obligațiile bilanțiere cu scadență la vedere nu vor fi luate în calcul la determinarea lichidității necesare.

5 BNR – Normele 1/2002 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.113/2002, art 6 (3)

Având în vedere că lichiditatea necesară reprezintă numitorul raportului din care rezultă indicatorul de lichiditate, lichiditatea efectivă fiind numărătorul, este important ca valoarea ei să fie cât mai mică. De aceea pentru situațiile în care o bancă înregistrează deficit în constituirea de rezerve minime obligatorii în perioada de observare anterioară datei de raportare a indicatorului de lichiditate, sau în luna anterioară niveluri ale indicatorilor de solvabilitate sub limitele prevăzute de reglementările Băncii Naționale a României, aceasta va înscrie în banda 1 de scadență, obligațiile bilanțiere la vedere la valoarea contabilă, fără să beneficieze de ajustarea favorabilă menționată.

Această prevedere obligă aceste bănci ca prin creșterea lichidității activelor să-și constituie surse pentru acoperirea necesarului de resurse și a crește nivelul indicatorului de solvabilitate. Aceste lucruri se pot realiza de exemplu, prin scăderea ponderii creditelor și creșterea disponibilităților.

Celelalte obligații bilanțiere se repartizează pe scadențe, în funcție de durata rămasă de scurs, la valoarea contabilă.

Angajamentele irevocabile și necondiționate date în favoarea terților se diminuează cu depozitele colaterale, și se ajustează cu un coeficient reprezentând ponderea angajamentelor a căror executare a fost solicitată băncii într-o perioadă anterioară de 6 luni față de totalul angajamentelor de această natură, date de bancă.

3.2. GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE

Așa cum am menționat, riscul de lichiditate apare atunci când banca nu-și mai poate finanța operațiunile curente, de fapt este incapabilă să-și onoreze obligațiile de

plăți curente.

De altfel una din condițiile ca o bancă să fie considerată în faliment este ca aceasta să nu onoreze integral o creanță certă, lichidă și exigibilă de cel puțin 7 zile bancare lucrătoare de la scadență. 6

În multe cazuri, bănci care raportaseră profituri au intrat în incapacitate de plată deoarece, în special în perioada de tranziție, o perioadă a dobânzilor mari, costurile de oportunitate generate de deținerea de numerar și disponibilități sunt ridicate. Băncile pot pierde multe oportunități de plasament care le-ar aduce venituri, de aceea sunt tentate să mențină un volum mic de astfel de active lichide.

Principalele surse de lichiditate ale unei bănci sunt:

numerar (monedă efectivă);

disponibilități și depozite la banca centrală;

disponibilități și depozite la băncile corespondente;

portofoliu de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie și alte titluri negociabile;

dobânzi și rate scadente la creditele acordate;

împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;

depozite atrase de la populație;

împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase de pe piața interbancară);

împrumuturi de la banca centrală (inclusiv credite de refinanțare).

Principalele destinații ale lichidității sunt:

constituirea rezervelor minime obligatorii la banca centrală;

eventualele cereri de împrumut și nevoile de bani lichizi ale clienților;

acoperirea eventualelor cereri ale clienților de retragere de fonduri;

efectuarea decontărilor interbancare;

efectuarea de operațiuni prin băncile corespondente.

O bună gestiune a riscului de lichiditate presupune gestionarea poziției monetare a băncii și urmărirea indicatorilor de lichiditate.

6 *** OUG nr. 138/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, articolul 2.a)

3.2.1. Considerații privind rezervele minime obligatorii

Datorită nivelului ridicat al ratei acesteia putem spune că principala preocupare a unei bănci comerciale în ceea ce privește gestionarea poziției sale monetare o reprezintă încadrarea în nivelul minim planificat al rezervei obligatorii.

Ultima reglementare în domeniu o reprezintă Regulamentul B.N.R. nr.6/2002 care stabilește baza de calcul și nivelul acesteia, perioada de observare și perioada de aplicare pentru constituirea rezervei minime obligatorii.

Nivelul efectiv al rezervei minime obligatorii trebuie să fie egal cu cel prevăzut, nefăcându-se compensări între depășirea și neîndeplinirea rezervelor în lei și în valută.

Menționăm că aceste rezerve care au început să se constituie din anul 1992, au stârnit controverse pentru că rata lor a fluctuat atingând 30 % pentru lei, în decembrie 1999 și până în iunie 2001, Banca Națională ducând o politică monetaristă de reducere a inflației prin diminuarea masei monetare și în special a creditului din economie.

Incepand cu perioada de observare 24 februarie-23 martie 2005, la cerinta Bancii Nationale a Romaniei 7, ratele rezervelor minime obligatorii sunt urmatoarele:

18% pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta mai mica de 2 ani de la finele perioadei de observare, pentru sumele in tranzit in moneda nationala si pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare, care prevad clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate;

0% pentru mijloacele banesti in moneda nationala cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare si care nu prevad clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, precum si pentru imprumuturile nerambursabile in moneda nationala;

7 BNR – Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii (M.O. nr.566 din 1 august 2002) modificat prin Circulara nr.6/2006;

30% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta mai mica de 2 ani de la finele perioadei de observare, pentru sumele in tranzit in valuta si pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare, care prevad clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate;

0% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare si care nu prevad clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, atrase pana la data de 23 februarie 2005 inclusiv, precum si pentru imprumuturile nerambursabile in valuta;

30% pentru mijloacele banesti in valuta cu scadenta reziduala mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare, care nu prevad clauze contractuale referitoare la rambursari, retrageri, transferari anticipate, atrase incepand cu data de 24 februarie 2005 inclusiv, indiferent de data angajarii si/sau contractarii.

Cu cât rata RMO este mai mare, cu atât mai mult băncile trebuie să mărească

rata dobânzii la creditele acordate pentru a recupera diferență de dobândă între cea plătită deponenților și cea încasată de la Banca Națională.

De exemplu la o rată a RMO pentru lei de 18 % cât este în prezent, dacă nivelul ratei dobânzii plătită deponenților este de 16 % iar rata dobânzii încasată pentru RMO în lei este în prezent de 6 %, rezultă că diferență de 82 % din depozitul atras trebuie plasat cu cel puțin 18,20 %.

18,20 % = [(16 % ― 18 % x 6 %) : 82 %]

Rezultă că 2,2 % din ecartul în procente, între dobânda activă și cea pasivă este datorat constituirii de rezerve minime obligatorii, ceea ce înseamnă circa 20 % dintr-un ecart de 11 %.

Optimul nivelului RMO este ca să permită creșterea economică până la nivelul la care această creștere să nu aibă caracter inflaționist, ceea ce înseamnă utilizarea eficientă și permanentă a resurselor umane, materiale și bănești ale societății.

3.2.2. Indicatori ai lichidității bancare

La nivelul unei societăți bancare se calculează și se analizează o serie de indicatori ai lichidității în vederea gestionării eventualelor crize de lichiditate și a evitării intrării în incapacitate de plată.

Principalii indicatori pe care îi calculează departamentul de trezorerie și cel de management al riscurilor într-o societate bancară, sunt după cum urmează:

lichiditatea globală, care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Se calculează ca un raport între active lichide (disponibilități bănești inclusiv la B.N.R., depozitele la alte bănci, titlurile de stat, alte active) și datorii curente (resurse atrase la vedere). Nivelul optim al acestui indicator este 2 – 2,5;

lichiditatea imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la B.N.R., plasamente pe termen scurt) de a face față datoriilor pe termen scurt (disponibilitățile la vedere ale clienților și împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci). Nivelul optim al acestui indicator este 20 %;

lichiditatea în funcție de depozite la vedere, care exprimă capacitatea băncii de a acoperi din activele lichide pasivele cu gradul cel mai ridicat de volatilitate (depozite la vedere). Se calculează ca un raport între volumul total al activelor lichide și cel al depozitelor la vedere. Valoarea optimă a indicatorului este de 15 %, dar variază în funcție de dezvoltarea piețelor financiare;

lichiditatea în funcție de total depozite, care exprimă posibilitatea elementelor patrimoniale de active lichide de a se transforma rapid și cu cheltuieli minime în lichidități pentru a putea face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor. Se calculează ca un raport între volumul total al activelor lichide și cel al totalului depozitelor (inclusive cele atrase de pe piața interbancară);

ponderea depozitelor la vedere în total depozite, care exprimă expunerea băncii în funcție de depozitele la vedere și total depozite și arată tendința de evoluție a depozitelor la termen comparativ cu cea a disponibilităților la vedere cu influență asupra stabilității resurselor și nivelului costurilor;

lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi, care exprimă posibilitatea activelor lichide de a se transforma rapid și cu cheltuieli minime în lichidități pentru a putea face față datoriilor reprezentând totalul depozitelor și împrumuturilor atrase. Se calculează ca un raport între volumul activelor lichide și cel al depozitelor și împrumuturilor atrase (inclusiv de la B.N.R.);

lichiditatea în funcție de active, care reflectă gradul de lichiditate al activului bilanțier, respectiv ponderea activelor lichide în totalul activelor bilanțiere;

ponderea creditelor acordate în totalul resurselor atrase, care arată gradul în care depozitele și împrumuturile atrase sunt plasate în credite, acestea transformându-se în lichidități la scadență;

poziția lichidității, care se determină ca diferență între volumul activelor lichide și al pasivelor volatile. Dacă poziția lichidității este pozitivă, excedentul de lichiditate peste limita admisibilă se plasează pe termen scurt în depozite pe piața interbancară;

indicele de lichiditate, care reprezintă raportul dintre suma pasivelor și suma activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile (ani) sau cu numărul curent al grupei de scadențe respective. Dacă indicele de lichiditate este: 0 egal sau apropiat de 1, înseamnă că banca nu face practice transformare de scadențe; 0 subunitar, înseamnă că banca face transformare de pasive pe termen scurt în active pe termen lung, situație avantajoasă în condițiile curbei crescătoare a dobânzilor; 0 supraunitar, înseamnă că banca face transformare din pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz nu există practic risc de lichiditate căci activele își ating scadența (devin lichide) înaintea surselor care le-au finanțat;

rata lichidității, care reflectă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară. Aceasta se calculează periodic funcție de scadența operațiunilor de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente

în aceeași perioadă. Rata lichidității poate fi: o supraunitară, deci crește gradul de îndatorare și lichiditatea este în scădere, crește dependența față de piața monetară și scade capacitatea de a împrumuta în caz de urgență; o egală cu 1, deci situația rămâne aceeași; o subunitară, deci scade gradul de îndatorare și lichiditatea este în creștere, scade dependența față de piața monetară și crește capacitatea de a se împrumuta în caz de urgență;

l) indicatorul de lichiditate, care reprezintă un instrument prin care Banca Națională a României supraveghează riscul de lichiditate 8. Limita minimă a indicatorului de lichiditate este 1 și se calculează ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadență. În cazul înregistrării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadență cu excepția ultimei benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidității efective, aferent benzii de scadență următoare

CAPITOLUL 4. PROFITABILITATEA ȘI GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII

4.1. PROFITUL UNEI SOCIETĂȚI BANCARE

8 BNR – Normele 1/2001 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.201/2001, Secțiunea 1

Profitul este, în final, scopul esențial al acționarilor unei bănci iar obiectivul este creșterea valorii băncii prin prevenirea și diminuarea riscurilor precum și întărirea și creșterea poziției băncii pe piață.

Profitul bancar reprezintă diferența dintre veniturile din dobânzi, comisioane, speze (încasate sau de încasat) și cheltuielile efectuate cu dobânzile, comisioanele și taxele plătite, precum și cele cu funcționarea băncii. Profitul bancar poate fi brut sau net după deducerea impozitului pe profit. Profitul brut reflectă eficiența activității bancare sintetizând influențele tuturor factorilor care acționează direct sau indirect asupra veniturilor și cheltuielilor.

Principalele venituri și cheltuieli ale unei bănci sunt veniturile din dobânzile încasate sau de încasat și cheltuielile cu dobânzile plătite.

Diferența dintre acestea reprezintă venitul net din dobânzi. Ea exprimă capacitatea băncii de a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile, de a asigura susținerea sarcinii bancare (diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare) precum și de a obține un profit în concordanță cu obiectivele strategice ale băncii.

Venitul net din dobânzi depinde foarte mult de diferența dintre rata medie a dobânzii active și rata medie a dobânzii pasive. Această diferență reprezintă spreadul.

Un alt aspect al profitabilității este modul în care sunt structurate veniturile. Cu cât se vor obține mai multe venituri din servicii, riscurile aferente activității bancare vor fi mai mici sau mai ușor de prevenit, nemaifiind nevoie nici de cheltuieli cu resursele suplimentare atrase.

De exemplu la băncile americane, în perioada 1990 – 1997 ponderea veniturilor din dobânzi în total venituri a scăzut de la 85,2 % la 76,1 %, crescând ponderea veniturilor din servicii și alte activități de la 14,8 % la 23,9 %. 9

Spre comparație, structura veniturilor la Banca Comercială Română în anul 2001 era 84 % venituri din dobânzi și 16 % venituri din servicii și alte activități, iar în 2003, 75 % venituri din dobânzi și 25 % venituri din servicii și alte activități.

9 Basno, C. (coord.): Produse, costuri și performanțe bancare, ASE Buc, curs electronic, pag. 64

4.2. RISCUL RATEI DOBÂNZII

Modificările ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitateaunei bănci și în valoarea de piață a capitalului său.

Fiecare bancă își calculează o rată activă de bază a dobânzii care trebuie să asigure venitul net din dobânzi de care are nevoie banca pentru a fi profitabilă în măsura în care au stabilit acționarii săi.

La stabilirea acestei rate se iau în considerare următorii factori 10:

nivelul ratei dobânzii de pe piața monetară care constituie pentru bănci costul dobânzii aferent resurselor pe care acestea le achiziționează pentru a depăși probleme de lichiditate;

nivelul prognozat al inflației deoarece există o relație direct proporțională între nivelul inflației și al ratei dobânzii. Este important ca ratele dobânzilor atât activă cât și pasivă să fie real pozitive pentru ca banca să-și protejeze capitalul propriu împotriva eroziunii generate de inflație și pentru protecția deponenților care altfel fie nu ar mai fi motivați să economisească, fie ar alege surse alternative de plasament.

politica monetară practicată de Banca Națională care prin instrumentele utilizate vizează reducerea lichidităților din economie și a inflației.

costurile de achiziție a resurselor care cuprind atât costurile cu dobânda pe care o bancă o bonifică, cât și alte costuri, cum ar fi cele de operare, de asigurare a resursei, de promovare. Costurile de achiziție sunt specifice fiecărei categorii de resurse, constituind un reper în funcție de care fiecare bancă își restructurează pasivele;

rata de rentabilitate a capitalului propriu care constituie obiectivul fundamental al managementului din fiecare bancă responsabil în fața acționarilor. La stabilirea nivelului de rentabilitate trebuie avute în vedere rata inflației prognozate și rata dobânzii la depozitele la termen practicate în sistemul bancar, pentru ca dividendele distribuite să fie mai mari decât eventuala dobândă la termen, iar rata dividendelor mai mare decât inflația.

10 Stoica, Maricica: Management bancar, curs electronic, ASE, Buc., pag. 96 – 97

Riscul ratei dobânzii este acel risc de deteriorare a situației patrimoniale a băncii, sub influența unei modificări adverse a nivelului dobânzilor pe piață. De asemenea, putem considera riscul ratei dobânzii ca exprimând sensibilitatea rezultatelor financiare la variația nivelului ratelor dobânzii.

Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența unor factori endogeni (importanți pentru gestionarea riscului, acțiunea asupra lor generând minimizarea expunerii la risc) și a unor factori exogeni (determinați de evoluția condițiilor economice generale).

Exemple de factori endogeni care determină apariția riscului ratei dobânzii

sunt:

strategia băncii care poate stabili marje nerealiste;

volumul și structura activelor și pasivelor bancare, existând diferențe între ele ca sensibilitate la variația ratei dobânzii, între volumul activelor și pasivelor purtătoare de dobânzi;

volumul, structura și calitatea portofoliului de credite. Cu cât volumul creditelor este mai mare, cu atât activele sensibile la dobândă vor fi mai mari, știindu-se că dobânda la creditele în lei în băncile românești este variabilă.

Riscul ratei dobânzii trebuie gestionat având în vedere obiectivul fundamental, constând în obținerea unei marje nete a dobânzii cât mai mare și mai stabilă în timp.

CAPITOLUL 5 – RISCUL DE CREDIT

5.1 CONCEPTE SI COMPONENTE ALE RISCULUI DE

CREDITARE

5.1.1. Riscul incapacitatii de plata

Riscul incapacității de plată este definit prin probabilitatea de intrare în incapacitate de plată a unei contrapartide (client, bancă, etc.), de-a lungul unui anumit orizont de timp.

Analiza riscului de creditare se realizează asupra a două componente fundamentale:

cantitatea riscului de creditare și

calitatea riscului de creditare.

Primul element reprezintă soldul creditului acordat la un moment dat unui debitor, respectiv suma de bani pe care o are de restituit debitorul la un moment dat, din valoarea totală a creditului acordat.

Calitatea riscului de creditare este reprezentată pe de-o parte, din posibilitatea ca debitorul să intre în incapacitate de plată și, pe de altă parte, de garanțiile depuse de debitor cu scopul de a reduce riscul de creditare în eventualitatea intrării acestuia în incapacitate de plată, situație în care pierderile potențiale ale băncii se reduc proporțional cu recuperările reprezentate de aceste garanții. În consecință, garanțiile bancare micșorează riscul de creditare și reflectă capacitatea de negociere a băncii cu clientul, calitatea și/sau renumele clientului, caracteristici care rezultă din activitățile desfășurate de client.

Incapacitatea de plată reprezintă un eveniment incert și, în cele mai multe cazuri, expunerea băncii în momentul apariției incapacității de plată nu este cunoscută de la început, deoarece există puține cazuri în care schemele de restituire a împrumuturilor se stabilesc contractual. În aceste condiții, pierderile cauzate de intrarea în incapacitatea de plată a unui debitor sunt dificil de prognozat în prealabil.

La ora actuală există numeroase definiții ale incapacității de plată:

neplata obligațiilor contractuale;

nerespectarea acordurilor și înțelegerilor convenite;

intrarea în procedură legală de faliment;

incapacitate de plată economică, etc.

În literatura de specialitate și în general în practica financiar-bancară internațională, un debitor este declarat în incapacitate de plată atunci când neplata obligațiilor ce rezultă din acordarea creditelor a depășit perioada minimă stabilită prin contract care, în cele mai multe cazuri, este fixată la trei luni de zile. Nerespectarea acordurilor convenite – reprezintă o incapacitate de plată de natură “tehnică”, care poate duce la intrarea în stare de faliment a debitorului.

Incapacitatea de plată economică apare în situația în care valoarea economică a activelor unui agent economic scade sub nivelul datoriilor contractate. Valoarea economică a unui activ reprezintă valoarea așteptată a tuturor fluxurilor de numerar discontată în prezent. Această valoare se schimbă în mod constant în funcție de condițiile pieței. Dacă valoarea de piața a activelor scade sub nivelul pasivelor atunci toate valorile fluxurilor de numerar viitoare nu pot acoperi datoriile acumulate.

Definirea incapacității de plată este importantă atunci când se estimează posibilitățile de intrare în incapacitate de plată a unui debitor, care se obțin din înregistrările istorice privind ratele de intrare în incapacitate de plată a agenților economic. Agențiile de rating consideră că un debitor poate fi considerat în incapacitate de plată atunci când plățile contractate nu se realizează în termen de trei luni din momentul stabilit contractual pentru efectuarea plăților respective.

Probabilitatea de a intra în incapacitate de plată a unui debitor poate fi măsurată direct utilizându-se serii de date statistice istorice privind apariția incapacității de plată. Aceste date pot fi stocate fie ca surse interne în bancă, sau obținute de la agențiile de rating ori autorități centrale. Pe baza acestor date statistice se poate calcula rata incapacității de plată pentru o perioadă dată de timp pe un eșantion de debitori. Această rată poate servi ca o aproximare a probabilității de intrare în incapacitate de plată. Datele privind frecvențele incapacității de plată sunt disponibile strucurat pe ramuri industriale sau clase de rating.

Evenimentele care generează intrarea în incapacitate de plată, nu determină neapărat pierderi imediate, dar cresc probabilitatea de apariție a formei finale a incapacității de plată care este falimentul.

Riscul incapacității de plată depinde de calitatea clientului care solicită creditul (debitorul), calitate care la rândul ei depinde de numeroși factori: imagine pe piață, mărimea companiei, factorii competiționali, calitatea managementului și a acționariatului, etc.

15.1.2. Riscul de expunere

Riscul de expunere este definit prin incertitudinea rezultată din suma riscurilor generate de activitățile de creditare.

Atunci când contractele de creditare se realizează după convenții stricte, riscul de expunere se diminuează sau poate fi nul. În această situație, amortizarea creditului se realizează după o schemă bine stabilită, situație în care soldul datoriei de recuperat este cunoscut dinainte; cu excepția cazurilor plăților anticipate. Practic, pentru asemenea linii de credit nu există risc de expunere sau, mai exact spus, el poate fi neglijat. Exemple de astfel linii de credite sunt: creditele pentru cumpărarea de bunuri cu plata în rate unde sumele împrumutate se restituie cu dobândă în tranșe egale sau titlurile de stat și obligațiunile care sunt hârtii de valoare cu dobândă fixă.

Aceste situații nu se întâlnesc la toate activitățile de creditare. Există anumite produse care ofera beneficiarului posibilitatea ca odată deschisă linia de credit, acesta să poată retrage bani oricând dorește și în orice volum, bineînțeles în limita sumei contractate prin credit, în funcție de nevoile sale de finanțare. Exemple de astfel de produse sunt: scrisoarea de credit care reprezintă un document emis de bancă în numele unui client prin care este garantată plata cecurilor emise de acesta către părțile de la care acesta a cumpărat bunurile; cambiile care reprezintă bilete la ordin utilizate pentru finanțarea tranzacțiilor de comerț exterior. Produsele enumerate anterior conferă clienților dreptul de a dispune de sumele din linia de credit în orice moment și în limitele convenite contractual. Din acest motiv, la un anumit moment, este destul de dificil de estimat gradul de expunere al creditorului față de debitor. Finanțarea

proiectelor implică, de asemenea, o mare incertitudine în ceea ce privește schemele de rambursare.

În general, la nivel contabil toate elementele situate în afara bilanțului generează risc de creditare. Există însă și situații în care riscul de expunere nu apare. De exemplu, atunci când garanțiile pentru împrumut sunt date de o a treia contrapartidă care, în situația în care debitorul nu respectă schemele de rambursare trebuie să continue plățile.

Riscul de expunere poate rezulta și din tranzacțiile cu instrumente derivative, situație în care sursa incertitudinii nu o reprezintă evoluția capacității de plată a contrapartidei, ci mișcările pieței.

5.2. GESTIONAREA A PRIORI A RISCULUI DE CREDIT

5.2.1. Divizarea si limitarea riscurilor

Divizarea riscurilor are ca obiectiv evitarea concentrarii riscurilor prin diversificarea plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizeaza prin norme stabilite de fiecare banca, dar si prin masuri stabilite de autoritatea de reglementare, apozabile tuturor bancilor.

Limitarea autonormativa vizeaza:

limite interne pentru ponderea activitatilor riscante in fondurile proprii,

plafoane de creditare pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zona geografica.

Principiul functional al managementului portofoliului consta in diversificarea riscului, realizata printr-o serie de tehnici analitice, ca analiza sectoriala, clasificarea si scoringul creditelor, ratingul de tara.

Reglementarile romanesti pentru limitarea riscului de credit se refera la:

expunerea maxima fata de un singur debitor: cel mult 20% din fondurile proprii,

expunerea maxima agregata: mmmsuma totala a imprumuturilor mari (care depasesc 10% din fondurile proprii ale bancii) nu poate depasii de mai mult de 8 ori fondurile proprii.

expunerea maxima fata de persoanele aflate in relatii speciale cu banca: suma totala a imprumuturilor nete nu poate depasii 20% din fondurile proprii ale bancii.

expunerea maxima fata de personalul propriu, inclusive familiile acestora: suma totala a imprumuturilor nete nu poate depasii 5% din fondurile proprii ale bancii.

5.2.2. Aprecierea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credite

Bancile sunt obligate sa limiteze riscul de credit si sa depuna toate eforturile pentru a-si incasa debitorii. In acest scop, vor fi onorate doar solicitarile de credit pentru care exista premisele rambursarii principalului si platii dobanzilor.

Evaluarea capacitatii de rambursare a solicitantilor de credit are dimensiuni calitative si cantutative. Etapele in evaluarea calitativa a riscului se refera la obtinerea de informatii legate de responsabilitatea financiara a clientului, determinarea scopului real al cererii de credit si de estimarea eforturilor reale ale clientului in vederea rambursarii. Dimensiunea cantitativa a evaluarii riscurilor de creditare consta in analiza atenta a istoricului datelor financiare ale clientului si proiectare viitoarelor rezultate financiare.

5.2.2.1. Analiza bonitatii clientului

Rating-ul reprezinta o modalitate de evaluare a bonitatii clientilor potentiali. Aceasta consta intr-o notatie de apreciere a atributelor solicitantului in vederea acordarii creditului, care sunt apoi agregate intr-o nota totala.

Construirea unui sistem de rating presupune rezolvarea urmatoarelor probleme: – alegerea criteriilor relevante de evaluare

stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respective notarea fiecarui criteriu

elaborarea metodologiei de agregare a notelor obtinute pentru fiecare criteriu in parte

stabilirea punctajului minim pentru continuarea analizei solicitarii de credit Aplicarea sistemului credit scoring are in vedere compararea punctajului

obtinut de solicitant cu limita stabilita pentru acordarea creditului. acest rezultat constituie numai o baza pentru decizia de creditate, aceasta din urma revenind Comitetului de Credite.

Alegerea criteriilor relevante de evaluare si stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respective notarea fiecarui criteriu.

Alegerea criteriilor relevante de evaluare are in vedere trei categorii de informatii: financiare, economice, nefinaciare privind clientii: situatia juridica de proprietate, conducerea, personalul societatii, afacerea, piata,etc.

Analiza financiara

Criteriile ce stau la baza evaluarii performantelor financiare ale clientului si capacitatii acestuia de a-si onora datoria la scadenta se stabilesc de fiecare banca in parte si se aproba de catre BNR-Directia Supraveghere 11. In urma acestor evaluari, creditele vor fi incluse in urmatoarele categorii:

Categoria A performante foarte bune, care permit achitarea la scadenta a

datoriei, cu mentinerea acestor performante,

Categoria B performante foarte bune, dar fara certitudine pe o perspectiva

medie,

Categoria C performante financiare satisfacatoare, cu tendinte de

inrautatire,

Categoria D performante financiare scazute si ciclice, Categoria E pierderi si incapacitatea rambursarii.

Analiza financiara a clientilor se bazeaza pe informatiile financiare furnizate de client: bilant si raport de gestiune, cont de profit si pierdere, balanta de verificare. Prin aceasta analiza banca urmareste sa identifice si sa cuantifice riscul performantei

11 BNR : Regulamentul nr.5 din 23 august 2002, art.7

clientului, riscul de lichiditate, riscul de insolvabilitate si riscul legat de managementul activelor.

Evaluarea rezultatelor economice

Analiza economica urmareste sa evalueze puterea economica a solicitantului prin cuantificarea cresterii reale a cifrei de afaceri si a profitului net, modificarea procentuala a activitatii in raport cu media sectorului de activitate si dimensiunea economica a activitatii.

Relevanta analizarii aspectelor nefinanciare este data de necesitatea aprecierii moralitatii comerciale si a capacitatii manageriale a potentialului client.

Dintre criteriile nefinanciare de analiza a bonitatii clientului se detaseaza prin importanta situatia juridica.

SRL

Alte forma

Stabilirea intervalelor valorice pentru fiecare dintre criterii, respective notarea fiecarui criteriu are la baza analiza discriminanta.

Constituirea metodologiei de agregare a rezultatelor obtinute are in vedere stabilirea importantei fiecarui criteriu in parte in ansamblul indicatorilor considerati. Cel mai adesea sistemele de rating folosesc metoda liniara de agregare a rezultatelor apreciindu-se ca aceasta aproximeaza cel mai bine toate situatiile posibile.

5.2.2.2 Analiza perspectivelor financiare pe baza de cash-flow

Analistul de credite trebuie sa fundamenteze decizia de creditare nu numai pe situatia financiara istorica a clientului, ci si pe capacitatea acestuia de a genera in viitor fluxuri banesti si deci de a rambursa creditul si a plati dobanda. Instrumentul folosit in acest scop este fluxul de numerar, adica o situatie a intrarilor si iesirilor de numerar (incasari si plati) intr-o perioada data. Rezultatul poate fi pozitiv (disponibil de numerar) sau negativ (necesar de numerar).

In realizarea unui flux de numerar, trebuie avut in vedere ca prognozele clientului pot avea la baza o proiectie exagerat pozitiva a evolutiei viitoare, deci impune o corectare a acestora.

Structura unui flux de numerar este urmatoarea: Intrari de capital

-iesiri de capital +intrari din vanzari

-iesiri pentru aprovizionari -salarii

-alte cheltuieli -impozit pe profit =flux net al perioadei

-disponibil din perioada anterioara =disponibil/necesar de lichiditati curent

5.2.3. Constituirea garantiilor

Conform prevederilor Legii Bancare, acordarea de credite se realizeaza in urma acceptarii de catre Banca a unor garantii aferente acestor credite.

Garantiile care se pot accepta sunt:

garantii in numerar – depozite constituite la Banca de catre imptumutat sau de catre un tert garant;

scrisori de garantie bancara in vederea acceptarii unei scrisori de garantie bancara se verifica existenta unei limite aprobate si disponibile pentru banca emitenta;

scrisoare de garantie emisa de o Administratie Centrala/Locala;

scrisoare de garantie emisa de o entitate juridica sau fizica;

diferiteforme de garantii emise de institutii specializate si autorizate sa emita astfel de garantii (Fondul National de Garantatre a creditelor pentru intreprinderile mici si mijlocii, SA, Fondul de Garantare a creditului rural)

garantii materiale considerate la o valoare justa:

ipoteci: proprietati industriale, proprietati cu destinatie de locuinta, alte

proprietati

gajuri: echipamente, stocuri, bunuri mobile, altele

cesiuni de creanta: exigibile, viitoare, instrumente de plata emise in

favoarea imprumutului si girate bancii, altele. alte garantii considerate acceptabile.

Pentru garantiile reale mobiliare, in Raportul de credit se vor prezenta orice informatii care exista cu privire la garantiile propuse, obtinute prin interogarea Arhivei Electronice de Garantii Mobiliare (AEGRM)

Valoarea justa in cazul cesiunii de creanta va fi valoarea contractului commercial incheiat de clientul Bancii-imprumutat cu partenerii sai sau a comenzilor ferme de care acesta dispune.

Valoarea justa in cazul instrumentului de plata girat Bancii si a Biletelor la Ordin emise in favoarea Bancii si avalizate, va fi valoarea respectivelor instrumente.

Valoarea justa in cadrul scrisorilor de garantie corporative sau a scrisorilor de garantie emise de peesoane fizice va fi insasi valoarea inscrisa in textul scrisorii, reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta.

Valoarea justa in cazul garantiilor emise de institutii specializate in garantare va fi insasi valoarea inscrisa in textul documentului, reprezentand angajamentul de plata asumat de catre entitatea emitenta.

Contractul de gaj pe mijloace fixe

Sub titlul conditii de valabilitate:

gajistul trebuie sa fie proprietarul bunului gajat (in caz de gaj pe un bun viitor = gajul produce efecte in momentul cand debitorul obtine proprietatea asupra bunului respective);

contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al gajistului – persoana juridica,care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive si conform legii).

Recomandare: sa existe o Hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in special in cazul unui gaj constituit nu de imprumutat ci de un garant gajist).

Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM pentru a asigura opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate al creditorului.

Trebuie urmarit cu precadere:

dovada proprietatii asupra bunului pe baza de documente, cu facturi, contracte de cumparare, declaratii de import, fise de inventar, raport de evaluare (daca nu exista raport de evaluare cu declaratie privind valoarea contabila)

elemente de identificare ale bunului gajat, marca, tip, an fabricatie si destinatia utilajului;

utilajul sa poata functiona de sine statator si sa poata fi valorificat individual (conditii esentiale in caz de executate silita);

asigurarea bunului gajat la cel putin valoarea luata in gaj de creditor (valabilitatea asigurarii pe intreaga perioada de valabilitate a obligatiei principale garantate), plata primei de asigurare si cesionarea drepturilor de despagubire in favoarea bancii; dreptul creditorului de a inspecta bunul constituit in garantie.

Contractul de gaj pe stocuri

Conditii de valabilitate:

gajistul trebuie sa fie proprietarul stocului gajat (in caz de gaj pe un bun viitor = gajul produce efecte in momentul cand debitorul obtine proprietatea asupra bunului respective);

-contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al gajistului – persoana juridica care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive siconform legii).

Recomandare: sa existe o Hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in special in cazul unui gaz constitut nu de imprumutat,ci de un garant gajist).

Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM, pentru a asigura opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate al creditorului.

Trebuie urmarit cu precadere:

dovada proprietatii asupra bunurilor din stoc pe baza de documente; facturi, contracte de cumparare, declaratii de import, fise de inventar;

identificarea clara – indicand adresa exacta a locatiei unde se afla bunurile gajate;

identificarea cantitativa si calitativa care sunt: indicarea timpului si a cantitatii aferente, indicarea stasului; este recomandat caluarea luata in gaj sa nu depaseasca valoarea medie lunara a stocurilor pe ultimile sase luni conform balantelor contabile lunare;

dreptul crediturului de a inspecta stocurile aduse in garantie;

mentinerea stocului la calitatea si valoarea constituita in garantie;

asigurarea stocului la cel putin valoarea luata in gaj de creditor (valabilitatea asigurarii pe intreaga perioada de valabilitate a obligatiei principale garantate), plata primei de asigurare si cesionarea drepturilor de despagubire in favoarea bancii.

Riscul: dificultatea controlarii stocurilor, cantitativ si calitativ, de catre banca pe parcursul perioadei de valabilitate a obligatiei principale, gradul pe perisabilitate, dificultati legate de vanzarea unor stocuri sezoniere.

Contractul de gaj pe cash colateral

Conditii de valabilitate: gajistul trebuie sa fie titularul contului al cariu sold creditor se gajeaza.

Daca gajistul este persoana juridica, contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al persoanei juridice, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive si conform legii)

Recomandare: sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (de preferat valoarea obligatorie in cazul unui gal constituit un de imprumutai, ci de un tert – garant gajist).

Daca gajistul este persoana fizica, in cazul in care gajistul este casatorit si soldul gajat este bun comun al sotilor = contractul de gaj este valabil semnat doar de un sot, fiind prezumat prin lege mandatul tacit al celuilalt sot.

Riscul privind executarea:

in caz de divort pe durata de valabilitate a garantiei, daca contractul nu este semnat de ambii soti = ca urmare a partajului bunurilor comune, soldul gajat poate reveni sotului cnu a semnat contractul de gaj;

in caz de deces al sotului semnatar = soldul gajat este inclus in masa succesorala care se imparte, conform legii, intre mostenitori: contul respective va trebui indisponibilizat pana la data cand clarifica situatia mostenitorilor = amanarea executarii garantiei.

Conditii de opozabilitate: inregistrarea gajului in AEGRM pentru a asigura opozabilitate fata de terti si rangul de proprietate al creditorului.

Contractul de cesiune de creante

Conditii de valabilitate: contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al cedentului, persoana juridica, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive si conform legii).

Recomandare: sa existe o hatarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respectiv (in special in cazul unei xesiuni constituite nu de imprumutat, ci de un garant).

Conditii de opozabilitate:

inregistrarea cesiunii in AEGRM pentru a asigura opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate al creditorului;

notificarea debitorilor cedati pentru a asigura opozabilitatea fata de acestia.

Trebuie urmarit cu precadere:

termenele de incasare prevazute in contractele comerciale sa fie correlate cu maturitatea creditelor;

termenele de valabilitate a contractelor comerciale sa fie corelate cu maturitatea creditului;

modalitatea de plata prevazute in contractele comerciale sa fie asiguratorii (termene certe de plata);

notificarea debitorului cedat asupra cesiunii si dovada acceptarii acestei notificari (din momentul in care debitorul primeste notificarea, acesta se poate elibera de obligatie numai prin efectuarea platii catre cesionar in modul indicat in notificare).

Contractul de ipoteca

Contractul de ipoteca trebuie sa cuprinda identificarea bunului alocat garantiei (intotdeauna bun imobil) si valoarea creantei garantate (sub sanctiunea nulitatii absolute).

Contractul trebuie incheiat in forma autentica (sub sanctiunea nulitatii absolute) si trebuie semnat de proprietarlu actual al bunului ipotecat (nu ipotecat pe un bun viitor):

daca bunul este proprietatea mai multor personae sau este bun comun al sotilor;

toti coproprietarii ambi soti trebuie sa semneze contractul de ipoteca;

daca exista un drept de usufruct asupra imobilului, contractul trebuie semnat de nudul proprietar si de uzufructuar + o declaratie autentica a uzufructuarului privind renuntarea la uzufruct in caz de executare a ipotecii.

Contractul trebuie semnat de reprezentantul legal al proprietarului bunului ipotecat – persoana juridica, care are dreptul sa constituie aceasta garantie (conform actelor constitutive si conform legii).

Recomandare:

-sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres constituirea garantiei si desemnarea persoanei imputernicite sa semneze contractul respective (in special in cazul unei ipoteci constituite nu de imprumutat – debitor ipotecar, ci de un garant ipotecar);

-sa nu existe un sechestru asupra imobilului ipotecat, dispus de organul fiscal pentru datorii la stat ale proprietarului, sechestru anterior inregistrat in Cartea Funciara = contractul de ipoteca ulterior incheiat este nul absolut.

Conditii de opozabilitate:

inregistrarea contractului de ipoteca in Cartea Funciara – pentru a asigura opozabilitatea fata de terti si rangul de prioritate (intre doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, deci cel care a inregistrat-o mai intai, va avea dreptul sa se despagubeasca integral din pretul imobilului ipotecat si, numai apoi, din ceea ce ramane urmeaza a fi chemat sa despagubeasca creditorul ipotecar de rang subsecvent) = la incheierea contractului trebuie verificat daca exista ipoteci inregistrate anterior (au rang prioritar) sau privilegii pentru ca in caz de concurs intre privilegii si ipoteci, legea acorda prioritate privilegiilor.

Nu pot fi ipotecate imobilele care compun domeniul public al statului sau unitatilor sale adiministrativ teritoriale. Acestea nu pot fi supuse executarii silite si asupra lor nu se pot constitui garantii reale (sub sanctiunea nulitatii absolute). Conform Constitutiei, bunurile proprietate publica sunt inalienabile.

Trebuie urmarit cu precadere dreptul creditorului de a inspecta imobilul ipotecat.

Biletul la ordin emis in garantarea creditului

Elemente formale obligatorii:

A.Conform Legii 58/1934 asupra cambiei si biletului la ordin, biletul la ordin trebuie sa cuprinda:

– denumirea de billet la ordin trecuta in insusi textul titlului si exprimata in limba intrebuintata pentru redactarea acestiu titlu:

promisiunea neconditionata de a plati o suma determinate;

aratarea scadentei;

aratarea locului unde plata trebuie facuta;

numele aceluia caruia sau la ordinul caruia plata trebuie facuta;

aratarea datei si a locului emitaree;

semnarea emitentului.

B.Prevederi normative cu valoare de recomandare Normele cadru 6/1994 privind comertul facut de societatile bancare si celelalte societati de credit cu cambii si bilete la ordin, norme tehnice ale Bancii Nationale a Romaniei.

Recomandare: sa existe o hotarare AGA care sa prevada expres emiterea biletului la ordin in garantie si desmnarea persoanei imputernicite sa semneze biletul la ordin.

Trebuie urmarit cu precadere:

avalul nu poate fi dat decat personal de catre avalist; prin urmare, avalistul un poate imputernici prin procura o alta persoanapentru care a avalizat biletul la ordin in numele sau;

in cazul in care avalistul – persoana fizica este casatorit, avalul pe billet la ordin ar trebui semnat si de sot/sotie;

in situatia in care biletul la ordin este avalizat de o societate pe actiuni: administratorii pot constitui garantii asupra unor bunuri ale societatii a caror valoare depaseste jumatate din valoarea contabila a activelor societatii la data incheierii contractului numai cu aprobare Adunarii Generale Extraordinare a Actionarilor (aprobata cu majoritatea prevazuta de Actul Constitutiv si/sau de lege).

5.3. GESTIONAREA POSTERIORI A RISCULUI DE

CREDIT

5.3.1 Analiza portofoliului de credite si constituirea de provizioane

Este o etapa in gestionarea riscului de credit care urmeaza procesul de acordare a creditelor si vizeaza constituirea de resurse pentru acoperirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite.

5.3.1.1 Stabilirea nivelului cerut al provizioanelor pentru riscul de credit

Se procedeaza mai intai la o clasificare a creditelor in cinci categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizioane 12:

serviciul datoriei

caracitatea debitorului de a-si onora datoria la scadenta exprimata ca numar de zile de intarziere de plata de la scadenta;

exista cinci intervale de timp in functie de care se apreciaza serviciul datoriei (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 zile).

performanta financiara

reflectarea potentialului economic si soliditatii financiare ale unei entitati economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculati pe baza datelor din situatiile financiare anuale si

12 Costica, Ionela (coord): Politici si tehnici bancare, curs electronic, ASE, Buc.,cap 4;

periodice) si calitativi (modul de administrare a antitatii economice analizate, calitatea actionariatului, garantiile primite);

aceasta evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale bancilor (conform avizului BNR – Directia de Supraveghere);

frecventa cu care se determina categoria de performanta financiara va coincide cu frecventa cu care se intocmesc situatiile financiare;

in cazul in care bancile se gasesc in imposibilitatea de a evolua performanta financiara a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi incadrata direct in categoria E.

initierea de proceduri juridice – cel putin una dintre urmatoarele masuri luate in scopul recuperarii creantelor pentru recuperarea creditelor:

darea de catre instanta a hotararii de deschidere a procedurii falimentului;

declansarea procedurii de executare silita fata de persoanele fizice sau juridice.

Din combinarea celor trei criterii rezulta clasificarea creditelor conform principiului declararii prin contaminare.

Banca clasifica toate creditele din portofoliul sau in conformitate cu reglementarile in vigoare ale Bancii Centrale, astfel: Standard, In Observatie, Sub-Standard, Indoielnic si Pierdere.

Creditele clasificate in ultimele trei categorii sunt considerate ’clasificate’. In clasificarea creditelor va fi folosita urmatoarea matrice:

Exceptie: In cazul in care au fost initiate proceduri de faliment sau de recuperare a creditului, creditul va fi clasificat in mod automat Pierdere.

5.3.1.2.Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit

Se vor parcurge urmaroarele etape: a) determinarea bazei de calcul:

prin deducerea din expunerea bancii fata de debitor a garantiilor acceptate a fi luate in considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr.12/2002;

prin luarea in considerare a intregii expuneri, indifferent de garantii, in cazul unui credit clasificat in categoria pierdere, in situatia in care s-au initiat proceduri judiciare sau in situatia in care cel putin una dintre sumele respectivului credit inregistreaza un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile.

b) aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazai de calcul obtinute.

5.3.2 Constituirea rezervei generale pentru riscuri de credit

Pe langa provizioanele specifice fiecarui tip de credit exista si posibilitatea constituirii unor reserve generale pentru riscul de credit. Legislatia romaneasca prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru riscul de credit de maxim 2% din soldul creditelor acordate. Aceste reserve pot acoperi pierderile la portofoliul de credite in cazul unei provizionari necorespunzatoare.

Rgrc = 2% * Cr unde: Rgrc – rezerva generala pentru riscul de credit Cr – soldul creditelor acordate

CAPITOLUL 6. STUDIU DE CAZ “ CREDIT PE TERMEN MEDIU” SC MARA SRL LA ALPHA BANK

ROMANIA SA

Unul din factorii-cheie care determina calitatea portofoliului de credite al Alpha Bank Romania SA il reprezinta eficacitatea procesului de creditare intern. Procesul de creditare circumscrie toate activitatile, de la identificarea si contactarea initiala a clientului pana la incasarea tuturor sumelor datorate.

Obiectivele procesului de creditare sunt de a asigura:

Identificarea adecvata a potentialilor clienti si a finantarilor eligibile;

Identificarea, analiza si propunerea de masuri adecvate controlului riscului de credit;

Un proces de aprobare eficient si solid;

Administrarea si monitorizarea adecvata a creditului; Un echilibru rezonabil intre risc si randament;

Maximizarea satisfactiei clientului.

Tipurile de facilitati acordate de ALPHA BANK ROMANIA, din punctul de vedere al modalitatii de angajare a fondurilor bancii, sunt:

Credite cash :

credite si linii de credit (revolving);

scontari si forfetari de efecte de comert (bilete la ordin, cambii, trate).

Conditia de “revolving” la liniile de credit este indeplinita atunci cand linia este rulata cel putin o data intr-un interval de 3-6 luni de la acordare, functie de tipul de activitate pentru care s-a acordat facilitatea (comert, productie, servicii,

altele).

Credite non-cash:

angajamente date pentru clienti: scrisori de garantie, avaluri (pe efecte de comert), deschideri/confirmari de acreditive.

In conformitate cu politica bancii Alpha Bank Romania SA, incepand cu primavara anului 2002, se ofera si un nou produs din familia creditelor: creditul ALPHA – BERD, acesta fiind o facilitea de finantare BERD destinata Intreprinderilor Mici si Mijlocii.

Banca a demarat un program de finantare a IMM-urilor printr-o linie de credit de 10.000.000 EUR, obtinut de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare. Banca este sprijinita in acest demers de o echipa de consultanti ai Uniunii Europene pentru a selecta IMM-urile care indeplinesc criteriile de eligibilitate si care pot beneficia de credite. Consultantii UE, impreuna cu personalul bancii, vor oferi

asistenta companiilor interesate de aceste credite, astfel incat formalitatile si procedurile de acordare a creditelor sa fie simplificate si sa decurga cat mai rapid.

Acest imprumut face parte din programul de finantare a Intreprinderilor Mici si Mijlocii (“IMM”), initiat de BERD si Uniunea Europeana, avand ca scop facilitarea accesului la finantare a IMM-urilor precum si dezvoltarea acestora.

Utilizarea liniei BERD destinata IMM-urilor se incadreaza in politica bancii de extindere si diversificare a sectorului de piata prin activitatea de Retail Banking.

Prin facilitatea BERD acordata, IMM-urile beneficiaza de un acces sporit la finantare in conditii comparabile cu firmele mari.

Creditele reprezinta facilitati de credit acordate in cadrul programului BERD destinate clientilor IMM eligibili, avand urmatoarele caracteristici:

Valoarea maxima a creditului este:

pentru proiectele de investitii se acorda pina la 125.000 EUR;

pentru capitalul de lucru se acorda:

125.000 EUR pentru finantarea capitalului de lucru in productie si prestari de servicii,

50.000 EUR pentru finantarea capitalului de lucru in comert.

suma minima pentru un credit: 10.000 EUR;

pentru proiectele a caror valoare depaseste 125.000 EUR, resursele Bancii pot fi suplimentar luate in calcul;

se pot acorda maxim doua credite in acelasi timp, unui singur client; suma creditelor nu va depasi valoarea maxima de 125.000 EUR.

durata creditului: 1-3 ani.

valuta acordarii creditului: EUR.

Acest produs a fost lansat printr-o campanie publicitara care a determinat o crestere semnificativa a vanzarilor.

Descrierea creditului ALPHA-BERD:

Produsul:

– creditul ALPHA-BERD: facilitatea de finantare BERD destinata Intreprinderilor Mici si Mijlocii;

este destinat IMM-urilor, firme, persoane juridice si fizice inregistrate ca intreprinzatori, alte entitati constituite conform legislatiei din Romania, care indeplinesc urmatoarele criterii de eligibilitate:

maxim 100 angajati permanent, inclusiv conducerea;

cifra de afaceri anuala maxima de 40 milioane EUR si activ bilantier de maxim 27 milioane EUR;

actionariatul si managementul sint asigurate in totalitate sau in majoritate de rezidenti romani;

autorizarile si permisele necesare prevazute pentru proiectul ce urmeaza a fi finantat sunt obtinute de beneficiarul creditului;

beneficiarul sa isi deruleze activitatile in conformitate cu cu reglementarile privind protectia mediului.

are dobanda atractiva

Pretul:

dobinda: prime rate Alpha Bank Romania SA plus o marja de 1%, aceasta marja fiind variabila in functie de celelalte conditii ale creditului, situatia financiara a companiei, garantiile oferite, planurile de afaceri si ale proiectului.

comision flat: 0,9% din valoarea creditului (cheltuieli directe).

Plasamentul:

– in lantul de distributie fiind accesibil pe piata datorita retelei de unitati din tara (sucursale, filiale, agentii).

Promovarea:

prin reclama, televiziune, radio sau brosuri raspandite pe ghiseele tuturor serviciilor din banca

Personalul:

– produsul este oferit cu ajutorul personalului din reteaua de sucursale, agentii

Profitul:

– intre limitele stabilite de obiectivele strategice ale bancii

Produsele finite:

extrasele de cont zilnice si lunare Proiectele eligibile sunt:

Proiectele de investitii: modernizare, extindere, incluzand, dar nelimitandu-se la:

achizitionarea de utilaje si echipamente pentru productie, prestare de servicii, activitati de comert;

achizitionare de cladiri si terenuri in scopul utilizarii acestora in productie, prestare de servicii sau activitati de comert;

proiecte noi sau de modernizare sau dezvoltare a afacerilor existente, in domenii

precum productia, agricultura, industria hoteliera si turistica, energie si mediu, constructii, comert, servicii.

Capital de lucru, dupa cum urmeaza:

pentru productie sau prestari de servicii; pentru comert.

De subliniat faptul ca nu se acorda finantare pentru:

productia de armament sau echipament militar;

institutii financiare sau societati de asigurare;

productia/ comercializarea de tutun si bauturi puternic alcoolizate;

cazinouri, speculatii imobiliare, speculatii financiar- valutare, investitii in titluri de orice fel;

activitati incluse pe lista BERD privind neincadrarea in reglementarile refertoare la protectia mediului inconjurator;

operatiuni de refinantare sau inchidere a altor facilitati de credit.

Daca o cerere este acceptata, clientul poate sa traga imprumutul in decurs de 7-14 zile lucratoare din ziua in care el aduce toate documentele necesare pentru a-si sustine afirmatiile facute la inceput. Tot in scopul diminuarii la maxim a perioadei de analiza a unei solicitari de credit, aceasta se realizeaza in doua etape.

6.1. REGULI GENERALE DE ANALIZA SI APROBARE A

PROPUNERII DE CREDIT

Metodologia de aprobarea a creditelor cuprinde aspecte si linii directoare de baza privind activitațiile generale de aprobare a creditelor:

Procesul de aprobare a creditului include următoarele sub-procese și domenii de activitate:

Colectarea și introducerea informațiilor

Elaborarea propunerii de credit

Evaluarea

Luarea deciziei (Aprobare / Respingere)

Post aprobare (pregătirea contractelor, trageri)

Inițierea fiecărei dintre sub-procesele menționate mai sus necesită realizarea proceselor precedente.

6.2. SOLICITAREA CREDITULUI

Pe parcursul interviului initial cu clientul (si ulterioare, daca este cazul) – in cazul nostru SC Mara SRL, analistul de credit:

a analizat fezabilitatea proiectului;

a identificat nevoile financiare ale clientului si sugereaza clientului produsul de credit adecvat;

a explicat cerintele suplimentare ale Bancii, procesul de creditare; a oferit clientului Lista Documentelor Cerute pentru Credit;

a oferit clientului Cererea de Credit;

a programat de principiu o Vizita pe Teren; a completat Raportul de Intalnire.

Discutiile s-au concentrat pentru inceput pe cererea clientului: valoarea creditului, destinatia, termenul de rambursare si sursele de rambursare propuse. Analistul de credite trebuie sa aiba o impresie buna despre solicitant, sa inteleaga tranzactia care urmeaza a fi finantata, sa inteleaga nevoile exacte ale clientului si daca Banca poate intr-adevar sa satisfaca asteptarile solicitantului. Interviul pentru credit este una din rarele ocazii de a intelege modul de a gandi/actiona al clientului si de a stabili profilul integritatii acestuia.

Dupa primirea Cererii de credit de la SC Mara SRL (anexa nr.1), impreuna cu Lista Documentatiei necesara pentru Credit, analistul de credit a facut o verificare succinta pentru a se asigura ca informatiile sunt complete.

Scopul vizitei pe teren este de a obtine informatii suplimentare pentru o analiza de substanta a cererii de credit. Vizita pe teren permite sa se observe activitatea solicitantului si sa verifice testeze veridicitatea informatiilor/documentiei primite deja.

Informatiile care au fost obtinute pe teren includ, printre altele:

Aspectul general al activelor fixe in care se desfasoara activitatea; Locatia si caile de acces – drum, tren, cai de navigatie;

Daca se lucreaza si la ce capacitate;

Media de varsta si motivatia angajatilor;

Ordinea din birouri si din unitatile de productie; Starea si varsta utilajelor;

Echipamente de birou: modele dintre cele mai noi sau depasite; Organizarea si fluxul muncii.

6.3. ANALIZA CREDITULUI

Banca evalueaza riscul de credit pe baza analizei clientului, a industriei in care opereaza si a riscului de tara, daca este necesar. Orice analiza trebuie sa contina ratingul clientului, stabilit pe baza sistemului de rating in vigoare.

Scopul principal al procesului de evaluare a creditului este de a determina gradul de risc al tranzactiei si al bonitatii clientului. Totodata, se va evalua gradul de protectie dat de garantia creditului, ca si riscurile structurale si de lichiditate aferente acesteia.

Evaluarea riscului de credit se bazeaza pe informatiile obtinute din sursele primare si secundare de informatii. De aceea, strangerea si pastrarea de informatii corecte este esentiala in procesul de decizie privind creditul.

Banca nu este dispusa sa colaboreze cu clienti care au tendinta sa evite furnizarea de informatii sau care ofera informatii eronate.

Principii

Analiza este un proces de creditare:

prin care se asigura analiza si revizuirea corespunzatoare a riscului de credit; prin care se asigura ca riscurile asumate se incadreaza in parametrii politicii si

strategiei de creditare ale Bancii.

Analiza creditului s-a facut pe baza dosarului adus de catre SC MARA SRL, dosar ce contine:

– cererea de facilitate completata de client (anexa nr.1),

documentele care atesta statutul juridic al clientului/grupului de clienti la momentul solicitarii,

documentele care stau la baza determinarii tipului de facilitate/obiectului creditului,

documentele care atesta tipul si proprietatea garantiilor aduse de client/grup de clienti,

documentele contabile utilizate pentru efectuarea analizei economico-financiare(anexa nr.2, anexa nr.3, anexa nr.4, anexa nr.5),

alte documente necesare formularii unui punct de vedere obiectiv referitor la solicitarea clientului

S-a facut o evaluare initiala a fezabilitatii cererii, iar documentatia legala a fost prezentata Consilierului Juridic pentru obtinerea opiniei acestuia. In momentul in care s-a considerat ca exista suficiente motive pentru aprobarea creditului, s-a solicitat efectuarea evaluarii garantiei (in cazul de fata, evaluarea imobilului adus ca si garantie).

Analiza de Credit Propriu-Zisa

S-a efectuat o analiza de substanta a creditului, urmand principiile de baza in activitatea de creditare si cele mai bune practici internationale in domeniul analizei de credit.

Profunzimea analizei variaza in functie de tipul expunerii finantate de Banca. Creditele catre persoane juridice necesita o analiza extinsa. Totusi, creditarea IMM-urilor nu necesita o analiza de mare complexitate si semnificativ individualizata, putandu-se baza mai mult pe grile de eligibilitate (scorecards).

In orice caz, trebuie efectuata o analiza suficient de detaliata incat sa asigure evaluarea corespunzatoare a integritatii clientului, a capacitatii de rambursare si a valorii colateralului (in cazul in care creditul este colateralizat).

Standardele Analizei de Credit

Toate creditele trebuie sa raspunda urmatoarelor stardarde minime de documentatie :

Trebuie sa fie conforme cu politica Bancii. Orice abatere de la politica de creditare trebuie bine argumentata, documentata si aprobata inainte de acordarea creditului;

Toate formularele de cerere de credit inaintate spre aprobare trebuie sa prezinte nivelul curent al expunerii aprobate si al garantiilor, la nivel individual al debitorului si consolidat la nivelul grupului de debitori, precum si noul nivel al expunerii si al garantarii potentiale, la nivel individual si consolidat, in cazul in care noile solicitari ale clientului/clientilor sunt aprobate;

Descrierea noii solicitari: limita, destinatia fondurilor, grafic de utilizare/rambursare, rata de dobanda, comisioane, alte conditii si clauze speciale, cota pe care Banca o va finanta, ca procent din valoarea totala a tranzactiei;

Detaliile de identificare ale clientului, structura completa a actionariatului si organigrama grupului din care face parte clientul inclusiv detalii privind partile afiliate;

Evaluarea persoanelor din spatele afacerii: onestitatea, credibilitatea, expertiza profesionala, calitatea si abilitatile manageriale;

Documente de natura juridica: acte constitutive, statute ale societatilor, persoanele autorizate sa semneze, hotararea adunarii generale a actionarilor de a contracta creditul etc;

Descrierea si istoricul activitatii;

Analiza industriei si/sau pietei (climat curent si perspectiva);

Analiza situatiei financiare pe baza rapoartelor financiare ale ultimilor 3 ani fiscali (daca agentul economic a avut activitate) si a situatiilor financiare interimare (nu mai vechi de 90 de zile) a imprumutatilor si garantilor/co-debitorilor;

Conduita tranzactionala a imprumutatului (Rapoarte CRB, CIP, rapoarte de credit emise de companii specializate)

Descrierea si evaluarea garantiei. Documentatia garantiei trebuie sa contina cel putin urmatoarele informatii:

O lista detaliata a garantiilor;

Documente juridice si de alt fel care certifica garantia;

Polite de asigurare pentru activele aduse in garantie, cesionate in favoarea Bancii;

Evaluarea actualizata a activelor luate in garantie. Conduita tranzactionala a garantilor/co-debitorilor;

Creditele acordate numai datorita puterii financiare a garantilor sunt de evitat. Este necesar ca situatiile financiare ale garantilor/co-debitorilor sa fie actualizate;

Ratingul riscului, rapoarte de rating ale companiilor de rating internationale (daca exista)

Evaluarea riscului si analiza S.W.O.T.;

Concluzii recapitulative asupra nivelului de risc asumat. Recomandari si conditii de aprobare.

Recomandarile si Conditiile subliniate de analistul de credit reprezinta etapa finala cheie a procesului de analiza.

Verificarea Documentatiei Juridice

Unul din factorii importanti in administrarea riscului de credit il constituie documentatia juridica. Aceste documente definesc drepturile si obligatiile partilor si conditiile in care se acorda creditul. Consilierul Juridic poate acorda asistenta in:

Evaluarea validitatii legale a tranzactiei si a valorii legale a garantiei; Elaborarea documentatiei legale (contractele de credit si de garantie).

Analiza economico-financiara a activitatii. Evaluarea riscului de credit

Analiza fortei financiare a imprumutatului se va baza pe informatii financiare curente si complete (bilanturi, situatia contului de profit si perideri, situatia fluxului de

numerar), vizate de autoritatea fiscala si, preferabil, certificate de o parte terta (auditor, cenzor).

Rapoartele financiare provizorii suplimentare pot fi utile dar nu ar trebui niciodata folosite ca baza unica pentru a lua o decizie de credit. Aceste rapoarte pot fi eronate datorita utilizarii estimarilor si recunosterea in avans / cu intarziere in contabilitate a unor tranzactii care pot distorsiona semnificativ rezultatele raportate.

Odata obtinute, rapoartele vor fi revizuite si actualizate periodic, inclusiv dupa

acordarea creditului.

Analiza economico-financiara are ca obiective principale:

determinarea indicatorilor economico-financiari stabiliti de banca, pe baza datelor din bilanturile contabile si balantele de verificare ;

stabilirea corecta a fluxului de numerar,

stabilirea serviciului datoriei;

stabilirea calitatii creantelor/stocurilor (mai ales a celor acceptate la creditare);

identificarea facilitatilor de credit contractate de la alte banci;

verificarea clientului atat la Centrala Incidentelor de Plati, cat si la Centrala Riscurilor Bancare;

identificarea eventualelor schimbari in structura si strategia activitatii

clientului.

Nu exista substitut pentru analiza riguroasa a situatiei financiare a clientului. Bilantul contabil, contul de profit si pierderi, situatia fluxului de numerar furnizeaza informatii esentiale pentru evaluarea capacitatii de rambursare prezente si viitoare a clientului.

Contul de Profit si Pierdere

Analiza veniturilor, structurii acestora si a sustenabilitatii viitoare, analiza costurilor, a marjelor de profit, trebuie sa fie suficient de detaliata incat sa identifice tendintele si anomaliile care ar putea afecta performanta clientului.

Bilantul contabil

Bilantul contabil poate releva semnale timpurii de avertizare pentru calitatea creditului, daca activele se degradeaza sau structura bilantiera se modifica. Firmele genereaza venituri si lichiditati pe baza activelor pe care le detin, astfel ca analistii trebuie sa examineze compozitia acestor active si modul in care ponderile lor bilantiere se modifica. Capitalizarea si lichiditatea necesita o analiza atenta deoarece ele determina capacitatea clientului de a face fata recesiunii sau unor evenimente negative neprevazute.

Fluxul de numerar

Fluxul de numerar operational reprezinta veniturile din exploatare mai putin costurile operationale achitate, plus cheltuielile non-cash cum ar fi deprecierea si amortizarea. Desi conceptul este simplu, calculul fluxului de numerar este adesea complex. In multe activitati comerciale fluxul de numerar se calculeaza diferit datorita naturii activitatii respective si a ciclului de conversie a numerarului.

Variatia capitalului de lucru trebuie revizuita pentru intelegerea implicatiilor fluxului de numerar. Se vor analiza iesirile de numerar – rambursarea datoriilor nu este singura destinatie a utilizarii cash-ului.

Modificarile effective sau planificate ale cheltuielile de capital trebuie de asemenea analizate. Un client aflat in dificultate va reduce adesea cheltuielile de capital pentru a genera disponibilitati pentru onorarea datoriilor. Desi aceasta produce o relaxare pe termen scurt, astfel de reduceri ale chetuielilor de capital pot pune in pericol viitorul unei afaceri. Deficitele de numerar sau deteriorarea ratei serviciului datoriei sunt de regula indicatorii cei mai clari ai unui credit problematic.

Analiza Ratiilor Financiare

Ratiile financiare furnizeaza informatii esentiale, prin analiza in evolutie a performantei financiare a clientului sau prin raportare la performantele medii ale ramurii sau la performatele competitorilor directi. Analiza de trend a acestor ratii poate identifica potentiale elemente de slabiciune. Oricand o ratie deviaza

semnificativ de media relevanta a industriei, CA trebuie sa aprofundeze cauza acestei deviatii.

În timpul evaluarii și luarii deciziei, elementele enumerate mai jos trebuie să fie luate în considerare pentru analiza si formularea unei opinii clare:

Principalele surse de rambursare:

Tranzacția – scopul tranzacției și metoda de rambursare

Clientul – bonitate și situație financiară

Surse secundare de rambursare (elemente de reducere a riscului):

Garanții – valoarea și gradul de lichiditate al garanțiilor reale și personale și evaluarea garantiilor

Termeni utilizați în vederea evaluarii categoriei de risc

Performanta financiara: reflectarea potentialului economic si a soliditatii financiare ale unei entitati economice, obtinuta in urma analizarii unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculati pe baza datelor din situatiile financiare anuale si periodice denumite in continuare situatii financiare) si factori calitativi.

Serviciul datoriei: capacitatea debitorului de a-si onora datoria fata de Banca la scadenta, exprimata ca un numar de zile de intarziere la plata, de la data scadentei.

Pentru a determina Performanta financiara se calculeaza urmatorii indicatori.

Indicatorii calitativi

Sunt determinati dupa cum urmeaza:

Disciplina platilor :

restante CRB mai mici de 30 zile in ultimele 6 luni;

– cu incidente CIP mai noi de sase luni si/sau

cu interdictie bancara si/sau

– cu restante CRB mai mari de 30 zile in Nesatisfacator ultimile 6 luni

Calitatea managemetului/actionariatului: se va determina pe baza de punctaj. In cazul studiat de noi SC MARA SRL in urma verificarilor facute a rezultat ca

firma nu are incidente CIP, CRB drept urmare i se acorda califiativul “BUN”.

Apoi se calculeaza indicatorii economico-financiari stabiliti prin reglementari interne, pe baza datelor din ultimele doua bilanturi contabile (pentru care se va prezenta dovada depunerii la DGFPS – Directia Generala a Finantelor Publice ale Statului), ultima balanta de verificare incheiata si balanta de verificare incheiata pentru aceeasi luna din anul precedent (interval de 12 luni). Interpretarea indicatorilor economico-financiari si a informatiilor din documentele prezentate se va face in dinamica.

Au la baza date cuprinse in situatiile financiare ale entitatii economice intocmite conform reglementarilor emise de Ministerul Finantelor Publice sau de autoritati cu competente similare din alte tari (bilant, balanta de verificare).

Analiza financiara are ca obiectiv diagnosticarea starii de performanta financiara a firmei la inchiderea exercitiului. Informatiile necesare analizei sunt furnizate de documente contabile de sinteza: bilantul contabil, contul de rezultate si anexa la bilant.

Indicatorii financiari constituie instrumente de analiza ce permit managerilor sa evalueze rezultatele obtinete si pozitia financiara a firmei, viitoarele oportunitati, modul de utilizare a activelor. Analiza acestor indicatori permite bancilor sa verifice modul in care firma isi gestioneza resursele de care dispune (anexa nr.6).

Indicatori de profitabilitate

Evolutia vanzarilor

Costul bunurilor vandute / vanzari Chelt. Generale / vanzari

Profit inainte de deducerea amortizarii / vanzari Profitul din activitatea curenta / vanzari

Profit net / vanzari

Indicatori de lichiditate

Rata curenta

Rata rapida

Debitori (zile)

Creditori (zile)

Stocuri totale (zile)

Gradul de indatorare al capitalului

In cazul SC Mara Srl, acesti indicatori sunt cuprinsi in anexa nr.6. Inaintarea Propunerii de Credit catre Comitetele de Credit Competente

Analistul de credit a inaintat dosarul catre Comitetele de credit competente pentru revizuire si pentru evaluarea riscului. Dosarul respectiv va contine, cel putin:

Formularul de crere de credit (anexa nr.7); Credit Memorandum (anexa nr.8);

Situatiile Financiare ale Clientului; Opinia legala.

Aprobarea creditului

Rezultatul final al procesului de aprobare a creditului este formalizarea deciziei luate de comitetul de credit. Decizia poate fi:

Aprobare fara Rezerve (creditul este acordat in exact aceiasi termeni care au fost propusi de originatorul propunerii de credit);

Aprobare Partiala (anumite facilitati solicitate de client sunt aprobate asa cum au fost propuse, in timp ce altele sunt refuzate);

Aprobare cu Rezerve (creditul este acordat, sub rezerva indeplinirii anumitor conditii inainte si/sau dupa utilizarea creditului. De asemenea, aprobarea va fi implementata efectiv numai dupa modificarea anumitor termeni ai facilitatilor de credit solicitate

Refuz (cererea este respinsa deoarece nu sunt suficiente aspecte pozitive care sa compenseze riscurile identificate);

Amanare / Clarificari suplimentare (cererea este trecuta in lista de asteptare pana la primirea de catre comitetul de credit a unor date suplimentare satisfacatoare relativ la aspectele pentru care comitetul a considerat ca este necesara o verificare/clarificare suplimentara)

In cazul nostru, in urma analizarii dosarului de credit, s-a luat decizia de aprobare fara rezerve a creditului.

Dupa aprobarea creditului, analistul de credite a informat in scris clientul Sc Mara Srl asupra termenilor deciziei luate de banca, conditiile / cerintele aprobarii si s-a solicitat clientului sa confirme acceptarea termenilor propusi.

Toate facilitatile de credit se pun la dispozitia clientilor numai dupa semnarea contractului de facilitate de ambele parti si indeplinirea conditiilor stabilite.

Orice modificare adusa conditiilor de creditare stabilite prin contractul de facilitate va fi stipulata in acte aditionale la acesta, semnate in aceleasi conditii .

Contractele de facilitate se vor inregistra in Registrul unic de evidenta a contractelor de credite, organizat la nivelul sucursalei, in care se vor preciza:

numarul contractului, care va fi acelasi cu numarul curent,

data incheierii contractului,

denumirea clientului/clientilor, inclusiv forma de organizare,

valoarea facilitatii aprobate, tipul si obiectul facilitatii, perioada de creditare,

numar addendum / act aditional.

Addendum-urile/actele aditionale la contractul de credit (Anexa nr.9) se vor inregistra la aceeasi pozitie in registrul de evidenta, mentionandu-se numarul de addendum/act aditional.

Administrarea Creditului

Conform Legii bancare, Banca are dreptul si obligatia sa verifice respectarea termenilor aprobarii creditului, prevazute in Contractul de Credit si de Garantie, privind destinatia creditului, respectarea clauzelor contractuale, existenta garantiei,

pentru a se asigura ca rambursarea sumelor avansate si/sau stingerea angajamentelor extrabilantiere se va face fara probleme si la datele convenite.

Administrarea incepe din momentul intrarii in vigoare a Contractelor de credit si de Garantie.

Riscul unei expuneri de credit va fi evaluat atat inainte cat si dupa acordarea creditului. Imprumutatul poate performa la nivelul asteptat sau chiar peste, dar se poate confrunta de asemenea cu situatii nefavorabile.

Scopul procesului de monitorizare este de a mentine curent serviciul datoriei si de a maximiza recuperarea in cazurile in care, in ciuda masurilor de protectie luate, calitatea creditului se deterioreaza.

Procesul de monitorizare urmareste fundamental:

Sa asigure ca limitele expunerii pe creditor nu sunt depasite;

Sa asigure respectarea conditiilor aprobarii;

Sa asigure ca fondurile din credit sunt utilizate pentru destinatia aprobata;

Sa asigure ca rambursarile sunt respectate si ca se iau masuri prompte in cazul restantelor;

Sa evalueze capacitatea de rambursare, in functie de tipul de credit si de specificul tranzactiei / proiectului finantat;

Sa asigure faptul ca fluxurile de numerar generate de proiectele de investitii finantate vor acoperi serviciul datoriei;

Sa asigure acoperirea adecvata cu garantii in raport cu situatia curenta a clientului (in cazul expunerilor colateralizate); si

Sa constate existenta, proprietatea si starea garantiei, astfel incat sa asigure in orice moment sursa secundara de rambursare, in cazul unui default.

Monitorizarea si Urmarirea

Monitorizarea scadențarelor de plată, oricând este cazul

Monitorizarea clauzelor din contractul de împrumut;

Vizite pe teren și actualizarea analizei financiare

Monitorizarea garanției

Clasificarea / reclasificarea si provizionarea creditului

Rambursarea integrala a principalului și a dobânzii aferente, a comisioanelor etc.

Administratorul de Credit pregătește formularul de eliberare a garanției și il înaintează Managerului Sucursalei spre aprobare

Se semnează formularul de eliberare a garanției

Garanția este eliberată în final sarcini si este scoasa din evidenta contabila

CONCLUZII

Transformarea rapidă și permanentă a mediului economic în general și a sistemului financiar în special induce, în sfera activității bancare, la interferența unui spectru larg de riscuri, atât endogene, cât și exogene sistemului bancar. Orientarea tot mai mare a băncilor către piață, accentuarea concurenței și diversificarea produselor și serviciilor oferite clientelei conduc la inovarea continuă a instrumentelor și tehnicilor utilizate în managementul riscurilor financiar-valutare, în special a celor extrabilanțiere, în scopul menținerii sau creșterii profitabilității bancare.

În ceea ce urmează, vom prezenta principalele concluzii la care am ajuns în cele sase capitole ale lucrarii, în care am urmărit identificarea și analiza cerințelor și opțiunilor în managementul riscurilor bancare, abordate din punct de vedere teoretic și practic, punând în lumină avantajele, dezavantajele, eficiența și eficacitatea fiecărei alternative care poate conduce la atenuarea expunerii la risc a băncilor.

Este, desigur evident ca o strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atat programe cat si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimalizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a

bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare il reprezinta obtinerea unui profit cat mai mare pentru actionari.

Teoretic, solvabilitatea poate fi mentinuta fara nici un capital, atat timp cat pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit si provizioane. Evident ca o banca in aceasta situatie s-ar afla permanent in pericolul de faliment brusc, ceea ce echivaleaza cu un risc inacceptabil pentru deponenti . Existenta fondurilor propriisi dimensionarea corespunzatoare a acestora (in raport cu activele totale sau cu activele ponderate in functie de risc) confera bancii securitatea finala, fiind a treia linie de aparare dupa profituri si provizioane. In practice bancile isi stabilesc marimea capitalului potrivit reglementarilor de adecvare in vigoare pe plan intern si international si in conformitate cu cerintele lor de eficienta economica, primordialitatea celor doua repere facand obiectul unor indelungi dispute in randul specialistilor .

Având în vedere dezvoltarea teritorială accelerată a băncilor românești, am pus în evideță eficiența abordării managementului riscului de credit al portofoliilor bancare pe baza cuplului risc-recompensă (modelul RAROC) care permite alocarea adecvată a capitalului la nivelul băncii, a unităților de afaceri, precum și măsurarea riscului de credit și a performanțelor în condiții de risc atât în cazul portofoliilor, cât și pentru tranzacțiie individuale ce intră în componența acestora.

Managementul lichiditatii presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri de-a lungul unor benzi de timp, astfel incat, in conditii normale banca sa aiba o pozitie confortabila in onorarea obligatiilor scadente . Interesul imediat se focalizeaza asupra situatiilor pe termen scurt, intrucat pe masura ce activele si obligatiile bancii se maturizeaza, ele sunt inlocuite, iar modelul fluxurilor angajate la distante mai mari in timp se reconstituiede cateva ori inainte de apropierea momentului de realizare efectiva. Tratarea riscului de lichiditate incumba utilizarea unor instrumente diferite, dintre care vom propune cateva mai importante si cu aplicabilitate in contextul actual.

Mentinerea unui stoc de active lichide de calitate reprezinta o optiune generala a managerilor, eventualele controverse vizand marimea recomandabila a unui asemenea portofoliu de urgenta.

Pornind de la preocupările băncilor pentru menținerea unei lichidități corespunzătoare, am identificat existența a trei opțiuni în domeniul managementului riscului de lichiditate, care depind de obiectivele proprii fiecărei bănci și de înclinația către risc a conducerii băncii, după cum urmează: i) risc minim de lichiditate și obținerea profitului determină banca să stabilească o politică rigidă de încadrare în limitele stabilite. ii) risc mediu de lichiditate și obținerea profitului presupune un risc asumat controlat care asigură obținerea unui profit cel puțin de nivel mediu comparativ cu indicatorii de profitabilitate globali realizați în sistemul bancar. iii) risc maxim de lichiditate și profit maxim urmărește obținerea unui profit considerabil și într-un timp foarte scurt, în condițiile unui risc de lichiditate major. Astfel, considerăm că în procesul de alegere a opțiunii care să asigure lichiditatea optimă, trebuie să se țină seama de configurațiile previzionate ale elementelor bilanțiere, din punct de vedere al modificării veniturilor din dobânzi.

Concluziile la care am ajuns relevă existența unei legături putenice între mărimea băncii, dată de valoarea activelor și utilizarea derivativelor ca instrument de management al riscului ratei dobânzii, ceea ce face ca ponderea activelor lichide în total active să fie mai mare în cazul băncilor conservatoare.

Pentru multi observatori principala operatiune bancara este creditarea. Intr-adevar, intre plasamentele bancilor, pe primul loc se situeaza creditele. Felul in care banca aloca fondurile pe care le gestioneaza poate influenta intr-un mod hotarator dezvoltarea economica la nivel local sau national. Pe de alta parte, orice banca isi asuma, intr-o oarecare masura, riscuri atunci cand acorda credite si, in mod cert, toate bancile inregistreaza in mod curent pierderi la potofoliul de credite, atunci cand unii dintre debitori nu-si onoreaza obligatiile. Oricare ar fi insa nivelul riscurilor asumate, pierderile la portofoliul de credite pot fi minimizate daca operatiunile de creditare sunt organizate si gestionate cu profesionalism.

Deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. Totodată, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile trebuie să-și îmbunătățească înțelegerea și practica managementului riscurilor pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse. Dacă băncile folosesc paradigma de analiză si gestiune a riscurilor în vederea creșterii eficienței, atunci vor avea succes.

BIBLIOGRAFIE

BNR – Norma 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor, M.O. nr.245/1999;

BNR – Norma 9/1999 privind calculul valorii activului și pasivului băncilor în vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora, M.O. nr.472/1999;

BNR – Norma 9/2000 privind capitalul minim al băncilor și al sucursalelor băncilor străine, M.O. nr.474/2000;

BNR – Normele 1/2001 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.201/2001;

BNR – Normele 1/2002 privind lichiditatea băncilor, M.O. nr.113/2002;

BNR – Normele 7/1999 privind fondurile proprii ale băncilor, M.O. nr.206/1999;

BNR – Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii (M.O. nr.566 din 1 august 2002) modificat prin Circulara nr.6/2006;

BNR – Norma nr.10 din 27 iulie 2005, privind limitarea riscului de credit la

creditele destinate persoanelor fizice (M.O. nr.683 din 29 iulie 2005)

modificată prin Norma nr.20 din 13 septembrie 2006 (M.O. nr.800 din 22 septembrie 2006);

Van Greuning, Hennie: Analiza si managementul riscului bancar – evaluarea guvernatiei corporatiste si a riscului financiar – analyzing and managing banking risk (traducere autorizata de banca mondiala) (editie bilingva romana – engleza) -, Editura Irecson, Buc., 2004

Tudorache, Dumitru (coord.): Management financiar-bancar – Ed. Cartea Universitara, Buc., 2004

Dardac, N. (coord): Managementul sistemelor bancar – curs postuniversitar CD-ROM, ASE București, Biblioteca virtuală;

Basno, C. (coord.): Produse, costuri și performanțe bancare, ASE Buc, curs electronic;

Dedu, Vasile: Gestiune bancară, E.D.P., Buc., 1999;

Dedu, Vasile: Gestiune și Audit Bancar, Ediția a-III-a, Ed. Național, Buc., 2001;

Berea, A.O. (coord.): Creditul bancar – coordonate actuale și perspective, Ed. Expert, Buc., 2003;

Mogoș, Ciprian: Metode și tehnici de analiză statistică a riscului bancar (teză de doctorat), ASE, Buc., 2006

Sava, S. (coord. Pt versiunea in limba romana): Dicționar Macmilian de Economie Modernă”, Ed. Codecs, Buc., 1999;

Basno, C. (coord): Produse, costuri și performanțe bancare, curs electronic, ASE, Buc.;

Stoica, Maricica: Management bancar, curs electronic, ASE, Buc.;

Costica, Ionela (coord): Politici si tehnici bancare, curs electronic, ASE, Buc.;

Dardac, N. (coord): Tehnici bancare – note de curs, ASE, Buc. 2004 22)www.bnro.ro