Managementul Resurselor Umane In Mass Media Militara

Argument

Nu există o delimitare consensuală clară intre jurnalișii militari și jurnaliștii civili.

Proiectul de față își propune să prezinte comunicarea în organizația militară, rolul, importanța jurnaliștilor militari și cadrul conceptual de realizare a dezideratelor acestei meserii.

In general, jurnaliștii sunt greu de definit profesional din punctul de vedere al atribuțiilor și al standardelor de activitate, deoarece au de-a face cu un "obiect de activitate" special: informația.

Calitatile considerate ca fiind definitorii pentru un bun jurnalist militar sunt: simțul initiațivei, disponibilitatea de a se deplasa rapid si eficient în diverse locuri, flexibilitatea (pentru a face față unor situații neasteptate), puterea de lucru "în salturi", capacitatea de adaptare rapidă, curiozitatea și ușurința de a comunica.

Delimitând cadrul mai larg al mass mediei, încercăm sa aducem o perspectivă organizațională asupra comunicării în mediul militar cu formele ei, modul de funcționare prin rețele și structuri comunicaționale, atragem atentia asupra diferențelor ce există intre jurnalistul civil și cel militar, cu tot ceea ce incumbă această scurtă analiză si asupra unor modalități de optimizare a rolului avut de către aceștia in instituția militară.

Organizatia militară și-a dovedit performanța și datorită eficienței comunicării , aspect pe care incercăm să-l descriem și pe care se va baza în continuare în efortul de a corespunde noilor cerințe, din ce în ce mai sofisticate, de ordin militar, tehnologic, informațional, social, politic.

Constituția țării noastre consideră că misiunea esențială a Armatei – ca instituție a statului – este garantarea suveranității, a independenței și unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale, în acest scop fiind subordonată exclusiv voinței poporului1. Însă Armata nu este numai atât; ea reprezintă și o instituție socială al cărei rol în societate este deosebit de important.

Din punct de vedere sociologic, Armata reprezintă o formă de organizare socială ai cărei membrii acționează pe baza corelației dintre normele instituționalizate și execuția rolurilor.

Deși Armata este o componentă a societății de care este legată funcțional, este un subsistem deschis al sistemului social global, totuși ea diferă structural de societate.

Cadrele militare beneficiază de un statut aparte în societatea românească, definit prin: valori profesionale, etico-morale, drepturi și interdicții legale etc.; statutul lor se fixează prin lege de către instituțiile și organismele de decizie politică.

Cu toate ca instituția militară este foarte apreciată la nivelul societății românești, evoluția mediului social economic, diversificarea ofertelor educaționale și a profesiilor civile, coroborate cu reforma sistemului militar și reducerea substanțială a efectivelor armatei, ar fi trebuit să atragă dupa sine o scădere continuă a atracției tinerilor către profesia și cariera militară, comparativ cu profesiile civile.

Dar nu este deloc așa. Tinerii sunt tot mai tentați să se înroleze în armată, asta după ce criza economică le-a redus multora șansele de a-și găsi un loc de muncă în instituțiile civile. Faptul că trebuie să treacă încă din prima zi la rigoarea instituției militare cu care n-au intrat în contact poate niciodată, nu-i descurajează. Pentru majoritatea dintre aceștia este o schimbare radicală a modului de viață, dar se adaptează rapid la noua situație, deși există și persoane care nu reușesc totuși să facă față rigorilor militare și renunță în timp scurt la uniforma militară în favoarea unui alt loc de muncă..

În plus, profesia și cariera militară conferă multiple motive pentru a fi aleasă de către tineri, avându-se în vedere unele avantaje, care o deosebesc de profesiile civile. Unul dintre acestea poate fi considerat gratuitatea școlarizării, ceea ce include suportul educațional, tehnico material și logistic (cazare, hrănire, echipare, asistență medicală). Nu este de neglijat însă faptul că absolvirea unei instituții militare de învățământ asigura un loc de muncă la absolvire, la care se adaugă siguranță profesiei și evoluția în cariera militară, potrivit capacităților, posibilităților reale și opțiunilor proprii. În ceea ce privește viață socială, după ?repartiție, absolvenții beneficiază de venituri sigure și facilități pentru familie, plus posibilități de afirmare în domenii conexe învățământului militar (artă, cultură, sport etc.).

Atragerea tinerilor spre cariera militară și instituțiile militare de învățământ trebuie abordată în contextul unei reacții rapide la semnalele pieței forței de muncă și a adaptării ofertei la evoluțiile cererii. Aceasta presupune, totodată, diversificarea formelor și modalităților de promovare a ofertei privind profesia militară și o mai mare flexibilitate a sistemului militar, având la baza principiile nediscriminării, șanselor egale, accesului liber și necondiționat la informații.

Promovarea profesiei militare, în cazul trecerii la serviciul militar voluntar, constituie principala modalitate prin care se poate asigura o solidă bază de selecție, iar acest lucru se poate desfășura cu maxim de eficiență numai pe baza unei strategii în care activitățile de relații publice au un rol foarte important.

In acest fel, armata română a început să recruteze persoane care doresc să facă o carieră în acest domeniu, renunțând la încorporările obligatorii prin care, în cadrul instituției, ajungeau diferite persoane, fără nicio pregătire în domeniu și, de multe ori, fără educația de care era nevoie pentru a exercita serviciul militar.

Calitatea și asigurarea calității resurselor umane pentru instituția militară, din perspectiva profesionalizării armatei, este un concept extrem de important, relativ nou, în formare, dar și foarte dinamic, care cunoaște multe dimensiuni și interpretări, fiind strâns legat de nevoile și prioritățile naționale. Acest lucru este cu atît mai necesar cu cât noile orientări și exigențe la nivel N.A.T.O. recomandă tuturor țărilor membre restructurarea, redimensionarea structurilor militare și profesionalizarea forțelor armate, punând un accent deosebit pe calitatea resurselor umane.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, ofițerul de relații publice constituie unul din principalele elemente de interfață ale instituției militare care gestionează imaginea globală a Ministerului Apărării Naționale și adaptează în mod continuu metodele și procedeele la specificul unității din care face parte.

Comunicarea reprezintă cheia eficienței întregii organizații militare, ea influențând și fiind influențată la rândul ei de toate fenomenele și procesele organizaționale: cultură organizațională, luarea deciziilor, stilul de conducere, rezolvarea conflictelor și negocierea, perfecționarea și consilierea carierei, schimbarea și dezvoltarea organizațională. Iar pentru procesul strict managerial, comunicarea este esențială, în rândul competențelor manageriale competența pentru comunicare ocupând primul loc.

Organizația militară, cu rădăcini pierdute în istorie, a urmărit permanent perfecționarea în vederea unei superiorități competitive. Și cum războiul de pe câmpul de luptă s-a mutat în câmpul informațional, pe de o parte, și trebuie să răspundă nevoilor societății de flexibilitate, profesionalism și progres, pe de altă parte, este clar că armata pentru a atinge excelența organizațională trebuie să includă în strategiile ei și aspecte legate de comunicarea organizațională.

Așa cum bine știm a existat o dezbatere atât teoretică cât și practică intensă cu privire la termenii Relații Publice vs Propagandă și Manipulare. Relațiile Publice sunt privite că fiind o activitate posibilă numai în sistemele deschise, deși păstrează o componentă importantă de propagandă, manipulare, intoxicare și dezinformare.

Propaganda pură, cu toate formele sale, este văzută mai degrabă că aparținând strict sistemelor totalitare.

Dacă privim activitatea de relații publice militare în România, așa cum este descrisă și teoretizată în Occident, această nu a început să funcționeze decât după 1990, mai precis din octombrie 1991. Din 1 ianuarie 2004 relațiile publice sunt recunoscute ca specialitate militară.

De-a lungul timpului Direcția de Informare și Relații Publice (DIRP) și-a schimbat de mai multe ori denumirea și poziția în organigramă MApN. În prezent, DIRP este parte a Departamentului pentru relația cu Parlamentul și informare publică.

Conform misiunii asumate, DIRP contribuie la promovarea imaginii Ministerului Apărării Naționale prin informarea personalului propriu, a cetățenilor, a instituțiilor și organizațiilor legal constituite privind activitatea armatei. Dar personalul DIRP și-a adus contribuția nu numai la îndeplinirea scopului și obiectivelor MApN, ci și la dezvoltarea domeniului PR în România. Prima carte de Relații Publice din România, editată în 1997, l-a avut în calitate de co-autor pe directorul direcției de PR din MApN de la acea vreme, în cadrul Ministerului a fost creată una dintre cele mai bune metodologii de analiză a comunicării organizaționale, analiză de imagine, iar specialiști din cadrul acestei structuri au intrat ulterior în învățământ și în mediul privat, ajutând la dezvoltarea conceptuală și nu numai a profesiei de specialist Comunicare și PR în România. b#%l!^+a?

În ceea ce privește baza legală a activității de Relații Publice pentru Armata, această se sprijină pe patru piloni: Legea nr. 346 / 2006 privind privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.148 din 7 decembrie 2012 pentru aprobarrea Instrucțiunilor privind activitatea de informare și relații publice a Ministerului Apărării Naționale, Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public cu modificările și completările ulterioare și Hotărârea Guvernului nr.123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001.

DIRP are în componentă trei secții ce corespund pentru trei domenii de activitate (informare publică, informare internă și relația cu comunitatea), un centru de monitorizare mass – media, deține un studio radio-tv, și are în coordonare Trustul de presă al MApN.

Criza economică pe care o traversează în prezent și România îi determină pe tineri să se orienteze către o carieră în sistemul militar, numărul celor care trec pragul Biroului Informare Recrutare fiind în continuă creștere comparativ cu anii precedenți, cu dorința de a se înscrie fie la unul din colegiile militare liceale, fie la una din academiile categoriilor de forțe ale armatei sau chiar pentru a deveni soldat/gradat voluntar. Este motivul pentru care rolulul ofițerului de relații publice privind promovarea profesiei militare este într-o continuă creștere, deoarece acesta constituie interfața dintre mediul militar și societate.

O baza de selecție mare oferă întotdeauna posibilitatea recutării unor tineri cu aptitudini și cunoștințe ridicate.Activitatea de informare și relații publice desfășurată de un Centru Militar devine extrem de importantă în ceea ce privește identificarea și atragerea acestor tineri spre profesia militară. Proiectarea activităților specifice sistemului militar și transpunerea lor în practică impun, în mod obligatoriu, existența unui personal militar calificat, la toate nivelurile ierarhice.

O calitate înalta a personalului constituie o premisa a succesului privind profesionalizarea armatei.

Nici un ofițer de relații publice nu poate pretinde că deține o „rețeta magică” de rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă, iar schimbările din interiorul și exteriorul sistemului militar îi impun acestuia o permanentă regândire, reorientare și adaptare a strategiilor și modalităților de acțiune pentru promovarea unei imagini favorabile a armatei și a profesiei de militar. În acest sens, ofițerul de relații publice, pe baza unei strategii coerente de imagine, b#%l!^+a?identifica și deschide toate canalele de comunicare disponibile, astfel încât imaginea indusă să fie clară și distinctă.

Singura problemă cu care se confruntă sistemul militar privind managementul resurselor umane în ceea ce privește activitatea de relații publice și a profesioniștilor din domeniu este că, la momentul actual , ofițerii de relații publice și jurnaliștii militari sunt văzuți ca niște jurnaliști civili, adaptați condițiilor cerute de către cadrul militar și care nu fac altceva decât să se adapteze condițiilor impuse de rigoarea militară.

Într-o societate democratică – fie ea și în tranziție –, guvernată de un stat de drept, jurnalistul se poate exprima în deplină libertate constituțională. Dacă politica editorială a publicației la care lucrează este în concordanță cu convingerile sale, atunci jurnalistul poate lucra fără constrângeri. Dacă nu, are posibilitatea de a pleca la o altă publicație a cărei politică editorială este în consonanță cu convingerile sale.

Dacă la nivelul presei, pe care noi o numim civilă, lucrurile sunt relativ așezate, care este situația în partea militară a breslei?

La nivel general, lucrurile stau la fel ca în varianta civilă, cu singura diferență că nu sunt presiuni de natură externă. Prin reglementări interne (Instrucțiuni privind activitatea de relații publice în armată), presei militare i se atribuie misiunea de a contribui, prin mijloace specifice, la informarea internă a personalului armatei și de a participa la realizarea transparenței activităților Armatei Românie . Activitatea se desfășoară “în conformitate cu legile țării și principiile constituționale ale libertății presei și ale libertății de exprimare și de creație” dar “cu respectarea prevederilor «Strategiei de Comunicare a Ministerului Apărării Naționale»” .

Acestea fiind datele, libertatea presei este trasată clar în limitele sus-amintitei strategii, prin care se dorește – ca oriunde în lume dealtfel – crearea unei imagini favorabile a Armatei. Astfel, instituția militară devine generator de presiune asupra presei subordonate.

La nivel individual, jurnalistul militar este definit ca “persoana încadrată în statul de organizare al redacției unui mijloc militar de informare în masă pe funcție de redactor, secretar/secretar general de redacție, fotoreporter sau cameraman” (RP-1, art.24). Printre obligațiile sale de serviciu se înscriu apărarea onoarei și demnității instituției militare, “în deplinul respect al adevărului” (RP.1, art.25, lit.a) și să “nu prejudicieze imaginea instituției militare prin materialele pe care le semnează” (art. 25, lit.f). Sunt două prevederi care, cel puțin teoretic, pot intra în conflict atunci când ziaristul militar “în deplinul respect al adevărului” este în situația de a scrie articole care prejudiciază “imaginea instituției militare”.

Deci scriind articolul, jurnalistul militar se plasează în afara statutului său, iar dacă nu îl scrie, intră în conflict cu propria conștiință. În partea civilă a presei rezolvarea este foarte simplă; ziaristul pleacă la o altă publicație. Confratele său militar nu are această opțiune, deoarece oriunde s-ar duce în presa militară, condițiile sunt aceleași.

La modul practic, jurnalistul militar se confruntă cu altă situație. Din dorința proprie sau indusă de a realiza o imagine pozitivă a instituției din care face parte, în paginile publicațiilor ajung cu precădere elementele agreabile ale cotidianului militar și foarte rar unele deficiențe de sistem, hiatusuri în comunicare ori alte aspecte mai puțin plăcute. În acest fel, credibilitatea publicațiilor se erodează, iar “Strategia de Comunicare a Ministerului Apărării Naționale”, oricât de bine ar fi gândită, riscă să nu își atingă scopul. Cât despre publicații de exempu, riscă un retour en arrière, devenind valoroase din punct de vedere tehnic și estetic, însă golite de conținut.

În mediul social, nici o organizație sau instituție nu își poate desfășura activitatea în mod izolat, în concluzie, armata nu poate face excepție.

Fiind o prezența în acest mediu, instituția militară trebuie să comunice, pentru a-și semnala prezența și pentru a răspunde solicitărilor care i se fac din partea cetățenilor sau altor instituții.

Miege Bernard spune despre comunicare că ”este omniprezentă, ea invadează cu repeziciune toate locurile în care viața socială se organizează, iar unele după altele, diferitele instituții sociale sunt seduse de ea și se lasă foarte repede convinse de avantajele pe care ar putea să le tragă ”

Misiunea armatei române vizează interesul public, manifestat prin susținerea publică a funcționării acesteia iar prin această viziune putem spune că activitatea de relații publice devine chiar o obligație.

Ea este stipulată că atare sub formă unor legi, ordine sau instrucțiuni care reglementează practic raporturile dintre armata și alte organizații, instituții, grupuri sau simpli cetățeni.

Libertatea de opinie a ziariștilor militari, cât și capacitatea acestora de a reflecta esențial și corect activitățile armatei, evoluțiile și tendințele de transformare a sistemului militar, determină luarea în considerare, cu seriozitate și încredere, a oricărei redări în mass media a realităților militare.

Activitatea armatei nu mai este în prezent considerată un secret, o realitate greu accesibilă pentru opinia publică.

Ziaristul din fiecare structura militară este acea persoană specializată care, prin natură funcției, gestionează imaginiea publică a armatei prin difuzarea de informații concrete, oportune și complete, pentru ca mass media, publicul larg să poată analiză și înțelege adecvat problematica apărării și securității naționale.

Necesitatea activității de relații publice este indusă de nevoia de creștere a eficacității și motivării acțiunilor personalului intern al întregului organism militar. O bună informare a personalului cu privire la evoluția vieții din armată, a modului în care înțelege să își îndeplinească misiunile, cu privire la politica de personal și la schimbările din interiorul sistemului, creează premisele unei susțineri din interior și a unei motivări crescute a personalului militar pentru îndeplinirea unor obiective și a misiunilor pe care le are armata în general.

In acest fel, înainte ca necesitatea relațiilor publice să fie asimilată de toate organizațiile, cu b#%l!^+a?toate confuziile care sau făcut și se fac în continuare, problema relațiilor publice în armata devine una extrem de stringentă referitoare la statutul jurnaliștilor mulitari și asimilarea acestora cu jurnaliștii civili.

Încă de la începuturile activității de relații publice, în instituția militară a existat o preocupare sistematică pentru construirea unei structuri viabile, eficiente, care să poată realiza atât informarea în interiorul armatei, cât și interfața instituției militare cu societatea românească și cu mediul internațional.

Ca răspuns la creșterea nevoii de comunicare și transparență publică a instituției militare și din dorința de aliniere rapidă la standardele unei armate moderne, capabilă să răspundă provocărilor noului mediu de securitate internațional, conducerea Ministerului Apărării Naționale a decis, la sfârșitul lunii octombrie 1991, introducerea activității de relații publice în armata și înființarea Secției de Informare și Relații Publice a Armatei, aflată în subordinea directă a ministrului apărării naționale.

La 30 octombrie 1993, în baza Ordinului general al ministrului apărării naționale și a Ordinului Marelui Stat Major, Secției de Informare și Relații Publice a Armatei să transformat în Direcția de Informare și Relații Publice a Armatei, iar în perioada 30 aprilie 1997 20 februarie 2007 a purtat denumirea de Direcția Relații Publice. În prezent, denumirea structurii este Direcția Informare și Relații Publice.

Sistemul de relații publice din armata României este compus din:

a) Direcția Informare și Relații Publice;

b) Secție de relații publice la Statul Major General;

c) Compartiment relații publice la statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei (Forțele Terestre, Forțele Navale și Forțele Aeriene), comandamentele de armă și comandamentele de divizie;

d) ofițer de relații publice sau referent de specialitate la brigăzile și regimentele din categoriile de forțe, la unitățile de nivel batalion independente, Universitatea Națională de Apărare, Academia Tehnică Militară, academiile categoriilor de forțe ale armatei, școlile de aplicație, școlile militare de maiștri militari și subofițeri, colegii militare liceale;

e) personal care desfășoară activitatea de relații publice prin cumul de funcții la celelalte structuri militare care nu au prevăzute funcții în organigramă;

f) mijloace militare de informare în masă centrale și locale.

Personalul cu activitatea de informare și relații publice răspunde de organizarea, desfășurarea și logistica activităților de relații publice proiectate și derulate de organizația militară, precum b#%l!^+a?și de calitatea și conținutul acestora.

Datorită deschiderii, informării oportune, responsabilittății și profesionalismului, cadrele militare care încadrează structurile de relații publice au adus o contribuție importantă la formarea și menținerea unei imagini pozitive a instituției militare în țară și în străinătate, la construirea și dezvoltarea unui sistem modern de comunicare și relații publice în armată, la atingerea obiectivelor de interoperabilitate în domeniul informării publice cu armatele statelor membre NATO, la creșterea transparenței publice a organismului militar și la relaționarea acestuia cu societatea civilă, precum și la prezervarea și promovarea valorilor tradiționale ale oștirii române.

Necesitatea serviciilor structurilor de relații publice din sistemul militar face muncă acestora indispensabilă. Întreagă activitate are la baza un anumit set de reguli bine definite și adaptate fiecărei situații în parte, deoarece orice detaliu scăpat din vedere poate să pericliteze obiectivul vizat de planul care se dorește a fi implementat.

Ceea ce îi diferențiază de jurnaliștii civili, jurnaliștii militari care activează în acest domeniu trebuie să țină cont pe lângă caracteristicile clare pe care le implică meseria lor și de o serie de principii după care se conduce întreaga activitate de relații publice din sistemul militar, principii care vor fi dezvoltate în continuare.

În Armata României sunt vehiculate două categorii de informații, cele libere la publicare și cele clasificate. În ambele situații se are în vedere cu prioritate interesul publicului, care are dreptul, firesc, de a primi informații, dar și, pe de altă parte, de a fi apărat, ceea ce presupune uneori protejarea acelor informații ce ar putea servi potențialului agresor, indiferent cine ar fi el și cum s-ar manifestă.

Este clar că între activitatea de protecție a informațiilor și cea de relații publice există o opoziție – uneori, prin presiunile exercitate de mass media, chiar o controversă –, dar ea nu se datorează existenței unor interese opuse, ci este rezultatul conflictului ce se manifestă între nevoia de informare și nevoia de securitate. Protecția informațiilor acceptă principiul liberului acces la informații publice, fiind preocupată doar de reglementarea accesului la informațiile care afectează securitatea națională. De partea cealaltă, relațiile publice trebuie să facă față presiunii informative a masmedia care consideră că publicul are dreptul de a accede la toate informațiile și că este singurul în măsură să decidă asupra caracterului acestora.

Toți profesioniștii din organizația militară trebuie să înțeleagă importanța și natura comunicării, modalitățile de transmitere și de formulare a mesajelor și, în același timp, să se asigure că principiul „vocii unice” funcționează, chiar și atunci când folosește canale de comunicare b#%l!^+a?diferite.

Publicul are dreptul elementar de a primi informațiile de care are nevoie pentru a-și fundamenta punctele de vedere în legătură cu sistemul național de apărare și, prin urmare, pentru ași exercită dreptul de participare democratică. Totodată, comunicarea nu doar informează, ci și formează publicul în ceea ce privește drepturile și obligațiile sale.

Armata, ca sistem transparent, deschis către mediul social, nu se individualizează și nu se afirmă numai prin ceea ce produce în mod continuu, ci și prin personalitatea sa socială de partener viabil și credibil.

Instituția militară trebuie să răspundă permanent așteptărilor cetățenilor și ale organizațiilor cu care relaționează și care își afirmă dreptul de a ști și a înțelege.

În aceste condiții, instituția trebuie să dialogheze și să comunice în mod profesional cu mediul sau intern, dar și extern, aducând în prim plan principalele domenii în care jurnaliștii militari activează în scopul formării unei imagini pozitive a armatei precum și pentru formarea și menținerea în opinia publică a interesului pentru organizația militară.

Informarea publică directă reprezintă activitatea de asigurare a accesului la informațiile de interes public. Ea este stipulată în acte legislative generale și specifice unor organizații și instituții publice. În interiorul acestei activități sunt stabilite responsabilitățile în furnizarea informațiilor, termenele de furnizare a informațiilor și categoriile de informații pe care instituțiile publice le pune din oficiu sau la cerere la dispoziția celor interesați.

Pentru instituțiile publice, implicit și pentru organizația militară, comunicarea cu publicul în interesul căruia lucrează, atât la nivel național, cât și la nivel local, a evoluat în ultimii ani de la stadiul de datorie la cel de obligație, chiar de necesitate. Nimeni nu își mai poate imagina astăzi că activitatea curentă a oricărui sistem public, inclusiv a celui militar, să nu se reflecte intr-o informare a publicului constantă, bazată pe o strategie și pe principii de acțiune unitare, dar diferite de mesajele publice oferite de jurnaliștii civili .

Alegerea corectă a canalelor de informare poate soluționa o parte din presiunile externe generate de cererile publicului, pentru că acesta poate primi răspunsuri la unele dintre întrebări, de exemplu, prin intermediul mass media. Ofițerul de relații publice și jurnaliștii militari trebuie să conlucreze pentru informarea publicului, pe baza unei relații de încredere și respect reciproc.

Cei dintâi au mesaje și informații de transmis, în timp ce jurnaliștii au acces la publicul larg, care dorește să primească aceste informații cu promptitudine și într-o formă pe care o poate înțelege. Aici însă e extrem de important și cum privesc militarii activitatea de comunicare și b#%l!^+a?unde se plasează aceștia în raport cu publicul.

În conformitate cu Politica Militară de Afaceri Publice a NATO, dar și cu legislația militară în vigoare din Armata României, abordările privind politica de comunicare este diferită de cea civilă și constă în aceea de a furniza informații cu acuratețe cu minim de întârziere, cu respectarea regulilor de securitate a informațiilor și proprietate. Politică de informare publică a organizației militare poate fi de trei feluri: foarte activă, activă și reactivă.

Pentru fiecare activitate de interes public desfășurată în armata, se stabilește politica de informare publică, care poate fi:

a) “foarte activă, când personalul de informare și relații publice depune eforturi susținute pentru a asigura vizibilitatea activității în mass media și pentru a transmite informații referitoare la activitate; această politică are la baza interesul public real sau dorit și poate fi sprijinită de o gama largă de produse și activități de informare și relații publice;

b) activă, când personalul de informare și relații publice depune eforturi de rutină pentru asigurarea vizibilității activității; scopul, precum și gama de produse de informare și de activități de sprijin sunt, în general, limitate; această politică este adoptată când este de așteptat că activitatea să atragă un anumit interes din partea publicului sau când se apreciază că rezultatele obținute sunt modeste în raport cu timpul și resursele investite;

c) reactivă, când personalul de informare și relații publice nu face eforturi pentru a aduce în atenția publicului o activitate planificată; această abordare este utilizată când se anticipează un interes public nesemnificativ pentru o activitate planificată sau când există restricții impuse de protejarea informațiilor clasificate ori a datelor cu caracter personal; personalul de informare și relații publice este totuși pregătit să răspundă la eventualele solicitări de informații din partea massmediei sau a publicului.” În concluzie, orice organizație, fie ea publică sau privată, trebuie să aibă o strategie de comunicare, construită pe baza obiectivelor și a atribuțiilor organizației, ca o parte esențială a strategiei de ansamblu.

Comunicarea “este problema tuturor” și presupune muncă de echipă, că atare, departamentul/serviciul/biroul de comunicare și relații publice nu poate funcționa eficient fără sprijinul tuturor colegilor și fără expertiza acestora în diferite domenii.

În ceea ce privește informarea internă, această face parte din dinamica construirii imaginii instituției militare alături de informarea publică. Imaginea armatei depinde în mare măsură de imaginea difuzată de oamenii ce o alcătuiesc, un personal motivat din interiorul sistemului este plăcut și în exteriorul acestuia, devenind în acest fel un ambasador fidel, credibil și pozitiv. b#%l!^+a?

Funcția de informare internă capătă, în prezent, cea mai mare importantă în toate programele de gestiune a imaginii prin activitatea de informare și relații publice. Oamenii simt în permanentă nevoia să cunoască, să știe din surse sigure și nu din zvonuri, care sunt problemele cele mai importante ale organizației din care fac parte, care sunt proiectele de schimbare și perspectivele de evoluție ale acesteia.

În activitatea de comunicare publică trebuie să se acorde atenție apariției zvonurilor, în ciuda faptului că ele sunt, de cele mai multe ori, anonime. Caracteristică definitorie a zvonului este faptul că mesajul suferă o distorsiune continuă pe măsură ce trece de la un subiect la altul.

Tim O’Sulivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery împreună cu John Fiske definesc în lucrarea lor zvonurile că fiind acele “discursuri neoficiale și nerevendicate, care apar că rezultat al vehiculării unor informații neverificate întrun mediu social care le creditează deoarece satisface nevoia de informare a subiecților”.

Într-o lume dominată de interese divergente, când dialogul, interviul, comunicatul, articolul sau știrea, întind tot felul de capcane, trebuie stăpânită foarte bine artă comunicării pentru a putea descifra corect sensul fiecăruia și al contracara în caz de nevoie.

O informare internă desfășurată corect și la momentul oportun vine întotdeauna să sprijine instituția militară în derularea unor programe realiste și coerente de relaționare cu societatea.

Activitățile de informare internă diferă în funcție de eșalon, specificul și dislocarea acestuia în țară. În toate cazurile, primul scop al acesteia îl constituie crearea condițiilor necesare instituției militare de ași difuza către propriile audiențe informațiile considerate esențiale pentru creșterea capacității de lupta, consolidarea coeziunii și spiritului de corp și întărirea moralului personalului, precum și pentru asigurarea informării angajaților în probleme de interes, care nu sunt disponibile din alte surse, și care le influențează viață personală, viață de familie și carieră.

Pentru Doru Pop, ideea centrală a comunicării interne „este că angajații pot lucra mai eficient dacă pot participa efectiv în cadrul organizației și dacă sunt suficent informați.

Comunicarea internă contribuie, prin schimbul de idei și de informații, la creșterea eficienței organizației și la instaurarea unui climat propice de activitate.”

Informarea internă este o activitate cu caracter permanent, desfășurată de către ofițerul de relații publice, conform reglementărilor în vigoare, activitate care nu poate fi limitată doar la organizarea unei adunări lunare de informare a personalului. Totodată, această nu trebuie confundată cu informarea personalului pe linie administrativă, cum ar fi prezentarea de ordine b#%l!^+a?și dispozițiuni, organizarea modului de desfășurare a unor activități anume.

Trebuie să înțelegem că ziariștii militari, spre deosebire de cei civili, au o cultură aparte care consider ă profesia de ofițer drept un serviciu pentru țară, cu scopul de a asigura securitatea comunității naționale; este o cultură care pune accent pe coeziunea de grup și pe codul etic profesional; determin ă un grup care consideră leadership-ul individual ca o datorie și responsabilitate; determină un grup puternic motivat prin obligația lor socială ca activitate de excelență; determină un grup supus conducerii politice și caracterizat printr-o puternică loialitate față de legile fundamentale ale țării; determină un grup caracterizat prin datorie, onoare, abnegație, exemplu personal, caracter comunitar, ierarhie, disciplină și control; determină un grup ce a trecut printr-o selecție atentă și o educație profesională temeinică.

Informările interne din Ministerului Apărării Naționale se adresează următoarelor categorii de personal militar și civil:

personalul militar în activitate și din rezervă

salariații civili din Ministerul Apărării Naționale

elevii și studenții militari

pensionarii și veteranii de război

familiile acestora

Fiecare program de comunicare internă are un set de obiective care se stabilesc în urmă unui audit de comunicare. În funcție de nivelul de informare de la care se pornește, de structura și dimensiunile colectivului, se determina scopul programului, obiectivele, strategia și se aleg instrumentele necesare. În general, comunicarea internă este menită să transforme un colectiv într-o echipa, să informeze oamenii și să formeze sau să consolideze o cultură organizațională distinctă și motivantă.

Pe site-ul oficial al Ministerului Apărării Naționale sunt postate principalele obiective ale activității de informare internă:

Sprijinirea comandanților în exercitarea funcțiilor de comunicare specifice actului de conducere

Dezvoltarea printre angajații instituției și membrii de familie ai acestora a unei mai bune înțelegeri a rolului Forțelor Armate în apărarea României și a rolului lor în cadrul acestora

Informarea corectă și oportună a personalului și membrilor de familie asupra evoluțiilor din mediul militar, politicilor de management a resurselor umane, retributiilor, locuințelor și a altor probleme care pot influență moralul, sănătatea, bunăstarea materială și siguranță acestora

Promovarea spiritului cetățenesc

Recunoașterea meritelor profesionale ale personalului

Consolidarea relațiilor interumane în interiorul instituției

Promovarea principiilor fundamentale ale Constituției României, a mândriei de a fi cetățean român și a devotamentului pentru profesia de militar

Explicarea și popularizarea în rândurile personalului a Strategiei de securitate b#%l!^+a?națională, a Strategiei militare naționale și a Doctrinei militare

Explicarea ideologiilor potențialilor adversari

Explicarea politicii de alianțe militare și a puterii forțelor aliate

Informarea personalului în probleme de apărare și securitate națională, pentru a putea informa corect, la rândul lor, membrii comunității care sunt interesați de carieră militară.

Deoarece scopul informării interne este transmiterea de informații esențiale care nu sunt disponibile din alte surse, dar care poate influență viață personală a militarilor, a familiilor acesora, precum și carieră profesională, această presupune o înlănțuire de activități de informare a personalului, însoțite de produse de comunicare specifice.

Strategia de comunicare poate fi implementată în interiorul sistemului militar prin mai multe tipuri de activități specifice:

activități de informare organizate cu întreg personalul militar sau pe categorii de peronal

adunări fără ordine de zi, organizate ori de câte ori este nevoie

discuții individuale cu angajații care pot fi afectați de modificări ale politicii de personal, reorganizarea sau restangerea activității

întâlniri informale ale comandantului unității cu reprezentanții cei mai influenți ai diferitelor categorii de personal care se bucură de autoritate și încredere în rândurile acestora

organizarea 'Zilei Porților Deschise' pentru membrii de familie

întâlniri cu veterani de război sau pensionari militari care au activat în unitatea respectivă

concursuri și competiții profesionale sau de specialitate care să contribuie la dezvoltarea spiritului de echipa.

În concluzie, transmiterea valorilor instituției militare către membrii săi se face prin comunicare internă, proces extrem de important deoarece adoptarea valorilor instituției de către personal este sinonimă cu strângerea trupelor sub același steag.

Activitatea de informare internă tinde din ce în ce mai mult să devină o prioritate a conducerii și nicidecum o activitate secundară.

Restructurările și redimensionările, schimbarea domeniilor de activitate, reducerea numărului de posturi, aduc schimbări profunde în interiorul colectivelor. Pentru cei neinformați, de cele mai multe ori, schimbarea înseamnă nesiguranță, dificultăți de adaptare, scăderea interesului b#%l!^+a?pentru carieră militară. Ofițerul de relații publice nu trebuie să scape din vedere faptul că un personal corect informat, motivat și atașat valorilor unității, permite organizației militare să-și îndeplinească scopurile pentru care există, consolidează coeziunea și spiritul de echipa, întărește moralul persona lului și reduce riscul de apariție a unor eveni mente nedorite, care pot lua formă unor crize.

Totodată, putem spune că o comunicare internă eficientă permite instituției militare să vorbească cu o singură voce, clară, pentru a penetra mediul din ce în ce mai competitiv, prin construirea unor relații publice pozitive care reprezintă, în realitate, valorile profesate de către instituție, împărtășite de către angajații acesteia și care, în cadrul procesului de relații publice, sunt exprimate în public.

Valorile exprimate înseamnă mai mult decât marketingul sau comunicarea, ele constituind sursă loialității, credibilității și încrederii publicului în armata să.

În timp, relațiile publice, creează reputația sau imaginea pozitivă, care nu reprezintă altceva decât valorile înțelese. Reputația generează starea pozitivă de așteptare pentru că instituția militară să fie acceptată și crezută de către membrii societății.

Referindu-ne și la comunitatea locală, această reprezintă structura socială exterioară unei unități militare, care se manifestă în aria geografică în care activează respectivă instituție. Ea poate fi orașul, comună sau satul în care este dispusă sau în apropierea cărora se găsește această. Comunitatea locală are o structura complexă și un caracter dinamic. Ea cuprinde instituții, organe ale administrației locale, organizații și asociații neguvernamentale, perso nalitati publice.

Din punctul de vedere al activității de relații publice, comunitatea locală cuprinde mai multe categorii de public, structurate pe baza unor interese, atitudini, aptitudini comune (politice, economice, culturale, religioase, etnice); adesea, atitudinile acestor categorii de public sunt influențate de anumiți lideri de opinie (oficialități locale, lideri sindicali sau religioși, investitori, editori de presă etc.).

Faptul că instituția militară nu este izolată ci, dimpotrivă, are în jurul sau comunități umane mai mici sau mai mari, mai apropiate sau mai depărtate, implică existența unor legături de vecinătate.

George David este de părere că “relațiile cu comunitatea locală cuprind ansamblul activităților desfășurate nemijlocit de o organizație (în general, de reprezentanți ai acesteia) pentru a câștigă b#%l!^+a?bunăvoința, simpatia, încrederea, sprijinul vecinilor din spațiul geografic al organizației respective, fie că acești vecini sunt alte organizații sau persoane din mediul exterior”

Pentru ca o unitate militară, indiferent care ar fi aceasta, să-și îndeplinească în condiții bune misiunile cărei revin, este condiționată de o serie de factori fizici, care țin de amplasarea ei din punct de vedere geografic, dar și factori umani. Aceștia din urmă se referă atât la personalul militar al unității, cât și la membrii comunității locale din vecinătatea acesteia.

Relațiile cu comunitatea locală se nasc, în primul rând, din necesitatea unui cadru social în care membrii instituției militare să nu se simtă izolați, ci să ducă o existența normală, într-un mediu capabil să le satisfacă trebuințele firești de comunicare, de informare, educative, culturale, de recreere, de integrare și apartenența socială atât pentru ei, cât și pentru familiile lor.

Neglijarea acestor trebuințe îi poate afecta negativ, în pofida unei foarte bune pregătiri profesionale.

Pentru toate acestea, personalul militar are nevoie de sprijinul și înțelegerea localnicilor, mai ales atunci când activitățile desfășurate le-ar putea crea probleme sau nemulțumiri. În acest sens, unitatea militară, prin comandantul acesteia sau prin ofițerul de relații publice, va caută să inițieze contacte mai întâi cu reprezentanții comunității locale, cu aceste ocazii manifestandusi disponibilitatea de a coopera și dorința de a se ajută reciproc.

Localnicii vor află astfel cum vor beneficia ei înșiși de sprijin din partea organizației în cazul unor situații deosebite. Odată stabilite, aceste legături vor putea fi întărite punanduse în practică programe de relații cu comunitatea, menite să întrețină atitudinea pozitivă, una față de cealaltă, a celor două părți.

Scopul principal al relațiilor cu societatea este acela de a comunica. Prin activitatea de comunicare se urmărește asigurarea unei bune vizibilități a organizației militare în opinia publică și de a descifra sau decodifică

cerințele publicului cu privire la organizație. Comunicarea, indiferent de limbajul sau mijlocul folosit, trebuie să întărească imaginea în reprezentarea publicului.

Relațiile organizației cu comunitatea se realizează în special prin intermediul conducerii acesteia, mai ales al șefului, că prim reprezentant al instituției pe care o conduce. Datorită multitudinii de sarcini pe care le presupune această funcție, șeful își constituie, de obicei, o echipa formată din

specialiști care au rolul de al consilia în diferite probleme, printre care se va află în mod b#%l!^+a?obligatoriu și ofițerul de relații publice.

Ofițerul de relații publice este elementul de legătură al șefului cu comunitatea locală. În acest sens, acesta va avea posibilitatea de al sfătui pe comandantul unității cu privire la importantă angajamentelor sale față de comunitatea locală, la gradul de implicare în relațiile cu această.

Odată ce vor fi înțelese importantă și beneficiile acestor angajamente, ofițerul de relații publice propune măsuri menite să îmbunătățească aceste relații și sprijină în totalitate acțiunile de punere în aplicare a propunerilor care au fost formulate în acest scop.

Relațiile cu comunitatea se pot desfășura în mod natural, fără intervenții din partea cuiva. Pentru a avea, totuși, un control asupra acestor relații și pentru a le putea evalua, este necesar să existe un plan de principiu în acest sens.

Acesta se poate realiza după parcurgera următorilor pași:

a. Formularea obiectivelor

Acest prim pas reprezintă punctul de plecare, prin care se stabilesc obiectivele care se urmăresc prin relațiile cu comunitatea locală. Iată în continuare câteva exemple de asemenea obiective:

 integrarea instituției militare în viață comunității în sistemul relațiilor existente;

 informarea comunității cu privire la rolul, misiunile și activitățile desfășurate;

 obținerea de sprijin și acceptare din partea comunității față de prezența și misiunile specifice ale instituției militare în zona.

 explicarea misiunilor armatei și ale unității militare din zona

 menținerea reputației unității militare de bun vecin și de organizație profesionistă și respectabilă

 informarea comunității locale asupra modului în care poate fi sprijinită de militari, precum și în legătură cu dorința acestora de a lua parte activ la viață socială locală

 promovarea profesiei militare în cadrul comunității locale

b. Documentarea (strângerea informațiilor) Un program de relații cu comunitatea locală, bine construit, necesită depistarea unui mare număr de fapte, înainte de a consemna ceva în scris. Un minim necesar de cerințe ar fi următoarele:

 opiniile membrilor din conducerea instituției militare despre intenția de a sprijini relațiile cu comunitatea

 de ce anume are nevoie comunitatea de la organizație, și ce anume poate oferi această

 obiceiurile locului și atitudinile comunității

 interesele împărtășite atât de comunitate, cât și de organizația militară b#%l!^+a?

Că surse pentru documentare, pot fi utilizat colecții ale presei locale, monografii, lucrări de specialitate, anuare statistice, broșuri, pliante editate de diferite instituții

c. Programarea activităților

O planificare efectivă este esențială pentru a imprimă o direcție realistă instituției militare. Stabilind țintele, programele și coordonând activitățile împreună cu alte structuri de relații publice, se pot obține efecte sinergice.

Deciziile luate în ultima clipă, nefundamentate serios, vor crea interferențe nedorite și nemulțumiri serioase față de acțiunea instituției. Această atitudine poate deveni evidență atunci când militarii vor veni în contact cu membri ai societății.

Principalele mijloace folosite pentru crearea și menținerea unor bune relații cu comunitatea sunt:

 dialogul direct cu personalitățile și membrii comunității

 participarea militarilor la evenimente importante din viață comunității comemorări,

 aniversări, competiții sportive locale, reuniuni,

 ședințe ale consiliilor locale

 sprijinul efectiv acordat comunității locale în cazul producerii unor dezastre sau calamități naturale

 invitarea membrilor comunității la evenimente importante din viață unității

 editarea și difuzarea de broșuri, pliante și materiale de prezentare

 vizite ale militarilor în unități și obiective socioculturale

d. Evaluarea

Treapta de evaluare în cadrul relațiilor cu societatea este procesul de determinare a succesului obținut pe baza unui program sau a programelor urmărite. Acesta este momentul când se revăd obiectivele, cât de bine a fost executat planul și dacă acestea sau realizat bine.

O evaluare generală sau o analiză finală va aduce o fundamentare temeinică în vederea imbunatattirii programelor similare în viitor.

Principalul motiv pentru a avea obiective măsurabile este de a facilita procesul de evaluare. Informațiile în procesul de evaluare pot fi obținute atât de la cei care execută programul, cât și de la cei care reprezintă audiență.

Pentru o bună evaluare trebuie selecta metodă care va da cel mai bun rezultat pe plan intern și extern. b#%l!^+a?

Este important să amintim că fiecare program trerbuie evaluat întrun fel sau altul. Învățăm din greșelile noastre și, ceea ce este mai important, trebuie să avem o evidență a succeselor noastre. Pe acest temei, acele metode care au dat rezultate foarte bune pot fi folosite din nou.

În concluzie relațiile cu comunitatea locală sunt parte componentă a activității de relații publice, iar o dezvoltare planificată a acestor relații necesită o bună cunoaștere a partenerului: comunitatea locală. Aceste tipuri de relații NU sunt opționale și ele vor există cu sau fără voia ofițerului de relații publice .

A comunica este esențial pentru o organizație sau pentru o instituție ce se dezvoltă sau se străduiește să impună în spațiul public un nou set de valori, o nouă filozofie de acțiune. Iar când această ,,nouă filozofie” vizează o problematica de interes general, cum este cea a apărării naționale sau a profesiei militare ,,a comunica”, științific, devine absolut obligatoriu, pentru că, de calitatea și acuratețea mesajelor emise, că și de exactă interpretare și valorificarea a celor primite, depind foarte multe dintre cunoscutele sau necunoscutele ecuației relaționale a instituției militare. Din acest motiv, profesia de ofițer de relații publice a devenit cu timpul profesie de sine stătătoare, căreia iau fost încredințate responsabilități din ce în ce mai mari.

Munca ofițerilor de relații publice este definită mai mult de cei cu care interacționează, decît de cei care o practică. Un ofițer de relații publice nu va urmări niciodată promovarea propriei imagini, ci pe cea a instituției, altfel nu este considerat util.

Din acest punct de vedere, ofițerii de relații publice nu răspund sistematic anumitor asalturi ale jurnaliștilor, evita de cele mai multe ori dreptul la replică, preferând, spre inte resul instituției militare, să adopte o strategie pasivă.

Este extrem de important modul în care militarii percep activitatea celor care ocupă această funcție în ierarhia instituției.

În instruirea jurnaliștilor militari există anumite acțiuni desfășurate de aceștia care scapă observației publicului intern. Cercetarea publicului ținta, implementarea și evaluarea obiectivelor, a strategiilor și tacticilor de acțiune, stabilirea de contacte și inițierea unor programe de colaborare cu organizații locale sau instituții similare, studierea tendințelor de manifestare a unei crize și propunerea unor măsuri de prevenire, anticiparea evenimentelor și poziționarea armatei față de acestea sunt doar câteva exemple.

Nici o organizație nu poate trăi fără comunicare. Dacă nu sunt aduse la cunoștință opiniei publice, un eveniment, o inițiativa sau un proiect, acestea nu există pentru societate. De aici putem spune că rezultă și necesitatea instituției militare de a comunica, de a-și face simțită b#%l!^+a?prezența în societate printr-o exprimare publică. Pentru a avea succes, ofițerii de relații publice din unitățile aparținînd Ministerului Apărării Naționale își stabilesc obiective pentru îndeplinirea cărora caută să construiască o anumită imagine a armatei.

În conformitate cu ordinul nr.12/2009 a ministrului Apărării Naționale structurile și personalul de informare și relații publice încadrat pe funcții distincte organizează și desfășoară activitățile de informare și relații publice ale structurilor pe care le deservesc și îndeplinesc următoarele atribuții principale:

a) desfășoară activitatea de informare publică, în condițiile legii;

b) întocmesc anual, documentele de planificare a comunicării la nivelul eșalonului respectiv;

c) organizează și desfășoară activitatea de informare internă a personalului;

d) organizează și desfășoară activități de promovare a profesiei militare;

e) gestionează în toate situațiile relațiile unității și personalului acesteia cu massmedia;

f) coordonează activitatea massmediei militare din zona lor de responsabilitate;

g) monitorizează apariția în presă locală a informațiilor referitoare la activitatea eșalonului la care activează și a unităților subordonate și le prezintă comandanților/șefilor structurilor respective, informând totodată eșalonul superior;

h) consiliază comandantul/șeful structurii la care funcționează în organizarea relațiilor cu comunitatea locală;

i) organizează, la ordinul comandantului structurii la care funcționează, când situația concretă o impune, conferințe sau briefinguri de presă;

j) identifica nevoile de informare ale militarilor din zona de responsabilitate; [30],

Ofițerul de relații publice trebuie să depășească stadiul de intermediar între organizația militară și societate, la cel de persoană angajată activ în apărarea intereselor instituției. Că partener social credibil, pentru a nu există inadvertențe între ceea ce afirmă în spațiul public și realitate, el va trebui să vegheze că obligațiile sociale ale instituției militare să fie respectate.

De asemenea, va trebui să selecteze mijlocul de presă adecvat pentru că mesajul lui să ajungă la publicultinta vizat, urmărind că subiectul pe care îl propune să fie atractiv, de interes pentru reprezentanții mass media.

Un alt element deosebit de important ăn instruirea jurnaliștilor militari și in dezvoltarea carierei lor este să ănțeleagă că cel mai mare dușman este timpul. Bătălia pentru exclusivitate și întâietate în relatarea evenimentelor, reducerea timpului de colectare și de punere în pagină a a?informațiilor de către jurnaliști creează presiuni asupra ofițerilor de relații publice privind furni zarea cu promptitudine a informațiilor solicitate. Pentru a realiza o documentare exactă, el depinde de cele mai multe ori de alte persoane din structura unității, care uneori nu înțeleg urgență cu care trebuie să răspundă solicitării. La această se adaugă timpul utilizat pentru redactarea documentului, aprobarea lui, ceea ce face din ofițerul de relații publice o persoană în permanentă lupta cu minutele.

În devenirea acestora ca specialiști militari, specialistul în relații publice din mediul militar are datoria de a fi prima sursă de informații, binecunoscută, de încredere și la care se poate apela cu mare ușurință. Dacă activitatea acestuia de informare este făcută profesionist, publicul câștigă consistent prin faptul că este informat prompt și corect despre ceea ce se întâmplă cu instituția militară, iar această își va putea face cunoscute mesajele pe care dorește să le promoveze.

Cu toate că este considerată a fi o profesie tânără, care acum atinge faza de maturitate și este permanent obligată să facă față la provocări pe plan profesional și social, relațiile publice și-au găsit locul firesc în structurile organizațiilor, participând la luarea tuturor deciziilor cu impact mediatic, gestionând climatul de muncă, imaginea publică, grăbind schimbarea și adaptarea organizațiilor la mediul extern.

Instituția militară, ca întreg, nu comunica decât prin persoanele abilitate să desfășoare astfel de acțiuni.

Pentru a desfășura o activitate corespunzătoare, ofițerii de relații publice, indiferent de eșalonul la care își desfășoară activitatea, trebuie să dobândească abilități specifice colaborării cu reprezentanții mass media și să învețe tehnici și metode diferite de cele uzitate în funcția lor de baza pentru care au fost pregătiți. Instruirea acestora în domeniul relațiile publice nu are loc în școlile sau academiile militare, ci se execută prin cursuri de pregătire specifice organizate de către Direcția Relații Publice a Ministerului Apărării Naționale, imediat după numirea în funcție.

Dumitru Iacob și Diana Maria Cismaru consideră că “rolul unui specialist în relații publice este de tehnician (introduce programul de relații), expert (identifica și rezolva poblemele, coordonează și dezvoltă strategia adoptată), promotor al comunicării (mediator și/sau interpret între organizație și publicurile sale) sau promotor al rezolvării de probleme (secund al managementului organizațional)” .

Calitățile cerute pentru un astfel de specialist din mediul militar sunt aceleași că la orice a?departament de relații publice al unei instituții civile. Se evidențiază loialitatea, autoritatea, credibilitatea, eficientă, echilibrul, bunulsimt.

O trăsătură importantă, credibilitatea, este dată de abilitățile personale ale fiecărui practicant al acestei profesii. Pe lângă o cultură generală solidă, ofițerul de relații publice trebuie să posede imaginație, creațivitate, dinamism, omniprezență, responsabilitate și loialitate față de instituție. El trebuie să cunoască foarte bine unitatea, specificul acesteia, să identifice în permanentă nevoile de informații ale diferitelor categorii de public, atitudinile și comportamentele lor și să stabilească legături cu aceștia. Înainte de a se exprimă în public, ofițerul de relații publice trebuie să țină seama de mediul în care va lansa mesajele și în funcție de evoluția mediului să adapteze permanent aceste mesaje.

Anticiparea viitorului permite instituției militare derularea unor activități pe termen lung, în armonie cu așteptările categoriilor de public.

Cristina Coman, este de părere că “pentru a-și putea îndeplini cu succes sarcinile și pentru a putea face față diverselor probleme de comunicare pe care le generează muncă zilnică, membrii biroului de relații publice trebuie să posede anumite calități (native ori dobândite), trebuie să dea dovadă de răbdare, de amabilitate, de simțul umorului, de abilitatea de a ceda în unele privințe, de maleabilitate

Exigențele profesionale pe care le reclamă practicarea acestei meserii (cunoașterea masmedia, a strategiilor și tacticilor de comunicare, alegerea suporturilor utilizate, conceperea și transmiterea unor mesaje clare, evaluarea tuturor etapelor planificării) completează tabloul calităților unui bun ofițer de relații publice.

Esența activității o reprezintă comunicarea, acest proces bidirecțional, care trebuie bine stăpânit și folosit. Un ofițer de relații publice primește informațiile, le filtrează și apoi le diseminează. În aceeași manieră, orice știre pe care vrea să o facă cunoscută trebuie să o adapteze nivelului de înțelegere al publicului țintă și să reușească să implementeze mesajul cheie. Este acea persoană care trebuie să înțeleagă și să se facă înțeles de un public eterogen, cu niveluri de pregătire și înțelegere diferite, cu dorințe și interese diverse.

Alături de comunicare, disponibilitatea este o altă trăsătură fără de care rolul sau nu se poate îndeplini, generând o imagine defavorabilă instituției militare pe care o reprezintă.

Disponibilitatea permanentă induce presei sentimentul de încredere în ofițerul de relații publice, așa încât nu va există ezitare în al contacta anterior redactării unei știri. Acest lucru este extrem b#%l!^+a?de benefic pentru unitatea care face obiectul articolului respectiv, oferind posibilitatea furnizării unui punct de vedere ce va fi prezentat o dată cu știrea. În acest caz, pot fi corectate eventualele erori sau neclarități ale informațiilor deja deținute de presă, efectul punctului de vedere exprimat de către acesta fiind de impact. O știre ce conține neadevăruri, difuzată fără că ofițerul de relații publice să poată fi contactat sau fără că această să exprime opinia instituției militare, va avea un efect negativ asupra opiniei publice și orice revenire ulterioară sau precizare făcută prin intermediul unui comunicat de presă, nu va putea elimina informația primară deja imprimată în memoria publicului.

Toate aceste abilități oferă credibilitate față de jurnaliști, dar și față de personalul propriu. Credibilitatea se câștigă extrem de greu, printr-o activitate sistematică, adaptată realităților, dar în acelsi timp există posibilitatea de a se pierde foarte repede, atunci când se comit erori.

Este de dorit că un ofițer de relații publice să aibă cunoștințe numeroase din cele mai variate domenii, să fie diplomat și să dea mereu dovadă de tact și bun simt. Ofițerul de relații publice trebuie să fie mâna dreapta a comandantului unității și să aibă acces la deciziile luate precum și la stabilirea obiectivelor generale.

Toleranță, nicidecum încăpățânarea, aroganță și convingerea că părerile lui sunt singurele corecte, trebuie să se numere printre calitățile sale, la fel că și stabilitatea, dorința de perfecționare profesională permanentă și deschiderea intelectuală.

Profesionistul în relații publice trebuie să fie și creativ, să răstoarne paradigme, moduri de a gândi. El trebuie să fie capabil să găsească asocierea potrivită la momentul oportun.

Firește, acesta este un portret ideal al specialistului în relații publice, dar din păcate nu există mulți care să îndeplinească toate aceste condiții.

Tracy Brian spune că „abilitățile, talentul, pasiunea, experiență și studiile reprezintă un alt set de elementelecheie ale succesului în domeniul relațiilor publice, un domeniu absolut fascinant. Fără acestea se obține doar mediocritate și extrem de rar o 'sclipire' de moment, de multe ori unică într-o carieră de o viață”.

Principalul canal comunicațional destinat activităților de informare a opiniei publice referitor la instituția militară îl reprezintă mass media.

Sintagma massmedia desemnează ansamblul mijloacelor de informare sau, chiar, comunicare în masă, fiind definite de către ClaudeJean Bertrand că „suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separați”

Dat fiind impactul deosebit pe care îl deține mass media civilă se poate consideră că această b#%l!^+a?contribuie intro măsură importantă la cristalizarea imaginii instituției militare atât în mediile b#%l!^+a?interne, dar și în cele internaționale.

Ținând cont de acest aspect, ofițerul de relații publice este pus deseori în situația de a scrie materiale destinate difuzării prin presă

Pentru a putea transmite mesaje către opinia publică prin intermediul massmedia, el trebuie să fie familiarizat pe deplin cu „limbajul“ și cu specificul presei și să cunoască cât mai bine specificul massmedia și comunicării prin intermediul acestui canal, ceea ce constituie o parte importantă a bagajului de cunoștințe și deprinderi necesare unui profesionist de relații publice.

Un ofițer de relați publice urmărește că, prin intermediul massmedia, să influențeze anumite audientetinta, pe care să le convingă și să le motiveze într-un anumit sens, fără a se îndepărta însă de adevăr și fără a încerca sași manipuleze destinatarii.

Atât ziariștii, cât și consumatorii produselor de presă în general, vorbesc adesea despre „știrea de presă“. Ce este, de fapt, „știrea de presă“?

Cristian Popescu Florin și Radu Bâlbâie definesc știrea de presă că find „orice lucru nou pe care îl înveți astăzi și pe care ieri nul știai“.

În fapt, știrea de presă ar putea fi caracterizată că fiind modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea informațiilor de actualitate (evenimente care tocmai sau petrecut, care sunt în desfășurare sau care urmează să aibă loc în viitorul apropiat). Ea este destinată exclusiv publicării și, de obicei, este preluată și difuzată că atare de massmedia interesate.

Prin elementele pe care le cuprinde, știrea de presă trebuie să răspundă la întrebările pe care și le pune receptorul (cititor, telespectator, radioascultător).

Acestea sunt:

Cine (este implicat sau este autorul evenimentului, acțiunii)?

Ce(să întâmplat, să petrecut)?

Unde (a avut loc evenimentul)?

Când (să petrecut)?

Cum (sau desfășurat faptele)?

De ce (care a fost motivul, cauzele evenimentului)?

Structura unei știri de presă urmează modelul “piramidei răsturnate”. Această presupune că informațiile care compun știrea sunt ordonate în ordinea descrescătoare a importanței lor, cele mai însemnate informații aflanduse în primul paragraf.

Adoptarea acestei structuri este necesară deoarece editorii și cititorii parcurg, de obicei, primele b#%l!^+a?paragrafe ale unei știri pentru a decide dacă îi interesează sau nu.

Comunicatul de presă este o formă de difuzare în scris a informațiilor care, spre deosebire de știrea de presă, nu este destinată în primul rând publicării, ci, mai ales, informării massmedia.

La fel că și știrea, comunicatul de presă reprezintă o formă activă de difuzare a informației, în care inițiativa aparține posesorului acesteia. În redactarea și difuzarea unui comunicat de presă, ofițerul de relații publice trebuie să țină cont de faptul că, pentru massmedia, comunicatele sunt surse de informații oficiale.

Comunicatul de presă apare din inițiativa sursei deținătoare a informației, adică din inițiativa instituției militare, dar acest lucru nu înseamnă însă că mass media au obligația de a prelua și publică informația astfel difuzată; această va fi preluată numai dacă va fi considerată că importantă și atractivă pentru opinia publică; prin urmare, sarcina ofițerului de relații publice este de a redacta și difuza comunicatele de presă numai atunci când acestea sunt oportune: când informația este de interes public.

Referitor la comunicatul de presă, Cristina Coman afirmă că acesta “este utilizat și apreciat atât de reprezentanții biroului de presă, cât și de jurnaliști, deoarece răspunde unor necesități stringente ale celor două tipuri de instituții; comunicatul constituie un instrument prin care, pe de o parte, o organizație poate să aducă la cunoștință presei și, prin ea, a publicului unele

informații legate de activitatea ei, iar pe de altă parte, reprezentanții presei pot obține anumite date, din sursă sigură și fără a mai depune efortul necesar documentării proprii”.

O ultima mențiune trebuie făcută cu privire la stilul de redactare al comunicatului, care trebuie să fie conceput astfel încât să câștige competiția cu celelalte mesaje care bombardează zilnic redacțiile mass media și opinia publică.

Referitor la redactarea comunicatului de presă, George David afirmă că “are aceleași reguli că și la redactarea știrii de presă și utilizând aceeași tehnică a piramidei inversate. Acest lucru este necesar deoarece de multe ori comunicatele de presă bine scrise sunt preluate de massmedia fără modificări”.

De obicei, comunicatul de presă se redactează în scris și se transmite prin fax, email sau (mai rar) prin poștă clasică ori curier.

Articolul de presă este mai ușor și, în același timp, mai dificil de scris decât știrea sau comunicatul de presă. Este mai ușor de scris pentru că el nu necesită neapărat respectarea tuturor constrângerilor ce privesc redactarea unei știri sau a unui comunicat, precum regulă b#%l!^+a? „piramidei

inversate“ sau a celor șase întrebări esențiale. Totodată, el este mai dificil de redactat, deoarece de această dată autorul are deplină libertate și responsabilitate în alegerea formei de exprimare, cu condiția să transmită mesajele dorite, pe care să le înzestreze cu un impact cât mai mare asupra publicului țintă vizat.

În activitatea să, jurnalistul militar trebuie să caute și să fructifice ocaziile de a scrie nu numai știri și comunicate de presă despre organizația să, ci și articole. Acestea produc un efect favorabil asupra imaginii organizației, deoarece publicul acordă, de obicei, o mare credibilitate informațiilor preluate din massmedia; este binecunoscută mentalitatea conform căreia un eveniment sasu o afirmație sunt adevărate pentru că „am văzut la televizor“ sau „am citit în ziar“.

Aparițiile în presă sunt cel puțin la fel de benefice pentru imaginea organizației că și publicarea de reclame plătite, condiția pentru asemenea apariții este să fie oneste și obiective.

Dacă știrea și comunicatul de presă reprezintă forme active de difuzare a informațiilor, în care inițiativa aparține posesorului acestora, interviul este o formă pasivă, în care intervievatul răspunde întrebărilor ziaristului. Pentru ziariști, interviul reprezintă atât o formă de prezentare a informațiilor, cât și un mijloc de documentare proprie.

Mihai Coman spune “că interviul este, înainte de toate, o conversație cu un demers investigativ”

În funcție de specificul massmedia pentru care este acordat, interviul poate fi:

pentru presă scrisă;

pentru radio;

pentru televiziune.

Interviul pentru presă scrisă se poate desfășura fie sub formă unei discuții înregistrate pe bandă audio, pe care apoi ziaristul o prelucrează pentru publicare.

În ceea ce privește radioul și televiziunea, în funcție de pregătirile prealabile pe care le poate face intervievatul, Dan Mircea consideră că „există trei tipuri de interviuri”:

 interviul spontan, în care nimic nu este pregătit dinainte, iar intervievatul nu știe decât cel mult tema generală care urmează să fie abordată;

interviul pregătit, în care toate întrebările și răspunsurile sunt pregătite în prealabil, de cele mai multe ori chiar în scris, și în care atât ziaristul, cât și intervievatul urmează cu strictețe „scenariul“ ce a fost pregătit. Avantajul constă în faptul că vor fi spuse exact lucrurile stabilite dinainte și considerate în prealabil că fiind importante; în schimb, de cele mai multe ori devine b#%l!^+a?evident dezavantajul creat de faptul că se citește sau se repetă ceva exersat în prealabil, lucru care duce la dispariția spontaneității și a naturaletei, creând o atmosfera artificială; interviul semispontan, în care ziaristul și intervievatul stabilesc în prealabil întrebările (tipurile de întrebări) care vor fi puse.

Intervievatul își poate astfel pregăti în minte răspunsurile. Că urmare, de obicei răspunsurile sunt mai complete decât în cazul interviurilor spontane și nu mai au aerul artificial întâlnit în cazul interviurilor pregătite.

Conferință de presă este una dintre cele mai complexe activități desfășurate în relațiile cu massmedia.

Ea se organizează cu ocazia unor acțiuni majore, de anvergură, care suscită un înalt grad de interes din partea opiniei publice.

Se pot distinge două tipuri de conferințe de presă:

 conferință de presă dirijată: are o anumită tematică stabilită din timp, începe cu o declarație inițială, după care ziariștii pun întrebări (legate, cel puțin teoretic, de subiectul pus în discuție). Avantajul acestui tip de conferință este acela că oferă organizatorului un management eficient al evenimentului, rezultatele fiind previzibile, iar pregătirile fiind mai simple;

 conferință de presă liberă, în care întrebările ziariștilor pot aborda o gama largă de teme. Acest tip de conferință are avantajul de a atrage mai mulți ziariști, însă necesită o experiență redutabilă, deoarece un asemenea eveniment este dificil de condus, iar rezultatele sunt greu de prevăzut.

Dan Mircea susține „că o conferință de presă reprezintă un procedeu specific relaților publice utilizat atunci când o organizație are de comunicat ceva foarte important, ceva de larg interes, sau ceva nou”

De regulă, o conferință de presă este necesară:

 pentru a anticipa un eveniment de interes major pentru massmedia;

 pentru a focaliza atenția presei asupra unui obiectiv;

 pentru a economisi timp, preîntâmpinând un număr mare de interviuri individuale;

 pentru a furniza simultan, mai multor massmedia,

 date despre un eveniment sau proiect.

Cristina Coman este de părere că “organizarea unei conferințe de presă, „formulă cea mai oficială' de comunicare cu massmedia, este justificată doar atunci când există un eveniment b#%l!^+a?foarte important, care prezintă interes pentru o largă parte a publicului, și când dorim nu numai să informăm ziariștii, ci și să le oferim posibilitatea să le pună întrebări conducătorilor organizației.”

În multe privințe, briefingul este asemănător conferinței de presă.

Conform Direcției Relații Publice, “deosebirile de baza constau în faptul că în cadrul briefingului se supune discuției un singur subiect, de o complexitate mai restrânsă decât în cadrul conferinței, precum și în durata mai scurtă a briefingului.

În ceea ce privește limitele subiectului abordat în cadrul briefingului, precizarea de la bun început și respectarea limitelor acestuia constituie o regulă de baza.”

Dacă pentru o organizație există mai multe solicitări pe aceeași tema din partea mai multor massmedia, acest fapt este un indiciu că ar fi oportună organizarea unui briefing de presă.

Briefingul de presă are două părți: declarația inițială și formularea întrebărilor și a răspunsurilor.

Declarația inițială va fi prezentată de persoană care susține briefingul.

Copii ale textului acesteia, precum și alte materiale ajutătoare, pot fi înmânate ziariștilor care iau parte la briefing.

Dezvoltarea comunicării electronice, în special a Internetului, a deschis încă o cale, mult mai facilă și oferind mai multe posibilități decât celelalte, pentru cei care doresc sau trebuie să disemineze către opinia publică informații despre propriile organizații.

Fenomenul Internet a produs mutații globale în toate sferele vieții sociale, inclusiv în cea a activității de relații publice. Internetul nu este doar un nou mijloc de a „clădi relații“, de a caută obținerea înțelegerii, bunăvoinței, simpatiei și sprijinului public prin comunicarea cu un anumit public țintă bine delimitat; el este un mediu în care fiecare participant are potențialul de a fi concomitent consumator (deci „țintă“) și emițător de mesaje.

Prin urmare, acel ofițer de relații publice care se încăpățânează să rămână cantonat în sfera relațiilor publice „clasice“, fără a încerca să se adapteze realităților unei lumi din ce în ce mai dependențe de Internet, va putea rezistă foarte puțin timp noilor provocări pe care le aduce această stare de fapt.

În prezent, orice organitatie au o nevoie disperată de a fi „văzută“ în rețea. Aici intervine rolul specialistului de relații publice, care trebuie să facă websiteul b#%l!^+a? funcțional nu numai din punct de vedere tehnic, ci și din cel al comunicării.

Un ofițer de relații publice poate promova imaginea instituției militare în mediul comunicării electronice prin câteva mijloace:

 utilizarea poștei electronice. Pentru această, trebuie creată în primul rând o lista de adrese de email ale persoanelor care fac parte din audiențele pe care le vizează organizația. La adresele din această lista pot fi trimise apoi, periodic, mesajele organizației, proces asemănător cu cel al poștei directe realizat prin intermediul serviciilor poștale „clasice“.

 crearea și difuzarea unor newslettere electronice. Un newsletter de acest gen poate mediatiza un anumit subiect. Newsletterul se difuzează electronic, conform procedeelor pstei electronice. Și de această dată ofițerul de relații publice trebuie să se implice în selectarea judicioasă a publicului țintă pe care îl vizează. Pentru mai multă eficacitate, newsletterul poate fi stocat pe Internet, unde cei interesați pot găsi oricând arhive în care să caute informațiile dorite.

 realizarea unui website. Un website este o grupare de fișiere, organizate de obicei într-o structura arborescentă. Această grupare este apoi gestionată din punct de vedere tehnic de către un furnizor de servicii Internet, care asigura accesibilitatea lor permanentă. b#%l!^+a?

Trebuie reținut faptul că furnizorul de servicii Internet nu asigura menținerea și actualizarea websiteului din punctul de vedere al conținutului informațional, acest lucru constituind în totalitate sarcina organizației deținătoare.

În concluzie, un specialist de relații publice nu poate face lucruri. El poate consilia, poate da sfaturi, dar nu poate lua deciziile finale. Și acesta este marele avantaj, dar în același timp și un mare handicap.

Menirea unui specialist de relații publice, a unui bun comunicator este de a aduce mai aproape instituția militară de publicul ei.

Talentul unui specialist de relații publice, a unui adevărat comunicator este abilitatea de a-și aduce mesajul mai aproape de cheia în care îl citește publicul.

În fine, forță profesionistului de relații publice constă în a aduce mai aproape rezultatele comunicării de obiectivele ei.

De aceea, existența unui ofițer de relații publice în orice unitate militară este extrem de necesară, el reprezentând principala sursă de informare și, poate, cel mai important lucru, imaginea organizației.

Concluzii

Jurnaliștii militari profesioniști sunt oameni care au vocație, sunt pasionați de ceea ce scriu sau prezintă, pentru că plăcerea meseriei este ceea ce poate înlocui stresul unui astfel de job.

Pragmatici, dinamici, comunicativi, realiști și bine ancorați în realitate, jurnaliștii militari sunt cei care au o datorie prețioasă și se confruntă zilnic cu obstacole în calea aflării informațiilor relevante sau chiar pericole, dacă este să ne gândim la cei care relatează faptele din zone de conflict .

Contextul social și economic din țară, însă, nu acordă respectul și aprecierea cuvenite statutului profesiei de jurnalist militar. Altfel spus, te poți confrunta cu insulte, critici și nemulțumiri din partea unor persoane care nu te cunosc doar prin prisma statutului de jurnalist. Ele fac parte din profesie, atunci când expui ceea ce scrii sau relatezi și nu ar trebui să ne descurajeze.

Definiția rolului propriu a jurnalistului militar este des discutată , profesionalismul militar devine limita tuturor celor ce gândesc și acționează în cultura militară, e din nou subliniată importanța imperativelor funcționale militare, opuse celor socio-economice și sunt revitalizate virtuțile militare tradiționale.

Spre deosebire de jurnaliștii civili, care au posibilități infinit mai mari de dezvoltare a carierei, de libertate a cuvântului, referindu-ne aici la faptul ca in armată nu toate documentele, relatările părerile și opiniile obiective sau subiective pot fi facute publice, jurnliștii militari sunt într-o continuă dezvoltare profesională datorită programelor speciale derulate de către Ministerul Apărării Naționale și in special pentru zonele de conflict.

Armata oferă o profesie, un loc de muncă, o carieră de prestigiu, posibilitatea de a te afirma, de a te perfecționa, un mediu de lucru competițional, un trai decent, iar atunci când ofițerul se va retrage din serviciul activ, poate începe o nouă profesie, o nouă carieră.

O carieră militară de jurnalist de succes începe într-un mediu al disciplinei, al valorilor și normelor militare. Dincolo de cerințele impuse de managementul resurselor umane pe linia selecției, tinerii care îmbrațișează cariera militară de jurnalist trebuie să fie caracterizați de voință, determinare, competitivitate, angajare efectivă și afectivă, curiozitate intelectuală și dorință de lucru în echipă.

În fapt, a fi militar este un mod de viață, în care se împletesc spiritul riguros, temperamentul dinamic, sacrificiul. De bună seamă, la acestea se mai adaugă satisfacția și bucuria acelora care prin propria voință, din vocație, consimt să se dedice carierei militare.

Fiecare militar ar trebui să privească profesia militară ca pe un hobby: să fie făcută pur și simplu din plăcere. Hotărârea, implicarea, curajul de a-ți susține ideile sunt definitorii; lipsa de idei, de sugestii, de opinii și promovarea unei comodități conservatoare nu vor duce la succes în cariera militară.

Într-o abordare tehnică, evoluția în carieră a jurnalistului militar presupune parcurgerea succesivă a stagiilor în grade și funcții conferind, în principiu, tuturor posibilitatea atingerii celor mai înalte trepte ale ierarhiei militare.

Profesiei militare îi este asociată o pregătire profesională temeinică precum și dobândirea competențelor, responsabilităților și experienței asociate posturilor ierarhice specifice carierei militare, din momentul acordării primului grad și încadrării în prima funcție.

Bibliografie

Cracsner Constantin- Edmond, Elemente de Psihologie Militara, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 2003. 

Cracsner Constantin- Edmond, Istoria Psihologiei Militare Romanesti, Editura Psyche, Bucuresti, 2005. 

Danut Maria, Rolul comunicarii manageriale in conducerea organizatiei militare, in Psihologia luptatorului, coordonatori Horia Pitariu, Filaret Santion, Editura Militara, Bucuresti, 2003. 

Dinu Mihai, Comunicarea, Editura stiintifica, Bucuresti, 1999. 

Iacob Luminita, Cercetarea comunicarii astazi, in Psihologie sociala, coordonator Adrian Neculau, Editura Polirom, Iasi, 1996. 

Vlasceanu Mihaela, Organizatii si comportament organizational, Editura Polirom, Iasi, 2003. 

Zlate Mielu, Tratat de psihologie organizational- manageriala, Editura Polirom, Iasi, 2004, 2004.

ZULEAN, Marian, “Professionalisation of the Romanian Armed Forces”, in A. Forester, T. Edmunds, A. Cottey, Transforming the Post-Communist Military, Palgrave Macmillan Publishing House, 2002.

Bertrand Claude-Jean, , O introducere in presa scrisa si vorbita, traducere coordonata de Mirela Lazar, Editura Polirom, Iasi, 2001

Directia Relatii Publice, Relatiile cu presa, Ed. Militara, Bucuresti, 2000

b#%l!

^+a?

Bibliografie

Cracsner Constantin- Edmond, Elemente de Psihologie Militara, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucuresti, 2003. 

Cracsner Constantin- Edmond, Istoria Psihologiei Militare Romanesti, Editura Psyche, Bucuresti, 2005. 

Danut Maria, Rolul comunicarii manageriale in conducerea organizatiei militare, in Psihologia luptatorului, coordonatori Horia Pitariu, Filaret Santion, Editura Militara, Bucuresti, 2003. 

Dinu Mihai, Comunicarea, Editura stiintifica, Bucuresti, 1999. 

Iacob Luminita, Cercetarea comunicarii astazi, in Psihologie sociala, coordonator Adrian Neculau, Editura Polirom, Iasi, 1996. 

Vlasceanu Mihaela, Organizatii si comportament organizational, Editura Polirom, Iasi, 2003. 

Zlate Mielu, Tratat de psihologie organizational- manageriala, Editura Polirom, Iasi, 2004, 2004.

ZULEAN, Marian, “Professionalisation of the Romanian Armed Forces”, in A. Forester, T. Edmunds, A. Cottey, Transforming the Post-Communist Military, Palgrave Macmillan Publishing House, 2002.

Bertrand Claude-Jean, , O introducere in presa scrisa si vorbita, traducere coordonata de Mirela Lazar, Editura Polirom, Iasi, 2001

Directia Relatii Publice, Relatiile cu presa, Ed. Militara, Bucuresti, 2000