Managementul Mediului

TEMA 1

Managementul mediului – aspecte generale

Definiții

Abrevieri/sigle

Armonizare internațională a codurilor de etapă

Noțiuni introductive

Scurt istoric în promovarea conceptului de sisteme de management de mediu

Principii generale

Principii ce acționează pe plan intern

Principii ce acționează pe plan extern

Principii specifice

Instrumente ale managementului de mediu

Instrumentele pentru analiză și evaluare

Instrumentele pentru acțiune

Instrumentele de comunicare

1.1. Definiții

Management de mediu – ansamblul activităților de management care determină politica de mediu și responsabilitățile puse în practică prin: planificarea obiectivelor de mediu, evaluarea rezultatelor și evaluarea efectelor produse asupra mediului înconjurător (Ecologia: dicționar enciclopedic, 2006).

Politică de mediu – 1. Intențiile globale și direcția unei organizații referitoare la performanțele sale de mediu exprimată oficial de managementul la cel mai

înalt nivel (SR EN ISO 14001:2005 – Sisteme de management de mediu. Cerințe cu ghid de utilizare). Notă: Politica de mediu furnizează cadrul pentru acțiune și pentru stabilirea obiectivelor de mediu și a țintelor

de mediu. 2. Intențiile globaleși orientare a unei organizații în ceea ce priste

performanța sa de mediu, astfel cum sunt exprimate oficial de către conducerea

la cel mai înalt nivel a organizației, inclusiv respectarea tuturor cerințelor

legale aplicabile în materie de mediu, prișCuan gajament ul în sensul

îmbunătățirii continue a performanței de mediu. Această politică oferă un cadru

de acțiune și de stabilire a obiectivelor și țintelor de mediu (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediu și audit – EMAS).

Declarație de mediu – înseamnă informațiile detaliate furnizate publicului

altor părți interesate cu privire la: structura și activitățile un ei organizații;

politica sa de mediu i sistemul său de management de mediu; aspectele de

mediu specifice acesteia și impacturile asupra mediului; programul său de

mediu, precumși obiectivele și țintele de mediu; performanța de mediu a

organizației și res pectarea obligațiilor legale aplicabile în materie de mediu,

astfel cum sunt prevăzute în anexa IV la Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediu și audit- EMAS.

Mediu – 1. Mediul înconjurător în care funcționează o organizație, care include aerul, apa, solul, resursele naturale, flora, fauna, oamenii și relațiile

dintre acestea (SR EN ISO 14001:2005 – Sisteme de management de mediu. Cerințe cu ghid de utilizare). Notă: În acest context, mediul înconjurător se extinde din interiorul organizației până la sistemul global.

2. Reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului" (OUG nr. 195. din 2005 – privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare).

Management – activități coordonate pentru a orienta și a controla o

organizație (SR EN ISO 9000:2006 – Sisteme de management al calității. Principii fundamentale și vocabular). Notă: În limba engleză, termenul „management" se referă uneori la persoane, adică o persoană sau un grup de persoane cu autoritate și responsabilitate pentru conducerea și controlul unei organizații. Atunci când „management" este utilizat în acest sens ar trebui întotdeauna să fie utilizat cu un calificativ pentru a evita confuzia cu conceptul de „management" definit mai sus. De exemplu, „managementul trebuie…." nu este recomandat, pe când „managementul de la cel mai înalt nivel trebuie " este acceptabil.

Sistem de management – sistem prin care se stabilesc politica și obiectivele și

prin care se realizează acele obiective (SR EN ISO 9000:2006 – Sisteme de management al

calității. Principii fundamentale și vocabular). Notă: Un sistem de management al unei organizații poate include diferite sisteme de management cum ar fi un sistem de management al calității, un sistem de management financiar sau un sistem de management de mediu.

Sistem de management de mediu (SMM) – 1. Parte a sistemului de management al unei organizații utilizat pentru a dezvolta și implementa politica sa de mediu și a gestiona aspectele de mediu (SR en iso 14001:2005 – Sisteme

de management de mediu. Cerințe cu ghid de utilizare). Nota 1: Un sistem de management este un set de elemente, între care există relații, utilizate pentru a stabili politica și obiectivele și pentru a îndeplini acele obiective. Nota 2: Un sistem de management cuprinde structura organizațională, planificarea activităților,

responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele și resursele. 2. Acea parte din sistemul global

de management care include structura organizațională, activitățile de

planificare, responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele resursele

necesare dezvoltării, punerii în aplicare, realizării, evaȘuărienținerii

politicii de mediu, precumși a gestionării aspectelor de mediu" (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuș i audit – EMAS).

Performanță de mediu – rezultate măsurabile ale managementului aspectelor

de mediu dintr-o organizație (SR EN ISO 14001:2005 – Sisteme de management de mediu. Cerințe

cu ghid de utilizare). Notă: În contextul sistemelor de management de mediu, rezultatele pot fi măsurate față de politica de mediu, obiectivele de mediu, țintele de mediu și alte cerințe ale performanței de mediu dintr-o organizație.

Indicator al performanței de mediu – expresie specifică ce furnizează informații despre performanța de mediu a organizației (SR en iso 14031:2001-

Management de mediu. Evaluarea performanței de mediu. Ghid).

Aspect de mediu – un element al activităților, produselor sau serviciilor unei

organizații care are sau poate avea un impact asupra mediului (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuș i audit – EMAS).

Aspect semnificativ de mediu – un aspect de mediu care are sau poate avea un impact semnificativ asupra mediului (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuși audit – EMAS).

Aspect de mediu direct – un aspect de mediu asociat unor activități, produseși servicii ale organizației, asupra cărora aceasta deține un control administrativ direct (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuși audit – EMAS).

Aspect de mediu indirect – un aspect de mediu care poate fi rezultatul interacțiunii dintre o organizațieș i terțe părți și care poate fi influențat într -o măsură rezonabilă de o organizație (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuși audit – EMAS).

Impact asupra mediului" – orice schimbare adusă mediului, benefică sau dăunătoare, rezultând în parte sau în totalitate din activitățile, produsele sau serviciile unei organizații (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuși audit – EMAS).

Analiză de mediu – o analiză inițială aprofundată a aspectelor de mediu, a impactului asupra mediulșuii performanței de mediu care decurg din activitățile, produseleși serviciile unei organi zații (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuș i audit – EMAS).

Program de mediu – descrierea măsurilor, responsabilitățilorși mijloacelor adoptate sau preconizate pentru atingerea obiectiveșorțintelor de mediu,

precum și a termenelor pentru atingerea acestora (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuș i audit – EMAS).

Obiectiv de mediu – un obiectiv general de mediu, care decurge din politica de mediu, pe care o organizației -l stabilește pentru a -l îndeplini și care este

cuantificabil atunci când este posibil (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuși a udit – EMAS).

Țintă de mediu – o cerință detaliată de performanță,care derivă din obiectivele de mediu, aplicabilă organizației sau anumitor părți ale acesteia,și care trebuie

stabilită și atinsă pentru realizarea obiectivelor respective (Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediuș i audit – EMAS).

Cele mai bune practici de management de mediu – cel mai eficace mod de punere în aplicare a sistemului de management de mediu de către organizațiile dintr-un anumit sector și care poate avea drept rezultat atingerea celor mai bune performanțe de mediu în anumite condiții economice și tehnice date

(Regulamentul (CE) nr. 1221/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind participarea voluntară a organizațiilor la un sistem comunitar de management de mediu și audit – EMAS).

Standardizare – activitate specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau potențiale, prevederi destinate unei utilizări comune și repetate, urmărind obținerea unui grad optim de ordine într-un context dat (SR 10.000-1);

Standard – document stabilit prin consens și aprobat de un organism recunoscut, care stabilește, pentru utilizări comune și repetate, reguli, prescripții sau caracteristici pentru activități sau rezultatele lor, în scopul obținerii unui grad optim de ordine într-un context dat (SR 10.000-1);

Standard național – standard care este adoptat de un organism național de standardizare și care este pus la dispoziția publicului (SR 10.000-1);

Standard internațional – standard care este adoptat de către o organizație internațională cu activitate de standardizare și care este pus la dispoziție publicului (SR 10.000-1);

Standard european – standard care este adoptat de către o organizație europeană cu activitate de standardizare și care este pus la dispoziție publicului

(SR 10.000-1);

Organism de standardizare – organism cu activitate de standardizare, recunoscut la nivel național, regional sau internațional, care are ca principală funcție, în conformitate cu statutul lui, elaborarea și aprobarea sau adoptarea de standarde care sunt puse la dispoziție publicului (SR 10.000-1);

Organism național de standardizare – organism de standardizare la nivel național, care este împuternicit să devină membru național în organizațiile internaționale și regionale de standardizare corespunzătoare (SR 10.000-1);

Program de standardizare – plan de lucru al unui organism cu activitate de standardizare, conținând lista de teme care fac obiectul lucrărilor sale de standardizare (SR 10.000-1);

Proiect de standard – standard propus, in general disponibil pentru observații, vot sau aprobare (SR 10.000-1);

Aplicarea unui standard – utilizarea standardului în producție, comerț etc.

(SR 10.000-1);

Marca de conformitate – marcă protejată, aplicată sau emisă pe baza regulilor unui sistem de certificare, indicând cu un grad suficient de încredere că produsul, procesul sau serviciul în cauză este conform cu un standard sau cu un alt document normativ specific (SR 10.000-1);

Organism – unitate de drept public sau privat, care are sarcini și competențe bine definite (SR 10.000-1);

Specificație tehnică – document care prescrie condițiile tehnice pe care trebuie sa le îndeplinească un produs, proces sau serviciu.

Autoritatea – organul de specialitate al administrației publice centrale și locale sau organismul, respectiv, reprezentantul acestuia, abilitat ca, în exercițiul autorității de stat, să ia măsuri obligatorii și să adopte reglementări în domeniul său de competență (Oug nr. 39/1998);

Standard obligatoriu – standard a cărui aplicare devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referință exclusivă dintr-o reglementare (oug nr. 39/1998);

Reglementare – document care conține reguli cu caracter obligatoriu și care este adoptat de către o autoritate (oug nr. 39/1998);

Reglementare tehnică – reglementare care prevede condiții tehnice fie în mod direct, fie prin referire la un standard, la o specificație tehnică, la un cod de buna practică sau care preia integral conținutul acestora (oug nr. 39/1998).

Certificarea – este o procedură prin care o terță parte dă asigurarea scrisă că un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu cerințele specificate.

(Definiție: Ghidul 2 ISO/CEI: 1996).

1.2. Abrevieri/sigle

Add – Anexă;

AFNOR – Standard francez;

Amd – Amendare;

AWI – Element de lucru aprobat;

CAG – Președinte de grup consultativ;

CAS – Clasificare Alfa-numerică a Standardelor (Ex.: R – Protecția vieții, a bunurilor și a mediului înconjurător);

CASCO – Comitetul ISO pentru evaluarea conformității ;

CD – Comitetul de proiect;

COPOLCO – Comitetul ISO pentru politica consumatorilor;

Cor. – Rectificare;

CS – Secretariatul central ISO;

DAmd – Amendament la proiect;

DIN – Standard german;

DIS – Proiect de standard internațional;

5 ~

DISP – Profilul proiectului de standard intern^ional ;

DTR – Proiect de raport tehnic;

Ed. – Ediție;

5 ~

Ext. – Extras;

FCD – Proiect final al comitetului;

FVTF – Viziunea de viitor a grupului de lucru (of ISO/TC 207);

FDIS – Proiect final de standard internațional;

5 ~

GOST – Standard rusesc;

ICS – Clasificarea Internațională a Standardelor. Cuprinde trei niveluri de clasificare ierarhice: nivelul 1- cuprinde de domenii de standardizare, domeniul este simbolizat printr-un grup de doua cifre; nivelul 2 – cuprinde grupe, rezultate în urma divizării domeniilor, grupa este simbolizata de un grup de 3 cifre despărțite de domeniu prin punct; nivelul 3 – cuprinde subgrupe, rezultate în urma divizării grupelor, subgrupa este simbolizată de un grup de două cifre, precedat de punct. Exemplu:

nivel 1:

13 – Mediu. Protecția sănătății. Securitate;

nivel 2:

13.020 – Protecția mediului;

nivel 3:

13.020.01 – Mediu și protecția mediului, în general; 13.020.10 – Management de mediu. Inclusiv Sistemele de Management de Mediu (SMM), certificare si audit;

13.020.20 – Economia mediului. Inclusiv dezvoltarea durabilă; 13.020.30 – Evaluarea impactului de mediu. Inclusiv managementul

riscului de mediu; 13.020.40 – Poluarea, controlul poluării si conservarea. Inclusiv

ecotoxicologia; 13.020.50 – Etichetarea ecologică; 13.020.60 – Ciclul de viață al produselor; 13.020.70 – Proiecte de mediu;

13.020.99 – Alte standarde legate de protecția mediului;

ISBN – Numărul internațional standardizat pentru carte (ISO 2108:2005);

ISO – Organizația Internațională de Standardizare. Pentru că International Organization for Standardization" are abrevieri diferite în limbi diferite ("IOS" în engleză, "OIN" în franceză pentru „Organisation internationale de normalisation "), fondatorii organizației au hotărât pentru toți un nume scurt. Ei au ales „ISO", provine din grecescul „isos" care înseamnă „egal". Indiferent de țară, indiferent de limbă, forma scurtă a numelui organizației este întotdeauna

ISO (http://www.iso.org/iso/about/discover-iso_isos-name.htm);

ISONET – Rețea de informații ISO;

5 5 ~

ISP – Profilul standardului internațional;

5 ~

ISSN – Numărul internațional standardizat pentru seriale (ISO 3297:1998);

NP – Proiect nou;

O-member – Membru observator în cadrul Comitetului tehnic sau a Subcomitetului;

PAS – Specificații disponibile publicului;

P-member – Membru participant în cadrul Comitetului tehnic sau a Subcomitetului;

PDC – Comitet pentru elaborarea politicilor;

PRF – Dovadă a unui nou standard internațional;

5 ~

R – Recomandare;

SC – Subcomitet;

SR – Standarde române aprobate după 28 august 1992;

SR EN – Standarde europene adoptate ca standarde române;

SR EN ISO – Standarde europene și internaționale adoptate ca standarde române;

SR ISO (STAS ISO) – Standarde internaționale adoptate ca standarde române;

STAS – Standarde române aprobate înainte de 28 august 1992;

Suppl. – Completare;

TC – Comitet tehnic;

TMB – Consiliul tehnic de administrație ISO;

5 ~

TR – Raport tehnic;

TS – Specificații tehnice;

WD – Proiect de lucru;

WG – Grup de lucru.

1.4. Noțiuni introductive

Cuvântul management provine din limba engleză și se poate spune că în ultimul timp a fost asimilat ca atare și în limba română.

Ca definiție a acestei noțiuni se poate accepta faptul că prin management

se înțelege exercitarea funcției de planificare, organizare, conducere directă, control și supervizare a oricărui proiect sau a oricărei activități industriale sau de afaceri cu asumarea responsabilității pentru rezultate.

Sursa: Webster Dictionary – Enciclopedia Britannica

Referindu-se la o întreprindere, organizație sau la un agent economic, deci o situație punctiformă, se poate preciza că funcțiile managementului general al unei întreprinderi pot fi prezentate (fără a le epuiza) conform figurii 1.1.

În componența de mediu a managementului, toate aceste funcții vor avea o orientare, cu alte cuvinte o preocupare și pe linie de mediu.

În acest sens se consideră util a prezenta într-o primă etapă elemente ale sistemului de management de mediu prevăzute de seria de standarde ISO 14000, elemente care într-un viitor previzibil vor trebui să se regăsească în totalitate și în România.

În ansamblu, dezvoltarea sistemului de management de mediu și a instrumentelor aferente au ca finalitate abordarea într-un context global a relației organizației sau unității economice în raport cu mediul.

Finalitatea aplicării sistemului constă în reducerea efectelor negative și

dezvoltarea efectelor pozitive asupra mediului – figura 1.2.

ORGANIZARE

PLANIFICARE

CONDUCERE

FUNCȚH . COMUNICARE

ALE CONTROL

MANAGEMENTULUI

Fig. 1.1 – Funcții ale managementului unei organizații

GENERAL AL UNEI ORGANIZAȚII

UTILITĂȚI

PROTECȚIA MEDIULUI

ÎMBUNĂTĂȚIRE PERMANENTĂ

+

ACȚIUNI MĂSURI

+

ACTIVITATE SAU PROIECT

Fig. 1.2 – Obiectul și rolul sistemului de management de mediu

În ultimii ani, problemele de protecție a mediului sunt parte integrantă a strategiei întreprinderilor din lumea întreagă. Fiecare unitate economică încearcă să atingă și să demonstreze, alături de creșterile economice, și un nivel performant în protecția mediului pentru a respecta prevederile legislației de mediu.

În acest context, țările în care se operează norme și standarde ecologice ridicate sunt interesate în protejarea lor față de concurenții din țările în care acestea sunt mai puțin severe.

Poziția concurențială a partenerilor depinde în mod hotărâtor de capacitatea de a asigura produse „curate", care, sub raportul protecției mediului, să răspundă atât exigențelor consumatorilor, cât și normelor aplicate acestora de către partenerii lor comerciali.

Un profit durabil va putea fi obținut numai printr-un management efectiv al acestor schimbări, care să facă față noilor coordonate (tabelul 1.1).

Presiuni, schimbări, oportunități de afaceri

Una dintre cele mai importante activități din ultimii ani, pe plan mondial, rămâne dezvoltarea standardelor de mediu, îndeosebi cele din cadrul Comitetului Tehnic 207 (seria ISO 14000) al Organizației Internaționale de Standardizare. Această serie de standarde ISO 14000 are ca principal obiectiv furnizarea unui cadru comun de abordare a managementului de mediu (similar cu ISO 9000 pentru managementul calității), întreprinderilor din lumea întreagă.

Acestea se prezintă sintetic în două mari grupări: una vizând organizația, cealaltă referindu-se la produse și tehnologii, conform schemei din figura 1.3.

Evaluarea performanței de mediu

Auditul de mediu și investigații legate de mediu

Etichetare ecologică

Evaluarea ciclului de viață

Aspecte de mediu în standarde de produs

EVALUARE PRODUS ȘI PROCES

Fig. 1.3 – Organizarea internă a CT 207

Activitatea Comitetului Tehnic 207 este divizată în subcomitete (SC) și în grupuri de lucru (WG – Working Group) (figura 1.4).

Lucrările TC 207 – Management de mediu se desfoară în cadrul următoarelor subcomitete:

TC 207/SC 1 – Sisteme de management de mediu;

TC 207/SC 2 – Auditul de mediu și investigații legate de mediu;

TC 207/SC 3 – Etichetarea ecologică;

TC 207/SC 4 – Evaluarea performanței de mediu;

TC 207/SC 5 – Evaluarea ciclului de viață;

EVALUARE ORGANIZAȚIE

TC 207/SC 7 – Managementul gazelor cu efect de seră și a activităților conexe.

Fig. 1.4 – Structura Comitetului Tehnic TC 207

Standardele și proiectele de standarde aflate în responsabilitatea directă a TC 207 – Management de mediu sunt prezentate în tabelul 1.2.

Standarde în responsabilitatea directă a TC 207

Tabelul 1.2

Standardele și proiectele de standarde aflate în responsabilitatea directă a TC 207/SC 1 – Sisteme de management de mediu sunt prezentate în tabelul 1.3.

Standarde în responsabilitatea directă a TC 207/SC1

Tabelul 1.3

Standardele și proiectele de standarde aflate în responsabilitatea directă a TC 207/SC 2 – Auditul de mediu și investigații legate de mediu sunt prezentate în tabelul 1.4.

Standarde în responsabilitatea directă a TC 207/SC2

Tabelul 1.4

Standardele și proiectele de standarde aflate în responsabilitatea directă a TC 207/SC 5 – Evaluarea ciclului de viață sunt prezentate în tabelul 1.7.

În România, prin Institutul Român de Standardizare, în anul 1994, s-a constituit Comitetul Tehnic 323 (managementul de mediu) care reunește specialiști în probleme de protecție a mediului, din diferite sectoare de activitate. Acest comitet a preluat activitatea de adoptare în România a seriei de standarde ISO 14000.

Recente reglementări promovate pe linia protecției mediului fac referire directă la necesitatea introducerii sistemului de management de mediu la nivelul întreprinderilor socioeconomice. Astfel, se răspunde unui concept ce își face loc din ce în ce mai mult în domeniul protecției mediului. Stoparea poluării la sursă, sau mai general spus, acționare la cauză și nu numai asupra efectelor.

În tabelul 1.9 sunt prezentate standardele din subgrupa ICS 13.020.10 – Management de mediu adoptate de Asociația de Standardizare din România (ASR).

Standardele din subgrupa ICS 13.020.10 – Management de mediu adoptate de ASR

Tabelul 1.9

1.5. Scurt istoric în promovarea conceptului de sisteme de management de mediu

Mai mult ca oricând este recunoscut faptul că un control efectiv al poluării nu se poate realiza exclusiv pe soluții tehnologice, ci acesta trebuie abordat în baza unui sistem de management de mediu, integrat managementului general al întreprinderii.

În numeroase țări implementarea sistemelor de management de mediu, deși o acțiune voluntară, a reușit să convingă, nu numai prin beneficiile financiare obținute (ca: identificarea zonelor ce pot aduce economii, mărirea eficienței producției, găsirea de noi piețe etc.), dar și prin creșterea credibilității în obținerea de credite bancare, în atragerea investitorilor și a noilor beneficiari.

Ansamblul procedurilor voluntare este prezentat în figura 1.5.

În acest sens, în prezent, pe plan mondial se poate constata o orientare a preocupărilor companiilor către introducerea sistemelor de management de mediu (SMM). Acestea oferă o modalitate structurată și sistematică de integrare a problematicii de mediu în toate aspectele activității unei companii.

Scopul nu constă numai în conformarea cu legislația de mediu și minimizarea riscurilor financiare, ci și în îmbunătățirea continuă a performanței de mediu, asigurându-se astfel o bună imagine și o serie de avantaje pe piața competițională.

În 1985 conceptul SMM a fost introdus pentru prima dată în Olanda, în prezent aceasta constituind un real interes în celelalte țări vest-europene, în Asia, SUA, Canada și continuă creștere în Europa Centrală și de Est.

Managementul mediului înconjurător la nivelul unităților economice a cunoscut o evoluție continuă și rapidă în ultimii 10-15 ani. Istoric, companiile au abordat problemele de mediu în trei moduri:

fără acțiune – nu se recunoșteau și deci nu se luau în considerare aspectele de mediu specifice activității companiei;

abordare reactivă – compania așteaptă ca problemele de mediu să fie ridicate din exterior. Soluționarea lor se face ca reacție la presiunea externă. Aceste companii pot găsi rezolvări pe termen scurt, dar vor fi întotdeauna nepregătite în viitor;

abordare proactivă – companiile monitorizează problemele de mediu care constituie o parte integrantă a activității zilnice. Sunt formulate și pregătite răspunsuri înainte ca situația să devină critică.

În aceste condiții, răspunsul industriei era dat ca reacție la apariția problemelor, îndeosebi a celor de neconformare cu reglementările existente. Investițiile erau preponderent în soluții tehnologice de depoluare, la capăt de linie (end of pipe).

În continuare, s-a trecut treptat la integrarea politicii ecologice în politica economică a întreprinderii. În 1987, Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale asupra Mediului și Dezvoltării a introdus termenul de Dezvoltare Durabilă și a îndemnat industriile să-și dezvolte sisteme eficiente de management de mediu. A urmat întâlnirea din 1992 de la Rio de Janeiro, când conducătorii de guverne și de mari companii, grupuri private, au analizat cum poate fi condusă lumea întreagă spre dezvoltarea durabilă.

Inițial (1970) eforturile țărilor au fost concentrate spre dezvoltarea componentelor legislative și de reglementare ca și a structurilor organizatorice care să asigure încadrarea activității economice în limitele permise de standardele de mediu.

A rezultat consensul global și angajamentul politic de la cel mai înalt vârf (Agenda 21) pentru începerea colaborării între guverne, întreprinderi, organizații neguvernamentale etc., în vederea găsirii soluțiilor pentru rezolvarea problemelor cruciale de mediu. S-a hotărât de asemenea ca Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO) să elaboreze o serie de standarde dedicate sistemului de management de mediu.

TIPURI DE PROCEDURI VOLUNTARE

Fig. 1.5 – Ansamblul procedurilor voluntare

În paralel cu aceste dezvoltări, Camera Internațională de Comerț (ICC) a elaborat în 1990 Carta afacerilor pentru dezvoltarea durabilă – care conține 16 principii, bază a programelor individuale (sectoriale și intersectoriale) pentru activități economice (figura 1.6).

În aceste condiții, principiile menționate ne conduc la o definiție mai clară a sistemului de management de mediu (SMM):

„Componentă a sistemului general de management ce include structura organizatorică, activitățile de planificare, responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele și resursele pentru elaborarea, implementarea, realizarea, revizuirea și menținerea politicii de mediu".

Un sistem de management de mediu are ca obiectiv principal să ajute o companie în:

identificarea și controlul aspectelor de mediu, a impacturilor și riscurilor relevante din companie;

satisfacerea politicii de mediu a obiectivelor și țintelor, inclusiv conformarea cu legislația de mediu;

definirea unui set de principii de bază care să orienteze activitățile viitoare vizând responsabilitățile de mediu;

stabilirea unor creșteri ale performanței de mediu a companiei, pe baza unui bilanț costuri-beneficii;

determinarea resurselor necesare pentru atingerea obiectivelor;

definirea responsabilităților, autorității și a procedurilor care să asigure implicarea fiecărui angajat al companiei, în reducerea impactului negativ asupra mediului;

realizarea unui sistem eficient de comunicare în interiorul companiei și asigurarea unei instruiri a personalului.

Cercetare

Prioritățile unității economice

Carta afacerilor

Integrare managerială

Abordare precaută

Proces de perfecționare

Aprovizionare și desfacere

Instruirea salariaților

Măsuri de urgență

Evaluare preliminară

Transferul de tehnologie

Contribuție la efortul comun

Produse și servicii

Informarea clienților

Transparență

Echipamente și tehnologii

Conformare și raportare

pentru dezvo ltare durabilă

Fig. 1.6 – Carta afacerilor pentru dezvoltare durabilă

Fig. 1.7 – Ciclul acțiunilor PEVI specific pentru activitate socioeconomică

SMM reprezintă un instrument de identificare și rezolvare a problemelor specifice de mediu care poate fi implementat într-o companie în diferite modalități, depinzând de condițiile specifice.

Din punct de vedere al evoluției standardelor din domeniul SMM sunt de reținut cele la nivel european EMAS și cele la nivel internațional ISO 14000 (Environment Management and Audit Scheme).

Ciclul EMAS este prezentat în figura 1.8.

O comparație între cele două sisteme de management de mediu este prezentată sintetic în tabelul 1.10, urmând ca problematica să fie reluată într-un viitor capitol.

Relația EMAS – ISO

În esență, SMM răspunde abordării cunoscute managementului calității și anume: „Planifică, Execută, Verifică, Îmbunătățește" (figura 1.7).

Tabelul 1.10

Fig. 1.8 – Ciclul sistemului european de management și audit de mediu

(EMAS)

Detalierea aspectelor specifice EMAS, date fiind elementele de interes ce se manifestă în ultimul timp, se va face într-un capitol următor.

Revenind la sistemul de management de mediu (SMM), se poate spune că acesta va diferi în funcție de tipul, natura, mărimea, complexitatea activității, produselor și serviciilor companiei. Există totuși un număr de elemente de bază care se regăsesc în comun tuturor SMM. Acestea includ:

obținerea angajamentului din partea managerului general al companiei privind dorința și sprijinul în implementarea sistemului de management de mediu;

analiza inițială: stabilirea exactă a poziției unde se află compania în relație cu mediul. Constituie baza de pornire în implementarea SMM, față de care se va judeca ulterior și îmbunătățirea performanței de mediu;

politica de mediu, de obicei publicată în scris ca declarație a politicii de mediu, exprimând angajamentul managerului general de a se conforma legislației de mediu și de a urmări îmbunătățirea continuă a performanței de mediu. În felul acesta, se asigură nu numai responsabilitatea pentru implementarea politicii de mediu, ci și suportul necesar acesteia;

programul de mediu sau planul de acțiune care, pornind de la identificarea aspectelor de mediu și a impactului asociat acestora, conține măsurile ce vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp. În fapt, acesta traduce politica de mediu a companiei în obiective și ținte, identifică activitățile necesare atingerii acestora, definește responsabilitățile angajaților și resursele financiare corespunzătoare;

structuri și responsabilități: definirea, atribuirea și comunicarea structurilor, responsabilităților și autorității de mediu necesare pentru a implementa SMM. Conștientizarea, motivarea și furnizarea de cunoștințe corespunzătoare printrun program de instruire. Va fi desemnat un reprezentant al managementului companiei, responsabil cu activitatea de protecție a mediului;

integrarea managementului de mediu în managementul general al companiei – include proceduri pentru înglobarea cerințelor de mediu în toate sectoarele specifice companiei, cum ar fi: aprovizionare, marketing, cercetare-dezvoltare, serviciu financiar etc.

Aceste proceduri pot conține:

sistemul de comunicare internă;

controlul documentelor;

controlul operațional;

evaluarea riscului și pregătirea planurilor și procedurilor de urgență în vederea asigurării unui răspuns corespunzător în cazul incidentelor neprevăzute și accidentale;

monitoringul, măsurătorile și procedurile de înregistrare – necesare pentru a înregistra și evidenția pe bază de documente, rezultatele acțiunilor întreprinse;

acțiuni preventive și corective – în vederea eliminării cauzelor existente sau potențiale privind neconformarea cu obiectivele, țintele stabilite inițial;

auditul sistemului de management de mediu – stabilirea și menținerea programelor de auditare a sistemului de management de mediu cu o frecvență dictată de natura operațiilor.

Analiza managementului de mediu – evaluarea făcută de managerul general asupra tuturor aspectelor semnificative ale SMM, pentru a identifica necesitatea unor posibile schimbări în sistem.

Scopul documentației alcătuite în concordanță cu cerințele unui sistem de management de mediu este să creeze disciplina unui anumit sistem, să demonstreze auditorilor conformitatea și nu să devină prin ea însăși un sfârșit de acțiune. Acolo unde a fost deja implementat sistemul calității (ISO 9000), experiența câștigată va ușura procesul de implementare a sistemului de management de mediu (ISO 14001, EMAS).

Dintre avantajele introducerii unui sistem de management de mediu într-o companie, se pot menționa: Operațional:

identifică și corectează, pe plan intern, probleme, înainte ca acestea să fie descoperite din exterior;

elimină posibile conflicte între standardele SMM naționale prin introducerea unui standard internațional;

asigură o implicare mai mare a angajaților în activitatea întreprinderii;

facilitează obținerea autorizației de funcționare;

ajută în dezvoltarea și transferul tehnologiilor; Comercial:

demonstrează beneficiarilor că întreprinderea răspunde exigențelor de mediu;

oferă avantaje în relațiile publice prin posibilitatea comunicării angajamentului de a asigura un mediu înconjurător curat, sigur și sănătos;

răspunde cerințelor potențiale (naționale și internaționale) ale relațiilor comerciale;

asigură profit dintr-o ofertă de produse "verzi" ;

îmbunătățește competitivitatea pe piața internațională;

asigură o imagine îmbunătățită;

Financiar:

O facilitează relațiile cu companiile de asigurare;

O elimină posibilele costuri determinate de neîncadrarea în standardele naționale de mediu;

O asigură economii financiare prin minimizarea consumurilor de energie și

materii prime; O satisface criteriile investitorilor; O ajută la reducerea răspunderilor și riscurilor de mediu;

O ajută accesul la împrumuturi bancare;

Reglementări:

O demonstrează angajamentul întreprinderilor față de autoritățile guvernamentale, pentru conformare și îmbunătățire continuă;

O asigură un program de mediu proactiv;

Protecția mediului:

♦ reduceri ale consumurilor de materii prime și energie; emisiilor în aer, apă, sol; deșeurilor și ambalajelor; zgomotului; impactului asupra ecosistemelor etc.

1.6. Principii generale

Aceste principii derivă în marea lor majoritate din principiile mediului înconjurător. Din acest punct de vedere vom avea principii care acționează pe plan intern și principii care acționează pe plan internațional.

1.6.1. Principii ce acționează pe plan intern

Principiul potrivit căruia protecția mediului înconjurător trebuie să constituie un element esențial al politicii economice și sociale a statului.

Protecția mediului înconjurător constituie un obiectiv de interes național, cu efecte directe și indirecte, pe termen lung, în toate compartimentele sistemului social-uman. Ea este o activitate complexă ce se desfășoară după o concepție unitară, la nivel local și național și care reclamă, pe de o parte, menținerea integrității mediului, respectiv a sistemelor suport ale vieții, printr-un control eficient al fluctuațiilor factorilor antropici în limitele de suportabilitate ale acestora, iar pe de altă parte, reconstrucția și recuperarea celor degradate, fie ca urmare a unor erori în strategia de dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale.

Protecția mediului constituie o prioritate în cadrul activității de restructurare și redimensionare a economiei după principiile economiei de piață și coloana vertebrală a strategiei de dezvoltare durabilă a societății în viitor.

Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale, în așa fel încât să nu aducă prejudicii altor state.

Principiul central al Declarației de la Stockholm 1972, este cel potrivit căruia, statele au dreptul suveran, în conformitate cu Carta ONU și principiile dreptului internațional, de a exploata propriile lor resurse din teritoriul național, în funcție de politica lor privind mediul înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor, să nu provoace daune mediului înconjurător în alte state.

Exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, constituie de altfel și o obligație a statului nostru consacrată în art. 134 lit. d din Constituție.

Principiul priorităților sănătății și bunăstării populației în comparație cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului înconjurător.

Potrivit Constituției, statul garantează dreptul cetățeanului de a se bucura de sănătate fizica și mentală. Acest drept cuprinde fără îndoială, nu numai eforturile statului precum scăderea mortalității noilor născuți și a celei infantile, serviciul de asistență medicală corespunzătoare, și menținerea sau chiar prelungirea duratei medii de viață și prin asigurarea unui mediu curat, îmbunătățirea tuturor aspectelor igienei mediului și igienei industriale. El este strâns legat de dreptul la viață, ca drept fundamental al omului și cetățeanului. În accepțiunea sa largă, acest drept include, pe lângă celelalte aspecte care privesc viața persoanei în sens fizic, și ca univers de fenomene și fapte care-i permit și dezvoltă existența fizică și asigurarea unui mediu sănătos.

Principiul apărării factorilor naturali ai mediului înconjurător prin folosirea atentă, rațională a resurselor în funcție de nevoi, în interesul generațiilor prezente și viitoare.

Este bine cunoscut, azi, faptul că omul dispune de mijloace puternice pentru a interveni asupra naturii prin exploatarea bogățiilor naturale ale solului și subsolului, prin construcția de baraje, lacuri de acumulare, rețele dense de căi ferate și drumuri. Marile fabrici și uzine poluează aerul, apa, solul și subsolul prin tehnologia de producție, iar utilizarea produselor industriale generează cantități tot mai mari de deșeuri.

Sub aspectul păstrării echilibrului ecologic, o mare importanță prezintă modul în care se folosesc resursele naturale. Relația de folosire a naturii, în care aceasta este tratată ca un mijloc de satisfacere a tuturor nevoilor fundamentale ale oamenilor, este unul din elementele primordiale ale raportului societate-natură.

Principiul participării populației la protecția și ameliorarea mediului înconjurător.

Acest principiu presupune, în primul rând, dreptul individului separat sau cuprins în diferite grupări sociale, de a fi informat în legătură cu proiectele și programele ce vizează relația sa cu mediul înconjurător. El trebuie să aibă o educație în acest sens, care să-i permită a fi apt să-și procure cele mai bune informații.

În al doilea rând, indivizii pot participa la elaborarea deciziilor ce pot avea o influență asupra mediului lor.

Principiul interzicerii poluării

Dacă în trecut reziduurile nu se produceau în cantități mari, ele putând fi deversate ca atare în apă, pe sol și în aer, fiind astfel neutralizate datorită marilor posibilități de integrare în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu și ca urmare nepericuloase pentru om, marele avânt al civilizației din ultimele secole, creșterea explozivă a populației, dezvoltarea agriculturii, industriei și transporturile au dus la schimbarea fundamentală a naturii și a cantității reziduurilor.

Invadând și alterând starea naturală a mediului, au loc dezechilibrele vieții naturale, dispar specii de animale și plante, întreaga existență a lumii vii este supusă unor riscuri de distrugere. Poluarea apei, a aerului, a pământului și a ființelor vii, a atins niveluri extrem de periculoase. Sănătatea și viața omului sunt periclitate, numeroase cazuri de boală și decese constituie consecințele negative ale poluării generate în zonele foarte dezvoltate ale societății umane.

Iată de ce interzicerea producerii sub orice formă a poluării trebuie să constituie nu numai un principiu moral ci și juridic, prin consacrarea expresă a legii.

g. Principiul poluatorul plătește

Pe plan regional, Declarația Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării, afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să cadă în sarcina autorului. Aceeași prevedere figurează și în principiile directoare ale relațiilor economice internaționale aflate sub influența politicilor în domeniul protecției mediului și exploatării resurselor naturale adoptate de țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), la 26 mai 1972.

1.6.2. Principii ce acționează pe plan extern

Principiul sic utere tuo

În dreptul internațional, maxima "sic utere tuo" – respectiv obligația statelor de a se asigura ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale să nu cauzeze daune mediului altor state, a fost recunoscută pentru prima dată încă din a doua jumătate a secolului XIX, ca un principiu specific dreptului fiscal. Potrivit unui tratat din 1935 încheiat între SUA și Canada, un stat nu trebuie "să altereze condițiile naturale ale propriului lor teritoriu în dezavantajul condițiilor naturale ale teritoriului statului vecin".

În cap. 3 al "Actului final de la Helsinki" din 1975 care se referă la mediul înconjurător, se subliniază că fiecare dintre statele participante, în acord cu principiile dreptului internațional trebuie, într-un spirit de cooperare, să se asigure ca activitățile desfășurate pe teritoriul lor, nu cauzează degradarea mediului înconjurator într-un alt stat sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicției sale naționale.

Principiul informării și cooperării între state

Conform principiului 24 al Declarației de la Stockholm – "Chestiunile internaționale raportându-se la protecția și ameliorarea mediului ar trebui să fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate țările mari sau mici pe picior de egalitate. O cooperare printr-un sistem de acorduri multilaterale sau bilaterale sau prin alte mijloace apropiate, și indispensabile pentru a limita în mod eficace, a preveni, a reduce și a elimina atingerile aduse mediului rezultând din activități exercitate în toate domeniile și din respectul suveranității și intereselor tuturor statelor".

Statele au, de asemenea, datoria de a se informa în situații critice.

Principiul bunei vecinătăți

Necesitatea de a tolera (sau norma de toleranță), acceptate în limitele unor standarde stabilite, este înțeleasă, mai curând, de o manieră implicită, atât în practica statelor, cât și în jurisprudență.

Constituția țării noastre prevede în art. 10 că "România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate statele, și în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme general admise de dreptul internațional". Statul Român se "obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte".

Principiul notificării și consultării

În domeniul protecției mediului înconjurător, acest principiu este considerat ca având valoarea unei recomandări. Potrivit Planului de Acțiune al Conferinței de la Stockholm 1972, statele sunt invitate să procedeze la un schimb de informații ori consultații bilaterale sau regionale, de fiecare dată când condițiile mediului unei țări sau anumite activități ale acesteia, pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe țări. Informarea și consultarea interguvernamentală sunt considerate potrivit Recomandării Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică din 1974 ca un "mecanism de implementare" a principiului nediscriminării, asigurând atât oportunitatea cunoașterii activității proiectate în statul care poluează cât și cea a transmiterii din timp a tuturor datelor și informațiilor relevante și disponibile.

Principiul protejării patrimoniului comun

Prin patrimoniu comun se înțeleg, pe de o parte, "bunuri" ori "resurse" naționale care prezintă, pe plan mondial, o importanță deosebită, sub raport științific, estetic și conservativ; pe de altă parte, "zona" (în dreptul maritim) ori "spațiul extraatmosferic și corpurile cerești" (în dreptul spațial), aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale, care reclamă măsuri specifice de protecție, conservare și utilizare în interesul întregii comunități internaționale (patrimoniu comun al întregii umanități).

Pe plan internațional în ultimul timp se mai manifestă tendința de a se acționa pe baza unor principii specifice, dar care au deocamdată un caracter mai restrâns și încă multe elemente de elucidat până la aplicarea lor concretă.

Se amintesc în acest sens:

principiul prevenirii

principiul interzicerii poluării

principiul nediscriminării

principiul poluatorul plătește.

1.7. Principii specifice

Principiile fundamentale de care trebuie să țină seama managerii la stabilirea, implementarea, menținerea sau îmbunătățirea unui sistem de management de mediu include necesitatea de:

a recunoaște că sistemul de management de mediu este printre prioritățile majore ale organizației;

a stabili și a menține o comunicare și relații constructive cu părțile interesate, interne și externe;

a identifica aspectele de mediu ale activităților, produselor și serviciilor organizației;

a identifica cerințele legale și alte cerințe la care organizația subscrie, care se referă la aspectele de mediu ale acesteia;

a se asigura de angajamentul managementului și al tuturor persoanelor care lucrează pentru sau în numele organizației la protecția mediului, cu desemnarea clară a responsabilităților și a atribuțiilor;

a încuraja planificarea în domeniul mediului pe toată durata ciclului de viață al produsului sau serviciului;

a stabili un proces pentru atingerea obiectivelor de mediu și a țintelor;

a furniza resurse suficiente și corespunzătoare incluzând instruirea pentru conformarea cu cerințele legale și cu alte cerințe aplicabile la care organizația subscrie și pentru a atinge în mod continuu obiectivele și țintele de mediu;

a evalua performanța de mediu în comparație cu politica, obiectivele și țintele de mediu ale organizației și îmbunătățirea acestora acolo unde este necesar;

a stabili un proces de management pentru auditarea și analizarea sistemului de management de mediu pentru identificarea oportunităților de îmbunătățire a sistemului și a performanței de mediu rezultate;

a încuraja contractanții și furnizorii în vederea stabilirii unui sistem de management de mediu.

1.8. Instrumente ale managementului de mediu

În general, un sistem de management de mediu (SMM) trebuie să ofere toate detaliile necesare pentru evaluarea impactului asupra mediului a tuturor proceselor și procedurilor, astfel încât să faciliteze: luarea deciziilor, previziunile strategice, conceptele de dezvoltare, proiectare, prelucrare, ambalare, distribuție și comercializare, fără efecte negative asupra mediului. În acest sens, alături de SMM există în prezent un cuprinzător set de instrumente ale managementului de mediu care ajută la soluționarea problemelor în condițiile respectării cerințelor dezvoltării durabile.

Instituțiile guvernamentale au nevoie de un mecanism, ca și de instrumente specifice pentru a-și realiza programele, politicile și strategiile naționale de protecție a mediului. De asemenea, conducătorii întreprinderilor au descoperit, la rândul lor, că le sunt necesare instrumente de mediu pentru a-și concretiza deciziile luate în sistemul de management de mediu.

În ultimii ani, odată cu evoluția înregistrată la nivelul managementului de mediu, au devenit operaționale o serie întreagă de instrumente manageriale de protecție a mediului.

Aceste instrumente sunt astfel structurate încât să îmbunătățească sistemul de luare a deciziilor, de informare a managerilor și a altor categorii de personal, cu scopul final al îmbunătățirii performanțelor de mediu ale întreprinderilor. Ele au fost promovate în numeroase țări, fiind la îndemâna companiilor pentru a fi adoptate și utilizate în mod voluntar fără presiuni legislative.

Într-o clasificare generală, aceste instrumente se împart în trei mari categorii:

pentru analiză și evaluare;

pentru acțiune;

pentru comunicare.

1.8.1. Instrumentele pentru analiză și evaluare

Sunt de tipul următor:

metode de comparare a performanțelor de mediu proprii cu realizările de vârf în domeniu;

analiza cost-beneficiu, utilă în ierarhizarea alternativelor de control al proceselor de poluare;

auditul de mediu, folosit pentru a verifica conformarea cu legislația specifică și de a evalua practicile și procedurile de mediu;

evaluarea impactului de mediu, aplicat în faza de proiectare cu scopul identificării impactului potențial;

evaluarea cheltuielilor pentru protecția mediului (contabilitate de mediu), evaluarea costului total ajută la identificarea următoarelor patru tipuri de costuri pentru un produs, proces sau proiect: costuri directe; costuri ascunse (ex.: monitoring, conformare); potențiale răspunderi (plata unor remedieri în mediu) sau costuri mai puțin tangibile (cum ar fi relațiile cu publicul, o bună imagine etc.);

evaluarea inițială a calității mediului (diagnoză) se realizează pentru a stabili punctul de plecare într-o acțiune ecologică;

evaluarea ciclului de viață, metoda prin care sunt evaluate consumurile de energie și materii prime, pe de o parte, și impactul asupra mediului, pe de alta, în fazele reprezentative ale desfășurării proceselor pentru obținerea unui produs și ale utilizării lui (începând cu extracția materiilor prime, prelucrarea, utilizarea, reciclarea, transportul, până la depozitarea produsului uzat);

evaluarea riscului asupra mediului și a sănătății umane este realizată cu scopul stabilirii unor măsuri de prevenire a apariției unor incidente, accidente;

evaluarea tehnologiei stabilește efectele potențiale ale unei noi tehnologii înainte de implementarea sa;

indicatorii dezvoltării durabile sunt diferiți de indicatorii economici convenționali și care integrează aspectele de mediu în aprecierea progresului economic.

1.8.2. Instrumentele pentru acțiune

Se pot menționa:

^ sistem de management de mediu, care stabilește structura organizatorică, responsabilitățile, practicile, procedurile, procesele și resursele, pentru a implementa politica de mediu a întreprinderii;

^ politica de mediu reprezintă obiectivele și principiile ce stau la baza acțiunilor de protecție a mediului, incluzând conformarea cu întreaga legislație de mediu specifică întreprinderii;

^ managementul total al calității mediului a fost acceptat ca un instrument vizând îmbunătățirea performanțelor întregii activități, incluzând și managementul de mediu;

^ ecomarcarea (ecoemblema), termen care descrie o procedură devenită oficială în multe țări, conform căreia un produs cu un nivel acceptabil de impact asupra mediului poate primi o etichetă ecologică;

^ pârghii economice, al căror scop este de atingere a obiectivelor de mediu cu costuri cât mai mici. În acest sens, alocarea optimă a resurselor pentru mediu reclamă utilizarea cantității optime a fiecărei resurse comparativ cu prețurile altor factori economici de producție (ex.: ecuația economică de optimizare între prețul materiilor prime – intrări – și taxele pe emisii poluante – ieșiri);

^ înțelegeri voluntare – focalizate pe atingerea unor obiective de mediu dincolo de cerințele legii;

O parteneriat în favoarea protecției mediului, în general realizate pentru a transforma pozițiile de confruntare, dependență și izolare în înțelegeri mutuale precum și interdependența acceptată.

1.8.3. Instrumentele de comunicare

Dintre acestea semnalăm:

O rapoarte anuale;

O informații pentru mass-media, pentru clienți sau pentru proprii angajați;

O rapoarte interne pentru evidența SMM.

Evoluția conceptelor privind problematica mediului impune și o evoluție a standardelor ISO 14000.

Există o tendință de abordare integrată a sistemelor de management:

a calității;

a mediului;

a protecției sănătății;

a riscului.

Ca o exemplificare a acestei tendințe o reprezintă standardul SR EN ISO 19011 care abordează în comun problema auditului calității și mediului.