Managementul Medical la Centrul Rezidential de Batrani

=== bbc98bfbc70fd67dc33d1fd26217d22cb6452d21_537414_1 ===

Cuprins

Introducere–––––––––––––––––––––––––––––––-2

Capitolul 1. Managemantul – delimitări conceptuale și evoluție –––––––––––4

1.1. Evoluția managementului–––––––––––––––––––––––– 4

1.2. Definirea managementului –––––––––––––––––––––––-9

1.3. Caracteristici ale instituțiilor de îngrijire a bătrânilor în prezent –––––––––22

Capitolul 2. Sistemul de îngrijire pe termen lung în România –––––––––––-26

2.1 Privire de ansamblu asupra sistemului –––––––––––––––––––26

2.2 Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni ––––-28

2.3. Managementul și organizarea centrelor de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni –-30

2.4. Scurt istoric al azilelor –––––––––––––––––––––––––43

Capitolul 3. Managementul Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele –––––––––––––––––––––––––––––––-47

3.1. Norme de funcționare a Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele –––––––––––––––––––––––––––––––-47

3.2. Echipa de specialiști din Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele –––––––––––––––––––––––––––––––-51

3.3. Funcționarea și finanțarea Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele –––––––––––––––––––––––––––––––-52

Concluzii––––––––––––––––––––––––––––––––56

Bibliografie–––––––––––––––––––––––––––––––58

Introducere

După 1990, populația României a cunoscut numeroase schimbări, atât în ​​ceea ce privește dinamica naturală și migraționistă, cât și schimbările structurale, fie în funcție de vârstă și sex, fie în alte tipuri de structuri (structură profesională sau nivel de pregătire, spre exemplu). Deși schimbările care au avut loc în structura pe grupe de vârstă nu au fost înregistrate imediat după anii 1990, ele nu au apărut, România intră în tendința țărilor din Europa Centrală și de Est prin creșterea ponderii populației vârstnice în totalul populației populație. Pe fondul reducerii drastice a natalității și în contextul creșterii speranței medii de viață, în România, fenomenul îmbătrânirii demografice a fost intensificat printr-un proces dublu: îmbătrânirea prin baza piramidei (generată de scăderea natalității și procentul tinerilor sub 15 ani) și îmbătrânirea prin vârful piramidei (prin creșterea speranței de viață la naștere, care, la rândul său, a generat o creștere a procentului de bătrâni).

La nivel european, situația României din perspectiva îmbătrânirii demografice se deteriorează, în condițiile în care procentul de aproape 17% din populație este de peste 65 de ani, țara noastră fiind mai aproape de cele mai îmbătrânite state europene (Italia – 21,7% , Germania 21%, Grecia – 20,9%), cele în care procentul vârstnicilor este minim (Albania

– 12,5%, Macedonia – 12,7%, Insula – 13,5%, Irlanda – 13%). Dacă ne referim la limitele care indică în literatură intensitatea procesului de îmbătrânire demografică, pragul de 12% pentru populația în vârstă care indică o îmbătrânire a populației, a fost depășit, la nivelul populației României, de la începutul lui 2000. Perspectivele pe termen mediu și lung nu sunt în niciun caz optimiste, având în vedere că, în aproximativ 15 ani, vor începe să se încadreze în categoria generațiilor mai în vârstă, născute în perioada manifestării politicii pro-nataliste, promovată de statul socialist românesc, iar rata natalității nu arată semne de redresare, pe fondul unui climat socio-economic încă fragil și al unei politici demografice incoerente sau absente.

Consecințele îmbătrânirii demografice sunt numeroase și pot fi resimțite atât la nivel economic, cât și social. Sistemul de sănătate, sistemul de asistență socială și administrațiile locale se confruntă deja și vor continua să facă acest lucru tot mai frecvent în viitor, cu nevoile speciale ale unui segment în continuă creștere a persoanelor în vârstă. În acest context, cunoașterea modului în care îmbătrânirea demografică se manifestă la nivel teritorial, diferențele existente la nivel interregional, precum și factorii care pot crește nivelul de vulnerabilitate a unei entități teritoriale în ceea ce privește îmbătrânirea populației sunt aspectele esențiale necesare pentru fundamentarea politicilor publice în domeniu.

În același timp, cunoașterea percepției publice (în vârstă sau nu) cu privire la acest fenomen, identificarea problemelor create de o îmbătrânire a populației și soluția pe care societatea o poate oferi (fie la nivel individual, fie colectiv) poate ajuta la înțelegerea mai bună particularitățile naționale și regionale ale fenomenului îmbătrânirii demografice. Acest articol urmărește, pe lângă identificarea particularităților îmbătrânirii demografice la nivel național și analiza modului în care statul (prin instituții specializate) și societate (la nivel individual, la nivel familial, dar și la nivel colectiv, de actorii privați) reacționează în fața acestui fenomen în curs de desfășurare.

O problemă cu care se confruntă astăzi societatea românească și care se va înrăutăți în viitor este îngrijirea persoanelor în vârstă. Procesul de îmbătrânire demografică a început să se manifeste în România înainte ca statul să poată atinge nivelul de prosperitate economică necesar pentru a gestiona cu ușurință procesul (Istrate et al., 2015, p. 1472), iar la nivelul populației tinere și adulte se recuperează rata mare de plecări în străinătate, atât temporare, cât și permanente. În aceste condiții, îngrijirea vârstnicilor apare ca o nouă problemă, cel mai adesea rezolvată în cercurile familiei.

Trimiterea persoanelor în vârstă către instituții, atât publice, cât și private, nu este o soluție foarte răspândită în România, dar va deveni una în viitor. Deși pe lista de așteptare a multor județe există bătrâni care nu au loc în azilele de bătrâni, în Centrul Rezidential pentru Persoane Varstnice – Pensionari de la Fântânele există locuri libere, dar nu sunt ocupate de nimeni, în ciuda faptului că beneficiarii pot sta în acest cămin în schimbul plății a 60% din venitul propriu realizat. Restul banilor fiind alocați de Consiliul Județean Prahova. Astfel, principalele probleme cu care se confruntă sunt: lipsa beneficiarilor, lipsa angajaților calificați, lipsa de fonduri. Obiectivul nostru este de a prezenta managementul instituției mai sus amintite și potențiale soluții la problemele identificate.

Capitolul 1. Managemantul – delimitări conceptuale și evoluție

Evoluția managementului

Deși existența civilizației umane a însemnat întotdeauna prezența managementului afacerilor, totuși managementul ca știință datează de la începutul secolului al XX-lea. Prin urmare, apariția unor abordări pentru: stabilirea obiectivelor pentru activitatea desfășurată de o organizație; nevoia de structuri organizatorice care să permită un bun comportament pentru atingerea obiectivelor; un sistem de decizie prin care multitudinea de informații dintr-o organizație poate fi canalizată spre nivelurile la care se referă; sau alegerea celor mai bune modalități prin care resursele umane, materiale și financiare sunt puse împreună pentru a contribui la realizarea obiectivelor; nu face altceva decât să completeze acest concept de management.

Prin urmare, dacă ne referim la structura organizatorică, cu toate acestea înseamnă, și anume componentele unei organizații și relațiile stabilite între ele, conform Puiu, reprezentarea practică cunoaște mai multe forme ale unor astfel de structuri, incluzând și: ierarhic – liniar; structură funcțională; sau ierarhic – funcțional, care este de fapt o combinație a celor două enumerate mai sus, presupunând utilizarea resurselor umane specializate și responsabilitatea conducerii pentru rezultate.

Mai mult, se știe că structura organizațională este un element cheie în succesul afacerilor unei companii, fapt remarcat de Tiller. Potrivit acestuia, eficacitatea organizației poate fi diminuată dacă soluția optimă nu este identificată, prin care structura organizatorică să fie interconectată cu alte componente ale sistemului de management.

Un element definitoriu al unei organizații este reprezentat de stabilirea obiectivelor, care vor sta la baza stabilirii și funcționării sale viitoare. Ulterior, următorul pas este estimarea resurselor și alegerea metodelor de lucru, elemente de bază pentru implementarea strategiei. Sfârșitul procesului este de a evalua rezultatele, comparându-le cu obiectivele, aspectele care caracterizează managementul strategic, după cum au remarcat Nicolescu și Verboncu.

Dar pentru ca activitatea unei organizații să poată fi caracterizată prin performanță, este necesar să se recurgă la instrumentele complexe care alcătuiesc sistemul de management. Practica de management a condus la evidențierea mai multor tipuri de astfel de sisteme în conformitate cu Nicolescu și Verboncu, inclusiv în categoria sistemelor generale: gestionarea prin obiective, caracterizată prin îndeplinirea obiectivă; gestiunea bugetară vizează atingerea obiectivelor, în timp ce se încadrează în costurile estimate; sau managementul participativ, caz în care sunt consultate diferite componente organizaționale.

Clasificat ca funcție reprezentativă a procesului de gestiune, decizia prin manifestarea acestuia duce în cele din urmă la realizarea tuturor obiectivelor stabilite, iar asamblarea tuturor deciziilor implementate formează sistemul de luare a deciziilor.

Decizia de rezolvare a diferitelor probleme, totuși, poate avea forme diferite, conform lui Scott: ignorarea problemelor și, prin urmare, absența deciziilor; hotărând să contracareze problemele care apar; sau să pună în aplicare decizii care să prevină probleme. Însă atingerea obiectivelor presupune depășirea mai multor etape succesive, ceea ce face ca deciziile să fie caracterizate de o consevență, adecvată pașilor luați.

Prin urmare, se poate concluziona că decizia are ca punct de plecare timpul considerat potrivit pentru intervenție, continuă să stabilească mai multe variante care corespund obiectivelor stabilite și ulterior alegerea soluției optime, după cum a remarcat Matei și, în cele din urmă recurgerea la modul în care a fost aplicată decizia, ceea ce se reflectă în gradul de realizare a obiectivelor.

Oricând în activitatea cotidiană, comunicarea a suferit un proces de dezvoltare și specializare în diferite domenii, conducând astfel la apariția managementului comunicării. În management, comunicarea se referă la modul în care informațiile primite și transmise în cadrul organizației și în afara acesteia influențează performanța unei entități, așa cum reiterează Popa și Filip.

Cu toate acestea, este important ca informațiile să fie comunicate la nivelul corespunzător al organizației printr-un canal adecvat. Selectarea unui canal pentru transmiterea informațiilor joacă un rol vital, deoarece ar putea genera percepții diferite față de cei implicați, așa cum au subliniat Kupritz și Cowell.

Ele evidențiază evaluarea favorabilă a angajaților, creșterea productivității atunci când comunică informații despre activitatea companiei prin e-mail, dar sunt reticente în ceea ce privește informațiile personale sau legate de resursele umane pe care doresc să le primească față în față. Dar informațiile dintr-o organizație sunt obligate să desfășoare atât activități de management al procesului, cât și activități de execuție consecutive, aspecte incluse în conceptul de sistem informatic. Acest sistem se bazează pe utilizarea de resurse diferite, iar rolul conducerii este de a maximiza performanța organizației prin minimizarea costului resurselor.

În ceea ce privește conceptul de integritate abordat prin intermediul sistemelor publice de integritate, în conformitate cu Matei și Matei, trebuie spus că, împreună cu alte principii ale guvernării sectorului public, cum ar fi transparența, eficiența și responsabilitatea, integritatea poate fi fundamentul obținerii o performanță mai mare la acest nivel.

Autorii au remarcat influența integrității publice reprezentată de indicatorii: PIB și Libertatea Economică, integritatea și notarea corelației dintre acești indicatori, aceasta fiind în mare parte direct proporțională. Problema eticii în managementul sectorului public încă provoacă interes în întreaga lume, rămânând preocupare chiar și pentru Hong Kong, țară cu o calitate foarte înaltă a serviciului public, potrivit lui Luk.

În acest caz, au fost atinse standarde înalte ca urmare a prevederilor din textul legilor și a formării continue a funcționarilor, aspecte care au contribuit la menținerea integrității în serviciul public din Hong Kong. În cele din urmă, conform Puiu, etica managerială reflectă efectele generate de deciziile managerului în organizația pe care o conduce și care reverberează în mod inevitabil în domeniul de activitate. Pe parcursul evoluției acestui concept în manageri de practică au fost adoptate o serie de metode care vizează îmbunătățirea performanțelor în această direcție, printre care codul etic, document prin care angajații sunt comunicați, într-o limbă accesibilă acestora, standardelor care caracterizează o organizație.

Întrunirea intereselor publice generale în România este asigurată de funcționarea unui set de instituții care alcătuiesc întreaga administrație publică, iar guvernarea generală a sistemului este asigurată de Guvern. Acest set de instituții, specificat de Popescu și Popescu, este stabilit pe două niveluri, și anume: sistemul instituțional al administrației centrale, alcătuit din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale; și sistemul instituțional al unităților administrativ-teritoriale.

Abordată din punct de vedere sistemic, compania poate fi definită ca rezultat al colaborării resurselor: resurse umane, materiale și financiare pentru a atinge obiective predeterminate. Metoda aleasă pentru combinarea acestor resurse este decizia managementului companiei, iar modul în care aceste resurse sunt organizate și coordonate, urmate în cele din urmă de o evaluare, caracterizează procesul de management. Prin urmare, pentru a opera, compania are nevoie de o structură organizațională adaptată activității specifice, structura în care managerul trebuie să-și exercite funcțiile de conducere folosind diferite metode și tehnici, pentru ca sistemul numit companie să devină operațional.

În același mod, pentru firme, structura organizatorică, conform lui Pirvu și Olaru, este construită pe legi, dar și pe prevederile aparținând conducerii, fiind în concordanță cu obiectivele. Dar pentru a rezista presiunilor pieței, o firmă trebuie să fie organizată pe baza principiului eficienței, care presupune o structură cu un număr mic de niveluri, pentru care există sarcini specifice stabilite. Și întrucât activitatea de afaceri se desfășoară într-o schimbare dinamică, în continuă schimbare, este de înțeles de ce structura organizațională suferă o reorganizare permanentă, pentru a putea să se adapteze la schimbările impuse de mediul extern.

În stabilirea structurii sale, compania utilizează documente precum regulile de organizare și funcționare și reglementările organizaționale, inclusiv descrierea postului. Se remarcă faptul că mărimea întreprinderii determină tipul de structură organizațională, știind că întreprinderile mari tind să aplice structura ierarhico-funcțională, în timp ce întreprinderile mici utilizează în principal structura liniară.

Dinamismul activității economice impune conducerii să ia decizii adecvate pentru fazele ciclului de viață, de la bun început, continuând cu faza de dezvoltare și cu creșterea și, dacă este cazul, cu deciziile adecvate pentru etapa de stagnare sau chiar declin al companiei. Spre deosebire de sistemul instituțional, companiile folosesc în activitatea lor un document care definește planul de afaceri sau de afaceri, după cum remarcă Gavrila și Lefter.

Dar dacă ne referim la sistemul de management, în conformitate cu Neagu, el cunoaște o varietate de forme, cel mai frecvent utilizate ca obiective de management, potrivite pentru companii care au o durată lungă de viață. Pentru companiile care execută anumite proiecte, sistemul aplicat este sistemul de management al proiectelor care necesită o pregătire corespunzătoare pentru zona specifică de la managerul de proiect.

În schimb, pentru întreprinderile cu fabricarea și vânzarea de produse diverse, cea mai bună soluție este sistemul de management axat pe produs. De exemplu, managementul poate fi exemplificat prin comparația rezultatelor cu sumele alocate pentru finanțare, în care vorbim despre gestionarea bugetului. Există situații în care exercitarea managementului proceselor de afaceri poate fi deschisă unei părți a proprietarilor sau directorilor la diferite niveluri, aspecte care caracterizează managementul participativ.

Dar, indiferent de sistemul de management ales, scopul etapelor procesului este evaluarea și punerea în aplicare, după caz, a sancțiunilor sau recompenselor, pentru a motiva personalul. Prin urmare, în scopul motivării personalului pot fi utilizate: promovarea, precum și recompensarea directă prin creșterea câștigurilor sau bonusurilor. La acestea se poate adăuga, ca mijloc de recompensare indirectă, furnizarea de produse și servicii angajaților, oferite gratuit.

Pentru a asigura competitivitatea companiei, managementul intervine prin decizii cu scopul de a contracara influente negative, dupa cum sa remarcat Gaf – Deac. Prin urmare, pentru companii se poate identifica cu ușurință tipologia deciziilor strategice privind activitatea întregii societăți, fără a exclude orice decizii curente, absolut indispensabile pentru obiectivele specifice. De asemenea, sunt analizate deciziile participative, dar și deciziile individuale elaborate de manageri de diferite nivele.

Întrucât societatea funcționează permanent într-un mediu concurențial, generând perturbări ale activității sale, în astfel de situații caracteristica este decizia de incertitudine, în care rezultatul nu poate fi prezis.

Dar îndeplinirea obiectivelor unei companii depinde de găsirea unei modalități adecvate de dezvăluire a informațiilor de către manageri către subordonați și invers. Prin urmare, pentru a comunica eficient, companiile recurg la diverse mijloace, cum ar fi: mijloacele de rapoarte scrise (instrucțiuni); mijloace orale (discuții, întâlniri); sau mass-media audiovizuale (transmisie video sau poștă electronică).

Dar firmele acordă o importanță deosebită comunicării informațiilor în mediul extern, creând structuri specializate implicate în realizarea materialelor de prezentare, care pot avea o influență decisivă în obținerea de poziții de top în domeniul respectiv.

În ceea ce privește standardele de etică în conducerea companiei, există un conflict permanent între performanța economică și respectarea angajamentelor față de cei cu care se realizează această performanță, angajații sau furnizorii. Conducerea afacerilor într-un mediu competitiv permite companiilor să se concentreze pe sprijinirea comportamentului etic al angajaților, iar managerii pot adopta un comportament bazat pe integritate și responsabilitate, unii pot adopta și o atitudine imorală pentru a obține beneficii de afaceri. În același domeniu al eticii manageriale, acesta a afirmat că întreprinderile din sectorul privat sunt încă guvernate de reglementări legale, iar pentru asigurarea comportamentului etic ar putea fi necesar să se declare valorile societății ca un cod de etică.

Definirea managementului

Deși managementul ca disciplină are mai mult de 80 de ani, nu există un acord comun între experții și practicienii acestuia cu privire la definiția sa precisă. De fapt, acest lucru se întâmplă în cazul tuturor științelor sociale, cum ar fi psihologia, sociologia, antropologia, economia, științele politice etc.

Ca urmare a evoluțiilor tehnologice fără precedent, organizațiile de afaceri s-au dezvoltat în mărime și complexitate, practica managementului. Schimbările în stilurile și practicile de management au dus la schimbări în gândirea managementului. În plus, managementul având o natură interdisciplinară a suferit modificări datorită dezvoltării științelor comportamentale, tehnicilor cantitative, ingineriei și tehnologiei etc. Deoarece se ocupă cu producția și distribuția de bunuri și servicii, dinamismul mediului său social, cultural și valorile religioase, gusturile și preferințele consumatorilor, educația și explozia informației, democratizarea guvernelor etc. au dus, de asemenea, la schimbări în teoria și practica sa. Cu toate acestea, o definiție a managementului este necesară pentru predarea și cercetarea sa, precum și pentru îmbunătățirea practicii sale.

Mulți experți în management au încercat să definească managementul. Dar, nici o definiție a managementului nu a fost acceptată universal. Să discutăm unele dintre principalele definiții ale managementului:

Peter F. Drucker definește: ,,managementul este un organ, organele pot fi descrise și definite numai prin funcțiile lor”.

Potrivit lui Terry: ,,Managementul nu este un popor, ci o activitate ca mersul pe jos, lectura, înotul sau alergatul.” Persoanele care conduc Managementul pot fi desemnate ca membri, membri ai conducerii sau conducatori executivi.

Potrivit lui Mc Farland: ,,managementul este definit pentru scopuri conceptuale, teoretice și analitice ca fiind procesul prin care managerii creează, dirijează, mențin și operează organizarea intenționată printr-un efort uman cooperativ sistematic și coordonat”.

Henry Fayol: ,,Să faci asta este să prognozezi și să planifici, să organizezi, să coordonezi și să controlezi”.

Harold Koontz spune: ,,Managementul este arta obținerii de lucruri prin intermediul unui grup organizat oficial”.

William Spriegal: ,,Managementul este acea funcție a unei intreprinderi care se ocupă de direcția și controlul diferitelor activități pentru atingerea obiectivelor de afaceri. Managementul este în esență o funcție executiva, se ocupa de direcția activă a efortului uman”.

Kimball și Kimball: ,,Managementul cuprinde toate sarcinile și funcțiile care țin de inițierea unei întreprinderi, finanțarea acesteia, stabilirea tuturor politicilor majore, furnizarea întregului echipament necesar, evidențierea formei generale de organizare în care este înființată întreprinderea să funcționeze și selecția principalilor lucrători.”

Sir Charles Reynold: ,,Managementul este procesul de a face lucrurile prin intermediul unei comunități. Funcțiile managementului sunt manipularea comunității în vederea îndeplinirii scopurilor pentru care organizația există.”

E.F.L. Brech: ,,Managementul este preocupat să vadă că lucrarea se realizează, sarcinile sale se concentrează pe planificarea și îndrumarea operațiunilor care se desfășoară în cadrul întreprinderii”.

Koontz și O'Donnel: ,,Managementul este crearea și menținerea unui mediu intern într-o întreprindere unde indivizii, care lucrează în grupuri, pot să-și îndeplinească eficient îndeplinirea obiectivelor grupului. Este arta de a face munca prin oameni în grupuri formale organizate”.

James Lundy: ,,Managementul este în principal o sarcină de planificare, coordonare, motivare și control al eforturilor altora pentru un obiectiv specific. Aceasta presupune combinarea factorilor tradiționali ai producției, forța de muncă, capital, într-un mod optim, atenție, desigur, la obiectivele specifice ale organizației”.

Mary Parker Follett definește managementul drept ,,arta de a face lucrurile prin oameni”. Această definiție atrage atenția asupra diferenței fundamentale dintre un manager și un alt membru al unei organizații. Un manager este cel care contribuie indirect la atingerea scopurilor organizației, direcționând eforturile altora – nu prin îndeplinirea sarcinii în sine. Pe de altă parte, o persoană care nu este un manager își aduce contribuția la obiectivele organizației în mod direct prin îndeplinirea sarcinii însuși.

Uneori însă, o persoană dintr-o organizație poate juca simultan ambele roluri. De exemplu, un manager de vânzări îndeplinește un rol de conducere atunci când își dirijează forța de vânzări pentru a-și atinge obiectivele organizației, însă atunci când el însuși contactează un client mare și negociază o afacere, are un rol non-managerial. În primul rol, el dirijează eforturile altora și contribuie indirect la obiectivele organizației; în ultimul său rol, își folosește în mod direct abilitățile de vânzător pentru a îndeplini obiectivele organizației.

O definiție oarecum mai elaborată a managementului este dată de George R. Terry. El definește managementul drept un proces ,,constând în planificare, organizare, acționare și control, realizat pentru a determina și realiza obiectivele prin utilizarea oamenilor și a altor resurse”.

Conform acestei definiții, managementul este un proces – un mod sistematic de a face lucrurile. Cele patru activități de management incluse în acest proces sunt: ​​planificarea, organizarea, acționarea și controlul. Planificarea înseamnă că managerii se gândesc la acțiunile lor în avans. Organizarea înseamnă că managerii coordonează resursele umane și materiale ale organizației. Angajarea înseamnă că managerii motivează și direcționează subordonații. Controlul înseamnă că managerii încearcă să se asigure că nu există abateri de la normă sau plan. Dacă o parte din organizația lor se află pe o pistă greșită, managerii iau măsuri pentru a remedia situația.

În concluzie, putem spune că diferitele definiții ale managementului nu sunt contrare. Managementul este suma totală a tuturor acelor activități care: determină obiective, planuri, politici și programe; punerea tuturor acestor resurse în operațiuni prin organizarea sănătoasă; direcționarea și motivarea bărbaților la locul de muncă; supravegherea și controlul performanței lor; asigurarea prosperității și a fericirii maxime atât pentru angajatori, cât și pentru angajați și public în general.

Managementul este procesul de stabilire și realizare a obiectivelor organizaționale prin funcțiile sale: prognoză, organizare, coordonare, instruire și monitorizare-evaluare.

Managementul se concentrează în primul rând pe aspectele administrative ale unui lider de afaceri, iar conducerea este un proces de influență între lider și membrii echipei, în scopul atingerii obiectivelor comune. Să gestionăm înseamnă: să gestionăm, să preluăm controlul, să coordonăm, să folosim obiectivul, să fim atenți la angajați, să avem interes pentru toate aspectele afacerii etc.

Manager este cel care: are subordonați, oferă îndrumări pentru orice acțiune, este factorul de decizie în orice efort. Management înseamnă: managementul, direcția și controlul unui lucru sau al unei persoane, capacitatea de execuție, activitatea tehnică sau academică "profesor".

Managementul este o activitate distinctă care are următoarele caracteristici esențiale:

1. Resursa economică: Managementul este unul dintre factorii de producție împreună cu terenul, forța de muncă și capitalul. Managementul eficient este cea mai importantă contribuție la succesul oricărei activități organizate a grupului, deoarece este forța care asamblează și integrează alți factori de producție, și anume munca, capitalul și materialele. Contribuțiile muncii, capitalului și materialelor nu asigură singură producția, ele necesită un catalizator al conducerii de a produce bunuri și servicii cerute de societate. Astfel, managementul este un element esențial al unei organizații.

2. Obiectiv orientat: Managementul este o activitate intenționată. Ea coordonează eforturile muncitorilor pentru a atinge obiectivele organizației. Succesul managementului este măsurat prin măsura în care sunt atinse obiectivele organizaționale. Este imperativ ca obiectivele organizaționale să fie bine definite și înțelese în mod corespunzător de conducere la diferite niveluri.

3. Proces distinct: Managementul este un proces distinct ce constă în funcții precum planificarea, organizarea, personalul, conducerea și controlul. Aceste funcții sunt interconectate astfel încât nu este posibil să se stabilească exact secvența diferitelor funcții sau semnificația lor relativă.

4. Forța de integrare: Esența managementului este integrarea resurselor umane și a altor resurse pentru atingerea obiectivelor dorite. Toate aceste resurse sunt puse la dispoziția celor care gestionează. Managerii aplică principii de cunoștințe, experiență și management pentru obținerea rezultatelor de la angajați prin utilizarea de resurse non-umane. Managerii încearcă, de asemenea, să armonizeze obiectivele indivizilor cu obiectivele organizaționale pentru buna funcționare a organizației.

5. Sistemul de autoritate: Managementul ca o echipă de manageri reprezintă un sistem de autoritate, o ierarhie de comandă și control. Managerii de la diferite niveluri posedă un grad diferit de autoritate. În general, pe măsură ce ne mișcăm în ierarhia managerială, gradul de autoritate devine treptat redus. Autoritatea permite managerilor să-și îndeplinească eficient funcțiile.

6. Subiect multidisciplinar: Managementul a crescut ca un domeniu de studiu (adică disciplină), luând ajutorul a numeroase alte discipline, cum ar fi ingineria, antropologia, sociologia și psihologia. O mare parte din literatura de management este rezultatul asocierii acestor discipline. De exemplu, orientarea spre productivitate sa inspirat din ingineria industrială și orientarea relațiilor umane din psihologie. În mod similar, cercetarea sociologică și operațională a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea științei managementului.

7. Aplicație universală: Managementul are caracter universal. Principiile și tehnicile de management sunt la fel de aplicabile în domeniile afacerilor, educației, militarilor, guvernelor și spitalelor. Henri Fayol a sugerat că principiile managementului s-ar aplica mai mult sau mai puțin în fiecare situație. Principiile sunt liniile directoare de lucru care sunt flexibile și capabile să se adapteze fiecărei organizații în care trebuie coordonate eforturile oamenilor.

Există destule dezacorduri între scriitorii de management privind clasificarea funcțiilor manageriale. Newman și vara recunosc doar patru funcții, și anume, organizarea, planificarea, conducerea și controlul.

Henri Fayol identifică cinci funcții ale managementului, și anume: planificarea, organizarea, comandarea, coordonarea și controlul. Luther Gulick afirmă șapte astfel de funcții sub cuvântul "POSDCORB", care se referă la planificare, organizare, personal, direcție, coordonare, raportare și bugetare. , comunicarea și dirijarea. Koontz și O'Donnell împart aceste funcții în planificarea organizării, personalului, conducerii și controlului.

Pentru scopul nostru, vom desemna următoarele șase funcții ale unui manager: planificare, organizare, personal, direcție, coordonare și control.

Planificare: Planificarea este cea mai fundamentală și cea mai răspândită dintre toate funcțiile de management. Dacă oamenii care lucrează în grupuri trebuie să-și îndeplinească efectiv, ei trebuie să știe în prealabil ce trebuie făcut, ce activități trebuie să facă pentru a face ceea ce trebuie făcut și când trebuie făcut. Planificarea se referă la "ce", "cum" și "când" de performanță. În prezent, decide în privința obiectivelor viitoare și a cursurilor de acțiune pentru realizarea acestora. Aceasta presupune astfel:

(a) determinarea obiectivelor pe termen lung și cu rază scurtă de acțiune;

(b) elaborarea de strategii și cursuri de acțiuni care trebuie urmate pentru realizarea acestor obiective; și

(c) formularea de politici, proceduri și reguli etc. pentru implementarea strategiilor și a planurilor.

Obiectivele organizaționale sunt stabilite de managementul de vârf în contextul scopului și misiunii sale de bază, al factorilor de mediu, al previziunilor de afaceri și al resurselor disponibile și potențiale. Aceste obiective sunt atât pe distanțe lungi, cât și pe distanțe scurte. Sunt împărțit eîn obiective sau scopuri divizionale, departamentale, secționale și individuale. Aceasta este urmată de dezvoltarea strategiilor și a cursurilor de acțiune care trebuie urmate la diferite niveluri de conducere și în diferite segmente ale organizației. Politicile, procedurile și regulile oferă cadrul de luare a deciziilor și metoda și ordinea de realizare și implementare a acestor decizii.

Fiecare manager îndeplinește toate aceste funcții de planificare sau contribuie la performanța lor. În unele organizații, în special cele care sunt gestionate în mod tradițional și cele mici, planificarea nu este adesea efectuată în mod deliberat și sistematic, dar este încă făcută. Planurile ar putea fi în mintea conducătorilor lor, mai degrabă decât în ​​mod clar și precis formulate: pot fi mai degrabă neclare decât clare, dar ele sunt întotdeauna acolo. Planificarea este astfel cea mai elementară funcție a managementului. Acesta este realizat în toate tipurile de organizații de către toți managerii de la toate nivelurile de ierarhie.

Organizarea: Organizarea implică identificarea activităților necesare pentru realizarea obiectivelor întreprinderii și implementarea planurilor; gruparea activităților în locuri de muncă; repartizarea acestor posturi și activități către departamente și persoane fizice; delegarea responsabilității și a autorității de execuție și asigurarea coordonării verticale și orizontale a activităților. Fiecare manager trebuie să decidă ce activități trebuie întreprinse în departamentul sau secția sa pentru a-și atinge obiectivele care i-au fost încredințate.

După ce a identificat activitățile, trebuie să grupeze activități identice sau similare pentru a-și face locurile de muncă, pentru a le încredința subordonaților, pentru a le permite să ia decizii și să inițieze acțiuni pentru a întreprinde aceste activități, și să asigure coordonarea între el și subordonații săi și printre subordonații săi. Organizarea implică astfel următoarele subfuncții:

(a) Identificarea activităților necesare pentru atingerea obiectivelor și punerea în aplicare a planurilor.

(b) Gruparea activităților în vederea creării de locuri de muncă independente.

(c) Atribuirea locurilor de muncă angajaților.

(d) Delegarea autorităților, astfel încât să le permită să își desfășoare activitatea și să comande resursele necesare pentru a le îndeplini.

(e) Stabilirea unei rețele de relații de coordonare.

Organizarea procesului are ca rezultat o structură a organizației. Acesta cuprinde pozițiile organizaționale, sarcinile și responsabilitățile care îi însoțesc, precum și o rețea de roluri și relații de autoritate-responsabilitate.

Organizarea este, prin urmare, procesul de bază de combinare și integrare a resurselor umane, fizice și financiare în interacțiunile productive pentru realizarea obiectivelor întreprinderii. Ea vizează combinarea angajaților și a sarcinilor interconectate într-o manieră ordonată, astfel încât activitatea organizațională să se desfășoare într-o manieră coordonată și toate eforturile și activitățile să tragă împreună în direcția obiectivelor organizaționale.

Personalul: Personalul este o funcție continuă și vitală a managementului. După stabilirea obiectivelor, strategii, politici, programe, proceduri și reguli formulate pentru realizarea lor, activități de implementare a strategiilor, politicilor, programelor etc. identificate și grupate în locuri de muncă, următorul pas logic în procesul de gestionare este de a procura personal adecvat pentru a ocupa locurile de muncă. Deoarece eficiența și eficiența unei organizații depind în mod semnificativ de calitatea personalului său și întrucât este una din funcțiile principale ale conducerii de a obține persoane calificate și instruite pentru a ocupa diferite funcții, personalul a fost recunoscut ca o funcție distinctă a conducerii. Acesta cuprinde mai multe subfuncții:

(a) planificarea forței de muncă care presupune determinarea numărului și a personalului necesar.

(b) Recrutarea pentru a atrage un număr adecvat de potențiali angajați pentru a căuta locuri de muncă în cadrul întreprinderii.

(c) Selectarea celor mai potrivite persoane pentru locurile de muncă în cauză.

(d) Plasarea, inducerea și orientarea.

(e) Transferuri, promoții, rezilierea și disponibilizările.

(f) Formarea și dezvoltarea angajaților.

Deoarece importanța factorului uman în eficacitatea organizațională este din ce în ce mai recunoscută, personalul câștigă acceptarea ca o funcție distinctă a managementului. Nu trebuie să subliniezi că nici o organizație nu poate fi mai bună decât oamenii săi, iar managerii trebuie să îndeplinească funcția de personal cu preocuparea la fel de importantă ca orice altă funcție.

Direcția: Direcția este funcția de a conduce angajații să-și desfășoare activitatea în mod eficient și să contribuie optim la realizarea obiectivelor organizaționale. Locurile de muncă atribuite subordonaților trebuie să fie explicate și clarificate, trebuie să li se ofere îndrumări în ceea ce privește performanța locurilor de muncă și trebuie motivate să contribuie performanță optimă cu zel și entuziasm. Funcția de direcționare implică următoarele subfuncții:

(a) Comunicarea

(b) Motivația

(c) Leadership

Coordonare: Coordonarea este funcția de a stabili astfel de relații între diferite părți ale organizației pe care le trag împreună în direcția obiectivelor organizaționale. Este deci procesul de legare a tuturor deciziilor, operațiunilor, activităților și eforturilor organizaționale, astfel încât să se realizeze unitatea de acțiune pentru îndeplinirea obiectivelor organizaționale.

Semnificația procesului de coordonare a fost evidențiată de Mary Parker Follet. Managerul, după părerea sa, ar trebui să se asigure că are o organizație "cu toate părțile coordonate, astfel încât să se unească împreună în activitățile lor strânse și adaptate, astfel încât să lege, să interconecteze și să interconecteze, să facă o unitate de lucru, congerii de piese separate, dar ceea ce am numit un întreg funcțional sau unitate integrativă".

Coordonarea, ca funcție de conducere, implică următoarele subfuncții:

(a) Definirea clară a relațiilor dintre autoritate și responsabilitate

(b) Unitatea direcției

(c) Unitatea de comandă

(d) comunicare eficientă

(e) Conducerea eficientă

Controlul: Controlul este funcția de a asigura că performanțele divizionale, departamentale, secționale și individuale sunt în concordanță cu obiectivele și scopurile predeterminate. Abaterile de la obiective și planuri trebuie să fie identificate și investigate și să se ia măsuri de corecție. Abaterile de la planuri și obiective oferă feedback managerilor și toate procesele de management, inclusiv planificarea, organizarea, personalul, conducerea și coordonarea, sunt revizuite și modificate în mod continuu, acolo unde este necesar.

Controlul implică faptul că obiectivele, obiectivele și standardele de performanță există și sunt cunoscute de angajați și de superiorii lor. De asemenea, implică o organizare flexibilă și dinamică care va permite schimbarea obiectivelor, planurilor, programelor, strategiilor, politicilor, designului organizațional, politicilor și practicilor de personal, stilului de conducere, sistemului de comunicare etc., deoarece nu este neobișnuit ca angajații să nu realizeze standardele predeterminate se datorează unor defecte sau deficiențe în oricare dintre aceste dimensiuni de management.

Astfel, controlul implică următorul proces:

(a) Măsurarea performanțelor față de obiectivele predeterminate.

(b) Identificarea abaterilor de la aceste obiective.

(c) Acțiuni corective pentru corectarea abaterilor.

Este posibil să se sublinieze că, deși funcțiile de gestionare au fost discutate într-o anumită secvență – planificare, organizare, personal, coordonare, coordonare și control – acestea nu sunt executate în ordine succesivă. Gestionarea este un proces integral și este dificil să-și pună funcțiile în cutii separate. Funcții de gestionare au tendința de a coaliza și, uneori, devine dificil să se separe una de cealaltă. De exemplu, atunci când un manager de producție discută despre problemele de muncă cu unul dintre subordonații săi, este dificil de spus dacă conduce, dezvoltă sau comunică sau face toate aceste lucruri simultan. Mai mult decât atât, managerii îndeplinesc adesea mai multe funcții simultan.

Managementul a dobândit, de asemenea, mai multe caracteristici ale profesiei în ultima vreme. Întreprinderile mari și mijlocii din India și din alte părți sunt gestionate de manageri profesioniști – manageri care au o pondere mică sau deloc în proprietatea întreprinderii și se uită la conducere ca o carieră. Natura managementului ca știință, artă și profesie este discutată mai jos:

Managementul ca știință: Dezvoltarea managementului ca știință este de origine recentă, chiar dacă practica sa este veche. Fredrick W. Taylor a fost primul teoretician manager care a contribuit semnificativ la dezvoltarea managementului ca știință. El a folosit metodele științifice de analiză, observație și experimentare în managementul funcției de producție. Un manager perceptiv, așa cum era el, a distilat anumite principii fundamentale și a promovat teoria și principiile managementului științific. Lucrarea sa a fost urmată de mulți alții, inclusiv Gantt, Emerson, Fayol, Barnard etc. În timpul ultimelor decenii, s-au făcut mari progrese în dezvoltarea managementului ca organism sistematizat a cunoștințelor care pot fi învățate, predate și cercetate. De asemenea, a oferit instrumentilor puternici de analiză, predicție și control pentru managerii practicieni. Caracterul științific al managementului a fost întărit în special de oamenii de știință din management care au dezvoltat modele matematice de luare a deciziilor.

O altă caracteristică a științei în management este folosirea metodelor științifice de observare, experimentare și cercetare în laborator. Principiile de gestiune se bazează ferm pe fenomenele observate și pe clasificarea și analiza sistematică a datelor. Aceste analize și studiul fenomenelor observate sunt folosite pentru a deduce relația cauză-efect între două sau mai multe variabile. Generalizările despre aceste relații au ca rezultat ipoteze. Ipotezele testate și considerate a fi adevărate sunt numite principii. Aceste principii, atunci când sunt aplicate în situații practice, îi ajută pe practicanți să descrie și să analizeze problemele, să rezolve problemele și să prezică rezultatele.

Chiar dacă managementul este o știință atât de departe încât să dețină un corp de cunoștințe sistematizat și folosește metodele științifice de cercetare, nu este o știință exactă ca științele naturii. Acest lucru este doar pentru că managementul este o știință socială și se ocupă de comportamentul oamenilor în organizație. Comportamentul oamenilor este mult mai complex și mai variabil decât comportamentul unor lucruri neînsuflețite, cum ar fi lumina sau căldura.

Acest lucru face ca experimentele controlate să fie foarte dificile. Ca rezultat, principiile de management nu au o rigurozitate și exactitate care se regăsesc în fizică și chimie. De fapt, multe științe naturale care tratează fenomene de viață, cum ar fi botanica și medicina, nu sunt, de asemenea, exacte. Managementul este o știință socială precum economia sau psihologia și are aceleași limitări pe care aceste și alte științe sociale le au. Dar acest lucru nu diminuează în nici un fel valoarea managementului ca o cunoaștere și disciplină. Ea a furnizat puternic instrumentele de analiză, predicție și control pentru managerii practicieni și le-a ajutat să își îndeplinească sarcinile materiale mai eficient și mai eficient.

Managementul ca o artă: La fel cum un inginer folosește știința ingineriei în timp ce construiește un pod, un manager folosește cunoștințele teoriei managementului în timp ce își exercită funcțiile manageriale. Ingineria este o știință; aplicarea sa la rezolvarea problemelor practice este o artă. În mod similar, managementul ca un corp de cunoaștere și o disciplină este o știință; aplicarea sa la rezolvarea problemelor organizaționale este o artă. Practica managementului, precum practica medicinei, este ferm fundamentată într-un corp identificabil de concepte, teorii și principii. Un medic, care nu își bazează diagnosticul și prescripția asupra științei medicinei, pune în pericol viața pacientului său. În mod similar, un manager care gestionează fără a avea cunoștințele conducerii creează haos și pune în pericol bunăstarea organizației sale.

Principiile de conducere, cum ar fi principiile medicinei, sunt folosite de practicant nu ca reguli de bază, ci ca ghiduri în rezolvarea problemelor practice. Se spune deseori că luarea deciziilor manageriale implică un element important de judecată. Și asta este adevărat. Controversa violentă dacă managementul este o știință sau o artă este neputincioasă. Este o știință, precum și o artă. Dezvoltările în domeniul cunoștințelor de management ajută la îmbunătățirea practicii sale; și îmbunătățiri în practica managementului stimulează cercetările și studiile viitoare, ducând la dezvoltarea în continuare a științei managementului.

Managementul ca profesie: Adesea audem de profesionalizarea managementului în țara noastră. Prin managerul profesionist, înseamnă, în general, un manager care își asumă conducerea ca o carieră și nu este interesat să obțină cote de proprietate în întreprinderea pe care o administrează.

Dar, conducerea este o profesie în adevăratul sens al cuvântului? sau, este managementul o profesie ca profesiile de drept și medicină? Potrivit lui McFarland, o profesie posedă următoarele caracteristici: (i) un ansamblu de principii, tehnici, abilități și cunoștințe de specialitate; (ii) metodele formalizate de dobândire a formării și a experienței; (iii) instituirea unei organizații reprezentative cu scop de profesionalizare; (iv) formarea de coduri etice pentru orientarea comportamentului; și (v) perceperea de taxe pe baza naturii serviciilor.

Managementul este o profesie în măsura în care îndeplinește condițiile de mai sus. Este o profesie în sensul că există un organism sistematizat de management și este o disciplină distinctă și identificabilă. De asemenea, a dezvoltat un număr mare de instrumente și tehnici. Dar, spre deosebire de medicină sau de drept, un grad de conducere nu este o condiție prealabilă pentru a deveni un manager. De fapt, majoritatea managerilor din India, ca și în alte părți, nu au o educație formală de management. Se pare rezonabil să se presupună că, în viitorul apropiat, posesia unui grad de conducere va fi o cerință pentru ocuparea forței de muncă ca administrator de carieră.

Managementul este, de asemenea, o profesie în sensul că metode formalizate de formare sunt disponibile pentru cei care doresc să fie manageri. Avem o serie de institute de conducere și departamente universitare de conducere care oferă educație formală în acest domeniu. Facilitățile de instruire sunt oferite în majoritatea companiilor de către departamentele lor de instruire. Un număr de organizații, cum ar fi Colegiul Personalului Administrativ din India, Institutele de Management din India, Institutul de Dezvoltare a Managementului, Asociația de Management din India și departamentele universitare de management oferă o varietate de programe de instruire pe termen scurt în management.

Managementul îndeplinește parțial a treia caracteristică a profesiei. Managementul nu îndeplinește ultimele două cerințe ale unei profesii. Nu există un cod de conduită etic pentru manageri, ca și pentru medici și avocați. Unele organizații individuale de afaceri încearcă totuși să elaboreze un cod de conduită pentru propriii manageri, dar nu există un cod de conduită general și uniform pentru toți managerii.

De fapt, mituirea funcționarilor publici pentru a câștiga favoruri, sabotarea sindicatelor, manipularea prețurilor și a piețelor nu reprezintă practic practici de management neobișnuite. În plus, managerii, în general, nu par să adere la principiul "serviciului de mai sus". Cu toate acestea, se acordă puțină atenție ridicării serviciului în raport cu dorința de compensare monetară este evidențiată prin schimbarea locurilor de muncă de către manageri. Într-adevăr, astfel de manageri mobili sunt considerați mai progresivi și mai moderni decât alții.

Se poate concluziona din discuția de mai sus că managementul este o știință, o artă, precum și o profesie. Ca știință socială, conducerea nu este la fel de exactă ca și științele naturii și nu este la fel de profundă ca și medicina și legea.

Caracteristici ale instituțiilor de îngrijire a bătrânilor în prezent

Adulții în vârstă de 65 de ani și mai în vârstă (adulții în vârstă) reprezintă segmentul cu cea mai rapidă creștere a populației și se așteaptă ca numărul lor să se dubleze între 2010 și 2050. Două schimbări legate – și remarcabile – au avut loc în ultimul secol. Datorită salubrității apei, a unei alimentații îmbunătățite, a unor medicamente moderne și a unei locuințe mai bune, am biruit multe dintre maladiile din care ne-au omorât strămoșii. Iar durata medie a vieții umane s-a dublat. În 1900, bolile infecțioase au fost principala cauză a decesului, chiar și în țările dezvoltate, cum ar fi Statele Unite. Astăzi, cele mai dese cauze ale decesului sunt bolile de inimă și cancerul.

Speranța globală de viață a crescut de la aproximativ 30 de ani la 70 de ani în aceeași perioadă. Totuși, această imensă îmbunătățire a longevității umane aduce un cost. În timp ce bolile infecțioase lovesc atât tineri, cât și bătrâni, bolile cronice devin mai predominante odată cu vârsta. Astfel, în cadrul sistemelor actuale de sănătate, persoanele în vârstă consumă mai multă asistență medicală. De exemplu, cetățenii mai în vârstă reprezintă 14,7% din populație, dar 33,9% din proiectul de lege privind asistența medicală.

Un model similar prevalează în UE, cheltuielile pe cap de locuitor pentru asistența medicală dublând aproximativ între 66 și 86,4 , scăderea ratelor de fertilitate a creat o dublă demografică: întrucât numărul persoanelor în vârstă crește, astfel încât numărul lucrătorilor disponibili să ofere și să plătească pentru îngrijirea lor este în scădere.

Și schimbarea stilului de viață afectează viața bătrânilor. Tot mai puțini bătrâni se vor putea baza pe ajutor din partea rudelor. Aproape un sfert dintre toți nord-americanii și occidentalii trăiesc acum singuri. În Australia, în cazul în care tendințele actuale vor continua, va crește la 90% procentul persoanelor în vârstă. Studiul Euromonitor International prezice că vor exista 288 de milioane de gospodării cu o singură persoană până în 2020 – de la 240 de milioane în 2010.

În plus, calitatea îngrijirilor indivizilor din fiecare generație este în creștere. Accesul pe scară largă la informațiile digitale datorate noilor tehnologii și cheltuielile personale mai mari pentru asistență medicală (sub formă de prime de asigurare mai mari, deductibile și taxe de rețetă) au generat așteptările oamenilor. Așadar, experientele lor sunt ca și consumatori, în cazul în care au o voce, alegere și conveniență. Ca urmare, oamenii doresc mai multe opțiuni și informații despre îngrijirea pe care o primesc, mai multă contribuție la luarea deciziilor cu privire la îngrijirea lor și la standarde mai înalte de tratament. Din ce în ce mai mulți oameni doresc să primească servicii în casele lor. Un studiu australian a constatat că aproape 60% dintre australienii în vârstă de 70 de ani sau mai mult ar prefera să primească îngrijire formală la domiciliu în cazul în care nu sunt în măsură să aibă grijă de ei înșiși, comparativ cu 28% care preferă să primească îngrijire rezidențială. Restul ar prefera să beneficieze de îngrijire din partea familiei.

Modul actual de îngrijire a persoanelor în vârstă este nesustenabil din punct de vedere economic, deoarece se bazează pe un sistem de sănătate centralizat, centrat pe spitale. Dacă trebuie să concepem o alternativă mai bună, trebuie să începem prin înțelegerea nevoilor reale ale persoanelor în vârstă și de ce cheltuim în prezent atât de mult pentru îngrijirea lor. Cultura este un factor-cheie. De obicei, sănătatea este defensivă în ceea ce privește "boala", iar persoanele în vârstă au mai multe boli decât persoanele mai tinere. Prin urmare, din perspectiva clinică, persoanele în vârstă suferă mai multe boli – iar soluția este mai multă asistență medicală.

Dar oamenii în vârstă se văd adesea lucrurile în mod diferit. Într-un sondaj de 650 de cetățeni vârstnici din Olanda, de exemplu, două treimi dintre respondenți – indiferent de vârstă – au afirmat că starea lor generală de sănătate este bună sau foarte bună. Cu alte cuvinte, ei se bucurau de viață, nu vedeau ei înșiși bolnavi și nu au vrut să fie tratați. Cercetarea gerontologului britanic Ian Philp întărește aceste descoperiri.

Când întrebați de fapt persoanele mai în vârstă ce au nevoie, notează, primele trei priorități sunt gestionarea durerii, companie și bani – în această ordine. Astfel, furnizorii de asistență medicală se concentrează asupra unui lucru greșit. Cu toate acestea, ipotezele clinice înclinate sunt doar unul dintre motivele pentru care îngrijirea pentru persoanele în vârstă costă atât de mult. În majoritatea țărilor, asistența primară, secundară, comunitară și socială este organizată separat, cu profesioniști care operează într-un mediu care încurajează specializarea și segregarea. În cel mai bun caz, acest lucru înseamnă că cei care au nevoie de îngrijire trebuie să navigheze pe o cale circulară prin sistem. În cel mai rău caz, provoacă fricțiuni între diferiții furnizori de servicii de îngrijire și cheltuielile inutile pentru testele și serviciile.

Un nou model de furnizare a serviciilor pentru persoanele în vârstă ar trebui să aibă mai multe caracteristici fundamentale. Ar trebui să fie mult mai holistic, cu accent pe vitalitate și incluziune și pe îngrijire, calitatea vieții și a bunăstării, în loc să se concentreze pe boală. De asemenea, ar trebui să fie organizată în jurul comunităților, nu în instituții, cu grupuri de furnizori de servicii de îngrijire care să-și asume răspunderea pentru bugetele pe care le administrează și calitatea serviciilor personalizate pe care le furnizează. În plus, ar trebui să aducă servicii de asistență cât mai aproape de cetățean.

Noul model ar trebui, de asemenea, să recompenseze rezultatele – în detrimentul persoanelor în vârstă – mai degrabă decât activități, numărul de intervenții, dar eficacitatea lor care contează. Dar pentru multe sisteme acest lucru va necesita o schimbare în modul în care măsoară rezultatele. În cazul în care calitatea vieții este obiectivul, sondajele privind experiența clienților pot adăuga informații valoroase cu privire la modul în care evaluăm rezultatele, de exemplu.

În cele din urmă, ar trebui să fie în colaborare. Furnizarea unei îngrijiri personalizate și integrate presupune dizolvarea "divizării clasice între medicii de familie și spitale, între sănătatea fizică și cea mintală, între sănătate și îngrijire socială, între prevenire și tratament" 11 și între public și privat.

Într-adevăr, mulți factori care influențează bunăstarea și calitatea vieții – alimentele, locuințe proprii, o infrastructură de comunicații fiabilă și altele asemenea – se află în afara controlului furnizorilor de asistență medicală și de asistență socială. Menținerea unei populații sănătoase nu este, prin urmare, doar un loc de muncă pentru medic, asistent sau asistent social; este o provocare și oportunitate colectivă pentru multe organizații din diferite industrii.

Odată cu perturbarea puternică a noilor tehnologii și a noilor intrați care intră în sistemul de sănătate din afara industriei, această abordare colectivă împuternicește persoanele în vârstă să creeze sistemul de asistență medicală de care avem nevoie și într-un mod rentabil. să adopte o abordare mai personalizată și mai integrată a furnizării de servicii pentru persoanele în vârstă în domeniul asistenței medicale.

Capitolul 2. Sistemul de îngrijire pe termen lung în România

2.1 Privire de ansamblu asupra sistemului

Sistemul de îngrijire pe termen lung din România include toate serviciile medicale și sociale furnizate pe o perioadă lungă de timp celor care au nevoie, cum ar fi bolnavii cronici, bolnavii terminali, persoanele cu handicap și persoanele în vârstă dependente care au nevoie de ajutor cu activitățile zilnice activități vii sau instrumentale ale vieții cotidiene. Termenul "vârstnici" este definit de Legea 17/2000 ca referindu-se la toate persoanele la sau peste vârsta de pensionare oficială românească.

În ceea ce privește persoanele în vârstă fără handicap, care fac obiectul acestui raport, există șase acte legislative care reglementează drepturile și organizarea serviciilor:

1. Legea 17/2000 privind asistența socială pentru persoane în vârstă (Legea privind asistența socială a persoanelor vârstnice) cu modificările adiționale (Legea 281/2006, Legea 270/2008 și GO 118/2008) și

2. Legea nr. 47/2006 privind instituirea Sistemului Național de Asistență Socială.

Serviciile medicale pentru toate categoriile de persoane, inclusiv persoanele cu handicap și persoanele în vârstă fără dizabilități, sunt susținute de asigurarea medicală socială și sunt reglementate de:

3. Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care a pus bazele reformei naționale în sistemul de sănătate și a stabilit sistemul național de asigurări sociale de sănătate.

Reglementarea asigurării calității este reglementată de următoarele decrete:

4. Decretul (Ordinul) nr. 318/2003 se referă la normele privind organizarea și funcționarea

serviciile de îngrijire la domiciliu, precum și autorizarea persoanelor care furnizează aceste servicii.

5. Decretul 246/2006 care stabilea standardele minime de calitate specifice pentru serviciile de îngrijire la domiciliu și centrele rezidențiale pentru persoanele în vârstă în ceea ce privește organizarea și administrarea, resursele umane, accesul la servicii, furnizarea de servicii, drepturile și etica.

Descentralizarea organelor administrative este reglementată de:

6. Legea 435-XVI / 2006 (Legea privind descentralizarea administrativă nr.435-XVI / 2006).

Evaluarea nevoilor

Evaluarea individuală a nevoilor se realizează conform formularului de evaluare socio-medicală pentru vârstnici. Acest formular de evaluare este obligatoriu și utilizat în întreaga țară. Acesta conține criterii pentru evaluarea statutului social și economic al persoanei, statutul său medical și gradul de dependență. Ea stabilește tipurile de servicii sociale sau socio-medicale care sunt necesare pentru a satisface nevoile unei persoane în funcție de nivelul de dependență, de dorințele persoanei sau de îngrijitorii săi informali și de serviciile locale disponibile care îndeplinesc cerințele (Ordonanța de Guvern, 886/2000).

Evaluarea socială se referă la tipul de condiții de viață, rețeaua familiei și rețeaua de prieteni și vecini a persoanei în vârstă. Evaluarea economică analizează venitul lunar constant, alte surse de venituri și active materiale. Evaluarea stării medicale se referă la condițiile medicale stabilite și la starea medicală curentă.

Grila Națională pentru Evaluarea Nevoilor Vârstnicilor / Grila Națională pentru Evaluarea Nevoilor Vârstnici (Ordonanța de Guvern, 886/2000, Anexa 1) evaluează gradul de dependență și se bazează pe sau statutul său funcțional (pentru activitățile de bază de zi cu zi și activitățile funcționale) și bunăstarea sa senzorială și emoțională și psihologică. Pe baza acestei evaluări, există trei niveluri de dependență, fiecare dintre acestea fiind subdivizate în continuare în trei categorii, A, B, C, gradul întâi fiind cel mai grav:

I. A – persoana a pierdut autonomia și are nevoie de îngrijire continuă; B – persoana nu poate efectua activități zilnice și are nevoie de ajutor și îngrijire medicală pentru majoritatea activităților pe parcursul zilei și al nopții; C – persoana are nevoie de supraveghere permanentă și ajutor datorită tulburărilor comportamentale și îngrijirii periodice a activităților legate de igiena personală.

II. A – persoana are abilități mentale perfecte, dar are o capacitate parțială a motorului și are nevoie de îngrijire zilnică pentru activități de bază; B – persoana are nevoie de ajutor să se ridice și să ajute parțial la activitățile zilnice; C – persoana nu are probleme cu motorul, dar are nevoie de ajutor cu activitățile zilnice legate de igiena personală.

III. A – persoana are nevoie de ajutor regulat cu activitățile de zi cu zi, dar atunci când este plasată într-o instituție în vârstă poate fi considerată independentă; B – persoana are autonomie completă și poate efectua activități zilnice fără ajutor.

Evaluarea este efectuată de o echipă de doi asistenți sociali din consiliul local și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din Consiliul Județean, împreună cu specialistul medical care a supravegheat progresul persoanei. Această echipă poate fi completată de un reprezentant al Organizației de Pensii sau al altor organizații neguvernamentale (ONG) care oferă asistență socială vârstnicilor. (Legea nr. 17/2000, art. 28).

2.2 Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni

Serviciile disponibile în centrele de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni sunt instituționale și la domiciliu, acestea din urmă fiind formale sau informale. Diferitele tipuri de servicii includ:

• îngrijirea la domiciliu – servicii temporare sau permanente

• îngrijirea la domiciliu (casa de bătrânețe) – servicii temporare sau permanente

• îngrijirea instituțională (îngrijirea rezidențială) în centrele de zi, cluburile pentru persoanele în vârstă, casele de îngrijire temporară, locuințele asistate, apartamentele și locuințele sociale, precum și alte locuri similare (Legea 17/2000).

În prezent, România are un deficit major de servicii instituționalizate. Îngrijirea la domiciliu este cea mai frecvent folosită opțiune de îngrijire pentru persoanele vârstnice dependente, datorită confortului oferit de familie și costurilor reduse în comparație cu îngrijirea instituționalizată. Acest lucru, totuși, ridică multe probleme. Majoritatea îngrijitorilor de familie sunt femei; soțiile sau fiicele celor dependenți. Mulți îngrijitori sunt înșiși în vârstă și pot deveni, de asemenea, dependenți. Îngrijirea familiei este mai frecventă în zonele rurale, unde tradițiile și valorile morale sunt menținute într-o mai mare măsură (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Serviciile comunitare pentru persoanele în vârstă includ:

• servicii sociale, în special pentru prevenirea marginalizării sociale și pentru sprijinirea reintegrării sociale; consiliere juridică și administrativă; plata unor servicii și a obligațiilor curente; acasă și prezența în gospodărie; ajutor pentru gospodărie și prepararea alimentelor;

• servicii medicale și sociale, în special în ceea ce privește igiena personală, adaptarea locuinței la nevoile persoanei în vârstă, încurajarea activităților economice, sociale și culturale, precum și frecventarea temporară a centrelor de zi, a adăposturilor de noapte sau a altor centre specializate;

• servicii medicale, cum ar fi consultații medicale furnizate de instituțiile de sănătate publică sau de la domiciliu de către medicul general, consultații dentare, administrarea medicamentelor, susținerea materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale.

Eligibilitate

Dreptul la asistență socială este garantat tuturor cetățenilor români și tuturor persoanelor străine și apatride care au reședința în România și sunt persoane în vârstă (definite ca persoane care au atins vârsta standard de pensionare). Ei trebuie să fie fără familii sau tutorii legali, fără o casă sau posibilitatea de a se asigura cu resurse proprii. Acestea nu trebuie să obțină venituri sau să aibă venituri insuficiente pentru a acoperi îngrijirea corespunzătoare și nu trebuie să fie în măsură să asigure (i) ADL sau să aibă nevoie de îngrijire specializată sau să nu-și poată satisface nevoile socio-medicale din cauza bolii, a stării fizice sau psihologice.

2.3. Managementul și organizarea centrelor de îngrijire pe termen lung pentru bătrâni

Actorii locali implicați în gestionarea îngrijirii persoanelor în vârstă sunt autoritățile județene și municipale, care respectă liniile directoare și legislația stabilite de guvern. Țara este împărțită în 41 de județe sau districte, plus Bucureștiul.

Organele centrale implicate în reglementarea CTC fac parte din parlament și din guvern. Parlamentul României are două camere: Senatul și Camera Deputaților. Organele din Senat implicate în asistența socială pentru persoanele în vârstă sunt Comisia pentru Sănătate Publică și Comisia pentru Muncă, Familie și Protecție Socială. Organele din Camera Deputaților sunt Comisia pentru Sănătate și Familie, care se ocupă de asistența medicală, problemele sociale ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu dizabilități și de Comisia pentru Protecția Muncii și Protecției Sociale, care se ocupă de pensii, indemnizații și asistență socială în numerar beneficii.

Guvernul asigură furnizarea de îngrijire pe termen lung a bătrânilor în România prin intermediul Ministerului Muncii, Familiei și Solidarității Sociale, respectiv Departamentului de Asistență Socială și Politici Familiale, în colaborare cu Ministerul Sănătății Publice, care sunt reprezentate în județ (provincial) și municipale de către Consiliul Județean și, respectiv, Consiliul Local. Autorizația legală de furnizare sau de obținere a serviciilor sociale este acordată de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, reprezentată în fiecare județ de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, subordonată Consiliului Județean.

Responsabilitățile Direcției Generale includ aplicarea politicilor, crearea de strategii (care trebuie aprobate de Consiliul Județean), colaborarea cu alte instituții publice și realizarea unor măsuri de asistență socială privind protecția copiilor, a familiei, a persoanelor singure, a persoanelor în vârstă, persoanele cu dizabilități sau orice persoană aflată în nevoie (HG 1434/2004 r1, Hotarare de Guvern privind organizarea și funcționarea Direcției generale asistență socială și protecția copilului).

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului are responsabilitatea de a monitoriza standardele naționale de calitate stabilite de Ministerul Muncii, Familiei și Solidarității Sociale și de Ministerul Sănătății Publice prin Decretele 318/2003 și 246/2006. Fiecare Consiliu Județean are capacitatea de a-și crea propriile strategii și obiective, în conformitate cu obiectivele naționale, de a organiza și de a supraveghea instituțiile relevante și de a mobiliza fonduri suplimentare. Planificarea capacităților diferă în întreaga țară, deoarece fiecare Consiliu Județean poate organiza servicii de LTC în funcție de nevoia evaluată sau percepută, iar finanțarea este distribuită în funcție de disponibilitatea financiară și de nevoia de îngrijire.

Sistemul LTC din România este organizat pentru a oferi servicii de îngrijire în mod coordonat prin intermediul a două ministere cheie care operează la nivel județean. În prezent, serviciile LTC includ atât servicii medicale, cât și servicii sociale, fiecare fiind reglementat de diferite organisme cu legislație separată. Serviciile medicale sunt reglementate prin Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prin intermediul Ministerului Sănătății. Serviciile sociale sunt reglementate de legile 17/2000 și 47/2006 prin intermediul Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Cu toate acestea, legislația pentru fiecare tip se adresează și altor categorii de persoane, cum ar fi copiii sau victimele abuzului, caz în care serviciile medicale includ reabilitarea și tratamentul. Nu există nicio distincție clară pentru reglementările sistemului LTC, ceea ce face dificilă integrarea serviciilor medicale și sociale pentru acest tip de îngrijire.

Acest lucru creează o mare varietate printre județe, deoarece acestea au libertatea de a administra fonduri și de a coordona serviciile în modul în care consideră potrivit. Prin urmare, strategia națională actuală vizează conectarea acestor două tipuri de servicii într-un sistem comun, unificat al îngrijirii pe termen lung a bătrânilor (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Sistemul integrat ar prevedea o echipă multidisciplinară, care ar fi compusă din specialiști geriatrici, terapeuți ocupaționali, fizioterapeuți și stomatologi. Acest lucru nu este cazul în prezent, deoarece în majoritatea cazurilor evaluările, deciziile și punerea în aplicare a îngrijirii se desfășoară într-o manieră disociată și fără o comunicare adecvată între specialiști. În plus, atât în ​​casele instituționalizate publice, cât și private, structura personalului este incompletă și lipsesc specialiștii care ar trebui să fie incluși în îngrijire, cum ar fi specialiștii geriatrici, terapeuții ocupaționali, fizioterapeuții și dentiștii (Consiliul Național al Vârstnicilor 2006).

Finanțarea

Îngrijiriea pe termen lung a bătrânilor este finanțată prin mijloace publice și private. Cea mai mare parte a responsabilității revine administrației publice centrale, care finanțează toate tipurile de îngrijire prin bugetul de stat consolidat și administrația publică locală, care se alocă din bugetul local. Fondurile private provin în principal din organizații neguvernamentale (ONG-uri).

Atât finanțarea pe bază de impozitare cât și cea a asigurărilor sunt incluse în toate formele de îngrijire instituțională. Pentru toate tipurile de îngrijire, cheltuielile pentru personalul medical și echipamentele medicale sunt acoperite exclusiv de bugetul de stat consolidat, care este alcătuit din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetul asigurărilor medicale naționale și alte impozite. Pentru tipurile instituționale de îngrijire, costurile administrative precum apa, încălzirea, energia electrică, reparațiile, alimentele și mobilierul sunt acoperite exclusiv de bugetele locale, care sunt în principal alocate din impozite și venituri locale.

Tabelul 2.1 oferă o imagine de ansamblu a cheltuielilor publice și private pentru serviciile prestate persoanelor în vârstă fără handicap în 2016.

Îngrijirea instituțională pentru persoanele în vârstă este în cea mai mare parte finanțată din bugetele locale prin consiliul județean. În cazul în care bugetele locale sunt insuficiente, bugetul de stat va completa sursele extrabugetare de venituri pentru casele de pensionare pentru a asigura buna funcționare a acestora (Legea 17/2000, art.21).

Conform legii, finanțarea serviciilor medicale, a materialelor, a dispozitivelor medicale și a medicamentelor este acoperită de sistemul de asigurări sociale de sănătate. Cheltuielile care nu sunt acoperite de sistemul de asigurări de sănătate trebuie să fie acoperite de casa de pensionare unde îngrijirile sunt asigurate prin venitul proprii, credite externe, subvenții externe, donații și sponsorizări conform art. 23 din Legea 17/2000.

Responsabilitatea financiară a beneficiarilor îngrijirii care trăiesc în casele de pensionare este stabilită în fiecare an de consiliul județean. Costul mediu de întreținere lunar pe persoană, stabilit de guvern pentru serviciile publice acoperite de consiliul județean, este de 69, 37 euro (290 RON). Pe această bază se calculează contribuția fiecărei persoane vârstnice care locuiește într-o casă instituțională (Decretul 687/2005). Orice persoană care primește îngrijire într-o locuință în vârstă trebuie să contribuie cu o sumă lunară de până la 60% din venitul lunar, fără a depăși costurile lunare de întreținere stabilite pentru fiecare azil. În cazul în care există o diferență între suma solicitată și suma plătită de beneficiar, această diferență trebuie acoperită de familia sau de tutorele familiei, dacă venitul lunar este mai mare de 150 euro / lună / membru de familie (600 RON). Această sumă se modifică în fiecare an în funcție de rata inflației (GO 118/2008, art IV). Aceste plăți sunt considerate surse extrabugetare de venit pentru azil. Persoanele în vârstă fără venit, familia sau tutorii legali sunt scutiți de la plata contribuțiilor financiare. Suma este acoperită de bugetul local într-o anumită măsură.

Îngrijirea familială la domiciliu este organizată de consiliul local, care poate angaja personal care este plătit pe oră cu normă parțială sau cu normă întreagă, în funcție de nevoile și de perioada de îngrijire. Beneficiarul nu plătește o contribuție individuală pentru aceste servicii.

Îngrijirea informală la domiciliu poate fi asigurată de soțul / soția sau de rudele persoanelor în vârstă aflate în întreținere care pot opta pentru un program de lucru cu fracțiune de normă; cealaltă parte fiind susținută financiar de către bugetul local la o valoare calculată în funcție de salariul lunar brut al unui asistent social inferior cu studii liceale (Legea 17/2000, art.13).

În prezent, în România nu există nici un fel de prestații în bani legalizate pentru îngrijirea vârstnicilor. Prestațiile în bani legalizate și avantajele în natură mai mari sunt disponibile pentru persoanele care sunt oficial recunoscute ca având un handicap. Multe persoane în vârstă, care sunt bolnavi cronic sau terminologic sau care au probleme de sănătate multiple, beneficiază de un grad de invaliditate, iar numărul acestor cazuri a crescut în mod constant în ultimii ani. Există, prin urmare, o delimitare legală între îngrijirea persoanelor în vârstă (Legea 17/2000) și îngrijirea persoanelor cu handicap (Legea 448/2006), însă în realitate multe servicii și clasificări se suprapun, iar beneficiarul ar putea combina alte prestații (limită de vârstă, invaliditate sau supraviețuitor) cu prestații de invaliditate. Totuși, acest raport se concentrează exclusiv pe îngrijirii pe termen lung a pentru persoanele în vârstă care nu sunt incluse în nici o categorie de handicap.

Alte prestații în natură pentru toți persoanele în vârstă includ: o reducere de 50% pentru maximum șase bilete de tren pe an, o reducere de 50% pentru o prescripție medicală pe lună, evaluată la maximum 72 de euro (300 RON), și posibilitatea de a mergeți la o stațiune pentru odihnă și tratament timp de 18 zile pe an, cu un cost maxim de 50% din venitul lunar; un număr limitat de bilete aprobate de "casa națională de pensii" pentru fiecare județ.

Datorită îmbătrânirii populației și creșterii speranței de viață globale, există o nevoie mai mare pentru toate tipurile de servicii de îngrijirie pe termen lung pentru persoanele în vârstă. În 2008, când numărul total de locuitori din România era 21 528 627, 14,9% din populație era mai în vârstă de 65 de ani, cu 28% mai multe femei decât bărbați (8,8% femei și 6,1% bărbați).

18,7% din populația vârstnică era formată din persoane cu vârsta peste 80 de ani. Rata de dependență a vârstei în România a fost estimată la 23,6% și se preconizează că va crește substanțial în următoarele decenii (Eurostat, 2008). Numai acest lucru demonstrează nevoia acută pentru aceste tipuri de servicii.

Procentul populației cu vârsta de peste 65 de ani a crescut cu 43% în ultimii 15 ani, de la 10,4% la 14,9%, în timp ce procentul persoanelor cu vârsta de peste 80 de ani a crescut cu 55%, de la 1,8% la 2,8%. 2).

Tabel 2.2. Structura populației pe vârstă și speranța de viață la naștere. Sursa EUROSTAT 2009.

Se estimează că aceste procente vor crește în următorii 25 de ani cu 54% pentru persoanele de 65 ani de mai sus și de 114% uluitoare pentru cei cu vârsta de 80 de ani și peste (Tabelul 2.3).

Tabel 2.3 Proiecții viitoare privind speranța de viață la naștere a populației din România. Sursa Eurostat 2009.

Datorită accesului limitat și a resurselor financiare, există inegalități în ceea ce privește distribuția geografică și numărul de servicii. Nevoia de servicii de îngrijire în întreaga țară în anul 2008 a fost evidențiată de numărul mare de persoane care așteaptă să aibă acces la casele în vârstă (Tabelul 2.4).

Tabelul 2.4. Zone și județe cu locuri de îngrijire pentru persoanele în vârstă, finanțate de consiliile locale și ONG-uri, 2008. Sursa: Date statistice privind activitățile de incluziune socială în anul 2008, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale (Statistici privind activitatea de incluziune socială în anul 2008, MMFPS).

Distribuția națională a furnizorilor este inegală. Există o lipsă mai mare în zonele rurale, unde majoritatea activităților sunt desfășurate de ONG-uri, iar serviciile publice de îngrijire la domiciliu sunt limitate (Consiliul Național al Vârstnicilor 2006, Predescu 2008).

Majoritatea persoanelor vârstnice dependente beneficiază de serviciile de îngrijire furnizate în interiorul familiei. Cu toate acestea, îngrijirea familiei este asigurată în principal în zonele rurale, unde tradițiile și valorile morale sunt menținute într-o măsură mai mare. Această realitate ridică numeroase probleme care trebuie rezolvate. Populația urbană are o nevoie mai mare de servicii pentru persoanele în vârstă. Majoritatea îngrijitorilor de familie sunt femei, soții sau fiice. Mulți îngrijitori sunt persoane în vârstă și pot deveni și dependenți (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Cererea și oferta de îngrijire informală

Există foarte puține date statistice disponibile despre gradul de îngrijire informală în rândul populației. Importanța îngrijirii informale este recunoscută pe scară largă în întreaga țară, însă până în prezent nu au fost făcute estimări oficiale.

Cererea și oferta de îngrijire formală

Cererea pentru toate tipurile de servicii sociale pentru persoanele în vârstă a crescut continuu în ultimii ani, ca urmare a tendințelor în ceea ce privește îmbătrânirea populației și creșterea speranței de viață. Oferta a fost insuficientă până acum. În ultimii ani însă, a avut loc o explozie a numărului și a diversității instituțiilor publice și private, precum și a persoanelor care oferă servicii formale de îngrijire pe termen lung. Cu toate acestea, nu este suficientă satisfacerea cererii pentru toți cei care au nevoie. În plus, ONG-urile au devenit foarte implicate în ultimii ani și sunt acum al doilea furnizor de servicii pentru vârstnici, după serviciile publice:

Instituțiile care acoperă cele mai multe nevoi și au fost evaluate în acest raport sunt casele pentru persoanele în vârstă, centrele de îngrijire de zi și aranjamentele asistate de viață. Serviciile de îngrijire la domiciliu prezentate aici acoperă atât asistența socială, cât și cea medicală.

"Alte surse" reprezintă finanțe provenite din donații sau alte implicații private. Numărul exact al persoanelor care beneficiază de îngrijire formală, numărul de persoane care figurează pe listele de așteptare, numărul de furnizori și capacitățile acestora nu au putut fi stabilite deoarece unele instituții au fost înscrise de două ori, deoarece primesc finanțare atât din partea consiliilor locale, cât și a ONG-urilor.

Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor în care există fonduri mixte, cea mai mare parte este acoperită de bugetele locale. Nu există liste de așteptare pentru persoanele care primesc îngrijire oficială la domiciliu, dar există așteptări îndelungate pentru cei care încearcă să aibă acces la casele de îngrijire pentru vârstnici.

Politica de îngrijire pe termen lung

Îngrijirea la domiciliu este cea mai eficientă strategie pentru îngrijirea vârstnică dependentă, nu numai pentru că această metodă este mai puțin costisitoare decât îngrijirea instituțională, ci și pentru că este preferată de persoanele în sine, reprezentând un element esențial în calitatea vieții. Pentru a oferi servicii de îngrijire la domiciliu în România, prioritatea este pusă pe dezvoltarea unei infrastructuri sociale pentru a susține o rețea de servicii care ar putea fi coordonată între domeniile medical și social.

Aceasta implică mijloace financiare suficiente, acordate conform unui model bine structurat definit la nivel național, personal specializat, numărul cărora ar trebui să fie proporțional cu problema socială, implicarea societății civile, dezvoltarea serviciilor voluntare și sprijinul acordat familiilor și îngrijitorii (Raportul Strategic Național privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România).

Instituțiile actuale nu abordează în mod suficient subiectul îngrijirii paliative. Există mai multe probleme, cum ar fi prețul medicamentelor eliberate pe bază de prescripție medicală (în special opioidele), formarea pentru îngrijirea paliativă și absența unor orientări și protocoale. Prezenta îngrijire paliativă se realizează în principal prin intermediul organizațiilor publice nonprofit și nu acoperă mai mult de 5% din nevoile de îngrijiri paliative ale țării. Elaborarea unui plan național de îngrijiri paliative este o componentă a Planului național de combatere a cancerului.

Pregătirea persoanelor în vârstă pentru pensionare nu este o sarcină ușoară, ci una pe care România o întreprind acum. Guvernul discută despre modalități prin care persoanele în vârstă să poată menține viața activă și să rămână implicate social. Din această perspectivă, îngrijirea la domiciliu ar putea lua noi dimensiuni, inclusiv programe de reintegrare socială, precum și îngrijire medicală și socio-medicală.

Consiliul Național al Bătrânilor a susținut dezvoltarea și îmbunătățirea în continuare a activităților legate de îngrijirea la domiciliu, care sunt în prezent insuficiente și acoperă doar activitățile instrumentale de viață zilnică (iADL), mai degrabă decât asistența medicală sau alte tipuri de îngrijiri cum ar fi terapia ocupațională sau fizioterapia (Consiliul Național al Vârstnicilor 2006).

În ultimii trei ani s-au discutat multe despre introducerea unei "indemnizații de dependență" pentru pensionari, a căror venit lunar este sub pensia națională. Conform nivelului de dependență, indemnizația este considerată între 50 și 100 de euro (aproximativ 200 până la 400 de lei), de la cel de-al treilea nivel de dependență la cel de-al treilea. Până în prezent, nu sa luat nicio măsură în acest domeniu.

Politica de integrare

Următoarele strategii vizează integrarea serviciilor sociale și medicale pentru a asigura o mai bună îngrijire și o mai bună integrare socială a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu handicap:

1. Strategia națională privind sistemul integrat de servicii sociale 2008-2011, Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului (Strategia Națională privind sistemul integrat de servicii sociale 2008-2011, Ministerul Protecției Sociale, Familiei și Copilului)

2. Strategia națională privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap pentru anii 2006-2013, numită și "Egalitatea de șanse pentru persoanele cu handicap – către o societate fără discriminare" (Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap handicap în perioada 2006-2013).

Reformele recente și dezbaterea actuală a politicilor

Reformele recente s-au concentrat asupra sistemului de protecție socială a persoanelor în vârstă, în special pentru cei fără venit, fără familie sau sprijin sau mijloace insuficiente de trai. Acestea sunt incluse în Strategia Națională pentru Dezvoltarea Sistemului de Asistență Socială pentru Vârstnici (2005-2008) și Strategia Națională de Protecție Socială 2003-2007. Aceste strategii au fost implementate în mod diferit de către fiecare consiliu județean responsabil.

Aprecierea critică a sistemului de îngrijire pe termen lung

Tendința actuală în România este de a transfera îngrijirea persoanelor în vârstă de la îngrijirea instituțională la îngrijirea la domiciliu sau viața asistată (Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România). Presupunerea este că îngrijirea la domiciliu este metoda preferată de îngrijire a persoanelor în vârstă, deoarece le permite să-și mențină independența și rețeaua socială și, de asemenea, să reducă cheltuielile guvernamentale pentru îngrijire pe termen lung.

Cu toate acestea, această ipoteză ar putea să nu fie corectă, deoarece îngrijirea la domiciliu presupune o implicare mai mare a familiei sau a tutorelui, care, la rândul său, renunță la o parte din munca sa pentru a oferi îngrijirea necesară. Costul oportunității financiare a persoanelor care își dedică timpul și atenția persoanelor dependente nu a fost evaluat corespunzător în Europa sau în România.

În concluzie, România urmărește tendința către creșterea îngrijirii la domiciliu, deși costurile reduse percepute ale serviciilor de îngrijire la domiciliu se pot dovedi a fi nerealiste pe termen lung.

România are un sistem social sărac în ceea ce privește îngrijirea pentru bătrâni, nu există destule paturi în casele de îngrijire medicală, în spitale și nu avem suficienți specialiști care să poată oferi asistență la domiciliu. Bătrânețea nu este o boală este un statut care trebuie acceptat de societate. Persoanele bătrâne nu ar trebui să se simtă singure, ar trebui să rămână împreună cu alte persoane și să facă parte din activități sociale și culturale.

Rata nașterii, mortalitatea, speranța de viață sunt niște factori absolut decisivi în determinarea standardelor de viață și a dezvoltării unei țări. Acești factori, alături de puterea economică, pot stabili tendințe în programele de arhitectură, materialele folosite, funcțiile necesare pentru ca populația să fie mulțumită.

Fenomenul de îmbătrânire în global nu poate fi oprit. Acesta este rezultatul scăderii mortalității ca urmare a dezvoltării medicamentelor și a celei mai semnificative scăderi a fertilității. Desigur, rezultatul este ușor de ghicit, reducerea numărului de copii și o creștere a numărului de persoane din sectorul muncii și a persoanelor în vârstă.

În 2013, rezultă următoarele: categoria persoanelor peste 60 de ani a crescut de la 9,2% în 1990 la 11, în 1 și se așteaptă să atingă 21,1% în 2050. Deci, cifrele se vor schimba, în 2013 acolo unde 841 milioane de persoane peste 60 de ani și 2050 vor ajunge la 2 miliarde, sau mai mulți vârstnici.

Acum, avem două treimi din populația în vârstă a lumii în țările dezvoltate, dar datorită faptului că numărul persoanelor în vârstă crește mai repede în zonele nedezvoltate, se așteaptă ca până în 2050, 8 din 10 bătrâni să locuiască în zone mai puțin dezvoltate. Fenomenul îmbătrânirii globale are consecințe în toate domeniile: economie, activități sociale, arhitectură, politică. Îmbătrânirea populației necesită, de asemenea, alte condiții de muncă, alte programe alte funcții pentru a le oferi o viață confortabilă.

Un fapt pozitiv este faptul că persoanele în vârstă pot avea o autonomie independentă în majoritatea regiunilor, singure sau cu partenerul lor, deoarece au independență financiară și pot să-și ajute copiii.

Datorită faptului că majoritatea populației în vârstă își pot permite să trăiască fără ajutor, ei încearcă să-și facă viața mai ușoară, iar bătrânețea lor la fel de plăcută. Una dintre cele mai comune soluții din țările dezvoltate este de a se deplasa într-o comunitate pentru bătrâni, comunități care oferă activități sociale, o viață confortabilă, adunări, activități sportive și, de asemenea, servicii medicale accesibile și locuiesc într-o casă pentru bătrâni, de la azil.

Centrele de îngrijire sunt instituții sociale organizate ca așezări pentru locuit colectiv pentru populația în vârstă. În Europa, avem următorii termeni echivalenți: maison de retraite în Franța, Zentren für ältere Menschen / seniorenheim în Germania. Termenul înlocuiește termenul de bughouse, cuvânt care moștenește o conotație peiorativă. În Franța, termenul maison de retraite este, de fapt, tradus drept casa de pensionare, noțiune care confirmă faptul că cei mai mulți bătrâni nu mai lucrează și se retrag într-un spital sau într-un azil din lumea activă.

Datorită faptului că societatea este mai preocupată de persoanele în vârstă se încearcă o detașare a sensului semantic al termenului de caracteristici inițiale asociate cu boala, dependențele, îngrijirea permanentă a sănătății, supravegherea continuă. În ultimii ani a apărut o nouă categorie de vârstă datorită faptului că oamenii trăiesc mai mult, vârsta a patra, grupul de persoane care au nevoie de îngrijire medicală și de supraveghere constantă.

2.4. Scurt istoric al azilelor

Din cele mai vechi timpuri societatea a simțit nevoia de a-și proteja cetățenii în vârstă, după ce societatea avea o formă de organizare, dar prima dovadă tangibilă în acest sens este din Evul Mediu. La început, forma primară de izolare a fost făcută din motive sanitare, numai bolnavi sau cei care au fost afectați de epidemie. Cea mai cunoscuta epidemie, ciuma bubonica, a avut loc intre anii 541-542 în Constantinopol. În anii 541 și 542, ciuma bubonică a lovit Constantinopolul, iar peste 40% din populația orașului a fost ucisă (aproximativ 10 mii de oameni pe zi).

Răspândirea pe întreg teritoriul Mediteranei echilibra numărul estimat de morți a fost de aproximativ 25 de milioane. În următorii 800 de ani nu sa întâmplat nimic groaznic, până la mijlocul secolului al XIV-lea, când sa întors ciuma bubonică a lui Justinian, ucigând un sfert din populația Europei și aproximativ 137 de milioane de oameni din întreaga lume.

Datorită acestor condiții, din Evul Mediu, după ce numărul mănăstirilor și bisericilor a crescut, bolnavii au primit adăpost aici pentru a proteja comunitatea. Prima clădire izolată pentru persoanele care au suferit de epidemie, numită "lazaretts". Lazzaretta era izolată sau legată de clădirea mănăstirii. În timp, toți oamenii care au avut probleme medicale sau unde s-au adunat neajutorați în aceste facilități. De la origini, casele de îngrijire pentru bătrâni au fost asociate cu bolnavi și cu un stil de viață ne-independent. Acest lucru în perioada în care casele de îngrijire medicală devin instalații de îngrijire a sănătății, atribute anexate la casele de îngrijire medicală până în epoca modernă. În secolul al 17-lea, împreună cu adăposturile pentru bolnavi, vechiul și singurul, apar primele facilități care sunt dedicate persoanelor în vârstă și nu celor bolnave.

Unul dintre primele centre superioare este clădirea care astăzi este folosită ca muzeu, dar a fost inițial utilizată ca o casă de îngrijire a bărbaților. Fiecare cameră era ocupată de doi bărbați. Pentru a primi o cameră, un bărbat trebuia să aibă peste 60 de ani, să fie cetățean al orașului Haarlem și, de asemenea, să fie singur sau văduv. De asemenea, pentru internare trebuia să aducă un pat, un scaun, o pernă, 3 pături, șase cămăși și lenjerie de pat. Aveau un program de somn și se supuneau regulilor. Funcția de îngrijire medicală până în 1810, am fost transformată într-o îngrijire asistată.

Începând cu secolul al XIX-lea numărul de case de îngrijire medicală începe să crească, dar trebuie să se confrunte cu o problemă: reticența de a lua bătrâni din habitatul lor natural, datorită faptului că copiii lor ar trebui să fie responsabili pentru vârstnici. Autoritățile au considerat că nu sunt responsabile pentru persoanele în vârstă care au nevoie de îngrijire și supraveghere a sănătății, aceasta este o responsabilitate familială, dar, pe de altă parte, autoritățile au trebuit să se confrunte cu faptul că, în anumite condiții, moartea iminentă, integrați îngrijirea medicală pentru vechile persoane din structura existentă.

La sfârșitul secolului apar multe case de asistență medicală specializate, ceea ce înseamnă schimbări în sistemul medical, sistemul de drept, sistemul educațional și o distribuție a vârstei foarte specifice. Numai în secolul al XX-lea cuvântul se schimbă de la azil la casa de pensionare și instituția socio-medicală și, de asemenea, o schimbare în utilitatea lor, nu este nu numai pentru cei săraci este pentru bolnavi și pentru bătrâni. Din 1950, casele de îngrijire medicală devin din ce în ce mai specializate, având personal medical, personal instruit, iar din 1970 de asemenea au nevoie de asistenți medicali, terapeuți, fizioterapeuți pentru a oferi un program adecvat de îngrijire a sănătății. Aceasta duce la medierea casei de îngrijire medicală.

În zilele noastre apare un nou concept: psiho-geriatric. Este un concept multidisciplinar care vizează vindecarea, calmarea și susținerea vârstnicilor care suferă de tulburări psihice sau de dificultăți psihologice. Această abordare se bazează în primul rând pe existența unei rețele de instituții cu caracteristici medicale și sociale. Instituția psiho-geriatrică se adresează mai multor moduri diferite. Una dintre direcții ar putea fi cea a vechilor case de îngrijire medicală care au condus la asistența rezidenților și a condițiilor psihiatrice în schimbarea lor. Cele mai recente, totuși, sunt concepte moderne de arhitectură, prinse între mărimea personalului medical și rezidența permanentă.

În România există probleme grave legate de îngrijirea sănătății pentru persoanele în vârstă. Potrivit Ministerului Muncii, în prezent în România există un număr foarte mic de locuințe pentru persoanele în vârstă, raportat la numărul de persoane care locuiesc singure sau într-o familie care nu poate avea grijă de ei sau de simpli bătrâni care au nevoie de constante îngrijire și supraveghere.

Conform Anuarului Statistic pentru anul 2014, în anul 2013 în România s-au înregistrat 776 739 persoane vârstnice în vârstă de 80 de ani și peste, reprezentând grupul de vârstă cel mai expus riscului de dependență, în creștere cu 32 000 față de anul 2013 și cu 52 000 față de anul 2010.

La sfârșitul anului 2013, au fost înregistrate un numar total de 229 de locuințe publice și private cu o capacitate totală de 9825 de paturi, din care 103 locuințe publice cu 6941 locuri și 126 asociații și fundații de case, cu o capacitate de 5075 paturi. Se estimează că numărul de cereri de admitere va crește rapid în următorii ani datorită evoluției ascendente a numărului de persoane în vârstă, ca rezultat al sănătății, socio-economice și familiei, nu mai pot oferi îngrijire acasă. Pe baza vârstei în România, avem 3 200 000 de milioane de persoane în vârstă și 9825 de paturi, ceea ce înseamnă că avem 3 paturi / 1000 persoane în vârstă. În ceea ce privește funcția arhitecturală, avem trei tipuri de facilități: casele de îngrijire medicală transformate în vechile case de pensionare; asistență și facilități de îngrijire medicală și centre de reabilitare.

În prezent, în România tendința este de a adapta vechile case de îngrijire medicală și mai multe companii private încep să creeze centre superioare. Din păcate, toate aceste facilități sunt la început și nu au toate funcțiile pentru a oferi o îngrijire adecvată. Datorită numărului mic de paturi, persoanele în vârstă din România trebuie să plătească pentru un pat în centre private, în jur de 200-1000 de euro pe lună, dacă au nevoie de îngrijire medicală specializată.

În România nu avem centre tipice superioare, avem casele de îngrijire vechi care nu au activități sociale, activități culturale, terapie fizică și fizioterapie, activități de reabilitare sau orientare. Aici, oamenii locuiesc de obicei în camere cu 3-6 paturi în casele de îngrijire medicală și 2-4 paturi în casele de îngrijire privată.

Toate casele de îngrijire medicală sunt medicale mari, astfel încât nu este atmosfera potrivită pentru petrecerea perioadei vârstnice în cazul în care nu sunteți bolnav. Nu avem comunități sau case de pensionare pentru ca persoanele cu probleme de vârstă tipică și bătrânii singuri să-și petreacă timpul în caz că sunt singuri și încep să aibă dificultăți în a-și îngriji casa și ei înșiși.

Unitățile de îngrijire medicală trebuie să se specializeze în două categorii: pentru persoanele care au nevoie de asistență medicală permanentă și de supraveghere și pentru cei care au nevoie de îngrijire medicală de bază și care au nevoie de activități sociale. Singuratatea este principalul factor de agravare a sănătății.

Pentru a face oamenii să se simtă confortabil și să aibă același sentiment ca într-o familie am dezvoltat o schemă funcțională pentru un centru senior. Desigur, schema poate fi adaptată pe baza numărului rezidentți dimensiunii, locație, nivelul de medicalizare și a altor factori restrictivi. Cazarea variază de la camere single la apartamente.

Toate serviciile se stabilesc pe baza numărului rezident și a profilului său: foarte medicalizat; persoane defavorizate; probleme mentale; sistem rezidențial într-un sistem deschis pentru persoanele cu o capacitate mare de adaptare.

Capitolul 3. Managementul Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele

3.1. Norme de funcționare a Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele

Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este o instituție publică locală cu personalitate juridică, finanțată de Consiliul Județean Prahova. Activitatea instituției este monitorizată și supravegheată de Consiliul Județean Prahova, Direcția Asistență Comunitară Prahova, Direcția Muncii și Securității Sociale Prahova.

Obiectivul principal al Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este valorizarea și armonizarea factorului uman prin activități care să garanteze un nivel de trai adecvat în funcție de nevoile persoanelor în vârstă, asigurând o îmbătrânire demnă și sigură, socializare și implicare în activități ocupaționale permanente și ocazionale.

Unitatea rezidențială oferă servicii acreditate de găzduire pe termen nelimitat, asistență și îngrijire, mese, asistență medicală și îngrijire, asistență și îngrijire paliativă, consiliere și îngrijire psihologică, asistență și îngrijire spirituală și religioasă, socializare și timp liber.

Programele sociale implementate de instituția rezidențială se axează pe satisfacerea unei mari varietăți de nevoi ale bătrânilor asistați, și anume: necesitatea unei protecții afective, îngrijirii și protecției medicale, nevoii de recunoaștere socială, exprimarea experienței și a autorității, necesitatea să interacționeze și să stabilească relații sociale.

Obiectivele specifice ale instituției sunt acțiuni cognitive, emoționale și motivaționale.

Obiective cognitive:

– Informare, educație și formare continuă

– Conștientizarea mentalității privind a treia vârstă

– Cunoașterea caracteristicilor relației asistate-angajați

– Cunoașterea blocajelor de comunicare și a mijloacelor de deblocare

– Cunoașterea și valorificarea experienței socioprofesionale prin metode interactive

– Cunoașterea abilităților de către asistat și angajați

Obiective afective:

– respectul individualității

– șanse egale

– Respectarea opțiunii de a ajuta

– Empatie și toleranță

– Asigurarea încrederii celor implicați în procesul de asistență – asistență pentru angajați

– Crearea unei atmosfere familiale în unitate pentru a asigura protecția social-afectivă a persoanelor asistate

Obiective motivaționale:

– antrenarea abilităților

– Reducerea impactului negativ asupra mentalității cu privire la vârstă

– Inducerea unei comunicări empatice între cele doi parteneri (asistent – persoană în vârstă)

– Prevenirea și soluționarea conflictelor

– Facilitarea manifestării comportamentelor personale

Capacitatea centrului este de 50 de locuri și este dotată cu 2 paturi pentru izolare. Asigurarea unui spațiu de 8,2 mp / persoana pentru persoanele în vârsta, centrul fiind dotat cu 2 paturi în cameră (25 camere). Pentru a asigura independența necesară pentru persoanele în vârstă, camera este dotată cu baie, toaletă, duș / cadă, dulap, noptieră, televizor, frigider, telefon, echipament personal (lenjerie, prosoape etc.).

Mâncarea asigurată bătrânilor asistați este adecvată din punct de vedere medical și asigură o medie de 3000 Kcal / zi.

Asistența medicală și îngrijirea persoanelor în vârstă implică îngrijiri curative, prevenirea și spitalizarea bolilor infecțioase și parazitare, a unor boli cronice și epidemice, educația pentru sănătate, îngrijirea dentară preventivă și curativă.

Asistența paliativă include o gamă largă de servicii care asigură prelevarea de îngrijiri specifice, evaluarea inițială, stabilirea tratamentului, monitorizarea și supravegherea medicală, educația și instruirea asistată, familia și personalul.

Asistența psihosocială pentru vârstnici vizează încurajarea, menținerea și promovarea suportului psihologic, precum și prevenirea degradării, întreținerea psiho-afectivă, facilitarea comportamentelor sociale prin menținerea atmosferei familiale a grupului asistat și a familiilor de origine.

Asistența spirituală și religioasă este asigurată de preotul instituției care asigură servicii de consiliere spirituală, rugăciune și ritualuri specifice, conversații spirituale, implicarea și implicarea persoanelor în vârstă în activitățile spirituale religioase ale instituției și ale comunității.

Principalele obiective ale Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele sunt:

a) să asigure beneficiarilor autonomie și siguranță;

b) să respecte identitatea, integritatea și demnitatea beneficiarilor;

c) să contribuie la menținerea sau ameliorarea capacităților fizice și intelectuale a beneficiarilor;

d) să faciliteze participarea beneficiarilor la viața socială;

e) să stimuleze e legăturile interumane, inclusiv cu familiile beneficiarilor;

f) să contribuie la sipravegherea și îngrijirea medicală adecvatâ, potrivit legii;

g) să prevină și să trateze neajunsurile cauzate de îmbătrânire.

Principalele funcțiile ale Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele sunt urmdtoarele:

a) de oferirea a serviciilor sociale:

l. reprezentarea persoanelor vârstnice (beneficiari);

2. găzduire pe perioada nedeterminată a beneficiarilor:

3. îngrijire personală adecvată și conformă nevoilor beneficiarilor;

4. supravegherea beneficiarilor;

5. îngrijirea medicală a beneficiarilor;

6. hrănirea beneficiarilor;

7. oferirea de suport pentru asigurarea igienei personale a beneficiarilor;

8. asigurarea mediului adecvat pentru socializare și activității culturale;

9. alte activități, după nevoia beneficiarilor.

b) de informare a persoanelor în vârstă, potențialilor beneficiari, autorităților județene și comunității:

l. Realizarea de materiale informative despre centru;

2. Facilitarea accesului posibililor benefici, a reprezentanților legali/reprezentanlilor convenfionali;

3. Realizarea și utilizarea unui Ghid al Beneficiarului pentru informarea a beneficiarilor sau a reprezentanților legali;

4. organizarea de ședințe de informare a persoanelor vârstnice referitoare la centru și activitățile sale;

5. alcătuire de rapoarte de activitate;

c) promovarea drepturilor persoanelor vârstnice și a unei imagini pozitive a acestora, a drepturilor omului în general:

1. aplică și respectă drepturile beneficiarilor;

2. informează beneficiarii și reprezentanții legali ai acestora asupra drepturilor lor;

3. Personalul centrului cunoaste si respecta prevederile cartei;

d) respectă calitatea serviciilor sociale prin:

1. elaborarea instrumenteior standardizate utilizate in procesul de acordare a serviciilor:

2. evaludri periodice a serviciilor prestate;

3. proceduri proprii pentru fiecare tip de activitate;

4. măsoară gradul de satisfacție a beneficiarilor;

e) de administrare a resurselor f1nanciare, materiale gi umane ale centrului prin realizarea următoarelor:

I . administrarea patrimoniului Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele;

2. identificarea surselor extrabugetare de finanțare;

3. asigurarea salarizării personalului Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele;

4. utilizarea instrumentelor standardizate de lucru și selecția personalului calificat, în vederea îndeplinirii sarcinilor Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele.

3.2. Echipa de specialiști din Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele

Echipa de specialiști din Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este compusă din director, asistent social, psiholog, doctor, terapeut ocupațional, profesor de terapie fizică, asistent medical, preot, îngrijitor, psihiatru (voluntar).

Figura 3.1. Organigrama Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele

Serviciul social Centrul Rezidențial pentru persoane vârstnice – pensionari

Fântânele funclioneazâ cu un număr de 25 de camere, conform prevederilor Hotârarii colegiului Director ar D.G.A.S.P.C. Prahova, din care:

a) pdirector;

b) îngrijitor;

c) personal cu funcții administrative, gospoddrire, întreținere-reparații, deservire;

3.3. Funcționarea și finanțarea Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele

Îngrijirea pe termen lung în Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele constă în servicii sociale și medicale livrate persoanelor dependente. Sistemul de îngrijire pe termen lung este destinat persoanelor în vârstă și persoanelor cu handicap. Tratamentul medical pentru bolile acute sau pentru majoritatea bolilor cronice nu este considerat ca parte a îngrijirii pe termen lung.

Sistemul de îngrijire pe termen lung de la Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele include toate serviciile medicale și sociale furnizate pe o perioadă lungă de timp celor care au nevoie, cum ar fi persoanele bolnave cronice, bolnavii terminali, persoanele cu handicap și persoanele în vârstă dependente care au nevoie de ajutor activitățile de viață zilnică sau activitățile instrumentale ale vieții cotidiene.

Dependența este clasificată în funcție de trei grade și mai multe clase:

I. A. Persoanele care si-au pierdut abilitatile mentale si fizice si au nevoie de permanenta supraveghere și asistență;

B. Persoane care pot pierde capacitatea fizică și au nevoie monitorizare și asistență permanentă;

C. Persoanele fizic capabile sau parțial capabile care și-au pierdut capacitatea mentală și au nevoie de monitorizarea permanentă și asistența parțială.

II. A. Persoanele cu capacitate mentală care și-au pierdut parțial abilitățile fizice și au nevoie permanentă sau asistență temporară;

B. Persoanele cu capacitate mentală care se confruntă cu dificultăți de mutare și care au nevoie de asistență parțială pentru anumite sarcini ale gospodăriei;

C. Persoane mentale și fizice care au nevoie de asistență pentru sarcini complexe ale gospodăriei;

III.A. Persoana care are nevoie de ajutor regulat cu activitățile de zi cu zi, dar când este plasată într-o instituție în vârstă poate fi considerată independentă;

B. Persoanele cu autonomie completă care sunt capabile să efectueze activități zilnice fără asistență.

Îngrijirea pe termen lung de la Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele, pentru persoanele în vârstă (fără handicap) este asigurată prin servicii care includ asistență temporară sau permanentă.

La nivel central, instituția responsabilă cu persoanele cu handicap este ANPH – Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap. La nivel local, mai multe instituții sunt implicate în gestionarea îngrijirii pe termen lung, la nivel județean și municipal. Autoritățile județene sunt responsabile pentru organizarea, finanțarea și furnizarea de servicii de îngrijire rezidențială de la Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele pentru persoanele în vârstă.

O mare parte a responsabilității financiare este a autoritățile județene – Consiliul Județean Prahova. Sistemul este finanțat atât de bugetele centrale, cât și de cele județene, dar beneficiarul trebuie să plătească o contribuție – în conformitate cu principiul partajării costurilor – care depinde de venitul personal. Numai persoanele cu handicap cu un grad ridicat de handicap sau persoanele singure cu venituri mici sunt scutite.

Finanțarea Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este asigurată de Fondul Național de Asigurări de Sănătate, bugetul de stat și bugetele locale: NHIF acoperă serviciile de sănătate, bugetul central al investiției (prin Ministerul Sănătății Publice), în timp ce bugetele acoperă cheltuielile de întreținere.

Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este finanțat din bugetul de stat, din NHIF și din bugetul județean. Tarifele sunt stabilite de autoritățile județene, care sunt deținătorii de drept ai acestor instituții. Investiția este acoperită de bugetul de stat (prin intermediul Ministerului Economiei și Finanțelor și Muncii, Protecției Sociale și Familiei), în timp ce întreținerea este asigurată de bugetul județean. NHIF alocă Centrului Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele un buget global care să acopere salariile personalului medical.

Îngrijirea pe termen lung are o importanță relativ redusă în România, deoarece în mod tradițional îngrijirea persoanelor nevoiașe reprezintă o problemă de familie. Numai persoanele cu dizabilități severe și persoanele vârstnice singure sunt asistate – de obicei în formă instituționalizată – de sistemele de protecție socială. În consecință, dezbaterile sunt rare, mass-media face puțin referire la subiect, iar discursul politic este destul de general în acest sens. Programul național de reformă al României nu menționează problema îngrijirii pe termen lung.

Întrucât sensul îngrijirii pe termen lung în Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele este oarecum diferit de definiția standard a UE, este dificil de evaluat impactul politicilor UE la nivel național. Îmbătrânirea nu pare a fi o problemă prioritară în România și, prin urmare, practic nu există o relație între îngrijirea pe termen lung și fenomenul îmbătrânirii. Persoanele în vârstă sunt în general responsabile de familiile lor sau, dacă sunt singure, vor intra într-un centru rezidențial specializat sau vor primi asistență socială de la asistenții sociali.

Sectorul de îngrijire pe termen lung este încă incipient în România și în Centrul Rezidențial pentru Persoane Vârstnice – Pensionari, Fântânele (așa cum este înțeles din perspectiva UE), dar evoluțiile socio-demografice și economice vor schimba percepția asupra rolului pe care trebuie să îl aibă îngrijirea pe termen lung.

Instituționalizarea persoanelor dependente – predominante în vremurile socialiste – a început deja să fie înlocuită de plasarea cu o familie sau de îngrijirea la domiciliu prin intermediul asistenților sociali specializați. Într-un document recent publicat de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, guvernul recunoaște că fenomenul îmbătrânirii va crește cererea de îngrijire pe termen lung.

Până în aprilie 2011, pe lista de așteptare au fost prezenți 4800 de persoane pentru a fi admiși la un centru rezidențial pentru vârstnici. Cu toate acestea, pentru moment, singurul răspuns politic la această tendință este creșterea numărului de instituții care găzduiesc persoane în vârstă.

Cererea de îngrijire instituționalizată este distribuită inegal pe teritoriu, deoarece numărul instituțiilor diferă considerabil între regiuni. Tocmai de aceea problema lispei bătrânilor poate fi rezolvată printr-o relocare a beneficiarilor pe județe, la cererea acesstora și a familiei lor.

Calitatea serviciilor variază în mod semnificativ, depinzând în principal de resursele financiare pe care autoritățile locale le pot oferi. La sfârșitul lunii septembrie 2009, cererea nesatisfăcută a reprezentat 22,6% din capacitatea existentă în instituțiile publice rezidențiale, respectiv 97,10% în cazul centrelor administrate de ONG-uri.

Concluzii

În cultura europeană gradul de civilizație și dezvoltare a unei societăți este măsurat de sistemul de protecție socială care există în societatea respectivă, astfel încât redistribuirea sistemelor de venituri și a sistemului de servicii sociale nu oferă un nivel de trai acceptabil și oportunități egale pentru participarea la viața socială pentru toți cetățenii.

Statul social din România promovează o responsabilitate mixtă, pe de o parte, prin componenta implicării familiei, iar pe de altă parte, protecția și asistența socială publică și privată. Ambele sisteme de susținere ar trebui să fie susținute și dezvoltate, modificarea lor adițională în timp și în funcție de situația socio-economică.

Cea mai importantă nevoie a persoanelor în vârstă este să beneficieze de sprijin social pentru o gestionare optimă a propriei vieți, prevenirea pierderii autonomiei și a unei integrări eficiente la nivel de societate, utilizând potențialul lor profesional și civic. Programele de asistență și protecție socială pentru persoanele în vârstă trebuie văzute printr-o dublă optică, una de conștientizare a populației cu privire la procesele de îmbătrânire, iar cealaltă la nivel educațional.

Astfel, la nivelul sferei familiei, accentul se pune pe educarea membrilor de familie în vârstă, în scopul restructurării percepțiilor și cognițiilor ce țin de semnificația celei de-a treia veacuri și la nivelul societății, educarea societății, în scopul de combatere a așa-numitelor "mituri referitoare la vârstnici" (nu se mai îndrăgostesc, sunt o povară, sunt neproductivi, au întotdeauna probleme medicale, nu pot învăța, uita mereu, nu se pot bucura de viață, etc).

Stabilirea unui cadru cuprinzător și dinamic, care să permită dezvoltarea și implementarea politicilor și programelor de asistență socială destinate nevoilor specifice ale persoanelor în vârstă pentru a sprijini participarea acestora la viața economică, comunitatea socială și culturală și asigurarea dreptului acestora o viață, trebuie să fie o intervenție prioritară pentru a depăși nivelul de acoperire a nevoii sociale.

Deși există multe forme de îngrijire a persoanelor în vârstă, atât în ​​sistemul rezidențial, cât și în îngrijirea de zi și îngrijirea la domiciliu, programele active ale politicilor de stat ar trebui să promoveze și să abordeze o strategie de înlocuire treptată a instituțiilor rezidențiale și să se concentreze cu sprijin alternativ la servicii pentru persoanele în vârstă care au nevoie, asigurând egalitatea de șanse și autonomia individuală sau de grup, protecția prin integrare, potențialul curativ, după modelul familiei. Chiar și incapacitatea de a menține persoanele în vârstă în constelația familiei lor, îmbătrânirea activă rămâne un proces integrativ de împuternicire a bătrânilor în ceea ce privește autonomia și utilitatea lor cât mai mult cu vârsta și, acolo unde este posibil, să contribuie la economie și societate. O astfel de abordare ar putea permite crearea a două direcții de acțiune pentru programele de asistență și protecție socială destinate persoanelor în vârstă, una orientată spre o "societate incluzivă", iar cealaltă către o "participativă".

Mobilizarea resurselor necesare, împuternicirea factorilor relevanți și asigurarea unui parteneriat public-privat eficient, în vederea evaluării vârstnicilor în societate și promovării protecției și respectării drepturilor lor, constituie un obiectiv central. Completarea, tabelarea și profesionalizarea sistemului de servicii sociale specializate pentru a asigura accesibilitatea, transparența și coerența sistemului în beneficiul persoanelor în vârstă, cel mai important obiectiv în furnizarea de servicii de asistență pe termen lung, atât formale, cât și informale, este ponderea anilor petrecuți în activitățile populației vârstnice cu o stare bună de sănătate.

Bibliografie

Albu, Emilia, Psihologia dezvoltării, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2008;

Apahideanu, Octavian, Asistența socială a persoanelor de a III-a, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2001;

Bennis W., Nanus, B. Liderii. Strategii pentru preluarea conducerii. – București: Bussines, Tech International Press, 2000;

Bodogai, Simona Ioana, Protecția socială a persoanelor vârstnice, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2009;

Burduș, E., Căprărescu, G., Androniceanu A., Managementul schimbării organizaționale, Ediția a treia, Editura Economicăm, București, 2008;

Bălașa, Ana, Sănătatea – componenta esențială a calității vieții vârstnicilor, Calitatea Vieții, Editura Academiei Române, București, Anul 18, Nr. 3-4, 2007;

Ciocodeica, Vasile, Demografia și sociologia populației, Editura Universitas, Petroșani, 2007;

Crețu, Tinca, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2009;

Dewhirst D., Management de proiect, Notițe de curs Universitatea din Tennessee, 1995;

Donald R Hoover; Stephen Crystal; Rizie Kumar; Usha Sambamoorthi; Joel C Cantor (1 decembrie 2002). Cheltuieli medicale in ultimul an de viata: constatarile din 1992-1996 Medicare curenta Beneficiar Survey. Servicii de cercetare în domeniul sănătății. 37;

Gal, Denizia, Asistența socială a persoanelor vârstnice, Editura Todesco, Cluj-Napoca, 2003;

G. Hofstede, Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1995;

Huang, Shirlena; Thang, Leng Leng; Toyota, Mika (2012). "Mobilități transnaționale de îngrijire: Regândirea dinamicii asistenței medicale în Asia". Rețele globale. 12 (2): 129.

Isac Florin Lucian, Management în servicii, Editura Mirton, Timișoara, 2008;

Kijong Kim; Rania Antonopoulos (2011). Îngrijirea neplătită și plătită: Efectele îngrijirii copiilor și îngrijirea vârstnicilor asupra standardului de viață (PDF). Levy Economics Institute;

Lile Ramona,Pantea,V .V ., Cuc,L.D.- Management strategic,logistic și controlul afacerii, Editura Universității Aurel Vlaicu din Arad, 2011;

Lucuț, Grigore, Rădulescu, Sorin, Calitatea vieții și indicatorii sociali: teorie, metodă, cercetare, Editura Luminales, București, 2000;

Macarie, F., C. (2012). Managementul organizațiilor, Editura Eikon, Cluj-Napoca;

Marina, Lucian, Rămânerea în societate, Editura Emia, Deva, 2003;

Marshall, Mary, Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, Iași, 1993;

Mintzberg, H., Rise and Fall of Planning Strategic, Presa Liberă, 2013;

Nancy Adler, Dimensiunile internaționale ale comportamentului organizațional, McGraw Hill, Boston, 1986;

Nicolescu, O., Verboncu, I., Managementul organizației, Editura Economică, București, 2007;

Pollit C., Bouckaert, G., Reforma managementului public, o analiză comparativă, Oxford University Press, New York, 2000;

Rainey, Hal G., Înțelegerea și gestionarea organizațiilor publice, Editura Jossey Bass, San Francisco, 2009,

Schein, E.H., Cultură organizațională și conducere: Vedere dinamică, Jossey Bass, San Francisco, 2010;

Szentesi, S., Cioarna, A., Lile, R., Cureteanu, R., Managementul proiectelor, Editura Universității "Aurel Vlaicu" din Arad, 2009;

***Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap, Statistica Buletinului, 31 martie 2011;

***Autoritatea Națională a Persoanelor cu Handicap, Buletin statistic, 31 martie 2015;

 ***Comisia Europeană, Portret statistic al Uniunii Europene 2012, Îmbătrânirea activă și solidaritatea între generații, Eurostat – Ediția 2012;

***Legea nr. 47/2006 privind instituirea Sistemului Național de Asistență Socială.

***Legea nr. 17/2000, lege privind asistența socială a persoanelor vârstnice.

 ***Ordonanța de Guvern, 886/2000.

 ***Raportul Național Strategic privind Protecția Socială și Incluziunea Socială 2008-2010 – România.