. Managementul Investitiilor. Principalii Indicatori de Eficienta Economica (s.c. Xyz S.a.)

CAPITOLUL I

NOȚIUNI PRIVIND INVESTIȚIILE ȘI EFICIENȚA ECONOMICĂ

Conceptul de investiție și structura acesteia

Noțiune de investiție, într-o accepțiune largă, este sinonimă cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrâns (financiar-contabil) reprezintă o cheltuială făcută pentru obținerea de bunuri materiale cu valoare mare și durată de folosință îndelungată.

În condițiile conducerii economiei prin plan centralizat, pe principii administrative, investiția reprezenta numai ceea ce se aloca pentru crearea și dezvoltarea bazei materiale de producție și a celei pentru sectorul social-cultural. Potrivit unei definiții, cu largă circulație în țara noastră, investiția reprezintă „totalitatea cheltuielilor prin care se creează, se achiziționează noi fonduri fixe productive și neproductive, se perfecționează sau se reconstruiesc fondurile fixe existente”.

Trecerea la economia de piață implică o schimbare a opticii privind noțiunea de investiție, determinată de circulația capitalului pe piață, de lupta de concurență, de câștigul (profitul) așteptat etc; în aceste condiții, problematica investițiilor este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile respective. Astfel, investițiile sunt înțelese ca prezentând partea de venit destinată pentru formarea capitalului. Utilizarea venitului pentru creșterea capitalului și a stocurilor reprezintă investițiile nete; dacă alături de veniturile destinate ar fi investite se utilizează și amortizările, obținem investiția brută. A investi înseamnă a aloca resurse pentru sporirea capitalului real existent la un moment dat.

Tot o investiție poate fi utilizarea de venituri pentru a cumpăra hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) de pe piața capitalurilor, cu scopul final de a obține un câștig în viitor. Operațiunile de cumpărare a hârtiilor de valoare – forme ale capitalului în circulație – dau naștere, atunci când bursele sunt organizate pe baze capitaliste, la speculații pure, rupte de tranzacțiile reale.

Deși apare la început ca o cheltuială de bani, investiția nu poate fi ruptă de conținutul său material concret, crearea elementelor de capital fix; scopul său final, însă, este câștigul.

Așa cum subliniază unii specialiști, investiția reprezintă: „angajarea resurselor făcută cu speranța realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor” sau „acțiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranța că se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obține alte beneficii”.

Aceste formulări pun în evidență conținutul concret al investiției (resurse materiale, financiare etc.) și scopul final – beneficiul (profitul).

Noțiunii de investiții îi este imanent timpul – element definitoriu al caracterului dinamic al procesului investițional. În acest sens, este relevantă sublinierea făcută de Pierre Masse potrivit căreia investiția este: „o cheltuială pentru un viitor incert”, din care reiese că investiției îi este inerent riscul.

După Pierre Masse, investițiile echivalează cu a renunța la satisfacția imediată și sigură, pe seama economiilor și veniturilor da care dispunem în prezent contra unei speranțe viitoare, al cărei suport îl reprezintă tocmai bunul investit.

Procesele economice se desfășoară în timp, în general cheltuielile se efectuează într-o anumită perioadă de timp, iar rezultatele se obțin în alte perioade de timp. Conform teoriei economice a factorului timp, aceeași sumă de bani obținută în perioade de timp diferite are o altă valoare economică, o sumă este cu atât mai importantă cu cât se obține mai repede, deoarece se creează posibilitatea refolosirii ei într-o activitate profitabilă, banii respectivi fructificându-se, multiplicându-se.

Dacă vom avea în vedere motivațiile care stau la baza investițiilor de dezvoltare și modernizare a întreprinderilor, investițiile apar ca suport material al acestor procese, în vederea adaptării producției la cererea pieței, la nevoile economice și sociale, dar și al consolidării poziției și competitivității acestora în concurența cu alți agenți economici. Adică, investițiile se realizează pentru adaptarea capacităților de producție și servicii la cerere și pentru a dispune de o ofertă concurențială.

Au caracter de investiție și cheltuielile referitoare la formarea și perfecționarea elementului uman al procesului de muncă. Este vorba nu numai de cheltuielile legate nemijlocit de obiectul ce se construiește, ca cele pentru instruirea personalului, ci și de cheltuielile pentru învățământ pe baza cărora se formează și se perfecționează forța de muncă.

Considerațiile făcute permit să apreciem că investiția reprezintă: totalitatea resurselor (materiale, tehnice, umane, financiare etc.) alocate pentru dezvoltarea-modernizarea forței productive a societății, a întregii vieți sociale, astfel încât să se creeze condițiile necesare obținerii unor efecte utile în viitor.

Acumularea de capital fix este menită să asigure în viitor un nivel de trai, de civilizație superioare comparativ cu situația actuală când se fac investiții.

De mare însemnătate în prezent este rolul investițiilor în realizarea acțiunilor și proiectelor destinate eliminării noxelor din secții și sectoare de producție poluate, cu efecte sociale și economice benefice, conservării și protejării mediului ambiant, precum și de combatere a poluării mediului.

Pentru nevoile de comparații în privința investițiilor, reținem accepțiunea dată de ONU acestor cheltuieli, și anume: investițiile brute includ cheltuielile pentru realizarea de noi mijloace fixe, cheltuielile cu reparațiile capitale, cele pentru creșterea mijloacelor circulante și soldul mișcării capitalului străin, iar investițiile nete cuprind cheltuielile pentru creșterea capitalului fix și a celui circulant.

Menționăm că soldul mișcării capitalului străin apare ca diferență între fondurile intrate sub formă de împrumuturi, plasamente, investiții directe și sumele ce reprezintă rambursări de rate și plata dobânzii, încasări de profituri și dividende din partea deținătorilor de capital străin, repatrierea capitalului străin.

Sintetizând considerațiile menționate, definirea investițiilor trebuie să releve faptul că:

reprezintă o plasare de fonduri bănești într-o acțiune, într-un proiect sau operație pentru a crea un spor de avuție, atât la nivelul individului, cât și al firmelor și al societății;

scopul urmărit nu constă numai în obținerea sporului de bunuri și capacități de producție și de folosință îndelungată, ci și a unui câștig, a unui profit;

reprezintă un flux al valorilor care au ca punct inițial, de pornire, fondurile financiare, o parte a veniturilor și economiilor realizate; transformarea fondurilor bănești necesare presupune existența unor materiale de construcții, utilaje și echipamente tehnologice ce se vor monta în cadrul viitoarelor unități, precum și capacitățile de producție de construcții-montaj etc.;

există un decalaj în timp, între momentul investirii și cel al obținerii rezultatelor și veniturilor scontate;

sunt o cheltuială efectuată prezent, certă, în scopul obținerii unor efecte viitoare, adesea incerte; din punct de vedere investițiile constituie o resursă avansată care comportă un risc;

pentru a produce, în timp, acumularea viitoare de capital fix, este necesară funcționarea normală a întregului sistem economic.

Supraevaluarea locului și a rolului pe care l-au jucat mijloacele fixe în economia etatistă, centralizată a condus la restrângerea noțiunii de investiție.

A trata investiția numai ca o simplă cheltuială, în sensul financiar al cuvântului, înseamnă a neglija conținutul concret, material al efortului investițional pe care-l face orice agent economic atunci când realizează un proiect de investiții. Înfăptuirea acestuia are la bază o structură de resurse de o mare diversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane, valutare etc.).

Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special pentru fundamentarea deciziilor economice care privesc proiectul de investiții.

Trebuie subliniat că scopul final pentru care se face o investiție nu este de a se realiza mijloace fixe (utilaje, echipamente, hale, magazii etc.), ci de a se obține efecte utile de natură economică, socială, ecologică etc. în acest context reținem opinia unui reputat specialist în domeniu care definea investiția ca o renunțare la o satisfacție imediată și sigură, în schimbul unei speranțe al cărei suport sunt tocmai resursele investite.

Noțiunea de investiție implică trei elemente definitorii: durată, risc și eficiență.

Pentru a avea o privire completă asupra noțiunii de investiție, trebuie studiată imaginea ei tridimensională (contabilă, economică și financiară).

Dimensiunea contabilă – cea mai restrictivă, care reduce investiția la noțiunea de imobilizare în sensul contabil al cuvântului. Din acest punct de vedere investiția reprezintă „toate bunurile mobile și imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeași formă”. Bunurile în cauză se înregistrează în contabilitate în clasa 2 de conturi de imobilizări, care se grupează astfel:

imobilizări legate de exploatare, definite ca „bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, dobândite sau create în întreprindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă perioadă de timp ca instrumente de lucru”;

imobilizări în afara exploatării (neproductive), achiziționate sau create în întreprindere pentru alte scopuri, cum ar fi:

ameliorarea condițiilor de igienă și securitate a muncii;

obiective cu caracter social (creșe, cantine, centre de vacanță pentru salariați, sedii administrative etc.);

achiziții de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de artă).

Se observă că în această accepție asupra noțiunii de investiție accentul se pune pe durata de viață a bunului, care depășește durata unui exercițiu.

Dimensiunea economică lărgește sfera de cuprindere a investiției, deoarece, conform acestei accepțiuni investiția reprezintă „toate consumurile de resurse care se fac în prezent în speranța obținerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eșalonate în timp și care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor inițiale de resurse”. Și în această viziune asupra noțiunii de investiție găsim referire la durată, dar observăm că accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investițional, precum și pe eficiența acțiunii.

În această accepție se consideră investiție:

achiziționarea de echipamente de lucru și alte bunuri ce, inițial, constituie ieșiri de trezorerie, dar care au ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc., eșalonate pe o perioadă mai lungă de timp și care, în sumă totală, trebuie să asigure:

refacerea capacității de autofinanțare a firmei;

rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia realizării proiectului;

crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătățirea situației economico-financiare viitoare a firmei;

alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri și echipamente cum ar fi:

cheltuieli pentru publicitatea de marcă;

costul programelor de punere la punct a unor noutăți în domeniul tehnologic, organizatoric, al resurselor de muncă etc.;

costul acțiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;

cheltuieli cu programele de cercetare-dezvoltare.

Aceste cheltuieli sunt trecute, de regulă, pe costurile de producție (vezi clasa 6 de conturi), nu apar explicit în bilanț, deși efectul lor scontat asupra trezoreriei firmei, sub formă de intrări, se prelungește pe o perioadă mai lungă de timp.

Dimensiunea financiară consideră investiți toate cheltuielile de resurse care generează venituri și/sau economii pe o perioadă de timp în viitor și, în consecință, amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulți ani.

Accepțiunea financiară înglobează toate elementele de imobilizări sau cheltuieli, la care se inerii în viitor a unor efecte economice (venituri, încasări) eșalonate în timp și care, în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor inițiale de resurse”. Și în această viziune asupra noțiunii de investiție găsim referire la durată, dar observăm că accentul cade mai mult pe materialitatea efortului investițional, precum și pe eficiența acțiunii.

În această accepție se consideră investiție:

achiziționarea de echipamente de lucru și alte bunuri ce, inițial, constituie ieșiri de trezorerie, dar care au ca urmare încasări suplimentare, economii de costuri etc., eșalonate pe o perioadă mai lungă de timp și care, în sumă totală, trebuie să asigure:

refacerea capacității de autofinanțare a firmei;

rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia realizării proiectului;

crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătățirea situației economico-financiare viitoare a firmei;

alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri și echipamente cum ar fi:

cheltuieli pentru publicitatea de marcă;

costul programelor de punere la punct a unor noutăți în domeniul tehnologic, organizatoric, al resurselor de muncă etc.;

costul acțiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi;

cheltuieli cu programele de cercetare-dezvoltare.

Aceste cheltuieli sunt trecute, de regulă, pe costurile de producție (vezi clasa 6 de conturi), nu apar explicit în bilanț, deși efectul lor scontat asupra trezoreriei firmei, sub formă de intrări, se prelungește pe o perioadă mai lungă de timp.

Dimensiunea financiară consideră investiți toate cheltuielile de resurse care generează venituri și/sau economii pe o perioadă de timp în viitor și, în consecință, amortizarea (rambursarea) lor se face pe mai mulți ani.

Accepțiunea financiară înglobează toate elementele de imobilizări sau cheltuieli, la care se adaugă nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), generat de creșterea volumului de activitate. Deci, din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investițional, pentru realizarea unui proiect, este dată de costul obiectivului ce se construiește, plus fondul de rulment aferent exploatării.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare, determinată de creșterea activelor circulante (creșterea stocurilor de materiale, semifabricate, produse finite, creanțe clienți, TVA de recuperat) și resursele provenite din exploatare (creanțe furnizori, avansuri, aconturi clienți etc.). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt inferioare nevoilor și, ca atare, apare o diferență (un gol de resurse) care poate compromite buna desfășurare a procesului de producție. El trebuie preliminat și acoperit prin capital permanent sub formă de fond de rulment.

Din punct de vedere financiar problema cea mai importantă pentru investiție este de a asigura echilibrul între resurse și nevoi.

În concluzie, putem spune că investiția reprezintă orice cheltuială de resurse făcută în vederea creării premiselor necesare obținerii în viitor, pe o perioadă mai lungă de timp, a unor efecte utile scontate.

Elementele definitorii ale conceptului de investiții sunt:

conținutul concret material al efortului investițional, care consideră investiția ca o structură individualizată de resurse diferite ca natură și volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect;

factorul timp-durată, care relevă faptul că orice proiect de investiții are o perioadă de viață proprie caracterizată prin etape și momente bine definite și pe parcursul căreia parametrii economici ai proiectului au o evoluție proprie descrisă de regulă, în tabloul de flux de numerar;

noțiune de eficiență, conform căreia întreprinzătorul (agentul declanșator de proiect) acceptă schimbarea unor disponibilități prezente de resurse pentru o serie de efecte (încasări) viitoare, care în sumă totală să fie superioare cheltuielilor inițiale;

noțiunea de risc, care decurge din însăși eșalonarea pe perioade viitoare a efectelor așteptate; aceste efecte viitoare sunt însă speranțe și nu certitudini.

Clasificarea investițiilor

Clasificarea investițiilor se face în funcție de anumite criterii tehnice și economice.

Din considerente de ordin metodologic, dar și de ordin practic, investițiile se clasifică după mai multe criterii:

După natura lor:

Investiții corporale, care sunt constituite din activul fizic al firmei (în special mijloacele fixe) și activul circulant (în special stocurile);

Investiții necorporale, care cuprind: activele necorporale sub forma de fond de comerț, brevete ș.a., cheltuieli (în sensul contabil al cuvântului) cu formarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii etc.;

Investiții financiare, sub formă de titluri de participare (imobilizări financiare), împrumuturi pe termen lung.

După obiectivul care se urmărește prin realizarea proiectului:

Investiții productive, care, la rândul lor, pot fi grupate astfel:

investiții de expansiune, referitoare la crearea de noi capacități de producție;

investiții de menținere, care se referă la înlocuirea, reutilarea capacităților de producție existente;

investiții de modernizare, care se fac cu scopul creșterii performanțelor tehnice, îmbunătățirii randamentelor la echipamentele de producție existente;

investiții de inovare, care au ca scop diversificarea activității.

Investiții obligatorii, care se fac cu scopul de a respecta anumite angajamente luate anterior față de alți agenți economici sau față de proprii angajați, precum și cu scopul de a se respecta anumite reglementări legale.

Investiții strategice, care se fac în sfera cercetării-dezvoltării sau pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracter ofensiv sau defensiv.

Trebuie să subliniem că această structură a investițiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a deciziilor de investiții. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că investițiile obligatorii și cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficiență economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creșterii șanselor de reușită a investițiilor direct productive.

În acest sens, ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri și mai puțin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică. De asemenea, această structurare ridică și problema dualității obiectivelor. Sunt puține proiecte de investiții care să aibă bine conturat un obiectiv.

De cele mai multe ori, în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel, un proiect de reînnoire poate conține și elemente de natura ameliorării performanțelor tehnice sau a eficienței activității de producție, iar un proiect de reutilare conține, în majoritatea cazurilor, și elemente de creștere a capacității de producție existente.

După gradul de risc pe care îl prezintă:

investiții cu risc scăzut – în special, investițiile de menținere și de ameliorare;

investiții cu risc sporit – în general, cele mai riscante sunt investițiile de expansiune sau de diversificare.

Din punct de vedere al relațiilor ce se stabilesc între întreprinzător (beneficiar al proiectului) și sursa străină de resurse pentru investiții, putem să grupăm investițiile străine în două categorii, astfel:

investiții străine directe, când agentul finanțator străin capătă și posibilitatea de a lua decizii și de control asupra proiectului pe linie managerială, tehnologică, de marketing etc.;

investiție străină de portofoliu, care este în esență, un plasament pur financiar, fără alte implicații în viața proiectului.

În general, la realizarea unui proiect de investiții finanțarea se asigură printr-o combinație de surse, iar alocațiile bugetare au ca destinație proiecte pentru obiective de importanță strategică de interes național.

După rolul funcțional care-l joacă în cadrul proiectului:

investiții directe sunt acele cheltuieli legate funcțional și teritorial de obiectivul care se edifică. Sunt acele consumuri de resurse investiționale care se materializează în obiecte de bază ale proiectului: secții de producție, spații de depozitare, ateliere etc., care concură nemijlocit la realizarea scopurilor proiectului ce se realizează;

investiții colaterale sunt acele cheltuieli de resurse legate teritorial și funcțional de investiția directă. Destinația lor este de a crea condiții normale de funcționare a obiectivului, respectiv, de a asigura infrastructura și utilitățile necesare (energie, apă, abur etc.);

investiții conexe sunt acele cheltuieli ce se fac în ramuri sau domenii conexe celui în care se înfăptuiește proiectul. Sunt consecința fenomenului de antrenare, propriu investițiilor, fiind generate de nevoia de a asigura cu materii prime și energie exploatarea proiectului inițial. Investițiile conexe sunt fundamentate, de regulă, pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorul în care se fac și de aceea nu afectează în nici un fel eficiența proiectului inițial. Sunt însă cazuri când, făcându-se la „comanda” unui proiect din alt sector de activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. În acest caz, cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază și binențeles, va afecta eficiența economică a acestuia.

După structura tehnologică a cheltuielilor:

Investiții în mijloace fixe, care se pot grupa astfel:

cheltuieli cu echipamentele, cuprind valoarea lor de achiziție, costul de transport la șantier, taxe aferente;

cheltuieli de montaj-instalare;

achiziții și amenajare de teren;

construcții, clădiri, amenajări;

alte mijloace fixe.

Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli), care cuprind costul proiectelor, formare de personal de exploatare, licențe, know-how, cheltuieli de constituire etc.

Fond de rulment (capital de lucru).

La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranță sub forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. De asemenea, la valoarea totală obținută prin însumarea costului la cele trei capitole (investiția nominală), se adaugă eventualele cheltuieli cu dobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor de finanțare a proiectului, dacă prin contractul de împrumut se prevede că acestea se vor suporta din fondurile de investiții, obținând astfel valoarea totală a investiției.

În practică, după același criteriu, se mai întâlnește o altă structură a investiției, mai concentrată, astfel:

cheltuieli pentru construcții-montaj;

cheltuieli pentru utilaje și echipamente de lucru;

alte cheltuieli.

După cronologia intrărilor și ieșirilor de trezorerie:

O singură intrare-o singură ieșire (point-input, point-output), respectiv investiția este angajată în totalitate la un moment dat iar efectele sale scontate se vor obține o singură dată la un moment viitor;

Intrări multiple în mai multe etape și o singură ieșire (continous-input, point-output);

O singură intrare și ieșire multiple continuu pe o perioadă mai lungă de timp (point-input, continous-output);

Intrări multiple-ieșiri multiple (continous-input, continous-output).

În practica economică se constată că ultimele două tipuri sunt mai frecvente în ceea ce privește proiectele productive industriale.

După modul de constituire:

Investiții nete, reprezentate de fondurile bănești ce provin din produsul național net (la nivel macroeconomic) sau din profitul agentului economic, credite, emisiune de acțiuni și altele (la nivel microeconomic) și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale.

Investiții brute, care rezultă din adăugarea amortizărilor la investițiile nete; ele au ca scop creșterea absolută a capitalului fix pentru sporirea, modernizarea și înlocuirea mijloacelor fixe uzate.

Investițiile materializate în mijloace fixe se grupează astfel:

Clădiri;

Construcții speciale; mașini, utilaje și instalații de lucru;

Aparate de măsură, control și reglare;

Mijloace de transport;

Animale și plantații;

Unelte, dispozitive, mobilier și aparatură birotică;

Active corporale mobile neregăsite în capitolele anterioare.

Optimizarea investițiilor

Elaborarea și adoptarea de decizii optime de investiții constituie preocuparea de bază și scopul activității specialiștilor angrenați în procesul de pregătire a proiectelor și programelor de investiții, a decidenților. Concepția optimizării deciziilor reprezintă chintesența studiului, a evaluării eficienței economice în cadrul fiecărui proiect de investiții.

Problemele alegerii variantelor optime de proiect de investiții, ale folosirii optime a resurselor de investiții în cadrul societăților comerciale și regiilor autonome se pot soluționa cu succes apelând la arsenalul de metode matematice de optimizare – programarea liniară, programarea dinamică etc. – pentru care există algoritmi de căutare și identificare a soluțiilor optime.

Programarea matematică constituie un sistem de modele prin care se urmărește, în general, determinarea maximului sau minimului unei funcții de mai multe variabile legate între ele printr-un sistem de ecuații și inecuații. Sistemul alcătuiește restricțiile problemei, iar funcția scop este criteriul de optimizat. Ele formează modelul matematic al problemei.

În perioada premergătoare adoptării deciziei de investiții se efectuează numeroase investigații, studii și calcule ce au ca scop stabilirea priorităților în alocarea resurselor în vederea edificării acelor obiective care prin prisma intereselor agentului economic și ale economiei naționale sunt cele mai necesare.

Concepția optimizării consideră rațională, ca fiind cea mai eficientă, acea variantă de proiect sau program de investiții, dintr-o mulțime de alternative posibile, care asigură obținerea unui efect maxim în urma realizării acestora sau care permit realizarea deciziilor respective cu eforturi minime.

Folosirea concepției optimizării este posibilă, însă, numai în cazul când complexul de condiții de realizare a deciziilor respective de investiții este riguros formulat, stabilit și se cunoaște criteriul de eficiență.

Prin acestea se ajunge însă la un sistem de acțiuni, la o decizie bine orientată ca scop urmărit, dar inflexibil, care nu iau în considerație diverse modificări în sistem și în mediu, pe parcursul realizării lor practice. De aceea, rezultatele obținute prin rezolvarea problemelor de optimizare, pe deplin corecte din punct de vedere al modelelor matematice, nu trebuie absolutizate, ele reprezentând o informație valoroasă pentru specialiști și decidenți, ce trebuie interpretată, analizată și apreciată, în continuare, până la momentul deciderii.

Legat de aceste aspecte ale concepției optimizării, prof. B.W. Boehm menționează că uneori, din raționamente de ordin practic, este mai bine să se aleagă o variantă de proiect neoptimă dar cu un grad mai mic de risc, decât una optimă cu un risc important de realizare a funcției obiectiv. Cu toate acestea, chiar dacă nu se alege soluția optimă reieșită prin aplicarea de metode matematice, cunoașterea ei și a efectelor sale se dovedesc foarte utile pentru adoptarea variantei, soluției practice.

Metodele de optimizare reprezintă un instrument științific util de abordare și soluționare a problemelor de pregătire a deciziilor de investiții și de adoptare a acestora. Ele coordonează gândirea și permit clarificarea problemelor pe care le ridică alegerea celei mai eficiente variante de proiect sau program de investiții.

Totodată, metodele de optimizare constituie un suport conceptual pentru înțelegerea și aplicarea analizei de sistem în domeniul deciziilor de investiții.

Modelarea și rezolvarea problemelor de optimizare presupun parcurgerea succesivă a următoarelor momente și pași:

Se alege funcția obiectiv (criteriul de eficiență economică). Prin aceasta se dă răspuns la întrebările privind obiectul optimizării și ce scopuri este necesar să se atingă;

Se identifică ce acțiuni, ce decizii, soluții etc. care influențează asupra funcției obiectiv, depind de specialiștii care pregătesc decizia de investiții, pot fi controlate și reglate de către aceștia;

Se stabilesc restricțiile principale și secundare, condițiile necesare și suficiente care delimitează spațiul de manevră, de alternative admisibile, de acțiune în vederea alegerii celei mai eficiente variante: nivelul minim dat al unor efecte economice ce trebuie realizate, volumul minim de costuri, de resurse care pot fi afectate;

Se modelează funcția obiectiv (criteriul d eficiență), plecând de la dependența acesteia de variabilele soluțiilor care stau la baza alternativelor formulate;

Se află care este soluția (varianta, alternativa) care asigură valoarea optimă a funcției obiectiv;

Se verifică stabilitatea soluției optime identificate în raport cu ipotezele adoptate în procesul de analiză și modelare și se analizează dacă există și alte variante, alternative care ar asigura rezultate convenabile, mai sigure în condițiile ipotezelor respective;

Se formulează recomandarea pentru decidenți privind varianta ce ar urma să se adopte, indicându-se avantajul acesteia față de aște alternative.

Acțiune de optimizare, în general, se bazează pe ideea că orice activitate are un scop. Activitatea economică are drept scop acoperirea nevoilor societății, în condițiile unei eficiențe maxime a utilizării factorilor de producție.

Optimul economic constă în proporțiile care iau naștere în activitatea economică, pe baza maximizării rezultatelor obținute sau minimizării cheltuielilor de producție, în concordanță, desigur, cu nevoia socială.

La nivelul economiei naționale, optimul se exprimă prin echilibrul ce se creează între resursele materiale și de muncă existente într-o anumită perioadă dată și structura producției, corespunzător cerințelor societății.

În cadrul unităților economice, optimul apare ca fiind nivelul (volumul) și structura activității, o stare de echilibru în folosirea resurselor, între laturile procesului de producție, care asigură mărimea extremă a criteriului de eficiență (maxim de venit, de profit etc., sau minim de cheltuieli).

În procesul de optimizare (în modelele economico-matematice folosite în acest sens), eficiența economică apare sub forma unui scop determinat, fie de maximizare a rezultatelor, fie de minimizare a eforturilor și consumului de resurse materiale, de muncă și financiare.

Dezvoltarea producției industriale, de exemplu, în raport cu nevoile de consum productiv și consum individual, este considerată optimă atunci când contribuie la economisirea volumului de muncă de care dispune societatea și la maximizarea efectelor utile ale acesteia.

Noțiunile de optim și eficiență sunt folosite în mod corelat, pentru că între ele există o legătură necesară, de interdependență; ele nu se identifică, deci nu se confundă una cu alta, dar nici nu se pot rupe una de alta.

Nu se pot confunda, pentru că fiecare noțiune are un conținut propriu: optimul reflectă starea de echilibru din economie, între laturile interdependente ale producției sociale, rezultată dintr-un anumit mod de repartizare a resurselor; eficiența economică exprimă însușirea factorilor de producție de a da rezultate economice utile, în condițiile economisirii muncii sociale.

Totodată, între cele două noțiuni există o dependență indisolubilă, adică eficiența economică dobândește un caracter real, concret, atunci când este ancorată de o anumită structură a resurselor, de posibilitățile optime de utilizare a acestora, în concordanță cu mărimea nevoilor; optimul economic trebuie să se supună unui scop anume, concretizat într-un criteriu de eficiență economică.

Procesul de optimizare asigură echilibrul cel mai avansat între factorii de producție, întrucât se realizează în raport cu anumite restricții existente și în numele unui scop bine precizat. În același timp, optimizarea activității productive permite să se fundamenteze nivelul real, concret al eficienței economice, creându-se posibilitatea de atingere a mărimii sale externe: fie maximum de efecte cu mijloacele existente, fie minimum de cheltuieli totale pentru realizarea sarcinilor propuse.

Optimul structurii economice naționale se asigură atât prin respectarea criteriilor obiective ale diviziunii sociale a muncii, cât și prin aplicarea principiilor eficienței competitive a producției sociale.

Procesul de optimizare macroeconomic se fundamentează pe caracteristicile ramurilor și produselor, precum și pe rolul funcțional al acestora.

La creșterea valorii producției, a valorii adăugate, ramurile economice contribuie atât direct, cât și indirect, prin efectul propagat pe care-l exercită în cadrul economiei naționale. Astfel, ramurile cu grad mare de prelucrare sau consumuri mici de materii prime și materiale acționează ca multiplicatori ai eficienței economice.

Desfășurarea optimă a activității apare ca o cerință imperioasă și pentru fiecare agent economic, în vederea asigurării unei eficiențe economice cât mai ridicate.

Subliniind aspectele unei economii a bunăstării, Pareto arată că aceasta presupune că optimul general (global) coincide cu ansamblul de optime particulare, pentru fiecare dintre agenții economici.

Maximizarea profitului întreprinderilor în funcție de disponibilitățile factorilor de producție, de exemplu, trebuie să coincidă cu maximizarea satisfacțiilor consumatorilor în funcție de restricțiile lor bugetare.

O astfel de coincidență nu este posibilă, după cum se știe, decât într-un regim de concurență perfectă sau de planificare integrală. În primul caz, libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a oamenilor (ca și a informațiilor lor economice mai complete) ar garanta în fapt utilizarea optimă a resurselor, pentru că scara prețurilor s-ar stabili normal, în afară de orice restricție, în funcție de utilitățile marginale. Tendința spre obținerea profitului maxim de către fiecare dintre agenții economici va conduce, deci, în mod natural la utilizarea optimă a factorilor de producție. Însă, concurența perfectă și planificarea integrală sunt ipoteze de școală.

Această contradicție empirică, între noțiunea paretiană de optim și relațiile economice, a condus la definirea unei noțiuni de optim restrâns sau parțial (repartiția veniturilor, utilizarea resurselor). Prin urmare, în condițiile unei concurențe imperfecte, se calculează un optim parțial restrâns, în utilizarea resurselor, repartiția veniturilor, chiar dacă optimul global nu poate fi atins.

Teoretic, optimul parțial poate fi articulat pe strategiile stabilite la nivel macroeconomic, introducând în modelele de programare liniară restricții limitative pentru unele sortimente care să corespundă cât mai bine nevoilor (cerințelor de pe piață), asigurându-se, odată cu acestea, condițiile de realizare a beneficiilor scontate.

În acest mod, se ține seama de faptul că valoarea reflectă utilitatea cheltuielilor din punct de vedere al societății nu numai pe unitatea de produs, ci și pe întregul volum al produselor. Dacă unele produse sunt fabricate în cantități excedentare, apar dificultăți în vânzarea lor, ceea ce duce la nerealizarea unei părți din beneficii. O asemenea situație poate avea loc prin fabricarea de produse peste necesarul efectiv al pieței.

Raportul optim-eficient nu poate fi interpretat în mod abstract, rupând legătura, corelația dintre scopurile urmărite sau efectele ce se obțin și eforturile investiționale ce se fac în acest sens.

Rămânând consecvenți teoriei economice și coeficientul de eficiență economică, optimul, ca un caz particular al eficienței economice, trebuie în mod corect apreciat, fie în contextul restricțiilor privind resursele (eforturile) necesare pentru obținerea unui volum maxim de efecte utile, fie al realizării unui nivel dat de efecte, cu eforturi minime.

Capitolul II

PRINCIPALII INDICATORI DE EFICIENȚĂ ECONOMICĂ

Termenul indicator are în vedere un instrument cu ajutorul căruia să se poată reda starea unui sistem la un moment dat.

Trebuie subliniat faptul că, în principal, rolul indicatorului este să atragă atenția asupra condițiilor concrete în care funcționează sistemul într-o anumită perioadă.

Neluarea în considerare sau ignorarea informațiilor furnizate de indicatorul în cauză poate conduce la o funcționare ineficientă a sistemului, la o degradare a acestuia și chiar la blocarea sa.

În mod similar se petrec lucrurile și în domeniul economic.

Un sistem economic, pentru a funcționa în condiții normale, eficiente are la bază o serie de legi, care trebuie respectate; în caz contrar, în sistemul respectiv poate furniza consecințe economice, sociale din cele mai nedorite.

Evident că pentru a preîntâmpina o serie de situații neplăcute ce pot apărea și acest sistem economic dispune de o serie de indicatori, care furnizează informații, date despre starea sa la un anumit moment. Aceste informații trebuie urgent prelucrate și, în consecință, se va impune luarea unei decizii oportune într-un interval de timp pentru ca acesta să-și îndeplinească rolul său de decizie eficientă, transformată, de fapt, într-o acțiune eficientă.

Se impune, deci, ca la conducerea unui asemenea sistem cum ar fi de pildă o firmă, să existe oameni instruiți, competenți, capabili să deslușească starea de moment în care se află sistemul respectiv și să identifice cele mai bune căi, metode și acțiuni astfel încât sistemul amintit să devină din ce în ce mai performant.

O decizie inadecvată de alocare a capitalului pentru investiții nu mai permite nici o retopire sau prelucrare suplimentară, aceasta se va concretiza singur într-un eșec economic, presărând cu flori drumul către faliment.

În vederea evitării acestei situații extreme se cere găsirea unor instrumente adecvate, care, în fond, nu sunt decât indicatorii eficienței economice a investițiilor.

2.1 Indicatori statici și dinamici

Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca în cadrul aceleiași variante unii dintre indicatori să fie favorabili, iar alții nefavorabili. În aceste situații, cu atât mai mult se va impune dublarea calculelor economice de o analiză economică corespunzătoare.

Revenind la sistemul indicatorilor eficienței economice a investițiilor, acesta cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează:

Indicatori cu caracter general.

Indicatori de bază.

Indicatori specifici diferitelor obiective și ramuri.

Indicatori suplimentari.

Indicatori cu caracter general

O primă grupă de indicatori, menită a contribui la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică în care se va realiza și funcționa obiectivul de investiții este grupa indicatorilor cu caracter general.

În cadrul acestei grupe sunt incluși următorii indicatori: capacitatea de producție; numărul de salariați; costul de producție; profitul; productivitatea muncii; rentabilitatea.

Capacitatea de producție:

După cum este cunoscut, acest indicator exprimă producția maximă ce pateu fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi.

Notată prin q capacitatea de producție se exprimă, în general, în unități fizice de producție.

Aceeași capacitate de producție poate fi exprimată și în unități valorice:

în care: Q – capacitatea de producție exprimată valoric;

qj – capacitatea fizică de producție a obiectivului j;

pj – prețul obiectivului j de producție.

Acest lucru se poate întâlni mai des în situații în care producția este eterogenă, fiind alcătuită din mai multe sortimente de producție.

Capacitatea de producție este un indicator de volum, care concretizează de fapt un prim efect al efortului investițional făcut, arătându-ne o imagine de ansamblu, globală asupra mărimii obiectivului.

Numărul de salariați:

Acest indicator trebuie încă din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelația cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi.

Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut și în structură, pe categorii de specialiști (muncitori, tehnicieni etc.).

Este de remarcat faptul că numărul de salariați va trebui stabilit pornindu-se de la producție, luându-se în considerare o anumită productivitate a muncii.

Costul de producție:

Este unul din indicatorii cu foarte mare putere de sinteză, arătând de fapt condițiile concrete de efort economic, în care se va realiza producția proiectată. În el reflectă, de fapt, calitatea activității desfășurate, este oglinda acesteia.

Costul de producție trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs. Reducerea costului de la o perioadă la alta se înscrie ca una din căile principale de creștere a profitului. Aprecierea eficienței economice se poate face fie calculând cheltuielile de producție, fie luând în considerare cheltuielile materiale luate ca pondere în volumul total al cheltuielilor de producție etc.

Profitul:

Efectul net, scopul urmărit de oricare întreprinzător este profitul. Prin intermediul profitului întreprinzătorului asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix.

Pe baza profitului firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori și anume rata profitului (a rentabilității), care de fapt arată ce capacitate are acesta de a produce profit.

Ținând seama de ramura în care se realizează un obiectiv sau altul, de particularitățile acestuia, lista indicatorilor cu caracter general poate fi completată eventual și cu alți indicatori.

Productivitatea muncii:

O variantă de investiții, oricât de convenabilă ar fi la alți indicatori de eficiență economică, dacă nu oferă și o productivitate competitivă, este greu de crezut că ar putea fi acceptată.

În concordanță cu acest indicator se cunosc numeroase relații de calcul, din care vom aminti numai câteva:

; ; ; ; ; etc.

în care:

W – productivitatea muncii;

Ft – timpul necesar obținerii unei cantități de producție;

q – cantitatea de producție obținută într-o perioadă de timp;

Ns – numărul de salariați;

Q – valoarea producției obținute.

În calculele de eficiență economică însă, productivitatea muncii trebuie privită din ce în ce mai mult ca o cauză a producției și nu ca efect al acesteia.

Cu alte cuvinte, nu vom aștepta să obținem producția pe care să împărțim la numărul de salariați, ci vom stabili, mai întâi, cu ce productivitate se va lucra.

În același mod trebuie pusă problema și în evaluarea eficienței economice a diverselor variante de investiții; pornind de la o anumită productivitate a muncii să ajungem să dimensionăm numărul de salariați și producția. Numai în acest mod se poate asigura o justificare economică corectă, dacă este într-adevăr bine să investim capitalul într-o anumită direcție sau nu. Însăși angajarea ulterioară a salariaților se va face pe baza criteriului de selecție dictat de acest indicator – productivitatea muncii.

Rentabilitatea:

În economia de piață cel mai important indicator de eficiență economică este rentabilitatea. În practică se mai numește profitabilitatea respectiv, rata rentabilității sau rata profitabilității. Există mai multe formule de calcul, din care reținem pe următoarea:

în care: r-rentabilitatea; C-cheltuielile de producție.

P-profitul obținut;

Evident că în analiza economică se va opta pentru varianta care are rentabilitatea cea mai mare.

În esență, rentabilitatea exprimă conceptul clasic al eficienței economice, deoarece profitul concretizează scopul urmărit pe piață (efectul final al oricărei activități productive) iar costul producției sintetizează resursele (umane, materiale, financiare) consumate.

Indicatori de bază

Spre deosebire de indicatorii prezentați la grupa anterioară, indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienței economice a investițiilor și constituie cea mai importantă grupă de indicatori, fără de care este de neconceput adoptarea unei judicioase decizii de a investi.

Volumul capitalului investit

Acest indicator reflectă efortul total economic pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiții.

Indicatorul amintit se calculează astfel:

It=Id+Ic+Mo+Cs

It – volumul total al capitalului investit;

Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;

Ic – volumul capitalului investițiilor colaterale;

Mo – necesarul inițial de mijloace circulante;

Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).

Dup cum se poate observa, în efortul investițional total al unui întreprinzător intră valoarea investiției directe, reflectată prin devizul general, investițiile colaterale, cheltuielile referitoare la dotarea inițială cu mijloace circulante precum și cheltuielile suplimentare efectuate de întreprinzător.

În ceea ce privește materializarea propriu-zisă a investițiilor, aceasta se concretizează în capitalul fix activ cât și capitalul fix pasiv.

Capitalul fix activ se referă la mașini, utilaje, instalații care participă nemijlocit la procesul de producție și care, de fapt, hotărăsc soarta acestuia, iar capitalul fix pasiv se referă la diverse hale, clădiri care asigură funcționarea în bune condiții a capitalului fix activ.

Evident, desfășurarea unei activități investiționale eficiente presupune ca ponderea cea mai mare a cheltuielilor de capital să fie dirijată către capitalul fix activ, care, așa cum s-a mai arătat, hotărăște soarta producției.

Durata de realizare a lucrărilor de investiții

În cadrul acestei perioade de timp are loc de fapt materializarea eforturilor investiționale de capital fix.

Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dizlocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului. Iată de ce atât constructorul cât și beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă și să identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuție a obiectivului (d).

O problemă deosebită a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție.

De asemenea, reține atenția și o altă problemă specifică acestei perioade de timp, și anume, eventualitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție. În situația în care acest lucru este posibil se va urmări o asemenea eșalonare a fondurilor de investiții încât unele capacități de producție să poată produce chiar în decursul duratei de realizare a obiectivului.

Din cele arătate mai sus, rezultă încă o dată, mai întâi, că durata de realizare va trebui să fie cât mai mică, atât pentru a atenua efectul imobilizării capitalului în această perioadă, cât și pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă o altă problemă foarte importantă cea a evitării demodării produselor.

O durată mare de realizare poate conduce ca după punerea în funcțiune a capacității respective de producție, produsul să nu mai fie căutat pe piață sau să fie căutat dar sub alți parametri tehnico-economici și calitativi.

Acest raționament va influența favorabil eficiența economică prin faptul că fondurile de investiții din anii în care o parte din capacități vor funcționa, și deci vor produce, se vor diminua cu profitul obținut pe aceste capacități în anii respectivi, aspect ce va influența pozitiv eficiența economică.

Investiția specifică

Acest indicator sintetizează corelația dintre efortul investițional, pa de o parte, și efectul obținut sub forma capacității de producție, pe de altă parte; se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizări, dezvoltări retehnologizări de capacități de producție, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe variante.

În cazul obiectivelor noi:

, unde:

s – investiția specifică;

It – volumul investiției;

qh – capacitatea de producție exprimată în unități fizice.

În practică, uneori, când producția viitorului obiectiv ce se va realiza este eterogenă, se impune calculul acestui indicator în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric:

, unde: It – volumul total al investiției; Qh – capacitatea anuală de producție.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective existente, investiția specifică se calculează astfel:

,unde:

sm – investiția specifică pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări;

qmi – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

qo – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Ca și în cazul construcțiilor noi și în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării, indicatorul respectiv se poate calcula și în funcție de sporul valoric de capacitate:

, unde:

Qmi – capacitatea de producție exprimată valoric după modernizare;

Qo – capacitatea de producție exprimată valoric înainte de modernizare.

Termenul de recuperare a investiției

Este un alt indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte.

Acest indicator, ca și în cazul investiției specifice, se poate calcula în mai multe situații:

Pentru construcția unor obiective noi:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit;

It – valoarea capitalului investit;

Ph – profitul anual.

În acest mod de calcul, indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul investit din profitul anual obținut.

Termenul de recuperare a capitalului investit se mai poate calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare;

P – diferența dintre profitul proiectat și cel realizat în cadrul perioadei de atingere a parametrilor proiectați;

P’ – profitul suplimentar realizat în cazul punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție în cadrul duratei de realizare a obiectivului.

Revenind la perioada de atingere a parametrilor proiectați, se poate spune că orice prelungire a acesteia atrage după sine mărimea termenului de recuperare a investițiilor.

Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unor obiective existente.

În acest caz, termenul de recuperare sintetizează corelația dintre efortul de capital investit pe de-o parte și efectul obținut sub forma sporului de profit anual ca urmare a modernizării, dezvoltării sau retehnologizării propuse.

În consecință, termenul de recuperare a capitalului investit se va calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit în cazul unor modernizări etc.

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizare etc.;

Phmi – profitul anual obținut în urma modernizării, dezvoltării, retehnologizării obiectivului existent;

Pho – profitul anual obținut de obiectivul existent înainte de realizarea investiției pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Sunt frecvente cazurile în care scopul urmărit prin realizarea unor investiții este ca prin modernizare (eventual însoțită de retehnologizare) să se obțină o reducere a costului de producție.

În acest caz, efectul obținut ca urmare a investiției respective îl reprezintă de fapt tocmai această economie la costurile de fabricație.

Indicatorul analizat se va calcula astfel:

, unde:

Cho – costurile de fabricație (mai mari) înainte de modernizare, retehnologizare;

Chm – costurile de fabricație (mai mici) după modernizarea, retehnologizarea obiectivului respectiv.

Pentru compararea a două sau mai multe variante de investiții, termenul de recuperare a investiției se calculează astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a investiției suplimentare;

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j de investiții;

Phi – Phj – sporul de profit obținut în varianta i față de varianta j de investiții.

În această formă de calcul, indicatorul exprimă în câți ani se va recupera diferența de capital prevăzută în varianta i față de varianta j prin sporul de profit obținut, calculat ca diferență între profitul variantei i de investiții față de profitul variantei j.

Coeficientul de eficiență economică a investițiilor

Acest indicator sintetizează corelația dintre profitul anual obținut în urma realizării investiției, pe de o parte, și efortul de capital investit, pe de altă parte.

În situația realizării unor investiții pentru construcția de obiective noi, indicatorul se calculează astfel:

, în care:

e – coeficientul eficienței economice a investițiilor;

Ph – profitul anual obținut ca urmare a realizării investiției;

It – volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.

Ca și în cazul termenului de recuperare, atunci când există posibilitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție, efectele suplimentare obținute cu acest prilej vor trebui luate în considerare la calculul indicatorului.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor capacități de producție indicatorul se va calcula astfel:

, în care:

e – coeficientul de eficiență economică a investițiilor;

Phm – sporul de profit obținut în urma modernizării, dezvoltării retehnologizării față de situația existentă;

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizarea unui obiectiv.

Având în vedere aceeași situație prezentată în cazul termenului de recuperare, atunci când avem mai multe variante de investiții, calculul indicatorului se prezintă astfel:

, unde:

Phi – Phj – reprezintă sporul de profit suplimentar obținut în varianta i față de varianta j.

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j.

În această formulă de calcul, indicatorul mai este întâlnit și sub denumirea de coeficientul eficienței economice relative a investițiilor de capital și el reflectă câți lei – spor pe profit anual revin la un leu – capital investit suplimentar în varianta i față de varianta j.

Cheltuieli echivalente sau recalculate

Procedând la evaluarea eficienței economice a investițiilor pentru diversele variante posibile de urmat, frecvent ne întâlnim cu situații în care o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare comparativ cu alta variante, însă, după punerea în funcțiune, costurile de exploatare se află de fapt în relație inversă.

Pe plan general, problema ridicată mai sus poate fi sintetizată astfel:

Ij > Ij dar Chi < Chj

Se pune întrebarea, dacă să optăm pentru o variantă cu un efort mai mic de capital investit sau pentru alta cu un cost de exploatare anual mai mic.

Pentru a lua o decizie eficientă vom opta pentru un cost mic investițional la achiziție sau dimpotrivă vom accepta un cost de achiziție mai mare, în ideea unor economii pe care le vom înregistra la costurile de exploatare în perioada de funcționare a acestuia?

Ieșirea din impas o oferă indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică efortul total, atât de investiții cât și de exploatare:

K = It + Ch De , unde:

K – cheltuielile echivalente;

Ch – costurile anuale de producție;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul analizat este un indicator de efort economic și reflectă efortul total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.

Indicatorul notat cu K asigură comparabilitatea datelor numai dacă ăn toate variantele capacitățile de producție sunt egale; în situația în care capacitățile de producție diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:

, în care:

k – cheltuielile echivalente specifice;

K – cheltuielile echivalente;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul cheltuieli echivalente specifice reflectă o situație cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut.

Randamentul economic al investiției

Scopul oricărui întreprinzător este de a obține cât mai mult profit. Evident, în domeniul investițiilor de capital problema se pune în mod similar.

Vorbind despre acest scop însă ce trebuie atins, distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficiență economică a investițiilor.

Astfel avem:

Profitul anual (Ph), care se calculează ca diferență între valoarea producției și costul producției:

Ph = Qh – Ch , unde:

Ph – profitul anual;

Qh – valoarea anuală a producției;

Ch – costul anual al producției.

Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului și până la expirarea duratei de funcționare:

Pt = Ph De, unde:

Ph – profitul anual;

De – durata eficientă de funcționare.

Profit de recuperare (Pr), care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul obținut până la expirarea termenului de recuperare a investiției.

Pr = It

Profitul final reprezintă partea profitului total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor

Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt – It

în care:

Pf – profitul final;

Pr – profitul de recuperat;

It – valoarea capitalului investit;

Pt – profitul total.

Prin analogie cu randamentul tehnic, care, după cum este cunoscut, se calculează ca raport între efectul final (puterea utilă) și efortul necesar (puterea absorbită), randamentul economic al investiției se calculează ca raport între profitul final prezentat anterior și capitalul investit.

, în care:

R – randamentul economic al investiției;

Pf – profitul final;

It – capitalul investit.

Desigur, se naște întrebarea, care ar fi principalele căi de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea unei investiții?

Căile ce vor conduce la realizarea acestui deziderat sunt înseși căile de creștere a profitului final, după cum urmează:

reducerea timpului de recuperare a investiției;

reducerea cheltuielilor de producție;

prelungire duratei de funcționare a obiectivului;

creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acestora, aspecte ce se vor reflecta în prețuri de vânzare superioare etc.

2.2 Obiective noi și modernizare

Odată cu stabilirea necesității și oportunității realizării unui nou obiectiv (unei noi investiții), un rol important îl are alegerea amplasamentului obiectivului de investiții care are implicații economice, sociale, ecologice etc. Amplasamentul optim creează o premisă a apropierii eficienței investiției de nivelul ei maxim, privită atât din punct de vedere al economiei naționale, al ramurilor și sectoarelor, cât și din cel al agenților economici.

La stabilirea amplasamentului, trebuie avute în vedere cel puțin două aspecte: în primul rând, decizia de stabilire a amplasamentului este ireversibilă, odată începută realizarea obiectivului pe un anumit amplasament nu poate fi schimbată decât prin efectuarea unor cheltuieli foarte mari; în al doilea rând, un amplasament este favorabil prin prisma unor criterii și mai puțin favorabilă prin a altora. Problema alegerii amplasamentului obiectivelor de investiții devine o problemă pură de eficiență economică.

Stabilirea amplasamentului optim impune analiza unui complex de factori și criterii care influențează eficiența viitorului obiectiv economic.

Aceste criterii se împart în:

Criterii economice.

Potrivit acestor criterii, un viitor obiectiv este amplasat avantajos dacă se obțin rezultatele scontate cu cele mai mici cheltuieli de muncă (cheltuieli de investiții, cheltuieli de producție, de transport etc.); asigură utilizarea deplină (complexă și completă) a resurselor materiale, financiare, umane; asigură dezvoltarea armonioasă, echilibrată a zonei, a țării, concomitent cu atragerea investitorilor spre acele activități care permit obținerea unui profit maxim.

Criteriile economice pot fi analizate atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic.

Criterii sociale.

Aceste criterii au o importanță deosebită la nivelul economiei naționale și ele se referă la: asigurarea creșterii economice echilibrate în toate județele, mobilizarea surselor și resurselor naturale locale; amortizarea nivelurilor și proporțiilor în profil teritorial a potențialului productiv; combaterea poluării mediului ambiant; asigurarea unei economii de teren și orientarea amplasamentului spre terenuri degradate, improprii agriculturii; atragerea în circuitul economic productiv a persoanelor neocupate sau parțial ocupate; ridicarea nivelului tehnic și cultural, de venit și de confort ale populației; favorizarea schimburilor internaționale de valori materiale și a cooperării cu alte țări dezvoltate etc.

Criterii funcțional-tehnologice.

Aceste criterii rezultă din amplasarea obiectivelor în așa fel încât să ducă la încadrarea lor în anumite zone industriale, care să le ușureze cooperarea cu unitățile din zona respectivă.

În categoriile acestor criterii se pot include aspecte referitoare la cooperarea în ceea ce privește aprovizionarea în comun cu unele materii prime, în special când această aprovizionare se face de la distanțe mai mari; cooperarea în realizarea reciprocă a unor anumite părți componente ale produselor ce fac obiectul producției pentru unitățile cooperante; efectuarea în comun a unor investiții care să asigure combaterea poluării zonelor respective etc.

Criterii restrictiv-strategice.

Aceste criterii se referă la existența condițiilor de dezvoltare în perspectivă a activității respective; restricții impuse de zone ce au caracter turistic, de recreere sau tratament medical; restricții impuse de apărarea națională sau de exigența unor acorduri internaționale; evitarea marilor aglomerări industriale, asigurarea unor condiții de siguranță în exploatare etc.

Factori naturali.

La alegerea amplasamentului viitorului obiectiv trebuie să se mai aibă în vedere și o serie de aspecte impuse de condițiile naturale, cum ar fi: asigurarea protecției mediului înconjurător.

Din cele prezentate rezultă că stabilirea amplasamentului optim impune analiza unui complex de factori și criterii care influențează eficiența viitorului obiectiv.

La alegerea amplasamentului pentru viitorul obiectiv economic, trebuie avute în vedere o multitudine de aspecte, dar, nici unul nu poate satisface toate aceste cerințe, fapt ce necesită o selectare și ierarhizare a lor. În acest scop, se impune stabilirea criteriilor determinante, esențiale pentru activitatea supusă analizei.

Trecerea de la o economie planificată, centralizată la una concurențială, de piață, impune restructurarea întregii activității economice a societăților comerciale și a regiilor autonome.

Aceasta la rândul său impune modernizarea și retehnologizarea unităților existente astfel încât să se asigure un spor de eficiență și rentabilitate activității economice desfășurate în fiecare unitate.

Prin modernizarea și retehnologizarea obiectivelor economice se asigură îmbunătățirea parametrilor tehnico-economici ai capitalului fix, creșterea vitezei de lucru a acestora, reducerea consumurilor specifice, sporirea gradului de fiabilitate și mentenabilitate etc. De asemenea, prin modernizarea și retehnologizarea unităților economice se asigură înlocuirea acelor utilaje uzate fizic sau moral, care nu mai corespund stadiul atins de progresul tehnic.

Această formă de modernizare este cunoscută sub denumirea de reutilare.

Odată cu activitatea de modernizare și reutilare pot avea loc și activități de dezvoltare a unităților economice existente, prin adăugarea la capitalul fix existent a altora, în așa fel încât capacitatea finală rezultată să nu reprezinte o simplă sumă a capacităților aferente capitalului fix vechi și nou, ci mai mare, ca urmare a faptului că utilajele noi au completat pe cele vechi punându-le mai bine în valoare pe acestea din urmă prin eliminarea strangulărilor în producție, ridicarea nivelului calitativ al produselor etc.

Promovarea progresului tehnic prin dezvoltarea, modernizarea și reutilarea capacităților existente constituie o acțiune foarte complexă din punct de vedere economic, uneori dificil de realizat de realizat, dar care conduce la obținerea la obținerea de rezultate dintre cele mai bune pentru activitatea ce se desfășoară în unitatea respectivă. Un rol important în această activitate de dezvoltare, modernizare și reutilare a unităților existente îl are stabilirea momentului optim de înlocuire a unor utilaje și luarea celei mai bune decizii în achiziționarea noilor utilaje, a fundamentării deciziei optime de achiziție a acestora. În consecință în prezentul capitol ne vom referi la stabilirea momentului optim de înlocuire și fundamentarea deciziei de achiziție a utilajelor.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA S.C. „IMSAT” S.A.

3.1 Prezentarea eficienței a S.C. IMSAT S.A.

3.1.1 Prezentarea industriei de construcții (în anul 2001)

3.1.1.1 Tendințe în activitatea de construcții

Modificările în activitatea de construcții în ceea ce privește tipul , mărimea, forma și numărul de construcțiilor în următorii 25-30 de ani, pentru țările dezvoltate, sunt provocate, conform opiniei specialiștilor, de următori factori:

Factori de populație

Numărul de populație crește foarte încet, se menține sau chiar scade în unele țări dezvoltate datorită, în exclusivitate, scăderii ratei natalității;

Populația urbană cunoaște influențe contradictorii-crește ca urmare a raționalizării agriculturi, scade ca urmare a posibilităților sporite de lucru la domiciliul, datorită informatizării, fapt ce permite instalarea în afara orașului, unde spațiul este mai mare, mediul este nepoluat și costul vieții mai redus;

Populația îmbătrânește ca urmare a creșterii duratei medii de viață și descreșterii relative a numărului tineretului;

Toți acești factori cu mutațiile provocate de ei au o influență semnificativă asupra construcțiilor și a mediului construit. Factorii cantitativi-demografici influențează puternic, cu precădere, volumul construcțiilor.

Schimbările și vârsta, structura și nivelul de cunoștințe al familiei influențează proprietățile, gradul de finisare și serviciile aferente locuinței.

Factori economici

Prin trecerea la societatea informatizată se vor produce modificări substanțiale în economiei.

Locul agriculturi și industriei clasice va scădea continuu în avantajul serviciilor publice, comerțului și tehnologiei informației.

Pericolul șomajului și creșterea timpului liber vor scădea cererile de construcții de locuințe, dar și cererile de lucrări de întreținere și reparații.

Factori legați de mediul de construit

Actualul mediu construit este o mare parte importantă a avuției naționale din fiecare țară. Se trece lent de la realizarea de construcții noi la activitatea de întreținere și modernizare a construcțiilor existente.

În societatea automatizată se va înregistra chiar o disponibilizare a unei importante părți a fondului construit.

Factori legați de calitate și cantitate

În construcții de locuințe, deși se va înregistra o descreștere a volumului va crește valoarea totală a producției de construcții.

Celelalte tipuri de construcții sunt influențate de: schimbarea tehnologiei, creșterea veniturilor și a timpului liber, necesitatea păstrări echilibrului ecologic, reducerea nivelului zgomotului etc.

Deci activitatea de construcții nu se reduce în țările dezvoltate datorită creșterii lente a populației, însă își va schimba structura prin modificarea obiectivelor cantitative în obiective calitative.

Factori legați de tehnica construcțiilor

Activitatea din construcții va fi influențată hotărâtor de informatizare, de revizuirea tehnicilor de obținere a materialelor (inclusiv prin biotehnologii) și a utilajelor. Influența se răsfrânge asupra tuturor activităților de la proiectare până la darea în folosință a obiectivelor de construcții.

În proiectare se întrevăd următoarele perfecționări:

Trecerea de la proiectarea bidimensională la cea tridimensională;

Dezvoltarea simulării în evaluarea calității și proprietăților construcției;

Trecerea la folosirea mijloacelor automate în calculul proiectelor.

3.1.1.2 Prezentarea industriei de construcții pentru anul 2001.

În construcții, rezultatele din trimestrul I arată că, pentru al patrulea an consecutiv, activitatea ramurii este în declin. Valoarea lucrărilor executate, de aproape 4.482 miliarde lei (adică mai puțin de jumătate din valoarea nominală a lucrărilor din ultimul trimestru al anului 2000 ), a fost în termeni reali, cu 20.3 la sută mai mică decât realizările din perioada corespunzătoare a anului trecut.

Cea mai mare scădere a avut loc în sectorul de stat (cu aproape 32 la sută), pe fondul unei politici bugetare de austeritate. Aproape 83 la sută din lucrările de construcții au fost realizate de agenții economici cu capital privat și de populație dar și în cazul lor rezultatele s-au situat cu mult sub realizările din aceeași perioadă a anului trecut (cu aproape 15 la sută).

În domeniul construcțiilor de locuințe, comparând rezultatele din perioada analizată cu cele din perioada corespunzătoare a anului trecut, se poate constata o îmbunătățire, tendințe rămânând, în ansamblu, pozitive în ciuda evoluțiilor nefavorabile înregistrate în majoritatea celorlalte domenii de activitate.

Astfel numărul locuințelor construite în trimestrul I 2001 (2127 locuințe finalizate) a fost cu 196 mai mare decât anul anterior, în aceiași perioadă; din fonduri private s-au realizat 2019 locuințe (față de 1595 finalizate în trimestrul I 2000), 98 la sută din aceasta fiind finanțate din fonduri populației, în timp ce numărul locuințelor realizate din fonduri bugetare a scăzut de la 172 la 60 și a ajuns să reprezinte sub 3 la sută din realizări.

La 31 martie se aflau în diferite stadii de finalizare 24740 locuințe din care aproape 35 la sută sunt în fază avansată.

3.1.2 Istoric al S.C IMSAT SA

1. Activitatea societății

a) Societatea realizează în principal activității de:

proiectare, montaj, punere în funcțiune și service pentru instalații electrice, de automatizare și telecomunicații.

proiectare asistată de calculator, instalare, punere în funcțiune, service pentru sisteme de securitate.

proiectare și montaj rețele de calculatoare.

producție confecții și construcții metalice.

Comercializare produse industriale legate de obiectul de activitate.

b) Societatea s-a înființat în anul 1962, sub numele de I.M.I.A (Întreprinderea de Montaj Instalații de Automatizare). În anul 1991 devine societate comercială pe acțiunii.

c) S-au achiziționat în principal, mijloace de transport, diverse utilaje și echipamente de birotică (în valoare de peste 3 mild. lei). S-au înstrăinat clădiri (5 apartamente), în valoare de peste 500 mil. lei.

a) Principalele servicii oferite și produse realizate de către societate sunt:

Lucrări de construcții montaj, în special lucrări pentru instalații complexe la obiective industriale sau civile:

instalații electrice: racorduri MT (20 KV), racorduri JT, posturi de transformare, instalații forță, iluminat.

Automatizări, montaj de echipamente electrice;

Instalații de curenți slabi: telefonie, interfonie, rețele de calculatoare;

Instalații termice sanitare;

Instalații apă-canal;

Activitate de service pentru instalații de aer condiționat și stații radio releu.

Lucrări în domeniul telecomunicațiilor:

Execuția lucrărilor de infrastructură pentru stații de comunicații GSM, militare, trunking, backbone;

Realizare proiecte în faza de DDE (desene detaliate de execuție) pentru categoriile de lucrări.

Lucrări în domeniul CFR:

Construcții-montaj, lucrări noi și reparații ale instalațiilor de semnalizare, centralizare și bloc (SCB)

Construcții-montaj, lucrări noi și reparații ale instalațiilor de telecomunicații.

Construcții montaj, lucrări noi și reparații ale instalațiilor fixe de tracțiune electrică.

Sisteme de securitate la cheie:

Sisteme de alarmare la efracția și agresiune

Sisteme de avertizare incendiu

Sisteme de stingere automată a incendiului

Sisteme de control de accesului

Sisteme de supraveghere cu televiziune cu circuit închis

Sisteme de interfonie

Sisteme de sonorizare, traducere sincronă

Sisteme de recepție și/sau distribuție programe TV.

Producții confecții metalice

Produse tipizate-confecții metalice pentru pozarea cablurilor;

Repere subansamble și ansamble pentru industria cimentului

Confecție metalică pentru telefonie celulară

Cei mai importanți furnizori de materii prime și materiale:

GENERAL ELECTRIC (POWER&CONTROL, DRIVES, FANUC),

GEYER, CIUBIC (pentru componente echipamente industriale)

KRONE Germania (componente transmisie voce-date)

KNURR Germania (dulapuri speciale)

ALCATEL Franța (cabluri cupru și fibră optică)

TEHALIT Germania (trasee cablu)

Din țară:

FCME-cabluri electrice

Fabrica de Cabluri Bistrița-cabluri electrice

Electromureș Tg. Mureș-conductori

UTEPS Alba Iulia-construcții metalice

ELBA Timișoara-corpuri de iluminat

SIDEX Galați-laminate de tablă

ALPROM-laminate

Principali concurenți sunt:

ISAF SA București – este un concurent important al IMSAT SA în domeniul construcțiilor-montaj instalații electrice și de automatizare.

UTI SA și ITA SA București – ambele societății furnizează servicii complete pentru sisteme de transmitere voce-date și de securitate.

Energomontaj SA București – este prezentă pe piață în domeniul construcțiilor – montaj energetice.

Teleconstrucția SA București – execută lucrări de construcții-montaj în telecomunicații, îndeosebi pentru telefonia interurbană.

3.1.3 Diagnosticul financiar-contabil

3.1.3.1 Situația patrimoniului firmei

Patrimoniul societății comerciale IMSAT SA București la 31.12.2001 comparativ cu 31.12.2000 conform bilanțului contabil întocmit este următorul:

Activul patrimonial al societății prezintă o creștere la 31.12.2001 față de 31.12.2000 de 35.378.898 mii lei, formată din:

Descreștere la:

Active imobilizante 257.872 mii lei

Creșterea la :

Active circulante 34.698.355 mii lei

Conturi de regularizare 938.415 mii lei

La active imobilizante descreșterea de 257.872 mii lei este determinată de:

Creșterea la:

Imobilizări necorporale 25.180 mii lei

Imobilizări corporale 3.219.752 mii lei

Descreșterea la:

Imobilizări financiare (prin lichidarea depozitelor în valută) 3.502.804 mii lei

Evoluția activelor imobilizante la valoarea de intrare la 31.12.2001 comparativ cu 31.12.2000 este prezentată în tabelul anterior din care rezultă o creștere per solid de 591.605 mii lei, soldul acestora la 31.12.2000 însumând 16.929.031 mii lei din care:

128.678 mii lei imobilizante necorporale;

11.564.434 mii lei imobilizări corporale;

3.444.864 mii lei la imobilizări corporale în curs;

1.791.055 mii lei la imobilizări financiare, respectiv: 1.230.526 mii lei – titluri de participare, 18.363 mii lei depozite și 542.166 mii lei garanții.

Amortizare pentru deprecierea activelor prezentată în tabelul anterior s-a calculat după metoda liniară, respectându-se cotele de amortizare pe categorii de imobilizări prevăzute de Legea Nr. 15/1994 „privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale” și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia.

Amortizarea cumulată la 31 decembrie 2001 este de 1.974.284 mii lei din care cea inclusă pe cheltuielile anului 2000 însumează 1.176.243 mii lei.

La active circulante creșterea de 34.698.355 mii lei, s-a înregistrat la:

stocuri 13.885.959 mii lei

creanțe 14.336.168 mii lei

disponibilități bănești 6.476.228 mii lei

Creșterea stocurilor cu 13.885.959 mii lei s-a înregistrat la

Producția neterminată pentru GSM 9.817.163 mii lei

Produse finite: stâlpi, schelete pentru GSM 1.714.991 mii lei

Marfa import GEYER și GEPOWER 3.556.564 mii lei

Stocurile de materii și materiale au scăzut cu 1.202.759 mii lei

Stocurile la 31 decembrie 2001, evaluate la nivelul prețurilor de aprovizionare, însumează 34.308.579 mii lei din care:

Materii și materiale 6.166.935 mii lei

Producție neterminată 16.620.869 mii lei

Produse finite 2.597.858 mii lei

Mărfuri 8.884.804 mii lei

Ambalaje 38.113 mii lei

Rotația stocurilor calculată ca raport între cifra de afaceri și total stocuri a fost la 31.12.2001 de 4.56 rotații față de 4.40 rotații la 31.12.2000. viteza de rotație a stocurilor calculată ca raport între stocuri de afaceri s-a accelerat la 31.12.2001 la 65.22 zile față de 83.02 zile la 31.12.2000.

Creșterea creanțelor cu 14.336.168 mii lei s-a înregistrat astfel:

La clienți 18.250.568 mii lei și alte creanțe 1.350363 mii lei.

La furnizori-debitori a avut loc o diminuare de 5.264.763 mii lei.

Creanțele la 31.12.2001 însumează 39.112.649 mii lei din care:

Furnizori debitori total 2.554.569 mii lei din care:

Interni 2.511.364 mii lei;

Externi 43.205 mii lei;

Clienți total 33.000.055 mii lei, din care:

Interni 32.084.542 mii lei;

Externi 915.513 mii lei;

Debitori diverși 3.442.480 mii lei;

TVA de recuperat 97.680 mii lei;

Alte creanțe 17.865 mii lei;

Situația creanțelor pe structură și vechimi este prezentată în următorul tabel din care rezultă că, ponderea o dețin creanțele sub 30 de zile, respectiv 46.1% creanțele între 30-60 zile, respectiv 22.0% și creanțele peste un an 14

SITUAȚIA CREANȚELOR

Creanțele cu o vechime mai mare de 1 an însumează 5.484.584 mii lei din care:

Furnizori debitori interni 259.168 mii lei

Clienți interni 3.560.399 mii lei

Clienți externi 172.870 mii lei

Debitori diverși 1.492.147 mii lei

Debitorii diverși reprezintă 27.2% din totalul creanțelor din anul 2000, ceea ce denotă că nu s-a urmărit îndeaproape lichidarea acestora în special încasarea dividendelor datorate societății din anii precedenți.

Perioada de recuperare a creanțelor de la clienți calculată ca raport între total clienți și cifra de afaceri a crescut 31.12.2001 la 62.7 zile față de 59.95 zile la 31.12 2000.

Perioada de recuperare a creanțelor calculată ca raport între creanțele și cifra de afaceri a scăzut la 31.12.2001 la 74.35 zile față de 100.7 zile la 31.12.2000.

Creșterea disponibilităților bănești cu 6.476.228 mii lei s-a înregistrat la:

Conturi la bănci în lei 5.962.702 mii lei

Conturi la bănci în devize 308.669 mii lei

Casa în lei 13.033 mii lei

Casa în devize 12.702 mii lei

Alte valori 179.122 mii lei

Disponibilitățile bănești la 31.12.2001 însumează 10.419.110 mii lei, din care:

Conturi la bănci în lei 5.962.702 mii lei

Conturi la bănci în devize 3.803.171 mii lei

Casa în lei 60.110 mii lei

Casa în devize 19.893 mii lei

Alte valori 573.234 mii lei

Creșterea la conturile de regularizare în sumă de 938.415 mii lei s-a înregistrat la cheltuielile în avans 744.111 mii lei și la diferențe de conversie 194.304 mii lei.

Soldul conturilor de regularizare la 31.12.2001 însumează 1.059.778 mii lei, din care:

Cheltuielile înregistrate în avans, respectiv restul cheltuielilor aferente veniturilor neîncasate din vânzarea unor apartamente vândute salariaților 747.597 mii lei

Diferențe de conversie 312.181 mii lei

Rotația activelor, calculată ca raport între cifra de afaceri și activele totale, a fost la 31.12.2001 de 1.92 rotații față de 1.39 rotații la 31.12.2000.

B. Pasivul patrimonial conform tabelului pentru Pasiv, prezintă o creștere identică cu activul patrimonial de 35.378.898 mii lei din care:

La capitaluri proprii 8.962.137 mii lei;

La datori totale 20.147.883 mii lei;

La conturi de regularizare 6.268.878 mii lei;

Creșterea capitalurilor proprii a căror evoluție este prezentată în tabelul următor, cu suma de 8.962.168 mii lei.

EVOLUȚIA CAPITALURILOR PRORPII

Capitalurile proprii la 31.12.2001 însumează: 39.974.215 mii lei, din care:

Capital social 3.274.609 mii lei

Prime legate de capital 15.016.587 mii lei

Rezerve 1.181.172 mii lei

Fonduri 20.501.847 mii lei

Capitalul social nu s-a modificat în cursul anului 2001, soldul la 31.12.2001 fiind de: 3.274.609 mii lei. Capitalul social repartizat pe acționari s-a modificat în cursul anului 2001. Capitalul social este format din 108.961$ reprezentând 833.334 mii lei și 2.441.275 mii lei.

Solvabilitatea patrimonială care reprezintă în gradul în care unitățile patrimoniale pot face față obligațiilor de plată, calculată ca raport între capitaluri proprii și total pasiv, a fost la 31.12.2001 de 40.02% față de 48.07% la 31.12.2000.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, au soldul la 31.12.2001 este de 455.392 mii lei, din care:

Provizioane deductibile fiscal, reprezentând garanții acordate clienților mai vechi de anul 2000 – 430.471 mii lei și în anul 2001 – 10.986 mii lei, total: 441.167 mii lei;

Provizioane nedeductibile fiscal, reprezentând sume în litigiu 2.450 mii lei și alte provizioane 11.775 mii lei, mai vechi de anul 2000 14.225 mii lei;

La datorii totale s-a înregistrat o creștere de 21.303.093 mii lei, formată din:

Creșterea:

Credite bancare 10.381.211 mii lei;

Furnizorilor 9.694.052 mii lei;

Altor datorii 1.679.222 mii lei;

Și descreșterea la:

Clienți creditori 1.606.602 mii lei;

Soldul datoriilor la 31.12.2001 este de: 43.264.506 mii lei, din care:

Împrumuturi și datorii asimilate 11.958.629 mii lei;

Furnizori, total

Interni 20.358.353 mii lei

Externi 1.583.366 mii lei

Clienți-creditori, total 74.264 mii lei

Alte datorii total 9.289.894 mii lei;

Datoriile din anul 2000 și mai vechi reprezintă 5.4% din totalul datoriilor, însumează 2.419.131 mii.

Datoriile totale pe structura și vechime sunt reprezentate, în tabelul următor, din care rezultă că ponderea o dețin datoriile sub 30 de zile, respectiv 70.02% datoriile între 30-60 zile respectiv 14.74% și de peste 1 an 7.20%.

Datoriile totale pe structură și vechime sunt prezentate în tabelul anterior, din care rezultă că ponderea o dețin datoriile între 30-90 zile- 44.56% și datoriile sub 30 de zile – 39.70%.

Datoriile din anul 2000 și mai vechi însumează 2.419.131 mii lei, respectiv 5.4% din totalul datoriilor.

Lichiditatea globală (generală) care reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile ale societății, a fost la 31.12.2001 de 1.94 față de 2.12 la 31.12.2000.

Lichiditatea redusă (intermediară) calculată ca raport între totalul activelor circulante minus stocuri și datorii curente a fost de 1.14 fată de 1.24.

Lichiditatea imediată calculată ca raport între trezorerie și datorii curente a fost de 0.24 față de 0.17.

Gradul de îndatorare (raport dintre datorii și total activ) a fost la 31.12.2001 de 43.31% față de 35.83% la 31.12.2000.

Perioada de rambursare a datoriilor calculată ca raport între obligații și cifra de afaceri a fost la 31.12.2001 de 82.24 zile față de 93.97 zile la 31.12.2000.

La conturi de regularizare s-a înregistrat o creștere de 6.268.878 mii lei formată din creșterea, în sumă de 6.642.856 mii lei la venituri înregistrate în avans primite de la G.S.M și descreșterea de 373.339 mii lei la diferențe de conversie.

Soldul la conturile de regularizare la 31.12.2001 însumează 16.193.750 mii lei.

3.1.3.2 Contul de profit și pierdere

Cifra de afaceri realizată în anul 2001 a fost de 192.006.554 mii lei. Cifra de afaceri realizată în anul 2001 este cu 52.1 mai mare decât cea înregistrată în anul 2000.

În cifra de afaceri totală a anului 2001 producția vândută reprezintă 143.655.189 mii lei, respectiv 74.8%, iar vânzările de mărfuri 48.351.365% mii lei, respectiv 25.2%.

În anul 2001 ponderea exportului în totalul cifrei de afaceri a fost de 7.3% comparativ cu 16.2% în anul 2000.

Veniturile totale în anul 2001 au fost cu 19.644.931 mii lei mai mari față de nivelul prevăzut prin B.V.C rectificat, iar cheltuielile totale au depășit nivelul prevăzut prin B.V.C cu 18.154.400 mii lei, rezultând o creștere a profitului brut cu 1.054.869 mii lei.

În cadrul cheltuielilor totale cele aferente exploatării reprezintă 97.04%.

Structura cheltuielilor de exploatare se prezintă astfel:

Din datele prezentate rezultă că ponderea cea mai mare în cheltuielile de exploatare o dețin cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți, situație determinată de calitatea de antreprenor general a societății în executarea contractelor pentru lucrările la operatorii GSM.

Cheltuielile cu remunerațiile personalului s-au redus ca pondere cu 0.5% față de BVC, iar cheltuielile cu asigurările și protecția socială cu 0.2% în situația în care în mărime absolută aceste cheltuieli au crescut pe seama numărului de salariați și a indexării salariilor cu o medie de 30% pe întreg an.

Din veniturile financiare totale ale anului 2001 de 4.232.246 mii lei, veniturile din dividende reprezintă 1.811.958 mii lei, din diferențe favorabile de curs valutar și alte venituri financiare 1.612.828 mii lei, iar 807.460 mii lei venituri din dobânzi.

Cheltuielile financiare ale anului 2001 în sumă de 5.484.879 mii lei au fost formate din cheltuieli cu dobânzile 4.941.758 mii lei și cheltuieli din diferențe nefavorabile de curs valutar și alte cheltuieli financiare 543.121 mii lei

În anul 2001 s-a înregistrat un rezultat excepțional negativ de 46.384 mii lei.

În anul 2001 societatea a înregistrat un profit brut de 13.438.869 mii lei, echivalentul a 1.227.182 USD la cursul de 18.951 31.12.2001.

Profitul net al anului 2001 a fost de 11.552.102 mii lei față de 10.526.400 mii lei cât a fost prevăzut prin BVC rectificat, înregistrându-se o creștere cu 1.025.702 respectiv de 9.7%.

Profitul net, conform prevederilor saturate, s-a propus a fi repartizat astfel:

Surse proprii de finanțare 8.664.076 mii lei

Cota managerului din profitul net + fond de participare a salariaților la profit 2.310.420 mii lei

Dividende de plătit 577.605 mii lei

Pe baza datelor din bilanț și contul de profit și pierdere s-au stabilit următoarele rate de rentabilitate:

Rata profitului (RP)

Profit net

RP = *100

Cifra de afaceri

Rata rentabilității activelor (ROA)

Profit net

ROA = *100

Active totale

Rata rentabilității financiare (ROE)

Profit net

ROE = *100

Capital propriu

Se constată că rata profitului și rata rentabilități activelor s-au redus în anul 2001 față de anul 2000, ca urmare a creșterii ponderi cifrei de afaceri aferentă lucrărilor la care firma a fost antreprenor general, la care rata brută de profit a fost cuprinsă între 5 și 7%.

Rata rentabilități financiare a înregistrat o creștere față de anul 2000, ca urmare a creșterii mai rapide a profitului net față de capitalul propriu.

Complementar indicatorilor menționați se mai poate determina rata de acoperire a dobânzilor, înregistrându-se valorile de 5.02 în anul 2000 și 3.72 în anul 2001 ca urmare a creșterii mai rapide a cheltuielilor cu dobânzile.

Impozite și taxe

Obligații față de bugetul de stat

Obligațiile față de bugetul de stat la finele anului 2001 se cifrau la 2.699.586 mii lei, reprezentând sume calculate în decembrie 2000 cu obligație în anul 2001.

Pe parcursul execuției s-au calculat și virat majorări pentru nevirarea în termen a obligațiilor față de bugetul de stat în sumă de 6.733 mii lei, reprezentând penalități pentru nevirarea în termen a TVA-ului.

2. Obligații față de bugetele locale

Toate obligațiile față de bugetele locale au fost onorate în termen. Suma 16.389 mii lei este impozit pe veniturile persoanelor fizice cu termen de virare în anul 2000

Obligații față de fonduri speciale

3.1.4 Analiza resurselor umane

3.1.4.1 Dinamica efectivului de personal pe total și categorii

Necesarul de personal la nivelul firmei se stabilește în funcție de criterii specifice pentru fiecare categorie.

Dimensionarea rațională a numărului de personal constituie o problemă deosebit de importantă în utilizarea lui eficientă și crearea condițiilor materiale pentru acțiunea întregului complex de factori motivaționali.

Dinamica efectivului de personal pe total și pe categorii are menirea de a pune în evidență, dimensionarea potențialului tehnic-economic legată de acest factor de producție, în raport de realizările perioadelor anterioare și necesarul prestabilit.

Pe baza datelor furnizate de direcția de resurse umane din cadru firmei IMSAT SA informațiile necesare analizei pot fi structurate astfel:

CONCLUZII

Comparativ cu perioada precedentă, se prevede o reducere a personalului cu peste 20% (210 persoane ), în condițiile estimării unei creșteri a cifrei de afaceri cu 30%. Evident o asemenea situație este urmarea unor măsuri preconizate de restructurare, de sporire a eficienței economice. Acest lucru poate fi pus în evidență și prin modificările prevăzute a se produce în structura personalului, respectiv menținerea unei ponderi ridicate a muncitorilor direct productivi și a personalului tehnic și de cercetare, cu o importantă schimbare în structura acestuia.

La sfârșitul exercițiului, prevederile sunt realizate parțial, cu unele accente negative cum ar fi de exemplu, scăderea considerabilă a personalului de cercetare.

Într-o asemenea situație, în activitatea practică de analiză se menționează cauzele care au condus la nerealizarea măsurilor preconizate, cu precizarea gradului de implicare directă a compartimentelor răspunzătoare în vederea întreprinderii măsurilor care se impun în cadrul gestiunii interne societății comerciale.

3.1.4.2 Analiza calificări forței de muncă

Nivelul de calificare al personalului reprezintă o problemă deosebit de importantă în dimensionarea producției și evoluția productivității muncii.

Analiza calificării forței de muncă vizează două aspecte de bază, respectiv, caracterizarea situației calificării la un moment dat, evoluția acestuia și modul în care este utilizată forța de muncă calificată.

În soluționarea primului aspect se poate avea în vedere structura personalului pe forme de pregătire și de perfecționare a forței de muncă calificată, cum ar fi:

Absolvenți ai școli profesionale;

Ucenici la locul de muncă;

Absolvenți ai liceelor de specialitate;

Absolvenți ai învățământului superior;

Absolvenți ai cursurilor de specialitate;

Pentru caracterizarea sintetică a nivelului de calificare a personalului se utilizează coeficientul calificării medii, stabilit pe baza relației:

K =

În care:

n = numărul de personal pe diferite categorii de încadrare;

k = categoria de încadrare

În ceea ce privește modul de folosire a forței de muncă calificată se poate utiliza coeficientul de concordanță, calculat pe baza raportului:

Kc =

K1 = coeficientul de complexitate al lucrărilor, stabilit cu ajutorul relației:

K1 =

În care:

Nh = numărul de ore realizate pe categorii de încadrare a lucrărilor;

t = categoria de încadrare a lucrărilor;

Exemplificarea metodologiei de analiză implică următoarele informații:

= = 2.74 ; = = 2.43

= = 2.80 ; = = 2.48

= = 0.89; = = 0.89

Rezultă că, firma are un surplus de forță de muncă calificată, în raport de nivelul tehnic ale lucrărilor care trebuie realizate, fapt ce conduce la o creștere relativă a cheltuielilor cu salariile, cu efectele corespunzătoare asupra întregului sistem de indicatori economico-financiari.

Mașini, utilaje și mijloace de transport în anul 2001 (gradul de uzură)

Mașini, utilaje și mijloace de transport reprezintă 18.6% din totalul imobilizări corporale.

Valoarea brută: 3.026.281 mii lei

Gradul de uzură:

Mașini, utilaje, instalații de lucru: 27.88%

Aparate, instalații de măsură, control și reglare: 23.02%

Mijloace de transport: 23.8%

Unelte, dispozitive, instrumente: 28.43%.

Pentru gradul de uzură am luat în considerare amortizarea contabilă a capacităților de producție.

Vârsta medie a utilajelor este de 12.5 ani.

Capitolul IV

PREZENTAREA VARIANTELOR DE INVESTIȚII

Primul caz 2 utilaje:

Conducerea societății „IMSAT” S.A. dorește modernizarea departamentului de producție prin achiziționarea unor utilaje.

În cadrul acestui proces de modernizare S.C. „IMSAT” S.A. urmează să achiziționeze un vibrator pentru beton și un utilaj pentru tăiat.

În acest sens, s-au analizat mai multe tipuri de utilaje și s-a ajuns la concluzia alegerii acestora.

În cazul achiziționării vibratorului trebuie ales unul din două mai semnificative, care se caracterizează prin indicatorii:

Pentru a constat care anume din cele două utilaje este mai eficient în timp se folosește relația:

în care:

K – reprezintă suma de recuperat anual;

I0 – valoarea de achiziție a utilajului;

a – coeficientul de actualizare;

Rh – cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajului în anul h;

D – durata de funcționare, de serviciu a utilajului.

Dacă cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajelor sunt egale în timp, așa cum este cazul în exemplul prezentat, atunci relația se poate scrie:

Precizăm că această a doua relație are un caracter teoretic, deoarece cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajelor în marea majoritate a cazurilor se modifică o dată cu uzura acestuia.

Înlocuind în relația dată valorile cunoscute, rezultă:

K1 = (50 + 16 4,16) 0,24 = 27,97

K2 = (70 + 18 5,02) 0,20 = 32,07

Se constată că, în cazul vibratorului de interior, suma de recuperat anual aste mai favorabilă, cheltuielile cu achiziționarea, întreținerea și repararea utilajului, eșalonate pe întreaga perioadă de funcționare a acestuia, sunt mai mici, 27,97 mil. lei față de 32,07 mil. lei la vibratorul universal cu motor termic.

În cazul în care se iau în calcul și sursele de finanțare, relația de calcul al sumelor de recuperat anual devine:

în care:

dc – reprezintă durata de restituire a creditului;

ch – cotele anuale de restituire a creditului;

Vr – valoarea rămasă a utilajului (care poate fi recuperată în urma casării utilajelor respective);

Ip – investiția pentru avans făcută din fond propriu.

Cele două relații au dezavantajul că nu țin cont de efectele economice obținute pe utilajele respective și nu asigură comparabilitatea lor în cazul în care utilajele au randamente diferite și, implicit, asigură realizare de venituri diferite.

Pentru a elimina acest neajuns se poate folosi relația:

în care:

Ks – reprezintă cheltuielile de recuperat anuale ce revin la un leu profit;

Ph – profitul anual.

Pentru a avea un control mai riguros asupra eficienței investiției se poate calcula și momentul optim de înlocuire a utilajului.

Pentru aceasta se poate folosi metoda Kaufmann, care presupune înlocuirea utilajului atunci când cheltuielile cu întreținerea și funcționarea acestuia depășesc cheltuielile pentru achiziționarea și întreținerea unui utilaj nou.

Relația de calcul folosită este:

în care:

Ct – reprezintă cheltuielile totale actualizate;

I0 – valoarea de achiziție a utilajului;

Rh – cheltuielile cu întreținerea, funcționarea și repararea utilajului;

a – coeficientul de actualizare;

n – numărul de ani pentru care se face calculul.

Utilajul se va înlocui în anul h pentru care este îndeplinită condiția:

Al doilea caz 3 utilaje:

În cazul achiziționării utilajului pentru tăiat alegerea trebuie făcută dintr-un număr de trei utilaje de acest gen.

Cele trei utilaje, din care unul va fi achiziționat în funcție de rezultatul studiului, sunt caracterizate de următorii indicatori:

Ca și în cazul precedent cheltuielile cu întreținerea și repararea utilajelor sunt egale în timp, deci vom folosi cea ce-a doua relație:

K1 = (60 + 10 5,33) 0,18 = 20,39 mil. lei

K2 = (60 + 7 5,74) 0,17 = 17,03 mil. lei

K3 = (80 + 11 6,49) 0,15 = 77,88 mil. lei

Din cel de-al doilea studiu reiese că cea mai eficientă achiziție este cea a ștanței electrice de tăiat fier beton până la un diam de 2cm. Aceasta are suma de recuperat anual mai favorabilă, 17,03 mil. lei față de celelalte două, 20,39 și respectiv 77,88 mil. lei.

CAPITOLUL V

CALCULUL INDICATORILOR DE EFICIENȚĂ ECONOMICĂ A UNUI PROIECT DE INVESTIȚII

5.1 Indicatori dinamici și statici (prezentare teoretică)

Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca în cadrul aceleiași variante unii dintre indicatori să fie favorabili, iar alții nefavorabili. În aceste situații, cu atât mai mult se va impune dublarea calculelor economice de o analiză economică corespunzătoare.

Revenind la sistemul indicatorilor eficienței economice a investițiilor, acesta cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează:

Indicatori cu caracter general.

Indicatori de bază.

Indicatori specifici diferitelor obiective și ramuri.

Indicatori suplimentari.

Indicatori cu caracter general

O primă grupă de indicatori, menită a contribui la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică în care se va realiza și funcționa obiectivul de investiții este grupa indicatorilor cu caracter general.

În cadrul acestei grupe sunt incluși următorii indicatori: capacitatea de producție; numărul de salariați; costul de producție; profitul; productivitatea muncii; rentabilitatea.

Capacitatea de producție:

După cum este cunoscut, acest indicator exprimă producția maximă ce pateu fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi.

Notată prin q capacitatea de producție se exprimă, în general, în unități fizice de producție.

Aceeași capacitate de producție poate fi exprimată și în unități valorice:

în care: Q – capacitatea de producție exprimată valoric;

qj – capacitatea fizică de producție a obiectivului j;

pj – prețul obiectivului j de producție.

Acest lucru se poate întâlni mai des în situații în care producția este eterogenă, fiind alcătuită din mai multe sortimente de producție.

Capacitatea de producție este un indicator de volum, care concretizează de fapt un prim efect al efortului investițional făcut, arătându-ne o imagine de ansamblu, globală asupra mărimii obiectivului.

Numărul de salariați:

Acest indicator trebuie încă din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelația cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi.

Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut și în structură, pe categorii de specialiști (muncitori, tehnicieni etc.).

Este de remarcat faptul că numărul de salariați va trebui stabilit pornindu-se de la producție, luându-se în considerare o anumită productivitate a muncii.

Costul de producție:

Este unul din indicatorii cu foarte mare putere de sinteză, arătând de fapt condițiile concrete de efort economic, în care se va realiza producția proiectată. În el reflectă, de fapt, calitatea activității desfășurate, este oglinda acesteia.

Costul de producție trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs. Reducerea costului de la o perioadă la alta se înscrie ca una din căile principale de creștere a profitului. Aprecierea eficienței economice se poate face fie calculând cheltuielile de producție, fie luând în considerare cheltuielile materiale luate ca pondere în volumul total al cheltuielilor de producție etc.

Profitul:

Efectul net, scopul urmărit de oricare întreprinzător este profitul. Prin intermediul profitului întreprinzătorului asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix.

Pe baza profitului firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori și anume rata profitului (a rentabilității), care de fapt arată ce capacitate are acesta de a produce profit.

Ținând seama de ramura în care se realizează un obiectiv sau altul, de particularitățile acestuia, lista indicatorilor cu caracter general poate fi completată eventual și cu alți indicatori.

Productivitatea muncii:

O variantă de investiții, oricât de convenabilă ar fi la alți indicatori de eficiență economică, dacă nu oferă și o productivitate competitivă, este greu de crezut că ar putea fi acceptată.

În concordanță cu acest indicator se cunosc numeroase relații de calcul, din care vom aminti numai câteva:

; ; ; ; ; etc.

în care:

W – productivitatea muncii;

Ft – timpul necesar obținerii unei cantități de producție;

q – cantitatea de producție obținută într-o perioadă de timp;

Ns – numărul de salariați;

Q – valoarea producției obținute.

În calculele de eficiență economică însă, productivitatea muncii trebuie privită din ce în ce mai mult ca o cauză a producției și nu ca efect al acesteia.

Cu alte cuvinte, nu vom aștepta să obținem producția pe care să împărțim la numărul de salariați, ci vom stabili, mai întâi, cu ce productivitate se va lucra.

În același mod trebuie pusă problema și în evaluarea eficienței economice a diverselor variante de investiții; pornind de la o anumită productivitate a muncii să ajungem să dimensionăm numărul de salariați și producția. Numai în acest mod se poate asigura o justificare economică corectă, dacă este într-adevăr bine să investim capitalul într-o anumită direcție sau nu. Însăși angajarea ulterioară a salariaților se va face pe baza criteriului de selecție dictat de acest indicator – productivitatea muncii.

Rentabilitatea:

În economia de piață cel mai important indicator de eficiență economică este rentabilitatea. În practică se mai numește profitabilitatea respectiv, rata rentabilității sau rata profitabilității. Există mai multe formule de calcul, din care reținem pe următoarea:

În care: r-rentabilitatea; C-cheltuielile de producție; P-profitul obținut;

Evident că în analiza economică se va opta pentru varianta care are rentabilitatea cea mai mare.

În esență, rentabilitatea exprimă conceptul clasic al eficienței economice, deoarece profitul concretizează scopul urmărit pe piață (efectul final al oricărei activități productive) iar costul producției sintetizează resursele (umane, materiale, financiare) consumate.

Indicatori de bază

Spre deosebire de indicatorii prezentați la grupa anterioară, indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienței economice a investițiilor și constituie cea mai importantă grupă de indicatori, fără de care este de neconceput adoptarea unei judicioase decizii de a investi.

Volumul capitalului investit

Acest indicator reflectă efortul total economic pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiții.

Indicatorul amintit se calculează astfel:

It=Id+Ic+Mo+Cs

It – volumul total al capitalului investit;

Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;

Ic – volumul capitalului investițiilor colaterale;

Mo – necesarul inițial de mijloace circulante;

Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).

Dup cum se poate observa, în efortul investițional total al unui întreprinzător intră valoarea investiției directe, reflectată prin devizul general, investițiile colaterale, cheltuielile referitoare la dotarea inițială cu mijloace circulante precum și cheltuielile suplimentare efectuate de întreprinzător.

În ceea ce privește materializarea propriu-zisă a investițiilor, aceasta se concretizează în capitalul fix activ cât și capitalul fix pasiv.

Capitalul fix activ se referă la mașini, utilaje, instalații care participă nemijlocit la procesul de producție și care, de fapt, hotărăsc soarta acestuia, iar capitalul fix pasiv se referă la diverse hale, clădiri care asigură funcționarea în bune condiții a capitalului fix activ.

Evident, desfășurarea unei activități investiționale eficiente presupune ca ponderea cea mai mare a cheltuielilor de capital să fie dirijată către capitalul fix activ, care, așa cum s-a mai arătat, hotărăște soarta producției.

Durata de realizare a lucrărilor de investiții

În cadrul acestei perioade de timp are loc de fapt materializarea eforturilor investiționale de capital fix.

Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dizlocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului. Iată de ce atât constructorul cât și beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă și să identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuție a obiectivului (d).

O problemă deosebită a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție.

De asemenea, reține atenția și o altă problemă specifică acestei perioade de timp, și anume, eventualitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție. În situația în care acest lucru este posibil se va urmări o asemenea eșalonare a fondurilor de investiții încât unele capacități de producție să poată produce chiar în decursul duratei de realizare a obiectivului.

Din cele arătate mai sus, rezultă încă o dată, mai întâi, că durata de realizare va trebui să fie cât mai mică, atât pentru a atenua efectul imobilizării capitalului în această perioadă, cât și pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă o altă problemă foarte importantă cea a evitării demodării produselor.

O durată mare de realizare poate conduce ca după punerea în funcțiune a capacității respective de producție, produsul să nu mai fie căutat pe piață sau să fie căutat dar sub alți parametri tehnico-economici și calitativi.

Acest raționament va influența favorabil eficiența economică prin faptul că fondurile de investiții din anii în care o parte din capacități vor funcționa, și deci vor produce, se vor diminua cu profitul obținut pe aceste capacități în anii respectivi, aspect ce va influența pozitiv eficiența economică.

Investiția specifică

Acest indicator sintetizează corelația dintre efortul investițional, pa de o parte, și efectul obținut sub forma capacității de producție, pe de altă parte; se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizări, dezvoltări retehnologizări de capacități de producție, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe variante.

În cazul obiectivelor noi:

, unde:

s – investiția specifică;

It – volumul investiției;

qh – capacitatea de producție exprimată în unități fizice.

În practică, uneori, când producția viitorului obiectiv ce se va realiza este eterogenă, se impune calculul acestui indicator în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric:

, unde: It – volumul total al investiției; Qh – capacitatea anuală de producție.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective existente, investiția specifică se calculează astfel:

,unde:

sm – investiția specifică pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări;

qmi – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;

qo – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Ca și în cazul construcțiilor noi și în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării, indicatorul respectiv se poate calcula și în funcție de sporul valoric de capacitate:

, unde:

Qmi – capacitatea de producție exprimată valoric după modernizare;

Qo – capacitatea de producție exprimată valoric înainte de modernizare.

Termenul de recuperare a investiției

Este un alt indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte.

Acest indicator, ca și în cazul investiției specifice, se poate calcula în mai multe situații:

Pentru construcția unor obiective noi:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit;

It – valoarea capitalului investit;

Ph – profitul anual.

În acest mod de calcul, indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul investit din profitul anual obținut.

Termenul de recuperare a capitalului investit se mai poate calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare;

P – diferența dintre profitul proiectat și cel realizat în cadrul perioadei de atingere a parametrilor proiectați;

P’ – profitul suplimentar realizat în cazul punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție în cadrul duratei de realizare a obiectivului.

Revenind la perioada de atingere a parametrilor proiectați, se poate spune că orice prelungire a acesteia atrage după sine mărimea termenului de recuperare a investițiilor.

Pentru modernizarea, dezvoltarea sau retehnologizarea unor obiective existente.

În acest caz, termenul de recuperare sintetizează corelația dintre efortul de capital investit pe de-o parte și efectul obținut sub forma sporului de profit anual ca urmare a modernizării, dezvoltării sau retehnologizării propuse.

În consecință, termenul de recuperare a capitalului investit se va calcula astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a capitalului investit în cazul unor modernizări etc.

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizare etc.;

Phmi – profitul anual obținut în urma modernizării, dezvoltării, retehnologizării obiectivului existent;

Pho – profitul anual obținut de obiectivul existent înainte de realizarea investiției pentru modernizare, dezvoltare, retehnologizare.

Sunt frecvente cazurile în care scopul urmărit prin realizarea unor investiții este ca prin modernizare (eventual însoțită de retehnologizare) să se obțină o reducere a costului de producție.

În acest caz, efectul obținut ca urmare a investiției respective îl reprezintă de fapt tocmai această economie la costurile de fabricație.

Indicatorul analizat se va calcula astfel:

, unde:

Cho – costurile de fabricație (mai mari) înainte de modernizare, retehnologizare;

Chm – costurile de fabricație (mai mici) după modernizarea, retehnologizarea obiectivului respectiv.

Pentru compararea a două sau mai multe variante de investiții, termenul de recuperare a investiției se calculează astfel:

, unde:

T – termenul de recuperare a investiției suplimentare;

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j de investiții;

Phi – Phj – sporul de profit obținut în varianta i față de varianta j de investiții.

În această formă de calcul, indicatorul exprimă în câți ani se va recupera diferența de capital prevăzută în varianta i față de varianta j prin sporul de profit obținut, calculat ca diferență între profitul variantei i de investiții față de profitul variantei j.

Coeficientul de eficiență economică a investițiilor

Acest indicator sintetizează corelația dintre profitul anual obținut în urma realizării investiției, pe de o parte, și efortul de capital investit, pe de altă parte.

În situația realizării unor investiții pentru construcția de obiective noi, indicatorul se calculează astfel:

, în care:

e – coeficientul eficienței economice a investițiilor;

Ph – profitul anual obținut ca urmare a realizării investiției;

It – volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.

Ca și în cazul termenului de recuperare, atunci când există posibilitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție, efectele suplimentare obținute cu acest prilej vor trebui luate în considerare la calculul indicatorului.

În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor capacități de producție indicatorul se va calcula astfel:

, în care:

e – coeficientul de eficiență economică a investițiilor;

Phm – sporul de profit obținut în urma modernizării, dezvoltării retehnologizării față de situația existentă;

Im – valoarea capitalului investit pentru modernizarea unui obiectiv.

Având în vedere aceeași situație prezentată în cazul termenului de recuperare, atunci când avem mai multe variante de investiții, calculul indicatorului se prezintă astfel:

, unde:

Phi – Phj – reprezintă sporul de profit suplimentar obținut în varianta i față de varianta j.

Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j.

În această formulă de calcul, indicatorul mai este întâlnit și sub denumirea de coeficientul eficienței economice relative a investițiilor de capital și el reflectă câți lei – spor pe profit anual revin la un leu – capital investit suplimentar în varianta i față de varianta j.

Cheltuieli echivalente sau recalculate

Procedând la evaluarea eficienței economice a investițiilor pentru diversele variante posibile de urmat, frecvent ne întâlnim cu situații în care o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare comparativ cu alta variante, însă, după punerea în funcțiune, costurile de exploatare se află de fapt în relație inversă.

Pe plan general, problema ridicată mai sus poate fi sintetizată astfel:

Ij > Ij dar Chi < Chj

Se pune întrebarea, dacă să optăm pentru o variantă cu un efort mai mic de capital investit sau pentru alta cu un cost de exploatare anual mai mic.

Pentru a lua o decizie eficientă vom opta pentru un cost mic investițional la achiziție sau dimpotrivă vom accepta un cost de achiziție mai mare, în ideea unor economii pe care le vom înregistra la costurile de exploatare în perioada de funcționare a acestuia?

Ieșirea din impas o oferă indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică efortul total, atât de investiții cât și de exploatare:

K = It + Ch De , unde:

K – cheltuielile echivalente;

Ch – costurile anuale de producție;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul analizat este un indicator de efort economic și reflectă efortul total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.

Indicatorul notat cu K asigură comparabilitatea datelor numai dacă ăn toate variantele capacitățile de producție sunt egale; în situația în care capacitățile de producție diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:

, în care:

k – cheltuielile echivalente specifice;

K – cheltuielile echivalente;

De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.

Indicatorul cheltuieli echivalente specifice reflectă o situație cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut.

Randamentul economic al investiției

Scopul oricărui întreprinzător este de a obține cât mai mult profit. Evident, în domeniul investițiilor de capital problema se pune în mod similar.

Vorbind despre acest scop însă ce trebuie atins, distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficiență economică a investițiilor.

Astfel avem:

Profitul anual (Ph), care se calculează ca diferență între valoarea producției și costul producției:

Ph = Qh – Ch , unde:

Ph – profitul anual;

Qh – valoarea anuală a producției;

Ch – costul anual al producției.

Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului și până la expirarea duratei de funcționare:

Pt = Ph De, unde:

Ph – profitul anual;

De – durata eficientă de funcționare.

Profit de recuperare (Pr), care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul obținut până la expirarea termenului de recuperare a investiției.

Pr = It

Profitul final reprezintă partea profitului total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor

Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt – It

în care:

Pf – profitul final;

Pr – profitul de recuperat;

It – valoarea capitalului investit;

Pt – profitul total.

Prin analogie cu randamentul tehnic, care, după cum este cunoscut, se calculează ca raport între efectul final (puterea utilă) și efortul necesar (puterea absorbită), randamentul economic al investiției se calculează ca raport între profitul final prezentat anterior și capitalul investit.

, în care:

R – randamentul economic al investiției;

Pf – profitul final;

It – capitalul investit.

Desigur, se naște întrebarea, care ar fi principalele căi de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea unei investiții?

Căile ce vor conduce la realizarea acestui deziderat sunt înseși căile de creștere a profitului final, după cum urmează:

reducerea timpului de recuperare a investiției;

reducerea cheltuielilor de producție;

prelungire duratei de funcționare a obiectivului;

Creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acestora, aspecte ce se vor reflecta în prețuri de vânzare superioare etc.

5.2 Indicatori dinamici și statici (evaloarea eficienței unui proiect de investiții):

Evaluarea eficienței economice a unui proiect de investiții se face printr-un sistem de indicatori.

În acest caz am considerat un proiect economic caracterizat de următorii indicatori:

Volumul de investiții: 300 mil lei, din care anul 1 se cheltuiesc 100 mil lei și anul 2 se alocă 200 mil lei;

Venitul annual egal pe cei 10 ani cât este durata de funcționare a obiectivului, 600 mil. Lei;

Cheltuielile anuale de producție, considerate și ele egale în timp, 400 mil lei;

Coeficientul de actualizare, a = 20%.

Randamentul economic actualizat

Randamentul economic, ca indicator ce exprimă profitul brut corectat actualizat ce revine la un leu investit, se calculează cu relația:

, respectiv:

în care:

Ph – profitul annual;

d – durata de realizare a investiției;

D – durata de funcționare a obiectivului;

Dacă profitul este egal în timp relația devine:

Aplicând această relație rezultă:

b. Termenul de recuperare a investiției

Pentru cuantificarea criteriului de eficiență economică “minimizarea perioadei de recuperare a fondurilor alocate”, folosind calculele de actualizare, termenul de recuperare dinamic se calculează cu formula:

unde:

T – reprezintă termenul de recuperare;

Pentru aplicarea relației se actualizează mai întâi investițiile și apoi se deduce T din aplicarea relației prezentate:

Din calcule ne rezultă: T = 2.15, perioadă relativ mică față de durata de funcționare care este de 10 ani.

c. Cheltuieli specifice recalculate actualizate

Acest indicator se calculează în funcție de capacitatea de producție sau de venitul annual.

În funcție de producție se folosește relația:

, unde

– cheltuieli anuale de producție;

– capacitatea de producție;

Dacă cheltuielile de producție se mențin constante pe întreaga perioadă de funcționare, relația matematică se mai poate scrie:

Dacă cheltuielile și venitul annual se mențin constante în perioada de funcționare, se folosește relația:

Pentru exemplu analizat rezultă:

, efortul total cu investiția și cu producția pentru obținerea unui leu venit.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII STUDIU DE FEZABILITATE

(2000-2001)

A. Formule de calcul:

Indicatori de solvabilitate:

Rata datoriilor

Total datorii

Rd =

Total active

23116623

Rd (2000) = = 0.35

64508965

43264506

Rd (2001) = = 0.43

99887863

2. Rata de solvabilitate

Împrumut pe termen lung

Rs = x 100

Capital propriu

3191067

Rs (2000) = x 100 = 10.2

31012078

5766026

Rs (2001) = x 100 = 14.4

39974215

3. Rata de acoperire a activelor fixe

Active fixe nete

Raa =

Împrumuturi pe termen lung

64508965

Raa (2000) = = 20.2

3191067

99887863

Raa (2001) = = 17.3

5766026

Indicatori de gestiune

1. Viteza de rotație a stocurilor

Vânzări

Rs =

Stocuri

26936168

Rs(2000) = = 1.3

20422620

48351365

Rs (2001) = = 1.4

34308579

2. Viteza de rotație a activelor totale

Vânzări

RA =

Total active

26936168

RA(2000) = = 0.41

64508965

48351365

RA(2001) = = 0.48

99887863

Indicatori de rentabilitate

1. Marja de profit

Profit net

Mp = x 100

Vânzări

8039284

Mp(2000) = x 100 = 29.8

26936168

11552102

Mp(2001) = x 100 = 23.8

48351365

2. Rentabilitatea capitalului social

Profit net

Rca = x 100

Capital social

8039284

Rca(2000) = x 100 = 245.5

3274609

11552102

Rca(2001) = x 100 = 352.7

3274609

B. Tabele cu indicatori

1. Este prezentat mai jos un tabel cash- flow cu indicatori corespunzători.

2. Lista indicatorilor de referință pentru anul 2001.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Ca urmare a analizei efectuate în capitolele anteriore a-m ajuns la următoarele concluzii și propuneri:

Să se ia măsuri de lichidarea creanțelor pentru crearea de lichidități necesare achitării în termen a obligațiilor față de buget, fonduri, salariați și terți.

Urmărirea ritmicității cash-flow pentru a apela în măsură mai mică la creditele care presupun cheltuieli financiare (dobânzi).

Accelerarea vitezei de rotație a stocurilor în vederea diminuării imobilizărilor de fonduri și creșterea pe această bază de disponibilități în cont.

Lichidarea creanțelor, în special a celor din anul 2000, precum și a celor înregistrate în cursul anului 2001, cunoscut fiind faptul că acestea reprezintă o sursă de disponibilități în cont și de diminuare pe această bază a creditelor bancare purtătoare de dobânzi.

Să se lichideze provizioanele nedeductibil fiscal, având în vedere că o parte din acestea sunt mai vechi de 2000.

De asemenea să se ia măsuri de lichidare a debitelor, îndeosebi a celor din anul 2000 și mai vechi, a căror sumă este de 1.429.147 mii lei.

Să se lichideze furnizorii și clienții creditori din anul 2000.

Cifra de afaceri realizată în anul 2001 a fost de 192.006.554 mii lei, cu 213.8% mai mare față de 2000 respectiv cu 70.1% în prețuri actualizate la indicele de prețuri care în 2001 față de 2000 a fost de 140.6%.

În totalul cifrei de afaceri, veniturile 25% reprezintă vânzări de mărfuri, iar producția vândută 75%, respectiv 143.695.189 mii lei.

În anul 2001 ponderea exportului este de 7.3% mai mic cu 8.82% față de anul precedent.