Managementul Informatiilor de Securitate Nationala

BUCUREȘTI

– 2014 –

CUPRINS

INTRODUCERE

În primele decenii ale secolului XXI, Lumea trăiește momente deosebite și trece prin stări mai mult ori mai puțin înțelese, toate desfășurându-se cu o accelerație crescândă. Concret este vorba despre parcurgerea fazei de tranziție către o civilizație supertehnicizată concomitent cu un amplu și continuu proces de globalizare, statele au de-a face cu sporirea vitezei de reacție la stimulii interni și internaționali, fiind tot mai interconectați cu economiile naționale la sistemele economice regionale și zonale, favorizând tot mai frecvent aspecte de integrare globală, ceea ce ne conduce cu pași mărunți, dar siguri, în era informațională, specifică societății postindustriale a cunoașterii.

Acestea, alături de altele, generează modificări substanțiale în planul percepției stării de securitate (individuală, comunitară, națională și internațională) de către liderii politici, opinia publică și mas-media din majoritatea statelor. Deoarece sistemele internaționale/globale de securitate nu sunt încă suficient dominate de ordine și integrare, statele trebuie să se bazeze în continuare pe propriile forțe pentru securitatea proprie, aceasta devenind o prioritate.

În ultimele trei decenii statele lumii au preferat calea liberală cu soluția politică spre a obține și prezerva securitatea în detrimentul celei realiste cu accent pe soluția militară. Astfel, au apărut unele caracteristici noi pentru securitatea modernă. Dorim să amintim printre altele integrarea, comprehensivitatea, privatizarea, adecvarea formelor ori forme noi ca urmare a domeniilor numeroase cuprinse în conținutul modern al securității în primele decenii ale secolului XXI.

Indiferent de calea și soluția adoptate, statele s-au preocupat permanent de problemele securității, nerenunțând la menținerea și creșterea puterii, văzută nu neapărat ca forță fizică militară, ci mai degrabă ca putere politică, economică, financiară, militară etc.

Transformarea evoluțiilor și acțiunilor contemporane în noul mediu inter-național de securitate evidențiază că, în general, conjunctura și situația de securitate a unui stat nu se mai clădește doar pe structura organismului militar (cantitate, calitate etc.), deoarece, dintre factorii care condiționează capacitatea de securitate și apărare, rolul decisiv îl joacă potențialul economic, resursele economice pe care aceasta le deține și, nu în ultimul rând, de resursele economice naționale.

După unii specialiști ele reprezintã un întreg ce formează potențialul material, natural, financiar și uman de care dispune societatea la un anumit moment și care exprimã și posibilitățile ei de dezvoltare, relevând astfel că succesul sau insuccesul securității moderne este efectul concomitent al unor elemente rezultate dintr-o multitudine de surse și resurse economice, materiale, intelectuale și morale.

În acest sens statele identifică și susțin că folosirea mijloacelor militare pentru apărarea valorilor și intereselor fundamentale naționale presupune un mod de acțiune de ultimă instanță. Statele europene democratice doresc să-și protejeze securitatea prin includerea efortului propriu în acțiunile întreprinse de organizațiile europene și euroatlantice de securitate și consimt la principiul indivizibilității securității acestui spațiu.

Cap.1 EVOLUȚII DE SECURITATE

1.1. Corelația securitate – apărare

În ultima perioadă binomul securitate-apărare a generat două curente de opinii. Primul, și cel mai vechi, este conturat de introducerea apărării în securitate – primordială dealtfel, lipsa de suficiență a acesteia impunând apărarea – în sensul că valoarea de prevenție a securității are menirea de a evita o criză majoră de tip război, ceea ce apărarea presupune chiar acest fapt. În mod normal și în contextul respectării principiilor în relațiile internaționale putem afirma că opțiunea strategică pentru o asemenea teorie este extrem de potrivită.

Al doilea curent, mai nou, poziționează apărarea în centrul atenției și al preocupărilor care, în toate conjuncturile, debutează cu concretizarea securității comprehensive. Evoluțiile de criză majoră în relațiile internaționale revendică o abordare strategică a apărării, teoria fiind prielnică stării actuale din relațiile internaționale când, datorită unor elemente de factură geopolitică și geoeconomică, războiul nu poate fi considerat definitiv și „ab initio” inadecvat.

Din perspectivă strategică ne confruntăm, în prima situație, cu realizarea apărării prin mijloace de securitate, iar în a doua situație cu fundamentele apărării ca premisă de securitate. S-a observat, în ultima vreme, un derapaj al strategiilor și principiilor de securitate pe fundamente esențiale de apărare, motiv pentru care, și în România, elaborarea unei Strategii Naționale de Apărare de către administrația prezidențială a fost absolut necesară.

În condițiile în care atât securitatea cât și apărarea sunt tot mai integrate în sisteme internaționale locale, regionale și zonale putem să le atribuim mai greu caracteristică de națională, dar modalitatea realizării lor (politici, strategii) integrate și integratoare rămâne pentru multă vreme națională. Iată de ce se impune studiul de detaliu și prospectiv în legătură cu modernitatea securității și caracteristicile prin care aceasta se evidențiază în primele decenii ale secolului al XI-lea.

1.2. Mereu actualitatea securității

În timpul războiului rece, relația strânsă dintre studiile tradiționale de securitate și paradigma realistă a făcut ca posibilitatea introducerii problemelor interne pe agenda securității să fie foarte mică. Realiștii au fost tentați să ia în considerare mai degrabă sistemul internațional anarhic decât problemele de politică internă, în tratarea problemelor de securitate. Sfârșitul sistemului bipolar schimbă circumstanțele în care se definește securitatea. În principiu, nu mai este vorba de posibilitatea inevitabilă a unei confruntări militare.

Cele mai multe și cele mai grave amenințări sunt azi de natură nemilitară. Unii autori ai teoriei relațiilor internaționale susțin că acest moment (sfârșitul confruntării Est-Vest) semnifică schimbarea tuturor întrebărilor și răspunsurilor tradiționale privind securitatea. Alții neagă aceste transformări și susțin că nu există o schimbare semnificativă în natura politicii internaționale începând cu cel de-al doilea război mondial.

În ciuda mulțimii de opinii, au fost dezbătute trei probleme comune și interesante pentru toți:

– este vorba de afirmația că puterea militară și-a pierdut importanța tradițională în politica internațională;

– a apărut și există nevoia reexaminării modului în care gândim securitatea atât pe orizontală (comprehensiva), cât și pe verticală (stratificată), justificată fie de faptul că circumstanțele s-au schimbat odată cu noul secol, fie de eșecul colectiv al școlilor relațiilor internaționale de a anticipa momentele dramatice petrecute în ultimele două decenii;

– există nevoia unei perspective și prospective mai largi a securității, adică a securității moderne.

Toată această muncă de (re)conceptualizare a securității, înscrisă într-un context internațional complex și dinamic, a impus – pe de o parte – posibilitatea lărgirii conceptului în sine prin includerea de noi riscuri, amenințări și provocări ce țin de domeniile nemilitare și, pe de altă parte, posibilitatea aprofundării conținutului conceptului de securitate al cărui obiect de referință nu mai este doar statul și națiunea.

Securitatea modernă se menține în plan obiectiv ca o problemă de percepție, în sensul absenței oricărei amenințări la adresa propriilor interese si valori, dar și în plan subiectiv, în sensul existenței unei imagini sau percepții asupra amenințărilor sau riscurilor reale sau imaginare.

Securitatea este astfel și o problemă de cunoaștere aprofundată care trebuie abordată într-un mod mult mai atent, ce depășește mediul îngust al domeniului militar, unde riscurile și amenințările la adresa securității pot fi evaluate și cuantificate într-un manieră simplă și concisă.

Din expunerile școlilor de securitate europeană și nu numai, se dorește o abordare a securității dintr-o perspectivă sistemică, unde aceasta este privită ca o stare de echilibru dinamic a unui sistem activ, în cadrul căruia se desfășoară diferite procese organizate sau dezorganizate.

În contextul în care datele inițiale se schimbă mereu, existând numeroase interdependențe, se urmărește menținerea echilibrului acestui sistem complex, valorile datelor inițiale/de intrare fiind esențiale. În acest sens, optimul funcțional respectiv nu poate fi decât un optim relativ.

Astfel, securitatea a devenit o noțiune multidimensională care include un aspect variat de domenii de activitate ce nu acționează independent unele de altele, ci într-o strânsă interdependență: militară, diplomatică, politică, economică, financiară, socială, culturală, ecologică, informațională ș.a.m.d.

Apariția schimbărilor de natură economică au devenit mai accentuate o dată cu sfârșitul secolului trecut și au transformat tipul de confruntare dintre națiuni, acestea conducând la mutarea în domeniul geoeconomic a mizei strategice militare, la înlocuirea confruntării intersistemice cu războiul economic, la plasarea într-o întrecere de mare amploare a statelor aliate de ieri, dar concurente astăzi la nivel internațional.

Dar procesul de mondializare a estompat acest neajuns, creând premisa de a acționa împreună pentru a realiza scopuri comune. Sistemul economic global se organizează și securizează în jurul a patru niveluri structurale:

– mondializarea schimburilor comerciale;

– gruparea de mari zone economice (America, Asia de Est, Eurasia, Marele Orient Mijlociu Extins, Africa etc.);

– statele-națiune (strategiile de interese naționale si globale ale SUA, Germaniei, Japoniei, Chinei, Indiei, Rusiei etc.);

– areale regionale (UE,Tratatul de la Shanghai, Mercosur) și locale (parteneriate și diferite forme de cooperare).

Puterea economică poate fi asimilată puterii în sine pentru securitatea modernă din trei motive: folosirea individuală a forței militare devine din ce în ce mai puțin posibilă; puterea pentru securitate are un cost și acesta este ridicat; investițiile în vederea lărgirii globalizării cresc, pe când investițiile în domeniul militar se concentrează pe priorități de securitate, raporturile de forțe dintre state nu se mai realizează între țări dezvoltate inegal, ci între țări în măsură să asimileze și să promoveze noul (sooft power) ca măsură de securitate.

Toate acestea presupun atenție, rațiune și un management superior pentru a face față, altfel por fi afectate grav și iremediabil interesele naționale de securitate, adică asistăm la rămânerea în urmă a dezvoltării și, implicit, diminuarea capacității de securitate proprie.

Schimbările de natură politică au la bază și introducerea pe scară largă a sistemelor informaționale, ca bază a tuturor tipurilor de activitate, dobândind, astfel, o semnificație strategică. Se creează un nou sistem de dependențe, care statuează o nouă scală a puterii, care nu mai este legată direct, pentru prima oară în istoria Lumii, de capacitatea economică sau militară a unei țări. Deținerea de capacități de producere de echipament electronic, esențială în anii de început ai bătăliei informaționale, a cedat în fața capacității de a produce și a gestiona software, ceea ce permite și altor națiuni să poată intra pe piața rezervată până acum doar marilor puteri.

Pe de altă parte, din punct de vedere politic, imperiul informațional astfel creat și susținut de gestionarea Internetului, ca unică rețea globală de schimb de informații, a dus la apariția unui nou tip de relații la nivel internațional, extrem de delicate, pe care unii analiști nu se sfiesc să le califice drept noul tip de colonialism planetar.

Transmisia de date este posibilă datorită sistemelor de sateliți geostaționari sau cablurilor optice care sunt gestionate de aceleași mari puteri, care ordonează și Internetul, ceea ce creează, mai ales în cazul statelor mici și mijlocii, o altă relație de dependență, cu consecințe deosebit de grave asupra sistemelor lor de securitate națională.

Acest lucru se întâmplă nu numai în cazul unui posibil conflict militar (a se vedea Georgia), dar și pe timp de pace, deoarece întregul lor sistem informațional este posibil de penetrat/controlat, e în permanență monitorizat și vulnerabil în momentul unei deconectări sau a unei virusări a canalelor de transmisie. Sunt evidente în acest sens preliminariile informaționale și informatice ale confruntării militare din spațiul caucaziano-caspic, care au decis din start deznodământul războiului.

Schimbările de natură socială sunt consecința sistemelor informaționale care generează schimbări profunde în comportamentul indivizilor. Sociologii subliniază o serie întreagă de efecte, atât pozitive cât și negative. Unul dintre acestea este schimbarea extraordinară și fără precedent în ceea ce privește natura surselor de informație. Timp de secole, educarea generațiilor s-a făcut, în mare, pe baza acelorași cărți, a unui bagaj de cunoștințe relativ compact, bine sistematizat, controlabil sub forma manualelor școlare, a bibliografiilor de studiu etc. În afara acestora, la nivelul fiecărei societăți, mai existau relativ multe alte surse de informare, dar toate posibil de contabilizat sub forma unui fișier general, a unei biografii centralizate etc.

Dar în noua etapă, cea contemporană nouă, informația se distribuie la nivelul sutelor de milioane de utilizatori individuali de computere și provine din tot atâtea surse. În termeni de securitate națională, sistemul devine absolut permeabil, iar fluxul de transmisie, datorită masivității și rapidității, permite, practic, orice tip de infiltrare sau intoxicare, de alterare a surselor primare de informație chiar la nivelul entității-țintă.

Apare în consecință un sistem de informare transnațional, Internetul, sursă deschisă de primire și difuzare de informații, transfrontalier, cvasi-imposibil de controlat complet și generator al unui fenomen complex și deopotrivă periculos de cyber-dependență cu consecințe care abia acum, după evenimentele ostile și beligerante din Lumea arabă încep să fie evaluate .

Schimbările de natură doctrinară au la bază opțiuni diferite privind securitatea națională, care au suferit, la rândul lor, o redefinire esențială. Analiștii geostrategici care elaborează viziunile naționale și enumeră prioritățile țărilor în ceea ce privește structura viitoare a arhitecturii de securitate, afirmă foarte clar care sunt noii vectori.

Ne îndreptăm cu toții spre confruntare în domeniile cunoașterii bazate pe informație și strategia fiecăruia trebuie neapărat revizuită. Țelul oricărui stat este de a deveni competitiv pe tărâmul cunoașterii și al culturii. Substanța explozivă folosită de noile arme de foc utilizate va fi explorarea informației și cunoașterea în știință. Trebuie să înțelegem acest lucru și să ne gândim bine la ce avem de făcut în acest sens.

Este necesar cu prioritate să ne schimbăm modul de gândire strategică pentru a putea înțelege transformările și pentru a putea valorifica toate elementele caracteristice unui nou val de civilizație. Astăzi cunoașterea devine un factor de producție cu posibilități nelimitate, nu numai în domeniul economic, dar și în cel al securității/apărării. Fără a exagera, lipsa de surse și resurse a unei țări poate fi compensată de cunoaștere, de informații și de modul lor de valorificare.

Transformările au loc, în primul rând, la nivelul strategiei. Atenția decidenților politici și militari se concentrează din ce în ce mai mult asupra domeniului informațiilor, cantitatea, acuratețea, viteza de transmisie, utilizarea lor și protecția acestora devenind cheia oricărei formulări a noilor concepte de securitate stratificată și integratoare/integrată.

Lipsa unor sisteme informaționale adecvate, gradul de computerizare al sistemelor civile și militare devin, în concepția analiștilor geostrategici, factorii de vulnerabilitate esențiali, în funcție de care se face estimarea capacității defensive și ofensive a unui sistem de securitate pe piața contemporană.

Sunt, așadar, de evidențiat o serie de schimbări în sfera relațiilor inter/intrastatale cu suficiente determinări asupra tipologiei securității. În esență aceste determinări reclamă revederea conceptelor securității, pentru ca aceasta să devină modernă, în ton cu tot ceea ce se întâmplă în relațiile internaționale, cu dinamica lor.

Acum, când criza și efectele sale ne obligă la rațiuni și raționamente superioare, se poate susține o afirmație de genul: entitățile statale se deosebesc și prin capacitatea teoretică de percepție și de interpretare a stării de securitate și de concepere a noi soluții pentru a asigura o stare de securitate considerată dezirabilă? Dacă da, decalajele între capacitatea lor de a elabora și în final de a implementa noi concepte de securitate, se regăsesc și în interiorul dinamicii proceselor proprii de dezvoltare? Răspunsul nu poate fi decât responsabil.

Cum putem răspunde în prezent unui set mai larg de întrebări deloc de ignorat în sfera interogațiilor și, în special, a investigațiilor marilor națiuni:

– câtă relevanță mai au conceptele de pace sau de război? au ele un substitut comun?

– cum putem defini conceptul de agresiune informațională?

– care sunt rațiunile istorice ale trecerii de la agresiuni armate la agresiuni combinate ascunse?

– cum pot fi sesizate, definite și contracarate aceste tipuri de agresiuni?

– care sunt criteriile de evaluare a stării de securitate a unui stat?

– în ce context este oportună combinarea doctrinei de apărare cu strategia de securitate?

Greu de răspuns, dar trebuie răspuns. Cercetarea științifică în domeniu a arătat că în ultimele decenii modalitățile clasice de agresiune au fost complementarizate/substituite cu cele informaționale și financiar-bancare devenind astfel tot mai performante. Acestea pe o scară de măsură ipotetică capătă conținut adecvat cu cât se exercită asupra unor națiuni și state care nu au capacitatea teoretică și organizațională de a le identifica sau contracara.

Prin noile tehnologii și mijloace moderne, a dezorganiza sau a manipula centrele de decizie, înseamnă de exemplu în prezent a obține efecte mai puternice decât cele care pot fi produse de agresiunile militare. Societățile rămân neconduse, vulnerabile, nu-și mai pot proteja resursele, pot fi puse în situația de a lucra în favoarea agresorului, fără să conștientizeze pe deplin situația.

Majoritatea analiștilor în domeniu susțin că a fost deja percepută activ această discontinuitate majoră, renunțându-se în fapt la agresiunea de tip militar în favoarea celei de tip informațional, ca urmare a înțelegerii că posibilitatea ca o agresiune de tip informațional este în măsură să producă o mai mare disoluție decât cea de tip clasic, fără cheltuielile pe care prima le angajează.

Odată cu noile realități în relațiile internaționale mai apare, desigur justificat o întrebare: de ce problematica în domeniul securității actuale capătă noi dimensiuni, necesitând noi orizonturi de abordare conceptuală și anume securitatea modernă a unei entități? Punctul nostru de vedere este următorul:

– apărarea armată nu mai poate garanta securitatea națiunii, suveranitatea poporului, integralitatea teritorială, unitatea și democrația constituțională din motive diferite, de ordin material;

– agresiunea informațională, împreună cu cele financiar-bancară, economică și amenințarea militară, fac inoperante concepțiile de apărare armată;

– agresiunea se manifestă în forme din ce în ce mai sofisticate, de la cele de tip religios, la manipulări prin intermediul mijloacelor de informare în masă, penetrarea centrelor de decizie, controlul procesului de pregătire a viitorilor decidenți, agresiuni asupra valorilor culturale etc.;

– agresiunea devine din ce în ce mai mult preponderent informațională, iar capacitatea de a răspunde trebuie să vină în această situație din interiorul aceluiași proces, adică al dinamicii mereu schimbătoare a informației;

– vulnerabilitățile decurg și din decalajele dintre teoriile pe care statele le utilizează; în acest moment se investesc sume uriașe în cercetarea teoretică, iar cine deține monopolul asupra noilor teorii și tehnologii și dispune de bănci de date actualizate, are și capacitatea uriașă de a agresa sau de a se apăra împotriva agresiunilor de orice fel;

– nefiind totuși singurele surse limită de agresare, insecurizarea unui stat fiind posibilă și ca urmare a unei situații conjucturale, chiar și datorită unor involuții de ordin intern, abordarea problematicii de securitate națională se cere a fi una globală și unitară în același timp.

Performanța poate deveni realizabilă doar în momentul trecerii de la concepția doctrinară de apărare la strategii de securitate concepute în funcție de metode capabile să modeleze ansamblul variabilelor relevante pentru dezvoltarea unei entități teritoriale (politică, cultură, economie etc.).

Toate problemele expuse demonstrează fără drept de tăgadă că preponderența securității este tot mai clară și necesară, dar aceasta trebuie permanent ameliorată și adecvată la transformare teoretico-metodologica și practic-aplicativă, adică să fie/devină mereu modernă.

Mutațiile produse în ultimul deceniu, pe plan internațional, expresii ale realităților inerente unei Lumi în profundă schimbare, incumbă și modificarea sensibilă a echilibrelor strategice în regiunile principale ale Terrei și conduc atât la crearea de oportunități cât și la proliferarea unor noi riscuri, amenințări și provocări – unele cu manifestări atipice în planul securității statelor din diferite zone.

O dată cu schimbarea configurației geopolitice a Europei și a Lumii, registrul de riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa păcii și stabilității statelor a fost completat de: consecințele globalizării, care mențin sau adaugă noi forme de tensiune în unele regiuni ale Lumii; capacitatea limitată a unor state de a controla și gestiona riscurile, precum și politicile imprevizibile promovate de alte state cu regimuri autoritariste; semnarea unor tratate sau acorduri ce ar putea pune în pericol interesele fundamentale ale unei țări, precum și luarea unor decizii politice de unele guverne, cu încălcarea Constituției țării respective.

În aceeași ordine de idei adăugăm: posibilitatea unor conflicte inter/intra statale ce pot avea implicații negative asupra securității statelor vecine; apariția unor noi forme ale confruntărilor prin deplasarea accentului de pe utilizarea forței armate și angajarea preponderentă a altor categorii de mijloace și metode, dintre care se detașează cele specifice terorismului cu toate formele sale de manifestare, la care se adaugă mai nou obiectivul „țintirea sistemului de mari sisteme”; evoluții negative în plan local, regional sau zonal în domeniul dezvoltării economice, democratizării, a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ce ar putea genera situații de criză cu efecte destabilizatoare, având în vedere resursele limitate care pun în dificultate capacitatea de reacție a statelor.

Dar, nu în ultumul rând, semnalăm: pericolul nuclear, accidentele ecologice, dezastrele naturale, nucleare, chimice sau de altă natură, ce pot pune în pericol securitatea tuturor statelor din jur, la care se adaugă efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global și derularea unor activități economice, care nu respectă standardele internaționale de protecție a mediului; limitarea accesului unui stat la sursele de energie; îmbogățirea ansamblului amenințărilor, riscurilor și surselor de risc cu unele forme deosebit de periculoase, precum: proliferarea nucleară, contrabandă cu armament și tehnologie supusă controlului, corupția și activitățile ilegale generate de economia subterană, susținute de metode ale crimei organizate transfrontaliere, ce erodează statul de drept, cum ar fi bunăoară migrația ilegală, traficul de persoane, arme, droguri etc.

Ca și cum cele enumerate până acum nu ar fi fost suficiente au mai apărut: extinderea conflictelor etnice și exarcebarea naționalismului ce erodează conceptul de stat-națiune; globalizarea economică și informațională, proces care a determinat și efecte secundare negative, printre care încurajarea migrației ca o consecință a războiului etnic ori lărgirea ariei geografice și diversificarea mijloacelor de acțiune a vectorilor amenințărilor transfrontaliere ori incitarea la intoleranță, separatism, xenofobie sau extremism; amplificarea fenomenului de imigrare a specialiștilor din diferite domenii de vârf ale științei, tehnologiei și informaticii ce afectează potențialul de dezvoltare a unor țări; existența unor dificultăți de natură economico – financiară și socială generate de procesul lent de tranziție structurală internă în unele state, dar mai ales al crizei actuale, cu efecte asupra populației și asupra asigurării stării generale de normalitate; pierderea controlului statului asupra unor domenii, sectoare ori obiective economice strategice ori pierderea unor importante piețe interne sau externe pentru produsele și serviciile unei țări.

Alte studii de specialitatea mai semnalează: amploarea luată de fenomenul infracționalității în unele state aflate în tranziția către o economie de piață, întârzierile de aplicare și insuficienta coordonare a reformelor în domeniul justiției și administrației publice, precum și absența unei colaborări eficiente între instituțiile cu competențe în aceste domenii; acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale și manipulare a informațiilor cu impact asupra sistemelor de securitate ale statelor; menținerea unor stări de insecuritate și incertitudine socială în unele state, precum și a birocrației funcționarilor publici, cu efecte negative asupra credibilității instituțiilor, a coeziuni sociale și civice, cu impact asupra eficienței relațiilor de cooperare la nivel internațional; răspândirea unor maladii și viruși periculoși pentru sănătatea publică sau a unor categorii de oameni; deteriorarea sistemului educațional și poluarea morală sau culturală.

Credem că am enumerat suficiente cauze, motive și determinări mai vechi și noi, care impun revederea conținutului stratificat și integrat/integrator al securității în condițiile actuale și viitoare, astfel încât valențele de modernitate regăsite în toate domeniile vieții și existenței sociale să fie cuprinse între dimensiunile ei.

1.3. De la clasic la modernitate

Prefacerile fundamentale care au început și vor domina sec. XXI reclamă, așadar și adaptarea securității la noi cerințe și exigențe. Aceste prefaceri care înseamnă in principal transformări economico-politico-sociale de esență privesc deopotrivă statul, națiunea, dezvoltarea, pacea și războiul etc., cu implicații majore în sistemul relațiilor internaționale. Pentru ca totul să fie în folosul integrării, dezvoltării și stabilității diferitelor entități teritoriale, existente și funcționale în Lume, se impune modernizarea securității actuale.

Conceptul de securitate modernă a apărut în ultimii ani și exprimă ceva firesc în evoluția conținutului și fizionomiei relațiilor internaționale. Numai că de la utilizarea declarativă a conceptului și până la cunoașterea cerințelor pe care le presupune este o cale lungă. De aceea ne propunem să abordăm și să explicăm ce înseamnă și în ce poate consta modernitatea securității acum în al doilea deceniu al sec. XXI.

Prin acestea vom arăta că, de fapt, securitatea modernă este într-o bună măsură altceva, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al preocupărilor multiple de realizare în practică strategică.

La modul general cerințele de modernitate ale securității actuale sunt:

– să fie mereu în pas cu evoluțiile vremurilor, adică să corespundă situațiilor create și intereselor identificate și definite de către entitățile teritoriale din relațiile internaționale;

– să fie mereu actuală, în sensul de a se corela cu realitățile existenței și dezvoltării statelor pe eșicherul mediului internațional de securitate; în dezbaterile de specialitate ale paradigmelor de securitate modernă se vorbește chiar despre un control al actualității dinamice și prospective în domeniile/dimensiunile/sectoarele de securitate;

– să rămână conectată activ la cerințele de evoluție în sistemul relațiilor internaționale și în sectoarele interne de securitate;

– să fie predispusă permanent inovării pentru eficientizarea în mod deosebit a prevenției factorilor perturbatori interni și externi;

– să fie caracterizată în practica managerială de prospectiva și perspectiva în vederea atingerii performanței cerute de stabilitatea și integrarea în sistemele de securitate;

– să fie comprehensivă pe măsura trecerii timpului și evoluției internaționale; pe acest temei se poate gestiona ușor orice situație de (in)securitate.

Corespunzător acestor cerințe ale modernității securității în secolul XXI, apar și exigențele fiecăreia. Ele sunt acele modalități deosebite și obligatorii prin care se realizează în cea mai mare măsură cerințele de modernitate. În continuare vom enumera principalele exigențe ale securității moderne:

– în societate și în relațiile internaționale se petrec/derulează o serie întreagă de evenimente și au loc evoluții contradictorii cu implicații asupra stării de securitate; cunoașterea lor, inclusiv prin monitorizarea unora dintre acestea reprezintă o exigență majoră și continuă pentru securitatea modernă;

– dinamica fenomenelor și proceselor specifice stării de (in)securitate determină o cunoaștere foarte bună a realității; cu alte cuvinte rolul informațiilor în acest proces managerial devine extrem de important și astfel se evidențiază o altă exigență privind securitatea modernă;

– în aceeași ordine de idei se impune efectuarea unei cercetări științifice permanente în domeniul securității care, în coroborare cu analize strategice privind starea securității, consacră o altă exigență foarte importantă pentru securitatea modernă;

– cunoașterea istorică și deopotrivă a evoluțiilor din societate și mediul internațional, analiza acestora obligă factorul deciziei strategice să supună permanent elementele securității actuale unor profunde perfecționări și transformări doctrinar strategice, operaționale, structurale, funcționale și acționale;

– desigur, toate exigențele securității moderne este recomandabil să se realizeze cu anticipație, pentru că elementele de noutate să ajute la prevenție; altfel avem de a face cu o reacție, nu întotdeauna oportună, la dinamica evoluțiilor din relațiile inter/intrastatale;

– după părerea noastră exigențele cele mai utile și definitorii pentru securitatea modernă sunt legate de prezența ei peste tot, aspectul ei implicit în tot ceea ce se realizează în materie de stabilitate, integrare și dezvoltare, cu alte cuvinte obiectivizarea ei permanentă.

Este cât se poate de evident că între aceste exigențe există o strânsă interdependență, se completează una pe cealaltă în practica strategică a securității moderne și credem că acestea presupun planuri și programe coerente de acțiune continuă. Totodată, determinările reciproce ale cerințelor și exigențelor stau la baza unei concepții referitoare la realizarea securității moderne în toate ipostazele și fazele ei de manifestare.

Primul deceniu al acestui secol a evidențiat o serie de factori care determină modernizarea securității de până acum. Aceștia reprezintă acele elemente din sfera relațiilor internaționale care trebuie identificați și definiți pe baza cărora se aduc parametrii stării de securitate la realitățile în dinamică a mediului economico-politico-social local, regional, zonal etc.

Între caracteristicile evoluțiilor situațiilor și stărilor de securitate și realitățile concrete ale fiecărui caz în parte există o anumită determinare, care în opinia noastră se poate determina prin modernizarea securității. Aceasta nu se face oricum ci prin aplicarea unor factori de modernitate:

– un prim factor de modernitate a securității actuale este mediul de securitate stratificat și concentric; stratificarea apare datorită caracteristicii de integrare a securității oricărei entități (națională, colectivă, comună, prin cooperare, internațională), iar aspectul concentric se remarcă prin realizarea securității moderne în plan național, local/vecinătate, regional, zonal și continental;

– un alt factor de modernitate este cunoașterea tendințelor de evoluție în practica securității; relațiile internaționale actuale, nivelurile de dezvoltare, aranjamentele și inițiativele de securitate sunt cuprinse de febra unor tendințe de evoluție dinamică într-un ritm rapid;

– dar, ca să modernizezi ceva este nevoie să cunoști situația reală, deci să cunoști starea de securitate, ceea ce reprezintă un alt factor de modernitate; de aceea rapoartele și analizele cu privire la securitatea națiunii, a unor spații/areale de interes stau la baza fundamentării conținutului concepțiilor și doctrinelor de modernitate ale securității;

– cunoașterea obiectivelor, declanșarea unor revoluții de cunoaștere pe bază de plan, managementul strategic al acestora nu sunt altceva decât elemente definitorii ale unui factor deosebit de complex, necesar și util pentru modernitatea securității stratificate și concentrice;

– experiențele dobândite până acum în domeniul securității moderne sunt numeroase, atent studiate academic și politico-militar, ceea ce conturează o paradigmă nouă a securității moderne, cu valoare universală, aflată în diferite stadii de formalizare și recunoaștere; aceasta paradigmă prin intermediul unei doctrine a entității spațiale cu nevoi de securitate devine cel mai de viitor factor de modernizare a securității actuale; în viziunea noastră acesta va fi liantul integrării, dezvoltării, securității și globalizării, adică a realizării marilor comandamente ale Lumii actuale.

Având în vedere drumul destul de anevoios și durata apreciabilă în integrum a realizării cerințelor și exigențelor securității moderne, finalitatea nu poate fi alta decât o securitate totală. Dar ce poate fi securitatea totală ca factor de modernitate ?

– în mediul intern al unei entități spațiale de securitate poate fi starea de permanență a oricărui sistem funcțional și parametrul de apreciere globală a viabilității acesteia;

– în mediul internațional stratificat și concentric ea devine parametrul eficienței integrării și dezvoltării pe diferite areale, până la nivelul cel mai înalt al globalizării securității moderne.

Putem concluziona că securitatea modernă se poate identifica din punctul de vedere al conținutului și determinărilor pe trei paliere distincte: al cerințelor principale, complexe și dinamice; al exigențelor cu valențe multiple de cantitate, calitate și conexiune; al factorilor care determină modernitatea securității.

Cap. 2 MODERNITATEA SECURITĂȚII

2.1. Aspecte de modernitate

Printre problemele majore ale securității moderne în deceniul doi al sec. XXI stau și cele privind premisele ei la nivel internațional. Este vorba despre integrarea realizării securității moderne într-o concepție organizațional-instituțională, ceea ce creează o ierarhie și o stratificare de securitate internațională, dar și integrarea și dezvoltarea ei pe diferite areale, acestea fiind condiții pentru globalizarea securității.

Modernitatea securității începe cu securitatea individuală, care reprezintă un prim nivel de analiză, foarte important, având în vedere faptul că amenințările la adresa indivizilor se pot manifesta într-o varietate de moduri. În cadrul actual, modernitatea securității individuale pleacă de la înțelegerea și rezolvarea raportului dintre individ și societate, pe de o parte și a raportului dintre individ și instituțiile organizate ale statului, pe de altă parte.

Având în vedere faptul că securitatea indivizilor este asigurată de stat, se impun câteva condiții importante, absolut necesare pentru ca aceasta să poată funcționa în condiții bune:

– puterea trebuie să fie legitimă;

– existența unor comandamente morale general acceptate;

– separarea puterilor în stat, aspect ce reprezintă până astăzi o condiție minimală a oricărui stat de drept.

Pentru modernitatea securității individuale sunt de luat în seama violența și conflictul social. Prin raportare la aceste elemente este democratic și modern în materie de securitate ca un stat să elimine cât mai mult conflictele și să găsească procedurile care să le permită să se exprime și să rămână negociabile, statul de drept devenind astfel statul liberei discuții organizate.

În societatea modernă, individul ia cunoștință și respecta două feluri de norme: sociale și juridice. Normele sociale se identifică, la limită, cu normele morale specifice unei comunități, care reprezintă legile nescrise ale societății respective. Normele juridice preiau sensul moral al normelor sociale pe care îl instituționalizează într-un cadru organizat.

Deoarece etica statului este o etică juridică și nu o etică a idilei, în modernitatea securității puterea statului este abilitată să intervină și prin latura sa coercitivă, pentru a restabili echilibrul în societate, atunci când anumiți indivizi, prin comportamentul lor, atentează la securitatea celorlalți membri ai societății.

Prin urmare, în interesul propriei sale securități, individul, ca membru al societății organizate administrativ, trebuie să se supună autorității puterii politice reprezentată prin instituțiile statului, întrucât însuși statul de drept democratic, social-liberal se relevă a fi sinteza dintre legitimitate și violență, adică drept putere morală de a pretinde și ca putere fizică de a constrânge.

În circumstanțele securității moderne, în pofida intervenției energice a statului democratic, legitim, de a instaura liniștea, ordinea și armonia în societate, trebuie recunoscută și admisă și posibilitatea că acest demers al statului să fie limitat. Explicația o găsim în aceea ca insecuritatea statelor, comunităților, ca și a indivizilor este direct proporțională cu întinderea libertății lor, adică dacă se dorește libertatea trebuie acceptată și insecuritatea.

De asemenea, când ne referim la securitatea individuală modernă, trebuie avut în vedere faptul că majoritatea amenințărilor la adresa oamenilor își au originea în mediul în care aceștia trăiesc. Ele se concretizează în presiunile de ordin social, economic și politic.

În ultima vreme, din cauza crizei care se manifestă printr-o gamă vastă de forme, presiunile sociale se accentuează ca efect al amenințărilor economice. Ele se pot conctretiza prin îngrădirea accesului la muncă și resurse, prin distrugerea proprietății, prin amenințările și încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și prin amenințările la poziția socială sau a statutului omului. Toate acestea presupun știrbirea demnității și onoarei cetățeanului prin umilire publică sau desconsiderarea lui.

O bună parte dintre acestea, ca să nu spunem toate, se regăsesc în spectrul confuz al preocupărilor de securitate individuală a guvernelor europene, impuse mai mult ori mai puțin de rigorile stopării și ieșirii din criza economico-financiară actuală. În cea mai mare măsură acestor elemente de insecuritate li se adaugă și cele economice cu implicații în calitatea vieții cotidiene, dar și cele politice prin extinderea tot mai mult a neîncrederii populației în factorul politic (politicieni, doctrine, programe de guvernare, planuri de criză, măsuri anticriză etc.)

Nivelul superior de ierarhizare/integrare al securității moderne este cel național. Securitatea națională este legată indisolubil de stat, ca entitate politică și administrativă distinctă. De aceea, în analiza noastră de modernitate sunt necesare să fie lămurite o serie de aspecte legate de definiția statului, de interesul național de securitate etc., care, în ultimă instanță, conduc la redefinirea conceptului de securitate națională.

În analiza securității naționale moderne trebuie însă plecat de la legăturile actuale și de perspectivă, care există între dinamica internă și cea internațională a statului, deoarece de modul cum relaționează cele două funcții ale statului depinde și se realizează și securitatea modernă.

Și în continuare ideea despre stat, care, în decursul istoriei, a constituit o forță mobilizatoare, generând sentimente nobile, de la loialitate până la sacrificiul de sine și altele, rămâne definitorie pentru securitatea modernă. Deoarece un stat fără o idee unificatoare poate fi atât de vulnerabil, încât poate deveni incapabil să-și mențină existența în actualul sistem internațional bazat pe o competitivitate acerbă.

În viziunea noastră securitatea națională modernă este specifică statului care are componentele definitorii: ideea de stat, baza fizică a statului și exprimarea instituțională a statului. Important de relevat este faptul că fiecare dintre cele trei elemente constituie obiective ale securității moderne, dar cel mai mult pentru aceasta contează conexiunile dintre ele.

Suveranitatea, ca expresie a stabilității, devine foarte importantă pentru definirea securității naționale moderne. În opinia noastră suveranitatea înseamnă sau se definește după cum un stat hotărăște pentru sine cum să rezolve problemele interne și externe, inclusiv dacă este obligat să respecte ori să ceară sau nu asistență din partea structurii în care este integrat și făcând aceasta își limitează libertatea luându-și angajamente față de ele.

Un element sensibil în definirea modernității securității apare de asemenea când analizăm conceptul de securitate națională. Termenul „națională” se referă la stat sau la națiune? Indubitabil, obiectul securității îl constituie națiunea și atunci trebuie înțeleasă legătura dintre stat și națiune.

În cazul nostru și în viitor în Europa, națiunea precede statul, deci legătura dintre națiune și stat rămâne destul de puternică, situație ce determină legitimitate autentică pe plan intern și o percepție unitară pe plan internațional. Integrarea în NATO și în UE obligă statul la un anumit transfer de atribute de suveranitate și deopotrivă la câteva compromisuri în materie de securitate colectivă/comună.

Realitățile primului deceniu al sec. XXI au scos în evidență în cadrul securității moderne legătura dintre puterea statului și securitatea acestora. Existența statelor puternice și a statelor slabe generează întrebarea: cum influențează aceste state securitatea modernă?

Din analiza făcută acestei situații rezultă că statele puternice sunt o condiție necesară pentru securitatea individuală, precum și pentru cea națională, iar statele slabe, dimpotrivă, constituie surse de insecuritate personală, instabilitatea internă fiind deseori transmisibilă și altor state de același nivel, fapt ce înseamnă că securitatea modernă, în acest caz, este serios amenințată.

Preocupări serioase privind (re)definirea conceptului de asigurare a securității cu semnificative conotații moderne se desfășoară într-un context în care actorii statali și nonstatali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității. Elaborarea unei viziuni apropiate asupra securității moderne este posibilă doar prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt de fapt rezultatul existenței unor vulnerabilități și amenințări comune pentru spațiul european și nu numai, ce necesită soluții de aceeași natură.

În consecință este necesar să se revadă conceptele: securitate colectivă (legată de NATO), securitate comună (legată de UE) sau securitate prin cooperare (legată de OSCE), toate având nevoie de o dimensiune predominantă de modernitate. Ca parte a acestui proces, instituțiile de securitate europene și-au adaptat propriile concepte la mediul internațional stratificat și în continuă schimbare.

Pentru a înțelege necesitatea de modernitate a conceptelor de securitate ale celor trei organizații, este necesară revederea documentelor în care sunt prevăzute aceste concepte și modul lor de aplicare. Aceste documente sunt Strategia Europeană de Securitate, în cazul UE, noul Concept Strategic al NATO și Strategia de securitate a OSCE.

Noul Concept Strategic al N.A.T.O. a fost adus definitiv la modernitate cu ocazia Summit-ului de la Lisabona, din luna noiembrie a anului trecut și se bazează pe aceea că Alianța are o abordare largă și cuprinzătoare a conceptului de securitate modernă, recunoscând importanța factorilor de întărire a relației euroatlantice, de creare și dezvoltare a unui parteneriat cu UE și o multiplicare a gamei de misiuni de securitate modernă bazate pe capabilități adecvate.

N.A.T.O. apreciază în continuare dimensiunea militară a securității ca prioritară, dar recunoaște că factorii enumerați anterior lărgesc domeniul de aplicare a conceptului de securitate modernă și că aplicarea conceptului în această formă sprijină îndeplinirea misiunii de bază a Alianței – aceea de securitate colectivă. De asemenea, N.A.T.O. recunoaște necesitatea de a reforma arhitectura mediului de securitate, alături de alte structuri instituționale, ca urmare a faptului că nu este unica instituție care acționează în acest sens în Europa și nu numai.

Documentul programatic al Uniunii Europene, Strategia de Securitate Europeană, nu definește acum cu claritate dimensiunea modernă a conceptului de securitate. Dar se lucrează la un nou document strategic în conținutul căruia vor fi aduse contribuții de seamă la afirmarea unei securități moderne europene.

În continuare se va pune accentul cuvenit pe necesitatea ca în materie de securitate modernă trebuie să gândim global și să acționăm internațional. Această aserțiune este justificată în continuare prin prisma analizei riscurilor și amenințărilor comune, dar și a unor noi provocări cărora numai împreună cu alți factori de securitate internațională le va putea face față.

Esența de modernitate a securității comune va fi evidențiată odată cu noile amenințări, care au caracter dinamic și care mută acțiunea împotriva lor în afara spațiului european, alături de NATO și OSCE. Proliferarea armelor de nimicire în masă devine din ce în ce mai periculoasă, odată cu trecerea timpului, fapt pentru care, fără a fi combătute, rețelele teroriste vor deveni din ce în ce mai periculoase. Crima organizată și statele eșuate se dezvoltă și se răspândesc în vecinătatea europeană, iar dacă sunt neglijate pot influența securitatea comună și astfel se impune o implicare, încă înainte de transformarea lor în crize. Niciodată nu e prea devreme pentru a preveni conflictele și amenințările.

Prin aceste prevederi din conținutul viitorului document programatic privind asigurarea securității moderne europene, UE accentuează faptul că este gata să devină un actor important în domeniu și că acest proces a început odată cu semnarea Tratatului de la Nisa (2001) și a căpătat noi valențe după Tratatul de la Lisabona. Prin adoptarea noii strategii de securitate modernă UE trebuie și poate juca un rol important pe continent, în vecinătatea ei politico-geografică și nu numai.

OSCE a avut de la început o abordare largă a conceptului de securitate. Protejarea și promovarea drepturilor omului, împreună cu cooperarea în domeniile economic și de protecție a mediului, au fost considerate a fi la fel de importante pentru menținerea unui climat de pace ca și problemele politico-militare, fiind, astfel, parte a inițiativelor OSCE.

Această organizație continuă să prezinte conceptul de securitate ca fiind interconectat și interdependent, indivizibil. Pe aceste temeiuri statele membre OSCE fac un efort continuu de a ridica gradul de complementaritate al diferitelor dimensiuni ale acestui concept și anume mai consistente privind dimensiunile politico-militară, economică și de mediu și a drepturilor omului. Un alt exemplu, care întărește înțelegerea conceptului de securitate modernă prin cooperare, este faptul că organizația se prezintă activă în toate fazele conflictelor, de la faza de prevenire până la cea de management al conflictului și reconstrucție.

Această abordare este cât se poate de modernă, deoarece acum este singura instituție din Europa care este considerată un aranjament regional în conformitate cu Capitolul VIII al Cartei O.N.U., fiind un instrument important în avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reconstrucția post-conflict – deci suficiente aspecte de modernitate.

Din această prezentare sumară a viziunilor de modernitate a securității celor trei instituții se pot concluziona: acordă o importanță deosebită definirii locului lor în mediul de securitate internațional chiar extins; sunt preocupate strategic de adecvarea instrumentelor de securitate la realitățile în dinamică ale relațiilor internaționale, acolo unde sunt germenii și focarele instabilității; conștientizează tot mai mult că securitatea modernă poate fi rezultatul acțiunilor împreună a tuturor care au responsabilități și pot aloca resurse pentru integrare, dezvoltare și securitate în globalizare.

Pentru securitatea modernă a celor trei instituții care formează un nivel de referință în securitatea internațională, în opinia noastră sunt necesare: stabilirea unor obiective strategice specifice fiecăreia; realizarea și menținerea unui grad maxim de flexibilitate; identificarea și definirea obiectivelor prioritare și a misiunilor principale ale acestora; capacitatea fiecărei structuri de a se adapta noului mediu de securitate; eliminarea importanței metodelor tradiționale de asigurare a securității, așa numitele “hard security means” și creșterii importanței celor soft, de răspuns la noile tipuri de riscuri și amenințări; adăugarea misiunilor de tip management al crizelor, de parteneriat, consultare și colaborare, în conexiune cu amenințarea eventualilor adversari; delimitarea obiectivele și zonelor de interes ale fiecărei organizații, dar și a unor areale unde prezența împreună este recomandată; abordarea colaborativă și nevoia de cooperare în spectrul tot mai complex și multiplu al misiunilor internaționale ale NATO în mod deosebit; sporirea gradului lor de compatibilitate pentru a se completa reciproc, deoarece fiecare dintre ele accentuează un anumit aspect al securității; abordarea multiplă a misiunilor de securitate modernă pentru prevenție și pe timpul tuturor fazelor conflictelor, de la avertizarea timpurie la reconstrucția post-conflict; dezvoltarea interesului de coordonare a eforturilor, chiar în condițiile unei competiții continue între ele, pentru a elimina dedublarea și suprapunerea misiunilor proprii în zone în care ele pot coopera, datorită complementarității conceptelor de securitate.

Alte abordări sunt relevante pentru definirea securității internaționale moderne, deoarece exprimă puncte de vedere dintre cele mai interesante referitoare la modalitățile de a realiza securitatea în acest domeniu atât de complex și contradictoriu, care este sistemul internațional.

Unii consideră că sistemele bipolare sunt caracterizate de o violență internațională mai rară, dar mai intensă, iar sistemelor mai difuze le este specifică o violență mai frecventă, însă mai redusă ca intensitate. În aceeași idee, se susține că în sistemele unde diferențele de ideologie sunt mici, statele sunt mai puțin predispuse la conflict, deci au un grad de securitate mai ridicat, față de statele unde diferențele ideologice sunt mari, care se confruntă cu riscuri evidente pe linia securității.

Tot pe această linie se înscriu și disputele pentru afirmarea sistemelor care asigură securitatea internațională modernă. Unii susțin, de pildă, că sistemul bipolar generează forma cea mai radicală a dilemei securității, alții că sistemele multipolare sunt mai puțin predispuse la incidente. Așa se face că deseori se subliniază că o structură bipolară este de preferat pentru securitatea internațională, deoarece aceasta este mai stabilă și controlabilă, față de sistemele mai difuze.

Într-un sistem anarhic, echilibrul puterii reprezintă un principiu esențial, deoarece în baza acestuia se construiește și se afirmă securitatea internațională. Echilibrul sau balanța puterii este de fapt o stare de lucruri în care nici o putere nu se află într-o poziție de preponderență, neputând impune celorlalți legea sa.

În rândul cercetătorilor a câștigat în ultimul timp audiență ideea îmbunătățirii actualului sistem internațional de securitate prin implementarea acelor politici care să determine soliditate și coerență sistemului și să-l facă modern. Astfel, se discută tot mai mult de trecerea de la anarhia imatură, specifică perioadei pe care o traversează omenirea la ora actuală, la o anarhie matură, în care, prin asigurarea participării responsabile a tuturor unităților sistemului internațional, de la statul național, ca principal actor al scenei mondiale, până la ceilalți actori nonstatali, să se creeze un fundament solid pentru impunerea și respectarea unor norme de conviețuire așa-zis anarhice.

Atingerea acestui deziderat presupune existența unor state puternice, ordonate și stabile în interior, capabile să genereze norme comune pentru tot sistemul în ansamblul său, care vor fi benefice pentru toate statele și, implicit, ar asigura securitatea internațională modernă corespunzătoare. În acest fel, s-ar asigura bazele unei anarhii stabile, în care forța n-ar mai prevala în rezolvarea diferendelor, iar naționalismul exacerbat, xenofob și expansionist ar fi eliminat din realitatea internațională.

În condițiile actuale este important a fi mai atent analizate evoluțiile și influențele actorilor nonstatali, în special societățile transnaționale, asupra mediului securității internaționale moderne, precum și modalitățile în care aceste entități pot contribui la crearea unui mediu internațional stabil și pașnic. În vederea aprofundării caracteristicilor fiecărui tip de securitate, precum și a complexelor relații de interconectivitate dintre acestea, este oportună înființarea în principalele centre de putere ale lumii a unor institute de cercetare în domeniul securității.

Din cele prezentate rezultă aspectul integrator al securității, în mod deosebit de la individ și comunitate către nivelul național, apoi nivelul național se integrează în securitatea colectivă/comună ori în alte inițiative/aranjamente de securitate pe un areal, iar cooperarea în domeniul securității moderne conduce implicit la integrare în diferite spații de securitate. Aspectele ierarhice se observă mai clar pe trei niveluri: al individului/comunității, național și cel colectiv/comun.

Secolul XXI va fi o epocă în care principalele procese ale globalizării se vor finaliza. Și aceasta nu oricum, ci prin parcurgerea unui triptic operațional și acțional: integrare-dezvoltare-securitate.

În practică, lucrurile se pot petrece astfel: statele se integrează în areale care permit și asigură o dezvoltare durabilă care împreună generează o securitate modernă; prin atractivitatea ce o reprezintă nu numai în vecinătate ele expandează spre o globalizare tot mai întinsă.

Dacă în paginile anterioare am prezentat securitatea modernă așa-zis pe verticală, adică stratificată/integrată/ierarhică, în continuare ne propunem să aducem în dezbatere aspectele orizontalității securității moderne, ceea ce înseamnă globalizarea treptată a acesteia, prin forme integrate numai după criterii spațiale.

Nucleul de bază al securității în globalizare îl reprezintă securitatea națională (de pe arealul statului) cu cele două componente de bază – securitatea internă/locală și securitatea din vecinătatea imediată. Această departajare este reclamată de practica funcțional-relațională a fiecărui stat, care în interior este tot mai mult preocupat de propria securitate, iar integrarea în structurile europene și euroatlantice de securitate le obligă la stabilitate garantată în vecinătate. Detalii de cunoaștere în ansamblu a securității naționale moderne au fost prezentate anterior.

Securitatea internă/locală modernă este de fapt, și în principal, dimensiunea societală a securității în conjuncție cu dimensiunile economică, de mediu și de siguranță și ordine publică. Este în responsabilitatea administrației publice naționale și locale având ca scop realizarea în principal a securității individuale în toate formele și exigențele ei.

Securitatea în vecinătatea imediată reprezintă o cerință majoră a securității naționale moderne și vizează relații de normalitate cu țările vecine și/sau realizarea bunei vecinătăți în spiritul strategiei de securitate europeană.

După părerea noastră coordonarea securității interne cu cea de bună vecinătate într-un concept derivat denumit securitate locală reprezintă o cerință de modernitate a securității naționale la început de secol XXI.

Securitatea regională este următoarea treaptă de integrare globalizată a securității moderne. O regiune reprezintă un areal delimitat de elemente geografice distincte și care au caracteristici de securitate comune/similare, dar și specifice.

În preajma României sunt trei regiuni, fiecare incluzând și țara noastră:

Regiunea extinsă a Mării Negre, Regiunea Balcanică și Regiunea Nord-Carpato-Danubiano-Pontică, formată din România, Republica Moldova, Ucraina, parte din Federația Rusă.

Pentru realizarea reperelor principale de securitate în regiuni este nevoie atât de inițiative de securitate ale țărilor cuprinse în arealul regional, cât și de programe de securitate ale NATO și UE. Modernitatea securității regionale apare tocmai ca rezultat al acestor inițiative și programe de integrare și dezvoltare durabilă, care se derulează cu succes în majoritatea regiunilor și zonelor europene.

Pe baza unor caracteristici comune ale securității regionale moderne se poate trece la o treaptă superioară de globalizare a securității moderne, cea zonală. În general, în Europa securitatea zonala este corespunzătoare punctelor cardinale, adică occidentală, estică, nordică și cu două excepții central-europeană și sud-est europeană.

Cel mai complex mediu de securitate zonală este în sud-estul european, pentru care la nivelul continentului s-a elaborat și încă se mai folosește Inițiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-Est. După opiniile specialiștilor în paradigme de securitate modernă și aceasta evidențiază caracterul de modernitate, realizarea unei stabilități zonale poate și trebuie să reprezinte spațiul de atractivitate pentru continuarea globalizării securității la nivel continental ori intercontinental.

Securitatea continentală este o treaptă principală pentru securitatea în globalizare. Este o permanentă dorință ce vine din trecutul continentului european și o găsim ca o politică integratoare a unei entități teritoriale denumită UE. În momentul de față acest model de securitate modernă este realizat într-o proporție destul de mare față de întregul continent european și rămâne în continuare deschisă integrării și dezvoltării regionale și zonale. Modernitatea securității continentale nu va rezulta atât dintr-o uniformizare a securității regionale și zonale care sunt cuprinse în aceasta, cât din acceptarea diversității în unitatea de securitate comună.

Securitatea internațională în globalizare reprezintă realizarea integrării, dezvoltării și stabilității într-un areal ce cuprinde spații din continente diferite, cum ar fi cel euroatlantic, euro-asiatic, mediteranean etc. Este cunoscută securitatea colectivă/euroatlantică, bazată pe NATO, care include o bună parte din spațiul european și din cel nord-american (SUA și Canada).

Cea mai evidentă caracteristică de securitate colectivă modernă a fost prezentată la Summit-ul Alianței din 2011 și vizează participarea mult mai activă și împreună la securitatea în globalizare. Altfel spus, participarea mai activă a NATO, în tandem cu UE, desigur într-o formă partenerială adecvată, la securitatea în orice zonă fierbinte de pe glob, acolo unde sunt amenințate interese comune și colective și/sau de unde se poate extinde acțiunea unor provocări de insecuritate în spațiul euroatlantic și nu numai.

O altă caracteristică de modernitate a securității internaționale este participarea la realizarea ei a unui număr tot mai mare de actori internaționali și contextul tot mai dinamic și complex al mediului de păstrare și evoluție. Securitatea globală modernă este un produs al integrării, dezvoltării și stabilității unor areale tot mai mari și care, prin realizările evidențiate, devin tot mai atractive și se transformă în modele de urmat, extinzând și mai mult arealele de securitate modernă în Lume. La nivelul cel mai înalt securitatea globală poate fi formată din câteva modele în expandare continuă, care la joncțiune fie își găsesc conexiunile necesare pentru diversitate în integrare unică, fie sunt supuse unei competitivități de securitate modernă, ceea ce duce la asimilarea uneia de către cealaltă. Maximum de securitate în globalizare/globală este securitatea modernă a Terei, un unicat galactic cu o diversitate de aspecte, cerințe și exigențe, toate realizate pentru om și ca realitate viitoare a noii ordini mondiale.

2.2. Rafinament – Homeland security

În ultimele decenii disputele științifice pe seama conceptului și filosofiei securității au atins cote maxime, iar rezultatele au fost într-o bună masură acceptate. Astfel, a aparut tot mai evident faptul că preocuparea pentru protecția elementului social în fața noilor factori de insecuritate (externi și interni) devine tot mai imperativă, complexă și sofisticată.

Toate acestea au trezit un interes major în SUA, mai ales după tragicele evenimente din septembrie 2001, în care a apărut și s-a consacrat un concept nou în relațiile internaționale și intrastatale și anume „homeland security”(HS).

După cum se poate remarca cu ușurință, HS este un concept modern, se traduce liber prin sintagma „securitatea patriei”, folosit pentru prima dată în SUA. În esență, se referă la eforturile conjugate depuse pentru prevenirea atacurilor teroriste (și nu numai) pe teritoriul național și de a diminua drastic pierderile produse de astfel de acțiuni. În toate situațiile HS cuprinde un ansamblu de acțiuni civile și militare (într-o proporție, de la caz la caz), cele militare fiind cuprinse într-un pachet operațional – acțional denumit „apărare națională”.

Sunt interesante principalele activități prevăzute a se derula și cuprinse în domeniile: intelligence, securizarea frontierelor, protejarea infrastructurilor esențiale și răspunsul la starea de urgență. Nu lipsite de importanță vor fi și avertizarea asupra calamităților naturale (uragane, cutremure, inundații), dar mai ales reacția oportună și eficientă în fața acestora.

Așadar, HS este un concept care a apărut între domeniile securității moderne încă de la începutul acestui secol/mileniu. Sorgintea sa americană ne poate indica multe aspecte: elaborat, pragmatic, eficient, controlat politic, cu nevoi de resurse etc. De atunci, conceptul a cunoscut o definire și o perfecționare continue, aproape pe toate continentele și cu certitudine va reprezenta viitorul securității moderne globale/în globalizare.

Cercetarea noastră științifică ne-a permis să identificăm condițiile care impun și presupun organizarea HS și care ne permit să definim conceptul. Aceste condiții devin indirect obiective generale ale scopului HS, după cum urmează:

– ca necesitate de îmbunătățire în general a securității unui areal; evoluțiile continue din relațiile internaționale și complexitatea așezării statelor după cvarta: integrare, dezvoltare, stabilitate, noua ordine mondială, presupune obligații individuale și împreună pentru îmbunătățirea performanței securității și menținerea caracteristicii sale de modernă;

– ca răspuns pregătit cu anticipație la o nevoie stringentă de securitate pe un areal definit; evoluțiile din mediul internațional de securitate au făcut posibile apariția unor provocări sau situații de insecuritate cu durate extrem de scurte, dar intense, în fața cărora entitățile statale trebuie să fie pregătite; altfel, apar situații complicate și complexe prin surprindere a căror efecte vor fi greu de estimat și controlat;

– ca reacție față de manifestarea unor evenimente de insecuritate puțin anticipate; aceasta se pregatește în grabă pe baza studiilor de prognoză și urmăririi atente a evoluțiilor din areale de turbulență și deficit de securitate; lipsa de anticipare apare din motive ce țin de ineditul și unicitatea acestora ori din cauze naturale;

– ca formă de gestionare a unei situații complexe ce apare și se manifestă în afara logicii de guvernare și evoluțiilor mediului internațional de securitate; elementul caracteristic fiind de fapt surprinderea strategică, adică producerea insecurității se face într-un timp mai scurt decât punerea pe rol a unei reacții și de aceea pare ca ilogică privind guvernarea.

Pentru a putea îndeplini cum se cuvine obiectivele HS, credem că sunt necesare câteva preocupări manageriale la nivel strategic, precum:

– clarificarea, definirea și comunicarea rolurilor de conducere, responsabilitățile și gradul de autoritate care trebuie aplicat la toate nivelurile guvernamentale;

– identificarea și consolidarea sistemelor de răspundere, care pun în echilibru necesitatea unei reacții rapide și flexibile cu promptitudinea de a preveni orice risipă, fraudă și abuz;

– consolidarea eforturilor de a integra misiunea critică a nivelului de reacție al tuturor instituțiilor și factorilor implicați în domeniile securității moderne;

– valorificarea abilităților proprii de reacție la dezastre majore și stări de urgență, inclusiv a evenimentelor catastrofice, concentrând atenția mai ales pe evaluare și conștientizare riscuri, amenințări și pericole, de luare a deciziilor oportune și comunicării lor adecvate în cazul situațiilor de urgență, evacuări, misiuni de căutare și salvare, logistică, adăpost pentru populație etc.

Dat fiind faptul că este puțin probabil ca o entitate statală să poată securiza teritoriul împotriva oricărei amenințări/atac posibil, este util instituirea unui plan de management al riscului, care să constituie fundamentul politicii și deciziei de alocare a resurselor pentru nivelul național și acțiuni supranaționale.

Managementul riscului în aceste circumstanțe are în vedere evaluarea de amenințări și pericole, puncte vulnerabile și consecințe și, astfel, să se examineze cele mai bune modalități de diminuare a gradului de risc; să se ofere un cadru profitabil de a obține și aloca resursele necesare; să se reducă acest grad de risc la nivelurile acceptabile; să se anticipeze orice amenințare care se ivește pentru a lua din timp măsurile necesare aferente.

Practica de până acum arată că în felul acesta se îndeplinesc câteva cerințe și exigențe, cum ar fi: protejarea unui areal sau a entității statale; utilizarea cu prudență a resurselor oferite de conducerea strategică; integrarea practicilor consolidate din sectorul privat cu cele publice privind sistemul de a folosi resursele; desfășurarea de strategii interfuncționale, politici și programe, resurse și tehnologii adecvate, toate pentru îndeplinirea cu succes a oricărei misiuni.

Începând cu primul deceniu al acestui secol XXI, entitățile statale se confruntă cu multe provocări, dar în fața lor sau în fața competiției trebuie să se creeze un avantaj prin reziliența națională, printr-un nivel înalt și colectiv de creativitate și determinare, toate împreună identificând un spirit și o voință naționale.

Deosebirea între HS și securitatea națională este aceea că primul concept se organizează pe un areal cu nevoi suplimentare de securitate care se definește, se identifică, se declară și se supune ansamblului de măsuri și acțiuni specifice. Ca atare, arealul acesta poartă denumirea de spațiu de interes. Conform cercetării noastre științifice acest spațiu dobândește câteva caracteristici care justifică pe deplin opțiunea pentru organizarea HS.

Dintre cele mai relevante pentru cercetare și semnificative pentru securitatea modernă enumerăm: fiind supus unor factori de insecuritate aspectele de HS se includ in politica/strategia de securitate națională; are în perimetrul său elemente cu valoare pentru securitatea națională; trebuie să asigure supraviețuirea fizică și integritatea teritorială; asigură integrarea, dezvoltarea și bunăstarea economică; permite manifestarea onoarei și prestigiului național; permite menținerea stabilității internaționale.

Studiul privind concepțiile de realizare a HS în câteva state ne permite să afirmăm că totuși arealul/spațiul de interes poate fi vital sau secundar. Cel vital are implicații asupra însăși viața și existența unei comunități/națiuni pe întreg teritoriul statului și se poate folosi în acest caz pentru apărare/protecție inclusiv forța armată, iar pentru cel secundar se pretează mijloacele și procedeele altele decât războiul.

În HS, ca spațiu de interes pot intra următoarele elemente:

– teritoriul național în întregime, desigur dacă acesta nu este prea mare sau dacă amenințarea teroristă îl poate cuprinde ori are libertatea de a alege areale și obiective de lovit;

– spații și areale de obiective de interes care pot fi situate grupate ori la distanțe unele de altele, cu legături mai mult ori mai puțin evidente;

– vecinătatea legată de alte state, față de care sunt relații de prietenie și bună înțelegere ori o ostilitate ad-hoc creată sau istoricește persistentă;

– spațiul aerian, unde frecvent se pot produce acte de terorism aeriene sau îndreptate asupra spațiului terestru; statele dezvoltate și cu rol de actori internaționali extind acest areal dincolo de extraatmosferic, atingând Cosmosul; între aceste state, la înălțimi tot mai mari se pot produce confruntări cu folosirea terorismului specific în vederea dobândirii/păstrării supremației în mediul de confruntare; statele care nu pot acționa dincolo de înălțimile consacrate pentru armamente clasice, suportă acțiuni teroriste specifice spectrului undelor electromagnetice, cunoscând ori nu acest lucru;

– apele teritoriale în baza tratatelor internaționale formează împreună cu uscatul sau separat areale de interes, unde la suprafață și în imersiune fac protecție față de tentativele de terorism naval/costier/fluvial.

Realitatea și practica în domeniu ne-au reținut atenția că aceste areale pot fi mai mult ori mai puțin integrate, că au forțe de acțiune anti/contrateroriste specifice și/sau comune, dar întotdeauna HS le tratează întrunit pentru o mai ușoară coordonare și mărirea astfel a eficienței acționale.

Așa cum rezultă din studiul unor modele de HS adoptate/adaptate în unele țări dezvoltate, pentru organizarea și funcționalitatea securității naționale este nevoie de a avea în vedere câteva domenii. Numărul, sorgintea, specificul și profilul fiecăruia depind de caracteristicile geo/economice/politice/strategice a fiecărei țări. Totuși sunt câteva domenii obligatorii/de maximă necesitate pentru statele moderne și democratice care au intrat în jocul globalizării sau care se bucură de o securitate comună/colectivă globalizantă.

În majoritatea statelor prioritatea este acordată domeniului informațiilor/intelligence-ului. Este firesc să fie așa, deoarece confruntarea cu terorismul este, în primul rând, o confruntare informațională. Prin eficiența acțiunilor din acest domeniu se asigură nu numai prevenția (atât cât este posibilă), dar și formalizarea ripostei/reacției și, în mod deosebit, avertizarea drept parametru pentru ambele forme de acțiune și protecția populației. În acest sens fiecare stat și-a creat comunitate de informații suficient interconectată regional/zonal și a adoptat un sistem de avertizare explicit și gradual cu efecte benefice și integrat.

Locul principal/central al domeniilor HS se află în securitatea internă a statului, distribuit pe activități economice, administrative și sociale. Amenințările cu caracter prelungit/de permanență ale terorismului politic internațional și multinațional impun un control riguros la granițe, în toate mediile de existență a frontierei. Pentru țările europene această problemă este asociată Spațiului Schengen și are o importanță benefică dovedită pentru fiecare stat în parte, dar și pentru comunitatea europeană.

În prelungirea acestei precauții de frontieră apare protecția transporturilor ca domeniu deosebit în cadrul HS. Răspândirea lor pe areale (inter)naționale vaste, diversitatea lor, intensitatea de circulație etc. devin elemente atractive pentru terorism, mai ales că pot produce suferință socială îndelungată. În acest sens sunt cunoscute efectele mari și suferința prelungită în cazul acțiunilor teroriste din Spania și Anglia, îndreptate asupra transportului social urban. Ca măsură de HS se impune viabilitatea transporturilor, adică fiabilitatea lor constructivă și preocupări operaționale de protecție în cadrul infrastructurilor critice.

Un alt domeniu, de o complexitate și responsabilitate sporite, este cel pe care îl denumim contraterorism intern. Detalii privind contraterorismul au fost prezentate într-un subcapitol anterior. Este de remarcat, totuși, faptul că acest domeniu este implicat în toate celelalte domenii, însă este nevoie de o concepție națională/locală, de o operaționalizare a unor forțe naționale și locale, dar și de o coordonare permanentă și responsabilă pe timpul prevenției și reacției adecvate la diferite acte/acțiuni de terorism.

Disputa privind adoptarea unei reacții adecvate în cadrul contraterorismului intern continuă, cei mai mulți participanți considerând că latura militară trebuie substanțial eliminată din operaționalul-acțional, iar cea din penal are nevoie de o cooperare internațională în domeniul intelligence-ului.

Dezvoltarea economico-socială pe întreg arealul de securitate presupune preocupări pentru protejarea infrastructurilor de bază/vitale existente în aproape toate domeniile de activitate. Acțiunile teroriste îndreptate asupra lor produc suferințe sociale de amploare, cu urmări asupra normalității funcționale ale statului și societății.

Parametrul de studiu în cadrul HS este gradul de criticitate a fiecăruia, adică timpul, modul, împrejurarea și efectele ce se produc ca urmare a disfuncțiilor majore ale acestora de natură teroristă, antropică, constructivă ori catastrofică. De aceea acțiunile teroriste asupra lor vizează mai mult producerea ca efecte de suferințe și consecințe din partea populației precum lipsa celor necesare/vitale vieții, neîncrederea în instituțiile statului, suspiciunea față de răspândirea unor agenți patogeni, dezorientarea privind viitorul existențial, schimbări ale naturii, catastrofe și cataclisme naturale.

În unele state s-a definit și un domeniu denumit apărare împotriva terorismului, care nu este altceva decât dimensiunea militară a HS îndreptată contra terorismului politic internațional și multinațional. În momentul de față avem de-a face cu câteva forme de apărare antiteroristă: ca măsură de asigurare de luptă în bazele militare din străinătate; ca participare adecvată și specifică la măsurile de asigurare de luptă ale unor baze/obiective militare străine de pe teritoriul național; ca operație de protejare a dispozitivelor (multi)naționale aflate în misiuni în cadrul GWOT; ca utilizare a unor forțe de securitate (inclusiv private) pentru apărarea față de acte/acțiuni teroriste asupra unor obiective naționale; ca operațiuni interne ori externe pentru eliberarea de obiective și ostatici în confruntarea cu teroriști ori rebeli în cadrul unor ample acțiuni de stabilitate și securitate.

Această formă de apărare este înscrisă în toate doctrinele/strategiile de securitate națională sau colectivă, comună/cooperatistă cu valoarea că justifică și legalizează acțiuni în forță față de unele acte/acțiuni teroriste pe obiective de importanță deosebită.

Preocupările pentru HS nu pot rămâne în afara unor reacții/răspuns la evenimente catastrofice naturale cu efecte uimitoare și pagube materiale mari. Fiecare stat trebuie să aibă hărți ale arealelor supuse ciclic unor fenomene naturale catastrofice (cutremure, inundații, uragane, tornade, secetă etc.).

Pe baza datelor statistice, a lecțiilor învățate și a schimbului de experiență în cadrul HS se formalizează un domeniu pe care putem să-l denumim pregătire și răspuns la urgențe. Pregătirea presupune planuri și programe adecvate fiecărui tip de eveniment catastrofic ori comune pentru a se efectua pregătiri ale factorului uman multinațional, dar și diferite variante/scenarii de răspuns, adică de acțiune selectivă și coordonată pe obiective. Se au în vedere cu preponderență prevenția și limitarea dezvoltării producerii de pierderi umane și pagube materiale. Acțiunile se organizează și desfășoară la nivel de obiectiv, local și pe întreg arealul definit cu nevoi de intervenție.

O acțiune majoră este cea care prevede apărarea contra terorismului. Limitarea consecințelor actelor și acțiunilor teroriste este necesar să fie însoțită de fiecare dată de reziliența societală, socială și reconstrucția postconflict, adică refacerea după acționalul terorist. Instituțiile care deservesc populația să fie redate utilității inițiale în timpul cel mai scurt, liniștea și încrederea populației să revină la normal fără a produce traume și sechele majore, iar în ansamblu funcționalitatea de la nivelul local în sus să revină la normalitate. Schema logică a problemelor descrise mai sus este prezentată în continuare.

Așa cum rezultă din problemele prezentate până acum, HS este componenta cea mai activă și dinamică a securității moderne ce presupune o doctrină de securitate modernă, o politică specifică de securitate, o concepție operațional-acțională strategică eficientă, forme și procedee acționale adecvate, forțe și mijloace de natură diversă, resurse pe măsură, management superior și lecții învățate valorificate.

Din studiul nostru a reieșit că forma cea mai interesantă și mai eficientă de HS este cea care se bazează pe trei piloni:

– apărarea națională și relațiile externe ce se manifestă prin ceea ce înseamnă securitate națională comprehensivă cu trăsăturile și altor tipuri de securitate modernă-comună, colectivă, prin cooperare, evidențiată de peste 20 de domenii sau dimensiuni naționale și internaționale;

– starea de lege și ordine ce exprimă existența, organizarea și funcționalitatea statului democratic și de drept, având drept parametru de evaluare securitatea internă;

– organ specializat cu atribuții exclusive (Departamentul pentru Homeland Security) și responsabilitate totală în privința securității patriei față de factori de insecuritate de excepție și greu de prevăzut.

În ultima vreme s-a pus tot mai mult problema forțelor participante la HS. Sunt de remarcat diversitatea lor, capacitatea lor aperațional-acțională și mai ales succesiunea angajării lor în misiuni.

Putem concluziona și avansa ca propunere că HS poate și trebuie: să se perfecționeze național prin specificitate și adaptabilități locale; să se extindă la nivel macro prin formalizarea unui model de referință cu participare națională selectivă; să se consacre într-un document de sine stătător de tip strategie ca program de transpus în practică și de îndeplinit a politicii unice de HS.

Pentru mediul internațional de securitate, în urma cercetării științifice a rezultat nevoia unei comunități de HS pluralistă pe areale, pe baza a trei factori integratori: găsirea unei compatibilități în privința valorilor majore (destul de ușor de realizat); comunicarea, colaborarea și capacitatea instituțiilor politice de a realiza și păstra legături reciproce de securitate pe bază de mesaj clar și continuu; evidențierea unui comportament general și a unor atitudini conjuncturale predictibile.

În ultima vreme entitățile statale și arealele de securitate sunt tot mai mult preocupate de securitate modernă. De când a apărut conceptul de HS interesul a crescut, iar preocupările s-au diversificat foarte mult.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Prin prisma relațiilor internaționale, securitatea modernă poate fi privită simplist (absența amenințării), în termeni absoluți (este sau nu este securitate), ca o stare relativă (grade diferite de stabilitate) ori în termeni obiectivi sau subiectivi, adică evaluarea riscurilor, amenințărilor, pericolelor, provocărilor, sfidărilor, tensiunilor și agresiunilor neconvenționale, protejarea în fața lor și gradul de siguranță pe care-l percepe factorul social.

Așa se face ca a apărut HS, care a devenit un concept fundamental în cadrul securității moderne și mereu în devenire, adică de a fi definit tot mai larg, concret și științific. Pe deasupra va fi tot mai specific de realizat pe diverse planuri. Deci de la un concept oarecum vag și confuz, am ajuns în ultima vreme la un concept de o mare profunzime și diversitate definitorie și de conținut, ce definește concret centrul de greutate a securității moderne.

Afirmăm, de asemenea, că HS este și un concept fundamental pentru securitatea națională. Aducem în sprijinul acestei idei de cercetare științifică câteva argumente bazate pe realitatea cerințelor și a exigențelor securității moderne:

– în primul rând, orice model de HS trebuie și poate să fie apreciativ prin caracteristica de realizare conceptuală, organizațională și funcțională la vedere și măsurabilă a concepțiilor de materializare; în această privință, indicatorul denumit viteză de reacție pentru securitate devine fundamental, iar oportunitatea utilității și eficiența acțională de securitate sunt în complementaritate cu primul criteriu;

– în al doilea rând, prin conținutul plin de cerințe și exigențe moderne devine extrem de complex în interior; fiecare domeniu, mecanismele de funcționalitate, senzorii de conexiune în exterior, dar și structuralitatea dinamică fac din conceptul HS ceva de bază, cu valoare de fundament pentru securitatea modernă a unei entități statale și a oricărui areal de securitate;

– în al treilea rând, prin flexibilitatea definitorie, organizațională și structurală ale HS, securitatea națională devine interpretabilă, adaptabilă la realitățile în dinamică și ușor adoptabilă; ca rezultate sunt tot mai diverse și diversificabile, ceea ce pentru mulți specialiști poate apare cu un conținut diferit stârnind confuzii; cercetarea noastră a evidențiat că HS, fiind nucleul securității moderne, face din aceasta un concept temeinic în plan teoretic și practic-aplicativ, iar interpretările diferite țin de subiectivitate și superficialitate în a ințelege logica apariției HS ca necesitate, ce provine până la urmă din insuficiența practicii de securitate modernă;

– în altă ordine de idei, așa cum cere rigoarea științifică, conceptul de HS permite securității naționale o deschidere mult mai largă spre modernizare permanentă și chiar de revizuire/perfecționare în lumina unor circumstanțe; fiind o realizare consacrată în planul securității moderne, HS are o natură și o construcție care permit o serie de modificări considerabile în funcție de necesitatea și specificitatea în mediul de securitate; toate acestea întăresc ideea că HS se înscrie între conceptele fundamentale care dau suplețe științifică securității moderne;

– în aceeași ordine de idei, conceptele fundamentale sunt recunoscute în mediul științific ca fiind discutabile și disputabile, discutabile ca definire și utilitate, disputabile ca loc, rol, configurație și structuralitate; ori în mediile politic si academic discuțiile pe seama HS și a securității moderne sunt interminabile, dar nimeni nu neagă prezența și utilitatea conceptelor, existând în acest sens o reciprocitate de recunoaștere;

– dar ceea ce este mai interesant derivă din faptul ca HS are la bază un concept consacrat în SUA care a dat și dă satisfacție de circa un deceniu. În această idee, disputa pe conceptul analizat este de fapt pe același concept (un concept original) pe care îl recunosc și ceilalți, dar și alții și atunci credem că într-adevăr este un concept fundamental în cadrul securității moderne și al relațiilor internaționale;

– în ultimă instanță, credem că dezbaterile pe problematica și aspectele de bază ale HS și securității moderne ar trebui să ne bucure, deoarece cunoașterea lor devine mai consistentă și coerentă.

În momentul de față, pe termen mediu și lung, integrarea, dezvoltarea și securitatea statelor și grupărilor de state-uniuni, comunități, (con)federații – vor fi supuse tot mai mult provocărilor și sfidărilor globale în cadrul cărora situațiile riscante și amenințările pot juca rolul cel mai important.

Dintre amenințările globale cu efectele cele mai mari și negative enumerăm: insuficiența aplicării și realizării dezvoltării durabile pe diferite zone care produc un dezechilibru general; existența și extinderea sărăciei globale, zonale, regionale, locale și interne a statelor din motive de valorificare ineficientă/insuficientă a resurselor; persistența deficitului de democrație și a turbulențelor în multe zone și regiuni din toată lumea; îndepărtarea treptată a civilizației umane de matricea ei de existență și dezvoltare naturală; accentuarea polarizării sociale și economice (zone bogate și zone paupere) ca sursă majoră și continuă de instabilitate globală; lipsa păcii și armoniei sociale ca fundamente ale dezvoltării și creșterii economice; incapacitatea guvernelor de a se adapta pentru a face față globalizării.

Așadar, conceptul de securitate se află într-o evoluție permanentă. Pe măsura dezvoltării societății omenești apar noi componente ale securității. Un exemplu îl constituie securitatea cibernetică.

Între tipurile de securitate este o strânsă interdependență, fapt ce face ca acest concept să fie foarte complex. Interdependența este atât între dimensiuni, cât și între niveluri. Astfel securitatea individului este dependentă de securitatea statului și de securitatea economică. Există, de asemenea, o strânsă legătură între securitatea globală și securitatea statului.

Astăzi, spațiile de confruntare principale nu se mai referă la confruntările militare sau la ambițiile geopolitice, ci la rivalitățile economice și la cele legate de lupta pentru informații, comunicare și resurse.

În prezent, bătălia împotriva terorismului trebuie să aibă loc prin procedee legale și legitime, prin legătura cu factorul moral, interesul național conferind cota legitimității. Utilizarea unor procedee asemănătoare vor avea ca efect degradarea noțiunii de stat democratic, ducând la deschiderea unui cerc vicios al abuzurilor. Terorismul structurat vizează societățile deschise care, alături de libertatea cetățenilor sunt factori ce nu trebuie sacrificați în numele luptei împotriva terorismului.

Totodată însă, societatea civilă a statelor democratice trebuie să depună eforturi pentru asigurarea securității naționale, statul netrebuind să apeleze la instrumente care să compromită valorile esențiale pe care urmărește să le apere. Măsura democrației unui stat este dată de situațiile de criză față de care acesta are capacitatea de răspuns.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Deborah AVANT, The Market for Force: The Consequence of Privatizing Security, Cambridge University Press, New York, 2005, p. 9, amintit in Hans Born, Marina Caparini and Eden Cole, 'Regulating Private Security in Europe: Status and Prospects', Policy Paper No.20, Geneva Centrul pentru Controlul Democratica al Fortelor Armate (DCAF), Geneva

'Private Military Companies: Options for Regulation', Green Paper, Foreign and Commonwealth Office, UK, 2002

Michelle SMALL, Privatization of Security and Military Functions and the Demise of the Modern Nation-State in Africa, Serie Ocazională de lucrări: Volumul 1, Numărul 2, The African Centre for the Constructive Resolution of Disputes (ACCORD), 2006

Constantin ONIȘOR, Industria (semi) privată de securitate, Editura ANI, 2011

Clive JONES, Private Military Companies as Epistemic Communities in Civil Wars, Vol.8, No.3, 2006

Constantin ONIȘOR, Împreună… pentru securitate, Editura AOS-R, 2011

Paul ROBINSON, Dicționar de securitate, Publishing,2010

Colectiv, Studii de securitate, British Council, Cavallioti, 2012

Dumitru Miron, Ovidiu FOLCUȚ, Mediul internațional de afaceri, Colecția INDE Ploiești, 2005

Constantin ONIȘOR, Introducere în problematica securității, Editura ANI, 2010

MOISE, Sorin Fațete ale conceptului de securitate, Colocviu Strategic 2006

Univers strategic, Revista Universitară Română de Studii de Securitate, Anul IV, Nr.3 (15), Iul-Sep.2013