Managementul Infodecizional Modern
CUPRINS
INTRODUCERE
Managementul urmărește atingerea unor obiective (scopuri) utilizând resurse: oameni, materiale, spații, timp. Resursele sunt considerate inputuri (intrãri) în proces, iar obiectivele outputuri (ieșiri), succesul unei bune conduceri (management) fiind dat de raportul dintre ieșiri și intrãri, care indicã productivitatea organizației.
Managementul unei organizații nu poate fi asigurat în conditii corespunzătoare, fără cunoașterea sistematică a modului în care se desfășoară întregul proces al economiei unității. Pentru aceasta este necesar ca managerul să dispună de un rațional și eficient sistem de informare economică, tehnică și socială.
Realizarea unei informări complete, operative și de calitate, nu poate fi realizată decât în cadrul unui sistem informațional adecvat. Sistemul informațional managerial apare ca un complex de oameni și activități practice, de echipamente și de proceduri, orientat către modelarea proceselor manageriale cu ajutorul unor operații de prelucrare a informațiilor.
Procesul managerial este un proces de însușire și transmitere a informației, iar actul de adoptare a deciziei reprezintă momentul central al acestui proces. Adoptarea deciziei generează informația decizională, care se transmite la executanți sub formă de planuri, sarcini, normative, comenzi și le serveste ca impuls spre acțiuni coordonate și orientate spre scopuri manageriale precise.
În activitatea managerială, informarea/informația are un rol deosebit reprezentând un instrument indispensabil în elaborarea procesului de dezvoltare a societății comerciale, în urmărirea realizării acestuia, în valorificarea resurselor si atingerii obiectivelor. Datele si elementele informationale, sunt necesare la cunoașterea proceselor si fenomenelor manageriale, la examinarea lor critică în vederea fundamentării deciziilor ce se impun. La rândul ei, cunoașterea înseamna stapânire și prevedere, elemente ce reprezintă coordonatele esențiale ale managementului societatii comerciale.
În lumea afacerilor, noțiunile de e-business, alături de e-economy și e-commerce, sunt termeni familiari, deja consacrați. E-business reprezintă o nouă cale de a conduce afacerile, prin interconectarea electronică (Internet), în mod eficient, cu viteză, inovativ și prin crearea unei noi valori într-o organizație.
E-Defence, prin analogie cu e-business, definește interconectarea afacerilor militare, noua revoluție a afacerilor militare. Prin afacere militară se înțelege orice activitate din cadrul organizației militare care susține un obiectiv specific acesteia.
CAPITOLUL I
MANAGEMENTUL – ȘTIINȚĂ A LUMII MODERNE
1.1 Definirea conceptului de management
Din punct de vedere etimologic cuvântul “management” derivă de la latinescul “manus” (mână) și reprezintă ca expresie literară “manevrarea”, “pilotare”. Cel care manevrează respectiv piloteaza organizația este managerul. El este cel care participă la organizarea și realizarea acțiunilor manageriale. Așa cum subliniază Al. Graur, de la latinescul “manus” s-a format în limba italiana “mannegio” (prelucrare cu mana), de unde prin intermediul cuvântului francez “manege” , a trecut în limba română cu semnificația de “loc unde sunt dresați caii”. Din franceză , cuvântul a fost împrumutat de limba engleză sub forma verbului “to manage” care înseamnă a administra, a conduce. Englezii au derivat apoi “manager” și “management”, ceea ce înseamnă “conducător” și “conducere”. Rezultă deci că verbul englez “to manage” are aceeași rădăcină ca și termenul românesc “manej” și cel italian “mannegio” și anume termenul latin “manus” (mână).
Încă din Roma Antică și vechea grecie au fost semnalate elemente incipiente ale managementului denumite și empirice. Începuturile managementului științific se plasează la sfârșitul perioadei feudale și începutul capitalismului odată cu dezvoltarea meșteșugurilor și apariția mașinilor (revoluția industrială). Dezvoltarea schimbului de mărfuri datorită excesului de produse și cerința permanentă de a produce în condiții cât mai bune, cu cheltuieli reduse au condus la necesitatea elaborării unor reguli de desfășurare a procesului de muncă, de repartizare a sarcinilor pe lucrători și locuri de muncă, de stabilire a unor relații între diferitele sectoare ale aceleași unități de producție și între fiecare unitate de producție și mediul ambiant cu scopul de a asigura resursele necesare. Apare astfel o cerință permanentă de coordonare a întregului proces de producție, de urmărire și control a activității fiecărui compartiment al unității.
Termenul management nu se afirmă în domeniul economic, în înțelesul pe care noi îl percepem astăzi nici în secolul al XVIII-lea. În 1776 Adam Smith a teoretizat în “Bogăția națiunilor” revoluția industrială. La acea dată termenul management semnifica capacitatea de organizare rațională și de coordonare competentă a activității grupurilor umane orientate spre atingerea unui scop. Dar, nu numai atat, noțiunea de management implica atunci și necesitatea de a testa însușirile și aptitudinile fiecăruia pentru a ocupa locul cel mai potrivit însușirilor și pregătirii sale.
Definirea managementului a determinat largi dezbateri în rândul specialiștilor deoarece definițiile elaborate abordau parțial obiectul de activitate al managementului fără a reuși să ilustreze complexitatea reală a acestuia. Dicționarul enciclopedic definește managementul ca „ansamblul activităților de organizare și conducere în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea și reglarea proceselor microeconomice; știința organizării și conducerii întreprinderii”. Specialiștii americani Reece și O’Grady consideră managementul ca fiind „procesul de coordonare a resurselor umane, informaționale, fizice și financiare în vederea realizării scopurilor organizației”, iar Longenecker și Pringle îl definește ca „procesul de obținere și combinare a resurselor umane, financiare și fizice, în vederea îndeplinirii scopului primar al organizației – obținerea de produse și servicii dorite de un anumit segment al populației”.
În concordanță cu pragmatimul american, prin management se înțelege o stare de spirit, un mod de a privi și a aborda problemele, o modalitate concretă de a dirija într-o viziune dinamică îndreptată spre un scop bine precizat, urmărindu-se prioritar obținerea unei eficiențe maxime în fiecare activitate.
În multitudinea de definiri ale acestui concept se regăsesc cele ce fac abordarea acestuia ca proces în legatura cu persoanele dintr-o organizație, ca știință, ca arta sau ca disciplină științifică. În concepția americană, managementul înglobeaza toate funcțiile de conducere dintr-o organizație.
De asemenea, în opinia lui A. Mackensie “managementul este procesul în care managerul operează cu trei elemente fundamentale: idei, lucruri și oameni, realizând obiectivul prin alții.”
În ultima perioadă, odată cu dezvoltarea știintei manageriale, mulți specialiști au fost de acord cu următoarea abordare: “Managementul studiază procesele și relațiile de management, în vederea descoperirii legităților și principiilor care le guvernează și a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici și modalități de conducere, care să conducă la creșterea competitivității și eficienței organizației”.
1.2 Funcțiile managementului
Managementul se aplică oricărui tip de organizație. Realizarea obiectivelor organizației impune efectuarea unui ansamblu de procese de muncă. Procesele de muncă derulate în cadrul organizației se clasifică în:
procese de execuție;
procese de management.
Procesele de execuție reprezintă ansamblul acțiunilor prin care forța de muncă acționează asupra capitalului tehnic, în vederea obținerii de produse și servicii sau în acțiuni cu caracter funcțional-aprovizionare, vânzare, contabilitate, personal – prin care se pregătesc sau se aplică deciziile managerilor.
Procesele de execuție sunt efectuate de executanți – muncitori și personal din aparatul managerial care nu au funții de conducere (ingineri, economiști, sociologi, tehnicieni s.a.).
Procesul de management reprezintă ansamblul integrat al acțiunilor de prevedere, organizare, coordonare, antrenare a personalului și control-reglare exercitate de sistemul conducător în vederea stabilirii și realizării obiectivelor organizației.
Procesul de management este exercitat de manageri, care constituie subiectul sau sistemul conducător.
La baza tuturor funcțiilor managementului și a deciziei manageriale stau informarea și comunicarea. Exercitarea tuturor funcțiilor managementului și adoptarea deciziilor necesită informații relevante asupra mediului intern și extern al organizației. Calitatea informației influențează calitatea deciziei și, implicit, calitatea procesului de management.
Prin exercitarea acestor funcții ale managementului se creează condiții pentru derularea activităților de execuție propriu-zise privind producția.
În formularea și delimitarea funcțiilor managementului este necesar să se aibă in vedere următoarele cerințe:
funcțiile managementului sunt acțiuni universale, tipice care sunt efectuate în mod obligatoriu de orice subiect de conducere ce exercită o influență rațională asupra obiectului condus, indiferent de complexitatea acestuia;
fiecare funcție are un început și un sfârșit și, în consecință, funcțiile sunt relativ independente, însă fiecare funcție exercită o influență asupra celorlalte funcții, fiind influențată la rândul ei de celelalte funcții; așadar, informarea și decizia nu sunt funcții distincte ale conducerii, întrucât ele se regăsesc în toate funcțiile;
acțiunile componente ale funcțiilor sunt dinamice, ele se schimbă în timp sub influența unor factori, cum sunt: progresul științifico-tehnic, mediul ambiant extern al firmei, dezvoltarea știintei managementului, obiectivele economiei naționale și ale verigilor ei componente într-o anumită etapă de dezvoltare s.a.; în consecință, anumite acțiuni componente ale diferitelor funcții se pot constitui în funtii de sine stătătoare, daca acțiunile respective dobândesc o mare importanță într-o anumită etapă.
Pornind de la aceste cerințe, precum și de la diferite puncte de vedere asupra funcțiilor managementului, managerii trebuie să exercite următoarele funcții:
previziunea;
organizarea;
coordonarea;
antrenarea;
control reglarea.
1.2.1. Funcția de previziune
Funcția de previziune cuprinde ansamblul acțiunilor prin care se stabilesc obiectivele organizației pe termen scurt, mediu și lung, se formulează modalitățile de acțiune în vedera realizării acestora și se fundamentează necesarul de resurse.
Previziunea răspunde deci la întrebările: "ce trebuie și ce poate fi realizat în cadrul organizației?" în condițiile și concomitent cu desemnarea resurselor necesare.
Rezultatele previziunii se împart în funcție de orizont, grad de detaliere și obligativitate în trei categorii principale:
prognoze;
planuri;
programe.
Prognozele acoperă un orizont minim de 10 ani, au un caracter aproximativ, nefiind obligatorii. De regulă, prognozele, fie că sunt normative sau exploratorii, se rezumă la principalele aspecte implicate, în final continuând un set de date cu valoare indicativă referitoare la ansamblul organizației sau la principalele activitati incorporate.
Prin studiile de prognoză se evidențiază tendințele evoluției mediului ambiant și ale organizației.
Planurile, în care se finalizează cea mai mare parte a proceselor de previziune, se referă, de regulă, la perioade cuprinse între 5 ani și o lună. Gradul lor de detaliere variază invers proporțional cu orizontul, în mod firesc planurile curente fiind detaliate, în timp ce planul organizației pe 5 ani se rezumă doar la obiectivele fundamentale ale firmei și principalele resurse aferente. Planurile organizației au un caracter obligatoriu, fiind baza desfasurării activităților încorporate. Planurile se fundamentează pe baza obiectivelor și orientărilor stabilite prin strategie, tactică și politică pe care le detaliază și le fundamentează mai riguros.
Programele sunt a treia modalitate principală de concretizare a previziunii. Specificul lor este orizontul redus, cel mai adesea o decadă, o săptămână, o zi, un schimb, o oră. Firește, programele sunt foarte detaliate, elementele cuprinse fiind obligatorii și prezentând un grad ridicat de certitudine.
Ultimele decenii au marcat procese spectaculoase în domeniul previziunii, printre cele mai intense la nivelul procesului de management. Pe plan teoretic, expresia acestor progrese o reprezintă conturarea planificării organizației ca un domeniu de sine stătător, ca o disciplină științifică. Pe plan operațional, expresia saltului calitativ înregistrat o constituie îmbogățirea sensibilă a arsenalului metodologic utilizat în previzionarea activităților agentului economic, ce cuprinde, prinre altele, metodele: extrapolarea, scenariile, tehnica Delphi, simularea, analiza de corelație etc.
Exercitând funcția de previziune cu componentele sale, managerii promovează, totodată, schimbări structurale la nivelul organizației.
1.2.2. Funcția de organizare
Funcția de organizare cuprinde acel ansamblu de activități prin care atât procesele de muncă fizică și intelectuală, cât și componentele acestora sunt definite, stabilite și delimitate în vederea grupării lor în raport cu structura organizatorică a forganizației: posturi, locuri de muncă și compartimente.
Organizarea reprezintă una dintre cele mai importante condiționări ale creșterii productivității muncii.
Efortul de organizare pe care orice societate trebuie să-l angajeze, trebuie orientat spre câteva direcții considerate obligatorii:
definirea poziției și rolului fiecărui compartiment operațional sau funcțional;
repartizarea concretă și echilibrarea sarcinilor;
stabilirea relațiilor dintre diferitele compartimente din cadrul societății, și dintre posturile unui compartiment;
construirea unui sistem descentralizat de elaborare și după caz, de adoptare a deciziilor.
Realismul deciziilor este condiționat de cantitatea și calitatea informațiilor de descriere a fenomenelor și proceselor conduse.
Mai mult decât celelalte funcții ale managementului organizarea are un impact direct asupra fiecărui membru a societății. Această pentrucă prin organizare sunt stabilite și răspunderile, sarcinile, modul în care ele urmează să fie realizate. De asemenea, sunt stabilite toate relațiile ce apar între diferitele posturi, indiferent că este vorba de relații de autoritate, cooperare sau colaborare. Exercitarea funcției de organizare are în vedere operarea cu mai multe categorii socio-economice și anume: autoritatea, responsabilitatea, răspunderea, delegarea și cooperarea.
Autoritatea constă în dreptul și puterea managerului asupra subordonaților de a le influență acțiunile. Autoritatea rezultă din pozițiamanagerului în societate. În plan concret, autoritatea înseamnă a comandă, a decide, a da ordine și a controla modul de îndeplinire a acestora.
Puterea sau autoritatea poate determina eficientă în condițiile în care managerul:
– găsește cele mai potrivite modalități de a recompensa realizările deosebite ale subordonaților;
– folosește corect sancțiunea, că instrument necesar pentru amendarea nerealizărilor sau realizărilor noncalitative;
– își construiește și își menține un prestigiu care rezultă nu în mod obligatoriu din poziția sa ierarhică;
– sesizează și exploatează în folosul organizației componenta creatoare, dacă această există, din activitatea subordonaților;
– dovedește că, pe de o parte, posedă suficiente cunoștințe de specialitate și de conducere, iar pe de altă parte, are disponibilitatea de a și le îmbogăți, racordându-se permanent la cerințele de informare.
1.2.3. Funcția de coordonare
Conform aprecierilor lui Henry Fayol, funcția de coordonare a managementului are rolul de a lega, uni și armoniza faptele, eforturile și actele ce se petrec într-o societate, scopul fiind ușurarea activității și asigurarea succesului. Dinamica mediului înconjurător, modificările din cadrul organizației justifică exercitarea funcției de coordonare, care, constă în asigurarea unei concordante între diferite decizii care se elaborează, adoptă și între diferite acțiuni care se desfășoară. Coordonarea are în vedere decizii și acțiuni care pot fi, fie la același nivel ierarhic, fie între nivele ierarhice diferite.
Funcția de coordonare este necesară datorită:
influențelor la care este supusă organizația, atât din interior cât și din exterior;
modificărilor însemnate impuse de progresul tehnic din diferitele domenii de activitate;
apariția unor activități noi, neanticipate în perioada alcătuirii planurilor și programelor;
unei atitudini noi a membrilor organizației.
Realizarea funcției de coordonare necesită:
existența unui sistem viabil de comunicare, atât la nivelul organizației, cât și în cadrul fiecărui compartiment care să permită managerului pe de o parte culegerea informațiilor , iar pe de altă parte transmiterea deciziilor elaborate și adoptate, către subordonați;
eșalonarea rațională a deciziilor la toate nivelurile organizației;
utilizarea delegării de autoritate;
pregătirea riguroasă a cadrelor, precedată de o selecție corespunzătoare.
Determinată în mare măsură de componenta umană a potențialului managerului, coordonarea este funcția managementului cea mai puțin formalizată. Este unul dintre motivele pentru care evalurea efectelor concrete ale exercitării acestei funcții are un mare grad de probabilitate.
1.2.4. Funcția de antrenare
În relația directă cu raporturile interpersonale ale managerului, funcția de antrenare include acele acțiuni prin care unul, mai mulți sau toți membrii unui colectiv de muncă sau ai unei organizații, sunt convinși și determinați să participe la stabilirea și realizarea obiectivelor planificate. Opțiunea pentru participare trebuie să fie rezultatul unei anumite motivări, care, la rîndul ei, este condiționată printre altele, de rolul și particularitățile factorului uman din cadrul unei organizații.
Funcția de antrenare are un caracter operațional și vizează atât nivelul de conducere, cât și cel de execuție dintr-o organizație.
Exercitarea funcției de antrenare nu este posibilă fără comandă. Comanda, prin caracterul ei imperativ îi ajută pe manageri să influențeze direct acțiunile subordonaților.
Comanda înseamnă:
elaborarea unor hotărâri precise, clare, care trebuie să ajungă la nivelul de execuție în timp optim și la un grad de înțelegere care să facă posibilă executarea ei de către cei cărora le-au fost adresate;
existența unei dependențe evidente între eficiența transpunerii în practică a dispozițiilor managerilor și calitatea informațiilor pe baza cărora aceste dispoziții au fost elaborate. Eficiența unei dispoziții depinde în mare măsură și de importanta restricție a nedepăsirii nivelului de competență care a fost acordată unui subordonat;
recunoașterea unei dependențe permanente între nivelul de îndeplinire a sarcinilor și starea de disciplină a fiecărui angajat în fiecare compartiment din organizație. Dependență ce nu poate fi ignorată între comandă și stilul de conducere al managerilor.
Alături de comandă, al doilea element de precizat al funcției de antrenare este motivarea. Întotdeauna cînd se vorbește de o organizație, abordarea problemei performanțelor acesteia este inevitabilă. Performanța unei organizații rezultă din însumarea performanțelor individuale ale membrilor ei.
Performanța individuală depinde de:
capacitatea profesională a individului;
imaginea pe care o are individul față de propriul rol în organizație;
motivația acestuia.
Pentru a se asigura eficacitatea funcției de antrenare, procesul motivării trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
să fie complex, în sensul utilizării combinate a stimulentelor materiale și morale;
să fie diferențiat în funcție de particularitățile fiecărui individ care face parte din organizație;
să fie gradual, ceea ce înseamnă o satisfacere succesivă a nevoilor, în relație directă cu aportul pe care un individ îl aduce la realizarea obiectivelor organizației.
1.2.5. Funcția de evaluare – control
Definită că ansamblul proceselor prin care performanțele organizației sunt verificate prin raportarea realizărilor la obiectivele stabilite, funcția de evaluare-control presupune parcurgerea următoarelor faze:
măsurarea performanțelor;
compararea realizărilor cu obiectivele și standardele stabilite inițial evidențiind abaterile produse;
stabilirea standardelor;
identificarea și explicarea cauzelor care au produs abaterile.
Analiza are în vedere în egală măsură:
abaterile pozitive care pot reprezenta cu adevărat performanțe, care însă pot fi cauzate și dintr-o subdimensionare a obiectivelor sau dintr-o stabilire eronată a standardelor. Aprecierea corectă și realistă a abaterilor pozitive ferește conducereaorganizației de pericolul unei prestații defectuoasă marcată de rezultate de suprafață amăgitoare;
abaterile negative care trebuie corectate prin: o mai bună organizare a muncii, reanalizarea relațiilor din triunghiul de aur al managementului, reconstruirea planurilor și programelor dacă s-a constatat nerealismul lor, sau dacă în conținutul factorilor endogeni sau exogeni au apărut modificări semnificative.
Managementul pune în fața controlului unele cerințe dintre care cele mai importante sunt:
existența unui sistem informațional, în care funcționarea feed-backului să permită obținerea informațiilor necesare deciziilor impuse de apariția abaterilor;
instituirea de către manager a controlului permanent în compartimentul pe care îl conduce;
practicarea autocontrolului de către fiecare manager;
asigurarea unui control flexibil și ușor de adaptat la modificările de ordin tehnic, economic și social, care apar atît înmediul extern, cît și intern al organizației;
efectuarea atât a controlului corectiv (orientat spre trecut feed-back control) cît și a controlului preventiv (orientat spre viitor feed-forward control).
Funcția de control-evaluare reprezintă ultimul moment al unui proces mnagerial complex care acoperă întreagă activitate a organizației.
Abordate individual, dar mai ales intercondiționat, funcțiile managementului reprezintă suportul obligatoriu al oricărei activități.
1.3 Managementul informației
Managementul informațional, dea lungul evoluției sale, a parcurs mai multe stadia pornind de la o funcție auxiliară, cu o importanță redusă de management al documentelor, respective exercitarea controlului fizic al acestora. În deceniul șapte al secolului trecut progresul economic și tehnologic a contribuit la trecerea la un nou nivel al managemetului informației, acela al tehnologiilor automatizate. Datorită ponderii diferite privind alocarea resurselor necesare dezvoltării, managementul informațional a avut o evoluție disproporționată la nivel mondial, determinând diferențe semnificative între diferite state, corporații și organizații la nivel mondial.
Cele mai multe organizații din societățile dezvoltate au deja un management al resurselor informaționale, ceea ce reprezintă al treilea stadiu de evoluție. În aceste organizații, resursele informaționale include, deopotrivă, tehnologile informatice și informațiile în sine. Se poate vorbi, astăzi, că déjà unele industrii și organizații au intrat în stadiul patru al managementului informației, utilizând informația în mod strategic, aceasta încetând să mai fie o simplă resursă și devenind mai degrabă o armă strategică în lupta competivității. Datorită acestui aspect, managementul informației devine o funcție a managementului organizației de success, fiind tot mai legat de conducerea global a unei organizații, a unei afceri, fiind dependent tot mai mult de tehnologia informației.
În literatura de specialitate sunt recunoscute patru categorii de resurse correlate cu activitatea managerial, care pot fi particularizate și organizației militare – capitalul, forța de muncă/personalul militar, mijloacele de producție/ tehnica militară și informația. Diferența dintre informație și celelalte tipuri de resurse constă în faptul că prima este compresibilă, difuzabilă, partajabilă, intact și după utilizări repetate. În prezent, informația a devenit un concept general, organizator, central în jurul căreia se cristalizează ideile, valorile și activitățile.
În cadrul procesului de management, obiectivele de bază ale utilizării resurselor, inclusiv al celor informaționale, îl reprezintă:
maximizarea valorii și beneficiilor obținute din utilizarea resurselor pentru a atinge obiectivele organizaționale;
minimizarea costului achizițiilor, prelucrării și disponibilizării resurselor;
responsabilitatea bine definită pentru utilizarea eficientă a resurselor și asigurarea unei bune și ritmice aprovizionări a resurselor în cauză.
Prin urmare, managementul informației poate fi conceptualizat ca fiind “un sistem elaborate cu scopul de a procura informațiile necesare unei activități bine determinate” care cuprinde “un ansamblu de metode, de mijloace auxiliare și de operații prin care unei organizații îi este asigurată informația necesară”. O altă definire face referire la “o activitate sistematică de culegere, stocare și prelucrare a datelor care, oferind managementului (în sensul restrains de alegere între alternative) informațiile necesare, permit dirijarea și controlul administrative al activităților în funcție de responsabilitatea asumată”.
Din analiza acestor definiții se poate afirma că managementul informației are aceleași funcții ca orice process managerial, fucțiile sale sportând acele elemente de specificitate generate de scopul întregii sale acțiuni. Datorită recunoașterii informației ca o resursă indispensabilă, a dus la impunerea conceptului de management al resurselor informaționale, iar managerii au ajuns să aplice acestora principiile managementului general al resurselor.
Exercitarea managementului unor astfel de structure solicit planificare, organizare și administrare amănunțită a tuturor activităților, ceea ce determină un management al informației la fel de complex.
1.4 Managementul modern
Managementul modern implică un mare număr de abilități și orientări, dintre care multe presupun abilități legate de statistică, utilizarea tehnologiei informației, contabilitate și matematică. Managementul pune accent pe rezolvarea rațională a problemelor și pe gândirea logică. Cum managementul implică în mod necesar oameni, este de o mare importanță deținerea de abilități interpersonale abilitatea de a lucra cu indivizii, dar și cu echipe de lucru. Pentru a avea succes, un manager trebuie să îndeplinească mai multe roluri și funcții.
Domeniul managementului se intersectează cu un mare număr de discipline științe sociale, logică, filozofie, matematică, tehnologie informatică, relații internaționale, lingvistică și cultură. Pentru a fi bine pregătit, viitorul manager are nevoie de un bagaj bogat de cunoștințe din domenii variate și de abilități care să îi permită să îndeplinească o serie de funcții; toate acestea îl vor ajuta să își îmbunătățească din punct de vedere calitativ deciziile și abilitățile.
Orice societate sau cultură prezintă diverse forme de organizații sociale, politice sau economice care necesită management și manageri. La nivel național, rolul de manageri îl îndeplinesc președinții, regii, cancelarii etc.
Sociologul și economistul german Max Weber a urmărit evoluția organizațiilor de la conducerea despotică până la birocrațiile moderne. Organizațiile, administrate inițial de către clasele favorizate, ai căror membri se bucurau de legături familiale avantajoase, au ajuns să fie conduse de un grup de oameni care se bazează pe competențele lor în rezolvarea problemelor. Majoritatea organizațiilor occidentale funcționau, la începutul secolului al XX-lea, ca birocrații naționale. Noțiunile referitoare la management au început să se dezvolte și au devenit subiecte de cercetare abia în anii 1900.
Școli moderne de gândire managerială
Complex și uneori divergent, actul de conducere este definit de eforturile depuse în practica managerială a mai multor decenii. Pe măsură ce condițiile economice și sociale s-au schimbat, s-au modificat și modalitățile prin care managerii înțelegeau să ajute la atingerea obiectivelor organizaționale. Cea mai bună modalitate de a înțelege dezvoltarea practicii manageriale actuale este analizarea școlilor de gândire managerială apărute de la începutul secolului trecut.
Școala rațională de gândire managerială a apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea și a fost condusă de francezul Henri Fayol, care în 1916 a publicat Managementul general și industrial. Fayol privea managementul ca pe un sistem rațional și considera că în orice afacere este nevoie ca activitățile, fie ele tehnice, comerciale, financiare, contabile sau legate de securitate, să fie conduse pe baza unor principii elementare ale managementului.
Cele 14 principii ale managementului enunțate de Fayol sunt:
1. Diviziunea muncii. Specializarea angajaților (muncitori și membri ai conducerii), în vederea creșterii eficienței și îmbunătățirii rezultatelor.
2. Autoritate și responsabilitate. Dreptul de a da ordine și puterea de a pretinde supunerea.
3. Disciplină. Gradul în care angajații sunt supuși, își dau silința, își consumă energia și modul în care se comportă sunt influențate de cei care îi conduc.
4. Unitatea decizională. Nici o persoană nu trebuie să aibă mai mult de un șef.
5. Unitatea direcției. O organizație trebuie să aibă un singur plan de atingere a obiectivelor (dezvoltarea principiului unității decizonale).
6. Subordonarea intereselor individuale interesului general. Preocuparea față de organizație este mai importantă decât preocupările individuale.
7. Plata. Asigurarea compensațiilor corecte și satisfăcătoare pentru toți, recompensarea competenței.
8. Centralizare. Consolidarea funcțiilor manageriale în acord cu circumstanțele din mediul înconjurător al organizației.
9. Ierarhie. Liniile de autoritate trebuie să fie clar definite dinspre vârful către baza organizației.
10. Ordine. Oamenii și materialele trebuie să se afle în locul potrivit la momentul potrivit, iar oamenii trebuie să ocupe postul care li se potrivește cel mai bine.
11. Echitate. Loialitatea angajaților trebuie să fie încurajată prin tratamentul just, corect și prin bunătate.
12. Stabilitate. Părăsirea organizației de către un număr mare de angajați este deopotrivă cauza și efectul ineficienței; organizațiile bune sunt cele care au conduceri stabile.
13. Inițiativă. Necesitatea creării unui plan și asigurării succesului acestuia și oferirea oportunității subordonaților de a-l realiza.
14. Esprit de corps. Comunicarea orală trebuie folosită pentru a asigura coeziunea echipelor.
Conducerea și alte procese organizaționale trebuie să fie capabile să asigure probabilitatea maximă ca, în toate interacțiunile și relațiile din cadrul organizației, fiecare membru, în lumina trecutului, valorilor, dorințelor și așteptărilor sale, să considere experiența ca fiind suportivă și că aceasta îi va dezvolta și menține sentimentul valorii și importanței propriei persoane.(R. Likert)
Orientarea managementului ca știință a fost mai puternic definită în Statele Unite de către Frederick Taylor, cunoscut ca părinte al managementului științific. Taylor a subliniat nevoia observării pe cale empirică (examinarea unor fenomene reale), a analizării și experimentării și considera că managerului îi revine rolul de a descoperi cea mai bună modalitate de desfășurare a muncii sub îndrumarea sa.
În prezent, domeniul managementului nu mai este dominat de o singură școală de gândire managerială. Preocuparea actuală este aceea de a unifica într-o perspectivă coerentă diversele accente pe care se axează numeroasele școli de gândire managerială existente.
Această școală continuă o parte a tradiției deschise de Henri Fayol, prin importanța acordată funcțiilor managementului , activități ca planificarea, organizarea, îndrumarea, coordonarea și controlul, care caracterizează munca unui manager. În această școală de gândire este inclusă și nevoia de a studia rolurile managerului.
Această școală încearcă să includă rezultatele cercetărilor actuale din științele comportamentale, și a dat naștere unei discipline numită comportament organizațional. Accentul cade pe stilul managerial, pe managementul participativ, munca în echipă, dinamica grupului, comportamentul individual, motivare și comunicare, și se consideră că este necesară integrarea într-o abordare coerentă a unui mare număr de cercetări. Această școală, care a avut un impact puternic asupra managementului, susține că managerii trebuie să privească organizația ca pe un sistem , un sistem deschis care interacționează cu mediul și care este alcătuit din subsisteme interne legate între ele (subsistemul tehnic, subsistemul social și subsistemul administrativ).
Una dintre cele mai recente tendințe în gândirea managerială este aceea de a privi organizația ca o cultură sau subcultură. Acest cadru de referință operează o distincție între aspectul material și aspectul imaterial al culturii: aspectul material include factorii fizici (clădiri, aspect, echipament și tehnologie), în timp ce aspectul imaterial include valorile, normele, simbolurile și scopurile care definesc modul în care oamenii ar trebui să trăiască și să se comporte (corect și greșit, important și neimportant) și identifică scopurile pe care oamenii le consideră motivante pentru a muncii.
Școala contemporană de gândire managerială accentuează necesitatea utilizării metodelor cantitative în management, idee susținută de dezvoltarea calculatoarelor și a unor modele matematice și statistice complexe. Anumite domenii ale unei afaceri (contabilitate, finanțe, economie) sunt atât de complexe încât nu pot fi stăpânite decât prin utilizarea de modele matematice. Planificarea, previziunea și luarea de decizii bazate pe analiza rațională a datelor sunt aspecte importante pentru adepții acestei școli.
Odată cu apariția computerelor și a progreselor în domeniul sistemelor informaționale și în telecomunicații, managerii au fost nevoiți să abordeze un stil managerial mai accentuat orientat către tehnologie. Școala situațională este o încercare de a sublinia importanța flexibilității managementului în funcție de un număr cât mai mare de situații de muncă, dar nu spune managerilor cum să acționeze pentru a fi cât mai eficace. Se pare că există o serie de acțiuni manageriale aplicabile aproape oricărei situații (ascultarea, acordarea de importanță oamenilor, utilizarea tuturor resurselor), în timp ce alte acțiuni sunt specifice unor situații unice. Acest lucru înseamnă că managerii de succes trebuie să aibă cunoștințe despre management în general, dar și să înțeleagă anumite aspecte specifice ale organizației și ale situației de lucru în care acestea sunt plasate.
Acțiuni manageriale moderne
O metodă utilă de înțelegere a managementului este determinarea acțiunilor pe care managerii ar trebui să le facă pentru a atinge obiectivele organizaționale și a acțiunilor pe care ei le fac efectiv. Un teoretician al managementului modern, Luther Gulick, în încercarea de a stabili ce trebuie să facă un manager pentru a atinge obiectivele organizației, a întocmit următoarea listă de funcții ale managementului:
1. Planificarea. Determină ce trebuie făcut și cum va fi făcut pentru ca obiectivele organizaționale să fie atinse.
2. Organizarea. Identificarea activităților necesare și stabilirea structurii formale a unităților de lucru și a autorității prin care aceste obiective vor fi atinse.
3. Angajarea. Procesul selecționării, instruirii și menținerii personalului necesar funcționării organizației.
4. Conducerea. Stabilirea obiectivelor, luarea deciziilor, transmiterea deciziilor și instrucțiunilor subordonaților.
5. Coordonarea. Asigurarea interacțiunii dintre diferitele părți ale organizației astfel încât munca să fie îndeplinită în mod coerent.
6. Raportarea. Un proces care permite managerilor să afle ce se întâmplă în cadrul organizației prin intermediul informațiilor vehiculate în înregistrări, rapoarte, cercetări sau inspecții.
7. Bugetarea. Planificarea sistematică a utilizării și controlul resurselor financiare.
Funcțiile de raportare și stabilire a bugetului sunt combinate de obicei în ceea ce se numește funcția de control.
Lista de funcții descrie majoritatea responsabilităților unui manager. Ordonată astfel din rațiuni didactice, lista întocmită de Gullick nu trebuie percepută ca o înșiruire de activități pe care un manager le desfășoară în mod rațional, ordonat și sistematic; activitatea unui manager se desfășoară în mod unitar, iar lista funcțiilor manageriale se constituie ca descriere a cadrului în care un manager determină ce trebuie făcut.
În acest domeniu este foarte important contactul managerului cu ceilalți. Henry Mintzberg caracterizează situațiile în care managerul, în interacțiunea lui cu ceilalți, îndeplinește rolul de reprezentare, lider sau liant.
Lider. Mintzberg consideră că leadership-ul reprezintă un rol foarte important al managerului, deoarece implică interacțiunea cu ceilalți, determinându-l pe manager să imprime energie și entuziasm viziunii pe care dorește să o transmită oamenilor. Ca lider, managerul încearcă să își motiveze subalternii devenindu-le mentor, ajutându-i în rezolvarea problemelor și integrând nevoile indivizilor cu obiectivele organizației în așa fel încât să le asigure satisfacerea. Managerul acționează în primul rând ca o resursă aflată la dispoziția grupului pe care îl conduce. Managerul folosește de asemenea puterea pe care i-o conferă poziția, competența și caracterul său pentru a-i influența pe oameni să lucreze împreună pentru binele companiei.
Liant. Rolul de liant se referă la acțiunea managerului de a menține relații de cooperare cu oameni și structuri din afara unității organizatorice pe care o conduce. Puterea managerială este deținută doar în condițiile în care managerul o poate exercita ca urmare a recunoașterii și primirii unui sprijin din partea celorlalți. Pentru a avea putere și influență și în afara unității pe care o conduce, este important să aibă legături puternice și sprijin din partea celorlalți.
Reprezentare. Această activitate este centrată pe calitatea de simbol a managerului. O mare varietate de situații solicită ca managerul să reprezinte entitatea organizatorică pe care o conduce: ședințe, ținerea unui discurs cu ocazia pensionării unui angajat, participarea la o serbare organizată de companie etc. Acest rol solicită prezența managerului nu atât ca resursă, cât în virtutea poziției pe care o ocupă în cadrul organizației. Chiar dacă acest rol nu este foarte important în procesele de schimbare și dezvoltare organizațională, el este critic pentru funcționarea în bune condiții a organizației, pentru crearea unui climat favorizant.
Managerul acționează ca un dispecer al informațiilor din cadrul organizațiilor, o foarte mare parte a timpului său de lucru fiind utilizată în recepționarea sau furnizarea de informații.
CAPITOLUL II
SISTEMUL INFORMAȚIONAL AL MANAGEMENTULUI
2.1. Definirea sistemului informațional al managementului
Def.1 – Un sistem informațional este un ansamblu de oameni, echipamente, software, procese și date destinate să furnizeze informații active sistemului decizional, informatii necesare in elaborarea de solutii pentru problemele cu care se confrunta managerii agentilor economici. Sistemul informational face legatura intre sistemul de conducere si sistemul condussi este subordonat sistemului de conducere.
Def.2 – Sistemul informational este o parte a sistemului informational in care procesul de culegere, transmitere, stocare si prelucrare a datelor se realizeaza utilizand elemente sau componente ale TI, adica mijloace de calcul si de comunicare moderne, produse software specializare, proceduri si tehnici specifice la care se adauga personalul specializat.
Sistemul informatic este o parte a sistemului informational, adica aceea parte care cuprinde culegerea, prelucrarea si transmiterea automata a datelor si informatiilor din cadrul sistemului informational.
Sistem informatic integrat – specific anumitor domenii de activitate – ex. sistem, ec, fin, bancar)este sistemul care asigura introducerea unica a datelor si prelucrarea multipla a acestora in functie de cele mai diversecerinte formulare de catre utilizatori.
Tehnologia informatiei este un termen contemporan care descrie combinatia de tehnologii de calcul – echipamente si software – cu tehnologia comunicatiei – retele de transmitere a datelor, imaginilor si vocii.
Sisteme informatice de gestiune – modelele de gestiune regrupeaza procedurile proprii ale unui domeniu. In activitatea practica sa pot identifica o serie de modele specifice domeniului, ca de exemplu: – tehnologiile de fabricatie, vanzarile specifice, contabil.
Analistii de sistem sunt acei specialisti care inteleg atat aspectele legate de facilitatile si limitele oferite de tehnologiile informatiei, cat si cerintele de prelucrare a datelor necesare procesului de informare-deciziea agentilor economici.
Un Sistem informatic de conducere (SIC) este un sistem de aplicatii informatice care se ocupa cu elaborarea de rapoarte sub un format standard necesare organizarii si conducerii operative a unitatii.
Un Sistem Suport de Decizii (SSD) – este un sistem de aplicatii informatice care asigura pe utilizatori cu informatii orientate pe decizii, adica cu informatii referitoare la diverse situatii care pot apare in luarea deciziilor. Cand acest sistem este utilizat direct de catre conducerea executiva a firmei se mai numeste si sistem de informare executiva.
În acest context, ca "sistem de management" sau doar ca "tehnică" în etapa de luare a deciziei, sistemul informațional al managementului prezintă următoarele caracteristici:
se bazează pe o circulație verticală a informațiilor;
este alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme care furnizează informații de la cele curente, operative, pînă la cele strategice;
subsistemele componente sînt astfel coordonate șt integrate, încât formează un tot unitar;
necesită o bază de date bine pusă la punct, actualizată și structurată astfel încît să permită accesul rapid al managerilor la informațiile stocate în ea;
utilizează în mare măsură instrumentarul tehnic, solicitînd extinderea utilizării sistemelor automate;
presupune antrenarea continuă a unui personal cu o înaltă competență profesională.
Deși are puternicul avantaj al unor decizii riguros fundamentate și adoptate în timp scurt, principala dificultate în aplicarea sistemului informațional al managementului o constituie necesitatea existenței permanente a unui înalt nivel de pregătire a majorității covârșitoare a personalului.
Sistemul decizional este foarte strâns legat de sistemul informațional. Sistemul informațional reprezintă un ansamblu de fluxuri și circuite informaționale organizate într-o concepție unitară, utilizându-se metode, proceduri, resurse materiale și umane, pentru selectarea, înregistrarea, prelucrarea, stocarea și/sau transmiterea datelor și informațiilor.
Sistemul informațional poate fi definit ca ansamblul datelor, informațiilor, fluxurilor și circuitelor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informațiilor menite să contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor organizației.
De reținut că o asemenea definire a sistemului informațional are un caracter cuprinzător, în sensul că include spre deosebire de definițiile date de alți specialiști și informațiile, fluxurile informaționale și mijloacele de prelucrare a datelor.
Imaginea din fig.1 ilustrează de ce este necesar să definim termenul de sistem informațional din punct de vedere al procesului de management, alături de noțiunile “tehnologie informațională” și “management”.
Fig. 1. Sistemul informațional și tehnologiile informaționale în contextul managementului.
Sistemele informaționale sunt acele sisteme ce utilizează tehnologii informaționale pentru colectarea, transmiterea, stocarea, regăsirea, manipularea, vizualizarea informației folosită în unul sau mai multe procese de management.
2.2 Tipuri de informații
Informația reprezintă un mesaj, un semnal care reflecte starea unui sistem sau a mediului în care această funcționează și care aduce receptorului un spor de cunoaștere .
Informația este odată ce a fost supusă unui proces de prelucrare și aduce un plus de cunoaștere pentru destinatar furnizându-i elemente noi, valorificabile în exercitarea sarcinilor și realizarea obiectivelor ce-i revine.
Utilizând simboluri asociate cu realitatea, informația este folosită în caracterizarea ordinii și a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, căpătând semnificații proprii fiecărui domeniu al cunoașterii.
În general, informația rezultată în procesul cunoașterii este privită ca o cunoștință, o reflectare a realității în cunoștința umană.
Pentru a fi eficientă , informația trebuie să fie fundamentată științific , să fie oportună, să fie captată la timp și de cine trebuie, fiind clară și nu contradictorie.
Informația este „sîngele care iriga”, asigurând robustețea organizației. Așa cum sistemul circulator este dispus într-o simetrie perfectă față de scheletul uman, sistemul informațional se pliază pe structura organizatorică cu puncte nodale din care se ramifică sau în care se concentrează informația potrivit cerințelor exprimate de centrii decizionali ai organizației. Din această cauza parametrii organizării funcționale se află în strînsă legătură cu structura organizatorică.
Varietatea de informații vehiculate în cadrul organizației este asigurată de multitudinea de criterii în clasificarea lor.
După situația în timp, informațiile pot fi:
– active: sunt informațiile care reflectă activitatea curentă, în mod operativ, adică la locul și momentul producerii unui efect sau proces;
– pasive: reprezintă informațiile care reflectă o activitate trecută a unei organizații și sunt utilizate de persoanele de conducere pentru a influența perioada viitoare;
– previzionare: privesc perioada viitoare și se obțin pornind de la analiza informațiilor istorice sau pasive.
Dacă se ia în considerare modul de prezentare, informațiile pot fi:
– orale: transmise prin viu grai, greu controlabile și cu o mare viteză de circulație;
– scrise: consemnate pe hârtie, cu grad ridicat de conversare;
– audio-vizuale: implică echipamente speciale, cu viteză mare de circulație, foarte sugestive dar și foarte costisitoare.
Dacă se urmărește direcția vehiculării informațiilor se delimitează în:
– ascendente: transmise de jos în sus și referitoare la gradul de realizare a obiectivelor și de aplicare a deciziilor;
– descendente: transmise de sus în jos sub forma deciziilor, indicațiilor, dinspre manageri spre executanți;
– orizontale: care circulă între posturi amplasate pe același nivel ierarhic și asigură realizarea unor lucrări complexe ori delurarea unor acțiuni comune.
Dacă se are în vedere gradul de prelucrare informațiile pot fi:
– primare: foarte analitice, diverse și neprelucrate;
– intermediare – aflate în diverse stadii de prelucrare și regăsite în eșalonul inferior al managerului;
– finale: adresate managerilor din eșantioanele medii și superioare, complexe și ușor valorificabile în decizii.
După conținut, informațiile sunt:
elementare: reflectă un singur moment din activitatea organizației și se obțin prin prelucrarea datelor că urmare a procedurii unui fenomen sau proces;
complexe: se obțin prin prelucrări succesive de informații elementare, având rolul de centralizare a întergii activități desfășurată de o organizație într-o anumită perioadă de timp;
sintetice: se obțin în munca de analiză și ca urmare a prelucrării informațiilor complexe și elementare, caracterizând organizația pe o perioadă mai mare de timp, evidențiind cauzele și factorii care au influențat.
2.3 Rolul și funcțiile sistemului informațional
Sistemul informațional prelucrează și vehiculează informațiile între sistemul condus și sistemul conducător, fiind reprezentat de totalitatea metodelor, procedurilor și mijloacelor folosite în procesul informațional și poate fi definit ca un ansamblu organizat de operații de culegere, transmitere, prelucrare, sistematizare, analiză și păstrare, difuzare și valorificare a informațiilor.
Conceptul integrator al organizării informaționale îl reprezintă sistemul informațional definit ca ansamblul datelor, informațiilor, circuitelor și fluxurilor informaționale, procedurilor și mijloacelor de tratare a informatiilor menite să contribuie la fundamentarea , stabilirea și realizarea sistemului de obiective ale organizației.
Sistemul informațional trebuie să fie capabil să furnizeze rapoarte periodice privind desfășurarea activității, dar și rapoarte la cerere, determinate de semnalarea unorsituații neobișnuite. Sistemul informațional fundamentează activitatea de analiză și prognoză, permițând adoptarea rapidă și eficientă a măsurilor impuse de evoluția activității.
Structura organizatorică influențează sistemul informațional prin orientarea fluxurilor informaționale în funcție de sarcinile și competențele atribuite diferitelor posturi, precum și prin lungimea acestor fluxuri determinate, în principal, de numărul de niveluri ierarhice.
Sistemul informațional poate îndeplini următoarele trei funcții:
1. Funcția decizională – asigură elementele informatoare necesare fundamentării și adoptării deciziilor.
2. Funcția operațională – facilitează asigurarea suportului informațional necesar întocmirii de acțiuni solicitate de aplicarea deciziilor.
3. Funcția de documentare – prin care se asigură îmbogățirea și împrospătarea fondului de informare.
În raport cu funcțiile executate avem astfel de tipuri de sisteme informaționale:
a) Sisteme informaționale operaționale care asigură desfășurarea curentă a operațiunilor (tranzacțiilor) și adoptarea deciziilor de către managerii de nivel inferior. Ele prelucrează datele generate de tranzacțiile efectuate.
sisteme de prelucrare a tranzacțiilor – înregisrează și prelucrează toate operațiile curente cum ar fi evidența vânzărilor, achizițiile de la furnizori, rezervele la depozit, plata salariilor la angajați. aceste sisteme acumulează datele inițiale și generează documentația necesară.
sisteme de control asupra procesului de producție – presupune monitorizarea și controlul procesului de transformare a resurselor în bunuri.
sisteme automate de oficiu – care au menirea de a transforma pe suporți electronici procedurile manuale (poșta electronică, evidența plăților, sistemele de editură de oficiu etc)
b) Sisteme informaționale de management-sisteme computerizate ce asigură informația necesară pentru luarea deciziilor de conducere.
sisteme informaționale de raportare – asigură managerii cu rapoarte necesare pentru adoptarea deciziilor cotidiene.
sisteme de susținere a procesului de adoptate a deciziilor – SI computerizate interactive în care se utilizează diferite modele de adoptare a deciziilor ce permit utilizatorilor de a primi răspuns la întrebarea: „ce vom obține dacă vom întreprinde ….”
sisteme informaționale de gestiune executivă – facilitează adoptarea deciziilor la nivelul superior. Aceste sisteme permit conducătorilor accesul la baze de date complexe.
c) Sisteme informaționale de cunoștințe sau sisteme de expert – sunt sisteme a căror funcționare încearcă să imite procesul de gândire uman. Sunt sisteme îngust specializate într-un domeniu.
2.4 Sistemul informatic. Sistem de susținere a managementului
Este necesar să se facă distincție între sistemul informațional și sistemul informatic. Prin sistem informatic se înțelege acea parte a sistemului informațional în care prelucrarea este automată dar numai dacă respectiva parte formează un sistem. Dacă pentru întregul sistem informațional prelucrarea este automată se obține sistemul de informații integrat spre care tinde evoluția actualelor sisteme informatice.
Sistemul informațional trebuie să satisfacă unele cerințe de bază ce se cer avute în vedere de la proiectarea acesteia:
– să asigure informații specifice fiecărui manager, deoarece în cele mai multe cazuri despre anumite aspecte ale activității organizației trebuie să se transmită informații mai multor manageri, însă cu un grad diferit de prelucrare și detaliere;
– să furnizeze informați exacte, complete și continue;
– să asigure oportunitatea informației în sensul că să permită obținerea informaților în timp util luării deciziei, adică să asigure decalajul necesar între primirea informațiilor și momentul folosirii lor pentru efectuarea analizelor și a prelucrărilor corespunzătoare;
– să permită transmiterea informației pe canalul cel mai scurt, lucru care poate fi privit sub două aspecte: al folosirii unor mijloace corespunzătoare de transmitere și al găsirii sursei adecvate pentru transmiterea informaților;
– să fie organizat în strânsă legătură cu structura organizatorică a organizației, deoarece sistemul informațional satisface, necesitatea de informare a conducerii, pe diferite niveluri ierarhice, în cadrul unei anumite structuri. La rândul sau, sistemul informațional influențează structura organizatorică prin crearea unor posibilități de eliminare a unor nivele ierarhice sau organisme din cadrul acesteia
La aceste cerințe se pot adaugă și altele la fel de importante:
– informațiile furnizate să fie multilaterale „multilateralitatea informației asigura perceperea proceselor în care organizația este implicată din unghiuri diferite astfel încât să fie evidențiate elementele semnificative de natură tehnică, umană, științifică”.
– să furnizeze informații cu caracter dinamic; „pentru că informațiile să fie utile este necesar să oglindească procesele de muncă și în general problematica organizației în evoluția sa”.
– informațiile să aibă un caracter prospectiv; „conceperea informațiilor în mod dinamic se reflectă în sporirea forței lor anticipative, facilitând procesele de previziune din cadrul organizației”.
Încă de la proiectarea sistemelor informaționale trebuie să li se asigure o structura funcțională bine definită care să permită realizarea următoarelor operațiuni / faze:
culegerea datelor;
pregătirea datelor;
prelucrarea datelor;
întreținerea fișierelor;
obținerea informațiilor de ieșire.
Toate aceste operațiuni sunt prezentate la un loc prin noțiunea de ciclul prelucrării datelor.
J.L. Le Moigne, specialist francez, publică în deceniul al 7-lea trei lucrări, din care contribuția cea mai mare o constituie modelul OID (Operation-Information-Decision), care presupune structurarea unei organizații în trei sisteme:
sistemul operant (O);
sistemul informatic (I);
sistemul decizional sau managerial (D).
Sistemul operant (O) face legătură cu mediul și procesează diferite fluxuri ce definesc activitatea specifică organizației, producând informații ce vor fi memorate de sistemul informatic.
Sistemul informatic (I) interacționează cu sistemul operant pentru a regla fluxul de intrare sau de ieșire, realizează integrarea informațiilor, fie pentru atenționarea factorului decizional în cazul în care variabilele esențiale ating valori critice, fie pentru modelarea proceselor de decizie.
Sistemul decizional (D) , prin combinarea și analiză informațiilor provenind din sistemul informatic care descriu mediul exterior al organizației, ia deciziile adecvate și elaborează planurile de acțiune pentru realizarea acestora.
Conceptul de sistem de sprijin al deciziei – DSS este atribuit de numeroși specialiști (Alter, S.L., 1980, Spragne, R.H., Watson, H.J., 1986; Turban, E., 1998) în domeniul informaticii și cel al managementului lui A. Goory și M. Scott Morton, care l-au conceput că parte a sistemelor informatice pentru management – MIS, pentru soluționarea problemelor semistructurate și nestructurate.
Evoluția DSS se datorează și contribuțiilor aduse de J. D. Littel, P. Keen, R. Bonczek, C. Holsapple, B. Whinston și mai ales ale lui E. Turban.
Scopul DSS rămâne cel stabilit de Gorry și Morton, acela de a sprijini deciziile semistructurate și nestructurate din următoarele domenii ale managementului:
planificarea strategică;
controlul managerial;
controlul operațional.
Lui E. Turban i se atribuie un merit deosebit întrucât în ciuda marii diversități de opinii în definirea DSS elaborează modelul ideal, definit printr-un ansamblu de caracteristici și decizii ale unui DSS:
oferă sprijin managerului în elaborarea deciziilor semistructurate și nestructurate, prin îmbinarea judecății și raționamentului uman cu procesarea computerizată a informației;
asigură sprijinul la toate nivelurile manageriale din cadrul organizației;
sprijină atât decizia individuală cât și pe cea de grup;
este caracterizat de proprietățile de adaptabilitate și flexibilitate;
prin interfață prietenoasă, modul interactiv de colaborare cu utilizatorul se asigura o eficacitate sporită DSS;
vizează în primul rând creșterea eficacității proceselor decizionale prin acuratețe, promptitudine, calitate și într-o mai mică măsură reducerea costului elaborării deciziei;
asigură controlul deplin al factorului uman în elaborarea deciziei, pe care îl sprijină și nu-l înlocuiește;
DSS implică acumularea continuă de cunoștințe noi, necesare pentru dezvoltarea exploatarea, analiză și perfecționarea acestuia;
sistemul înglobează atât date cât și modele.
În concluzie reținem faptul că DSS realizează o îmbinare organică a abilității și capacității de procesare a calculatoarelor cu participarea creativă a factorului uman în procesul decizional, constituind o excepție și nu o înlocuire a judecății și raționamentului uman.
Toate sistemele informatice descrise anterior au fost proiectate și implementate la început, că sisteme de sine stătătoare.
Evoluția TI și a cunoștințelor în domeniul conceperii sistemului de informații, au permis intrarea mai multor sisteme informatice, denumite sisteme informatice strategice (rezultate din integrarea mai multor sisteme de sprijinire a deciziilor).
2.5 Tehnologia informației și a comunicațiilor. Societatea informațională
Așa cum se știe la baza actualei și viitoarei societăți global informaționale stau tehnologiile informaționale și de comunicații recente, cât si cele care așteaptă a fi descoperite în urmatoarele două-trei decenii. Ne interesează în mod direct dacă oamenii vor fi pregătiți să facă față acestor tehnologii moderne. Desigur răspunsul este afirmativ, pentru că omul se adaptează la mediu și la „bine”. Atât timp cât utilizarea tehnologiilor aduce un câstig (profit) sub orice formă și la un preț convenabil, atunci omenirea va accepta foarte repede noutatea tehnologică.
Tehnologia este un proces cu caracter social-istoric și, ca atare, nu poate fi abordatș separat de întreaga realitate socială, de cultură și de filosofie. Sub acest aspect, se poate afirma că omul a devenit uman din momentul în care a început să muncească, să gândeasca și să creeze tehnologie, construind, treptat, între societate și natură, un mediu tehnologic tot mai dens, cu impact profund asupra dezvoltării.
Noțiunea de tehnologie s-a conturat în amplul proces al devenirii omenirii, fiecare epocă a evoluției societății fiind marcată și de progresul înregistrat pe plan tehnologic, în varii domenii de activitate umană.
Într-un perimetru mai cuprinzător, conceptul de tehnologie desemnează "ansamblul sistematizat de cunoștințe despre activitățile umane care fac uz de rezultate ale cercetării științifice, experimentări, calcule și proiecte, precum și de unelte, mașini și aparate; restrâns, ansamblul procedeelor (metode, rețete, reguli) și mijloacelor materiale (unelte, mașini, aparate) utilizate în vederea desfășurării unei activități".
Totodată, privită ca domeniu de activitate și în contextul revoluției tehnico-științifice contemporane, tehnologia este și "o știință a realizării, în mod cât mai eficient, de funcțiuni necesare societății și omului, dar și o practică, o inginerie a acestor funcțiuni".
În literatura de specialitate nu există unanimitate în definirea tehnologiilor informaționale, totuși cea mai relevantă dintre toate constă în a înțelege prin acestea colecții de domenii tehnologice, care se dezvoltă simultan și interdependent. Între domeniile cele mai importante sunt incluse informatica, electronica și comunicațiile.
Cu alte cuvinte, două sunt domeniile tehnologice de bază care stau la baza tehnologiilor informaționale și de comunicații, și anume: informatica și comunicațiile. Este de înțeles că nu se poate face informatică fără să se discute de electronică și de domenii înrudite cu aceasta, cum ar fi fotonica și altele asemenea. B.H. Boar considera că tehnologiile informaționale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea și transformarea informației sub orice format (voce, grafica, text, video si imagine). Aceste mișcări pot avea loc între oameni, între oameni și echipamente și/sau între echipamente.
Definirea societății informaționale
Societatea informațională este societatea în care producerea și consumul de informație este cel mai important tip de activitate, informația este recunoscută drept resursă principală, tehnologiile informației și comunicațiilor sunt tehnologii de bază, iar mediul informațional, împreună cu cel social și cel ecologic – un mediu de existență a omului.
În sens larg putem spune că societatea informațională se poate defini ca fiind societatea bazată pe informație. În sens modern putem vorbi de o societate bazată pe informații de la utilizarea în economie a calculatoarelor, și acest lucru este plasat în timp ulterior construirii ENIAC-ului din 1947, adică în a doua jumatate a anilor ’50. Cu alte cuvinte, putem spune că societatea globală informațională nu este altceva decât societatea omenească normală din toate timpurile cu amprenta de modernism informațional specific avalanșei informaționale.
Următorii ani ne rezervă schimbări esențiale în planul vieții de zi cu zi. Astfel, se va extinde utilizarea calculatorului electronic în toate domeniile de activitate, în condițiile creșterii de aproape 100 de mii de ori a performanțelor actuale, pâna se vor atinge performanțele creierului omenesc, concomitent cu o reducere a dimensiunilor acestuia sub forma unui cip. Numele acestui calculator va fi sistempe-un-cip, iar prețul său va fi atât de mic încât ambalajul va fi mai scump decât sistemul propriu-zis. În acelasi timp, tehnologiile informaționale și cele de comunicații la care se vor adauga descoperirile de noi materiale va conduce la asa-numitul Ciberspațiu, în care coloana vertebrala va fi reprezentată de INTERNET si virtualitate prin digitizare.
La nivelul rețelelor performanțele vor fi uluitoare. Astfel, multe tipuri de rețele sunt destinate a împlini visele oamenilor despre o lume integral sau parțial cibernetizată și despre o super-autostradă a informației.
Cu alte cuvinte, la baza societății de mâine va sta informația și comunicațiile mijlocite de calculator. J.A. O’Brien consideră că omenirea, pentru a ajunge în acest punct, a trebuit să parcurgă un numar de patru stadii, și anume:
1. stadiul întreprinderii informatizate, corespunzator perioadei 1970-2010;
2. stadiul muncitorilor cunoscători interconectați, care a început din 1980;
3. stadiul societății globale interconectate, declanșat în jurul anilor 1992-1993;
4. stadiul societății globale informationale, început din 2010.
Până în 2010 am fost în perioada când s-au suprapus primele trei valuri, ceea ce ne dă de înțeles că suntem într-o perioadă de tranziție cu riscurile și cu avantajele specifice. Astfel, după cum se observă omenirea nu a parcurs înca nici măcar primul stadiu, dar au fost începute deja alte doua, pentru că din 2010 a început si cel de-al patrulea stadiu. Cu alte cuvinte până în 2010 societatea omenească se afla într-un continuu proces de tranziție către acest globalism informațional. Astfel, amprenta de modernism devine și mai evidentă în apropierea anului 2010, când primul val al simplei informatizări a fost depășit și s-a făcu simțit din ce în ce mai mult cel de-al patrulea val, cel al „Societății global informaționale”.
În primul val atenția a fost canalizată către organizații ca element cheie în obținerea de profit. Astfel, se dorea o micșorare a timpului și a costului de obținere a informației, precum și o reducere a costurilor de producție prin luarea în calcul a calculatorului electronic. Scopul l-a constituit și-l constituie încă informatizarea întreprinderilor.
În cel de-al doilea val se pune accent în mod deosebit pe performanțele individuale într-un mediu informatizat. Saltul de productivitate este dat în aceste condiții de cunoștințele de care dispun indivizii și de gradul de interconectare. Scopul parcurgerii acestui stadiu îl constituie atingerea calității de muncitor cunoscător interconectat.
Atenția în cel de-al treilea val se îndreaptă spre realizarea conectivității la nivel global în cadrul societății, în care activează muncitorii cunoașterii și societățile informatizate. Derularea activităților creatoare de valori în asemenea condiții va atrage un plus de eficiență. Scopul final al acestui val constă în obținerea societății global interconectate (societății rețea).
Odată cu trecerea la cel de-al patrulea val informatizarea societăților se considera terminată, ceea ce înseamnă că asemenea pixului și calculatorul va constitui un instrument obișnuit pe care și-l va permite oricine la costuri mici. Va fi stadiul când se va generaliza conceptul de system-on-chip și când ambalajul acestuia ar putea fi mai scump decât sistemul propriu-zis.
În termenii discuției noastre multe activități dacă s-ar desfășura fără suport informațional modern, acestea ar deveni neeficiente, dar reținem ca nu au fost răsturnate ci doar înlocuite. Acest lucru ne conduce la ideea potrivit căreia oricând ele se pot desfășura fără suport informatic dar la niște timpi și costuri mult mai mari.
Tehnologiile informaționale și comunicațiile vor avea un impact major asupraorganizațiilor prin prisma mutațiilor în ceea ce privește noile forme de lucru și activitățile pe care acestea le pot genera. În categoria noilor forme de muncă sunt incluse: telenaveta, biroul virtual și telelucrul6 .
În aceste conditii specifice noilor forme de muncă se vor face simțite din ce în ce mai mult activități cum sunt: teleeducația, telemedicina, telecentre, cibermarketing, teleshoping, comunitățile virtuale.
2.6 Societatea cunoașterii
Societatea cunoașterii reprezintă mai mult decât societatea informațională și decât societatea informatică, înglobându-le de fapt pe acestea. Din momentul în care intervine Internetul cu marile avantaje pe care acesta le aduce (e-mail, comerț electronic și tranzacții electronice, piața Internet, distribuția de ‘conținut’) prin cuprinderea în sfera informației electronice a unui număr cât mai mare de cetățeni se trece la societatea informațională.
Cunoașterea este informație cu înțeles și informație care acționează. Societatea cunoașterii, din această cauză, nu poate fi separată de societatea informațională, aceasta nefiind posibilă decât grefată pe societatea informațională. Prin rolul major care revine informației–cunoaștere în societate, ea este mai mult decât societatea informațională. Cel mai bun înțeles al Societății cunoașterii este probabil acela de Societate informațională și a cunoașterii.
Denumirea de Societate a cunoașterii (knowledge-society) este utilizată astăzi în întreaga lume. Această denumire este o prescurtare a termenului Societate bazată pe cunoaștere (knowledge-based society). Romano Prodi, președintele Comisiei Europene, folosește uneori sintagma “knowledge-based economy”. Noua ordine socială care se conturează la orizont este bazartă pe cunoaștere.
Volumul cunoașterii care stă la dispoziția noastră se dublează la fiecare cinci ani. Dacă ne întrebăm ce efect are tranziția actuală de la o societate industrială la o societate a cunoașterii asupra forței de muncă și a companiilor, asupra politicii și democrației – pe scurt, asupra principiilor noastre organizaționale privind modul în care ne desfășurăm viața, atunci este justificat să vorbim despre modul în care vom trăi în societatea cunoașterii.
Cunoașterea este caracteristica principală a societăților de mâine.
Se poate defini cunoașterea drept capacitatea de a acționa, ca un potențial de acțiune. Cunoașterea științifică și tehnică nu este nimic altceva decât abilitatea de a acționa. Statutul privilegiat al cunoașterii științifice și tehnice în societatea modernă derivă nu din faptul că descoperirile științifice sunt în general considerate a fi credibile, obiective, conforme realității, sau de nediscutat, ci din faptul că această formă de cunoaștere, mai mult decât oricare alta, crează continuu noi oportunități de acțiune. Interpretările științifice trebuie să ajungă la o „concluzie” – numai atunci ele au o valoare practică. În societatea noastră modernă, această sarcină de a aduce șiruri de gânduri la o concluzie și de a face 'viziunile' științifice utile revine lucrătorilor cunoașterii (sbl.ns. M.D.).
Cunoașterea devine din ce în ce mai mult baza și princpiile care ghidează activitatea omului. Cu alte cuvinte, acum organizăm realitatea după cunoașterea pe care o posedăm (sbl.ns.M.D.).
Dacă principala caracteristică a societății moderne este cunoașterea, atunci producția, reproducția, distribuția și realizarea de cunoaștere nu pot evita de a fi politizate. Una dintre cele mai importante probleme cu care vom fi confruntați în următoarea decadă va fi cum să monitorizăm și să controlăm cunoașterea. Aceasta va duce la dezvoltarea unei ramuri noi a politicii științei: politica cunoașterii (knowledge policy). Politica cunoașterii va regla volumul noii cunoașteri care crește rapid în societate și va influența dezvoltarea ei.
Tehnologia politică se conturează ca un domeniu care studiază consecințele sociale ale noilor tehnologii și examinează tehnologiile posibile sau de dorit a se realiza, pentru a ajuta societatea actuală să evoluezespre o fază superioară. În același timp tehnologiei politice îi revine sarcina să cerceteze consecințele noilor tehnologii microelectronice, informatice și cibernetice asupra psihologiei omului și de aici asupra societății, mutațiile care se produc și se vor produce în structura forței de muncă, în utilizarea timpului oamenilor în producție și în viața lor extraproductivă, ca și o serie întreagă de alte aspecte. Tehnologia politică poate recomanda adaptarea din timp a societății la noile procese. Tehnologia politică poate formula cerințe față de tehnologie și chiar față de știință, pentru a satisface, în perspectivă, nevoile societății, stabilind o serie de funcțiuni sociale pe care sistemele tehnice urmează săp le îndeplinească, cercetând modul în care aceste funcțiuni pot fi realizate. De aceea ea se adresează și oamneilor de știință și creatorilor de tehnologie și sisteme tehnice. Așadar, tehnologia politică cuprinde două mari aspecte, unul care se adresează modului de conducere a societății, iar altul modului de inovare. Ea reunește socialul și tehnologicul – cum anume socialul poate favoriza acele tehnologii care contribuie cel mai mult la progresul economic și social, dar și cum știința și tehnologia trebuie să-și îndrepte eforturile pentru a satisface marile cerințe ale societății în devenire.
Societatea cunoașterii presupune:
o extindere și aprofundare a cunoașterii științifice și a adevărului despre existență;
utilizarea și managementul cunoașterii existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale;
producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare;
o diseminare fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul și cartea electronică și folosirea metodelor de învățare prin procedee electronice (e-learning).
Un termen tot mai utilizat în ultimul timp este acela de noua economie. Se știe că în societatea informațională se dezvoltă economia internet. În societatea cunoașterii se formează cu adevărat o nouă economie, care înglobează și economia internet. De aceea, economia nouă este economia societății informaționale si a cunoașterii.
Societatea cunoașterii reprezintă o nouă economie în care procesul de inovare (capacitatea de a asimila și converti cunoaș-terea nouă pentru a crea noi servicii și produse) devine determinant. Inovarea, în societatea cunoașterii, urmărește a îmbunătăți productivitatea, nu numai productivitățile clasice în raport cu munca și capitalul, ci și productivitățile noi în raport cu resusrsele energetice și materiale naturale, cu protecția mediului De aceea noua economie presupune încurajarea creării și dezvoltării întreprinderilor inovante cu o structură de cunoaștere proprie.
Societatea cunoașterii este fundamental necesară pentru a se asigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic, deoarece fără cunoaștere științifică, cunoaștere tehnologică și managementul acestora nu se vor putea produce acele bunuri, organizări și transformări tehnologice (poate chiar biologice) și economice necesare pentru a salva omenirea de la dezastru în secolul XXI. Societatea cunoașterii este atunci societatea informațională și sustenabilă. Un alt mod pentru sustenabilitate, în afara societății cunoașterii, va fi greu de găsit.
Societatea cunoașterii are caracter global și este un factor al globalizării. Prin ambele componente, informațională și sustenabilitatea, societatea cunoașterii va avea un caracter global. Cunoașterea însăși, ca și informația, va avea un caracter global.
Societatea cunoașterii va reprezenta și o etapă nouă în cultură, pe primul plan va trece cultura cunoașterii care implică toate formele de cunoaștere, inclusiv cunoașterea artistică, literară etc. Astfel se va pregăti terenul pentru ceea ce am numit Societatea conștiinței, a adevărului, moralității și spiritului.
CAPITOLUL III
IMPLEMENTAREA CONCEPTULUI E-DEFENCE ÎN SOCIETATEA CIVILĂ ROMÂNEASCĂ
3.1 Obiectul studiului și scopul urmărit
Obiectul studiului îl constituie definirea locului, rolului și implicațiilor e-Defence în contextul societății informaționale și al societății cunoașterii (SI-SC), printr-un management infodecizional modern.
Scopul este acela de a realiza o integrare a organizației militare în ansamblul său, a e-Defence în particular, în societatea civilă românească.
Obiectivul e-Defence este integrarea tuturor capabilităților informaționale și informatice, printr-un management eficient, într-o rețea informațională națională de apărare (RINA), care la rândul ei, va fi integrată în rețelele informaționale NATO.
Prin aceasta se poate asigura interoperabilitatea și alinierea la standardele mondiale ale SI-SC și e-Defence.
3.2 Concepte-cheie ale SI-SC relevante pentru e-Defence în context românesc
Organizația militară – în raport cu dimensiunile e-Defence – trebuie să adopte arhitecturi fundamentale, în virtutea cărora să-și dezvolte infrastructura și aplicațiile specifice, fără a fi necesară justificarea costurilor investițiilor incrementale în infrastructură pentru fiecare inițiativă de creștere a valorii sistemului.
În pofida specificității lor, organizațiile militare, nu sunt fundamental diferite de orice altă organizație, succesul sau eșecul lor va depinde de abilitatea de a îngloba conceptele noi, de a asimila tehnologiile avansate și de a obține avantaje din evoluția ansamblului procese – tehnologia informației. Prin aceasta, se vor păstra calitățile forțelor armate: rapiditate, receptivitate, eficiență, fermitate.
Conceptele cheie ale SI-SC relevante pentru tema abordată:
Utilizabilitatea tehnologiilor informației și comunicațiilor;
Strategii de achiziții pentru apărare;
Strategii de securitate ale războiului informațional.
3.3 Utilizabilitatea tehnologiilor informației și comunicațiilor
3.3.1 Rețele virtuale private, entități ale ducerii războiului centrat pe rețele
Războiul centrat pe rețele NCW (Network Centric Warfare) presupune utilizarea rețelelor integrate de calculatoare și de comunicații pentru comanda și controlul acțiunilor militare într-un context mai larg al sistemelor C4I (comandă, control, comunicații, calculatoare și informații).
Unul din principalele obiective ale implementării e-Defence este extinderea și securizarea rețelelor de calculatoare în organizațiile militare. Este bine știut faptul că o rețea performantă din punct de vedere al fiabilității și securității informației va atrage mereu costuri hardware și software ridicate.
Sistemele de securitate actuale conțin componente caracterizate printr-un cost extrem de ridicat și componente cu costuri mai scăzute care variază în funcție de lățimea de bandă a sistemului. În aceste condiții, în armată devine atractivă utilizarea unui număr de servicii de comunicații peste o platformă comună de comunicație de capacitate ridicată, adică a rețelelor virtuale private – VPN (Virtual Private Network). Mai multe rețele virtuale implementate pe o singură structură fizică de comunicație operează la un preț mult scăzut față de o colecție echivalentă de structuri discrete de comunicație și de dimensiuni mai mici, fiecare servind un singur client.
O rețea VPN poate asigura legătura între: conducerea Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N.), structurile subordonate, structurile militare din țările partenere și membre NATO, unitățile de militari români angajate în misiuni umanitare și de menținere a păcii în diferite zone de pe glob, furnizorii interni sau externi de echipamente și servicii ai armatei etc. (Figura nr. 2). Datorită omniprezenței Internetului, utilizatorii se pot conecta la rețea printr-un simplu apel telefonic local sau prin intermediul unei linii dedicate.
Figura nr.2 Rețea virtuală privată pentru organizațiile militare românești organizată prin intermediul Internetului
O rețea VPN nu implică în mod necesar izolarea comunicațiilor, ci implementarea unor segmente controlate de comunicații pentru grupuri cu interese comune de-a lungul unei infrastructuri distribuite.
Organizațiile militare românești au nevoie de o rețea care să îndeplinească următoarele condiții:
disponibilitate permanentă;
siguranță;
caliatate ridicată a serviciilor;
integritatea și securitatea datelor;
un nivel ridicat de performanță;
evitarea schemelor de adresare publice.
Se cunoaște foarte bine că Internetul nu este în măsură să respecte aceste condiții, dar o rețea VPN desfășurată prin intermediul acestuia poate satisface cu succes cerințele organizațiilor militare.
Unul din cele mai importante elemnete în proiectarea rețelelor virtuale private îl consituie securitatea. Prima cerință, de cele mai multe ori, pentru o organizație care a decis implementarea propriului VPN prin intermediul Internetului reprezintă obținerea unui grad ridicat de securitate. Trebuie avut grijă la posibilitatea accesării neautorizate a informației în timpul tranzitării rețelei. Din fericire, pentru păstrarea confidențialității datelor și prevenirii accesului neautorizat la resursele rețelei există mecanismele necesare:
PAP – Password Authorization Protocol, asigură un nivel minim de protecție;
CHAP – Challenge Handshake Authentication Protocol, parolele nu vor fi transmise de-a lungul conexiunii în timpul autentificării;
diferite tehnici de criptare;
filtre și firewall-uri dinamice menite să controleze accesul la aplicațiile, rețelele și nodurile interne, izolând resursele private de cele publice.
Securitatea rețelelor virtuale urmărește trei obiective:
furnizarea gradului de securitate adecvat: sistemul de securitate ar trebui să valideze utilizatorii prin parole, iar criptarea să protejeze traficul în tranzit;
ușurință în administrare: inițializarea și menținerea ulterioară a instrumentelor de implementare a securității trebuie să fie facile; de asemenea, trebuie securizate și funcțiile administrative ale sistemului de securitate;
trasparență pentru utilizator: utilizatorii legitimi ar putea încerca evitarea procedurilor complicate de securizare a traficului; prin urmare, sistemul de securitate trebuie să permită conectarea la rețeaua VPN la fel de ușor ca startarea unei sesiuni de lucru pe o stație atașată la rețeaua locală.
În păstrarea confidențialității datelor transmise printr-o rețea VPN, criptarea reprezintă o componentă critică. Pachetele pot fi criptate, autentificate și expediate printr-un tunel generat de participanții la trafic.
Prin implementarea rețelelor virtulale private în armată se poate rezolva una din problemele vitale ale organizațiilor militare: comunicații sigure și securizate, flexibile și în timp real.
3.3.2 Rețele de comunicații mobile
În ultimele decenii comunicațiile mobile terestre au înregistrat o creștere spectaculoasă, devenind un element vital de infrastructură pentru dezvoltarea industrială și socială.
Dea lungul timpului, conceptul de comunicații mobile s-a extins, astfel că în prezent înglobează toate sistemele în care unul din cele două terminale implicate în legătura de comunicație este capabil să se deplaseze. Mobilitatea este posibilă numai în cazul în care cel puțin o parte a comunicației este realizată folosind propagarea undelor radio, acest tip de comunicații fiind cunoscute și sub denumirea de radiocomunicații mobile.
Primele rețele de comunicații radiotelefonice și multe din cele ce sunt încă în funcțiune sunt necelulare. Ele asigură comunicația în zona acoperită de stația de bază. Dacă zona care trebuie acoperită este mai mare se folosesc stații de retranslație care recepționează semnalul de la o stație de bază și-l retransmit după schimbarea frecvenței. Radiotelefonia convențională (PMR – Private Mobile Radio) este o asemenea structură .
Termenul de comunicații mobile se referă la o diversitate de rețele de comunicații: satelit – mobile, maritim – mobile, aero-mobile, etc.
Dintre sistemele de comunicații mobile terestre, cele mai cunoscute sunt:
Sistemele de telefonie fără fir (cordless). Acestea realizează o înlocuire prin canale radio a cablului telefonic. Raza de acțiune este undeva la ordinul sutelor de metri. Variantele moderne (DECT – Digital European Cordless Telecommunication) au extins conceptul la realizarea unei rețele de terminale mobile asociate cu minicentrale, adecvate comunicațiilor pentru birouri, instituții.
Sistemele de radiotelefonie cu acces multiplu. Acestea sunt cunoscute și ca sisteme de radiotelefonie dedicate sau sisteme de comunicație "trunked", fiind sisteme la care utilizatorii folosesc în comun un grup de canale radio; ele sunt atribuite doar anumitor categorii de utilizatori sau unor operatori care asigură (pe bază de abonament) servicii de radiotelefonie unor instituții, șantiere etc. Pot funcționa cu sau fără dispecer, cu canale permanent alocate sau atribuite la cerere. În general sunt sisteme închise, dar se înmulțesc variantele deschise; sistemele moderne folosesc din ce în ce mai mult structura celulară;
Sistemele de radio-apel unilateral (radiopaging) permit transmiterea unor mesaje către abonații mobili aflați în zona de acoperire a rețelei;
Sistemele de radiotelefonie mobilă celulară sunt sisteme deschise destinate publicului larg. Acestea asigură o utilizare eficientă a canalelor radio pentru realizarea unui mare număr de legături de comunicație.
La ora actuală câmpul de luptă modern este mai solicitant decât oricând. Spațiile crescânde între formațiuni, mobilitatea forțelor și sistemele de armament controlate electronic necesită noi soluții pentru comunicații. Cheia succesului este accesul la comunicații rapide și sigure.
Comunicațiile de tip date implică distanțe mai mari, mai multă protecție la război electronic și mai buna utilizare a mediului de transmisie. Noile generații de echipamente radio mobile militare trebuie să cuprindă toate posibilitățile de transmitere a datelor impuse de câmpul de luptă digitizat, corespunzător protocoalelor și interfețelor standardizate pentru a putea fi adaptate la sistemele de armament și cele de comandă și control.
3.3.3 Medii sintetice
Un obiectiv curent și foarte important al modelării și simulării militare este acela al reprezentării, printr-o simulare virtuală, a operațiilor militare tot mai diversificate și mai numeroase, prin extinderea conceptului de simulare interactivă distribuită, DIS (Distributed Interactive Simulation), astfel încât să fie înglobate un număr tot mai mare de entități active și să fie reprezentate o gamă mai largă de efecte de mediu și de luptă. Reprezentarea câmpului de luptă până la descompunerea în entități luptătoare este asigurată de mediul sintetic. Astfel, în întregime virtual, acest mediu va construi un teatru de luptă, în care se pot desfășura orice fel de operații convenționale, cât și operații militare netradiționale.
Modelele, simulările, persoanele și echipamentele reale sunt conectate de mediul sintetic, într-o reprezentare comună a lumii exterioare pentru a asigura consistența îmbinării activităților anterior distincte, precum și reducerea costurilor și a riscurilor.
Un element al mediului sintetic este mediul virtual distribuit. Acesta reprezintă un sistem software care permite interacțiunea în timp real, de la distanță, a mai multor utilizatori, încorporând grafică 3D și sunete stereo.
Un mediu virtual distribuit se bucură de următoarele caracteristici principale:
Iluzia spațiului comun. Toți participanții au iluzia localizării în același spațiu tridimensional. Spațiul este, de cele mai multe ori, fictiv, generat electronic și prezintă aceleași proprietăți pentru toți utilizatorii (aspect meteorologic, acustică, textură etc.).
Iluzia prezenței comune. Fiecare dintre participanți ia forma unei persoane virtuale, numită avatar, care are asociate o reprezentare grafică, un model al structurii corpului, un model al deplasării, un model fizic.
Iluzia timpului comun. Mediul virtual distribuit permite interacțiunea în timp real dintre utilizatori.
Posibilitatea comunicării. Posibilitățile comunicării includ comunicarea prin gesturi, prin text introdus de la un dispozitiv de intrare sau prin voce.
Partajarea informațiilor. Sistemul oferă posibilitatea utilizatorului de a interacționa cu mediul virtual (de exemplu, participanții la o simulare virtuală pot selecta, muta, transforma obiecte care există în mediu și pot să le dea altor utilizatori).
Un mediu virtual distribuit prezintă următoarea structură:
motoare și display-uri grafice (stații de lucru grafice, deseori suportând Open GL, căști de vizualizare, ecrane retinale etc.);
dispozitive de comunicare și control (tastatură, mouse, joystick, mănușă senzorială, detectoare de mișcare, microfoane, boxe audio și altele);
sisteme de prelucrare distribuită;
rețele (rapide, locale: Ethernet, Token Ring sau mondiale: ISDN (Integrated Services Distribution Network), DSI (Defense Simulation Internet), comunicarea realizându-se printr-un protocol special: VRTP (Virtual Reality Transfer Protocol) sau folosindu-se standardul Living Worlds).
Aceste mediile virtuale distribuite integrează sisteme de baze de date(utile pentru memorarea datelor persistente care generează mediul: forme și localizări de obiecte, texturi, informații despre avatari etc.), fiind concomitent, sisteme distribuite, aplicații grafice și aplicații interactive, integrând sisteme de baze de date, interacționând cu sisteme tranzacționale și trebuind să asigure autentificarea utilizatorilor și jurnalizarea activităților.
3.3.4 Medii virtuale militare
SIMNET (Simulator Networking). Acest mediu virtual militar a fost dezvoltat pentru DARPA începând cu 1983 și dat în folosință abia în anul 1990. A jucat un rol important și în operațiunea „Furtună în Deșert”. A fost dezvoltat unui mediu virtual distribuit ieftin, având drept scop antrenarea unor unități militare cu efectiv restrâns. Din ideile și succesul lui SIMNET ia ființă un protocolul denumit Distributed Intercative Simulation (DIS), standardizat în 1983 (IEEE 1278), care stă la baza mediilor sintetice:
Jocurile în rețea
Flight. Este un simulator de zbor disponibil din 1983 pe stațiile grafice Silicon Graphics. Interacțiunea utilizatorilor (maxim 10 utilizatori din rațiuni de evitare a congestiei rețelei), este disponibilă pentru programul demonstrativ Dogfight. Aceste două aplicații au inspirat, peste ani, dezvoltarea mediilor virtuale distribuite, mai ales prin faptul că Silicon Graphics (SGI) a făcut sursele programelor publice (fragmente din aceste surse au fost folosite pentru proiectul NPSNET).
Doom. A apărut pe piață în 1993, oferind un mediu 3D realist, zgomotos și populat cu monștri.
Medii virtuale academice
NPSNET (Naval Postgraduate School Network). Prima demonstrație publică a lui NPSNET-1 a avut loc la Conferința SIGGRAPH’91 și folosea un protocol propriu de comunicare putând rula într-o rețea locală. Versiunea NPSNET-Stealth, operațională din 1993, este compatibilă cu sistemele SIMNET. Ultima versiune, NPSNET-IV, a continuat să fie dezvoltată până în 1996, oferind marea majoritate a facilităților mediilor virtuale distribuite actuale.
PARADISE (Performance Architecture for Advanced Distributed Interactive Simulation Environment). A fost inițiat în 1993 la Universitatea Stanford, focalizându-se în principal pe problemele de comunicare în rețea și având ca punct de plecare programul Dogfight.
DIVE (Distributed Interactive Virtual Environment). A fost dezvoltat de Institutul Suedez de Informatică începând cu 1992 și fiind compatibil cu SIMNET și DIS.
Instrumente de dezvoltare
Diverse aplicații pentru asistarea programatorilor și proiectanților de sisteme virtuale distribuite au fost imaginate pentru a asigura modularizarea, portabilitatea și adaptarea mediului la lumea dinamică a Internetului. Majoritatea uneltelor de dezvoltare fiind disponibile gratuit pe Internet. Dintre acestea putem aminti:
Bamboo este un mediu de programare a sistemelor virtuale distribuite, ideea de bază fiind asigurarea în manieră dinamică a scalabilității acestora. Modular, preluând filosofia Adobe sau Netscape de a utiliza plug-in-uri, Bamboo poate fi adaptat conform dorințelor utilizatorilor, fiind independent de platformă.
High Level Architecture (HLA) a fost dezvoltat inițial în cadrul Departamentului de Apărare SUA și nu a reprezentat un standard deschis, public. În prezent, HLA se află în adopția organizațiilor IEEE și OMG (Object Management Group). Arhitectura este una obiectuală, fiecare simulator de lumi virtuale 3D reprezentând o componentă constituită dintr-o colecție de obiecte, posedând diferite atribute, capabile de a iniția și răspunde la evenimente.
Java Shared Data Toolkit (JSDT) este pus la dispoziție de Sun și oferă un cadru de dezvoltare a aplicațiilor Java colaborative (de exemplu, suport pentru sincronizarea automată a zonelor de memorie partajată și definirea de canale abstracte de trimitere și recepționare a evenimentelor partajate).
Shared Data Objects (SDO) reprezintă oferta gratuită a laboratorului Alpha-Works de la IBM care pune la dispoziția un instrument Java, util pentru crearea mediilor virtuale distribuite, asemănător cu JSDT, dar furnizând mai multe facilități pentru programatori.
Tehnologii media
În sistemele informatice militare dezvoltate în ultimii ani, a crescut tot mai mult volumul și tipul informațiilor utilizate și afișate zilnic pe ecranele calculatoarelor via programe sau Internet. Această explozie a stimulat nevoia de sisteme orientate-obiect, programe și baze de date destinate memorării informației și folosirii hipertextului, hipermediei și agenților inteligenți tocmai pentru îmbunătățirea regăsirii, selectării și prelucrării sale.
Multe din aplicațiile viitoare vor apela la tehnologii integrate întrucât variatele forme ale informațiilor vor determina utilizatorii să le folosească în munca lor, în activitatea recreativă sau de instruire. Formele multimedia (texte, imagini, grafice, animație, mișcare video, sunete de orice fel) au condus la apariția platformelor multimedia integrate care cuprind în arhitectura lor cele mai variate componente hardware și software. Datorită volumului și diversității acestor medii și platforme au apărut probleme cum sunt: clasificarea și stocarea informațiilor în întreaga lor complexitate; accesarea interactivă, regăsirea și afișarea lor; asimilarea și învățarea din întreaga complexitate a informației și cunoașterii acumulate.
Tehnologiile multimedia care pot fi integrate cu tehnologia sistemelor expert sunt multimedia, hipermedia și intelimedia.
Multimedia reprezintă o integrare cu ajutorul platformelor de calcul speciale a formatelor multiple ale informației. Ea necesită folosirea a două sau mai multe medii dintre care:
medii statice – texte, date, grafice și imagini;
medii dinamice – animații, imagini complet mișcătoare, vorbire și sunet.
Sistemele multimedia aplicative prezintă avantajul provocării percepțiilor umane în scopul facilitării comunicației cât mai expresive dintre oameni via rețeaua de calculatoare. Față de formele vechi de tehnologie audio-vizuală, multimedia este o tehnologie foarte puternică pentru că:
permite prezentarea câtorva formate de medii separat sau simultan;
oferă legături neliniare în cadrul și între asemenea formate media.
Hipermedia a evoluat din conceptul de hipertext, definit de Nelson în anii 1960 astfel: scriere nesecvențială, text care se ramifică și permite selecții din partea cititorului, o citire mai bună și o afișare interactivă. Ca și multimedia, hipermedia se poate defini din perspective multiple:
în contextul unui model nou de text, textul obținut pe cale electronică;
ca o rețea de noduri sau baze de date, cu legăturile dintre ele în scopul creării și navigării prin rețele complexe de texte și documente electronice astfel legate;
metodologie de legare a contextelor.
Chiar dacă în mod frecvent termenii de hipertext și hipermedia sunt folosiți alternativ, cu același înțeles, trebuie reținut că hipermedia reprezintă un sistem multimedia de management și distribuție a informației care leagă două sau mai multe medii în manieră asociativă, de regulă neliniară sau neserială, cu ajutorul unui produs software aplicativ adecvat.
Recent, specialiștii au arătat că un sistem hipermedia adevărat:
trebuie să permită legarea oricărei piese informaționale numită nod cu oricare altă piesă într-o manieră logică și coerentă;
să permită utilizatorilor să atașeze propriile notițe la oricare dintre piese;
să ofere mijloacele de navigare astfel încât utilizatorii să nu se piardă în spațiul informațional creat.
Ideal ar fi ca utilizatorului să i se permită o navigare interactivă prin baza informațională multimedia folosindu-se de intuiția, memoria și interesele lor drept ghid pentru menținerea controlului. Utilizatorul devine astfel un agent interactiv. Hipermedia transformă informațiile din cele mai diversificate surse în informații mult mai semnificative pentru scopurile utilizatorilor și va putea fi utilizată pentru căutarea rapidă a unor informații specifice tocmai datorită arhitecturii sale deschise, care facilitează chir și accesul celor neinițiați în programare.
Intelimedia. Acest concept este prezentat ca o integrare completă a unui sistem bazat pe cunoștințe și a unui sistem de dezvoltare și distribuție hipermedia, care încorporează inteligență pentru managementul dinamic, partajarea și afișarea cunoașterii și informației multimedia (textuală, vizuală și auditivă). Într-adevăr, intelimedia reprezintă convergența neliniară a informațiilor multimedia, legăturilor asociative de tip hipermedia, metodelor de management a datelor multimedia, metodelor de reprezentare a cunoașterii și modalităților de interfațare cu utilizatorii umani. Așa după cum se prezintă în Figura nr. 3, intelimedia este o extensie a hipermediei cu capacități de raționament, inteligență încorporată, capabilă să ofere cât mai multă robustețe aplicațiilor în raport cu cele specifice sistemelor expert și sistemelor hipermedia luate separat.
Figura nr. 3. Evoluția și ierarhia tehnologiilor media
Față de captarea cunoașterii și legăturilor asociative din cadrul sistemelor intelimedia, intefețele inteligente și alte caracteristici sunt esențiale pentru a fi depășite limitele sistemelor hipermedia.
În prezent, implementările intelimedia sunt realizate cu tehnologia agenților inteligenți. Agenții inteligenți servesc în acest context la filtrarea, identificarea și afișarea unor date, informații și piese de cunoaștere specifice, necesare utilizatorilor.
3.4 Strategii de achiziție pentru apărare
Tot mai des se regăsesc în ziare, reviste economice sau în știrile de la televiziuni informații despre comerțul electronic Business-to-Business (B-B). Cele mai multe dintre aceste informații sunt centrate pe achiziții electronice (e-procurement) sau partea de cumpărare a comerțului electronic pentru că analiștii au confirmat faptul că companiile ce au implementat sisteme de achiziții electronice au înregistrat economii.
În domeniul apărării o importantă funcție economică este cea de achiziții. La începutul lanțului valoric intervin mereu achizițiile, impactul deciziilor de aprovizionare se amplifică pe măsură ce un produs ajunge spre destinația finală: utilizatorul. Acestea implică două tipuri de cheltuieli:
costul materialelor cumpărate;
costul procesului de achiziție.
Ultima categorie cuprinde costurile tranzacției, cele cu personalul implicat în proces, cheltuieli indirecte aferente căutării, comparării, negocierii de surse de achiziție. Un efect substanțial asupra ambelor categorii îl pot constitui soluțiile de achiziție electronice.
Comerțul electronic nu este altceva decât un schimb de informații de afaceri, hârtia nemaifiind necesară, utilizându-se schimbul electronic de date, poșta electronică (e-mail), buletinele electronice, transferul electronic de fonduri, precum și alte tehnologii similare. Schimbul electronic de date a informațiilor privind tranzacțiile din afaceri se face între calculatoare, folosind un format standard public.
Introducerea în organizația militară a conceptului de e-business permite să considere comerțul electronic nu numai în viziunea tradițională de achiziție și plată prin utilizarea tranzacțiilor standard. Conceptul oferă avantajele date de îmbunătățirea semnificativă a procesului, disponibilă prin implementarea conceptelor și tehnologiilor de afaceri electronice și comerț electronic și permite luarea în considerare a relațiilor dintre un consumator și un furnizor.
Politica organizațiilor militare în ceea ce privește introducerea în activitatea curentă a conceptelor e-business și e-commerce trebuie să aibă în vedere:
utilizarea conceptelor și tehnologiilor de e-business și e-commerce în îmbunătățirea proceselor de afaceri și în eforturile de reinginerie; acest lucru permite introducerea procedeelor de pe piața comercială în diseminarea informațiilor în formă electronică persoanelor în drept, la momentul potrivit, în scopul reducerii duratei procesului; în acest sens, organizațiile militare vor desfășura următoarele activități:
implementarea inițiativelor e-business și e-commerce care încorporează „cele mai bune practici în afaceri” în vederea obținerii eficienței și pentru promovarea eficacității operaționale pentru reducerea semnificativă a timpilor de răspuns;
facilitarea utilizării în comun a datelor și integrarea proceselor de afaceri între organizațiile militare și partenerii de afaceri;
implementarea de soluții deschise flexibile și interoperabile care să nu interzică sau să îngreuneze utilizarea pe scară largă de soluții tehnologice noi sau competitive;
utilizarea pe scară largă de standarde e-business și e-commerce industriale și a produselor comerciale – COTS (commercial-off-the-shelf);
implementarea soluțiilor de securitate e-business și e-commerce care vor permite securitatea datelor pe baza cerințelor statutare și ale utilizatorilor, fără degradarea proceselor curente pe care le înlocuiesc;
stabilirea și utilizarea de oportunități de afaceri electronice care angajează principii, concepte și tehnologii de e-business și e-commerce în conducerea și administrarea proceselor militare și de afaceri;
aplicarea proceselor de e-business și e-commerce în vederea interoperabilității cu partenerii de afaceri pentru integrarea cu sectorul privat;
protejarea proprietății intelectuale; garantarea integrității datelor și dreptul la confidențialitatea lor;
cooperarea cu alte ministere și agenții pentru dezvoltarea și implementarea unei arhitecturi operaționale e-business și e-commerce în sprijinul programelor guvernului din domeniu;
asigurarea conformității cu politica de achiziție a M.Ap.N. și a instrucțiunilor de achiziție.
3.5 Strategii de securitate ale războiului informațional
Securitatea este un concept multidimensional așa încât, toate domeniile de activitate (politică, diplomație, economie, apărare, cultură, știință etc.) își iau măsuri care să asigure promovarea intereselor specifice fiecăreia. Aceste sectoare de activitate nu există independent unul de celalalt, legăturile dintre ele fiind vitale pentru funcționarea optimă.
Politica de securitate națională, în acest context, este obligată să țină cont de această realitate. Politica în acest domeniu va trebui să întreprindă acele măsuri necesare pentru promovarea intereselor naționale fundamentale și apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, pericole, amenințări, riscuri, fiind vorba de un sistem al cărui echilibru și funcționare optimă este de dorit.
Existența unor riscuri specifice la adresa securității justifică la nivelul M.Ap.N opțiunea unei „reacții” în domeniul acțiunilor de natură informațională. Înțelegerea apariției unor noi tipuri de riscuri și amenințări, cât și adaptarea „reacțiilor” la acestea sunt la fel de importante în momentul de față.
Se cunoaște că informația și tehnologia schimbă natura conflictelor, dar accentuarea, în prezent, a rolului informației, ca instrument de putere, determină modificări extrem de importante atât în activitatea unui serviciu de informații, cât și la nivelul politicii de apărare, în activitatea organizațiilor militare și în dezvoltarea infrastructurii informaționale militare.
În spațiul euro-atlantic, și nu numai, războiul și operațiile informaționale sunt realități deja consacrate. În acest domeniu capacitățile constituie, pentru țări cum este și România, soluții de contrabalansare a asimetriilor de putere.
Pe tot parcursul ciclului pace-criză-conflict-pace acțiunile de natură informațională (în practică, operații informaționale) au și vor avea loc. Din acestea, putem deduce faptul că este esnțial ca România să dispună de capacități permanente de avertizare, evaluare, analiză și ripostă, precum și să întrețină o stare continuă de ajustare și adaptare structurală și doctrinară, care să-i permită realizarea intereselor naționale în acest vast mediu informațional.
La baza tuturor deciziilor, în societatea informațională, stă informația ca armă, țintă și materie primă strategică. Înțelegerea unor riscuri în zona managementului informațional poate duce la adaptarea la acest nou mediu (în care fluxul de informații, în timp real, este în continuă creștere). Operațiile informaționale, așa cum sunt ele conceptualizate în doctrinele euro-atlantice, au ca țintă de bază ciclul decizional.
Întotdeauna, evoluția rapidă a tehnologiei informației va mări discrepanța dintre capacitatea de producere și cea de utilizare a informației. Sporirea cantității informațiilor nu atrage după sine și creșterea calității lor, iar deținerea unor informații de calitate fără o prelucrare sistematică a acestora nu este sinonimă cu capacitatea de valorificare a lor.
Conceptul de război informațional, din perspectivă civilă, atrage după sine o multiplicare a raporturilor de forță, în timp ce în plan militar există o aparentă limitare a acestora (restrângerea puterii militare, datorită reducerii caracterului violent al confruntărilor). Aceste două perspective au și puncte comune. În primul rând, un aliat poate fi în același timp și adversar (de unde natura duală cooperare – concurență). În al doilea rând, războiul informațional stabilește un nou raport între realitățile de ordin strategic, tehnic (prezența tot mai mare a informaticii și a rețelelor informaționale) și simbolice.
În sens larg, războiul informațional presupune integrarea a șapte forme diferite de domenii și discipline:
războiul de comandă și control (forma exclusiv militară a războiului informațional) – are menirea să anihileze comanda și sistemele de comandă și control ale unui adversar prin integrarea operațiilor psihologice, a securității operațiilor, a inducerii în eroare, a războiului electronic și a distrugerii fizice;
războiul bazat pe informații (intelligence) – constă în proiectarea, protecția și anihilarea sistemelor care conțin suficiente cunoștințe pentru a domina un spațiu de conflict;
războiul electronic – utilizează tehnologie electronică și tehnici criptografice pentru dominația spațiului electromagnetic;
războiul psihologic – utilizează informația pentru a modifica atitudinile și opțiunile amicilor, neutrilor și adversarilor;
războiul hacker-ilor – constă în atacuri pasive și active, cu software „malign”, asupra sistemelor informatice;
războiul în sfera informațiilor economice – urmărește blocarea sau canalizarea informațiilor, în scopul obținerii supremației economice;
războiul în spațiul realității virtuale – creează, în prezent, imagini ale „realităților”potrivit intereselor actorilor implicați.
Identitatea digitală
O provocare majoră în viitoarea rețea informațională națională de apărare o reprezintă securitatea informației. Schimburile de informații electronice în rețele mărește pericolul de fraudă, intercepție și furturi de date mai mult ca niciodată, atât pentru persoane particulare, cât și pentru companii private sau guvernamentale.
Informația a ajuns să fie unul dintre cele mai valoroase bunuri. Costul redus al internetului a dus la dezvoltarea unui canal suplimentar pentru livrarea de servicii a unui canal, determinând o explozie în activitatea economică și creând o schimbare majoră în lumea afacerilor.
Datorită acestui fapt, posibilitatea afacerilor „online”, inclusiv a celor militare, deschide noi posibilități cum ar fi: servicii extinse, eficiență sporită, costuri reduse, comunicații îmbunătățite, reducerea timpului de achiziții și extinderea piețelor.
Indiferent de organizație, acestea recunosc nevoia de a răspunde strategic la aceste creșteri explozive, prin preocuparea pentru protecția datelor proprii cât și din dorința de a instrumenta acest nou mediu pentru avantaje competitive oferite.
Cheia acestor două cerințe este securitatea informației. Informațiile electronice trebuie să ofere același grad de siguranță și încredere ca și cele tradiționale. În contextul unei infrastructuri adecvate implementarea conceptului de identitate digitală oferă cheia deblocării beneficiilor unei adevărate lumi electronice sigure.
Identitatea digitală poate fi răspunsul la această provocare. Nu este altceva dacât o reprezentare digitală a identității umane în interacțiunea cu alte mașini sau persoane în cadrul rețelelor distribuite. În cadrul unei tranzacții particulare identitatea digitală trebuie să aibă un grad ridicat de complexitate și de robustețe. Altfel spus, anumite tranzacții reclamă o identitate digitală mai robustă decât altele deoarece gradul de încredere în informația transmisă poare varia semnificativ în funcție de tipul tranzacției. Identitatea digitală este formată din două entități: subiectul identității și atributele (acreditivele) identității.
Implementarea unei identități digitale integrale este deosebit de complexă datorită implicațiilor legislative, teoretice și tehnice. Acreditivele care definesc identitatea digitală, pot fi extrem de variate, având o largă gamă de valori și multiple utilizări.
Un mecanism de autentificare secret (de exemplu, o parolă de acces) și un element de identificare (de exemplu, un nume de utilizator) constituie cea mai simplă identitate digitală. În cadrul acestei identități digitale simple, subiectul identității este numele utilizatorului, în timp ce parola reprezintă acreditivul de autentificare.
Binențeles că pe măsură ce complexitatea sistemelor computerizate utilizate în cadrul rețelelor distribuite crește, identitatea digitală trebuie să devină mai robustă și mai complexă, atât pentru a simplifica mecanismele de interacțiune la nivelul utilizatorilor, cât și pentru a asigura un control mai riguros și o securitate sporită tranzacțiilor. O identitate digitală trebuie să asigure următoarele tipuri de operațiuni:
autentificare – dovedește că identitatea digitală este într-adevăr cea declarată în cadrul unei tranzacții;
autorizare – permite accesul la anumite date sau anumite funcțiuni din cadrul aplicațiilor informatice;
confidențialitate – asigură interzicerea accesului oricărei entități neautorizat la datele implicate în tranzacție;
integritatea datelor – asigură transmiterea datelor fără modificări (accidentale sau cu intenție);
non-repudiere – asigură faptul că nici o entitate implicată în tranzacție nu poate nega propriile acțiuni efectuate în cadrul acestei tranzacții;
reputație – oferă informații semnificative despre o anumită entitate pe baza istoricului tranzacțiilor în care a fost implicată respectiva entitate.
Pentru implementarea conceptului de identitate digitală în cadrul unor sisteme informatice este necesară dezvoltarea unor aplicații software dedicate managementului identității digitale. Astfel de aplicații sunt mai complexe decât cel mai sofisticat sistem de management al parolelor, realizarea acestora conduce la beneficii majore în managementul, securitatea și productivitatea sistemelor.
Dezvoltarea tehnologiilor privind identitatea digitală va schimba lumea calculatoarelor, așa cum a făcut-o cu câțiva ani în urmă dezvoltarea rețelelor. La fel ca în cazul acestora, introducerea conceptului de identitate digitală pare să conducă la o creștere dramatică a complexității sistemelor dar, odată integrată în aplicații, această complexitate devine transparentă pentru utilizatori, producând o creștere rapidă a scalabilității și productivității.
Semnătura digitală este una dintre cele mai importante implementări ale identității digitale. Conceptul și utilitatea semnăturii digitale au fost definite și recunoscute cu câțiva ani înainte de apariția primei realizări practice, schema inițială pentru semnătură digitală rămânând și astăzi una dintre cele mai practice și versatile tehnici disponibile. Cercetările ulterioare au condus la apariția altor tehnici, dintre care unele oferă avantaje semnificative relativ la funcționalitate și implementare; toate aceste realizări au însă la bază criptografia asimetrică cunoscută și sub denumirea de criptografie cu chei publice.
O configurație de digiți (cifre) depinzând de o anumită cheie secretă deținută numai de semnatar (cheia privată) și de conținutul mesajului semnat reprezintă semnătura digitală. Ea trebuie să poată fi supusă unui mecanism de verificare sigur, astfel încât nici una din părți să nu poată nega acțiunile efectuate în timpul tranzacției, iar orice litigiu să poată fi rezolvat echitabil de către o terță parte, fără ca aceasta să cunoască cheia privată a semnatarului.
Una dintre cele mai semnificative aplicații ale semnăturii digitale în securitatea informațiilor este certificarea cheilor publice în rețele distribuite. Certificarea este metoda prin care un furnizor de servicii de certificare (ca terță parte de încredere) asociază în mod unic identitatea unui utilizator cu cheia sa publică, astfel încât, ulterior, altă entitate să poată autentifica o cheie publică fără asistență din partea furnizorului de servicii de certificare.
Prin folosirea tehnologiei semnăturii electronice se mărește securitatea tranzacțiilor online. Aceste tehnologii tind să înlocuiască semnăturile olografe, fiind o metodă mai sigură de autentificare, identificare și aprobare.
3.6 Instruirea utilizatorilor
Prin programele de formare a competențelor, organizatorii trebuie să țină cont de nevoile specifice de instruire ale fiecărei categorii de utilizatori. Prin nevoile specifice de instruire înțelegem diversele obiective sau scopuri ale activităților de utilizare a diferitelor servicii informaționale și de comunicare. Evident, fiecărui tip de activitate îi corespunde un anumit model mental al expertului (un set de cunoștințe și deprinderi necesare realizării cu succes a unui anumit tip de activitate: editare de text, comunicare, documentare pe Internet în diferite domenii – învățământ, știință, afaceri, comerț, activități recreative etc.); acest model mental trebuie diferențiat pe niveluri de complexitate și completitudine.
Instruirea utilizatorilor în acest domeniu este necesară pentru utilizarea tehnologiilor e-Defence în organizațiile militare.
Două obiective majore se au în vedere în acest sens:
Instruirea și certificarea administratorilor de rețea, operatorilor, administratorilor de sistem și a întregului personal implicat în utilizarea și managementul sistemelor militare și a infrastructurii informatice a M.Ap.N. Instruirea și certificarea trebuie să se extindă și la subcontractanți.
Actualizarea și crearea (dacă este necesar) de profesii militare și civile în domeniu, care să reflecte capacitatea și profesionalismul în asigurarea informațiilor în rețea. Denumirea acestor profesii este esențială pentru stabilirea dezvoltarea acelor discipline militare și civile, critice pentru asigurarea unei operări eficiente și sigure a rețea informațională națională de apărare (RINA).
Pe plan internațional a fost dezvoltat de către SEI (Software Engineering Institute) un model pentru dezvoltarea de software: CMM (Capability Maturity Model). Acesta pune în evidență maturitatea organizațiilor care dezvoltă software, inclusiv software militar. Stabilirea unor nivele de maturitate, permite achizitorului de software, clasificarea și selectarea contractanților. Acest model a stat la baza elaborării standardului IEEE/ISO-12207 „Software life cycle processes”.
Nivelele de maturitate definite de CMM sunt:
nivelul 1 (inițial) – caracterizat de dezvoltarea ad-hoc de software;
nivelul 2 (repetabil) – caracterizat de urmărirea desfășurării proiectelor și de o planificare și cerințe de bază (baselines) stabile;
nivelul 3 (definit) – caracterizat de definirea și instituționalizarea procesului de dezvoltare software în vederea asigurării controlului calității produsului;
nivelul 4 (gestionat) – caracterizat de planificarea calității produsului și urmărirea desfășurării procesului software măsurat;
nivelul 5 (optimizat) – caracterizat de continua îmbunătățire a performanțelor procesului.
S-a constatat că majoritatea problemelor, care apar în software-ul utilizat de către apărare, provin din lipsa de experiență și/sau din calificarea scăzută a personalului. Pentru un nivel CMM 2 și 3 este pregătirea personalului se face pentru următoarele activități:
managementul cerințelor;
managementul configurației: elaborarea planului, identificarea versiunii, formatul documentelor;
dezvoltarea software: specificarea cerințelor, proiectarea arhitecturii, proiectarea detaliată, codarea, analiza codului, elaborarea planului de testare și a cazurilor de testare, elaborarea versiunilor, testarea de acceptanță, instalarea, mentenanța, raportarea erorilor, efectuarea analizelor tehnice și a inspecțiilor;
definirea și perfecționarea procesului: definirea procesului, definirea ciclului de viață, utilizarea metricelor;
managementul procesului: elaborarea planului, elaborarea estimărilor, planificarea, efectuarea modificărilor, analiza riscurilor, evaluarea furnizorilor sau subcontractorilor;
asigurarea calității: elaborarea planului, efectuarea acțiunilor corective și preventive;
instruirea.
Dacă în domeniul apărării, există experți în achiziția de sisteme, nu există experți în ceea ce privește achiziția de software. Dacă se dorește să existe specialiști în domeniul achiziției de software sunt necesare următoarele acțiuni:
instituirea unui sistem intensiv de pregătire în domeniul software a directorilor de programe și a conducătorilor; înainte de lansarea unui program și apoi la intervale de timp adecvate, aceștia au nevoie de o instruire în ceea ce privește tehnologiile și conceptele software cheie;
dezvoltarea unui program de instruire pentru dezvoltătorii de sisteme software;
numirea unui expert în arhitectura sistemelor software (de exemplu, sisteme în timp real, rețele, baze de date), care, împreună cu directorul de program și contractorii, să aibă responsabilitatea selecției tehnologiei software, a proprietăților sistemului software (de exemplu, interoperabilitate și performanțe), a introducerii unor noi versiuni software.
Planurile și programele de învățământ, precum și ordinele privind pregătirea Armatei Române vor urmări formarea personalului necesar desfășurării eficiente a acțiunilor militare întrunite, în câmpul de luptă integrat și cibernetizat.
3.7 Extinderea informatizării armatei
Tendințele dominante ale următorilor ani vor fi evitarea surprinderii în domeniul informațional. O stăpânire continuă a informației înseamnă putere reală. Armata României va trebui să-și perfecționeze capacitățile și capabilitățile necesare desfășurării confruntării informaționale pe plan informațional. O importanță deosebită, în acest sens, o are modernizarea înzestrării Armatei României cu sisteme performante, care să asigure siguranță și interoperabilitate cu structurile NATO.
Obiectivele principale ale modernizării înzestrării armatei au în vedere următoarele:
realizarea unui sistem de conducere eficient prin înlocuirea mijloacelor de transmisiuni analogice cu cele digitale, la nivelul standardelor NATO, continuarea realizării sistemului de transmisiuni al armatei și implementarea treptată a sistemelor C4I la nivel mare unitate;
creșterea capacității de cercetare, supraveghere și avertizare a trupelor prin operaționalizarea sistemelor moderne de control al traficului aerian, avertizare timpurie, protecția forțelor și contramăsuri electronice în spațiul de interes strategic, precum și prin implementarea sistemului de recunoaștere amic-inamic la principalele categorii de tehnică de luptă;
îmbunătățirea puterii de foc, mobilității și preciziei prin introducerea sistemelor de conducere a focului care utilizează elemente IT&C;
modernizarea avioanelor MIG-21 LANCER și a elicopterelor IAR 330H, prin îmbunătățirea performanțelor sistemelor de navigație, cercetare și lovire a țintelor aeriene;
îmbunătățirea sistemelor de navigație, comunicații și conducerea automată a focului ale navelor de luptă;
optimizarea sistemului logistic la toate eșaloanele.
Din punct de vedere al îmbunătățirii modernizării, toate categoriile de forțe ale armatei vor beneficia de:
dezvoltarea de sisteme C4I;
dezvoltarea unui sistem de comunicații digital, compatibil cu sistemele NATO;
dezvoltarea unui sistem strategic de război electronic;
dezvoltarea unui sistem informatizat de gestiune a posturilor și a resurselor umane;
dezvoltarea unui sistem informatic de logistică la nivelul celui existent în structurile NATO.
Sistemele C4I orientează nevoile Armatei României către modernitate, susține nevoia întemeierii ei pe comandă, control, comunicații, calculatoare, informații și interoperabilitate, având la bază: unitatea de comandă; conducerea centralizată, execuția descentralizată; unitatea de acțiune; calitatea și eficiența comenzii și execuției; ierarhizarea strictă a structurilor; delegarea de autoritate; rigurozitatea; operativitatea; asumarea responsabilității în conducere. Buna funcționare a acestora presupune îndeplinirea de către armata noastră a unor misiuni care să vizeze:
culegerea, stocarea și prelucrarea informațiilor;
evaluarea precisă a situațiilor;
alegerea procedeelor de acțiune și de planificare;
pregătirea și transmiterea ordinelor;
asigurarea unor legături stabile și sigure;
protecția și siguranța informațiilor.
Interoperabilitatea sistemelor C4I va fi intensificată în două domenii principale:
procedeele, tehnicile și organizarea pentru comanda și controlul forțelor militare utilizate atât de către NATO, cât și de către țările membre ale Parteneriatului pentru Pace PfP (Partnership for Pace);
compatibilitatea sistemelor aferente desfășurate în teren, pentru exercitarea comenzii și controlului forțelor implicate în misiuni de menținere a păcii, umanitare, de căutare-salvare.
Atât la nivel strategic, cât și la nivel tactic se dorește implementarea sistemele moderne C4I, asigurând operaționalizarea rapidă a forțelor și executarea conducerii trupelor în timp real atât pe timp de pace, cât și în situații de criză și la război.
În domeniul resurselor umane este nevoie de un sistemul informatic integrat care să aibă ca obiectiv general creșterea eficienței activităților specifice domeniului prin informatizarea proceselor de culegere, transmitere, stocare, prelucrare și afișare a datelor cu care se operează.
Sistemul va trebui să ofere instrumentele software adecvate pentru rezolvarea următoarelor probleme:
managementul de personal – administrare, recrutare, salarizare, motivare;
managementul organizațional – administrare, planificare, elaborare de scenariiorganizaționale;
managementul timpului – administrare timp efectiv lucrat, întrerupere, concedii etc.;
managementul carierei – analiza și descrierea posturilor, analiza și descrierea calificărilor personale, formularea de propuneri de tip “cele mai adecvate persoane pentru un post”;
modelări, simulări, predicții și prognoze – pe dimensiunile organizațională și de personal ale managementului resurselor umane.
Sistemului logistic militar integrat este o altă componentă necesară continuării procesului de reformă a Armatei României. Acesta trebuie să fie flexibil și funcțional apt să răspundă nevoilor de asigurare a unităților luptătoare cu toate categoriile de tehnică și materiale (la timpul și în locul ordonat, cât mai simplu și cu cheltuieli minime), precum și cerințelor de realizare a interoperabilității cu sistemele logistice ale armatelor moderne din țările membre NATO sau partenere.
Abordarea unitară, degrevarea structurilor luptătoare de responsabilitățile privind logistica trupelor, o execuție descentralizată și specializată poate fi posibilă doar prin capabilitatea de adaptare modulară rapidă prin asigurarea unui flux informațional coerent.
3.8 Probleme susceptibile să apară ca rezultat al aplicării modelului elaborat
În procesul de implementare și utilizare a e-Defence pot să apară unele probleme cum ar fi:
Insuficiența bazei materiale, consecință a următorilor factori:
oferta hard/soft să fie mai mică decât cererea, sau să nu corespundă nevoilor utilizatorilor;
insuficiente resurse financiare alocate pentru achiziționarea produselor informatice;
costuri mari de conectare și comunicare;
inexistența unor produse software specifice domeniului e-Defence.
Pericolul implementării incomplete – și deci ineficiente – a unor aplicații software.
Pericolul reproiectării aplicațiilor, consecință a unor platforme tehnologice care nu sunt bazate pe standarde.
Insuficiența personalului de instruire și asistare.
Rezistențe atitudinale ale unor utilizatori militari, consecință a următorilor factori:
lipsa de instruire în domeniul utilizării calculatoarelor;
deficiențe de interfațare din punct de vedere al limbajului;
rezistența la nou.
3.9 Costurile și consecințele inacțiunii sau a acțiunii întârziate
Trecerea la e-Defence nu este o opțiune sau un capriciu de moment al echipei manageriale a organizației militare. Preocupările organizației militare sunt vechi în ceea ce privește implementarea prelucrărilor automate de date cu ajutorul tehnicii de calcul. Aceasta nu înseamnă însă că s-au realizat elemente ale implementării e-Defence, deoarece prelucrările separate, singulare nu fac parte din arhitectura e-Defence.
Problema-cheie în implementarea conceptului este reprezentată de alegerea unui set de inițiative e-Defence care să conducă la rezultatele așteptate, într-o lume IT&C în continuă schimbare și transformare. Absența rigorii și gândirii strategice, conformă cu evoluțiile e-Defence pe plan mondial, generează, pentru organizarea militară, un mediu critic în care deranjamentele și nereușitele pot deveni frecvente. Aceste nereușite pot lua următoarele forme:
existența unor insule de “webificare”;
absența avantajelor/impactului dorite;
absența efortului cerut de calea către beneficii concrete pentru organizația militară;
inabilitatea de a canaliza eforturile ca pârghii ale programului organizației militare;
gestionarea ineficientă a activităților;
achiziționarea inadecvată a unor componente-cheie necesare arhitecturii e-Defence;
obținerea unor rezultate neconforme cu așteptările;
inabilitatea de a determina ca deciziile să devină operante sau neoperante în anumite momente de timp;
depășirea perioadelor maxime de implementare a proiectelor (16-18 luni) cerute de legea lui Moore (valabilă pentru tehnologiile IT&C).
CONCLUZII
Complexitatea și dinamismul epocii contemporane, influența tot mai accentuată a revoluției științifico-tehnice ridică în fața organizațiilor, managerilor și liderilor complicate probleme, a căror rezolvare presupune o adaptare continuă, elastică și eficientă, pe baza unor informații bogate și pertinente.
Este evident că un sistem adresat managementului nu mai poate folosi mijloacele tradiționale de înregistrare și informare. Începutul secolului XXI a pus la dispoziția întregii omeniri mijloace și instrumente moderne de: înregistrare; prelucrare; transmitere și decizie. Perfecționarea unui sistem, oricare ar fi el, nu poate fi concepută în afara utilizărilor unor metode și tehnologii moderne.
Managementul infodecizional modern prin societatea cunoașterii, societatea informațională și sistemul informațional actual trebuie să asigure datele necesare cunoașterii cât mai reale a fenomenelor și proceselor, presupunând în același timp o modernizarea continuă a acestora prin mijloace sofisticate de culegere, prelucrare și păstrare a datelor.
Efortul financiar și uman care se consumă în procesul complex al culegerii și prelucrării informațiilor, prin mijloace moderne informatizate, rămâne incomplet dacă nu poate oferi și mijloacele care să certifice utilizarea reală și efectivă a acestor informații sintetice de către factorii decidenți în stabilirea unei decizii corecte în domeniul securității naționale și nu numai.
E-defence este un serviciu al societății informaționale, astfel că într-un mediu de securitate globalizat, poziția geostrategică a României reflectă situarea la convergența unor arii de instabilitate de lungă durată, ceea ce presupune asigurarea unui sistem de securitate națională stabil și eficient, dificil de realizat doar prin resurse proprii. Integrarea europeană și euro-atlantică devine astfel cea mai puțin costisitoare opțiune pe termen lung a țării noastre în vederea asigurării securității proprii.
BILIOGRAFIE
Dicționar enciclopedic, 1993-2009.
A. Mackensie, Managementul ca proces.
I. Lazăr, M.Naghi, A.Borza, C.Osoian, Management, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2004.
Burduș, E., & Căprărescu, G. (1999), Fundamentele managementului organizației, București: Editura Economică.
Henri Fayol, Principiile managementului, publicat în 1917.
Constantinescu, D. ș.a. – Management. Funcții. Structuri. Procese, Editura Universitaria, Craiova, 2008.
I. Manci, D. Magaliuc, C. Preja, Managementul informațiilor militare în actul decizional.
Henri Fayol (1841-1925), Managementul general Și industial, publicat în 1917.
L. Gulick, Notes on the Theory of Organization, publicat în 1937.
T.Fatu, A.Tugui, Ce urmează după societatea informațională?, Ed. Universitatea „Al.I.Cuza”, Iași,2007.
Mihai Drăgănescu, Cunoașterea și societatea cunoașterii, comunicare la seziunea de lansare a programului strategic SI-SC, Academia Română, 10 aprilie 2001.
Mihai Drăgănescu, Societatea cunoașterii, Diplomat Club, 2001, Nr. 6.
Sabin Corneliu Buraga, Medii virtuale distribuite. Caracterizare, structură, origini, evoluție și instrumente de dezvoltare, în NETREPORT, nr.103, anul 10.
Ioan Andone, Tehnologii de integrare media. Integrarea sistemelor expert cu sistemele multimedia, hipermedia și intelimedia, în NETREPORT, nr. 103, anul 10.
Ștefan Cantaragiu, Zenovic Gherasim, Dan Tuță, Organizația militară și e-Defence, în „Revista ACTTM”, anul III, nr.2-3/2000.
Ionel Marin, Cuvânt de deschidere – workshop Războiul informațional – riscuri și amenințări la adresa apărării naționale, aprilie 2000, București.
Ioan Andone, Tehnologii de integrare media. Integrarea sistemelor expert cu sistemele multimedia, hipermedia și intelimedia, în NETREPORT, nr. 103, p.47.
Ștefan Cantaragiu, Zenovic Gherasim, Dan Tuță, Managementul inițiativelor destinate e-Defence, în „Revista ACTTM”, anul III, nr.4/2000.
*** – Viziunea strategică – 2010 Armata României, Editura Militară, București, 2001.
*** – Strategia de securitate națională a României, București, 2001.
WEBGRAFIE
http://www.stiucum.com/management/management-general/Definirea-conceptului-de-manag63362.php
http://www.stiucum.com/management/management-strategic/Concepte-de-baza-ale-managemen32344.php
http://www.scritub.com/management/FUNCTIILE-MANAGEMENTULUI74786.php
http://www.scritub.com/management/Funciile-managementului32516104.php
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Infodecizional Modern (ID: 142221)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.