Managementul In Institutiile Publice Care Ofera Servicii Sociale
LUCRARE DE
DISERTAȚIE
Managementul in instituțiile publice care oferă servicii sociale
CAPITOLUL 1
CONCEPTE DE BAZA ALE MANAGEMENTULUI
Asociația Americană de management considera că managementul presupune:
A obține rezultate prin alții, asumându-se responsabilități pentru aceste rezultate
A fi orientat spre mediu înconjurător, a lua decizii privind finalitatea organizației.
A avea încredere în subordonați încredințându-le responsabilități pentru rezultatele ce urmează a fi obținute.
A le recunoaște posibilitatea de a greși si a primi favorabil inițiativele lor
A descentraliza sistemul organizatoric
A aprecia oamenii în funcție de rezultatele obținute
Cercetători Institutului Britanic de management evidențiază faptul că managementul este:
Arta și știința de a conduce si administra, munca altuia, în scopul de a atinge obiective precise;
Arta și știința de a lua decizii;
Integrarea, prin coordonarea a factorilor: munca; material; capital pentru a obține maximum de eficienta;
Acceptarea responsabilităților sociale printr-o pregătire economică;
Conduita conducătorilor și a executanților în îndeplinirea, obiectivelor manageriale.
Literatura de specialitate din Romania considera managementul: știința conduceri si conducerea științifica la nivel microeconomic, arta organizării și conducerii unei organizații având drept obiectiv fundamental creșterea gradului de competitivitate a acestuia și sporirea profitului.
Noile postulate ale managementului formulate de P.DRUCKER(1970) :
Este general; afirmându-se în toate domeniile economice și sociale.
Se grefează pe tradițiile culturale, sociale, politice ale fiecărei țări, pe condițiile istorice de dezvoltare a acesteia.
Are ca trăsătură esențială dezvoltarea spiritului de inovare.
Este orientat spre sporirea, continuă a productivității muncii intelectuale și fizice.
Constitutie principalul factor de sporire a eficienței activităților desfășurate și este elementul esențial al dezvoltării social-economice (fapt confirmat de existență unor țări sărace în resurse material dar puternic dezvoltate din punct de vedere economic).
Managementul înseamnă a face lucrurile cum trebuie (previziune, organizare, antrenare, coordonare, control – evaluare) presupune a face cea ce trebuie (capacitatea de a influența comportamentul unui individ sau al grupului pentru a-l determină să acționeze cu competență pentru îndeplinirea obiectivelor organizației în ansamblul ei).
Spiritual de echipa este rezultatul integrări următoarelor procese:
Construirea încrederii între persoanele implicate;
Stabilirea unei misiuni și a unor scopuri, la care adera membri grupului;
Inițierea proceselor decizionale participative (motivarea puternică individuală și de grup.
Studiile asupra activități de conducere au evidențiat o serie de dimensiuni specifice asupra acestui fenomen, cum ar fi:
Modul de concentrare al puterii și de exercitare al autorități;
Capacitatea liderului de a realiza sarcina de munca și sensibilizarea acestuia înțeleasă ca o anumită receptivitate a liderului față de relațiile și presiunile sociale din cadrul grupului sau din afara acestuia;
Relațiile dintre conducător și membri grupului;
Considerația care implică un comportament caracterizat prin încredere, respect, cooperare în adoptarea deciziilor.
Tipuri de management și de manageri
Managerul : este persoana care exercită o funcție managerială în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competentelor și responsabilităților specific funcției pe care o ocupa.
După nivelul ierarhic la care se situează aceștia pot fi:
Manageri de nivel superior: cei care au în subordine toate nivelurile ierarhice ale organizației
Manageri de nivel mediu: cei care au in subordine atât executanții cât și managerii de nivel inferior
Manageri de nivel inferior: cei care lucrează direct cu executanți
Eficiența activități manageriale are la baza pregătirea teoretică managerială, talentul și experiența managerilor. Pentru realizarea obiectivelor firmei sunt necesare următoarele calități managerial fundamentale:
Conceptual
Umane
Tehnice
Tipuri de manageri:
Încrezut – neîncrezut
Speculativ
Dispus la risc
Echilibrat
Ezitant
Șovăielnic
Fricos
Noțiuni de baza și concepte principale utilizate în managementul serviciilor publice
Studierea metodică a Managementul Serviciilor Publice, presupune precizarea prealabilă a unor noțiuni și concepte cum ar fi: management, stat, instituție publică, întreprindere publică, organizație, administrație publică .
Problematica managementului serviciilor publice dobândește semnificație deosebită într-un mediu social și politic extrem de dinamic în care aspectele finanțării, conținutului, calității și eficienței acestui sector de activitate sunt puse permanent în discuție.
Premisele generale care trebuie luate in problema cu privire la cadrul managerial al serviciilor publice sunt:
managementul general, indiferent de modul în care este conceput, definit sau practicat se regăsește și în administrația publică, cu toate elementele, dimensiunile și funcțiile pe care le îndeplinește în oricare altă sferă sau domeniu de activitate;
în Administrația Publică se exercită ca și în celelalte sisteme ale vieții sociale, într- un mediu social-politic aflat în continuă mișcare precum și în schimbare și transformare din ce în ce mai accelerată;
se exercită în condițiile creșterii complexității și incertitudinii vieții economico-sociale și a contradicțiilor și dilemelor pe care acestea le generează în permanență;
în condițiile impactului profund al progresului tehnic și al revoluției informatice, atât asupra echilibrului societății cât și a manierei în care noi percepem lumea care ne înconjoară;
se exercită în condițiile unor confuzii în înțelegerea și utilizarea termenilor creați pentru descrierea diferitelor aspecte ale cadrului managerial.
Termenul de management în sectorul public ii sunt permanent asociați termeni cum ar fi: lideritate, administrație, guvernare instituțională.
De obicei, managementul serviciilor publice este corelat cu activitățile consacrate stăpânirii (metrizării) complexității acestora, lideritatea cu cele privind schimbarea, în timp ce guvernarea este concepută ca un răspuns la întrebarea: “Cine este șeful aici?”
Din modul de definire a termenilor, derivă și funcțiile specifice ale acestora:
• managementul echivalează, în principal cu a coordona și a controla pentru a face efective și eficiente serviciile publice în raport cu obiectivele lor. El participă la schimbare, dar nu aceasta este principala sa vocație;
• lideritatea este chemată să stăpânească schimbarea, să clarifice direcțiile, să asigure mijloacele necesare și să motiveze membrii organizației în favoarea schimbării.
Administrarea are menirea de a transpune în practică politicile adoptate și stabilite în cadrul sistemului.
Din cele de mai sus rezultă că: managementul controlează, liderii orientează și “entuziasmează”, iar administrația – servește.
Tocmai de aceea, alegerea metodelor adecvate de conducere, a practicilor manageriale pe care liderii trebuie să le promoveze pentru realizarea obiectivelor administrației (serviciilor) publice sunt de stringentă actualitate.
În drumul său spre cucerirea statutului științific, managementul serviciilor publice (conducerea) și-a definit un număr de concepte generale cu care operează.
Prima categorie de concepte arată cum se organizează un sistem.
Obiectivul (scopul, finalitatea, misiunea) reprezintă principiul organizator al oricărei structuri și răspunde la întrebarea “Ce vrem?”
Resursele, care răspund la întrebările “Cu ce?”, “Cu cine?”, se stabilesc ulterior precizării obiectivului pe care-l pot modifica, după cum procesul poate aduce schimbări atât în obiectiv cât și în resurse, iar optimizarea le poate schimba pe toate trei.
Procesul răspunde la întrebarea “Cum?” și arată modalitatea de transformare a resurselor în vederea atingerii obiectivului stabilit.
Optimizarea decurge din imperativul “Cât mai bine”.
Regulile tehnice ale optimizării sunt cuprinse în cercetările operaționale care constituie azi o ramură a matematicii de sine stătătoare.
A doua grupă de concepte corespunde unor proprietăți generale ale sistemelor, ne arată cum funcționează un sistem.
Autonomia de funcționare se deduce din proprietatea sistemelor (structurilor) și subsistemelor biologice și sociale de a se autoregla. Dacă un sistem nu ar avea un anumit grad de autonomie, nu ar putea fi condus, pentru că ar reclama un număr foarte mare de instrucțiuni detaliate.
Adaptabilitatea este capacitatea unui sistem de a-și păstra stabilitatea (de a nu se strica) atunci când asupra sa acționează perturbații exterioare.
Organizarea ține de structura internă a sistemului, de coeziunea elementelor acestuia. Se consideră că organizarea este bună când corespunde funcțiunii și mecanismului cu care lucrează structurile (elementele) sistemelor (serviciilor publice).
Planul reprezintă instrumentul prin care se materializează mijloacele necesare pentru realizarea obiectivului propus.
Planificarea, completată cu prognoza, previzionează termenele pentru realizarea obiectivelor.
Incluziunea înseamnă integrarea într-o structură mai largă (vezi integrarea României în Uniunea Europeană). Toate structurile sociale există și funcționează ca sisteme deschise.
A treia grupă de concepte este legată de conducerea sistemului.
Informația (culegerea și prelucrarea datelor) se poate asigura cu ajutorul unor metode clasice (statistica, sondajul, ancheta) sau cu ajutorul unor instrumente moderne cum sunt calculatoarele electronice (baze de date).
Datele strânse și organizate sunt constituite într-un model care reprezintă o machetă a realității, pe care se lucrează. Un model bun concordă cu realitatea, proprietate ce este cunoscută sub denumirea de izomorfism.
În procesul de analiză modelul este supus unor puternice influențe economice, sociale, politice etc., pentru a vedea ce se poate întâmpla în anumite situații, identificându-se în acest fel mai multe variante.
Verificarea (legătura cu viața, practica) este operația prin care se constată dacă modelul este corect, dacă el corespunde scopului propus.
Decizia constă în alegerea uneia din variantele descrise. Prin matematizarea teoriei deciziei s-a realizat un pas imens în modernizarea științelor economice și sociale.
Controlul privește urmărirea îndeplinirii obiectivelor decizionale, implementarea acestora potrivit succesiunii fazelor din planul stabilit.
În literatura de specialitate s-au conturat și alte puncte în ceea ce privește structura procesului de conducere.
După unii autori, în procesul de conducere nu ne confruntăm cu probleme, ci cu un număr nelimitat de situații problematice. În componența situațiilor problematice intră “tipuri de probleme” care pot fi soluționate cu ajutorul unor metode standard de analiză.
Soluționarea problemelor de conducere comportă analiza situației problematice, identificarea problemelor ce o compun și încadrarea lor în unul din cele trei tipuri posibile :
Prin analiza problemelor tip abatere se urmărește să se descopere cauza (cauzele) necunoscută(e) care produce abaterea de la mersul firesc preconizat (obiectivele propuse).
Prin analiza problemelor de optimizare se urmărește să se identifice factorii care pot determina optimizarea unei activități anterior proiectate și care se desfășoară normal, dar care este susceptibilă de ameliorare. În acest scop se formulează alternative de decizii, urmărind să fie aleasă și pusă în aplicare cea care prezintă cele mai multe avantaje. Evident, oricât de bine ar fi formulată sau aleasă o decizie, ea păstrează amprenta subiectivității decidentului.
Problemele potențiale apar de regulă în urma aplicării deciziilor, când, în afara efectelor scontate, pot apare și efecte nescontate – avantajoase sau neavantajoase. Acestea din urmă trebuie anticipate și, dacă este posibil, luate măsuri de prevenire sau cel puțin de atenuare a efectelor negative.
Scopul analizei problemelor potențiale este de a stabili moduri de acțiune adecvate pentru evitarea și atenuarea efectelor nedorite.
Cel care analizează problemele de conducere (managerul) are două obligații majore:
– să nu ignore importanța analizei situației, în special în ceea ce privește identificarea precisă a tipului problemelor care o compun;
– să nu confunde problemele tip abatere cu cele de optimizare. Această din urmă obligație solicită maximum de atenție, întrucât, dacă se abordează o abatere ca și când ar fi vorba de o optimizare, atunci analistul (managerul) este pus în situația de decident (subiectiv) care nu i-ar permite să afle cauza obiectivă a abaterii.
Un rol central în procesul de conducere îl are decizia, adică acea acțiune prin care se alege o cale optimă pentru realizarea obiectivelor propuse.
În timpul executării conducerii (în procesul muncii) un manager se află permanent într-una din următoarele situații :
analizează anumite neajunsuri sau abateri care apar în domeniul său de competență, prin abatere înțelegându-se diferența dintre rezultatul obținut și cel preconizat (planificat);
elaborează decizii pentru obținerea rezultatelor scontate;
analizează problemele potențiale neavantajoase ce ar putea apare în urma aplicării unei decizii și care i-ar putea periclita planul de acțiune stabilit pentru obținerea rezultatului dorit;
controlează realizarea planului de acțiune.
Scopul analizei este acela de a stabili cauzele care produc efecte nedorite și periclitează obținerea rezultatului dorit (planificat).
În momentul în care apare o situație problematică în sistemul condus, se impune luarea unei decizii, adică identificarea variantei optime de acțiune pentru atingerea obiectivelor urmărite.
Munca managerului este mult ușurată de existența unor bănci de date și informații în sistemele proprii sau în sisteme specializate, precum și de utilizarea calculatorului electronic care, deși nu-i poate înlocui gândirea, îl ajută enorm în creșterea productivității acestei gândiri și eficienței actelor de conducere.
Un rol important în eficientizarea muncii managerului îl are dezvoltarea aptitudinilor manageriale. În plan managerial, o importanță deosebită prezintă:
• aptitudinea de a elabora, de a selecta informațiile utile, de a stabili și sublinia prioritățile, de a comunica cu salariații;
• raționamentul logic și analiza judicioasă a fenomenelor manageriale;
• capacitatea de a gândi economic și social;
• aptitudinea de obiectivare, de cunoaștere și recunoaștere a propriei valori, apelând după caz la echipă, prevenind astfel situațiile vulnerabile;
• aptitudinea de a stabili și comunica obiective, de a finaliza realizarea lor.
Aptitudinile manageriale nu se pot forma în afara unui sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi și nici în afara unei motivații (interes, atitudine pozitivă).
O caracteristică importantă a muncii managerului se referă la obiectul muncii: managerul lucrează cu oameni. De aceea este necesară o prioritate a muncii cu omul, prin asigurarea în interiorul organizației a unor relații interpersonale normale, evitându-se, prevenindu-se sau neutralizându-se situațiile conflictuale. În condițiile particulare ale țării noastre, când se constată o anumită liberalizare a formelor de exprimare a personalului (cetățenilor) și un anumit mod de înțelegere (interpretare a democrației), un manager din administrația publică este eficient dacă:
depistează la timp cauzele unui conflict potențial;
definește precis obiectivele fiecărui salariat din structurile sistemului pe care îl conduce, le aduce la cunoștință și le explică la nivelul lui de înțelegere;
folosește drept criterii de promovare competența profesională, capacitatea de răspundere la solicitări diverse, dorința de perfecționare, gradul de integrare în structura formală și informală a instituției, atitudinea față de muncă și colectiv etc.;
elaborează un sistem deschis bazat pe creativitatea individuală sau de grup, utilizând cu pricepere stimularea morală și materială;
nu este distant în relațiile cu subalternii;
se concentrează asupra problemelor cu adevărat importante.
Prin îndeplinirea acestor condiții, managerul capătă o anumită autoritate care îl situează într-o poziție de respect față de ceilalți membri ai instituției.
Autoritatea este determinată de o serie de factori: pregătirea profesională de specialitate; exigența față de sine și față de alții; rapiditatea și flexibilitatea în gândire; fermitatea în acțiune, umanismul, tactul, curajul de a-și asuma un risc etc.
În acest fel, managerul contribuie decisiv la crearea unui climat de muncă, de moralitate și coeziune în cadrul instituției pe care o conduce.
1.2.1 Caracteristici generale ale managementului serviciilor publice
1.2.2. Consideratii generale cu privire la stat
De-a lungul timpului, noțiunea de stat s-a conturat ca fiind o colectivitate umană relativ omogenă datorită:
♦ unei istorii comune;
♦ unui teritoriu delimitat de frontiere recunoscute;
♦ unei puteri politice proprii, în baza căreia acesta realizează anumite funcții: elaborarea legilor, constituirea unui sistem de guvernare propriu; constituirea unui sistem de recunoaștere și corectare a abaterilor de la prevederile legilor; apărarea frontierelor; dezvoltarea relațiilor internaționale; alegerea reprezentanților.
Formarea statului a însemnat, practic, desprinderea unei forțe publice din cadrul colectivității, organizată în instituții (armată, poliție, justiție) care avea drept scop susținerea clasei dominante și a ordinii sociale corespunzătoare intereselor acesteia. În sens restrâns, statul cuprinde ansamblul organizațiilor care susțin exercitarea puterii lui. Această definire presupune identificarea unor categorii cum sunt: persoană fizică, organizație, persoană juridică, organ al statului.
Persoana fizică reprezintă un individ, un membru al colectivității (populației). Organizația se poate defini drept o colectivitate umană care utilizează resurse în vederea realizării unor activități specifice și atingerii unor obiective proprii.
Persoana juridică semnifică o organizație recunoscută legal.
Organul statului este instituția specializată în vederea realizării activitățiilor specifice statului. Pentru înțelegerea completă a semnificației noțiunii de “stat” este necesară și clarificarea unor termeni ca “administrație publică” și “autoritate administrativă”.
1.2.3. Rolul si funcțiile statului vis – a – vis de serviciile publice
Rolul statului în administrarea economiei și în punerea la dispoziție de servicii către public, a rezultat din incapacitatea forțelor existente pe piața și a capitalului privat de a oferi servicii universale decente. Serviciile publice s-au dezvoltat acolo unde activitatea economică a avut o importanță socială și politică și acolo unde ea a condus la asigurarea unei game largi de utilități, la bunăstare și la alte servicii legate de planificarea statală.
Serviciile publice se află în centrul strategiilor pentru integrarea socială și pentru coeziunea economică și socială. Serviciile publice bine finanțate și inovatoare pot reprezenta fundamentul pentru competitivitate, pe baza investițiilor în educație și formare, în sănătate și ajutor social, în siguranța cetățeanului, într-o locuință decentă și o bună infrastructură în transporturi, comunicații și energie.
Din aceste motive, piața unică trebuie să fie un mecanism care să faciliteze și nu să restricționeze rolul serviciilor publice. Rata ridicată a șomajului actual și excluderea socială în toată Europa rămân o povară pentru coeziunea și competitivitatea europeană. Combaterea șomajului și a excluderii sociale reprezintă elementul central al strategiei UE. Serviciile publice au un rol crucial de jucat în aceasta strategie.
Funcția de furnizor de servicii colective necomerciale
Una din cele mai importante funcții ale statului este aceea de a oferi servicii publice în general și servicii colective necomerciale, în special.
Această funcție constă în:
a) furnizarea către colectivitate a unor servicii la un preț inferior costului lor de producție (servicii necomerciale), fie producându-le el însuși, prin intermediul serviciilor publice, fie încredințând producția lor sectorului privat subvenționat;
b) finanțarea acestei producții prin intermediul prelevărilor obligatorii asupra utilităților și asupra întreprinderilor.
Serviciile colective furnizate de stat răspund unui triplu obiectiv:
1) satisfacerea (înlăturarea) lacunelor pieței;
2) facilitarea accesului la factorii externi pozitivi care influențează serviciile (infrastructurile, cercetarea fundamentală, protecția mediului înconjurător, etc.);
3) accesibilitatea tuturor cetățenilor la servicii, chiar și celor mai săraci: ele sunt oferite în mod gratuit sau la un preț inferior costului lor de producție (educația, sănătatea etc.).
Funcția de redistribuire
Aceasta a apărut din necesitatea de a asigura fiecăruia o cât mai bună protecție socială posibilă. În acest caz, statul a pus în funcțiune în mod treptat, un sistem de redistribuire. Inițial, s-a constituit un sistem de asigurări mutuale împotriva principalelor riscuri ale vieții: boala, accidente de muncă, etc. Solidaritatea s-a extins apoi la numeroase alte categorii: pensionari, șomeri, alte persoane inactive fără resurse, familii care au mai mulți copii în grijă etc.
Funcția de redistribuire presupune două momente principale:
a) prelevarea de cotizații sociale asupra veniturilor: cotizațiile sunt plătite de către cei care se asigură;
b) redistribuirea acestor cotizații sub formă de prestații sociale: pensii, cheltuieli medicale, alocații familiale etc. percepute de către cei care se asigură.
Funcția de reglare economică
Constă în acțiunea statului asupra evoluției economice, astfel încât să se amelioreze principalii indicatori ai acesteia (creșterea produsului intern brut, locuri de muncă, echilibru exterior și stabilitatea prețurilor). Reglarea poate fi: pe termen lung, prin orientarea economiei prin intermediul politicii structurale: politica industrială, politica mediului ambiant, politica energetică, alegerea infrastructurilor și pe termen scurt și mediu, prin reglarea conjuncturală sau politica conjuncturală.
Politica structurală cuprinde ansamblul intervențiilor statului, susceptibile de a modifica evoluția pe termen lung a economiei.
Politica conjuncturală constă în intervenția statului în vederea atingerii unui ritm de creștere și a unui nivel de ocupare maxime, compatibile cu menținerea principalelor echilibre: stabilitatea prețurilor și echilibrul comerțului exterior. Politica conjuncturală poate fi o politică de relansare sau o politică de stabilizare.
O a doua politică de reglare, de inspirație liberală, este politica ofertei, care combină aspectele conjuncturale cu cele structurale.
CAPITOLUL 2
PERSPECTIVE PRIVIND SITUAȚIA SISTEMUL DE SERVICII PUBLICE
2.1. Sistemul de servicii publice
Conceptul de sistem este un ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse forme de interacțiune și interdependență.
Noțiunea de subsistem este utilă pentru a putea descrie compunerea unui sistem complex în mai multe trepte de detaliere, punând în evidență funcțiuni și caracteristici specifice mai ușor de înțeles (cuprins).
Conceptul de sistem de servicii publice – componenta a sistemului tertiar (Notiunea de serviciu-def, caracteristicile si principalele cerinte pe care trebuie sa le indeplineasca un serviciu )
În limbaj curent, noțiunea de serviciu public este utilizată pentru a desemna o activitate de interes general, prestată de un organism, adică de o persoană juridică, autorizată de o autoritate a administrației publice.
Există două accepțiuni în legătură cu definirea noțiunii de serviciu public:
1. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de activitate de interes general pe care administrația înțelege să și-o asume.
2. Definire în sensul organic sau, altfel spus, organismul prin intermediul căruia se realizează o activitate de interes general.
Noțiune complexă și esențială a dreptului administrativ, acest concept a suportat modificări importante de-a lungul timpului, care l-au făcut să își piardă claritatea inițială. În doctrina occidentală s-au conturat până în prezent trei definiții care coexistă și care au fost preluate în legislația comunitară.
• Definiția clasică, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. În această accepțiune subzistă definiția lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este “activitatea pe care guvernanții sunt obligați să o presteze în interesul celor guvernați”. Este evident că definirea serviciului public se face după natura juridică a organului care îl prestează și care trebuie neapărat să fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală sau altă instituție publică. La această semnificație M. Haurion adaugă sintagma serviciu public prin “natură” (și nu după persoana care-l prestează) pentru a se opune lărgirii semnificației serviciului public la orice tip de activitate pe care-l desfășoară autoritățile statului.
• Definiția interbelică a apărut ca o necesitate impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă a societății care solicita servicii publice variate, flexibile și operative. Până în anul 1939, aceste servicii erau apanajul statului și instituțiilor sale care nu mai puteau face față cerințelor sociale, astfel încât s-a văzut nevoit să încredințeze unele servicii publice către alte persoane private. Astfel a apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private. Această definiție rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce condiții activitatea unei persoane private poate fi considerată serviciu public. Această dilemă este lămurită în 1964 când Laubodere arată că: ”Serviciul public este activitatea de interes general, prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul administrației”. (AJDA, 1964, p. 91)
A doua condiție, mijloacele puterii publice, sunt privilegii acordate persoanei private care servește interesul general și ca atare se bucură de autoritate în raport cu terții (și nu de egalitate). Acest raport de autoritate permite fie monopolul asupra unei activități, fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar stabilirea de taxe.
A treia condiție se referă la “controlul administrației” asupra activității de prestări servicii publice.
Această condiție derivă din faptul că o persoană privată poate presta un serviciu public numai printr-o delegare dată de o persoană publică. Această delegare se poate face fie printr-un contract fie printr-un act administrativ unilateral explicit sau implicit. Delegarea este necesară pentru a circumscrie limitele în interiorul cărora poate acționa cel împuternicit.
• Definiția actuală s-a conturat la sfârșitul anilor ’80 ca urmare a evoluției democrației, recunoscându-se faptul că unele servicii publice desfășurate de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară întrucât o serie de servicii publice de interes social cum ar fi cele de sănătate, cultură, învățământ etc. se realizează de către persoane private, dar fără prerogativele puterii publice. Ideea democratismului și descentralizării a impus în practică sistemul preluării gestiunii serviciilor publice din mâna statului și predării lor către persoane private, în condițiile mai sus amintite. În jurisprudență s-a răspândit astfel sintagma “servicii private de interes general” care nu corespunde însă pe deplin celor trei condiții stabilite în practica administrației publice, nici chiar în țările dezvoltate. Cel puțin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt subordonate administrației mai mult ca oricând.
În concluzie, astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei elemente.
a) Elementul material: serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general.
Această întâietate a elementului material a apărut odată cu punerea sub semnul întrebării a criteriului organic. Serviciul public nu mai este privit ca un organism public, ci, în special, ca o activitate care răspunde unui obiectiv de interes general. Această activitate poate fi asigurată eventual de către o persoană privată. Trebuie, de asemenea, menționat că orice activitate de interes general reprezintă și un serviciu public.
b) Elementul voluntarist, adică intenția puterilor publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă puterile publice (autorități naționale sau locale) și-au manifestat intenția de a-și asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general. Nu există, deci, servicii publice “prin natura lor”.
Noțiunea de serviciu public apare, de aceea, ca o noțiune subiectivă și evolutivă. Evoluția are loc în sensul lărgirii sferei de cuprindere. Astfel, odată cu dezvoltarea nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber, activități cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o stațiune montană sau organizarea de competiții de către federațiile sportive au căpătat eticheta de servicii publice.
Există anumite dificultăți în identificarea intenției exacte a guvernanților, mai ales atunci când ei încredințează anumite activități de interes general unor persoane private, în mod expres cabfiind servicii publice. Este necesară, atunci, prezența a trei indicii pentru a putea identifica serviciul public:
– activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de interes general;
– organizația privată respectivă trebuie să dispună de veritabile prerogative de putere publică;
– organizația privată respectivă trebuie să fie supusă unui control din partea puterilor publice.
În majoritatea cazurilor, voința puterilor publice este ușor de identificat: persoana publică respectivă își asumă în mod direct activitatea de interes general în cauză. Dacă activitatea de interes general este asigurată de către o persoană privată, trebuie să se țină seama în mod special de controlul administrației (de către puterea publică). Orice serviciu public depinde, deci, în mod direct sau indirect, de voința unei persoane publice care decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de organizare.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităților de servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea de interes general în cauză.
Existența unui regim juridic specific, regimul de drept administrativ, apare în mod clar atunci când serviciul public este asigurat în mod direct de către o persoană publică. Realizarea acestei misiuni este însoțită întotdeauna de prerogative sau de constrângeri caracteristice (proprii) dreptului public.
În ultimul deceniu, în economia țărilor dezvoltate, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competiției economice. S-a observat, de altfel, că și produsele sunt cumpărate pentru serviciile pe care le oferă.
Importanța crescândă a serviciilor în economie și ascensiunea lor spectaculoasă din ultimul timp au intensificat preocupările pentru cunoașterea acestui sector de activitate.
Serviciile au constituit obiect de studiu de “sine stătător” relativ recent, în a doua jumătate a acestui secol, odată cu dezvoltarea explozivă a sectorului terțiar care constituie un fenomen major al zilelor noastre.
Preocupările specialiștilor de a depăși relativa rămânere în urmă a teoriei față de practică, s-au concentrat, cum era și firesc, asupra definirii noțiunii de serviciu, acțiune extrem de delicată, având în vedere eterogenitatea activităților de acest gen, ca și numeroasele accepțiuni ale expresiei în viața cotidiană.
Din multitudinea de accepțiuni ale noțiunii de serviciu reținem: slujbă, post, muncă prestată în folosul cuiva, subdiviziune fără personalitate juridică al unui ansamblu economic sau administrativ, ajutor dat cuiva într-o anumită împrejurare etc.
În sens strict economic, noțiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat de noțiunea de utilitate (valoare de întrebuințare).
În acest sens serviciile pot fi definite ca “activități utile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”. Chiar și așa, sfera de cuprindere rămâne destul de largă.
Văzute ca “utilități”, serviciile pot fi rezultatul muncii vii, al muncii materializate (automobil, televizor etc.) sau al acțiunii unor factori naturali (izvoarele termale, razele soarelui).
Evident serviciile, privite ca efecte ale unor bunuri materiale sau ale unor factori materiali, sunt indispensabile omului, dar, de cele mai multe ori, pentru a putea devenii “efective” este nevoie de intervenția omului. Ca atare abordarea serviciilor ca o categorie economică presupune restrângerea la acele activități care presupun anumite relații sociale de producție.
Și în acest cadru, oarecum mai limitat, există o paletă largă de interpretări ale noțiunii, în funcție de profunzimea cercetărilor și scopul în care au fost elaborate.
Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera activităților care le-au generat, ceea ce presupune găsirea acelor elemente de identificare a lor și respectiv de delimitare de celelalte activități economice.
Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea (separarea) acestuia de bunurile materiale.
Majoritatea definițiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul că serviciile sunt “activități al căror rezultat este nematerial și nestocabil”, nu se concretizează în produse cu existență de sine stătătoare.
Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri și servicii, majoritatea specialiștilor privesc serviciile ca un sistem de utilități, în care beneficiarul cumpără sau folosește nu un produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.
Din multitudinea definițiilor întâlnite în literatura de specialitate reținem: Definiția dată de Asociația Americană de Marketing: „serviciile reprezintă activități, beneficii sau utilități care sunt oferite pe piață sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material.”
K. J. Blois definește serviciul ca o activitate care oferă beneficii (avantaje), fără să presupună în mod obligatoriu un schimb de bunuri tangibile.
Christian Gronros definește serviciul ca fiind o activitate sau grup de activități, mai mult sau mai puțin tangibile, care, de obicei, au loc în momentul interacțiunii dintre cumpărător și prestator.
I. Mărculescu și N. Nichita definesc serviciile ca fiind “activități din sfera producției materiale sau nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit contribuind la pregătire lui, fie că sunt legate de produsele care au ieșit din sfera producției sociale, fie că se concretizează în anumite efecte utile care se răsfrâng direct asupra omului, societății sau naturii, trăsătura generală a majorității lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în timp și spațiu cu întrebuințarea, consumarea lor.”
Definițiile prezentate delimitează serviciile în ansamblul lor de celelalte activități prin luarea în considerare a elementelor care le deosebesc de bunurile economice.
În strânsă relație cu aceste definiții, în literatura de specialitate a câștigat tot mai mult teren ideea constituirii serviciilor într-un sector distinct al economiei cunoscut sub denumirea de sector terțiar.
Ținând cont de cele prezentate, putem considera că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conținut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale și intangibile, destinate satisfacerii Marketing Definitions, a Glossary of Marketing Terms, Committee of definitions of the American Marketing Association, 1960. unei nevoi sociale.
Ele sunt activități de sine stătătoare, autonome și sunt organizate distinct într-un sector economic cunoscut sub numele de sector terțiar.
Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se știe, printr-o mare eterogenitate și complexitate, și-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor.
Tipologia serviciilor public
În literatura de specialitate se utilizează mai multe criterii de clasificare a serviciilor publice.
1. După natura serviciilor publice se disting: servicii publice administrative (SPA) și servicii publice industriale și comerciale (SPIC).
Până în primii ani ai secolului XX erau recunoscute de către stat așa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natură administrativă și nu comercială. Ca atare, activitățile umane se împărțeau în două mari categorii: activități administrative, pe care le putea desfășura numai statul / instituțiile sale, și activitățile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, încă din secolul trecut autoritățile administrației publice au preluat activități industriale și comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuția de gaze și electricitate etc.)
Între nivelul de dezvoltare economico-socială și controlul administrativ al unor sectoare de activitate s-a creat o contradicție care, în cele din urmă, a dus la soluția concesionării serviciilor comerciale și industriale de stat către persoane private.
În doctrină s-a considerat necesară distincția dintre SPA și SPIC pentru a putea ști cărui regim juridic corespund: serviciilor administrative trebuie să li se aplice regimul juridic administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial și comercial regimul juridic civil. Pentru a face însă distincția între SPA și SPIC s-a recurs la o serie de criterii (Roblot, AJDA, 1986, p.267):
primul criteriu este acela al “obiectului”, adică al substanței înseși a activității; dacă activitatea este comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezența unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezența unui SPA (exemplu: un serviciu de asistență socială);
al doilea criteriu se referă la modul de finanțare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul își acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezența unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de finanțare vin de la buget central/local, suntem în prezența unui SPA.
Așadar, un serviciu public este SPA dacă are ca sursă de finanțare o taxă de natură fiscală sau este un SPIC dacă încasează taxele de la usageri-beneficiari (Hofmiller, AJDA, 1992, p.688); derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC.
Sunt, evident, servicii publice administrative cele care funcționează pe baza regulilor de contabilitate/finanțe publice (Ponce, AJDA, 1989, p.274).
În doctrină s-a pus problema dacă pot exista și alte servicii publice în afară de SPA și SPIC; de pildă, acele instituții cu caracter științific, cultural sau educativ organizate de societăți private, dar având ca obiect un interes general (știința, cultura, educația).
În tratatul său, A. de Laubadere consideră că serviciile publice corporative și/sau generate de organisme de intervenție economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice. Caracterul specific al acestui tip de servicii publice rezidă în faptul că “personalul de conducere este recrutat dintre aceia care desfășoară același tip de activitate ca și cel pe care-l generează” (op. cit. ed.13-a 1994 p. 1196).
Foarte important de reținut că regimul juridic aplicabil acestor servicii publice “corporative” este un regim mixt: pe de o parte, predomină regulile dreptului public (specifice numai SPA) pe debaltă parte, funcționarea lor este liberă, supusă regulilor de drept civil, specifice numai SPIC). În practică însă, instanțele consideră că acest tip de servicii publice este fie SPA (atunci când, premisele speței conduc la această concluzie), fie SPIC.
În literatura de specialitate se întâlnește și denumirea “servicii publice sociale”. Această denumire a fost inițial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educației: creșe, grădinițe, tabere școlare etc. Deși este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuși trebuie luate în considerare și celelalte două criterii și anume, modul de finanțare și modul de funcționare.
Din punctul de vedere al administrației publice locale trebuie precizat că există servicii cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă, autorizarea construcțiilor sau licențierea transportului), precum și servicii care pot fi delegate altor persoane (salubritatea, iluminatul stradal, deratizarea, ecarisajul etc.).
În sfârșit, se mai pot clasifica aceste servicii publice și după importanța socială în servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, distribuție de energie electrică, termoficare) sau servicii publice facultative (amenajarea de parcuri de distracții, centre de informare etc.).
2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim :
a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor;
b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;
c) servicii publice destinate colectivității în ansamblu.
3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;
b) servicii pe care administrația publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;
c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorități a administrației publice.
4. Din punct de vedere al delegării lor:
a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritățile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).
5. Din punct de vedere al importanței sociale:
a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
b) servicii publice facultative (amenajare parcuri și locuri de distracții, centre de informare) etc.
6. În raport cu colectivitățile publice de care depind, distingem:
a) Servicii publice interne și extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administrație centrală și organe și agenți în exterior, serviciul marină-aviație, care se execută în afara granițelor). Cu toate acestea, distincția prezintă puțin interes din punct de vedere al structurii generale și al regulilor de funcționare a serviciilor;
b) Serviciile civile și cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate și conduse după reguli care, parțial, le sunt proprii. În multe țări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziție a oamenilor obligați să petreacă un anumit timp sub drapel și de anumite puteri de rechiziție a bunurilor.
7. După gradul de cuprindere, distingem:
a) servicii de importanță națională, organizate la scara întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităților teritoriale județene, municipale, orășenești sau comunale.
8. În practica internațională se utilizează clasificarea bunurilor și serviciilor după natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare și finanțare, acțiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea Activităților din Economia Națională (CAEN).
Nevoia sociala – factor principal de aparitie si diversificare a serviciilor
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viața social-economică a unei țări civilizate ca urmare a acțiunii unor factori obiectivi. Stimulentul esențial al apariției și amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorință, cerință).
Nevoia socială poate fi definită ca fiind ansamblul dorințelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivități ca fiind indispensabilă pentru asigurarea unui nivel și stil de viață în conformitate cu nivelul de dezvoltare și statutul grupului.
Pentru a înțelege modul în care nevoia socială determină apariția de servicii se impune o clasificare a acestora după anumite criterii, între care reținem:
Din punct de vedere al ariei de cuprindere:
1. Nevoi individuale care se manifestă ca cerințe directe ale fiecărui membru al colectivității;
2. Nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerințe individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al societății (colectivității) ci, indirect, ca cerințe ale întregii societăți (colectivități).
Nevoile individuale, la rândul lor, se împart în trei categorii:
– nevoi primare (fiziologice) care sunt indispensabile vieții, cum ar fi: hrana, îmbrăcămintea, încălțămintea etc.;
– nevoi secundare (spirituale) care sunt necesare pentru instruirea și educarea speciei umane, dar nu indispensabile pentru a supraviețui (cultură, artă, învățământ);
– nevoi sociale care sunt determinate de interesul fiecărui individ și al societății de a conserva sănătatea și de a da longevității și vieții un sens pozitiv (odihnă, recreare, ocrotirea sănătății etc.).
Termenul de nevoie este folosit cel mai adesea în legătură cu ființa umană, dar uzanța face ca același termen să fie utilizat, nu de puține ori, pentru a caracteriza ansamblul mijloacelor necesare pentru atingerea unui anumit obiectiv (misiuni).
Nevoia socială poate fi satisfăcută pe mai multe căi: consum de produse din gospodărie proprie, cumpărare de mărfuri, cumpărare de servicii, servicii oferite de societate.
Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci și sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice (învățământ, sănătate, protecția mediului etc.) care sunt subvenționate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităților locale precum și prin intermediul unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.
În concluzie, creșterea și diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii.
2.1.4. Principii și reguli de organizare și funcționare a serviciilor publice
Înființarea serviciilor publice, indiferent de natura și modul lor de gestiune, se face cu condiția respectări unor principii de organizare și funcționare fundamentale: principiul eficienței, principiul echității și principiul descentralizării.
Principiul eficienței serviciului public este impus de faptul că toate cheltuielile necesare se suportă de la buget, adică din taxele și impozitele plătite de contribuabili.
În aceste condiții, administrația este obligată să găsească cel mai bun raport între eforturile (costurile) făcute și efectele obținute, respectiv cantitatea și calitatea serviciilor prestate cetățenilor.
Principiul echității (egalității) prestărilor de servicii, este un corolar al principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii și, ca atare, toți cetățenii trebuie să beneficieze în aceeași măsură de serviciile publice aplicându-se deopotrivă agenților serviciilor publice și utilizatorilor serviciilor publice.
Principiul descentralizării serviciilor publice este prevăzut atât de Constituția României cât și de Legea Administrației Publice Locale (art. 1) și se concretizează prin deplasarea centrului de greutate al serviciilor publice de la “centru” către comunitățile teritoriale.
Pentru ca serviciile publice să fie prestate în condiții de eficiență, este necesar ca administrația publică să aplice anumite reguli, între care amintim: regula continuității; regula adaptării sau flexibilității; regula cuantificării.
– Regula continuității este impusă de faptul că, prin natura interesului public asigurat, multe servicii publice nu pot fi întrerupte fără riscul dereglării sau periclitării vieții publice. Aceste servicii vitale pentru orice comunitate trebuie să fie asigurate în mod continuu și uneori în mod permanent.
– Regula adaptării (flexibilității) la nevoia socială este determinată de faptul că nevoile sociale sunt în continuă diversificare și modificare cantitativă și calitativă, iar serviciul trebuie să răspundă prompt și eficient la evoluția nevoilor colective și exigențele interesului general.
– Regula cuantificării rezultatelor serviciului public este determinată de cel puțin două motivații concrete:
a) necesitatea aprecierii corecte a modului în care serviciul public satisface cerințele sociale ale cetățenilor și, implicit, evaluarea rapidă a activității serviciului;
b) necesitatea asigurării transparenței față de cetățeni, aceștia putând, grație cuantificării, să controleze modul în care se desfășoară activitatea serviciilor publice, asigurându-se în acest fel principiul echității acestora.
2.2. Sistemul de relații care se stabilesc intre serviciile publice
2.2.1. Consideratii generale
În paralel cu dezvoltarea și diversificarea serviciilor publice, se constată o multiplicare și o creștere a complexității legăturilor de interdependență dintre acestea Potrivit criteriilor de constituire în sistem a sarcinilor publice corespunzător tipurilor de servicii cunoscute, putem identifica următoarele tipuri de relații între diferitele componente ale acestui sistem:
a) Relații de autoritate, care pot fi: relații ierarhice, determinate de structura ierarhică și relații funcționale, determinate de structura după competența specifică și care, de regulă, se realizează în sprijinul celor dintâi.
b) Relații de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii prin acte normative) sau neformalizate (facultative).
c) Relații de reprezentare, care iau naștere în special în raport cu elementele exterioare sistemului autorităților administrației publice.
d) Relații de control, determinate de delegare (deci nu relații de control consecință a subordonării ierarhice sau funcționale).
e) Relații de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetățenii).
Referindu-ne la responsabilitățile determinate de aceste tipuri de relații, remarcăm și diferențierea tipurilor de responsabilități.
2.2.2. Relațiile dintre autoritatea de vârf a administrației publice si celelalte autorități ale administrației publice
Aceste relații sunt extrem de variate și complexe. Din multitudinea de posibilități de grupare identificăm:
a) Relațiile dintre autoritatea de vârf a administrației publice și ministere sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, determinate de raportul de subordonare dintre guvern, ca autoritate de vârf, și ministere sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, potrivit căruia guvernul, conform programului său de guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, iar ministerele și organele de specialitate ale administrației publice centrale, fiecare în ramura sau domeniul de activitate specific, traduc practic aceste măsuri.
b) Relațiile dintre organul de vârf al administrației publice și autoritățile locale ale administrației publice cu competență generală – consilii locale și primari – sunt tot relații de autoritate ierarhice, generate de competența generală pe care o are guvernul de a conduce întreaga administrație publică la nivel național. Expresia acestui tip de relații este dreptul de control al legalității pe care îl are Prefectul, ca reprezentant al guvernului în teritoriu, precum și dreptul guvernului de a emite acte juridice obligatorii pentru aceste autorități locale.
c) Relațiile dintre autoritatea de vârf a administrației publice și autoritățile locale de specialitate ale administrației publice sunt relații de autoritate ierarhice, determinate de structura unitară a subsistemului autorităților administrației publice de stat. Acest tip de relații rezultă din dreptul de control general pe care îl are guvernul.
2.2.3. Relațiile dintre autoritățile administrației publice locale
Relațiile dintre consiliu local și primari pot fi apreciate pornind de la observația că primarii sunt autorități executive și nu deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relație de autoritate între consiliu și primar (a se vedea și procedura validării primarului, jurământ etc.). În același timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele autorități sunt constituite prin votul direct al cetățenilor, ceea ce conferă în egală măsură legitimitate, deosebirea dintre ele nefiind de natură juridică (ambele autorități aparțin administrației publice). Am putea vorbi deci de existența, în primul rând, a unor relații de cooperare și de control prin delegare, atât consiliul local având competențe de control asupra primarului cât și acesta, la rândul său, asupra consiliului local prin competențe pe care le are în virtutea dublului său rol de autoritate locală și, în același timp, agent al statului (controlul de legalitate și dreptul de a sesiza prefectul).
2.2.4. Relațiile cu organizațiile nonguvernamentale
Acestea sunt relații de cooperare (de cele mai multe ori formalizate, adică obligatorii, potrivit unor dispoziții legale) sau relații de reprezentare. Astfel, autoritățile administrației publice sunt obligate să intre în relații de cooperare cu fundații pentru realizarea unor obiective legate de protecția muncii, șomaj, integrare socială etc. În alte situații, autoritățile administrației publice au reprezentant în diferite organizații nonguvernamentale, sau aceștia au reprezentanți pe lângă autoritățile administrației publice. Acest sistem asigură o legătură permanentă între cele două categorii de organizații.
2.2.5. Relatiile autoritatilor administratiei publice cu cetatenii
Toți cetățenii intră, sub forme variate, în relații cu autoritățile administrației publice, deoarece calitatea de cetățean scoate în evidență competența autorităților administrației publice în satisfacerea intereselor acestora. Relațiile ce se stabilesc între autoritățile administrației publice și cetățeni pot fi:
relații de cooperare (colaborare),
relații de utilizare a serviciilor publice (deci, de prestații din partea administrației către cetățeni)
relații de autoritate (sau de subordonare a cetățenilor față de organele administrației publice). Analizând aceste categorii de relații, vom evidenția necesitatea democratizării permanente a administrației publice în ideea stabilirii unei legături sistematice între cetățeni și administrație. Trecând la analiza acestor categorii de relații vom preciza:
a) Relațiile de cooperare directă (de colaborare) între autoritățile administrației publice și cetățeni vor trebui să ocupe rolul cel mai important, atât din punct de vedere al ponderii cât și al valorii conținutului lor. Aceste relații subliniază, în primul rând, sprijinul pe care cetățenii sunt chemați să îl dea administrației publice în vederea realizării misiunii acesteia și, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte existența unei legături absolut necesare între administrația publică și cetățeni.
Ele pot fi grupate în două categorii și anume:
− Relații de cooperare directă, în care cetățenii, în mod individual sau grupați, participă la realizarea unui interes general, la finalizarea unei acțiuni, la fel ca aparatul, ca structurile administrației publice.
− Relațiile de cooperare indirectă apar în cazul în care cetățenii sprijină acțiunea autorităților administrației publice fără să participe la respectiva activitate în mod direct.
b) Relații determinate de prestarea de servicii ale administrației publice către cetățeni constituie al doilea tip de relații între administrația publică și cetățeni.
Din punct de vedere juridic, relațiile dintre administrația publică și cetățeni pentru prestarea de servicii pot fi de două tipuri:
− Relații ce se statornicesc în baza normelor de drept administrativ (regim juridic administrativ);
− Relațiile ce se statornicesc în baza normelor de drept civil (regim juridic civil).
Relațiile de tip administrativ se bazează pe norma juridică, pe actul normativ ce stabilește competențele autorităților administrației publice. În această situație, cetățeanul are dreptul să se adreseze administrației publice în temeiul respectivului act normativ.
Relațiile de tip civil se statornicesc, așa după cum arătam, în baza normelor de drept civil.
c) Relații de autoritate (de subordonare a cetățenilor față de autoritățile administrației publice). Aceste relații sunt determinate în mod evident de voința unilaterală a autorităților administrației publice. Ele sunt impuse cetățenilor nefiind necesar acceptul celor care sunt chemați să participe în aceste relații.
Din punct de vedere al reglementării juridice, aceste relații pot fi stabilite atât prin legi cât și prin decizii administrative (exemplu: impozitele și taxele locale).
Corecta determinare și derulare a relațiilor între autoritățile administrației publice și cetățeni fiind o condiție și, în același timp, o expresie a democratismului statului de drept, este garantată printr-un complex de acte normative și instituții juridice special create în scopul asigurării accesului efectiv, din ce în ce mai amplu, al cetățenilor la procesul administrativ.
CAPITOLUL 3
SERVICIILE PUBLICE CENTRALE ȘI LOCALE DIN ROMÂNIA
Serviciile publice centrale de stat
3.1.1. Consideratii generale cu privire la serviciile publice centrale de stat
Se știe că administrația publică reprezintă sistemul în care se desfășoară activitatea de organizare a executării și de execuție concretă a legii. Această activitate se realizează de către autoritățile administrative centrale sau locale, putând avea caracter:
de dispoziție – reglementări elaborate și emise pe bază de lege și în interesul execuției legii;
de prestație – servicii publice de interes general sau local.
Având în vedere faptul că nevoile și cerințele societății în general sau ale fiecărui cetățean în parte suferă modificări frecvente în timp și spațiu, administrația publică trebuie să aibă un caracter dinamic să se adapteze la aceste realități, fapt pentru care își crează și organizează structuri care să răspundă acestor cerințe și nevoi reclamate de societate. Aceste cerințe și nevoi pot fi:
generale – la nivelul întregii comunități organizate de către stat (apărare, ordine publică, educație, sănătate);
specifice – la nivelul colectivităților din județe, orașe sau comune (alimentare cu apă, gaze, lumină, energie termică, salubrizare).
Autoritățile administrative au menirea de a transpune în practică prevederile legii, executând-o sau organizând executarea acesteia. În acest scop, ele dispun de resurse (financiare, materiale, umane) și de competențe atribuite corespunzător sarcinilor ce revin fiecăreia.
Varietatea și complexitatea acestor sarcini, precum și nevoia sporită de eficientizare a activităților administrative au impus structurarea sistemului administrației publice pe mai multe paliere cărora li s-au atribuit nivele de competență și, implicit, de decizie adecvate.
Datorită mobilității în timp și spațiu a cerințelor și nevoilor societății, colectivităților și cetățenilor, evoluția autorităților administrative este continuă, atât în organizare, cât și în activitate.
Pe măsura modificării cerințelor și nevoilor, dorințelor și aspirațiilor, apar noi servicii, altele dispar, iar altele își modifică parametrii de funcționare.
În prezent, administrația publică din România este structurată pe două mari nivele:
administrația publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale;
administrația publică locală.
Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate și furnizate de administrația centrală și ele au existat în țările române încă înainte de organizarea guvernului ca organ de stat.
Categorii de institutii publice centrale care oferă servicii sociale
Instituțiile publice centrale prestatoare de servicii publice centrale sunt:
Președenția României prin administrația prezidențială;
Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului;
Administrația centrală de specialitate prin intermediul ministerelor, autorităților subordonate ministerelor și autorităților autonome.
3.2. Serviciile publice din administratia locala
Administrația publică locală din România este reglementată, în principal, de Constituție și de Legea nr.215/2001 a administrației publice locale. În plan secund există multe alte reglementări care completează sau detaliază cadrul legal în care se desfășoară activitatea autorităților locale.
Potrivit reglementărilor Legii nr. 215/2001, autoritățile administrației publice locale sunt:
– Consiliul local – autoritate deliberativă autonomă (care adoptă hotărâri), care funcționează în comună, oraș sau municipiu și are rolul de a soluționa problemele de interes local, dispunând de autonomie în ceea ce privește rezolvarea treburilor publice ale comunității;
– Primarul – autoritatea executivă autonomă la nivelul comunei, orașului sau municipiului, care are rolul de a acționa în vederea satisfacerii cerințelor și nevoilor membrilor comunității de către care a fost ales și, în plus, acționează ca reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar, municipiile reședință de județ au câte un primar și un viceprimar.
Primarul participă în mod obligatoriu la ședințele consiliului local.
– Consiliul județean – autoritate a administrației publice județene, are rolul de a coordona activitatea consiliilor comunale și orășenești și este condus de un președinte;
– Comisia județeană consultativă – se organizează în fiecare județ este formată din: prefect și președintele consiliului județean, subprefect și vicepreședinții consiliului județean, secretarul general al prefecturii și secretarul general al județului, primarul municipiului reședință de județ, respectiv primarul general, viceprimarii și secretarul general al municipiului, primarii orașelor și comunelor din județ, șefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate la nivelul județului, șefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului județean, conducătorii regiilor autonome de interes județean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes național și ai societăților naționale din județul , precum și conducătorii altor structuri organizate în județ.
Comisia județeană consultativă face legătura între administrația locală numită (de către puterea centrală) și cea autonomă (aleasă de către colectivitățile locale).
Comisia consultativă dezbate și își însușește prin consens programul anual orientativ de dezvoltare economică și socială al județului, pe baza Programului de guvernare acceptat de Parlament. Acest program se comunică serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, filialelor din județ ale regiilor autonome sau ale societăților naționale, regiilor autonome de interes local și societăților comerciale și serviciilor publice de interes local interesate, precum și autorităților administrației publice locale și județene.
În cadrul reuniunilor comisiei consultative pot fi convenite și alte acțiuni ce urmează să fie întreprinse de prefect și de serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale altor autorități ale administrației publice centrale de specialitate organizate în județ, pe de o parte, și de consiliul județean și serviciile publice de sub autoritatea acestuia, pe de altă parte, în scopul armonizării măsurilor prevăzute în Programul de guvernare cu activitățile desfășurate de autoritățile administrației publice locale și județene, în conformitate cu atribuțiile și cu responsabilitățile ce le revin.
– Pentru dezbaterea și elaborarea unor soluții operative, precum și pentru informarea reciprocă cu privire la principalele acțiuni ce urmează să se desfășoare pe teritoriul județului se constituie în fiecare județ un comitet operativ-consultativ, format din:
• prefect și președintele consiliului județean,
• subprefect și vicepreședinții consiliului județean,
• secretarul general al prefecturii,
• secretarul general al județului
• primarul municipiului reședință de județ.
Categorii de servicii publice locale
Autoritățile administrației publice locale pot înființa servicii publice în condițiile Legii nr. 215/2001 în orice domeniu de activitate. Pentru funcționarea normală a oricărei comunități, sunt necesare o serie de activități specifice de interes general, cum ar fi alimentarea cu apă, transportul de energie termică, distribuirea gazelor, canalizare, salubritate etc. Aceste activități care satisfac interese generale trebuie asigurate de către autoritățile publice locale în virtutea faptului că ele răspund față de cetățenii care le-au desemnat pentru a le reprezenta interesele.
Ca atare, serviciul public este mijlocul administrației prin care se prestează cetățenilor servicii de interes general, în regim de putere politică.
Înființarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităților deliberative, respectiv al consiliilor locale, iar organizarea și funcționarea lor constituie atributul autorităților executive, adică al prefecților și primarilor.
În categoria serviciilor publice locale se includ:
– servicii publice cu caracter statal;
– serviciile comunitare (înființate la nivel local, dar și județean);
– servicii publice de gospodărie comunală;
– alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria serviciilor de gospodărie comunală);
– servicii publice comerciale;
– serviciul public pentru activități culturale.
Serviciile publice cu caracter statal
Serviciile publice cu caracter statal sunt:
– serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici;
– serviciul public de protecție civilă;
– serviciul de autorizare a construcțiilor.
Serviciul de pază asigurat de corpul gardienilor publici
Corpul gardienilor publici funcționează în baza Legii nr. 26/1993 și are ca sarcină creșterea eficienței pazei bunurilor și a activităților de apărare a ordinii și liniștii publice, a vieții și integrității persoanelor.
Înființarea, organizarea și controlul corpurilor de gardieni publici revine autorității administrației publice locale.
Corpul gardienilor publici își desfășoară activitatea ca un serviciu public comercial, pe bază de contracte încheiate cu administrația locală, cu agenții economici publici sau privați, cu instituțiile publice, precum și cu alte persoane fizice sau juridice.
Serviciul public de pază prin intermediul gardienilor realizează mai multe atribuții:
– încheierea contractelor cu beneficiarii serviciilor de pază oferite de gardienii publici;
– încadrarea cu personalul necesar, instruirea lui și echiparea corespunzătoare;
– participarea la apărarea ordinii și liniștii publice;
– prevenirea și combaterea infracțiunilor și a altor fapte ilicite etc.
În calitatea lor de șefi ai administrației publice locale, primarii colaborează cu poliția în domeniul stabilirii posturilor de pază și a patrulelor pe raza administrativ-teritorială a localității în care funcționează. Totodată, primarii și delegațiile permanente ale consiliilor județene, cu asistență de specialitate din partea poliției, pot desfășura activități de control, îndrumare și sprijin pentru corpurile gardienilor publici.
3.2.1.2. Serviciile comunitare înființate la nivel local și judetean
Potrivit reglementărilor înscrise în O.G. nr.84/3 august 2001, serviciile comunitare care pot fi constituite la nivel local și județean sunt: serviciile privind evidența populației, serviciile privind evidența pașapoartelor, serviciile pentru situații de urgență și serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură.
Serviciile comunitare privind evidența populației
Serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor sunt organizate la nivelul consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, precum și la nivelul consiliilor județene.
Acestea asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea, în sistem de ghișeu unic, a actelor de stare civilă, cărților de identitate, cărților de alegător, listelor electorale permanente, permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor, precum și eliberarea pașapoartelor simple.
Serviciile publice comunitare locale de evidență a persoanelor au următoarele atribuții principale:
a) eliberează, în sistem de ghișeu unic, certificatele de stare civilă, cărțile de identitate, cărțile de alegător, pașapoartele simple, permisele de conducere și certificatele de înmatriculare a autovehiculelor;
b) înregistrează actele și faptele de stare civilă, precum și mențiunile și modificările intervenite în statutul civil, în domiciliul și reședința persoanei, în condițiile legii;
c) întocmesc și păstrează registrele de stare civilă, în condițiile legii;
d) întocmesc, completează, rectifică, anulează sau reconstituie actele de stare civilă, precum și orice mențiuni făcute pe actele de stare civilă și pe actele de identitate, în condițiile legii;
e) constituie, actualizează și administrează Registrul local de evidență a persoanei, care conține datele de identificare și de adresă ale cetățenilor având domiciliul în raza de competență teritorială a serviciului public comunitar local respectiv;
f) furnizează, în condițiile legii, datele de identificare și de adresă ale persoanei către autoritățile și instituțiile publice centrale, județene și locale, agenții economici și către cetățeni;
g) întocmesc listele electorale permanente;
h) constată contravențiile și aplică sancțiuni, în condițiile legii;
i) primesc cererile și documentele necesare în vederea eliberării pașapoartelor simple, permiselor de conducere și certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor și le înaintează, după caz, serviciilor publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor, respectiv serviciilor abilitate cu evidența și producerea permiselor de conducere și a certificatelor de înmatriculare;
j) primesc pașapoartele simple, permisele de conducere și certificatele de înmatriculare a autovehiculelor, întocmite de serviciile publice comunitare județene, pe care le eliberează solicitanților;
k) țin registrele de evidență pentru fiecare categorie de documente eliberate.
Serviciile comunitare privind evidența pașapoartelor
Serviciile publice comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor din cadrul prefecturilor județene asigură întocmirea, păstrarea, evidența și eliberarea pașapoartelor simple.
Coordonarea și controlul metodologic al acestor servicii se asigură de către Direcția generală pentru pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației Publice.
Serviciile comunitare pentru situații de urgență
Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență se organizează în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor.
Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență au ca scopuri principale: apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva incendiilor și dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție civilă.
Aceste servicii publice comunitare fac parte din forțele de protecție ale sistemului de securitate națională.
Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență sunt profesioniste și voluntare.
A. Serviciile publice comunitare profesioniste se înființează în subordinea consiliilor județene prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecție civilă, a grupurilor și brigăzilor de pompieri militari.
B. Serviciile publice comunitare voluntare se organizează în subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili și a formațiunilor de protecție civilă din subordinea acestora.
Pentru buna funcționare a acestor servicii a fost înființat Inspectoratul General pentru Situații de Urgență care este un organ de specialitate al administrației publice centrale, demilitarizat, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Administrației și Internelor.
Inspectoratul s-a înființat prin preluarea de la Ministerul Administrației și Internelor a structurii unificate, realizată prin reorganizarea Comandamentului Protecției Civile și a Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari.
Inspectoratul asigură, la nivel național, punerea în aplicare, într-o concepție unitară, a legislației în vigoare în domeniile date în competență prin lege, precum și coordonarea și controlul metodologic al serviciilor publice comunitare.
Personalul serviciilor publice comunitare profesioniste, al Inspectoratului, al unităților și instituțiilor subordonate acestuia se compune din:
a) ofițeri, maiștri și subofițeri de protecție civilă, pompieri și specialiști;
b) funcționari publici calificați în specialitățile necesare îndeplinirii atribuțiilor specifice;
c) personal contractual operativ de execuție, atestat în meseriile de protecție civilă, pompieri și alte specialități;
d) personal contractual auxiliar.
Poliția comunitară
Poliția Română face parte din Ministerul Administrației și Internelor și este instituția specializată a statului, care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice.
Activitatea Poliției Române constituie serviciu public specializat și se realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii.
Autoritatea teritorială de ordine publică este constituită din:
șeful Direcției generale de poliție al inspectoratului de poliție județean,
un reprezentant al Corpului Național al Polițiștilor,
un subprefect,
șase consilieri desemnați de către consiliul județean,
șeful Corpului gardienilor publici al județului,
trei reprezentanți ai comunității, desemnați de președintele consiliului județean.
Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură
La nivelul unităților administrativ-teritoriale – comune, orașe și municipii – s-au înființat servicii comunitare pentru cadastru și agricultură.
Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură se constituie, după caz, în compartimente distincte, organizate în cadrul aparatului propriu al consiliilor locale sau ca servicii publice cu personalitate juridică, în subordinea consiliilor locale, finanțate din venituri extrabugetare și din subvenții acordate de la bugetul local.
Îndrumarea tehnico-metodologică a serviciilor comunitare pentru cadastru și agricultură se asigură de către oficiile județene de cadastru, geodezie și cartografie și de către direcțiile generale județene pentru agricultură și industrie alimentară.
Serviciile comunitare pentru cadastru și agricultură au următoarele atribuții principale:
a) participă la acțiunea de delimitare a teritoriului administrativ al comunei, orașului sau municipiului și asigură conservarea punctelor de hotar materializate prin borne;
b) efectuează măsurători topografice pentru punerea în posesie pe amplasamentele stabilite de comisiile locale de aplicare a legii fondului funciar;
c) întocmesc fișele de punere în posesie;
d) constituie și actualizează evidența proprietăților imobiliare și a modificărilor acestora;
e) constituie și actualizează evidența terenurilor care fac parte din domeniul public sau privat;
f) delimitează exploatațiile agricole din teritoriul administrativ al localităților;
g) fac propuneri și avizează proiectele de organizare și funcționare a exploatațiilor agricole și aplică în teren elementele necesare pentru funcționarea acestora – proiectarea și amenajarea rețelei de drumuri și de alimentare cu apă, de irigații;
h) urmăresc modul în care deținătorii de terenuri asigură cultivarea acestora;
i) furnizează date pentru completarea și ținerea la zi a registrului agricol;
j) acordă consultanță agricolă, urmăresc aplicarea tehnologiilor adecvate și iau măsuri de protecție fitosanitară;
k) acordă consultanță în domeniul zootehniei și asigură operațiunile de însămânțare artificială;
l) iau măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirii animalelor și asigură efectuarea tratamentelor în cazul îmbolnăvirilor;
m)întocmesc documentațiile necesare pentru acordarea de sprijin producătorilor agricoli, în condițiile prevăzute de lege, și urmăresc realizarea acestor acțiuni.
3.2.1.3. Serviciile publice de gospodarie comunala si perspectiva
Prevederile Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale, a Legii nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală, împreună cu reglementările anterioare, respectiv Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor creează un cadru coerent, pe baza căruia se pot organiza și administra serviciile de gospodărie comunală.
Foarte importante sunt câteva prevederi ale acestui pachet legislativ și anume:
se face distincție între proprietarul patrimoniului care este autoritatea publică locală și operator, care poate fi cu capital 100% public, mixt sau 100% privat;
indiferent de statutul juridic al operatorului, autoritatea locală deleagă gestiunea serviciului în baza unui contract, iar operatorul va fi selecționat prin proceduri de licitație;
contractul de delegare de gestiune și regulamentul de serviciu se vor întocmi având la bază modelele întocmite de Ministerul Administrației Publice și instituționalizate printr-un ordin al ministrului administrației publice;
toți operatorii, indiferent de statutul lor juridic se vor licenția;
pentru licențierea operatorilor și monitorizarea contractelor de delegare a gestiunii, se va înființa o autoritate națională de reglementare.
Legea nr. 326/2001 este urmată de o serie de reglementări sectoriale care, pentru prima dată în istoria României postbelice, stabilesc reguli administrative, juridice și tehnice pentru fiecare serviciu de gospodărie comunală, respectiv pentru:
Apă și canalizare;
Producția și distribuția energiei termice;
Salubritate (Ordonanța Guvernului nr. 87/30.08.2001);
Transport public local de călători (Ordonanța Guvernului nr. 86/30.08.2001);
Drumuri și spații verzi;
Distribuție energie electrică în localități;
Distribuție gaze naturale în localități.
Serviciile publice de gospodărie comunală reprezintă ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate și de interes local, desfășurate sub autoritatea administrației publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se asigură, așa cum s-a precizat mai sus: alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale, salubrizarea localităților, alimentarea cu energie termică produsă centralizat, alimentarea cu gaze naturale, alimentarea cu energie electrică, transportul public local, întreținerea drumurilor și a spațiilor verzi.
În continuare sunt prezentate succinet serviciile publice de gospodărie comunală:
I. Serviciul public de alimentare cu apă și canalizare
Serviciile publice de alimentare cu apă au următoarele sarcini:
– utilizarea cu prioritate a resurselor locale de apă;
– executarea activităților de captare, tratare, pompare, transport, stocare și distribuție;
– preluarea apei din subteran, din râuri și lacuri pentru a renunța la aducțiuni de mare distanță;
– supravegherea zonelor de captare, a instalațiilor de tratare, a apeductelor și a celorlalte instalații cu scopul de a proteja calitatea apei;
– dezvoltarea rețelei de alimentare cu apă conform dezvoltării urbane.
Sistemul de canalizare asigură colectarea și evacuarea apelor uzate menajere și meteorice conform normelor de calitate. Prestatorul care asigură acest serviciu este de regulă același cu furnizorul apei potabile deoarece este specializat în acest domeniu.
În prezent, în România dispun de sisteme centralizate de distribuție a apei potabile 2.910 de localități, din care:
• toate cele 263 municipii și orașe;
• 2.647 localități rurale, reprezentând cca.17% din numărul total al acestora.
Rețelele de distribuție a apei potabile au o lungime totală de 38.238 km, asigurând o echipare în mediul urban de numai 70% din lungimea totală a străzilor.
Capacitatea actuală a sistemelor centralizate de alimentare cu apă pentru centrele populate este de 120 mc/s, din care 48 mc/s îl furnizează sursele subterane, iar 72 mc/s sursele de suprafață, inclusiv Dunărea.
Cantitatea anuală de apă potabilă distribuită consumatorilor însumează cca. 1.700 milioane mc, din care pentru uz casnic cca. 1.106 milioane mc.
În ultimii 10 ani se constată o scădere a cantității totale de apă distribuită în rețea datorată, în principal, reducerii activităților industriale și a contorizării și o creștere a cantității de apă distribuită populației.
Repartizarea neuniformă a resurselor de apă pe teritoriul țării, gradul insuficient de regularizare a debitelor pe cursurile de apă, poluarea semnificativă a unor râuri interioare, face ca zone importante ale țării să nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apă în tot cursul anului, mai ales în perioadele de secetă sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregi alimentarea cu apă este întreruptă sau debitele se reduc drastic.
Accesibilitatea serviciilor – Alimentarea cu apa potabilă
Din totalul de cca. 22,4 mil. locuitori, în România beneficiază de apă potabilă din rețeaua publică 14,7 mil. persoane (65%), din care 11,3 mil. în mediul urban (92%), și 3,4 mil. în mediul rural (33%).
Din comparația acestor date cu nivelele existente în anul 1976, rezultă o dinamică a numărului de locuitori care beneficiază de apă potabilă din rețeaua publică. Într-un interval de 25 de ani s-a realizat o creștere a numărului de utilizatori racordați la rețele de apă curentă de la 29% din populația țării la 65%, deci cu 36% în condițiile în care în același interval de timp s-au produs mutații majore și în raportul dintre populația urbană și cea rurală.
Nivelul de echipare cu sisteme centralizate de alimentare cu apă potabilă a populației este net defavorabil mediului rural.
Starea tehnică actuală a infrastructurii locale – Canalizarea și epurarea apelor uzate.
În prezent, dispun de rețele de canalizare publică un număr de 637 localități, din care:
263 de municipii și orașe;
374 de localități rurale.
Rețeaua de canalizare are o lungime totală de 16.348 km, din care, în mediul urban 15.092 km. Lungimea străzilor echipate cu rețele de canalizare este de cca. 12.540 km, asigurând, în mediul urban o dotare de numai 49% din lungimea totală a străzilor.
În comparație cu străzile echipate cu conducte de alimentare cu apă, numai 71% din acestea sunt echipate și cu rețele de canalizare.
În cele 206 stații de epurare a apelor uzate municipale existente în România se tratează numai 77% din debitul total evacuat prin rețelele publice de canalizare; 47 de localități urbane (printre care: București, Craiova, Drobeta-Turnu-Severin, Brăila, Galați, Tulcea), deversează apele uzate în emisari fără o epurare prealabilă.
Accesibilitatea serviciilor – Canalizarea apelor uzate
Ca și în cazul alimentării cu apă potabilă, populația care beneficiază de serviciul de canalizare publică este mult mai mare în mediul urban decât în cel rural – 10,3 mil. (86%), respectiv 1,15 mil. (11,2%).
Corelând cele două echipări hidroedilitare se poate grupa populația țării în trei mari categorii:
• populația care beneficiază de ambele servicii – 51 %;
• populația care beneficiază numai de alimentare cu apă, dar nu și de canalizare – 14%;
• populația care nu beneficiază nici de alimentare cu apa și nici de canalizare – 35%.
II. Serviciul public de salubrizare
Salubrizarea localităților este un serviciu public local de gospodărie comunală, organizat, coordonat, reglementat, condus, monitorizat și controlat de autoritățile administrației publice locale.
Serviciul public de salubrizare este organizat și funcționează pe baza următoarelor principii:
a) protecția sănătății publice;
b) autonomia locală și descentralizarea;
c) responsabilitatea față de cetățeni;
d) conservarea și protecția mediului înconjurător;
e) calitatea și continuitatea serviciului;
f) tarife echitabile și accesibile tuturor consumatorilor;
g) nediscriminarea și egalitatea tuturor consumatorilor;
h) transparența, consultarea și antrenarea în decizii a cetățenilor;
i) administrarea corectă și eficientă a bunurilor din proprietatea publică și a banilor publici;
j) securitatea serviciului;
k) dezvoltarea durabilă.
Serviciul public de salubrizare cuprinde următoarele activități:
a) precolectarea, colectarea, transportul și depozitarea reziduurilor solide, cu excepția deșeurilor toxice, periculoase și a celor cu regim special;
b) înființarea și administrarea depozitelor ecologice de reziduuri și producerea de compost;
c) incinerarea și producerea de energie termică;
d) măturatul, spălatul căilor publice, întreținerea spațiilor verzi și a parcurilor;
e) curățarea și transportul zăpezii de pe căile publice și menținerea în funcțiune a acestora pe timp de polei sau de îngheț;
f) preselectarea și organizarea reciclării deșeurilor;
g) dezinsecția, dezinfecția și deratizarea.
III. Serviciile publice privind energia electrică și termică
Asigurarea cu energie electrică și termică sunt servicii public de gospodărie comunală pe care trebuie să le organizeze administrația locală, autoritățile publice alese fiind responsabile în fața cetățenilor de modul în care gestionează energia, sub orice formă.
VI. Serviciul public de întreținere a spațiilor verzi
Spațiile verzi sunt reprezentate de parcuri și grădini publice, zone de agrement aferente localității, scuaruri între ansamblurile de clădiri, precum și spații aferente altor categorii (imobile aparținând instituțiilor și agenților economici).
VII. Întreținerea, repararea și exploatarea drumurilor publice
Autoritățile administrației publice sunt obligate să asigure funcționalitatea drumurilor astfel: cele centrale pentru drumurile naționale, cele județene pentru drumurile județene, cele locale pentru drumurile orășenești și comunale.
Alte servicii locale
Alături de servicii publice prezentate din sistemul serviciilor publice din țara noastră mai face parte și administrarea domeniului public.
Administrarea domeniului public
Pentru a-și putea îndeplini atribuțiile ce le revin în executarea normelor legale, autoritățile administrației publice au nevoie de bunuri mobile și imobile. Întrucât aparțin statului sau unităților administrativ – teritoriale, aceste bunuri formează domeniul administrativ care se subdivide în două categorii, și anume:
domeniul public,
domeniul privat.
În conformitate cu art. 135 din Constituția României și cu art. 1 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 19981 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, domeniul public este format din bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public.
Legea 213/1998 face distincție între:
domeniul public al statului,
domeniul public al unităților administrativ – teritoriale care se împarte în
– domeniul public județean,
– domeniul public local (al comunelor, orașelor și municipiilor).
Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:
1. drumurile comunale, vicinale și străzile;
2. piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;
3. lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;
4. rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;
5. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;
6. locuințele sociale;
7. statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;
8. bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;
9. terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
10. cimitirele orășenești și comunale.
11. din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.
Din categoria serviciilor publice comerciale fac parte următoarele servicii:
– organizarea și funcționarea piețelor agroalimentare;
– serviciul de exploatare a parcajelor publice;
– licențierea transportului privat de călători;
– expunerea firmelor și reclamelor publicitare;
– organizarea și funcționarea cimitirelor;
– serviciul public de ecarisaj;
– serviciul public pentru activități culturale.
CAPITOLUL 4
FUNCȚIILE DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE CARE OFERĂ SERVICII SOCIALE
Consideratii generale cu privire la functiile managementului in organizatiile prestatoare de servicii publice
Procesul managerial aferent serviciilor publice poate fi abordatși din perspectiva managementului funcțiilor. Conținutul activităților desfășurate în cadrul procesului de management, poat fi structurat pe funcți iale managementului, respectiv: planificare (previziune); organizare; coordonare; antrenare; evaluare-control.
Unele din aceste funcții par a fi mai importante în momentul inițierii serviciului public, altele – în perioade de criză, iar altele sunt importante în activitatea de zi cu zi din instituția publică.
Pentru început, trebuie să se stabilească obiectivele serviciului public și să se determine modalitatea de realizare a acestor obiective. După aceasta managerii trebuie să organizeze resursele umane și celelalte categorii de resurse într-o logică și eficiență, astfel încât să se realizeze obiectivele stabilite. Managerilor le revine de asemenea misiunea de a motiva resursele umane să lucreze eficient și să se implice în realizarea obiectivelor instituției publice. În fine, managerii trebuie să controleze și să evalueze cantitativ și calitativ rezultatele activității instituției publice, pentru a se asigura că aceasta funcționează pentru a-și realiza scopurile propuse.
4.2 Conținutul funcțiilor procesului managerial al serviciilor publice
Funcția de previziune constă în ansamblul activităților prin care se determină principalele obiective ale serviciului public precum și resursele/mijloacele necesare realizării lor. Planificarea este o gândire a viitorului, o proiecție în timp a prezentului. Odată obiectivele stabilite, managerul va trece la elaborarea și dezvoltarea de planuri necesare pentru atingerea lor, proces cunoscut sub denumirea de planificare.
Ca obiective ale planificării, managerul serviciilor publice reține: stabilirea rezultatelor finale ce trebuie să fie atinse, preciziunea și repartizarea pentru fiecare subsistem din structura instituției a obiectivelor instituției, conceperea strategiei și politicii de orientare și coordonare a instituției, conturarea și aplicarea sistemului de control, etc.
Transpunerea în practică a funcției de planificare presupune ca managerul să țină cont de unele cerințe esențiale:
– condițiile actuale și cele viitoare să fie apreciate obiectiv și fundamentate științific;
– în elaborarea planurilor, să se asigure suplețe și realism;
– în conceperea obiectivelor, să se asigure participarea specialiștilor din instituție și, la nevoie, și a unor consultanți din afară;
– anticiparea climatului organizațional și a condițiilor locale, naționale, internaționale în care își va desfășura activitatea instituția etc.
Ca etape ale planificării, managerul unei instituții publice trebuie să rețină în principal:
– conturarea perspectivei prin stabilirea direcțiilor previzibile de evoluție;
– determinarea obiectivelor, cu accent pe cuantificarea rezultatelor pe care le previzionează;
– stabilirea politicilor care orientează gândirea managerului în luarea deciziilor;
– programarea acțiunilor;
– concretizarea resurselor umane, materiale și financiare necesare.
Funcția de organizare
Organizarea se poate defini ca fiind un proces de grupare, de armonizare și mobilizare a resurselor și activităților pentru obținerea rezultatelor finale, stabilite prin obiective, în mod eficace și eficient, prin implementarea a planurilor și strategiei elaborate în acest scop.
În procesul de management, managerul operează cu noțiuni și instrumente cum sunt: standarde de randament, scheme de sarcini și funcți, evaluarea posturilor, structură organizatorică, sistem informațional, delegare de sarcini competente și responsabilități etc.
Pentru a asigura eficacitate și eficiență în realizarea funcției de organizare, managerul trebuie să aibă permanent în vedere unele cerințe esențiale, între care amintim:
– aplicarea cu rigurozitate a principiilor de management organizațional (prioritatea obiectivelor, unitatea de decizie și acțiune, raportul autoritate/responsabilitate, cu accent pe delimitarea precisă a responsabilităților);
– tratarea sistematică a elementelor organizaționale ale instituției;
– asigurarea dinamismului organizării manageriale și a componentelor de bază ale acestuia. Conceperea și aplicarea în practică a funcției de organizare se face pe etape :
– analiza critică a sistemului existent;
– analiza direcțiilor și obiectivelor acțiunii de organizare;
– colectarea, selectarea și ordonarea datelor și proiectarea generală a sistemului organizațional îmbunătățit;
– aplicarea noului sistem, urmărirea funcționării acestuia și stabilirea schimbărilor necesare.
Funcția de coordonare reprezintă procesul de influențare a acțiunilor individuale sau colective a resurselor umane dintr-o instituție publică în vederea realizării obiectivelor propuse. Acțiunea de coordonare a managementului are menirea de a se asigura adaptarea serviciului public la condițiile existente în fiecare moment al evoluției lui.
Coordonarea, ca funcție a managementului organizațiilor de servicii publice, este necesară datorită influențelor pe care le resimte instituția publică și a schimbărilor care intervin ca urmare a acțiunii unor factori exogeni: politici, tehnico-științifici, juridici, economici, etc.
De exemplu, suplimentarea numărului de locuri cu taxă la A.S.E. ca urmare a dificultăților de subvenționare de la buget, situație ce nu a fost prevăzută în momentul elaborării planului de învățământ, a determinat conducerea A.S.E. să reorganizeze sistemul și să asigure amornizarea noilor decizii cu cele elaborate anterior.
Nu trebuie neglijat faptul că asupra instituției publice pot interveni acțiuni care să genereze dereglări de moment (greve, lipsă resurse bănești, lipsă energie, întârzieri în efectuarea unor lucrări de către unii parteneri etc.), situație în care managerul trebuie să ia măsuri urgente de adaptare, să păstreze stabilitatea sistemului și să asigure coordonarea subsistemelor lui în noile condiții.
Îndeplinirea corespunzătoare a acestei funcții, asigurarea continuității ei, presupune existența unui sistem de comunicații intense atât pe verticală, între diferitele niveluri de conducere, cât și pe orizontală, între conducători și executanți situați la același nivel ierarhic, sau pe diagonală (oblice), între persoane care se situează pe diferite niveluri și operează în diferite activități.
De asemenea, coordonarea mai presupune utilizarea corectă a formelor motivării funcționarilor și salariaților, realizarea unei selecții și pregătiri corespunzătoare a acestora, precum și definirea clară a opiniilor, atitudinilor și programelor menite să asigure eficiență acestei funcții.
Funcția de antrenare. Antrenarea constă în influențarea membrilor instituției publice de către managerul public astfel încât să participe eficace la realizarea scopurilor ei. În cadrul funcției de antrenare identificăm două momente: comanda și motivarea.
Prin comandă managerul exercită influența directă asupra subordonaților, în virtutea autorității cu care a fost investit, antrenându-i la realizarea sarcinilor ce le revin.
Realizarea antrenării prin intermediul comenzii presupune :
• formularea unor dispoziții clare, simple și directe;
• îmbinarea corectă a stimulării materiale cu stimularea morală;
• evaluarea corespunzătoare a capacității personalului și a concordanței cu sarcinile delegate;
• promovarea unei discipline reale în muncă;
• implicarea efectivă în activitatea de ridicare a gradului de conștientizare
• subordonaților în realizarea sarcinilor primite.
Al doilea moment în realizarea funcției de antrenare îl constituie motivarea angajaților în realizarea obiectivelor prestabilite.
Motivarea angajaților unei instituții publice se bazează mai mult pe o filosofie managerială decât pe aplicarea unei tehnici. Un manager de succes va crea un climat în care salariații pot aplica ei înșiși întreaga energie și voință pentru realizarea cu eficiență a obiectivelor serviciului public. El este conștient de faptul că inițiativa, loialitatea, devotamentul nu pot fi cumpărate, ci trebuie să fie câștigate.
Motivarea reprezintă modalitatea prin care se armonizează satisfacerea necesităților și intereselor individuale ale salariaților cu realizarea obiectivelor instituției. Ea este practic o expresie a faptului că la baza condiției umane se află întotdeauna un ansamblu de nevoi (trebuințe, intenții, idealuri etc.) care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte sau comportamente și adoptarea anumitor atitudini.
Motivarea pornește de la trebuințe. După cum se știe trebuințele sunt de mai multe feluri, iar satisfacerea lor motivează în mod diferit participarea la muncă a membrilor unei colectivități.
În concepția lui Abraham Maslow, nevoile manifestate de om sunt grupate pe cinci categorii și anume: fiziologice (fundamentale), de securitate, de afecțiune, de stimă și de autorealizare (a fi ce ești capabil să fi).
Indivizii sunt motivați de nevoile de rang inferior până în momentul în care acestea sunt satisfăcute, după care ele încetează să-l mai motiveze și începe să se manifeste tendința de satisfacere a nevoilor de rang superior. Cu toate limitele și criticile aduse acestei ierarhizări, ea prezintă interes pentru managerii instituțiilor publice pentru cel puțin două rațiuni:
– majoritatea angajaților dintr-o instituție publică au nevoi care acoperă toată gama nevoilor prezentate de A. Maslow;
– la un anumit nivel pe scara prezentată, o anumită nevoie variază în limite largi la persoane diferite, situație de care managerul trebuie să țină cont.
De un larg interes s-a bucurat teoria factorilor determinanți ai satisfacției în muncă formulată de F .Herzberg. Autorul grupează acești factori în două grupe:
1. factori motivatori (care privesc munca):
– dezvoltarea profesională;
– recunoașterea muncii;
– responsabilitatea;
– promovarea;
– statutul etc.
2. factori de igienă (care privesc condițiile de muncă):
– politica instituției;
– relațiile interpersonale;
– calitatea supravegherii;
– securitatea muncii;
– viața personală;
– salariul, etc.
În concepția lui Hersberg, factorii din prima categorie determină satisfacție în muncă, iar cei din a doua grupă acționează negativ asupra motivației. Satisfăcuți, acești factori nu mai motivează, ci produc o situație neutră; nesatisfăcuți, sunt o sursă de motivație negativă, chiar de conflict.
Această teorie se impune prin concluzia, de un evident realism, că factorii de igienă trebuie satisfăcuți pentru a avea un punct de plecare în atingerea factorilor motivatori, dar, ceea ce este și mai important, suprasatisfacția generată de aceștia nu va ameliora performanțele obținute în muncă.
Indiferent de clasificările făcute de specialiști, trebuie să reținem ideea că, în practică, diferitele motivații se împletesc, asigurând de fapt o motivație complexă a indivizilor.
Procesul antrenării, îmbinând atât comanda cât și motivarea, cu toate aspectele acestuia, se prezintă ca un proces complex care trebuie să țină seama de climatul existent în instituție, de trăsăturile și specificul fiecărui individ și a fiecărui colectiv de muncă.
Funcția de control
Controlul, ca funcție, constă într-un ansamblu de activități prin care se măsoară și se corectează performanțele sau nerealizările unei instituții sau diferitelor compartimente ale acesteia, la un moment dat, în comparație cu obiectivele prevăzute.
Specificitatea controlului constă în faptul că el trebuie să se exercite în mod curent, să fie operativ, să aibă un caracter preventiv și să se desfășoare imediat după adoptarea deciziilor și hotărârilor. Rolul lui este acela de a dirija activitatea serviciilor publice în realizarea obiectivelor propuse. De fapt, funcția cea mai importantă a controlului este de a semnala permanent dacă performanțele sunt sau nu la nivelul așteptărilor. Abaterile care sunt puse în evidență cu această ocazie servesc managerului pentru a lua măsuri de corecție.
Din perspectiva managementului serviciilor publice, controlul nu se limitează numai la acțiuni de constatare și de declanșare a corecției ce se impune, ci și la prevenirea abaterilor, la evitarea disfuncționalităților. Un manager eficient pune accent pe latura preventivă a controlului. În același timp, el va insista ca procesului de control să i se asocieze următoarele elemente esențiale:
– orice control trebuie să se bazeze pe planuri stabilite anterior;
– compararea activității desfășurate (controlate) cu un etalon sau cu un criteriu de evaluare;
– existența unui mecanism concret a activităților desfășurate;
– existența unui sistem informațional, cu conexiuni inverse, care să permită managerului să controleze dacă subordonații au înțeles corect decizia și dacă acționează pentru realizarea ei etc.
Managerul poate diviza procesul de control în mai multe etape:
elaborarea sistemului de control;
definirea standardelor prin prisma cărora se apreciază îndeplinirea obiectivelor;
măsurarea performanțelor (abaterilor) funcție de standarde; interpretarea rezultatelor controlului;
aprecierea activității subordonaților și recompensarea/sancționarea acestora.
Funcțiile managementului în organizațiile de servicii nu trebuie să fie interpretate separat; între ele există o interdependență reciprocă, fapt pentru care procesul de management trebuie privit și abordat în ansamblul său și, ca atare, nici una din funcții nu trebuie neglijată sau ignorată.
4.3 Gruparea managerilor din instituțiile publice
Managerii instituțiilor publice pot fi grupați prin prisma a două situații: poziția pe care o ocupă în cadrul instituției publice și aria (zona) de competență managerială.
În raport de poziția pe care o ocupă în interiorul instituției deosebim: manageri de nivel superior (de vârf), manageri de nivel mediu (de mijloc) și manageri de nivel inferior (operativ).
Manageri de nivel superior ghidează și controlează activitatea instituției și este format dintr-un grup decizional de specialiști. Din punct de vedere al planificării, el este responsabil pentru dezvoltarea misiunii instituției și pentru interpretarea scopului urmărit de aceasta, elemente de care se ține seama atunci când se stabilesc și se elaborează strategiile instituțiilor publice. De asemenea, managementul de vârf stabilește politica instituției și definește conținutul tacticilor (tactica). Funcțiile publice pentru managementul de vârf din instituția publică sunt: președinte, vicepreședinte, director general, iar din unitatea administrativă: prefect, primar, viceprimar etc.
Manageri de nivel mediu implementează strategia și tacticile managementului superior. Managerii de mijloc dezvoltă planurile tactice și procedurile operaționale standard (programul de lucru, urmărirea înregistrărilor financiare și contabile etc.), implementează și supraveghează activitățile managerilor operativi. În această categorie de manageri includem: directorii de filiale, directorii de sucursale, șefii de departamente, șefii de servicii etc.
Managerii de nivel inferior (operativ), coordonează și supraveghează activitatea operativă a salariaților. Ei își consumă cea mai mare parte a timpului cu organizarea și coordonarea salariaților, răspunzând la întrebări și rezolvând problemele zilnice care apar. Cea mai mare parte a managerilor de nivel inferior provine din rândul lucrătorilor operativi care, prin muncă, potențial și alte calități probate, au fost promovați în rândul managerilor instituției. În această categorie includem: șefi de birou, șefi de oficiu, șefi de echipă, supraveghetorii etc.
În raport cu aria competențelor manageriale identificăm, în cadrul majorității instituțiilor publice mai multe zone de activitate specializate: finanțe, zona operațională, marketing, resursele umane, cercetare științifică, care sunt conduse de persoane competente în astfel de domenii.
Indiferent de nivelul din organizație și indiferent de zona de activitate managerială în care sunt specializați, un manager de succes dovedește pricepere și abilitate deosebite și este capabil să joace mai multe.
4.4. Productivitatea serviciilor publice
Ameliorarea productivității serviciilor publice este în ultimul deceniu un laitmotiv al dezbaterilor politice. Au fost avansate două explicații majore:
• productivitatea s-a degradat în cursul ultimilor ani;
• colectivitățile publice care finanțează aceste servicii publice întâmpină greutăți din ce în ce mai mari pentru procurarea fondurilor necesare și în consecință, vor să asigure un serviciu constant la un cost mai redus.
Oricare ar fi explicația dominantă, domeniul său de aplicație este caracterizat de o foarte mare diversitate atât din punct de vedere general, cât și din punct de vedere al calității de funcționare.
Așa cum se știe, anumite servicii echilibrează bugetul lor numai grație sumelor încasate din tarifele plătite de utilizatori (R.A.D.T., S.N.C.F., P.T.T.), ceilalți primind în completare subvenții (muzee, teatre, internate, cantine școlare și administrații). Sumele proprii încasate de către alte servicii provin de la “utilizatori”, aceștia fiind supuși unei taxe parafiscale a cărei sumă totală este, cu larghețe, independentă de consum (radio și televiziunea publică). În fine, unii nu au ca venituri pentru sumele încasate decât creditele bugetare, producția unora este de o calitate foarte omogenă (E.D.F., S.N.C.F., salubritate) iar a altora variază sensibil în funcție de un loc sau altul, de o lună sau alta (învățământ, teatre, televiziune). Dacă se combină cele două noțiuni (modalitate de finanțare și natura producției), se înțelege, că definiția, mărimea și stabilirea unui program de îmbunătățire a productivității variază sensibil de la un serviciu public la altul.
4.1.1 Noțiuni generale referitoare la eficiență și eficacitate
Într-o abordare generală, productivitatea unei organizații este descrisă de relațiile care leagă mijloacele de producție (muncă, echipament, materiale). Se pare că această abordare sumară nu convine pentru aprecierea productivității tuturor serviciilor publice. Acest lucru se verifică prin faptul că la nivelul unei organizații private, distincția eficiență/eficacitate (ca relație ce determină concepțiile diferitelor țări componente) este absolută necesară pentru o analiză prealabilă a productivității.
Eficiența compară mijloacele utilizate cu producția reală, indiferent de satisfacțiile resimțite de utilizator.
O întreprindere privată ce produce un bun privat pur (adică un bun a cărui producție și consum sunt însoțite de puține efecte externe, cum ar fi, spre exemplu, poluarea), nu este interesată decât de o cerere solvabilă, care depinde de satisfacția cumpărătorului, dar și de posibilitățile sale financiare și de urgența nevoilor sale. Întreprinderea nu poate realiza decât bunuri cerute la prețul oferit. Eficiența sa de producție și/sau distribuție este o bună aproximare a productivității sale, pentru că prețul plătit de cumpărător permite realizarea unei legături între produs și satisfacție: aceasta din urmă este cel puțin egală cu prețul.
Serviciul public subvenționat în proporție de 100% este în situație inversă: activitatea sa nu constă în satisfacerea unei cereri solvabile deci, eficiența nu leagă mijloacele utilizate și satisfacerea utilizatorilor. În consecință, trebuie să se recurgă la un alt concept: eficacitatea.
Eficacitatea compară mijloacele utilizate cu satisfacția utilizatorilor. Poate ea înlocui conceptul de eficiență pentru aprecierea productivității unui serviciu public? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit dacă ne referim la productivitate ca la un concept cu mai multe forme, ce combină conceptele de eficiență și eficacitate în proporții variate, în funcție de punctul de vedere adoptat.
4.4.2 Abordări ale conceptului de productivitate
“Inginerul”, “economistul” și “omul politic” sunt gestionari ai serviciului public în măsuri diferite.
Inginerul este persoana a cărei competență tehnică este esențială pentru funcționarea serviciului (inginer la E.D.F., ministere tehnice, profesori în învățământul național, doctori, ingineri în spitale etc.). El pune accentul pe calitatea serviciului prestat și pe randamentul factorilor (eficiență), această preocupare pentru calitate conducând uneori la o perfecțiune tehnică generatoare de costuri de producție ridicate.
Economistul caută să minimizeze costul de producție pentru un standard de calitate stabilit. În timp ce inginerul se interesează de eficiență în termeni fizici sau reali, neglijând prețul plătit pentru un anumit factor și, în particular, pentru muncă, economistul definește eficiența în termeni monetari, introducând astfel prețurile relative ale factorilor de producție.
Omul politic posedă viziunea cea mai largă. El ține cont de satisfacerea utilizatorilor mai mult decât inginerul și economistul, acest lucru fiind motivat de faptul că este reprezentantul lor legitim. Dacă își asumă și gestiunea serviciului, el va integra în viziunea sa (viziune ce are un cost pe care unii nu ezită să-l considere exorbitant) bunul mers al serviciilor, climatul social intern, tradițiile etc. Un astfel de orizont este și larg și restrâns, de aceea, omul politic ar trebui să îi liniștească pe cei mai grăbiți, să evite conflictele, să facă astfel încât să găsească un motiv de satisfacție în deciziile luate.
Noțiunea de productivitate este vagă, chiar secretă, de vreme ce reușita omului politic trece printr-o certă doză de iluzie. Omul politic dorește, fără îndoială, o bună productivitate a serviciului public, dar el nu apreciată structura unu indicator precis care ar măsura evoluția sa și ar permite să aibă o judecată asupra politicii.
4.4.3 Măsurarea productivității serviciilor sociale
Măsurarea productivității presupune reținerea diferitelor concepții indicate anterior, lucru ce facilitează construirea unui instrument de măsură adecvat: indicatorul.
În literatura de specialitate s-au impus doi indicatori tradiționali de măsurare a productivității serviciilor publice:
• randamentul fizic al unui factor de producție;
• costul unitar de producție.
Randamentul fizic al unui factor stabilește un raport între producție și o unitate de timp oarecare. Factorul reținut poate fi orice factor important pentru funcționarea serviciului, dar cel mai des întâlnit este munca.
În practică, randamentul muncii unui angajat se determină măsurând timpul care este necesar pentru realizarea muncii sale, o diminuare a acestuia la o calitate constantă a serviciului ducând la ameliorarea productivității.
Aceste măsurări stau adesea la originea normelor de realizat stabilite științific. Pornindu-se de la observații numeroase și justificate, ele vor defini o durată standard. Totuși, randamentul fizic al unui factor nu este calculabil decât dacă calitatea producția este bine verificată și dacă munca se repetă de un număr suficient de ori.
Cu siguranță, calculul randamentului salariaților este efectuat în alte circumstanțe decât cele din definiția de mai sus. Trebuie însă precizat că utilizarea lui ca normă nu trebuie individualizată. Astfel, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului calculează productivitatea profesorilor din învățământul liceal, raportând, spre exemplu, numărul elevilor la cel al cadrelor didactice. Acest calcul favorizează obținerea unui indice mediu de productivitate; dacă un profesor este în mod clar deasupra sau sub normă, un astfel de rezultat nu îi poate fi imputat pentru că acest raport nu ține de responsabilitatea sa. Această normă trebuie să fie considerată ca un simplu instrument de gestiune: același lucru se întâmplă și cu costul unitar.
Costul unitar se exprimă ca raport între costul total și numărul de unități produse. El este mai complet decât orice indice de randament pentru că ia în considerare toți factorii de producție, ba chiar încorporează și costul de achiziție al fiecărui factor. În acest mod se poate măsura costul mediu al unui an de studiu pentru un licean.
Utilizarea costului unitar presupune o omogenitate a produsului. Dacă producția este diversificată, se poate calcula costul unitar al fiecărui produs, repartizând convenabil cheltuielile comune.
O astfel de repartizare este cu atât mai convenabilă cu cât diversele produse fabricate sunt de calitate mai omogenă. În caz contrar, împărțirea pe produse omogene și soluția de repartiție riscă să fie arbitrare.
1. ALEXANDRU, I Structuri, mecanisme și instituții administrative, vol. I și II, Editura Sylvi, București, 1996.
2. ALEXANDRU, I. Introducere în teorie Administrației Publice, Vol. I, Editura Sylvi, București, 1997
3. ANDRONICEANU, ARMENIA Management public, Editura Economică, București, 1998.
4. ANDRONICEANU, ARMENIA Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003
5. BENOIT, F. P. Collectivites locales.Dulloz, Paris, 1992
6. BONDREA, A. Opinia publică, democrație și statul de drept Editura “Fundației România de mâine”, București, 1996
7. BONNET, F. Management de l’administration, Editura Lyon, Paris, 1993
8. BOURN, SIR J. Public Sector Management, Printice Hall International, U.K.Ltd, 1990
9. BURLOIU, P. Managementul resurselor umane, București, Lumina Lex, 1997
10. CÂNDEA, M. RODICA CÂNDEA D. Comunicarea managerială, Editura Expert, București, 1996.
11. COATES, CH. Management total, Editura Teora, București, 1997
12. DAVIS, J. W. Public administration, Boston, Honghton Wifflin, 1978
13. DE FLEUR-MELVIN, BALL-ROKCACH SANDRA Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999
14. DEBBASCH, CH. Institutions administratives, L.G.D.J., Paris, 1970
15. DEBBASCH, CH. Science administrative, Administration publique; Dulloz, 1976.
16. DINU, M Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
17. DRAGOMIR IONELIA Formarea si utilizarea forței de munca in domeniul sanitar, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 2002
18. DRUCKER, P. F. Inovația și sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, București, 1993
19. ENĂCHESCU, DAN, MARCU, MIHAI Sănătate publica si management sanitar, note de curs, Editura All, București, 1994
20. FOURASTIE, J. Le grand espoir du XX-ième siècle, Gallimard, Paris, 1963.
21. GALGANO, A. La qualita totale, Ed. II Sole 24, Milano, Italia, 1990.
22. GHEORGHE, A. Impactul progresuluitehnic asupra eficientizarii activității sanitare, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 1998
23. GIURGI, L. Domeniul public, serie repere juridice, Editura Tehnică, București, 1997.
24. GOHIN, O. Institutions administratives, Paris, 1992
25. GOIAN, M. Introducere în management, Editura Sedonie, Timișoara, 1995
26. GRUBER, A.V. Descentralisation des institutions administratives, Paris, 1986
27. HOFSTEDE, G. Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1996.
28. HOLLAND, PH., RUE, L. Strategic management, New York, McGraw-Hill Company, 1986
29. IONESCU, GH. GH., Dimensiunile culturale ale managementului, Editura Economică, București, 1996.
30. IONICĂ, MARIA, MINCIU, RODICA, STĂNCIULESCU, GABRIELA Economia serviciilor, Editura Uranus, București, 1997
31. IORGOVAN A. Drept administrativ, Tratat elementar,Vol. I, II, Editura Nemira, București, 1998
32. IORGOVAN, A. Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I, Editura Hercules, București, 1993.
33. JINGA, I. Conducerea învățământului, E.D.P. București, 1993
34. JINGA, I. Educație permanentă, A.S.E., București, 1979
35. JOHNS, G. Comportament organizațional, Editura Economică, București, 1998
36. JURAN, J. Handbook of Quality Control, Editura Jurnal Institute Wilton, SUA, 1991
37. KENNEDY DEAL T.E., A.A. Corporate cultures. Reading: Adison-Wesley, 1982
38. LAUFER, R. Management public, Dalloz, Reading, 1980
39. LINOTTE, D., MESTRE, A., ROMI, R. Service publique et desit publique economique, Paris, 1995
40. MALIȚA, M. Aurul cenușiu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1971.
41. MANDA, C., MANDA, C.C. Administrația publică locală din România, Editura Lumina Lex, București, 1999
42. MANOLE GHE., GĂLĂTESCU E. Asigurările sociale de sănătate, Editura Tehnica, București, 1998
43. MANOLESCU, A. Managementul resurselor umane, București, 1998.
44. MASLOW, A. Motivation and Personality, Harper & Row Publishers, New York, 1987
45. McKEE, B. Planning library service, Clive Bingley, London, 1989.
46. MOLDOVEANU G. Analiză organizațională, Editura Economică, București, 1999
47. MOREANU, J. Administration régionale, départamentale et locale, Paris, 1983
48. MOTOIU, R. Ingineria calității, Editura Chiminform Data, București, 1994
49. NEGOIȚĂ, AL. Știința administrației E.D.P., București, 1977.
50. NEGOIȚĂ, AL. Drept administrativ și știința administrației, Universitatea “Athenaeum”, București, 1991 și 1993
51. NICOLESCU, O., VERBONCU, I. Management, Editura Economică, Ediția a II-a, București, 1997
52. NORMAN, R. La gestione strategica dei servizi, Ed. Etaslibri, Milano, Italia, 1992
53. NUSBAUMER, J. Les services, nouvelle donnée de l’economie, Economica, Paris, 1984.
54. OAKLAND, J. Total Quality Management Ed. Butterworth, Oxford, 1995.
55. OLTEANU, V., CETINĂ, I. Marketingul serviciilor, E.D.P., București, 1994.
56. OROVEANU, M. Introducere în știința administrației de stat, Editura Enciclopedică Română, București, 1975
57. PARLAGI, A. P. Managementul administrației publice locale, Editura Art Print, București, 1994.
58. PARLAGI, A., COSTEA, MARGARETA, PLUMB I., DOBRESCU R. Managementul administrației publice locale – Servicii Publice,Editura Economică, București, 1999.
59. PATRICHE, D., PISTOL, G., coordonatori Protecția consumatorilor, București, 1998
60. PETRESCU, I., coordonator Tratat de management universitar, Editura Lux Libris, Brașov, 1998
61. PLUMB, IOAN -coordonator Managementul serviciilor publice, Editura A.S.E., București, 2000
62. POPESCU, D. Arta de a comunica, Editura Economică, București, 1998.
63. POPESCU, IRINA, PROFIROIU, ALINA Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2003
64. PREDA, M. Curs de drept administrativ, Casa Editorială “Calistrat Hogaș”, 1995.
65. PREDA, MIRCEA Autoritățile administrației publice, Editura Lumina Lex, București, 1999
66. PRUTIANU, S., MUNTEANU, C., CALUSCHI, C. Inteligența marketing plus Editura Polirom, Iași, 1998.
67. RADU, I., URSĂCESCU, MINODORA, IONIȚĂ FLORIN Informatică pentru managementul firmei, Editura Almi, București, 1998
68. RAYMUNDIE, O. Gestion déléguée des services publiques, Paris, 1995.
69. ROSSINI, E. Les établissements de santé privés à but nonlucratif, Etude Juridique, Paris, 1992.
70. SADLER, PH. Managerial leadership, Ed. Gower, Aldershot, Anglia, 1998
71. SINC BASARAB Drept administrativ vol. 1, Editura Dimitrie Cantemir, București, 1994.
72. STOICA, I. "Unele probleme ale planificării serviciilor de bibliotecă în România contemporană", în Biblioteca nr. 8-9-10, 1994, p. 21.
73. STUEART, R., MORAN, B. Management pentru biblioteci și centre de informare, București, ABBRP, 1998
74. TEBOUL, J. La dinamique qualite, Ed. D’Organisation, Paris, Franța, 1990
75. TESLIUC, C. M. Economia serviciilor de sănătate și alternative de finanțare, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 1998
76. TUFAN CONSTANTIN, ȘTEFAN VERA Asigurările sociale de sănătate, Editura Lumina Lex, București, 2001
77. VAGU, P., STEGĂROIU, I. Management general, Editura Macarie, 1998
78. VERBONCU, I. Ghid metodologic pentru manageri, Editura Tehnică, București, 1999.
79. VLĂDESCU CRISTIAN – coordonator Managementul serviciilor de sănătate, Editura Expert, București, 2000
80. WARD, S., SUMSION, J., FUEGI, D., BLOOR, I. Indicatori de performanță și instrumente manageriale
pentru biblioteci, București, ABBPR, 1998
81. WEBER, M. Economie și societate, Free Press, Paris, 1971
82. WEBSTER, C. Measuring Service Quality în The TQM Magazine, SUA, nr. 5, 1994
83. ZIGLER, Z., SAVAGE, J. Motivația – o cale spre performanțe deosebite, Business Tech International Press, București, 1998
84. ZORLENȚAN, T., BURDUȘ, E., CĂPRĂRESCU, GHEORGHIȚA Managementul organizației, vol. 1 și 2, Ed. Holding Reporter, București, 1996
85. * * * Constituția României, Editura Tempus, București, 1991
86. * * * Elemente de management pentru autoritățile locale, Editura Codecs, București, 1997.
87. * * * Cheile succesului: indicatori de performanță pentru bibliotecile publice, București, ABBPR, 1998
88. * * * www.gov.ro
89. * * * www. presidency.ro
90. * * * Anuarul statistic al României – 2001
91. * * * Broșură CNCSIS – membru al Fundației Europene pentru Știință. Oportunități pentru comunitatea științifică din România, București, iunie 2003
BIBLIOGRAFIE
1. ALEXANDRU, I Structuri, mecanisme și instituții administrative, vol. I și II, Editura Sylvi, București, 1996.
2. ALEXANDRU, I. Introducere în teorie Administrației Publice, Vol. I, Editura Sylvi, București, 1997
3. ANDRONICEANU, ARMENIA Management public, Editura Economică, București, 1998.
4. ANDRONICEANU, ARMENIA Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003
5. BENOIT, F. P. Collectivites locales.Dulloz, Paris, 1992
6. BONDREA, A. Opinia publică, democrație și statul de drept Editura “Fundației România de mâine”, București, 1996
7. BONNET, F. Management de l’administration, Editura Lyon, Paris, 1993
8. BOURN, SIR J. Public Sector Management, Printice Hall International, U.K.Ltd, 1990
9. BURLOIU, P. Managementul resurselor umane, București, Lumina Lex, 1997
10. CÂNDEA, M. RODICA CÂNDEA D. Comunicarea managerială, Editura Expert, București, 1996.
11. COATES, CH. Management total, Editura Teora, București, 1997
12. DAVIS, J. W. Public administration, Boston, Honghton Wifflin, 1978
13. DE FLEUR-MELVIN, BALL-ROKCACH SANDRA Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999
14. DEBBASCH, CH. Institutions administratives, L.G.D.J., Paris, 1970
15. DEBBASCH, CH. Science administrative, Administration publique; Dulloz, 1976.
16. DINU, M Comunicarea, Editura Științifică, București, 1997
17. DRAGOMIR IONELIA Formarea si utilizarea forței de munca in domeniul sanitar, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 2002
18. DRUCKER, P. F. Inovația și sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, București, 1993
19. ENĂCHESCU, DAN, MARCU, MIHAI Sănătate publica si management sanitar, note de curs, Editura All, București, 1994
20. FOURASTIE, J. Le grand espoir du XX-ième siècle, Gallimard, Paris, 1963.
21. GALGANO, A. La qualita totale, Ed. II Sole 24, Milano, Italia, 1990.
22. GHEORGHE, A. Impactul progresuluitehnic asupra eficientizarii activității sanitare, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 1998
23. GIURGI, L. Domeniul public, serie repere juridice, Editura Tehnică, București, 1997.
24. GOHIN, O. Institutions administratives, Paris, 1992
25. GOIAN, M. Introducere în management, Editura Sedonie, Timișoara, 1995
26. GRUBER, A.V. Descentralisation des institutions administratives, Paris, 1986
27. HOFSTEDE, G. Managementul structurilor multiculturale, Editura Economică, București, 1996.
28. HOLLAND, PH., RUE, L. Strategic management, New York, McGraw-Hill Company, 1986
29. IONESCU, GH. GH., Dimensiunile culturale ale managementului, Editura Economică, București, 1996.
30. IONICĂ, MARIA, MINCIU, RODICA, STĂNCIULESCU, GABRIELA Economia serviciilor, Editura Uranus, București, 1997
31. IORGOVAN A. Drept administrativ, Tratat elementar,Vol. I, II, Editura Nemira, București, 1998
32. IORGOVAN, A. Drept administrativ, Tratat elementar, vol. I, Editura Hercules, București, 1993.
33. JINGA, I. Conducerea învățământului, E.D.P. București, 1993
34. JINGA, I. Educație permanentă, A.S.E., București, 1979
35. JOHNS, G. Comportament organizațional, Editura Economică, București, 1998
36. JURAN, J. Handbook of Quality Control, Editura Jurnal Institute Wilton, SUA, 1991
37. KENNEDY DEAL T.E., A.A. Corporate cultures. Reading: Adison-Wesley, 1982
38. LAUFER, R. Management public, Dalloz, Reading, 1980
39. LINOTTE, D., MESTRE, A., ROMI, R. Service publique et desit publique economique, Paris, 1995
40. MALIȚA, M. Aurul cenușiu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1971.
41. MANDA, C., MANDA, C.C. Administrația publică locală din România, Editura Lumina Lex, București, 1999
42. MANOLE GHE., GĂLĂTESCU E. Asigurările sociale de sănătate, Editura Tehnica, București, 1998
43. MANOLESCU, A. Managementul resurselor umane, București, 1998.
44. MASLOW, A. Motivation and Personality, Harper & Row Publishers, New York, 1987
45. McKEE, B. Planning library service, Clive Bingley, London, 1989.
46. MOLDOVEANU G. Analiză organizațională, Editura Economică, București, 1999
47. MOREANU, J. Administration régionale, départamentale et locale, Paris, 1983
48. MOTOIU, R. Ingineria calității, Editura Chiminform Data, București, 1994
49. NEGOIȚĂ, AL. Știința administrației E.D.P., București, 1977.
50. NEGOIȚĂ, AL. Drept administrativ și știința administrației, Universitatea “Athenaeum”, București, 1991 și 1993
51. NICOLESCU, O., VERBONCU, I. Management, Editura Economică, Ediția a II-a, București, 1997
52. NORMAN, R. La gestione strategica dei servizi, Ed. Etaslibri, Milano, Italia, 1992
53. NUSBAUMER, J. Les services, nouvelle donnée de l’economie, Economica, Paris, 1984.
54. OAKLAND, J. Total Quality Management Ed. Butterworth, Oxford, 1995.
55. OLTEANU, V., CETINĂ, I. Marketingul serviciilor, E.D.P., București, 1994.
56. OROVEANU, M. Introducere în știința administrației de stat, Editura Enciclopedică Română, București, 1975
57. PARLAGI, A. P. Managementul administrației publice locale, Editura Art Print, București, 1994.
58. PARLAGI, A., COSTEA, MARGARETA, PLUMB I., DOBRESCU R. Managementul administrației publice locale – Servicii Publice,Editura Economică, București, 1999.
59. PATRICHE, D., PISTOL, G., coordonatori Protecția consumatorilor, București, 1998
60. PETRESCU, I., coordonator Tratat de management universitar, Editura Lux Libris, Brașov, 1998
61. PLUMB, IOAN -coordonator Managementul serviciilor publice, Editura A.S.E., București, 2000
62. POPESCU, D. Arta de a comunica, Editura Economică, București, 1998.
63. POPESCU, IRINA, PROFIROIU, ALINA Bazele administrației publice, Editura Economică, București, 2003
64. PREDA, M. Curs de drept administrativ, Casa Editorială “Calistrat Hogaș”, 1995.
65. PREDA, MIRCEA Autoritățile administrației publice, Editura Lumina Lex, București, 1999
66. PRUTIANU, S., MUNTEANU, C., CALUSCHI, C. Inteligența marketing plus Editura Polirom, Iași, 1998.
67. RADU, I., URSĂCESCU, MINODORA, IONIȚĂ FLORIN Informatică pentru managementul firmei, Editura Almi, București, 1998
68. RAYMUNDIE, O. Gestion déléguée des services publiques, Paris, 1995.
69. ROSSINI, E. Les établissements de santé privés à but nonlucratif, Etude Juridique, Paris, 1992.
70. SADLER, PH. Managerial leadership, Ed. Gower, Aldershot, Anglia, 1998
71. SINC BASARAB Drept administrativ vol. 1, Editura Dimitrie Cantemir, București, 1994.
72. STOICA, I. "Unele probleme ale planificării serviciilor de bibliotecă în România contemporană", în Biblioteca nr. 8-9-10, 1994, p. 21.
73. STUEART, R., MORAN, B. Management pentru biblioteci și centre de informare, București, ABBRP, 1998
74. TEBOUL, J. La dinamique qualite, Ed. D’Organisation, Paris, Franța, 1990
75. TESLIUC, C. M. Economia serviciilor de sănătate și alternative de finanțare, teza de doctorat, Editura A. S. E., București, 1998
76. TUFAN CONSTANTIN, ȘTEFAN VERA Asigurările sociale de sănătate, Editura Lumina Lex, București, 2001
77. VAGU, P., STEGĂROIU, I. Management general, Editura Macarie, 1998
78. VERBONCU, I. Ghid metodologic pentru manageri, Editura Tehnică, București, 1999.
79. VLĂDESCU CRISTIAN – coordonator Managementul serviciilor de sănătate, Editura Expert, București, 2000
80. WARD, S., SUMSION, J., FUEGI, D., BLOOR, I. Indicatori de performanță și instrumente manageriale
pentru biblioteci, București, ABBPR, 1998
81. WEBER, M. Economie și societate, Free Press, Paris, 1971
82. WEBSTER, C. Measuring Service Quality în The TQM Magazine, SUA, nr. 5, 1994
83. ZIGLER, Z., SAVAGE, J. Motivația – o cale spre performanțe deosebite, Business Tech International Press, București, 1998
84. ZORLENȚAN, T., BURDUȘ, E., CĂPRĂRESCU, GHEORGHIȚA Managementul organizației, vol. 1 și 2, Ed. Holding Reporter, București, 1996
85. * * * Constituția României, Editura Tempus, București, 1991
86. * * * Elemente de management pentru autoritățile locale, Editura Codecs, București, 1997.
87. * * * Cheile succesului: indicatori de performanță pentru bibliotecile publice, București, ABBPR, 1998
88. * * * www.gov.ro
89. * * * www. presidency.ro
90. * * * Anuarul statistic al României – 2001
91. * * * Broșură CNCSIS – membru al Fundației Europene pentru Știință. Oportunități pentru comunitatea științifică din România, București, iunie 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul In Institutiile Publice Care Ofera Servicii Sociale (ID: 142217)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.