. Managementul Financiar In Asigurari

Introducere

În această lucrare mi-am propus să prezint cadrul financiar în care o societate de asigurări își desfășoară activitatea, cu avantajele și dezavantajele pe care acesta le prezintă.

Societățile de asigurări concentreză un volum mare de fonduri pe care caută să le investească pe piața financiară în cel mai rentabil mod. De aceea, pentru a face față concurenței și pentru a-și realiza obiectivele propuse, asigurătorii trebuie să țină seama de interdependența dintre activitatea de subscriere și cea de investiții.

În prezent managerilor financiari le revine un rol hotărâtor în cadrul societății, ceea ce face necesară cunoașterea de către aceștia atât a princiipilor financiare de bază, cât și a ultimelor inovații apărute în domeniu. Ca urmare a structurii financiare unice a activelor, departamentul financiar deține un rol deosebit de important în cadrul unei societăți de asigurări.

Lucrarea începe cu o prezentare generală a conceptelor fundamentale privind managementul financiar și a modului în care ele pot fi aplicate în funcție de caracteristicile specifice ale companiilor de asigurări.

Monitorizarea condițiilor economice și financiare este foarte importantă pentru procesul decizional al societățiilor de profil și pentru planificarea financiară a acestora. De aceea, sunt surprinse particularitățiile piețelor financiare și principiile după care acestea funcționează.

În continuare am tratat riscurile la care sunt expuși asigurătorii, precum și câteva tehnici de evaluare si de reducere a riscurilor respective.

Deși analiza financiară a unui asigurător urmărește aceleași principii folosite la evaluarea oricărei societăți, caracteristicile specifice operațiunilor de asigurare determină anumite modificări în aplicarea unor concepte precum lichiditatea, rentabilitatea și solvabilitatea. Se impune astfel prezentarea situațiilor financiare întocmite de asigurători și a indicatorilor specifici activității acestora.

Un segment important al lucrării îl constituie analiza cerințelor de solvabilitate impuse companiilor de profil atât pe plan internațional cât și în România. Managerii au responsabilitatea de a menține solvabilitatea și de a acționa în concordanță cu realizarea acestui obiectiv, deoarece protecția oferită asiguraților de produsele de asigurări are la bază în special soliditatea financiară a companiei.

Sunt tratate de asemenea aspecte legate de costul capitalului și de gradul de îndatorare al companiilor de asigurări, precum și de structura și ciclicitatea profitului în activitatea de asigurări.

Managementul are o tripla semnificatie: activitate practica (proces), factor de decizie (echipa sau individ) si stiinta.

Managementul ca proces este un tip special de munca intelectuala, prin care cei care o practica ii determina pe altii sa faca ceea ce trebuie facut.

Ca stiinta managementul are drept scop explicarea naturii si trasaturilor managementului ca proces, ca activitate practica, cu scopul conturarii unui ansamblu structurat de cunostinte privind aceasta activitate, in vederea formarii managerilor si orientarii activitatii lor.

Managementul este arta si stiinta de a-I face pe altii sa actioneze in asa fel incat sa se atinga obiectivele unei organizatii; este procesul de statutare si indeplinire a obiectivelor, prin realizarea unor functii de baza, specifice, in dirijarea si utilizarea resurselor umane, materiale si financiare ale organizatiei.

CAPITOLUL 1

Managementul financiar, parte integrantă a managementului general al organizației

Management. Considerații generale

Formarea termenului de management și definirea conceptului a parcurs un timp îndelungat. Nu-i mai puțin adevărat însă, că în formele sale incipiente, empirice, managementul l-a însoțit pe om în decursul istoriei sale. Fenomenul este firesc dacă ne raportăm la faptul că pentru a supraviețui, a putea obține cele necesare existenței, pentru a-și imbunătăți traiul, omul a trebuit să-și pună întrebări de felul : ce să facă ?, cum sa facă ? etc.

Răspunsul la aceste întrebări a fost obținut prin intermediul managementului, chiar dacă el a fost mai mult sau mai puțin cunoscut. S-a dedus, totuși, că există “ceva” care bine stăpânit permite unor oameni să obțină rezultate mai bune decât ale altora. Acest “ceva” s-a constituit sub forma elementelor de conducere. Elmentele respective au început să fie studiate de către oamenii de știință, teoretizate și asupra lor s-au elaborat lucrări științifice, managementul devenind din ce în ce mai mult știința, înlocuind treptat managementul empiric.

Apariția managementului științific a fost precedata de o etapa al carei conținut l-a constituit începuturile acestuia, teoria managementului fiind în curs de formare și consolidare.

Managementul științific este urmarea și ceea ce s-a acumulat în perioada precedentă aplicarii sale și, cu atât mai mult a creării și dezvoltării unei metodologii științifice, care să faciliteze aplicarea în practică a elemntelor de noutate din domeniul tehnicii și alte domenii adiacente activității întreprinderilor.

Managementul se afirmă ca o cale științifică de soluționare a problemelor puse sistemului managerial în anumite condiții. Managementul este privit ca o acțiune, harta, sau manieră de a conduce o organizație, de a organiza, de a dirija, de a planifica dezvoltarea sa, de a controla aplicându-se astfel tuturor domeniilor de activitate.

1.1.1. Necesitatea teoriei si tehnicilor managementului.

Necesitatea unui concept clar de management, a unor teorii și principii structurate a fost recunoscută cu mulți ani înainte de apariția unor lucrări precum cele ale lui H. Fayol și Chester Barnard.

Folosind indicațiile din teorie managerul conștiincios poate deveni mai eficace fără să se angajeze în cercetări laborioase sau riscul practic al încercării și erorii. Valoarea cunoșterii principiilor managementului poate fi ilustrată prin diverse exemple. Principiile ne spun, de exemplu, că: nici un manager nu poate efectua controlul fără un plan; nici un manager nu poate elabora un plan coerent fără idei clare privind scopurile urmărite și mediul în care se vor desfășura acțiunile sale; managerii trebuie să aibă autoritate organizațională pentru a obține rezultate așteptate.

Cunoșterea principiilor îi poate ajuta pe manegeri să evite greșelile. Este evident costisitor pentru un manager să aibă de învățat aceste adevăruri din proprie experiență. Lipsa înțelegerii conceptelor, principiilor și tehnicilor face dificilă analiza muncii manageriale și pregătirea managerilor. Principiile și, în general, fundamentele acționează ca o listă de control a înțelegerii managementului. Fără această listă, pregătirea mangerilor depinde de încercări întâmplătoare și de eroare.

Argumentul cel mai convingător pentru necesitatea și beneficiile aduse de cunoștințele de management, utilizate în afaceri și în celelalte domenii ale vieții sociale, îl constituie standardul de viață material și cultural din țările dezvoltate. Națiunile cu un înalt nivel material prezintă un nivel ridicat al inteligenței și aptitudinilor în domeniul managementului afacerilor.

1.2. Managementul între știința și artă

Raportul dintre caracterul de știința și cel de artă care se atribuie managementului constituie un domeniu de dispută între specialiști, față de care se exprimă păreri diverse. În acest context literatura de specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile referitoare la raportul dintre știință și artă în management.

Managementul ca știință presupune elaborarea unor concepte, principii, metode și tehnici de lucru cu caracter general a căror utilizare trebuie să asigure folosirea optimă a potențialului uman, material și financiar din unitătile economice.

Desigur, pe măsura dezvoltării și îmbogățirii teoriei managementului și arta de a conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv mulți specialiști pledează pentru dezvoltarea unei teorii “complet integrate” a mangementului.

În condițiile în care managementul se folosește de cunostințe de bază organizate (principii, metode, tehnici) este știință. Când acestea sunt aplicate potrivit unor condiții specifice, pentru a obține rezultatele dorite, atunci el devine artă. Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile, și principiile oferite de știință managementului, de a le aplica, de a le combina reprezinta, de fapt, tocmai arta de a conduce. Intervine, desigur, ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre teorie și practică. Rezultatele obținute de practicieni vor fi diferite în funcție de măsura în care vor apela, potrivit condițiilor de piață existente, la elemente teoretice și științifice de bază din management, și mai puțin la ceea ce au facut, la intuiție care, deși sunt importante nu pot înlocui știința.

Tot atât de adevărat este și faptul că simpla însușire a metodelor, a principiilor, a instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece este necesar să se știe când și cum se folosesc acestea.

1.3. Funcțiile managementului

Managementul unei unități economice gravitează în jurul unor activități pe care trebuie să le înfăptuiască și care, de fapt, se sintetizează în funcțiile sale. Henry Fayol a fost primul care a clasifcat aceste funcții, el delimitând cinci atribute:

Previziune;

Organizare;

Comandă;

Coordonare;

Control.

Abordările din țara noastră, deși cunosc anumite deosebiri, totuși, cele mai multe dintre părerile formulate converg către următoarele funcții: previziune, organizare, coordonare, antrenare – motivare, control – evaluare.

În literatura de specialitate funcțiile managementului sunt definite ca eforturi de gândire și acțiune rațională, specifice activității de management, care declanșează un ciclu logic de desfășurare a evenimentelor viitoare, de pregătire, previziune și organizare a mijloacelor existente, de cunoaștere și influențare a oamenilor.

1.3.1. Funcția de previziune.

Funcția de previziune are în vedere un efort de gândire și acțiune a managerilor cu scopul de a identifica anticipativ problemele care vor interveni în activitatea unitătii, din interiorul și / sau din afara ei. Cunoscute cu anticipație se creează, datorită timpului aflat la dispoziție, posibilități mai mari de soluționare a problemelor de încercare de adaptare la evoluția mediului în care funcționează unitatea economică.

Previziunile se materializează în: prognoze, planuri și programe.

Prognozele reflectă estimarea evoluției conditiilor în care va funcționa unitatea la nivelul unui orizont de timp mai mult sau mai puțin îndepărtat. Gradul în care rezultatele obținute prin prognoză vor corespunde nivelului efectiv al acestora în orizontul de timp determinat, depinde de mai mulți factori, cum ar fi următorii: metodele de prognoză utilizate, gradul de cunoaștere a complexității condițiilor în care vor evolua procesele și fenomenele cercetate, tehnica utilizată în prelucrarea datelor etc.

Planurile reprezintă componenta funcției de previziune cel mai frecvent întâlnită în unitățile economice. Importanța activității de planificare constă în faptul că prin intermediul acesteia managerul identifică obiectivele unității, determină programele de activitate, stabilește nivelul bugetului de venituri și cheltuieli, cautând să realizeze performanțele prestabilite.

Programele se definesc ca fiind ansamblul de activități, lucrări eșalonate precis în timp, având fiecare durata stabilită și resursele repartizate, astfel încât să conducă la realizarea unui obiectiv prestabilit.

1.3.2. Funcția de organizare.

Funcția de organizare reprezintă componenta cea mai complexă a managementului. Prin exercitarea de către manager a acestei funcții elementele sistemului – unitatea economică – sunt corelate într-un ansamblu coerent și determinate să acționeze ca un mecanism unitar, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Organizarea, ca funcție a managementului poate fi definită prin ansamblul acțiunilor întreprinse în vederea utilizării cu maximum dPlanurile reprezintă componenta funcției de previziune cel mai frecvent întâlnită în unitățile economice. Importanța activității de planificare constă în faptul că prin intermediul acesteia managerul identifică obiectivele unității, determină programele de activitate, stabilește nivelul bugetului de venituri și cheltuieli, cautând să realizeze performanțele prestabilite.

Programele se definesc ca fiind ansamblul de activități, lucrări eșalonate precis în timp, având fiecare durata stabilită și resursele repartizate, astfel încât să conducă la realizarea unui obiectiv prestabilit.

1.3.2. Funcția de organizare.

Funcția de organizare reprezintă componenta cea mai complexă a managementului. Prin exercitarea de către manager a acestei funcții elementele sistemului – unitatea economică – sunt corelate într-un ansamblu coerent și determinate să acționeze ca un mecanism unitar, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Organizarea, ca funcție a managementului poate fi definită prin ansamblul acțiunilor întreprinse în vederea utilizării cu maximum de eficiența a resurselor materiale, umane și financiare pe care le are la dispozție unitatea economică. Pentru a realiza această funcție managerul trebuie să inițieze acțiuni și să adopte decizii menite să asigure raporturi și proporții optime între toate categoriile de resurse, să elaboreze și să aplice în practică structuri raționale de organizare și să practice cel mai potrivit sistem informațional.

1.3.3. Funcția de coordonare.

Coordonarea reprezintă un proces prin care un manager creează și menține armonia între activitățile, oamenii și compartimentele de muncă pe care le are în subordine, în condițiile impulsurilor factorilor endogeni și exogeni, care determină schimbări semnificative, pentru a realiza obiectivele propuse în conditii de performanță superioară.

Coordonarea activităților dintr-o unitate economică se realizează sub două forme:

bilaterală, exercitată între un sef și un subordonat;

multilaterală, manifestată între un șef și o multitudine de subordonați.

Fiind vorba de un sistem de relații între manager și subordonații săi, deci între oameni, calitatea realizărilor în acest domeniu, efectele obținute, vor depinde de trăsăturile managerilor și climatul de muncă creat între componenții colectivului pe care îl conduce.

Coordonarea este strâns legată și de stilul de management aplicat, de o anumită libertate de acțiune atribuită subordonatilor, astfel încât să-și manifeste posibilitățile creative, mărind operativitatea în desfășurarea acțiunilor.

1.3.4. Funcția de antrenare – motivare.

Antrenarea constă în acțiunea managerilor de atragere a personalului pentru ca unitatea economică, ca sistem, să funcționeze normal și să obțina performanțe economice superioare.

Antrenarea componenților unei unități la activitatea acesteia are ca suport de bază motivația, privită în toată complexitatea elementelor sale. În funcție de modalitatea în care are loc corelarea satisfacțiilor personalului cu rezultatele obținute se disting două forme ale motivației:

motivație pozitivă – are efecte benefice pentru realizarea antrenării și presupune creșterea satisfacțiilor personalului în urma participării în procesul muncii, urmare a înfăptuirii sarcinilor atribuite;

motivație negativă – creează mari insatisfacții participanților la muncă îngreunând realizarea antrenării, având în vedere amenințarea personalului cu reducerea satisfacțiilor dacă nu realizează sarcinile.

1.3.5. Funcția de control – audit – evaluare.

Funcția de control – audit – evaluare presupune un ansamblu de acțiuni prin care se urmărește în ce măsură performanțele obținute sunt identice cu nivelul lor prestabilit sau cele ale diferitelor standarde. Cu acest prilej se identifică, se măsoară abaterile și se evidențiază cauzele care le-au generat.

În funcție de poziția managerului față de actul de conducere, există următoarele forme:

controlul direct – se realizeaza în urma contactului nemijlocit al managerului cu una sau mai multe persoane. Activitatea cuprinsă în această formă de control se încheie, în general, prin adoptarea unor acțiuni sau decizii operative.

Controlul indirect – se concretizează în analizele rapoartelor primite de la subordonați privind realizarea sarcinilor de serviciu.

Autocontrolul – formă specifică de control pe care îl efectuează fiecare persoană la locul său de muncă.

Perioada de referintă a actului de control reprezintă un alt criteriu de clasificare:

Controlul preventiv – urmărește oprirea, înainte de efectuare, a operațiilor care nu-și găsesc justficarea din punct de vedere economic sau legal.

Controlul operativ curent – se exercită concomitent cu desfășurarea proceselor din unitate și este exercitat de întregul personal care se află în sistemul de management al unității.

Controlul postoperativ – constă în verificarea modului în care s-a desfășurat o activitate.

De asemenea, după conținut controlul se clasifică în control tehnic (se exercită asupra proceselor de producție sub toate aspectele acestora), și control economic (se refera la aspectele economice și financiare din unitatea economică).

1.4. Tipuri de management

Realizarea unui management dinamic și previzional presupune modificarea atitudinii managerilor în sensul reconsiderării problemelor strategice și găsirea celor mai potrivite soluții de transpus în practică. Sistemele, metodele și tehnicile de management reprezint instrumentele aflate la dispoziția decidenților în vederea realizării obiectivelor propuse.

Metoda de management reprezintă o îmbinare multiplă și coerenta de principii, idei, orientări, procedee și studii de caz în care gradul de formalizare procedurală este realtiv redus iar formulările nerigide. Aplicarea unei metode în practica de management trebuie să se înfaptuiasca în mod creativ, avand în vedere condițiile creative din fiecare unitate economică.

Caracteristica esentială prin care se delimitează o metodă de o tehnică de management constă în faptul că aplicarea unei metode presupune schimbari mai mult sau mai puțin esențiale în sistemul de relații organizatorice din unitate. Tehnica de management se definește prin totalitatea procedeelor, instrucțiunilor, regulilor fundamentate pe noțiuni științifice și utilizate în aplicarea cunoștiințelor teoretice fundamentate de managemantul științific, în soluționarea problemelor ce decurg din realizarea obiectivelor unității economice.

1.4.1. Managementul prin obiective.

Se bazează pe determinarea riguroasă a obiectivelor până la nivelul executanților care participă nemijlocit la stabilirea lor, și pe corelarea strânsă a recompenselor și a sancțiunilor cu nivelul realizării obiectivelor prestabilite.

Prin obiective se înteleg țelurile, scopurile cuantificabile pe care un manager și le propune să le realizeze într-un termen stabilit cu mijloace precizate.

Esența acestei metode constă în stabilirea precisă și corectă a unor obiective pentru fiecare nivel ierarhic și subdiviziune organizatorică din unitate corelate cu obiectivele generale ale acesteia. Fiecare manager trebuie să cunoască atât obiectivele generale ale unității cât și cele ce revin domeniului său de activitate ( obiectivele parțiale ).

Metoda are un caracter dinamic, cu ajutorul ei putându-se realiza obiective însemnate, prin folosirea rezervelor disponibile și cu participarea factorului uman.

Obiectivele unei unități economice se caracterizează prin urmatoarele: orientează modul de acțiune, precizează resursele pentru realizarea obiectivelor, arată modalitățile de control și de cuantificare a rezultatelor, bazându-se în principal pe valorificarea superioară a resurselor interne și a celor împrumutate.

Operaționalitatea metodei presupune efectuarea unui set de acțiuni, care se desfasoară într-o succesiune logică formând urmatoarele etape:

Stabilirea obiectivelor generale;

Stabilirea obiectivelor derivate, specifice și individuale;

Elaborarea celorlalte componenete ale metodei – programele de acțiuni, perioada de raportare, lista metodelor, bugetele etc.;

Adoptarea unui program de măsuri menit să asigure modificarile ce se impun privind structura organizatorică a unității (subsistemul decizional și cel informațional);

Urmărirea realizării obiectivelor;

Evaluarea realizării obiectivelor și recompensării personalului.

Aplicarea acestei metode în unitățile economice prezintă mai multe avantaje printre care: concentrarea eforturilor tuturor componenților unităților economice pentru realizarea obiectivelor prestabilite, dezvoltarea capacităților de prognoză ale managerilor, îmbunătățirea relațiilor interumane din unitate, amplificarea nivelului motivațional la nivelul întregului personal din unitate, creșterea eficienței economice a activității de management.

Practicarea metodei managementului prin obiective apelează la toate aptitudinile managerilor, presupune o temeinică pregatire a acestora, o bună informare a întregului personal.

1.4.2. Managementul prin excepție.

Metoda pornește de la ideea că procesul de management trebuie simplificat în așa fel încât un manager să aibă posibilitatea de a-și concentra atenția cu precădere, asupra acelor probleme care reclamă intervenția sa determinată de nivelul ierarhic la care se află și să fie eliberat de problemele de rutină care ar putea fi rezolvate de către subordonații săi.

Managementul prin excepție prezintă urmatoarele caracteristici specifice:

prima caracteristică constă în faptul că metoda reprezintă o concepție sistemică a diviziunii în problemele procesului decizional. Informațiile și deciziile sunt separate în două categorii: situații normale (problemele sunt rezolvate de fiecare decident în sfera autorității sale) și situații de excepție (când se impune intervenția managerului ierarhic superior);

a doua caracteristică constă în stabilirea unui sistem de informare prin care la managerul ierarhic superior să ajungă numai acele informații cu caracter de excepție;

a treia caracteristică constă în faptul că abaterile vor fi raportate mangerului ierarhic superior doar atunci cand se ivesc în sistemul unitătii economice;

informațiile privind abaterile circulă selectiv numai în sens ascendent, iar dispozițiile în sens descendent;

a cincea caracteristică se referă la delimitatrea riguroasă a deciziilor fiecărui decident în funcție de nivelul ierarhic la care se află.

1.4.3. Managementul pe produs.

Esența metodei constă în asigurarea de către managerul de produs a organizării, coordonării și gestionarii globale a tuturor activităților privind produsul din momentul conceperii lui până la scoaterea din procesul de producție.

Activitatea de introducere în practică managerială a metodei presupune parcurgerea a patru etape:

numirea managerului de produs;

activitățile legate de stabilirea produselor și elaborarea variantelor tehnologice care urmeaza fi practicate;

stabilirea sistemului de relații organizatorice pentru managerul de produs;

această etapă prevede o gamă mai copmlexă de activități, dintre care amintim: analiza rezultatelor obținute, a calității producției și eficiența economică a produsului în cauză.

Limitele metodei se manifestă în cazul în care managerul nu întrunește calitățile determinate pentru această metodă de management, când nu se asigură o autonomie corespunzătoare sau apar dificultăți în sistemul de relații de cooperare cu celelalte subdiviziuni organizatorice din unitate.

1.4.4. Managementul prin delegare.

Acesta metodă constă în transmiterea parțială, succesivă și temporară a unei sarcini de serviciu unui subordonat de către un manager, alături de autoritatea și responsabilitatea necesară precum și de condițiile necesare pentru a putea acționa cu un anume grad de libertate asupra resurselor aflate la dispoziția sa.

Un rol important în obținerea de rezultate superioare prin aplicarea metodei îl are stabilirea unui sistem de recompense și sancțiuni de natură să stimuleze inițiativa și responsabilitatea subordonatului.

În funcție de forma de transmitere a autorității, delegarea poate fi:

delegare reglementată – se consemnează într-un document scris, difuzat la toți subordonații cu scopul ca aceștia să cunoască persoana căreia trebuie să i se adreseze în caz de nevoie;

delegare nereglementată – se stabilește prin simpla înțelegere fără a fi consemnată într-un document organizatoric.

Un rol important în obținerea rezultatelor urmărite prin practicarea metodei, îl are respectarea următoarelor principii: al excepțiilor (managerul va interveni doar în cazul unor abateri semnificative pe care subordonatul căruia i-a delegat sarcina nu le poate rezolva), al nivelului decizional (activitățile care fac obiectul delegării să fie reflectate de un sistem de informații complet), al limitelor controlului (presupune efectuarea controlului în anumite puncte cheie, nerecomandându-se un control total), și al unității managementului (fiecare subordonat nu poate avea ca șef ierarhic decât pe cel care i-a acordat delegarea de autoritate).

1.5.Responsabilitatea financiară în firmele cu activitate descentralizată

Într-o firmă cu activitate descentralizată, o funcție importantă a managementului financiar este de a ajuta managerii de departamente în conducerea domeniilor de care răspund, denumite centre de responsabilitate. Cele mai întalnite tipuri de centre de responsabilitate sunt: centrele de cost, centrele de profit si centrele de investitii.

Aceste tipuri de centre se deosebesc in funcție de gradul (diferit) de asumare a responsabilitații de catre managerii lor:

1.5.1. Managementul performanței pentru centrele de cost.

Într-un centru de cost, managerul de subunitate răspunde și are dreptul să decidă în ceea ce privește costurile, dar nu și în ceea ce privește vânzările sau activele de care dispune subunitatea sa.

De exemplu, directorul fabricii de aragaze dintr-o întreprindere care produce frigidere si aragaze răspunde doar de nivelul costurilor din fabrica de aragaze.

Deoarece managerii centrelor de cost răspund în principal de nivelul costurilor, managementul performanței pentru centrele de cost se concentrează asupra analizei costurilor. Centrele de cost pot varia ca dimensiune de la mici departamente până la fabrici întregi.

1.5.2. Managementul performanței pentru centrele de profit.

Într-un centru de profit, managerul este responsabil și are autoritatea să ia decizii în ceea ce priveste costurile și veniturile (deci și profitul). El poate decide în ceea ce privește cheltuielile și poate stabili prețurile de vânzare, dar nu poate hotărî noi investiții în active fixe în centrul său de reponsabilitate.

Rapoartele de activitate includ de obicei detalierea veniturilor si cheltuielilor aferente operațiunilor din centrul de profit. Veniturile sunt cele obținute de către centrul de profit, în timp ce cheltuielile sunt cele care pot fi hotărâte de către managerii locali.

Managerul departamentului Electrice al unui supermagazin poate decide în ceea ce privește nivelul de salarizare al personalului din subordine, dar nu va putea decide în ceea ce privește dotarea cu autovehicole pentru livrarea la domiciliul clienților a produselor vândute în departamentul său.

1.5.3. Managementul performanței pentru centrele de investiții.

Într-un centru de investiție, managerul este responsabil și poate lua decizii în ceea ce privește nu numai costurile și veniturile, ci și activele cu care este utilat centrul său.

Managerul unui centru de investiție are mai multă autoritate și responsabilitate decât un manager al unui centru de cost sau al unui centru de profit. El ocupă o poziție similară unui director și de multe ori este evaluat pe baza aceleiași metodologii.

Deoarece managerii centrelor de investiție sunt responsabili pentru venituri și cheltuieli, profitul operațional este o informație esențială cuprinsă de rapoartele pe care ei le întocmesc. Totodată, deoarece managerul răspunde de activele investite în centrul său, sunt utilizați adesea și alți doi indicatori de măsurare a performanței. Aceștia sunt: rata de rentabilitate a investiției și venitul rezidual.

1.6. Managementul financiar. Considerații generale.

Contribuția funcțiunii financiare și a managerului financiar la direcționarea activității de ansamblu a unei firme a devenit tot mai importantă în ultima perioadă. În condițiile în care rezultatele economice sunt imprevizibile, dobânzile fluctuează foarte mult, se manifestă inflație și deflație, deficite și excedente, optimism extrem, dar și pesimism, managerul financiar trebuie să mențină viabilitatea financiară a companiei.

Managementul financiar poate fi considerat o componenetă a sistemului de management al firmei, iar principalele sale funcții constau în planificarea, furnizarea și utilizarea fondurilor financiare astfel încât eficiența și valoarea companiei să fie maxime.

Informațiile pe care le primește managerul financiar se referă în general la:

Costul investirii fondurilor pe piețele de capital. Piețele de capital sunt acele piețe care pot oferi firmei necesarul de capital (fie prin emisiunea de acțiuni fie prin emisiunea de titluri de creanță) și posibilități multiple de investire a fondurilor societății.

Cursurile de schimb curente. În prezent afacerile au un caracter internațional tot mai pronunțat astfel că datorită volatilității destul de mari a cursurilor de schimb, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, managementul riscului valutar a devenit extrem de important.

Rata de dobandă pe termen scurt practicată pe piețele monetare. Daca o societate dispune de fonduri suplimentare sub forma de numerar sau depozite bancare, acestea pot fi imprumutate celor care au nevoie de lichidități. Sunt preferați debitorii care prezinta o mare credibilitate, cum este cazul autorităților locale, de exemplu.

Noile oportunități de investiții disponibile firmei.

Inovațiile în domeniul financiar și apariția unor noi instrumente financiare.

La rândul său, managerul financiar furnizează celorlalte componente ale firmei informații legate de :

Ratele de dobânda la care firma va primi credite ;

Necesitătile de numerar viitoare ale companiei;

Recomandările de creștere a datoriei pe termen lung, de emisiune de acțiuni sau o combinație între acestea;

Recomandările privind creșterea datoriei pe termen scurt sau autofinanțării;

Perspectivele indicatorilor economici agregați și a impactului lor asupra proiectelor existente și planificate;

Ratele de rentabilitate și creștere a capacității economice a societății.

În prezent, funcția financiară a devenit mai importantă decât oricând. În multe societăți activitățile de trezorerie s-au delegat unor persoane care se ocupă special de această direcție, iar în alte societăți s-au format chiar departamente. Cunoașterea finanțelor moderne are o importanță deosebită în determinarea metodelor de creștere a valorii firmei.

Dacă se ține seama și de instabilitatea actuală a cursurilor de schimb și a ratelor de dobândă, importanța managementului finanaciar devine și mai evidentă.

Deci pentru a face față noilor condiții de piață managerul financiar trebuie să aibă calități deosebite printre cele mai importante fiind: inteligența, motivarea, și ințelegerea oamenilor și a situațiilor. În plus, se impun și atribute precum:

Competența tehnică;

Obiectivitate;

Capacitatea de a identifica problemele în avans;

Viziune de ansamblu;

Capacitatea de a înțelege consecințele decziilor curente;

Capacitatea de instrui personalul.

1.6.1. Obiectivele managementului financiar.

Obiectivul urmărit de managementul financiar este acela de a maximiza valoarea unei firme. Astfel, structura activelor firmei respective va fi rezultatul deciziilor privind utilizarea fondurilor, iar structura datoriilor sale se va modifica în funcție de deciziile de finanțare luate.

CAPITOLUL 2

Managementul financiar în asigurări

2.1. Mediul financiar al societăților de asigurări.

Monitorizarea condițiilor economice și financiare este foarte importantă pentru procesul decizional al societăților de asigurări și pentru planificarea financiară a acestora.

Societățile de asigurări concentrează un volum mare de fonduri pe care le urmăresc să le investească pe piața financiară în cel mai rentabil mod. De aceea este necesar ca asigurătorii să cunoască particularitățile piețelor financiare, principiile după care acestea funcționează, precum și ultimele inovații și instrumente financiare apărute.

Modificarea parametrilor piețelor financiare poate influența semnificativ fluxurile viitoare de numerar. Indicatori ca rata dobânzii și rata inflației, precum și situația și evoluția piețelor monetare și de capital pot afecta disponibilitățile de capital și rezultatele asigurătorului.

2.1.1. Structura pieței financiare.

Piața financiară este formată din piața monetară care cuprinde toate instrumentele financiare pe termen scurt, și piața de capital, care cuprinde toate instrumentele financiare pe termen mediu și lung. Pe piața monetară se tranzacționează titluri individuale, precum bonuri de tezaur, efecte comerciale și alte instrumente pe termen scurt. Piața de capital cuprinde piața obligațiunilor piața acțiunilor, piața instrumentelor derivate și piața ipotecară.

2.1.1.1. Piața monetară.

Piața monetară oferă persoanelor fizice și juridice posibilitatea de a transfera fonduri pe termen scurt și facilitează gestionarea numerarului deținut de acestea.

O societate de asigurări poate investi pe piața monetara fondurile care nu-i sunt necesare imediat pentru plata depăgubirilor sau a cheltuielilor. Piața monetara și instrumentele ei reprezintă soluția pentru investițiile pe termen scurt. Totuși o societate de asigurări poate avea nevoie de lichiditati în orice moment. O investiție sigură reprezintă, în acest context, posibilitatea asigurătorului de a vinde un titlu la valoarea lui inițiala.

Instrumentele pieței monetare sunt reprezentate de următoarele:

Contractele de răscumpărare (REPO) – societățile cumpără temporar bonuri de tezaur sau alte titluri de la băncile comerciale sau de investiții care acceptă să le răscumpere la un preț mai mare, diferența dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare reprezentând dobânda efectiv obținută pentru aceste titluri;

Bonurile de tezaur (titluri de stat și obligațiuni de tip banchmark) – investițiile cele mai sigure și mai căutate sunt acele în titluri de stat. Ele nu implica nici un risc de credit, deoarece reprezintă o obligație a statului. Pentru titlurile emise de stat există atât o piață primară cât și una secundară ele putând fi transformate ușor în numerar, cu pierderi minime;

Certificatele de depozit negociabile – reprezintă titluri de credit emise de către bănci;

Efecte comerciale – reprezintă înscrisuri negarantate emise de către bănci, de instituțiile financiare și nefinanciare;

Fonduri de investiții pe piața monetară – aceste firme investesc sumele încasate de la investitori în instrumente de credit pe termene mai mici de un an și plătesc clienților dobânzi la nivelul practicat pe piața monetară mai puțin cheltuielile de gestionare;

Instrumentele pieței valutare.

2.1.1.2. Piața de capital.

Instrumentele pieței de capital se prezintă sub forma titlurilor de creanță (de tipul obligațiunilor) și titluri de participare (acțiuni).

Din punctul de vedere al instrumentelor tranzacționate, piața de capital este formată din următoarele componente:

Piața obligațiunilor – pe această piață participă în general societățile de asigurări de viață, fondurile de pensii, băncile și fondurile mutuale de obligațiuni;

Piața acțiunilor ;

Piața instrumentelor financiare derivate – pe această piață au fost create și se tranzacționează produse de tipul: opțiuni, contracte futures, contracte forward și swap, ultimele două destinate operațiunilor de acoperire a riscurilor;

Piața ipotecară – managerii financiari ai societăților de asigurări au investit în titluri ipotecare o perioadă îndelungată, iar în ultimii zece ani au descoperit în titlurile ipotecare garantate prin ipoteci un produs deosebit de util pentru managementul activelor.

2.2. Riscurile în activitatea de asigurare.

Societățile de asigurări prin naura activității lor și prin varietatea operațiunilor desfășurate sunt expuse unei multitudini de riscuri. În primul rând companiile de asigurări trebuie să facă față unor riscuri specifice domeniului lor de activitate: riscuri generate de subcotarea primelor de asigurare, de dimensionarea eronată a rezervelor tehnice, de schimbările imprevizibile ale frecventei daunelor, de daunele catastrofale, de reasigurarea inadecvată etc. Atunci când investesc fondurile constituite prin colecarea primelor, ele sunt supuse acelorași riscuri ca și celelalte instituții financiare. În sfârșit, ele se pot confrunta și cu o serie de riscuri de natură generală, comune tuturor tipurilor de afaceri: manangement incompetent sau administrare defectuoasă a strategiilor de dezvoltare.

Riscuri la nivelul companiei de asigurări:

Riscul de subscriere :

Riscul pur de subscriere (evoluții adverse ale daunelor – nivel și frecvența – ca urmare a unor evenimente aleatoare);

Riscul de managemnt al subscrierii (subscrierea incorectă prin antiselectie și proiectarea inadecvată a produselor);

Riscul de credit – incapacitatea intermediarilor de a-și onora obligațiile față de asigurător;

Riscul reasigurării – riscul ca reasigurătorul să nu acționeze conform așteptărilor și contractelor încheiate ;

Riscul operațional – este generat de fraudă, erori ale programului de reasigurare, erori ale sistemelor informaționale și procedurilor de control, incompetența managementului societății;

Riscul investițiilor – rezultate slabe din investiții ca urmare a structurii inadecvate a acestora, supraevaluării sau gradului mare de concentrare a activelor;

Riscul de lichiditate – incapacitatea de a lichida anumite active sau valorificarea acestora la prețuri reduse;

Riscul necorelării activelor cu pasivele;

Riscul cheltuielilor;

Riscul de reziliere – un volum al primelor sub cel estimat va avea impact negativ asupra profitabilității;

Riscul rezervelor – un nivel necorespunzător al rezervelor poate reflecta situația financiară a companiei într-o lumină mai bună, favorizând astfel deciziile incorecte privind subscrierea sau alte aspecte ale activității.

Riscurile sistemice sunt riscurile generate de factorii externi și afectează piața asigurărilor în ansamblu. Acestea sunt:

Fluctuația valorii de piața a investiilor;

Riscul modificării mediului înconjurător;

Riscul schimbărilor sociale;

Riscul ciclului economic;

Riscul de rată a inflației;

Riscul de rată a dobânzii;

Riscul valutar;

Riscul tehnologic.

2.2.1. Tehnici de reducere a riscului.

Reasigurarea este principalul mecanism prin care asigurătorii își diminuează expunerea la risc. Strategia de reasigurare influențează în mare măsură politica de subscriere a unei companii de asigurări, pe de-o parte permite asumarea unui număr mai mare de riscuri, iar pe de altă parte reduce expunerea asigurătorului la o serie de daune majore. Reasigurarea poate fi asigurată atât de companii specializate cât și asigurători directi autorizati sa încheie și contracte de reasigurare.

Transferul alternativ al riscului este o altă tehnică de reducere a riscului în cadrul politicilor societăților de asigurare. În categoria tehnicilor de transfer alternativ al riscului sunt incluse instrumentele inovatoare ale pieței de capital și reasigurarea financiară.

Diversificarea portofoliului reprezintă un principiu de bază al activității de asigurare. Aceasta constă în configurarea structurii activelor și pasivelor astfel încât să se reducă variabilitatea globală a activului net.

Tehnicile ALM (Asset – Liability Management) urmăresc neutralizarea riscului prin echilibrarea pozițiilor activelor și pasivelor.

2.3. Situațiile financiare și indicatorii specifici societăților de asigurări.

2.3.1. Situațiile financiare ale societăților de asigurări

Analiza financiară a unei societăți de asigurări urmărește aceleași principii folosite la evaluarea oricărei societăți. Conceptele de lichiditate, solvabilitate, grad de îndatorare, profitabilitate, atât de uzitate la societățile obișnuite, sunt aplicabile și asigurătorilor. Caracteristicile specifice operațiunilor de asigurare determină însă anumite concepte. Societățile de asigurări au o structură diferită a capitalului în comparație cu alte tipuri de societăți. Structura capitalului se referă la diversele forme de finanțare permanentă, reprezentate de datoria pe termen lung, de acțiunile preferențiale și de acțiunile comune. Societățile de asigurări nu includ, de regulă, în structura capitalului împrumuturi pe termen lung și / sau acțiuni preferentiale. În schimb, fondurile necesare sunt obținute de la asigurati, de la actionari și din reinvestirea profiturilor. Lipsa împrumuturilor pe termen lung din structura capitalului face ca numeroșii indicatori ai gradului de îndatorare utilizați în analiza financiară sa fie irelevanți în cazul asigurătorilor.

Contractele de asigurare încheiate de asigurător formează portofoliul de subscriere al acestuia. Rezultatele obținute din activitatea de subscriere nu sunt cunoscute de la început și depind de evoluția daunelor și a cheltuielilor aferente acestei activități.

În afară de portofoliul de subscriere, mai există un portofoliu care este supus riscului, și anume portofoliul de investiții (este vorba de plasamentele asigurătorului, și nu despre investițiile de dezvoltare sau de înlocuire pe care le face acesta). Acesta este format din titluri financiare de la care se așteaptă un profit, dar care pot conduce la pierderi.

Conform “Reglementărilor contabile specifice domeniului asigurărilor, armonizate cu Directivele europene și Standardele internaționale de contabilitate”, emise în luna decembrie 2001 de catre Ministerul Finanațelor Publice și de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, societățile românești de asigurare trebuie să întocmească următoarele situații financiare:

Bilanțul – este documentul contabil de sinteza prin care se prezintă elementele de activ și pasiv ale societății la închiderea exercițiului financiar, precum și celelalte situații prevăzute de lege;

Contul de profit și pierdere – pentru acest document este prevăzută întocmirea unui cont tehnic diferențiat pentru domeniul de asigurare (asigurări de viață și asigurări generale) și a unui cont netehnic;

Situația fluxurilor de trezorerie – aceasta se întocmeste potrivit unuia din modelele exemplificate în respectivele reglementari contabile (metoda directă și metoda indirectă);

Situația modificărilor capitalurilor proprii – aceasta trebuie să evidențieze profitul net sau pierederea netă a perioadei; fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere care, așa cum este cerut de un standard este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente; efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale;

Politici contabile aplicate în cadrul societăților și note explicative asupra situațiilor financiare.

2.3.2. Indicatori folosiți în analizele financiare.

Pentru o analiză corectă și fidelă a companiilor de asigurări este necesară utilizarea unor indicatori specifici.

După numeroase încercări s-a ajuns la ideea creării unui sistem de indicatori și rate care, analizate individual și împreună, să permită ierarhizarea companiilor în funcție de riscul lor de insolvabilitate. Unul din cele mai cunoscute astfel de sisteme este cel american – IRIS (insurrance Regulatory information System), eleborat de NAIC (National Association of Insurance Commissioners).

Prezentăm în continuare o serie de indicatori folosiți în mod traditional la analiza companiilor de asigurări (în special a celor care practică asigurări generale) precum și unii indicatori aparținand sistemelor de analiză elaborate de instituții de supraveghere sau agenții de rating.

Indicatorii sunt clasificati astfel:

Rate de solvabilitate;

Rate de creștere;

Rate de lichiditate;

Rate de rentabilitate;

Indicatori privind cedările în reasigurare;

Indicatori privind obligațiile și rezervele asigurătorilor.

Acești indicatori se calculează pe baza datelor din bilant și a datelor din contul de profit și pierdere, fiind ajustați pentru o analiză comparativă.

2.3.2.1. Rate de solvabilitate

Gradul de solvabilitate.

Acesta se determină pe baza formulei: Activ net / Marja de solvabilitate obligatorie (%).

Marja de solvabilitate obligatorie reprezintă nivelul minim al activului net pe care trebuie să-l dețină asigurătorul și se calculează diferit în funcție de reglementările existente în fiecare țară.

Gradul de solvabilitate este cel mai important element luat în considerare în determinarea stabilității financiare a companiei și indică îndeplinirea cerințelor de solvabilitate atunci când înregistrează o valoare mai mare de 100%.

Conform regulilor prezentate de Roger Kenney în cartea sa “Fundamentals of Fire and Casualty Insurrance Strenght“ pentru determinarea sănătății financiare a unei companii de asigurări mai sunt folosite alte câteva reguli.

Rata de alarmă

Rata de alarmă = Activul net / Rezerva de prime

Aceasta rată trebuie sa fie mai mare de 1.

Rata de pierdere

Rata de pierdere = Primele subscrise / Activul net

În aceste condiții, primele subscrise sunt considerate o sursă a obligațiilor față de asigurați, atât sub forma restituirilor de prime, cât și sub forma despăgubirilor. De aceea, acest raport este utilizat ca substitut al raportului dintre datorii și capitalul proprii. Aceasta rată trebuie să fie mai mare sau cel putin egală cu 2.

Rata de acoperire în funcție de rezerva de daună.

Rata de acoperire în funcție de rezerva de daună = (Rezerva de daună + Activul net) / Prime subscrise

În Marea Britanie a fost dezvoltată o metodă de analiză financiară diferită care constă în calculul acestei rate, care raportează primele subscrise la diferite conturi din bilanț. Această raă de acoperire recomandă ca rezervele de daune și activul net să acopere primele subscrise de 2,5 ori sau mai mult.

Rata de acoperire în funcție de activele admise.

Rata de acoperire în funcție de activele admise = Active admise / Prime nete subscrise

Aceasta este cea mai generală rată de acoperire și stabilește relația corespunzătoare între activele admise și primele nete subscrise pentru toate tipurile de asigurări. Primele nete subscrise reprezintă prime brute subscrise ale unui asigurător, din care se scad primele cedate pentru reasigurare. Un raport între active și prime de 1,25 este considerat acceptabil. Valori mai mici ale acestui indictor reprezintă un punct slab al societății.

2.3.2.2. Gradul de îndatorare.

Utilizarea capitalului de împrumut pentru investiții duce la creșterea senzitivitătii activului net fată de factorii care influențează volumul de prime, rezervele și venitul din investiții. Cei mai importanți indicatori folosiți pentru identificarea expunerilor care pot afecta stabilitatea asigurătorului sunt:

Modificarea primelor nete subscrise – valorile normale ale acestui indicator trebuie sa varieze între 5 – 10 %. O valoare mult mai mare poate indica asumarea unui risc superior celui care poate fi suportat de activul net;

Raportul dintre primele nete subscrise și activul net;

Raportul dintre obligațiile nete și activul net – reprezintă gradul de îndatorare corespunzător rezervelor. Obligațiile nete reprezintă obligațiile totale – rezervele + datorii legate de imobilizari – creanțe sau datorii către societăți afiliate;

Gradul net de îndatorare – oferă o imagine globală a gradului de îndatorare, raportând obligațiile nete și primele nete subscrise la activul net;

Gradul de îndatorare din reasigurările cedate – se calculează ca raport între soldul reasigurărilor și activul net. Soldul reasigurărilor cuprinde primele cedate, soldul net al daunelor nedespăgubite și al primelor necuvenite recuperabile și soldul datoriilor către sucursale străine și alte societăți.

Gradul brut de îndatorare – se calculează prin adunarea gradului net de îndatorare la gradul de îndatorare din reasigurări cedate;

Raportul dintre sumele de recuperat din reasigurări și activul net – reprezintă o masură a riscului asigurătorului de neprimire a sumelor datorate de reasigurător.

2.3.2.3. Rate de creștere

Rata de creștere a activului net.

Rata de creștere a activului net = variația activului net / activul net la începutul anului financiar (%)

Acest indicator, cunoscut și sub denumirea de profitabilitate generală a companiei, este un indicator complex ce reflectă creșterea activului net pe seama câștigului din activitatea de subscriere și din cea de investiții, după deducerea impozitului pe profit. Totodată, se consideră că acest indicator surprinde creșterea sau diminuarea solvabilității unui asigurător pe parcursul unui an financiar.

Rata de creștere a veniturilor.

Rata de creștere a veniturilor = variația volumului de prime nete / volumul de prime nete din anul anterior (%)

Rata de creștere a venitului reflectă stabilitatea portofoliului de asigurări, precum și evoluția sa echilibrată. Pentru a fi corect interpretată rata de crestere a primelor se analizează în corelație cu gradul de lichiditate pe termen scurt pentru a verifica dacă evoluția primelor nu crează o presiune mare asupra fluxurilor de numerar necesare.

2.3.2.4. Rate de lichiditate

Prin lichiditate se înțelege capacitatea firmei de a-și onora obligațiile ce-i revin pe termen scurt. Această capacitate este dependentă de cash-flow-urile societății, de relația dintre active și datorii, de natura activelor disponibile pentru acoperirea unei datorii.

Dintre indicatorii folosiți de companiile de asigurări din sectorul de asigurări generale, 5 sunt deosebit de importanți :

Lichiditatea imediată – arată gradul în care obligațiile asigurătorului sunt acoperite de activele cu lichidiate ridicată. Numărătorul indicatorului, cunoscut sub denumirea de active imediate conține: numerarul, investiții pe termen scurt în alte societăți, obligațiunile pe termen de un an, obligațiunile guvernamentale pe termen de 5 ani și aproximativ 80 % din acțiunile comune. Numitorul este format din obligațiile nete și soldul sumelor de plătit aferente activitătii de reeasigurare.

Lichiditatea curentă – acest indicator raportează obligațiile nete și soldul sumelor de plătit aferente activității de reasigurare la valoarea numerarului, la activele investite în alte societăți și al ipotecilor asupra activelor fixe.

Lichiditatea generală – se calculează prin raportarea activelor totale la datoriile totale – rezerve.

Cash – flow din exploatare – evaluează capaciatea asigurătorului de a-și onora obligațiile curente generate de operațiunile de subscriere și de o parte a obligațiunilor de investiții.

Coeficientul de lichiditate impus de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Coeficientul de lichiditate = Active lichide / Obligații certe pe termen scurt față de asigurați

În categoria activelor lichide se includ: titlurile de stat și obligațiunile emise de autoritățile administrației publice centrale, depozitele bancare, disponibilitățile în conturi curente și în casierie, valori mobiliare de natura obligațiunilor corporative, acțiunilor și unităților în fonduri de investitii, tranzactionate pe o piața reglementată.

2.3.2.5. Rate de rentabilitate.

În analiza profitabilității societăților de asigurări generale sunt utilizate patru tipuri de rate ale profitului:

Rata profitului din activitatea de subscriere;

Rata profitului din exploatare;

Rata profitului din investiții;

Rata profitului în funcție de activul net.

Rata profitului din activitatea de subscriere.

Rata profitului din activitatea de subscriere = Profit din subscriere / Venituri din prime (%)

Această rată se mai poate scrie și astfel: Rata profitului din activitatea de subscriere = (Prime cuvenite – Cheltuieli de subscriere – Daune apărute) / Prime cuvenite.

Rata profitului din exploatare.

Rata profitului din exploatare = Rata profitului din subscriere + (Fondurile asiguratilor * Rata rentabilității investițiilor altele decât cele în acțiuni / Prime cuvenite)

Rata profitului din investiții.

Rata profitului din investiții = Venitul net din investiții / Valoarea medie a activelor admise (%)

Rata profitului în funcție de activul net.

Rata profitului în funcție de activul net = Profit net / Activ net (%)

Profitul pe acțiune ( EPS – Earnings Per Share).

Acesta reprezintă venitul net care poate fi plătit deținătorilor de acțiuni comune ale societății pentru un titlu.

EPS = Venitul net disponibil pentru acționari / Numărul mediu de acțiuni comune în exercițiul financiar

2.3.2.6. Indicatori privind cedările în reasigurare

În această categorie au fost incluși doi indicatori: rata reasigurărilor și rata cedărilor în reasigurare.

Rata reasigurărilor.

Rata reasigurărilor = Recuperări de la reasigurători / Cheltuieli de reasigurare (%)

Rata cedărilor în reasigurare.

Rata cedărilor în reasigurare = Cheltuieli de reasigurare / Volumul primelor de asigurare brute (%)

2.3.2.7. Indicatori privind obligațiile și rezervele asigurătorilor

Adecvarea rezervelor de prime.

Adecvarea rezervelor de prime = Valoarea rezervelor de prime / Volumul primelor nete subscrise (%)

Adecvarea rezervelor de daune.

Adecvarea rezervelor de daune = Valoarea rezervelor de daune / Volumul despăgubirilor nete platite (%)

Rata de creștere a rezervelor.

Rata de creștere a rezervelor = Variația rezervelor pe parcursul unui an / Activul net la începutul anului (%)

2.3.33 Analiza structurii patrimoniale a intreprinderii

Ratele privind structura activului

Rata activelor imobilizate = Active imobilizate / Total active

Rata imobilizarilor necorporale = Imobilizari necorporale / Total active

Rata imobilizarilor corporale = Imobilizari corporale / Total active

Rata imobilizarilor financiare = Imobilizari financiare / Total active

Rata activelor circulante = Active circulante / Total active

Rata stocurilor = Stocuri / Total active

Rata creantelor imobilizate = Clienti si conturi asimilate / Total active

Rata disponibilitatilor banesti si a plasamentelor = (Disponibilitati banesti + Titluri de plasament) / Total active

Ratele datoriilor

Rata datoriilor = Total datorii / Total pasiv

Rata de creștere a datoriilor = Variația modificăriilor datoriilor totale / Datorii la sfârșitul anului precedent

2.4. Regimul de solvabilitate din România

Situația financiară a societăților de asigurări din România este supravegheată de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), cu rol în menținerea stabilității pieței și în protejarea intereselor asiguraților.

În conformitate cu directivele europene referitoare la calculul marjei de solvabilitate, CSA a emis, la începutul anului 2002, normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor și metodologia de calcul a acesteia, diferențiat pe cele două categorii de asigurare, respectiv generale și de viață.

Confrom reglementărilor CSA, solvabilitatea reprezintă capacitatea unei societăți de asigurare de a-și acoperi în orice moment obligațiile curente și viitoare pe care și le-a asumat prin contractele încheiate cu asigurații, fiind un instrument de supraveghere care poate semnala apariția unor dificultăți financiare ale societății.

2.4.1. Marja de solvabilitate

O societate este consierată solvabilă numai dacă activul net de care dispune este mai mare decat marja minimă, determinată conform prevederilor normelor emise de CSA. Raportul dintre marja de solvabilitate disponibilă (activul net) și cea minima reprezintă gradul de solvabilitate al asigurătorului. Valoarea acestui indicator permite încadrarea aigurătorului în categoria celor insolvabili sau solvabili .

Un nivel ridicat al solvabilității poate fi un indiciu al unei excelente capitalizări, dar poate indica și un număr foarte mic de clienți. Având în vedere acest fapt și reflecția partială a stabilității financiare a companiilor prin intermediul gradului de solvabilitate, acest indicator nu trebuie interpretat izolat, ci în corelație cu alți indicatori sau aspecte esențiale cum ar fi:

Rezervele tehnice;

Active admise să acopere rezervele tehnice;

Gradul de diversificare al activelor;

Coeficientul de lichiditate;

Portofoliul de investiții;

Rata profitabilității;

Sistemul contabil de raportare;

Structura portofoliului.

2.4.2. Rezervele tehnice

Asigurătorul trebuie să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice:

Rezerva de prime;

Rezerva de daune;

Rezerva de daune neavizate;

Rezerva de catastrofă;

Rezerva pentru riscuri neexpirate;

Rezerva de egalizare.

2.4.2.1. Active admise să acopere rezervele tehnice

Începand cu data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Ordinul CSA nr. 113130/2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind activele admise să acopere rezervele tehnice brute pentru asigurătorul care practică activitatea de asigurări generale, dispersia activelor admise să acopere rezervele tehnice brute, precum și coeficientul de lichiditate.

Astfel, conform Ordinului CSA nr. 113130/2006 categoriile de active admise să acopere rezervele tehnice brute ale asigurătorului sunt :

A. Investiții:

titluri de stat și bonuri de tezaur emise de statele membre;

titluri emise de autorități ale administrației publice locale;

obligațiuni și alte instrumente ale pieței monetare și de capital, asimilate acestora, tranzacționate pe o piață supravegheată;

acțiuni și alte participații cu randament variabil, asimilate acestora, tranzacționate pe o piață supravegheată;

unități în organisme de plasament colectiv în valori mobiliare și alte fonduri de investiții;

depozite și conturi curente la instituții de credit;

terenuri, construcții în proprietatea societăților;

împrumuturi.

B. Creanțe:

creanțe de la asigurați și intermediari rezultând din operațiuni de asigurare directe și acceptări în reasigurare;

partea din rezervele tehnice aferente contractelor cedate în reasigurare;

dobânzi de încasat aferente activelor admise să acopere rezervele tehnice brute.

C. Altele:

active corporale, altele decât terenuri și construcții;

cheltuieli de achiziție reportate;

disponibilități în casierie.

2.4.2.2. Dispersia plasamentelor

Asigurătorul care practică activitatea de asigurări generale poate investi maximum:

1. 50% din rezervele tehnice brute în acțiuni, obligațiuni și alte instrumente ale pieței de capital tranzacționate pe o piață reglementată și supravegheată, precum și titluri de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, cu respectarea pct. 2;

2. 5% din rezervele tehnice brute în acțiuni și alte titluri negociabile tratate ca acțiuni, obligațiuni, titluri de credit și alte instrumente ale pieței monetare sau de capital, precum și titluri de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare emise de aceeași entitate;

3. 40% din rezervele tehnice brute în terenuri și construcții, cu respectarea pct. 4;

4. 10% din rezervele tehnice brute într-un teren sau o clădire ori într-un număr de terenuri sau clădiri suficient de apropiate unele de altele pentru a fi considerate efectiv ca o singură în vestiție;

5. 90% din rezervele tehnice brute în depozite și disponibilități la în stituții de credit, dar nu mai mult de 25% din rezervele tehnice brute într-o singură în stituție de credit;

6. 10% din rezervele tehnice brute în active corporale, altele decât terenuri și clădiri;

7. 3% din rezervele tehnice brute în disponibilități în casierie;

8. 1% din rezervele tehnice brute pentru fiecare împrumut, altele decât împrumuturile acordate în stituțiilor de credit, societăților de asigurare și societăților de în vestiții dintr-un stat membru, dar nu mai mult de 5% din rezervele tehnice brute în total împrumuturi.

În cazul categoriilor de active admise să acopere rezervele tehnice brute, altele decât cele prevăzute la alin. (1), pentru care nu s-au prevăzut limite maxime, la în vestirea acestora asigurătorul va respecta următoarele reguli:

1. activele care acoperă rezervele tehnice brute trebuie să fie diversificate și dispersate într-o astfel de manieră încât să nu existe o utilizare excesivă a unei anumite categorii de active, a unei piețe de în vestiții sau a unei în vestiții;

2. în vestițiile în anumite tipuri de active, care prezintă un risc ridicat fie datorită naturii activului, fie datorită stării în care se află emitentul, trebuie restricționate la un nivel prudențial;

3. limitările la anumite categorii de active trebuie să țină seama de tratamentul reasigurărilor în calculul rezervelor tehnice;

4. în cazul în care o filială a asigurătorului administrează parțial sau în totalitate în vestițiile asigurătorului, la aplicarea prevederilor art. 2 – 4 se va ține seama de activele filialei, tratamentul activelor altor filiale ale asigurătorului fiind similar;

5. când activele deținute includ împrumuturi sau obligațiuni emise de anumite în stituții de credit, aplicând principiile prevăzute la acest articol, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va ține seama de activele deținute de respectivele instituții de credit. Acest tratament poate fi aplicat doar atunci când instituția de credit are sediul central într-un stat membru, este deținută în întregime de respectivul stat membru și/sau de autoritățile locale din statul respectiv și activitatea sa în conformitate cu statutul constă în acordarea prin intermediari a împrumuturilor garantate de stat sau autoritățile locale ori a împrumuturilor acordate organismelor aflate în strânsă legătură cu statul sau autoritățile locale.

2.4.3. Coeficientul de lichiditate

Coeficientul de lichiditate reprezintă raportul dintre activele lichide și obligațiile pe termen scurt ale asigurătorului față de asigurați.

Activele lichide sunt:

a) titlurile de stat și obligațiunile emise de autoritățile administrației publice locale;

b) depozitele bancare;

c) disponibilitățile în conturi curente și casierie;

d) valorile mobiliare tranzacționate pe piețe reglementate și supravegheate, în următoarele condiții:

în limita a 5% din totalul valorilor mobiliare emise de aceeași entitate;

în calculul activelor lichide obligațiunile vor fi ponderate cu un coeficient de 0,75;

în calculul activelor lichide acțiunile vor fi ponderate cu un coeficient de 0,50;

e) titlurile de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), ponderate cu un coeficient de 0,90, în limita a maximum 20% din activul net pentru fiecare fond.

Activele prevăzute la alin. (2) lit. d) și e) vor fi luate în calcul în limita a 50% din totalul activelor lichide.

Activele lichide grevate de sarcini nu sunt luate în considerare la calculul coeficientului de lichiditate.

Obligațiile asigurătorului față de asigurați, pe termen scurt, sunt reprezentate de rezerva de daune brută. Asigurătorii au obligația de a avea coeficientul de lichiditate pentru activitatea de asigurări generale de cel puțin 1. Pentru activitățile desfășurate în statele membre, activele lichide trebuie localizate pe teritoriul acestora.

2.4.4. Insovabilitatea asiguratorilor

In vederea prevenirii insolvabilitatii unui asigurator, precum și a redresării acestuia, CSA va efectua, cel putin o data pe an, un control referitor la situatia financiară a societăților de profil pentru a verifica respectarea dispozițiilor legale cu privire la marja de solvabilitate și la menținerea capitalului social.

Dacă, în urma analizei rapoartelor financiare și a controalelor efectuate unui asigurător, CSA constată că acesta se află în prag de insolvabiliatate, sau are un risc ridicat de insolvabilitate care pune în pericol onorarea obligațiilor asumate față de asigurați, acesta va solicita consiliului de administrație al asigurătorului întocmirea și aplicarea unui plan de redresare financiară care să prevadă în principal urmatoarele:

Limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită perioadă astfel încât acestea să nu depășească anumite valori;

Interzicerea vânzării sau reînoirii contractelor de asigurare de un anumit tip;

Interzicerea efectuării unor anumite investiții;

Majorarea capitalului social vărsat sau a fondului de rezervă liberă vărsat ;

Orice măsuri pe care le consideră necesare în vederea redresării.

Orice asigurător este obligat sa-și determine gradul de solvabilitate și să transmită raportări anuale CSA. Dacă asigurătorul constată că se află în prag de insolvabilitate sau că prezintă un risc ridicat de insolvabilitate, este obligat să întocmească și să depuna la CSA un plan de redresare financiară. Planul de redresare financiară, avizat de CSA va cuprinde în mod obligatoriu termene de realizare, care nu pot fi de regulă mai mari 2 luni.

2.4.5. Fondul de siguranță

Societățile de asigurare sunt obligate să mentină un fond de siguranță care să reprezinte o treime din marja de solvabilitate minimă. Pentru societățile care practică asigurări generale, valoarea minimă a fondului de siguranță va fi echivalentul în lei al sumei de 2 milioane de euro.

2.5. Structura și costul capitalului societăților de asigurări.

Structura capitalului unei firme este dată de ponderile de participare a surselor de finanțare la constituirea capitalurilor investite în firmă. Pentru structura financiară se rețin doar capitalurile permanente, deoarece acestea sunt destinate ciclului de investiții. Capitalurile pe termen scurt (datoriile din exploatare) sunt destinate cu predilecție ciclului de exploatare și în mare parte sunt acordate în mod gratuit.

Costul capitalului este definit ca medie ponderată a costurilor specifice surselor de finanțare ale firmei. Această medie este influențată pe de-o parte de exigențele diferiților investitori în materie de rentabilitate scontată pentru investitia lor financiară în firmă, iar pe de altă parte de proporția în care fiecare sursă de capital se regăsește în structura financiară a firmei.

2.5.1. Structura capitalului unei societăți de asigurări.

Deciziile privind structura capitalului fac parte din politica financiară a firmei și sunt luate de către nivelurile superioare ale managementului. Ele vizează pasivul bilanțului și determină modul în care sunt utilizate resursele societății.

Pentru societățile de asigurări aceste decizii sunt legate de determinarea volumului de prime corespunzător unui anumit nivel al capitalului. Structura capitalului poate conduce la limitarea sau la stimularea activității societății, indiferent de natura obiectului său de activitate.

Datoriile societăților nefinanciare sunt clasificate în general după durata contractuală. Capitalul împrumutat pe termen scurt include împrumuturi bancare, credite comerciale, cambie etc. Datoriile pe termen lung includ obligațiuni, împrumuturi ipotecare, contracte de leasing și alte datorii financiare.

Obținerea de fonduri pentru finanțarea pe termen lung se poate face și prin credite bancare, însă dobânzile pe care trebuie să le plătească firma sunt de regulă mai mari în cazul împrumutului obligatar.

Acționarii unei societăți au drept de proprietate asupra capitalului, ceea ce înseamnă că profitul rămas după plata dobânzii aferente obligațiunilor emise le revine lor sub formă de dividende. Deținătorii de acțiuni își împart profiturile, dar suportă și pierderile societății, răspunderea lor fiind limitată la valoarea investiției făcute.

Levierul financiar se referă la utilizarea fondurilor cu costuri fixe pentru creșterea profiturilor acționarilor. În contul de profit și pierdere sunt evidențiate două costuri fixe importante: dobânda pentru capitalul împrumutat (de obicei sub formă de obligațiuni) și dividendele pentru acțiunile preferențiale. Acestea sunt plătite din profitul obținut înainte de plata dobânzilor și a impozitului (Earnings Before Interests and Taxes – EBIT).

Levierul financiar reprezintă în principal gradul de îndatorare al firmei și se determina de obicei ca raport între totalul datoriilor și activul total sau ca raport între datorii și capitalul propriu (activ net).

Utilizarea levierului financiar implica o echilibrare a gradului de risc cu rata de rentabilitate: un grad mai ridicat de utilizare a levierului finanaciar duce la creșterea profitului pe acțiune estimat, dar aceasta duce de asemenea la creșterea gradului de risc al firmei.

Pragul de rentabilitate se calculeaza cu relația :

Unde: EBIT – profit înainte de plata impozitelor și a dobânzilor;

D – costul datoriei înainte de plata impozitului;

Nd – numărul total de acțiuni în cazul în care se utilizează capital împrumutat;

Ns – numărul total de acțiuni în cazul în care se emit acțiuni comune;

t – rata de impozitare.

Gradul levierului financiar este definit ca fiind modificarea procentuală a profitului pe acțiune pentru o modificare dată a EBIT. Utilizarea intensivă a capitalului împrumutat determină un grad ridicat al levierului financiar, astfel:

Gradul levierului financiar =

Unde : C – reprezintă ieșirile de numerar înainte de impozitare, plătite pentru finanțarea prin capital îprumutat sau acțiuni preferențiale.

2.5.2. Costul capitalului unei societăți de asigurări.

În general, firmele au nevoie de capital pentru investiții în active. Asigurătorii însă își majorează capitalul pentru a amortiza volatilitatea portofoliului de asigurări. Activul net are rolul de a absorbi fluctuațiile valorii portofoliului de investiții, ale profiturilor și pierderilor realizate din vânzarea de titluri financiare.

Datoriile asigurătorului au caracteristici asemănătoare cu cele ale creditului comercial, în sensul că ele apar spontan din activitățile desfășurate de firmă.

În multe cazuri, societatea încasează primele la începutul perioadei de asigurare, iar pe baza acestora promite să plătească despăgubiri în cazul producerii riscurilor asigurate. Datorită faptului că primele se încasează anticipat cu promisiunea de plată a despăgubirilor, societatea constituie o rezerva de prime necuvenite pentru cazul în care trebuie să restituie o parte din prime. Deși nu pot fi identificați asigurații care vor avea nevoie de despagubiri, societatea estimeaza o rată a daunelor de plătit, corespunzătoare portofoliului său de asigurări. Ulterior, societatea crează rezerve de daună și plătește despăgubiri asiguraților din aceste rezerve, care se reduc cu suma plătită.

În analiza și măsurarea structurii capitalurilor poate aparea o problemă, și anume distincția dintre definiția contabilă a rezervelor de prime și definiția lor prin prisma fluxurilor de numerar. Definiția contabilă a primelor necuvenite este: partea din primele subscrise aferente părții neexpirate a contractelor. Din punctul de vedere al fluxurilor de numerar, primele necuvenite sunt definite ca fiind primele plătite în avans societății de asigurări.

Potrivit normelor contabile asigurătorul trebuie să constituie o rezerva de prime necuvenite care să depășească datoriile societății care ar aparea în cazul în care toate polițele ar fi reziliate. Această diferență reprezintă mai degrabă un element de capital decât o obligație a societății. De aceea se impune o ajustare a rezervei de prime, pentru a evidenția dimensiunea efectivă a datoriilor societății.

Costul datoriilor generat de activitatea de asigurare include două elemente. Primul element îl constituie rezultatul din activitatea de subscriere, iar al doilea este rata profitului pe care societatea îl pierde din cauza reglementărilor din domeniul investițiilor societăților de asigurări. Astfel, costul datoriilor din activitatea de asigurare poate fi exprimat în felul urmator:

Kdat = ,

Unde: Kdat – costul datoriilor din activitatea de asigurare la momentul t;

t – rata impozitului pe profit;

Ut – pierderea în perioada t ;

LRt – rezervele de daune la finalul perioadei t ;

PRt – rezerva de prime necuvenite la finalul perioadei t ;

Rut – rata profitului în perioada t pentru un portofoliu care nu face obiectul reglementărilor restrictive.

Rct – rata profitului în perioada t pentru un portofoliu care face obiectul reglementărilor restrictive.

2.5.3. Structura optimă a capitalului unei societăți de asigurări.

Întrebările cheie în cazul societăților de asigurări sunt următoarele: Ce volum de prime de asigurare este necesar pentru a obține o valoare dată a activului net? Polițele subscrise se aseamănă cu emisiunea de obligațiuni pentru că ambele crează datorii pentru firmă? Există o structură optimă a capitalului pentru societățile de asigurări? Va emite firma polițe de asigurare dacă valoarea sa actualizată netă este pozitivă? Până la ce nivel?

Structura capitalului societăților de asigurări se determină pe baza raportului optim dintre primele subscrise și activul net. Din cauză că în literatura de specialitate nu se specifică nivelul optim de îndatorare pentru societățile de asigurări, această problemă are implicații majore asupra managementului firmei și reprezintă un domeniu de cercetare pentru viitor.

Factorii determinanți ai valorii de piața. Pentru a afla cum este evaluată pe piața o societate de asigurări generale, un cercetator a facut următoarea ipoteză: valoarea firmei depinde de trei factori: de câștiguri, de risc și de rata de creștere. El a descoperit că activitatea de subscriere, investițiile și câștigurile de capital sunt cele mai relevante date financiare pentru evaluarea asigurătorului.

Tipul de proprietate.

O altă întrebare care se pune este dacă tipul de proprietate influențează sau nu structura capitalului. În general este acceptată ideea că societățile pe acțiuni se află sub presiunea acționarilor. Analiza empirică a societăților pe acțiuni arată că ele au un grad mai mare al levierului financiar decât societățile de tip mutual.

Raportul dintre obligații și capital. Societățile de asigurări pot mări efectul levierului financiar prin vânzarea unui număr mare de asigurări. Pentru a crește volumul de prime departamentul de subscriere poate coborî standardele, încheind astfel mai multe asigurări. Aceste noi asigurări vor avea o valoare actualizată netă negativă, care determină scăderea valorii firmei dacă activitatea de subscriere continuă.

În această situație structura optimă a capitalului apare atunci când costul capitalului propriu crește, ducând la scăderea valorii acționarilor cu un procent mai mare față de creșterea valorii determinată de emiterea poliței.

Costurile crizelor financiare. Aceste costuri limitează valoarea capitalului împrumutat pe care societățile nefinaciare îl pot folosi. O situație similară există și în cazul asigurătorilor, indiferent de tipul asigurărilor practicate. Un volum mai mare de prime subscrise la același nivel al capitalului propriu determină creșterea rentabilității așteptate de acționari. Activitatea de subscriere a unei societăți de asigurări este limitată însă de costurile unei eventuale crize financiare.

În concluzie, subscierea unui număr mai mare de polițe determină o creștere a abaterii standard a daunelor totale, majorând astfel riscul la care este expus asigurătorul. Se poate spune că există o variație mare a daunelor plătite în fiecare an. Rolul activului net este acela de a compensa aceasta variație. Dacă activul net are o valoare dată iar variația daunelor este mare există posibilitatea ca activul net să fie insuficient în perioadele cu pierderi mari. Cu alte cuvinte, posibilitatea crizei financiare este mai mare în condițiile în care valoarea totală a polițelor emise depășește activul net.

CAPITOLUL 3

Cercetare științifică privind managementul financiar la BCR Asigurări S.A.

3.1. Piața românească de asigurări.

Raportat la rezultatele anului 2004, piața românească de asigurări a înregistrat, in anul 2005, o creștere reală de aproape 16%. Volumul primelor brute subscrise ridicându-se la 4,43 miliarede RON (adică 1,22 miliarede euro, la cursul mediu de schimb de 3,6234 RON/EUR).

Gradul de penetrare a asigurărilor calculat ca pondere a primelor subscrise în PIB, a atins 1,55% (luând în considerare că valoarea PIB a fost de 287.186,3 miliarede RON conform estimării făcute de Institutul Național de Statistică). Denitatea asigurărilor a crescut la 5,56 EUR / cap de locuitor.

Structura portofoliului de asigurări a acunoscut mici modificări: asigurările de viață si-au reluat trendul ascendent înregistrând o cotă apropiată celei din 2003 (23,43% în 2005, comparativ cu 23,47% in 2003). Comparativ cu 2004, asigurările generale au pierdut 2%, înregistrând 76,57% în totalul subscierilor.

Asigurările obligatorii de răspundere civilă auto și asigurările de credite și garanții, care în ultimii ani și-su triplat cota, au fost singurele clase de asigurări care și-au crescut constant cota în structura portofoliului. Astfel, asigurările de răpsundere civilă auto au înregistrat 22,26%, iar asigurările de credite și garanții 6,12%.

3.2. BCR Asigurări S.A. – verigă de bază a pieței asigurărilor din România.

3.2.1. Scurt istoric.

BCR Asigurări a fost înființată în anul 2001 și face parte dintre societățile ce aparțin Grupului Banca Comercială Română, cel mai important furnizor de servicii financiare integrate din România și primul furnizor care aplică cu succes conceptul modern de „one – stop – shopping” prin intermediul unui supermarket financiar.

Cu un capital social de 30 milioane RON structura acționariatului este următoarea:

BCR (direct și indirect prin subsidiarele sale): 81,74%

Angajații Grupului BCR: 18,26%.

BCR Asigurări are calitatea de membră a Uniuniii Naționale a Societăților de Asigurări și Reasigurări din România (UNSAR), a Asociației de Lesing din România (ASLR) și de participant la Biroul de Credit. De asemenea, a devenit și membră a Biroului Asiguratorilor de Autovehicole din România (B.A.A.R.).

Experiența, cunoștințele și puterea financiară dobândite în tot acest timp au condus la clasarea BCR Asigurări în topul primelor 10 societăți de asigurări din România. De mai bine de patru ani oferta competitivă de produse și servicii a BCR Asigurări răspunde nevoilor clienților de protecție a bunurilor și propietății acestora si implicit stabilităților economice.

3.2.2. Avantaje competitive.

Sentimentul că te poți baza în orice moment pe un ajutor eficient este important pentru orice client. Tocmai de aceea profesionalismul angajațiilor BCR Asigurări constituie unul dintre cele mai importante avantaje competitive. Grija față de clienți, continua considerație pentru nevoile lor personale și rezolvarea eficientă a dosarelor de daună, stau la baza parteneriatului încheiat de BCR Asigurări cu fiecare client în parte.

BCR Asigurări este o companie de asigurări solidă, cu fonduri de rezervă adecvate, atent administrate și relații de afaceri cu cele mai mari companii de re4asigurări din lume, oferind o gamă variată de produse ce acoperă diverse tipuri de riscuri.

Încrederea clienților în capacitatea companiei de a se ocupa de securitatea lor financiară, este pentru BCR Asigurări o responsabilitate majoră și un obiectiv pe termen lung al activității.

Brand-ul BCR Asigurări reprezintă o promisiune respectată față de clienți, care generează câștiguri de înaltă calitate, ce pot influența direct întreaga performanță a afacerii.

Oferta BCR Asigurări, caracterizată prin costuri competitive și beneficii concrete, este disponibilă în rețeaua de unități dezvoltată la nivel național, conferind acces rapid și simplu la toate produsele și serviciile noastre.

BCR Asigurări, prin echipa sa de profesioniști devotați furnizării de servicii de asigurări complete clienților săi, stabilește relații de parteneriat cu aceștia, oferind în același timp angajaților săi posibilitatea de promovare în cadrul organizației.

Angajamentele companiei sunt:

Să dezvolte un parteneriat pe termen lung cu clienții;

Să ofere consultanță și nu doar să vândă ;

Să formeze o echipă de profesioniști ;

Să acorde atenție activităților zilnice;

Să informeze permanent clienții;

Să ofere disponibilitate maximă pentru clienți.

3.2.3.Obiectivele strategice generale.

Nivelul de profitabilitate a companiei permite ca munca organizației să fie orientată spre realizarea următoarelor obiective:

Satisfacerea clienților prin furnizarea de servicii de calitate în domeniul asigurărilor, marketingului și rezolvării dosarelor de daune;

Creșterea volumului de afaceri și consolidarea poziției companiei prin majorarea cotei de piață;

Creșterea volumului de subscrieri;

Asigurarea solvabilității;

Administrarea eficientă a activelor și asigurarea de lichidități curente;

Motivarea angajaților.

3.2.4. Oferta generală de produse.

O poziție de top pe piața asigurărilor impune o ofertă de calitate, care să raspundă nevoilor și cerințelor fiecărui client. Gama de produse oferită de BCR Asigurări constă in produse de asigurări generale. Clasa asigurări generale include asigurări de propietate și construcții, asigurări auto, asigurări agricole, asigurări de transport, asigurări de credit, asigurări turistice etc.

Dezvoltarea atentă a rețelei de distribuție a BCR Asigurări are rolul de a facilita accesul clienților sau potențialilor clienți la serviciile de asigurări. Acest lucru se aplică atât vânzărilor de asigurări cât și plăților de daune.

BCR Asigurări colaborează cu 335 de unități service autorizate, răspândite în toată țara, pentru facilitarea procesului de evaluare, verificare și reglare a cazurilor de daune auto. De asemenea BCR Asigurări a încheiato înțelegere cu compania CORIS în scopul oferirii de consultanță în materie de rezolvare a daunelor produse în străinătate (în cazul asigurării medicale pentru călătorii în străinătate și Carte Verde) și pentru a grăbi procesul de investigare și plată a daunelor.

Portofoliul de produse BCR Asigurări este oferit clieților cu ajutorul unei echipe de vânzări foarte bine pregătite, care completează echipa de profesioniști a companiei, acoperind toate activitățile, cum ar fi evaluarea costului sau valorii bunului asigurat, investigarea daunelor, negocierea despăgubirilor și autorizarea plății daunelor și, nu în ultimul rând, investigarea cazurilor suspectate de fraudă sau alte ilegalități.

Oferta BCR Asigurări este adaptată la nevoile și posibilitățile financiare ale fiecarui clent și se caracterizează prin flexibilitate și promtitudine.

Toate acestea au făcut din BCR Asigurări un partener de încredere în acoperirea riscurilor, fapt dovedit și de numarul de clienti care la finele anului 2005 era de aproape 700.000.

Rezultatele obținute în primii 4 ani de activitate au confirmat pragmatismul obiectivelor strategice ale BCR Asigurări și au consolidat poziția acesteia pe piața financiară din Ropmânia. Incepând cu 2003, BCR Asigurări a intrat în topul primelor 10 companii de asigurări din România, companii care împreuna totalizează o cotă de piață de peste 82%.

Comparativ cu anul 2003, în 2004 BCR Asigurări a avut cea mai semnificativa rată de creștere a primelor brute subscrise raportată la primii 10 asigurători, adică 95%, ocupând poziția a 9-a în clasamentul societăților de asigurări. Pe lini asigurărlor generale BCR Asigurări a ocupat în 2004 poziția a 8-a iar pe linia asigurarilor de viața BCR Asigurări a ocupat poziția a 10-a.

În comparație cu sfârșitul anului 2004, când cota de piață era de 4,24%, la finele anului 2005 cota de piață a atins 6,67%. Volumul subscrierilor din 2005 plasează compania pe locul 6 din cele 42 de societăți de asigurare, cu o valoare a PBS 296,89 milioane RON. În anul 2005 valoarea primelor subscrise din asigurări generale a fost de 219,93 milioane RON, înregistrând o creștere de peste 70% față de anul 2004.

Cuantumul subscrierilor din asigurări de viață in anul 2005, a fost 77,65 milioane RON, înregistrând o creștere nominală în euro de peste 300% comparativ cu anul 2004.

Portofoliul de asigurări generale al BCR Asigurari cuprinde:

Asigurări de accidente (inclusiv accidentele de munca și bolile profesionale):

Asigurarea de accidente persoane;

Asigurarea de accidente a persoanelor aflate in autovehicole;

Asigurarea de accidente pentru profesioniștii din media si spectacole;

Asigurări de mijloace de transport terestru (altele decât cele feroviare):

Asigurarea facultativă a autovehicolelor (CASCO);

Asigurarea de mijloace de transport feroviar:

Asigurarea facultativă a materialului rulant;

Asigurarea de mijloace de transport aerian:

Asigurarea aeronavelor;

Asigurari de mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial :

Asigurarea facultativă a navelor;

Asigurarea facultativă a navelor de agerement;

Asigurarea navelor pe timpul construcției;

Asigurări de bunuri în tranzit:

Asigurarea bunurilor pe timpul transportului (CARGO) ;

Asigurări de incendiu si alte calamități naturale:

Asigurarea imobilelor și a altor bunuri deținute de persoane juridice;

Asigurarea complexă a locuinței;

Asigurarea complexă a întreprinderilor mici și mijlocii (SMART IMM);

Alte asigurări de bunuri:

Asigurarea culturilor agricole, rodului viitor, pomilor si hameiului;

Asigurarea banilor și a altor valori;

Asigurarea tip “toate riscurile” pentru lucrările de construcții și a răspunderii constructorului;

Asigurarea echipamentelor electronice;

Asigurarea mașinilor, utilajelor și instalațiilor pentru cazurile de avarii accidentale;

Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule :

Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (RCA);

Asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, excedent peste limita maximă legală ;

Asigurarea de răspundere a transportatorului pentru pagube produse călătorilor prin accidente de transport;

Asigurarea de răspundere a transportatorului în calitate de cărăuș pentru mărfurile transportate cu vehicule pe teritoriul României;

Asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian:

Asigurarea de răspundere civilă decurgând din folosirea mijloacelor de transport aerian;

Asigurarea de răspundere civilă pentru mijloace de transport maritim, lacustru și fluvial:

Asigurarea de răspundere civilă decurgând din folosirea mijloacelor de transport maritim, lacustru și fluvial;

Asigurarea de răspundere a transportatorului pentru pagube produse călătorilor prin accidente de navigație;

Asigurarea de răspundere civilă generală:

Asigurarea de răspundere cilvilă față de terți;

Asigurarea de răspundere civilă: a producătorului, a propietarului față de chiriaș, a chiriașului față de propietar, a angajatorului, a prestatorului de servicii (inclusiv unități hoteliere, service auto), a societăților specializate de pază si protecție / monitorizare / dispecerizare / intervenție, a caselor de expediții;

Asigurarea privind rambursarea cheltuielilor de repatriere și / sau a sumelor achitate de turist în cazul insolvabilității sau falimentului agenției de turism;

Asiguraree capacității financiare a operatorilor de transport rutier;

Asigurarea de răspundere civilă legală a operatorului feroviar;

Asigurarea de răspundere civilă a reparatorilor de nave;

Asigurarea de răspundere profesională pentru: experți contabili și contabili autorizați, notari, avocați, arhitecți / proiectanți, personal medical, executori bancari, experți tehnici, traducători / interpreți, practicieni în reorganizare și lichidare, manageri, brokeri de (re)asigurare, consilieri juridici, comisionari în vamă, auditori financiari, laboratoare de încercări, răspundere profesională decurgând din studii clinice;

Asigurare de răspundere civilă de cugând din activități conexe / auxiliare transportului naval;

Asigurări de credite:

Asigurarea contractelor de leasing;

Asigurarea creditelor de consum / comerciale / de investiții;

Asigurări de garanții:

Asigurări de garanții contractuale;

Asigurarea împrumuturilor obligatare;

Asigurări de pierderi financiare:

Asigurări de pierderi financiare din cauza întreruperii activității ca urmare a producerii unor evenimente asigurate;

Asigurarea privind befinalizarea lucrărilor de construcții montaj;

Asigurări de asistență a persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor de la domiciliu ori de la locul de reședință permanent:

Asigurarea medicală pentru călătorii în străinătate;

Asigurarea de asistență medicală pentru cetățenii străini pe teritoriul României.

3.2.5. Reasigurarea.

Realizarea angajamentelor asumate de BCR Asigurări este garantată de tratatele de reasigurare încheiate cu unele din cele mai mari companii de reasigurare din Europa, cotate A excelent sau superior de companiile intrnaționale de rating.

Principalul obiectiv în realizarea programului de reasigurare al BCR Asigurări este acela de a elimina consecințele riscurilor majore care ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a societății precum și a amenține capacitatea de plată a obligațiilor asumate prin contractele de asigurare.

Astfel, BCR Asigurări a încheiat un tratat de reasigurare proporțional pentru portofoliul asigurărilor de clădiri și conținut, construcții montaj, echipamente electronice, avarii accidentale și bunuri în tranzit cu reasigurători de prestigiu cum ar fi: Swiss Re, Munich Re, Mapfre Re, GE Frankona și alții.

Pentru protejarea reținerii prprii în caz de catastrofă BCR Asigurări a încheiat un contract de reasigurare neproporțional cu Swiss Re ca lider de contract precum și un contract de reîntregire a limitei de acoperire în caz de catstrofă, încadrându-se astfel în condițiile impuse Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Pentru asigurarea medicală de călătorii în străinătate BCR Asigurări a încheiat un contract de asistență cu compania de specialitate CORIS International, precum și un contract de reasigurare de tip neproporțional cu, GenRe Viena.

Din programul de reasigurare al BCR Asigurări mai fac parte contractul de reasigurare pentru riscurile aferente creditelor de consum, încheiat cu Hannover Re, contract de reasigurare pentru raspunderi civile, încheiat cu Munich Re, cel pentru CASCO și răspunderi maritime încheiat cu Swiss Re și cel pentru asigurări de culturi agricole încheiat cu Polish Re si Trassiberian Re.

De asemenea, pentru protejarea unor riscuri individuale mari, BCR Asigurări a încheiat contracte de reasigurare facultative, adaptate specificului fiecărui risc, cu companii foarte bine cotate pe piața internațională (Swiss Re, Munich Re, Mapfre Re, Converium etc.).

3.2.6. Premii

Confirmarea recunoșterii rezultatelor BCR Asigurări s-a concretizat prin acordarea următoarelor premii:

2002 – Premiul pentru Dinamism;

2003 – Premiul pentru Cea Mai Semnificativă Creștere;

2004 – Premiul pentru Produsul anului 2004 (SMART IMM);

2004 – Premiul Asigurătorul anului 2004, acordat de revista Piața Financiară;

2005 – Premiul pentru Cea Mai Semnificativă Creștere, acordat de revista de asigurări PRIMM;

2005 – Trofeul 1asig pentru Asigurări Generale.

3.2.7. Managementul financiar în cadrul BCR Asigurari

Managementul financiar al BCR Asigurari este asigurat de Direcția economică, în frunte cu Directorul Economic. Activitățile ce țin de Directia Economică sunt prezentate în Diagrama nr.1.

Activitatea de management a activelor este realizată de Serviciul Plasamente sub directa coordonare a Directorului Economic. Printre activitățile ce trebuie realizate de Serviciul Plasamente enumăr câteva importante din punctul de vedere al managementului activelor: răspunde de realizarea programelor de activitate în condiții de eficiență maximă a utilizării fondurilor bănești, asigură participarea societății pe piața monetară și de capital în vederea fructificării cât mai eficiente a resurselor financiare, întocmește raportări specifice pentru activitatea de plasamente financiare, către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, urmărește respectarea legislației specifice referitoare la plasamente conform reglementărilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (lichidități, acoperirea rezervelor cu active), elaborează planurile de investiții mobiliare și imobiliare, fructificări de capital, plasamente de valori ale societatii etc. și le supune spre aprobare Consiliului de administratie al SC BCR Asigurari S.A, verifică respectarea dispozițiilor legale și măsurile stabilite de conducerea societății cu privire la utilizarea fondurilor destinate cheltuielilor pentru dezvoltarea, funcționarea, întreținerea și reclama unităților din structura organizatorică a BCR Asigurari SA.

DIAGRAMA DE STRUCTURĂ A DIRECȚIEI ECONOMICE

– BCR ASIGURĂRI S.A.-

Diagrama nr.1

3.3. Studiu de caz privind situația financiară a BCR Asigurări

Grad de solvabilitate

2005: =

2004:

Rata de alarmă

2005:

2004:

Rata de pierdere

2005:

2004:

Rata de acoperire

2005

(I)

(II)

2004

(I)

(II)

Notă: Active admise = Titluri de stat + Obligațiuni emise de administrația publică locală + Actiuni cotate și alte titluri cu venit fix + Creanțe aferente primelor brute subscrise + Depozite la instituții de credit + Disponibilități în conturi curente și casierie + Terenuri și construcții + Alte active

Modificarea procentuală a primelor nete subscrise

2005

2004

Indicator de expunere

2005:

2004:

Raportul dintre sumele de recuperat din reasigurări și activul net

2005

2004

Rata de creștere a activului net

2005:

2004:

Rata de creștere a veniturilor

2005:

2004:

Marja de lichiditate conform Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

2005:

2004:

Rata profitului din activitatea de subscriere

2005:

2004:

Rata profitului din exploatare

2005:

2004:

Rata profitului din investiții

2005:

2004:

Rata profitului pe baza activului net

2005:

2004:

Profitul pe acțiune

2005

2004

Adecvarea rezervelor de prime

2005:

2004:

Adecvarea rezervelor de daună

2005:

2004:

Rata de creștere a rezervelor

2005:

2004:

Rata activelor imobilizate

2005:

2004:

Rata imobilizărilor necorporale

2005:

2004:

Rata imobilizărilor corporale

2005:

2004:

Rata imobilizărilor financiare

2005:

2004:

Rata activelor circulante

2005:

2004:

Rata stocurilor

2005:

2004:

Rata creanțelor imobilizate

2005:

2004:

Rata disponibilităților bănești

2005:

2004:

Rata rezervelor tehnice aferente reasigurării

2005:

2004:

Rata datoriilor totale

2005:

2004:

Rata de creștere a datoriilor

2005:

2004:

CAPITOLUL 4

Concluzii, păreri și opinii

Societatea BCR Asigurări a devenit în scurt timp de la lansarea sa pe piață unul din jucătorii importanți industria asigurătorilor din România. La sfârșitul anului 2005 societatea a înregistrat cea mai mare creștere din Top 10 societăți de asigurare – ajungând pe locul 6 cu o cotă de piață de 6,67%. Creșterea importantă din primii ani a contunuat într-un ritm susținut , compania sjungând la sfârfitul anului 2006 să dețină locul 4 în topul asigurătorilor români, în funcție de cota de piață.

Managementul socității, parte a celui mai important Grup financiar din România, Grupul Banca Comercială Română, a asigurat o creștere durabilă și sustenabilă a cotei de piață a BCR Asigurări prin decizii corecte și viabile, din punct de vedere strategic si economic.

Anul 2004 a marcat o cosolidare a companiei, o pregătire pentru ceea ce a urmat în anul 2005. Anul 2005 a marcat anul “boom-ului” expasiunii teritoriale a BCR Asigurări societatea ajungând la 155 de unități teritoriale, la data de 31.12.2005 de la 75 de unități la sfârșitul anului 2004. Pe de altă parte, 2005 a fost anul în care BCR Asigurări a promovat preocuparea de monitorizare a satisfacției clienților, acțiune care s-a materializat prin lărgirea portofoliului de produse (de la 60 la finele anului 2004, la 83 de produse la sfârșitul anului 2005), dar și prin creșterea capacității de răspuns și a calității serviciilor ce țin de plata despăgubirilor.

Creșterea atât la nivel teritorial cât și din punctul de vedere al numărului și calității contractelor de asigurare oferite publicului a fost remarcată și de piața asigurărilor, compania primind în periada 2003 – 2005 premii pentru cea mai dinamica companie, cea mai purternică creștere, cel mai bun produs de asigurare sau chiar de compania de asigurări a anului (2004).

Această extindere s-a făcut resimțită si în rezultatele financiare ale societății. Având în vedere că, în special în societățiile de asigurări, activul reprezintă creșterea activității și mărirea numărului de clienți se poate observa ceșterea sumei totalului activelor în 2005 față de 2003 și de 2004, cu 186.926.365,69 RON reprezentând o creștere de 65%, iar față de anul 2004 o creștere cu 111,59 milioane RON adică o creștere la nivel procentual de 66,07%.

În ceea ce privește indicatorii folosiți în analizele economice putem deduce următoarele:

Gradul de solvabilitate, care reprezintă cel mai important element luat în considerare în determinarea stabilității financiare a companiei, indicând îndeplinirea cerințelor de solvabilitate atunci când când înregistrează o valoare mai mare de 100%, ajunge în cazul BCR Asigurări la un liniștitor 1033,98%, indicând o solvabilitate de invidiat în peisajul societăților comerciale în general și o solvabilitate spre limita de sus în cazul societăților de asigurări. Pe baza acestei sume putem spune că societatea BCR asiguirări are o capacitate excelentă de a a acoperi daunele asiguraților pe baza subscrierilor și a portofoliului propriu de investiții.

În ceea ce privește rata de alarmă, ca raport între Activul net si Rezerva de prime, raport ce conform teoriei trebuie să fie de cel puțin 1/1 , pentru BCR Asigurări acest raport se prezintă a fi supraunitar atât în anul 2004 (2,61) cât și în 2005 (3,61). Rata de pierdere cât și ambele modele de calcul a Ratelor de acoperire (pe baza rezervei de daună si activului net si pe baza activelor admise, ambele raportate la primele subscrise) confirmă situația financiară foarte bună a BCR Asigurări cu nivele peste modelele teoretice de stabilitate.

Expansiunea teritoriale a BCR Asigurări s-a resimțit în anul 2005 și în situația modificărilor primelor nete subscrise, acest indicator având o creștere record pe piața asigurărilor de 82%, fapt ce confirmă decizia strategică de expansiune teritorială și de creștere a ofertei de produse de asigurare luată de conducerea BCR Asigurări. Creșterea cotei de piață este reprezentată și de creșterea activului net, respectiv a veniturilor din activitatea de subscriere, pe partea de asigurări generale cu 73% respectiv 82% față de aceiași perioadă a anului precedent. Creșterea într-o mai mică măsură a activului net față de veniturile din prime nete subscrise se datoreză și unei creșteri și a datoriilor societății cu 18,62% în 2005 față de 2004. Totuși, ca nivel în pasiv al datoriilor acest procent a scăzut în anul 2005 față de aceiași perioadă din 2006 de la 12,49% la 8,92%.

În ceea ce privește alegerea societăților de reasigurare cu care compania BCR Asigurări a lucrat în acastă perioadă se poate observa prin indicatorul de rată a sumelor de recuperat de la reasigurători că decizia strategică a managementului a fost cea coerctă, indicatorul denotând că toate datoriile de la societățile de reasigurare au fost primite și nu este niciun viciu în legătură cu contractele de reasigurare semnate.

Din punct de vedere al ratei de lichiditate am analizat acest indicator prin prisma modelului recomandat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și s+a observat o scădere a acestuia datorată crșterii obligațiilor nete pe termen scurt, respectiv a rezervei de daună netă de reasigurare și a unui vârf de plăți în luna Decembrie a anului 2005.

Pe baza acestei măriri a cotei de piață și implicit, numărului mult mai mare de polițe emise, rata daunălității a cunoscut o creștere foarte mare. Acest lucru se poate vedea examinând rata profitului din activitatea de subscriere și de asemenea, observând scăderea rentabilitații din activitatea de exploatare. Pot spune că o cotă mai mare de piață, câștigată într-un timp scurt, duce de asemenea pe timp scurt la scăderi ale ratelor de rentabilitate. Toate aceste incoveniente pot fi trecute dacă managerii impun o politică de stabilitate, de menținere a cotei de piață, de consolidare a companiei pe segmentele de piață cucerite.

Rata rentabilității din investiții a avut de suferit, paradoxal, din cauza îmbunătățirii mediului economic, a scăderii ratei inflației și drept urmare a scăderii dobânzilor pe piața monetară. Un aspect demn de luat în considerare pentru o rentabilitate mai bună a investițiilor avute de societate, este cel de a lua în considerare mărirea expunerii societății pe piețele de capital, prin investiții în acțiuni, obligațiuni corporative, unități în fonduri deschise de investiții, toate acestea aducând societății randamente superioare celor de pe piața monetară.

În ceea ce privește managementul rezervelor putem observa că rezervele de prime sunt adecvate la volumul primelor nete subscrise în ambele perioade coeficientul de adecvare fiind mult mai mare decât limita critica de 50%. De asemenea, rezervele de daună au un coeficient de coerelație de 43,82% respectiv 49,13% pentru anii 2004 și 2005; aceasta în timp ce pe piețele mature de asigurări , raportul între rezervele de daună si despăgubirile nete acordate ia valori cuprinse între 15% și 25% pentru piețele de asigurări generale. Analizând acești indicatori putem spune că managerii societății BCR Asigurări au o politică prudentă în ceea ce privește rezervele, prferând o stabilitate mărită unei creșteri artificiale a indicatorilor economici. Acest lucru se datorează, încă, unei incertitudinii care planează asupra economiei românești în general și implicit și asupra industriei de asigurări.

În ceea ce privește structura activului societății se observă că acesta a rămas constant în perioada analizată, ponderea majora a activelor societății concentrânduse în activele imobilizate, mai precis în imobilizările financiare. Pe baza bilanțului societății BCR Asigurări S.A. putem observa că fondurile obținute prin subscrierile clienților s-au investit, cu precădere, în active pe piața monatară, in special depozite, certificate de depozit cu discount (ponderea cea mai însemnata fiind la Banca Comercială Română), titluri de stat și obligațiuni emise de autoritățile publice locale. Societatea a mai investit și în active pe piața de capital, acțiuni listate la Bursa de Valori București și unități în fonduri deschise de investiții, dar ponderea acestora este mult mai mică. Pe măsura dezvoltării pieței de capital românești, societatea s-ar putea expune mult mai mult și pe această piață, fiind atrasă și de ramdamentele superioare pieței monetare.

În ceea ce privește activele circulante, o pondere însemnată, 15,64% în 2004 și 18,86% în anul 2005, o au creanțele, sume de încasat de la brokeri de asigurare și de la clienți.

Analizând datoriile societății, se pote observa plata la timp și în totalitate a dorilor catre bugetele locale și centrale, socitatea BCR Asigurări fiind unul dintre contribuitorii fără probleme în cazul investigaților venite din partea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Ca obiective pentru viitor consider că BCR Asigurari trebuie să-și continue pe trendul crescător pe care a pornit deși nu mai este atât de ușor având în vedere că odată cu intrarea în Uniunea Europeană piața societăților de asigurări s-a deschis și pentru asigurătorii europeni, care este clar că aduc mai multă experiență. Strategia pe termen mediu a societății presupune o creștere a cotei de piață la 15% până la sfârșitul anului 2009.

Dar în primul rând ar trebui ca societatea să-și consolideze poziția pe piață și ca membru al Grupului financiar Banca Comercială Română, nou integrat în Grupul Erste Bank Viena.

Societatea trebuie să privescă către viitor și să lanseze noi produse de asigurare care să aduca un avantaj competitiv față de ceilalți asigurători de pe piață.

Privită pe ansamblu societatea BCR Asigurări apare ca o societate solidă gata să facă față problemelor iscate de deschiderea României față de Europa, prin aderarea de la 01.01.2007.

Industria de asigurări depinzând de bunăstarea și cultura economică a oamenilor, putem spune că este încă o industrie la început în România, pe o piață departe de a fi matură, iar deciziile managementului BCR Asigurări țin cont de acest fapt adaptând și combinând politicile de stabilitate cu riscurile pe care orice societate trebuie să și le asume pentru o rentabilitate ridicată.

Bibliografie selectivă:

Bogdan Ioan – Management financiar în afaceri, Ed. Universitară 2006;

Bogdan Ioan – Management financiar, Ed. Universitară 2005;

Bogdan Ioan – Managementul eficienței investițiilor, Ed. Universitară 2004;

Bogdan Ioan (coordonator), Smedescu Ion, Tudorache Dumitru ș.a. – Tratat de management financiar – bancar, Editura Economică 2002;

Ciurel Violeta – Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practice, Editura ALL 2000;

Constantinescu Dan Anghel (coordonator) – Management financiar în asigurări, Editura Economică 2005;

Toader Moga, Rădulescu Carmen – Fundamentele managementului, Editura ASE 2004;

Popa Ion – Management general, Editura ASE 2005;

Radu Emilian, Tigu Gabriela – Fundamentele managementului firmei, Editura ASE 2004;

Tudorache Dumitru – Monedă, bănci, credit , Editura Sylvi 2000;

Tudorache Dumitru – Management financiar – bancar, Editura Cartea Universitară 2004;

Tudorache Dumitru, Secăreanu Constantin – Finante publice. Finanțele firmei, Editura Cartea Universitară 2004;

Ursachi Ioan – Management. Ediția a II-a, Editura ASE 2005;

Văcărel Iulian, Florian Bercea – Asigurări și reasigurări, Editura Expert 1998;

Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare;

Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3110/2003;

Study into methodologies to asstes the overll financial position of an insurance undertaking from the perspective of prudential supervision (Studiu KPMG), Comisia Europeană 2005.

Cuvinte cheie:

Active

Asigurări

Grad de îndatorare

Lichiditate

Management financiar

Piață de monetară

Piață de capital

Riscuri

Solvabilitate

TABEL RECAPITULATIV

MODIFICAREA INDICATORILOR FINANCIARI ÎN PERIOADA 2005 / 2004

PRIME BRUTE SUBSCRISE ȘI ÎNCASATE DIN ACTIVITATEA DE

ASIGURĂRI GENERALE

Mii RON

STRUCTURA PORTOFOLIULUI DE ASIGURĂRI 2005

Mii RON

STRUCTURA PORTOFOLIULUI DE CLIENȚI 2005