Managementul Dezvoltarii Durabile. Studiu DE Caz Iluminatul Public

Economie

Managementul Dezvoltarii Durabile. Studiu DE Caz Iluminatul Public

Byadmin ianuarie 1, 2024

C U P R I N S

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………..87

I N T R O D U C E R E

Lucrarea de fața dezbate conceptul de management al dezvoltării durabile din punct de vedere al sistemului de energie electrică, mai precis dezvoltarea durabilă a sistemului de iluminat public din România.

În primul capitol va fi prezentat conceptul de dezvoltare durabilă, tipuri de indicatori ai dezvotarii și structurile acesteia.

Tot în cadrul acestui capitol se va prezenta necesitatea respectării normelor de mediu în procesul de dezvoltare durabilă. Asfel urmează a fi demonstrat, în diferite moduri, faptul ca o acțiune de dezvoltare nu se poate realiza în mod eficient fară a se tine cont de mediul înconjurător.

În continuare, în capitolul 2, se va realiza o detaliere a Sistemului Energetic National (SEN) din punct de vedere managerial. Analiza SEN se va face în conformitate cu diferite statisctici și în comparație cu alte sisteme energetice din cadrul altor țări. De asemenea, în acest capitol urmează a fi prezentate sursele actuale și posibilitațile României de exploatare a noi surse și resurse de energie ecologică.

Capitolul 3, va conține noțiuni de management comparat din perspectiva dezvoltării durabile. Se vor analiza din diferite unghiuri mai multe țari pentru a putea determina modul în care au reușit să obțină rezultate favorabile în cadrul managementului dezvoltarii durabilă. Evaluarea comparată a țărilor se va face din perspectiva culturală, educațională și de formare profesională și din punct de vedere al structurii manageriale din cadrul companiilor existente în respectivele state.

În capitolul 4, urmeaza a fi specificate cu exactitate care sunt componentele sistemului de iluminat public în România, autoritățile și competențele și caracteristicile de funcționare a sistemului de iluminat.

Pentru mai buna întelegere a studiului de caz, se va avea în vedere și prezentarea mărimilor și unităților de măsură folosite.

În cadrul studiului de caz se vor aduce argumente pentru folosirea surselor de iluminat ecologice și economice și voi demonstra necesitatea măsurilor de economisire a energiei electrice.

Lucrarea se încheie cu un studiu de caz realizat în orașul Bran, județul Brașov, pentru modernizarea si monitorizarea sistemului de iluminat public. Studiul va conține costurile investiției, rata de economisire a energiei și impactul pe care il are investitia pe plan economic si social.

Lucrarea are ca scop gasirea unei soluții optime pentru îmbunătățirea calității serviciului de iluminat public pe o perioadă îndelungată, realizarea unor economii de energie și implicit de costuri și în același timp luarea în considerare a protecției mediului.

Capitol 1

DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI MEDIUL

1.1 Conceptul de dezvoltare durabilă

1.1.1 Concept

Expresia “dezvoltare durabilă” (Sustainable Development) a fost folosită în anul 1987 în Raportul Comisiei Mondiale cu privire la Mediu și Dezvoltare, cunoscut sub denumirea de Raport Brundtland. Raportul definea dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea ce asigură nevoile prezentului fără a compromite capabilitatea viitoarelor generații de a-și asigura propriile nevoi.

Această definiție a beneficiat de o largă acceptare, ca fiind cea mai puțin controversată definiție, dar reprezintă mai mult un obiectiv strategic decât un ghid practic de pus în aplicare. Mulți autori au prezentat diferite definiții în încercarea de a stabili și elemente cantitative care să aducă conceptului valențe pentru orientări de natură politică.

Literatura de specialitate arată că Pezzey în 1992, Morita Zhawashima în 1993, au găsit 61, respectiv 41 de diferite definiții pentru dezvoltare durabilă.

Subiectele abordate în diferite definiții se referă la protejarea biodiversității și a resurselor naturale, la o balanță echilibrată între activitatea economică și mediu, la egalitatea între generații, între regiuni, calitatea vieții, la valori sociale și culturale. Elementele comune acestor definiții funcție de ceea ce este durabil, pot fi sintetizate în următoarele trei aspecte principale:

– aspectul durabilității beneficiului economic al resurselor naturale. Rațiunea este aceea că beneficiul economic al resurselor naturale trebuie menținut în siguranță pentru a putea fi împărțit între generațiile prezentate și cele viitoare. În acest sens, El Sarafi, 1989, argumentează că nu toate veniturile din vânzarea resurselor naturale ar trebui tratate ca venit curent disponibil pentru consum.

– aspectul durabilității proprietăților fizice ale mediului ambiant, acordându-se valoare absolută păstrării în condiții de siguranță și continuitate a funcției ecologice a mediului ambiant.

– aspectul durabilității utilități, în sensul că nu trebuie să se piardă funcția de utilitate pentru “calitatea vieții” cât și pentru “bunurile făcute de om” fapt ce determină includerea, în definiția dezvoltării durabile a echității inter-regionale, a reducerii sărăciei, a capitalului uman sau a monumentelor istorice.

Conceptul de dezvoltare a contribuit mai mult ca oricare altul la apropierea disciplinelor din domeniul științelor sociale. Ambiguitatea acestui concept a dus la utilizarea sa în multe domenii și teorii. Ivit în domeniul științelor economice, conceptul depășește acest cadru și pătrunde în câmpul altor discipline din domeniul științelor sociale. Din această ambiguitate decurge o întreagă problematică care i-a condus pe economiști să facă distincție între „dezvoltare” și „creștere”, atribuind celei dintâi o amploare ce o transformă într-o temă interdisciplinară. Spre deosebire de creșterea economică, dezvoltarea are alături de dimensiunea economică dimensiuni sociale, culturale, umanitare, constituind un proces de transformare a condițiilor vieții materiale și spirituale.

Dezvoltare durabilă – DD – este conceptul de dezvoltare economico-socială (fig.1.1.1 și fig.1.1.2) recomandat tuturor țărilor de către ONU, prin care se caută armonizarea a trei componente fundamentale.

Fig. 1.1.1. Definirea conceptului dezvoltării durabile – DD

Acest concept presupune corelarea a patru idei fundamentale, aparent independente, dar care se află într-o strânsă condiționare.

Fig. 1.1.2 Etapele conceptului de dezvoltare durabilă

1.1.2 Indicatori specifici de dezvoltării durabile

Determinanții dezvoltării sistemelor de energie sunt forțele motrice ce acționează în mod dinamic asupra sistemelor de energie pe întreg lanțul de la resursele primare până la consumul și utilizarea energiei.

Indicatorii dezvoltării sistemelor de energie sunt atributele calitative și cantitative care în termeni descriptivi și normativi exprimă tendințele în transformarea sistemelor de energie aflate sub presiunea determinanților – forțele motrice.

Determinanții – forțele motrice ale dezvoltării sistemelor de energie sunt:

– populația

– economia

– tehnologia

– baza de resurse energetice

– mediul înconjurător

Iar tendințele dezvoltării se exprimă în principal prin indicatori de tipul:

– creșterea populației

– creșterea economică

– creșterea nevoii de energie

– creșterea disponibilității de resurse energetice

– constrângeri globale viitoare

– progresul tehnologic

– creșterea calității energiei

– reducerea poluării cu carbon și sulf

– creșterea cerințelor de capital.

1.1.3 Caracteristicile majore ale mediului economic actual

Caracteristicile majore ale mediului economic actual sunt:

Univers economic transformat din complicat în complex;

Importanța preponderentă a informației;

Importanța crescândă a componentei ecologice;

Delocalizarea industrială spre țările cu manoperă ieftină;

Integrarea geo-strategică în dezvoltarea întreprinderii pe plan internațional;

Luarea în considerare a economiei informale și a rețelelor de afaceri pe plan internațional;

Orientarea lentă dar inevitabilă spre întreprinderea desalarizată și spre externarea sarcinilor și funcțiilor;

Capacitatea mai mare de acceptare a pieței pentru produse neașteptate, dar care înlătură constrângerea vieții cotidiene “produse-remediu”;

Tendința nouă a produselor care marchează o apartenență culturală;

Creșterea relativă a prestărilor de servicii care nu este lipsită de un anumit risc;

Creșterea rolului economic al întreprinderilor mici și mijlocii.

Agregarea indicatorilor și determinanților în modele pe baza unor ipoteze privind relațiile dintre aceștia decurgând din înțelegerea istoriei și a situației curente în absența sau cu luarea în considerare a discontinuităților și a catastrofelor, permite elaborarea scenariilor de dezvoltare.

Elaborarea de scenarii de bază și alternative dă posibilitatea trasării de căi diferite de desfășurare a viitorului, respectiv a unor căi diferite de acțiune. Scenariile devin astfel instrumente de surprindere a diferitelor relații și evoluții a determinanților și indicatorilor care determină viitoarele traiectorii ale sistemelor de energie. Dar, numai pentru un număr redus de scenarii alternative va conduce însă spre dezvoltarea durabilă.

Determinanții din aceste scenarii vor trebui să fie în armonie cu conceptul de dezvoltare durabilă, astfel încât scenariile să nu aibă impacturi foarte periculoase de mediu sau alocări neechitabile de resurse. Pot exista scenarii care să combine diferiți determinanți și indicatori dar care să aibă rezultate similare. Astfel, pe un orizont de timp până la mijlocul secolului 21 pot exista diferite căi de dezvoltare economică care să conducă la nevoi globale similare de energie. O lume cu o populație numeroasă și cu nivele relativ reduse de dezvoltare, poate avea aceleași nevoi totale de energie ca și o lume mai puțin numeroasă, cu nivele ridicate de bunăstare. Dar numai această lume mai puțin numeroasă, cu nivele ridicate de bunăstare poate oferi căi mai accesibile spre atingerea dezvoltării durabile. Atingerea dezvoltării durabile se evaluează prin indicatori specifici care stau și la baza diferențierii scenariilor. Acești indicatori specifici de durabilitate sunt:

– eradicarea sărăciei

– reducerea diferențelor relative cu privire la venit, asigurarea accesului universal la energie.

– creșterea gradului de asigurare cu energie

– creșterea utilizării surselor indigene de energie.

– îmbunătățirea eficienței furnizării energiei

– accelerarea răspândirii tehnologiei

– reducerea impacturilor negative asupra sănătății

– reducerea poluării aerului

– limitarea poluanților cu viață lungă

– limitarea materialelor toxice

Utilizând o scară a impactului acestor indicatori specifici de durabilitate asupra scenariilor de dezvoltare (impact scăzut, mediu, înalt, foarte înalt) se realizează o apreciere a fiecărui scenariu din punct de vedere al durabilității, cât și o diferențiere între scenarii și față de anul de referință de la care se pornește analiza.

1.1.4 Agregarea determinanților și indicatorilor în modele de dezvoltare durabile

Conceptul de configurare a unui model de agregare a datelor și de simulare a acestora pe orizontul de analiză, stă la baza evaluării diferitelor măsuri politice menite să asigure dezvoltarea, respectiv dezvoltarea durabilă.

Populația este principala forță motrice a cerințelor viitoare de energie, iar creșterea și dezvoltarea economică sunt cerințe pentru atingerea unei creșteri în standardul de viață și echitate în lume. De aceea, ipotezele privind creșterea populației și dezvoltarea economică sunt cei mai importanți dar și cei mai incerți determinanți ai scenariilor sistemelor de energie.

Dezvoltarea economică și socială are multe dimensiuni, fapt pentru care un număr important de indicatori au fost elaborați pentru evaluarea progresului. Eradicarea sărăciei este esențială pentru atingerea durabilității și dezvoltării umane în general.

Dincolo de satisfacerea nevoilor de bază, problema a ceea ce constituie dezvoltare implică mulți factori economici, sociali, culturali, caracterizați prin valori, preferințe și politici.

Venitul nu este un scVenitul nu este un scop în sine, ci doar un mijloc în atingerea nevoilor.

Indicatorul venit pe cap de locuitor măsurat prin Produsul intern Brut (PIB) pe cap de locuitor este utilizat pentru exprimarea gradului de dezvoltare economică și se combină cu alți indicatori și valențe ai dezvoltării, cum ar fi mortalitatea, nutriția, accesul la serviciile de bază – energia, etc.

Pentru configurarea unui model în vederea proiectării de scenarii sunt de analizat relațiile cheie între determinanții dezvoltării – populația, economia, tehnologia, baza de resurse energetice, mediul înconjurător și tendințele dezvoltării, exprimate prin indicatori.

1.2 Structuri ale dezvoltării durabile

1.2.1 Populația și economia

Proiecțiile creșterii populației lumii sunt realizate de Banca Mondială, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Mondial al Energiei, Institutul Internațional de Analize ale Sistemelor Aplicate, institute naționale și multinaționale, guverne, organizații neguvernamentale și altele.

Astfel, pentru orizontul de timp anul 2100, se prevăd creșteri ale populației lumii de la 5,3 mld (1990) la:

– 9 mld (2100) IIASA

– 19 mld (2100) ONU

– 12 mld (2100) Banca Mondială

În scenariul Băncii Mondiale, populația lumii se va dubla în 70 de ani, ajungând la 10,6 mld (2060) – ultima dublare realizându-se în numai 40 de ani; creșterea după 2050 va fi: semnificativ mai scăzută, populația lumii ajungând la cca. 12 mld. În 2100.

Scenariile referitoare la populație iau în considerare ipoteze de genul:

– pe măsură ce populațiile devin mai bogate, ratele de creștere demografică scad declanșarea perioadei de creștere maximă a Produsului Intern Brut (PIB) are loc mai devreme în țările în curs de dezvoltare aflate în faze mai avansate de „tranziție demografică”, respectiv cu rate mai scăzute de creștere a populației, (cazul Chinei care are în prezent rate de creștere a PIB de cca. 10% pe an) pentru țările industrializate, ratele de creștere economică vor fi relativ mai mici decât pentru regiunile cu populație stabilă sau în ușoară creștere (cazul agoniei după 2050).

Pentru dezvoltările viitoare ale sistemelor de energie, cele mai importante trei caracteristici ale creșterii populației sunt:

– industrializarea

– urbanizarea

– concentrarea viitoarelor creșteri în țările în curs de dezvoltare

Revoluțiile și tranzițiile industriale și tehnologice din secolele XIX și XX au determinat:

– schimbări structurale în angajarea forței de muncă, în diviziunea muncii, în comerțul internațional, care asociate cu modernizarea structurilor economice și sociale au făcut posibil să apară și să se dezvolte:

– industrializarea – mișcarea de la agricultură la industrie și mișcarea de la industria „coșului de fum” la servicii de informatică

– urbanizarea – locul de realizare a celei mai mari părți a PIB

– schimbări structurale în sistemele de energie, pe întreg lanțul de la resurse primare la cererea și furnizarea energiei, făcând posibil să apară:

– creșterea calității energiei de la forma solidă – cărbune la rețeaua de energie electrică

– descreșterea intensității energiei; deși nevoile pe cap de locuitor au crescut, nevoile specifice de energie pe unitate de activitate economică au scăzut.

Astfel, cea mai bogată regiune de 20% din populația lumii :

– produce și consumă 80% din valoaea tuturor bunurilor și serviciilor

– utilizează 55% din energia primară și finală

– utilizează 75% din întreaga electricitate.

Cea mai săracă regiune de 20% din populația lumii:

– dispune de 10% din PIB -ul lumii

– utilizează 5% din energia primară și finală

– utilizează mai puțin de 3% din întreaga electricitate

Diferențele sunt de asemenea semnificative dacă se are în vedere modul de calcul al PIB-ului. Astfel, la nivelul anului 1990, țările OECD aveau un PIBRSV = 80% din PIBRSV al lumii, respectiv un PIBPC = 55% din PIBPC al lumii. Inegalitățile regionale exprimate prin PIBRSV sau PIBPC pe cap de locuitor sunt corelate cu diferențele din structura economică, astfel:

– valorile scăzute ale PIB pe cap de locuitor sunt asociate zonelor agricole;

– valorile mari sunt asociate zonelor industriale, respectiv urbane;

– acolo unde participația industriei scade, iar a serviciilor crește, se ivește economia post-industrială.

Mai mult de 80% din populația țărilor industrializate trăiește în zonele urbane, iar multe țări în curs de dezvoltare au rate ridicate de urbanizare.

În conformitate cu baza de date a ONU, 2,2 mld din 5,2 mld (1990) locuiesc în zonele urbane, iar scenariile pentru viitor arată că 60% din populația lumii va fi în zonele urbane în 2025, respectiv 75% în 2050. Proiecțiile până în 2100 arată că populația SUA, Canada și întreaga Europă va reprezenta numai 8% din populația lumii.

Structurile economice și ale sistemelor de energie trebuie să răspundă acestor realități. Nevoile globale de energie pe cap de locuitor în zonele urbane sunt mai ridicate decât media țării, aceasta în mare și datorită venitului mai ridicat. Consumatorul final de energie tinde să devină independent de activitate din amonte de sistemele de energie ale țării respective.

Portofoliul energiei este dominat de energie de calitate crescândă, dependența de sistem, cum ar fi electricitatea, sistemul de încălzire centralizat, rețeaua de gaze naturale, în timp ce participația combustibililor solizi este în declin. Infrastructurile de transformare a energiei și transportul energiei trebuie să răspundă nevoilor urbane, iar eficiența energetică trebuie să crească. Consecința majoră a acestor tendințe este că dezvoltările viitoare se vor concentra în țările în curs de dezvoltare, care vor trebui să-și întărească capacitatea de a obține și de a reține formele de energie comercială și accesul la tehnologie. Un indicator important ce caracterizează nevoia globală de energie este intensitatea energiei IE.

Intensitatea energiei este cererea de energie pentru fiecare unitate de activitate economică, putând fi exprimată în moduri diferite, după cum numărătorul include sau exclude energia necomercială, sau după cum numitorul este PIBRSV sau PIBPC. O caracteristică importantă este că IE sun mai scăzute la valori mai mari ale PIB, ca urmare în primul rând a unei mai eficiente conversii a energiei – tehnologiile devin mai disponibile venituri mari, iar în al doilea rând, datorită calității crescute a purtătorilor de energie utilizați de sistemele de energie din economiile cu venituri ridicate.

Modelul global este:

– acolo unde economia este puternică, IE scade

– acolo unde economia este în stagnare IE stagnează

– acolo unde economia este în cădere IE crește

Procesul creșterii economice este neuniform, dependent de timp și de țară. Întotdeauna există o convergență în timp, respectiv economiile în dezvoltare sunt într-un „proces de prindere” a economiilor țărilor industrializate. Imediat ce un prag de dezvoltare este trecut, creșterea economică se accelerează, trece peste un maxim și apoi descrește imediat ce se stabilizează baza industrială și de infrastructură a economiei. Datele istorice par să susțină teza lui Rostov (1980) conform căreia „săracii ajung bogați, iar bogații încetinesc”. Factorii care declanșează demararea dezvoltării economice sunt:

– factori intangibili – acordurile instituționale, orientarea către piață a economiei și comerțului, educația, tehnologia;

– factori tradiționali – disponibilitatea și transferul tehnologiei, ratele de economisire, creșterea productivității muncii.

Toate aceste elemente de creștere economică se au în vedere la elaborarea modelului și a scenariilor. Factorii intangibili și tradiționali complică formularea scenariilor de creștere a PIB. Astfel, oricât de sărac ar fi o țară în resurse energetice primare, nu există motiv pentru a se exclude posibilitatea dezvoltării de succes în viitor – cum este cazul succeselor istorice a celor mai multe țări din Europa, Japonia, Tigrii Asiatici.

Problema și viteza demarării dezvoltării economice este greu de apreciat. Ratele prezente de creștere economică ale Chinei de 10% pe an sunt nivele de demarare care nu au putut fi prevăzute cu 10-15 ani în urmă. Inegalitățile existente între Sud și Nord, Est și Vest îșo au rădăcinile în ratele inegale de creștere economică din diferite perioade istorice. În mai toate cazurile, programul și viteza restructurării și dezvoltării economice urmează modelul celor mai bune exemple din istoria țărilor dezvoltate, industrializate. Eforturile de promovare a echității economice internaționale precum și a protecției mediului se reflectă în elementele de politică normativă.

1.2.2 Tehnologia

Tehnologia este o forță motrice a dezvoltării economice care permite umanității să-și ridice standardele de viață și să rezolve problemele apăsătoare referitoare la mediul înconjurător.

Progresul tehnologic se bazează pe ingeniozitatea umană și este, deci, o resursă regenerabilă realizată de om pe măsura creșterii educației. Educația are însă un preț. Investițiile și inovațiile necesită efort și investiții continue în cercetare, dezvoltare și demonstrare. Răspunderea tehnologiilor are loc acolo unde sunt percepute oportunitățile și există spirit antreprenorial. Scenariile de dezvoltare pe termen lung extrag din baza de date toate informațiile referitoare la tehnologii sub formă de șiruri de date sau valori medii și trasează așa numitele zone de oportunitate tehnologică, distingându-se patru clase de tehnologii de energie pentru:

– utilizatori finali

– centrale de producere

– producția de combustibili sintetici

– transportul și distribuția

Pentru fiecare dintre aceste clase de tehnologii se trasează domeniul de variație între minim și maxim și valorile mediane, pe întreg orizontul de analiză. Schimbările în tehnologie reprezintă inima creșterii productivității muncii și creșterii economice. Costurile tehnologice și performanța se îmbunătățesc cu experiență și se poate aprecia că este un model comun celor mai multe tehnologii. Tehnologia are costuri ridicate în etapa cercetării, dezvoltării, demonstrării, când îmbunătățirile sunt mai modeste și încetează în momentul în care tehnologia își încheie ciclul de viață. Modelul diminuării costurilor și creșterii performanței odată cu creșterea experienței, determină trasarea curbelor „de învățare” sau ”de experimentare” care sunt caracteristice fiecărei tehnologii. Pe măsură ce economia se dezvoltă în termeni pe cap de locuitor, respectiv PIB pe cap de locuitor crește, productivitatea muncii crește, rata de circulație a capitalului crește, se introduc tehnologii noi, iar intensitatea energetică se îmbunătățește. Deci ratele de descreștere a intensității energetice sunt legate de ratele de creștere a PIB și întotdeauna există o convergență în timp și între regiuni, în sensul că o regiune la un nivel de PIB pe cap de locuitor este de presupus să atingă o intensitate energetică similară țărilor industrializate când acestea au avut niveluri similare de PIB pe cap de locuitor.

1.2.3 Baza de resurse energetice

Baza de resurse energetice se compune din rezerve și resurse. Rezervele se găsesc în depozite și pot fi exploatate cu tehnologiile cunoscute la condițiile pieței. Resursele se găsesc fie în depozite incerte din punct de vedere geologic, fie în depozite nefezabil de exploatat în prezent, dar care pot fi potențial atractive pe termen lung, de exemplu după anii 2020. Baza de resurse energetice include toate depozitele exploatabile de cărbune, țiței și gaze naturale, resursele de țiței neconvenționale – șisturi petroliere și bituminoase, țițeiuri grele, precum și resursele de gaze naturale neconvenționale – gaz în șisturile din straturile din Devonian, în formații nisipoase, în straturi sub presiune.

Cantitățile care nu pot fi potențial exploatabile sunt clasificate ca „existente adiționale” și sunt excluse din baza de resurse energetice. Sursele neconvenționale diferă de cele convenționale prin una sau mai multe caracteristici:

– se găsesc în concentrații scăzute

– necesită tehnologii extreme sau neuzuale de recuperat

– necesită capital intensiv pentru procesele de conversie în vederea utilizării

– au implicații semnificative asupra mediului.

Baza de resurse fosile este apreciată la cca. 5.000 Gtone, din care rezervele reprezintă cca. 1.300 Gtone, fiind apreciate ca suficiente pentru mai mult de 100 de ani, chiar la rate ambițioase de dezvoltare. Consumul unor astfel de cantități uriașe de combustibil fosil ar genera emisii de carbon de cca. 6-7 ori valorile prezente, ceea ce ar reprezenta o provocare tehnologică și investițională. În ceea ce privește uraniul, utilizările viitoare vor depinde de rezolvarea controverselor privind securitatea producerii și depozitării deșeurilor. Dezvoltarea de tehnologii care să rezolve aceste probleme, va avea o pondere mai mare decât constrângerile legate de resurse.

Sursele noi de energie sunt caracterizate prin uriașe fluxuri anuale de energie disponibilă în mediul înconjurător, dar dispersate și difuze. Sursele noi de energie necesită sisteme elaborate de conversie, transport și distribuție a energiei.

Constrângerea cea mai mare în ceea ce privește sursele noi se referă la stăpânirea fluxurilor de energie disponibile în mediul înconjurător și conversia lor în combustibili care să asigure servicii de energie.

Sursele noi de energie se caracterizează prin:

– asigurarea de servicii de energie nelimitate, dacă nu perturbă fluxurile naturale energetice;

– emisii neutre în sensul că nu perturbă ciclurile geo-chimice globale, fiind fără emisii de carbon;

– pot asigura energie pentru generațiile viitoare.

Dezvoltarea utilizării surselor noi se poate realiza prin politici internaționale dinamice, progres tehnologic și efort de capital.

1.3 Protecția mediului

1.3.1 Imperative

Mediul este un factor economic de cea mai mare importanță, considerat, în mod tradițional, de analiza economică, drept factor de producție, alături de capital și muncă. Mediul, pe lângă faptul că este un factor de producție care pune la dispoziție o serie de bunuri și servicii care permit începerea unei game largi de activități economice, este și un rezervor a produselor reziduale obținute fie în procesul de producție, fie în procesul de consum. Există riscul ca aceste produse reziduale să nu mai poate fi absorbite de mediu, ceea ce duce la periclitarea vieții pe pământ.

Bunurile și serviciile oferite de mediu societății au fost multă vreme desconsiderate sau subevaluate din punct de vedere economic. Ele au rămas în afara mecanismului pieței, a sistemului de prețuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul pârghiilor economice, de pe pozițiile dominante ale politicii economice, chiar dacă și-au manifestat continuu un caracter vital.

În ultima perioadă însă, se pune tot mai mult accent pe problemele de mediu.

Printre motivele principale care conduc la necesitatea protejării mediului, menționăm:

– menținerea echilibrului ecologic, menținerea biodiversității florei și faunei;

– ameliorarea factorilor naturali;

– evitarea efectului de seră la scara planetei;

– evitarea subțierii stratului de ozon al atmosferei terestre;

– evitarea ploilor acide;

– limitarea sau înlăturarea repercursiunilor asupra mediului datorate proceselor industriale;

– înlăturarea efectelor biologice ale radiațiilor;

– menținerea calității apelor;

– evitarea contaminării cu metale grele sau cu alte substanțe periculoase;

– asigurarea unor condiții de viață mai bune pentru generațiile prezente și viitoare.

Fiecare locuitor al planetei are dreptul să trăiască într-un mediu sănătos. Dreptul persoanelor la un mediu sănătos se materializează prin:

– accesul liber la informații privind calitatea mediului;

– dreptul de a se asocia în organizații de apărare a mediului;

– dreptul de consultare în vederea luării deciziilor legate de mediu;

– dreptul de a se adresa autorităților administrative sau judecătorești pentru prevenirea unui prejudiciu direct sau indirect;

– dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul suferit, etc.

Dezvoltarea industriei este însoțită de o modificare a stării materiei cu eliberare de componente nocive și efect ecologic nociv.

Influența factorilor poluanți poate fi încadrată în mai multe categorii:

– influență locală – apare imediat și este direct proporțională cu activitatea sursei, dispărând odată cu încetarea acesteia;

– influență urbană – este dată de rezultanta mai multor surse și condiții particulare de deplasare a noxelor; ea se poate manifesta în câteva minute sau după câteva ore de la producerea fenomenului poluator;

– influența zonală – reprezintă ansamblul de efecte asupra aerului și solului din spațiul care înconjoară marile aglomerări industriale; ea se face simțită după un interval ce poate varia de la câteva zile la câteva săptămâni de la producerea fenomenului;

– influență de nivel continental – cuprinde aria de influență la mare distanță, bazat pe fenomenele de transport la mare distanță a noxelor ce acționează sinergic și prin acumulare; rezultatele pot apare la interval de câteva luni de la producerea fenomenului;

– influența la scară globală – se referă la acumulările substanțiale care modifică sensibil climatul planetei, situație în care este afectată atmosfera terestră în ansamblul ei.

Din cele menționate, rezultă că problematica protecției mediului nu este de interes strict local sau problema unei unități economice, ci este o problemă de interes public major, la rezolvarea căreia este necesar a se implica toți cetățenii globului.

Limitarea impactului negativ a activităților economice asupra mediului presupune stabilirea unei strategii bazate pe prognoze de lungă durată și pe metode de evaluare complexe.

Punctul de plecare al tuturor acțiunilor de protecție a mediului îl constituie conștientizarea necesității de a proteja mediul, de cunoaștere a cauzelor care conduc la deteriorarea acestuia, precum și a modalităților de acțiune.

Acesta nu se poate realiza decât printr-un amplu proces de educație și instruire.

1.3.2 Direcțiile principale de acțiune pentru protecția mediului

În vederea asigurării protecției mediului, principalele direcții care se urmăresc sunt:

– determinarea factorilor poluanți;

– determinarea surselor de deteriorare a mediului;

– standardizarea, normarea, reglementarea;

– conștientizarea;

– determinarea obiectivelor;

– determinarea măsurilor de luat pentru realizarea obiectivelor;

– realizarea măsurilor propuse;

– urmărirea modului în care se realizează măsurile și efectele acestora.

Protecția mediului se realizează prin prevenirea și combaterea poluării de orice fel cu ajutorul mijloacelor de drept. Acestea reglementează relațiile care se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură.

Pe plan mondial, au apărut o serie de acorduri și convenții internaționale.

În România, prin intrarea în vigoare a legii 135/1995, se încearcă alinierea la cerințele internaționale. În vederea implementării strategiilor de mediu, se va avea în vedere:

– adaptarea politicii de mediu armonizate cu planul de dezvoltare;

– obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau activităților;

– corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului și urbanism;

– introducerea pârghiilor economice stimulative și corective;

– rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu în funcție de amploarea acestora;

– elaborarea de norme și standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaționale și introducerea programelor pentru conformare;

– promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul mediului;

– instruirea și educația populației, precum și participarea organizațiilor non-guvernamentale la elaborarea și aplicarea deciziilor.

Faptul că nu există nici o activitate economică și socială care să nu aibă implicații ecologice face ca politica ecologică să devină o opțiune pentru promovarea valorilor raționale și umane ale societății.

Necesitatea asigurării existenței vieții de mâine ne constrânge să ne schimbăm comportamentul față de natură și ambianță. Dacă până nu de mult relațiile dintre om și natură se bazau pe nechibzuita idee că tot ce ne înconjoară trebuie exploatat până la epuizare, astăzi trebuie schimbată optica atât pe plan mondial, cât și național.

Este impetuos necesar a se conștientiza că ocrotirea și ameliorarea mediului înconjurător este o condiție absolut obligatorie pentru ridicarea calității vieții și asigurarea unor condiții optime pentru generațiile viitoare.

O categorie importantă de persoane care trebuie conștientizată cu privire la necesitatea protecției mediului o constituie managerii unităților poluatoare. Orice manager urmărește, în primul rând, eficiența unității pe care o conduce. În acest sens, este necesar a se conștientiza, de către orice conducător de unitate economică, costurile privind mediul înconjurător. Luarea în considerare a costurilor integrale legate de mediu conduce la o eficientizare a deciziilor luate.

Unele costuri legate de mediul ambiant sunt incluse în prețul plătit de consumatori, respectiv “costurile interne legate de mediu”. Alte costuri nu sunt evidente în momentul consumării produsului și sunt datorate unor efecte pe termen lung asupra mediului. Aceste costuri nu sunt suportate de unitatea economică poluatoare și nu întotdeauna cei care le suportă beneficiază de pe urma activității care le generează.

De exemplu, în sectorul energetic putem vorbi de următoarele categorii de externalități:

– impactul pe care bioxidul de sulf, oxizii de azot, metalele grele îl au asupra sănătății umane, florei sau faunei, aspectelor sociale, etc.

– efectul de seră datorat bioxidului de carbon, metan, cloruri, floruri de carbon și implicit al schimbării globale a climei cu efecte asupra sănătății umane și agriculturii;

– afectarea utilizării calității apei în principal prin poluarea termică, prin proiectele hidroenergetice care afectează speciile acvatice și prin poluarea chimică rezultată în urma deversărilor de substanțe toxice și reziduri chimice;

– afectarea valorii terenurilor prin construcția centralelor și depozitarea deșeurilor solide, lichide și nucleare.

Se poate afirma că mărimea totală a costului unui produs este egală cu costul produsului, la care se adaugă internalitățile și externalitățile. Între mărimea internalităților și externalităților trebuie să se găsească un echilibru optim. Practic, în decursul timpului, pe măsura îmbunătățirii legislației legate de mediu, are loc tot mai frecvent trecerea de la externalități la internalități.

Un aspect de loc neglijabil pentru manager îl constituie conștientizarea impactului legislației mediului asupra costurilor de producție.

Principiul potrivit căruia “poluatorul plătește” face ca neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru protecția mediului să atragă după sine pagube mai mari, care trebuie acoperite și care influențează costurile de producție.

De regulă, investițiile făcute în direcția protecției mediului atrag după ele efecte economice pozitive îndelungate, care adesea se prelungesc cu mult dincolo de recuperarea investiției globale. A acționa în mod contrar, însemnă a produce poluare, pentru a cărei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari, pe lângă riscul asumat.

În acest sens, în deciziile pe care le iau conducerile unităților economice trebuie avute în vedere măsurile de îmbunătățire a performanțelor tehnologice a instalațiilor în scopul reducerii emisiilor poluante și măsuri prin care se evită punerea în funcțiune a instalațiilor prin care să se depășească limitele maxim admise.

Personalul de conducere trebuie să fie capabil de a asigura dotarea instalațiilor tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de măsură adecvate, care să asigure corecta lor funcționare.

Managerii unităților economice trebuie să fie pregătiți în vederea asigurării legăturii lor cu autoritățile pentru protecția mediului.

De asemenea, trebuie avută în vedere conștientizarea managerilor unităților economice asupra importanței pe care trebuie să o acorde personalului; asigurarea unui personal calificat care să fie capabil să furnizeze datele necesare pentru protecția mediului, să găsească soluțiile cele mai adecvate pentru corectarea unei stări necorespunzătoare pentru îmbunătățirea performanțelor. Toate acestea nu se pot realiza fără o politică corectă de pregătire a întregului personal.

1.3.3 Dreptul mediului înconjurător

Dreptul mediului înconjurător reprezintă o ramură nouă de drept cu mari perspective de dezvoltare, datorită dimensiunii preocupărilor la nivel mondial și național din ultimele decenii, conștiinței sociale crescute în materie de mediu și aplicării unor concepte, principii și reguli specifice.

Dreptul mediului înconjurător este format de ansamblul complex al normelor juridice care reglementează relațiile care se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură – ca element suport al vieții – în procesul conservării și dezvoltării în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător – naturale și artificiale – precum și relațiile legate de conservarea lor, care presupune protecție și ameliorare.

Obiectul acestei ramuri de drept este determinat de finalitatea sa: ocrotirea ființei umane și a mediului în care ea își desfășoară activitățile. Prin conținutul său, dreptul mediului este acela care contribuie la sănătatea publică și la menținerea echilibrului ecologic.

Normele din dreptul mediului vin deseori în conflict cu dreptul de proprietate, a dreptului comercial, dreptului întreprinderilor, care ascund fără îndoială interese economice deseori contrare.

Câmpul de aplicare a dreptului mediului este mediul înconjurător, expresie a interacțiunilor și relațiilor ființei umane, pe de o parte și toate formele de viață și mediul care este suportul vieții, pe de altă parte.

Pe plan intern, drepturile mediului înconjurător se bazează pe următoarele principii:

– protecția mediului înconjurător trebuie să constituie un element esențial al politicii economice și sociale a statului;

– exercitarea de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale naturale în așa fel încât să nu aducă prejudicii altor state;

– prioritatea și bunăstarea populației în comparație cu alte scopuri de folosire a resurselor naturale ale mediului înconjurător;

– apărarea factorilor naturali de mediu prin folosirea rațională a resurselor în funcție de nevoi și pentru asigurarea dezvoltării durabile;

– prevenirea riscurilor ecologice și a producerii daunelor în mediu;

– prezervarea diversității biologice;

– interzicerea poluării;

– participarea publicului la elaborarea deciziilor de mediu:

– accesul la informații privind calitatea mediului;

– dreptul de asociere în organizații de apărare a calității mediului;

– dreptul de consultare la eliberarea acordurilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului și cele de urbanism;

– dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

– dreptul la despăgubire pentru prejudiciul cauzat;

Poluatorul plătește:

– instituirea diferitelor forme de răspundere pentru persoanele fizice sau juridice a căror activitate produce poluare;

– obiectul plății poate fi o amendă, o despăgubire, o depoluare sau / și o schimbare de tehnică.

Pe plan extern, se aplică următoarele principii:

– obligația statelor de a asigura ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale să nu cauzeze daune mediului altor state;

– statele au datoria de a se informa reciproc și coopera în problemele de protecția mediului, în special în situații critice;

– buna vecinătate;

– notificarea și consultarea, de fiecare dată când condițiile mediului unei țări sau anumite activități ale acesteia, pot avea efecte păgubitoare în una sau mai multe țări;

– protejarea drepturilor individuale la un mediu sănătos;

– protejarea patrimoniului comun;

– prevenirea poluării;

– interzicerea poluării;

Nediscriminarea:

– asimilarea pagubelor sau prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state cu cele care se produc sau se vor produce în țara de origine;

– orice persoană afectată sau care poate fi afectată de o pagubă materială are dreptul să ridice, în fața unui organ administrativ sau judiciar problema permisibilității unor activități cu consecințe periculoase pentru mediu;

– poluatorul plătește.

1.4 Implementarea unui sistem de management de mediu

1.4.1 Sistemul de mediu

Prevenirea poluării este un punct important în implementarea unui sistem de management al mediului. Aceasta necesită o supraveghere tehnologică, adică cercetarea celor mai bune tehnologii disponibile, vizând reducerea poluării la sursă și când este cazul, procedee de tratare a emisiilor poluante și deversării deșeurilor generate de unitățile economice.

Implementarea unui sistem de management de mediu înseamnă angajarea și îmbunătățirea performanțelor de mediu globale. Managementul de mediu nu poate fi despărțit de sistemul organizatoric al unității economice.

Ca orice sistem de management, sistemul de mediu se bazează pe un demers de progres constant care implică faptul ca unitatea economică:

– să-și fixeze obiectivele generale și specifice;

– să-și asigure mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor pe care și le-a stabilit;

– să evalueze, pe parcursul auditurilor de sistem de management de mediu, gradul de reușită al obiectivelor propuse;

Etapele cheie pentru a implementa sistemul de management de mediu sunt:

– stabilirea unei politici de mediu;

– planificarea activităților de mediu;

– implementarea acțiunilor planificate;

– verificarea sistemului și corectarea abaterilor;

– validarea funcționării sistemului.

1.4.2 Stabilirea politicii de mediu

Elaborarea unei politici de mediu este o etapă preliminară pentru realizarea unui sistem de management de mediu. Ea este definită sub forma unei declarații semnate de conducere.

Politica de mediu prezintă:

– un angajament de îmbunătățire continuă;

– un angajament de prevenire a poluării;

– un angajament de conformitate reglementară.

Îmbunătățirea continuă se referă la structura organizatorică a unității și la impacturile de mediu ale acesteia. Impacturile de mediu sunt acelea care ating apa, aerul, emisiile de zgomot, producția de deșeuri. Îmbunătățirea continuă ia în considerare și aspecte ale sistemului organizatoric, precum gestiunea sistemului documentelor, instruirea personalului, comunicarea internă și externă.

Prevenirea poluării promovează ideea că este mai bine să se reducă impactul de mediu la sursă, mai curând decât să fie necesar să-l tratăm prin intermediul diferitelor procedee care sunt mai costisitoare și uneori sunt ele însăși generatoare de deșeuri și emisii de poluanți.

Angajamentul de conformitate reglementară implică o identificare a textelor de lege, a reglementărilor și a altor restricții de mediu care privesc unitatea economică.

Angajamentul de conformitate reglementară luat ca politică de mediu necesită:

– cunoașterea oricăror texte și valori limită aplicabile;

– supravegherea respectării acestor valori limită.

Politica de mediu este definită de conducerea unității economice la cel mai înalt nivel în funcție de natura, dimensiunile și impacturile asupra mediului ale activităților, produselor și serviciilor unității economice la care se referă. Ea trebuie revizuită mai ales atunci când obiectivele generale și specifice au fost atinse. Pentru ca politica de mediu să fie implementată, este necesar ca personalul să o cunoască și să o înțeleagă.

1.4.3 Planificarea activităților de mediu

Planificarea activităților de mediu presupune:

– identificarea aspectelor de mediu;

– detectarea cerințelor legale și alte cerințe;

– stabilirea obiectivelor generale și specifice;

– elaborarea programelor de management de mediu.

Identificarea aspectelor și impacturilor de mediu se referă la:

– realizarea unui bilanț inițial exhaustiv al aspectelor și al impactului de mediu (analiza inițială a ceea ce există);

– identificarea aspectelor de mediu controlabile ale activităților, ale produselor sau ale serviciilor;

– determinarea impacturilor semnificative.

Mediile care fac obiectul inventarului exhaustiv al surselor de poluare, al deversărilor și al deșeurilor sunt apele subterane, apele superficiale, aerul și solul. În urma studiilor inițiale se pot identifica aspecte de mediu controlabile, care fac obiectul obiectivelor generale și specifice (obiective de îmbunătățire). O dată stabilite aspectele sau impacturile controlabile, acestea se vor clasifica după gradul lor de importanță în vederea determinării impacturilor semnificative.

Criteriile de alegere a impacturilor semnificative pot fi:

– severitatea;

– probabilitatea lor de apariție;

– persistența într-un mediu natural;

– sensibilitatea mediului receptor, etc.

Alegerea obiectivelor generale și specifice trebuie să fie coerentă cu politica de mediu care a fost definită de unitatea economică.

În acest sens, trebuie să se ia în considerare:

– cerințele legale aplicabile;

– aspectele sau impacturile semnificative;

– opțiunile tehnologice, cerințele financiare, operațiunile comerciale;

– punctul de vedere al părților interesate.

Distincția între obiectivele generale și cele specifice constă în faptul că un obiectiv general este un țel general de mediu, în timp ce obiectivul specific este o cerință detaliată de performanță. Obiectivele specifice sunt derivate din obiectivele generale și permit să se pună accent pe un produs particular, un proces sau o unitate de fabricație.

Pentru a putea implementa obiectivele de mediu este necesară stabilirea unui program de management de mediu. Acest program trebuie să aibă în vedere implicarea întregului personal și să nu se centreze în jurul numai a uneia sau două persoane. Programele pot fi pe termen scurt, mediu sau lung, ele trebuie să fie realiste și să cuprindă obiectivele pentru care există mijloacele financiare necesare în vederea realizării lor.

În aceste programe trebuie integrate toate schimbările de activitate sau proiectele de dezvoltare a unor noi procedee care ar putea influența obiectivele generale și specifice fixate în prealabil. Programele trebuie analizate în mod regulat și îmbunătățite.

1.4.4 Implementarea acțiunilor planificate

Implementarea programelor de management de mediu presupune:

– definirea unei structuri organizatorice și atribuirea de responsabilități;

– instruirea și conștientizarea personalului;

– comunicarea internă și externă

– documentarea sistemului de management de mediu;

– controlul documentelor;

– controlul operațional;

– prevenirea situațiilor de urgență.

Prin definirea structurii și responsabilităților trebuie să se găsească un răspuns la întrebările:

cine este reprezentantul conducerii?

cine este implicat în sistemul de mediu?

care sunt resursele umane, tehnice și financiare necesare pentru implementarea sistemului de mediu?

care este gradul de responsabilitate pentru fiecare persoană?

Personalul unității economice trebuie să fie instruit pentru a efectua activitățile care generează sau pot avea un impact semnificativ asupra mediului. În acest sens, în primă fază, este necesară detectarea cerințelor de instruire. Un personal instruit în activitatea pe care o desfășoară minimizează riscurile de poluare asupra mediului. Personalul trebuie să fie tot timpul conștient de impacturile semnificative ale activității sale asupra mediului și de efectele pozitive ale îmbunătățirii performanțelor individuale.

Comunicarea este foarte importantă în implementarea acțiunilor planificate. Comunicarea este multidirecțională (ascendentă, descendentă, orizontală, verticală). Comunicarea poate să fie internă sau externă.

Comunicarea internă se poate realiza prin:

– cutie pentru colectarea ideilor;

– sisteme de întrebări – răspunsuri;

– publicații interne;

– reuniuni de informare, etc.

Comunicarea externă este rezultatul unei solicitări din exterior și se referă la politica unității economice de comunicare cu publicul. Ea poate lua mai multe forme:

– articole în publicații de specialitate;

– zile ale porților deschise care prezintă modele de gestiune a impacturilor asupra mediului;

– participări la manifestări publice (reuniuni, conferințe, simpozioane, mese rotunde, etc.);

– raportul anual asupra rezultatelor de mediu, etc.

Unitatea economică trebuie să stabilească și să mențină informațiile, pe suport de hârtie sau informatic pentru:

– a descrie elementele esențiale ale sistemului de management de mediu și interacțiunea lor;

– a indica accesul la documentația conexă.

Nivelul de detaliere a documentației sistemului de management de mediu trebuie să fie suficient pentru a descrie elementele esențiale ale sistemului, interacțiunea lor și pentru a indica modul de acces la informațiile detaliate privind funcționarea fiecărei părți a acestuia.

Această documentație poate cuprinde informațiile despre proces, organigrame, standarde interne, planuri de urgență locale. De asemenea, prin analogie cu implementarea sistemului de management al calității putem vorbi despre manualul de mediu, proceduri, instrucțiuni, procedee operaționale, formulare de înregistrare.

Documentația sistemului de management de mediu trebuie să fie controlată. Documentele trebuie să fie lizibile, datate, ușor identificabile, menținute la zi într-un mod ordonat, arhivate pe o perioadă precizată. Documentele perimate trebuie să fie retrase prompt din toate punctele de difuzare.

Controlul proceselor operaționale are scopul de a controla impacturile semnificative la sursă, pentru a evita ulterior tratarea acestora.

El trebuie să răspundă la întrebările:

– Care sunt activitățile și operațiile care pot fi sursa impacturilor semnificative asupra mediului?

– Care sunt criteriile de operare care ne permit să controlăm operațiile asociate?

– Care sunt furnizorii și subcontractanții implicați?

– Prin ce mijloace putem informa furnizorii și subcontractanții asupra dispozițiilor de urmărit?

– Care sunt mijloacele de urmat de către furnizori și subcontractanții lor?

Prevenirea situațiilor de urgență și a capacității de reacție impune implementarea unor proceduri care să descrie mijloacele de prevenire pentru a se evita producerea acelorași riscuri. Trebuie să se anticipeze reacțiile în fața unor evenimente nedorite.

Prin realizarea acestor proceduri trebuie să se găsească răspunsul la întrebările:

Care sunt riscurile asociate activității unității economice?

Care sunt mijloacele de prevenire pentru fiecare din ele?

Care sunt persoanele din interior și din exterior care intervin în cazul unui accident?

Care sunt măsurile de luat în caz de accident?

Cum se înregistrează accidentele?

Când se realizează testările procedurilor de prevenire?

1.4.5 Verificarea sistemului și corectarea abaterilor

Verificarea sistemului și corectarea abaterilor este un element cheie al sistemului de management de mediu. Această acțiune constă din:

– monitorizare și măsurare;

– audit de sistem de mediu;

– neconformitate, acțiune corectivă și preventivă;

– înregistrări.

Unitatea economică trebuie să stabilească și să mențină proceduri documentate pentru a monitoriza și a măsura, în mod regulat, caracteristicile principale ale operațiilor sale care pot avea un impact semnificativ asupra mediului. Această activitate trebuie să includă păstrarea informațiilor care permit urmărirea performanței, a controalelor operaționale relevante și a conformității cu obiectivele generale și specifice de mediu ale organizației.

În vederea monitorizării și măsurării performanțelor, se utilizează o serie de echipamente de monitorizare. Aceste echipamente trebuie etalonate și întreținute pentru a avea asigurarea validității și exactității rezultatelor obținute.

Auditul de mediu permite să se verifice dacă sistemul de management de mediu corespunde întocmai cerințelor standardului și dacă cerințele interne (proceduri, instrucțiuni, etc.) sunt respectate. El este un mijloc de a face ca ansamblul personalului să adere la demersul de mediu al unității economice, întrucât chiar cei auditați sunt cei care trebuie să corecteze abaterile.

Programul și procedurile de audit cuprind:

– activitățile și domeniile care fac obiectul auditului;

– frecvența auditurilor;

– responsabilitățile asociate realizării și conducerii auditurilor;

– comunicarea rezultatelor auditului;

– competența auditorului;

– modul de conducere a auditului.

Auditurile pot fi realizate de către personalul propriu al unității economice și / sau de către persoane din exterior.

Unitatea economică trebuie să stabilească și să mențină o procedură documentată pentru evaluarea periodică a conformității cu reglementările și legislația de mediu în vigoare. În aceste proceduri sunt definite responsabilitățile, modul de tratare și analizare a neconformității, adoptarea de măsuri în vederea reducerii oricărui impact produs, inițierea și finalizarea acțiunilor corective și preventive. Orice acțiune corectivă sau preventivă întreprinsă pentru eliminarea cauzelor neconformităților existente sau posibile trebuie adaptată la importanța problemelor și trebuie să fie proporțională cu impactul produs asupra mediului.

În caz de neconformitate este recomandabil:

– să se ia măsuri de reducere a oricărui eventual impact;

– să se cerceteze din nou cauzele abaterii detectate;

– să se implementeze acțiuni corective pentru a se evita reapariția sa;

– să se definească acțiuni preventive pentru a se evita apariția sa la alte niveluri.

Înregistrările permit funcțiilor responsabile cu sistemul de management de mediu să controleze eficacitatea și atingerea obiectivelor generale și specifice.

Înregistrările referitoare la mediu pot include:

– informații despre legislația de mediu aplicabilă sau alte cerințe;

– înregistrările reclamațiilor;

– înregistrările referitoare la instruiri;

– informații asupra proceselor aplicate;

– informații asupra produsului;

– înregistrări referitoare la inspecții, întrețineri, etalonări;

– informații pertinente privind contractanții și furnizorii;

– rapoarte cu privire la incidente;

– informații cu privire la pregătirea pentru situații de urgență și a capacității de răspuns;

– informații despre aspectele semnificative de mediu;

– rezultatele auditurilor;

– analize efectuate de conducere.

Fiecare din aceste înregistrări trebuie să constituie obiectul unei gestionări corespunzătoare. Trebuie să se stabilească proceduri de identificare, de menținere și de scoatere din uz a înregistrărilor referitoare la mediu, precum și durata de conservare a documentelor.

Informațiile considerate confidențiale, referitoare la activitatea unității economice, vor fi tratate în mod corespunzător.

1.4.6 Validarea funcționarii sistemului

Conducerea unității economice trebuie să analizeze sistemul de management de mediu la intervale pe care și le fixează, pentru a se asigura că acesta este în permanență corespunzător, adecvat și eficient. Această analiză trebuie să abordeze eventualele necesități de schimbare a politicii de mediu, a obiectivelor și a altor elemente ale sistemului de management de mediu, ca urmare a rezultatelor auditurilor sistemului, a modificărilor circumstanțelor și în cadrul angajamentului de îmbunătățire continuă.

Se recomandă ca politica, obiectivele și procedurile să fie analizate de persoane care au participat și la definirea lor.

Rezultatele și deciziile luate în cursul analizei efectuate de conducere asupra funcționării sistemului de management de mediu sunt înregistrate într-un raport.

Analizele conducerii asupra sistemului de management de mediu se pot face concomitent cu cele legate de calitate, dar concluziile prezentate în rapoarte trebuie să fie totuși separate.

1.4.7 Familia Standardelor ISO 14.000

Standardele internaționale referitoare la managementul de mediu sunt destinate să furnizeze organizațiilor interesate elementele unui sistem de management de mediu, elemente care pot fi integrate și altor cerințe de management, pentru sprijinirea organizațiilor în atingerea obiectivelor legate de mediu și a celor economice.

Seria standardelor ISO 14.000 regrupează mai multe standarde care vizează îmbunătățirea rezultatelor unei organizații în domeniul mediului înconjurător.

Din această familie fac parte:

NF EN ISO 14.001 (standard românesc echivalent – SR EN ISO 14.001): Sistemul de management de mediu. Ghid privind principiile, sistemele și tehnicile aplicate;

NF EN ISO 14.010 (standard românesc echivalent – SR EN ISO 14.010): Ghid pentru audit de mediu. Principii generale;

NF EN ISO 14.011 (standard românesc echivalent – SR EN ISO 14.011): Ghid pentru audit de mediu. Procedura de audit. Auditul sistemelor de management de mediu;

NF EN ISO 14.012 (standard românesc echivalent – SR EN ISO 14.010): Ghid pentru audit de mediu. Criterii de calificare pentru auditorii de mediu.

Standardul European ISO 14.000 a fost adoptat de CEN (Comitetul European de Standardizare), iar versiunea românească a fost elaborată de Comitetul Tehnic ISO în colaborare cu CEN.

Standardul 14.001 este aplicabil oricărei organizații care dorește:

– să implementeze, să mențină și să îmbunătățească un sistem de mediu;

– să se asigure de conformitatea cu politica de mediu;

– să demonstreze această conformitate altora;

– certificarea (înregistrarea) sistemului său de management de către un organism exterior;

– să realizeze o autoevaluare a conformității cu standardul internațional.

Potrivit standardului ISO 14011 efectuarea unui audit al sistemului de management de mediu conține aceleași etape ca cele recomandate de standardele ISO sistemului de calitate, respectiv: declanșarea, pregătirea și realizarea auditului, elaborarea acestuia și încheierea auditului. Raportul de audit trebuie să conțină toate cazurile de neconformitate, precum și măsurile corective necesare.

Capitol 2

SISTEMUL ENERGETIC NAȚIONAL

2.1 Analiza evoluției energetice românești în perspectiva orizontului de prognoză 2025

Plecând de la cunoașterea datelor de evoluție a energeticii românești putem aprecia că sistemul Energetic Național s-a format începând cu puteri instalate nesemnificative și a ajuns la începutul anului 1990 la o putere instalată de 24.000 MW care n-a fost utilizată rațional ceea ce a influențat efectul util la vârful maxim de consum să coboare în prezent la 8.000 MW. Revigorarea structurii sistemului energetic românesc începe cu inițierea reformei economice declanșată prin “Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România” completată ulterior cu recomandările Uniunii Europene. În evoluția energeticii românești distingem două etape definitorii ale schimbărilor structurile, și anume: etapa (1950÷1990) și etapa (1991÷2025). În prima etapă a dominat conceptul de monopol a producției resimțit la nivelul vânzărilor de resurse energetice inclusiv asupra vânzării energiei electrice, iar în etapa a doua a început cu oarecare întârziere construcția pieței și a bursei de energie la nivelul Sistemului Energetic Național.

Sectorul energetic ca furnizor al energiei electrice aparține sferei de utilități destinate consumatorilor energetici sub forma unor servicii publice. Acest serviciu a declanșat în ultima etapă prestări de activități la costuri minime, dar acest deziderat nu și-a atins scopul întrucât poate n-a căpătat dimensiunile concurențiale dinamice care să forțeze producătorii și distribuitorii să-și construiască prețurile energiei plecând de la costurile generate de evenimentele reale din cadru centralelor, rețelelor și a distribuției.

Depășirea acestor dificultăți s-a realizat prin trecerea unităților energetice din sfera integrării lor pe verticală la noul model cu componente separate producției (P), transportului (T) și distribuției (D). La nivelul acestor modele separate se pot organiza centre de cost-profit ceea ce formează un demers concurențial cel puțin la nivelul surselor de producere a energiei. În continuare, competiția va cuprinde toate sectoarele de activitate având drept arbitru Operatorul Comercial. Un pas dinamic al dezvoltării competiției constă în privatizarea centralelor electrice și a furnizării energiei întrucât rețele electrice ca monopol natural nu pot fi privatizate. În acest context consumatorii ca agenți componenți ai pieței și bursei de energie se pot împărți în etapa actuală în consumatori captivi și consumatori liberi (ultimii își pot alege furnizorii de energie). Structura pieței de energie la nivelul Sistemului Energetic Național are următoarea componență: producătorii de energie integrați sau independenți, piața poate avea un cumpărător unic sau mai mulți. Arbitrul pieței producătorilor corelați cu consumatorii este Operatorul Comercial; care prin Operatorul de Sistem asigură accesul regimentat al tuturor agenților la rețea; distribuitorii și revânzătorii pot fi integrați sau independenți; consumatorii pot fi eligibili sau captivi. Piața de energie electrică poate fi reglementată sau liberalizată. Procesul de liberalizare a pieței românești de energie este în creștere și va atinge o deschidere de 100% pe perioada de prognoză considerată (2005÷2025).

Studiul evoluției sistemelor energetice evidențiază convergența graduală a conceptelor despre structura energetică centralizată spre un model cu trei componente, și anume: modelul de producție, modelul de transport și modelul de distribuție.

Analiza evoluției Sistemului Energetic Național trebuie să treacă în revistă curentele care au dominat energetica mondială. Astfel până în anii 1990, curentul dominant impunea ideea de-a crea sisteme integrate vertical mergând de la monopolul natural la monopolul politic. După 1990 s-a pus capăt acestui demers monopolist și s-a dat cale liberă curentului liberal care a propus un serviciu public independent de structura pieței. Privatizarea unor companii de energie în unele țări europene și americane au evidențiat conceptele economice ale doctrinei liberale și au permis trecerea la desființarea monopolurilor inclusiv liberalizarea prețurilor energiei electrice. Totodată s-a trecut la constituirea pieței libere a energiei electrice. Forurile românești de conducere a economiei de tranziție au acceptat curentul liberal și au trecut la realizarea reformei sectorului energetic din țara noastră.

În urma publicării Directivei Europene noi care completează aspectele esențiale ale concepției liberale de restructurare a sistemelor de energie s-a ajuns la următoarele orientări: energia electrică este o marfă supusă condițiilor concurențiale ale pieței, iar serviciul public trebuie să fie la dispoziția consumatorilor liberi sau captivi pentru a realiza activități de calitate la prețuri concurențiale; monopolul natural a fost păstrat numai la nivelul rețelelor de transport, iar celelalte module (producție și furnizare a energiei) trec prin focurile concurenței dinamice; privatizarea companiilor energetice permite protejarea consumatorilor de efectele nocive ale exercitării monopolului de stat; declanșarea acțiunii legii cererii și a ofertei va stimula concurența și va permite scăderea prețurilor energiei și a serviciilor de sistem.

Evoluția energeticii românești în perioada de tranziție și în perspectiva anilor 2025 se prezintă sintetic, astfel:

– Restructurarea unităților de coordonare a producției, transportului și distribuției energiei și crearea unor societăți comerciale cum ar fi Combinatul Energetic Craiova, Rovinari, Turceni, Societățile Termoelectrica, Nuclearo-electrica, Hidroelectrica, Electrica care conduc filialele și sucursalele energetice din teritoriu.

– Începerea privatizării unor filiale energetice de distribuție și a unor unități de producție.

– Crearea și dezvoltarea unei pieței de energie prin reformarea profundă a sistemului existent și întărirea viabilității financiare a companiilor noi.

– Realizarea interconexiunii Sistemului Energetic Național cu Sistemul Energetic European.

– Adaptarea documentului – “Foaia de parcurs din domeniul energetic românesc” care prevede aplicarea unor politici bazate pe directive comerciale europene și ține seama de apariția pieței regionale de energie în Europa de Sud-Est.

– Transpunerea în cadrul Sistemului Energetic Național a noii Directive Europene privind separarea activităților de bază producere, transport și distribuție a energiei electrice a permis legiferarea: accesul reglementat al terților la rețea și a participanților la piața de energie.

– S-a înființat și dezvoltat Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei cu finanțare extrabugetară.

– S-a creat Administratorul pieței de energie denumit Operatorul Comercial.

– A fost elaborată prognoza energeticii naționale pe perioada (2005÷2015) și (2016÷2025). Astfel, consumul final de energie în anul 2015 va atinge pragul de 57,6 [TWh], iar în anul 2025 acest indicator practic se va dubla.

Analizând aspectele calitative ale evoluției sectorului energetic românesc se ajunge la următorul șir de precizări: consumului de energie electrică a solicitat o putere la vârf de circa trei ori mai mică în anul 2005 față de anul 1989; creșterea puterii instalate până la 30.000 MW la nivelul anului 2025 trebuie însoțită de crearea zonelor de consum astfel încât eficiența acestei dezvoltări să fie pozitivă; separarea financiară a componentelor producție, transport și distribuție nu duce la creșterea fondurilor ci la diminuarea puterii acestora față de ansamblul integrat; aplicarea reformei și liberalizării pieței de energie este îngreunată de practica neachitării la timp a facturilor pentru energia consumată fie din neglijență fie din cauza creșterii tarifelor energetice peste nivelul de venituri ale consumatorilor; piața reglementată va fi cu greu înlocuită cu piața liberă a energiei dacă nu va crește puterea de cumpărare a consumatorilor din structura pieței concurențiale.

2.2 Legislația în România

2.2.1 Analiza legislației naționale în domeniul energiei în ideea deschiderii Sistemului Energetic Național către piața concrențială

Analiza legislației românești din domeniul energiei se poate face pertinent dacă se pleacă de la coordonatele “Strategiei Naționale de Dezvoltare Energetică a României pe orizontul 2025”. Această strategie croită pe tendințele consemnate în Cartea Verde a Uniunii Europene trebuie să reflecte următoarele orientări esențiale:

– Integrarea în Uniunea Europeană nu poate avea loc fără realizarea unei creșteri economic accelerate, stabile și de durată cu ritmuri superioare mediei comunitare.

– Integrarea industriei energetice în structurile europene reclamă dezvoltarea durabilă a acestui domeniu în concert cu creșterea tehnică și economică a economiei naționale.

– Accelerarea privatizării în vederea creării unor structuri cu capacități concurențiale sporite.

– Intensificarea restructurării industriei energetice chiar dacă acest demers reclamă investiții mari.

– Strategia energetică trebuie susținută de legi privind privatizarea și asigurarea funcționării stabile pe termen mediu a tuturor instalațiilor energetice.

– Introducerea graduală a mecanismelor de piață concurețială integrată cu producția de energie. Acest demers urmărește crearea unei pieței performante de energie pe baza principiilor dezvoltării durabile în condiții de siguranță în alimentarea consumatorilor energetici cu respectarea standardelor de protecție a mediului.

– Consemnarea în demersurile legislative a schimbărilor care înlesnesc trecerea la economia de piață. Acestea pot fi schimbări exterioare care se impun prin legi și schimbări interioare care se referă la reproiectarea structurilor din cadrul companiilor energetice și la reconfigurarea resurselor umane.

– Elaborarea legislației primare (ordonanțe, legi ale energiei, programe energetice etc.) și aplicarea acesteia prin metodologii explicative, regulamente ceea ce constituie generic legislația secundară.

– Cunoașterea și aplicarea în cadrul energeticii naționale a documentelor care reflectă “AQ-ul Comunitar”.

Principalele probleme legislative care trebuie reflectate și susținute prin acte normative sunt următoarele:

– Crearea pieței libere și a bursei de energie concurențiale.

– Analizarea posibilităților concrete de liberalizare a pieței și bursei de energie din cadrul Sistemului Energetic Național.

– Introducerea și extinderea reformei la toate nivelele și companiilor energetice cu excepția instalațiilor declarate monopol natural.

– Crearea unor legi noi care să acopere domeniile necuprinse în legea energiei.

– Analiză legislației existente în vederea perfecționării conținutului și a structurii sale ținând cont de noua Directivă Europeană elaborată în domeniul energetic.

– Inițierea și dezvoltarea programelor legislative de utilizare eficientă a energiei și de promovare a surselor energetice regenerabile.

– Perfecționarea legislației primare și secundare privind funcționarea pieței serviciilor.

Prin legea de formare a pieței și bursei energiei și transformarea lor în structuri libere trebuie avute în vedre următoarele schimbări semnificative :

– Corporatizarea companiilor energetice în forme juridice de societăți comerciale orientate spre profit.

– Privatizarea rapidă și totală a firmelor energetice în vederea creării climatului de afaceri concurențiale.

– Dereglementarea reclamă reducerea implicării și controlului de către stat a activităților din cadrul companiilor energetice.

– Introducerea intensivă și extensivă a competiției în ideea ca toți consumatorii să poată alege furnizorii de energie.

– Deschiderea pieței de energie este dictată de nevoile de susținere a capitalului autohton, de posibilitățile de finanțare a investițiilor și de acceptarea unui nivel de risc acceptabil.

– Necesitatea reformelor este determinată de acordurile încheiate cu forurile europene și de exigențele instalațiilor de finanțare internaționale inclusiv de schimbările în curs de desfășurare pe plan mondial.

Aderarea țării noastre la structurile energetice continentale implică cunoașterea și aplicarea următoarelor documente: cunoașterea și aplicarea directivei “Piața Internă de Energie – COM (88) 238”; înțelegerea și difuzarea directivei “Cartea Europeană a Energiei”; studierea și aplicarea noii Directive europene 2003/54/CE; armonizarea legislației interne cu cea europeană etc.

În privința armonizării legislației naturale din domeniul energiei cu legislația comunitară trebuie avute în vedere următoarele documente:

– Strategia Energetică a României elaborată pe orizontul 2025 a luat în considerație următoarele orientări: schimbările previzibile în cererea de energie; propunerile din cadrul Studiului de Opțiuni Beechtel Internațional aplicabile sectorului energetic românesc; corelarea cererilor de energie cu ofertele realizate în condițiile ordinului de merit obținut de centralele electrice românești și au fost precizate instrumentele și căile de realizare a prevederilor strategice din acest document legislativ.

Ritmul mediu de creștere a Produsului Intern Brut pentru a putea obține rezultate benefice din aplicarea acestei strategii este de 6,5% ceea ce asigură și pragul minim de intrare a țării noastre în Uniunea Europeană.

Principalele probleme dezvoltate în cadrul acestei strategii sunt următoarele: realizarea unei producții durabile care să satisfacă necesarul de energie la un preț competitiv în condiții de siguranță, calitate și utilizarea eficientă a resurselor, dar cu o limitare severă a impactului asupra mediului.

A doua problemă prezentată în acest document se referă la crearea unei piețe eficiente de energie care se va dezvolta spre o piață liberă. Alte probleme care trebuie punctate se referă la desfășurarea schimbărilor (restructurare-privatizare) condiționate de acoperirea acțiunilor prin investiții și de obținerea unor rezultate semnificative datorate unui management performant; proiectarea unor tarife concurențiale care generează profituri maxime; desființarea monopolului de stat și păstrarea monopolului natural; renunțarea la integrarea pe verticală a unităților din Sistemului Energetic Național și deschiderea sectorului energetic spre piața de energie inclusiv introducerea noului mecanism economico-financiar bazat pe coordonatele matematice ale cercetărilor operaționale.

Ordonanța de constituire a Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei precizează domeniile de activitate care se pot prezenta sintetic astfel:

– emiterea de reglementări privind tarifele și contractele pentru energia electrică și termică, pe baza avizului Oficiului Concurenței, în condițiile prevederilor legii concurenței nr. 21/1996;

– emiterea, refuzul acesteia, suspendarea sau retragerea autorizațiilor, permiselor și licențelor;

– asigurarea alimentării cu energie electrică și termică, în condiții de maximă siguranță și calitate;

– prevenirea abuzului de poziție dominantă pe piață;

– crearea sistemului de diseminare a informațiilor necesare în procesul de planificare, precum și în stabilirea soluțiilor de creștere a eficienței energetice;

– emiterea de regulamente, norme și instrumente privind funcționarea sistemului electroenergetic național;

– soluționarea litigiilor precontractuale și aplicarea de sancțiuni prevăzute de lege pentru nerespectarea prevederilor cuprinse în hotărârile “Agenției Naționale de Reglementări Energetice”.

Legislația primară și secundară care reglementează formarea și funcționarea pieței serviciilor trebuie reînnoită continuu pentru a surprinde schimbările holistice. Cadrul legislativ creat în domeniul companiilor energetice românești a impulsionat evoluția acestor unități spre piața serviciilor. Funcționarea noului mecanism economico-financiar a permis unităților energetice să se adapteze noilor tendințe de combatere a concurenței neloiale folosind următoarele componente ale activității de management:

– cunoașterea, însușirea și aplicarea selectivă și pragmatică a legislației primare și secundare referitoare la domeniile de activitate ale proiectării și exploatării obiectivelor energetice;

– stabilirea tacticii și strategiei de marketing;

– elaborarea și implementarea unui sistem de conducere și asigurare a calității în condiții de competitivitate în conformitate cu prevederile O.G. 38/1998, și a standardului SR EN ISO 9001 referitoare la asigurarea calității în proiectare și dezvoltare, producție, montaj și servicii pe baza unui program de asigurare a calității;

– organizarea informării prompte atât asupra anunțurilor de intenție cât și asupra anunțurilor de participare la licitații (deschise, restrânse sau prin negociere competitivă) în vederea întocmirii ofertelor în condițiile respectării cu fidelitate a prevederilor legislației și a cerințelor formulate de autoritățile contractante;

– organizarea unui sistem informațional eficient, folosind facilitățile oferite de rețeaua de calculatoare de care dispune instituția, sistem care să permită editarea cu promptitudine a documentelor necesare tipizate sau care nu intră în componența dosarului de ofertă dar care răspund cerințelor formulate de autoritățile contractante;

– formarea unei noi culturi a organizației care reprezintă un ansamblu de principii, de atitudini, reflexe și valori acceptate care determină modul în care personalul acționează și interacționează și care influențează în mod determinant modul în care angajații participă la executarea sarcinilor care le revin. Așa cum se arată în legislație, cultura unei organizații este funcțională dacă susține în mod pozitiv realizarea obiectivelor organizației și este disfuncțională dacă împiedică organizația să opereze în mod eficient.

Reglementarea pieței interne în contextul noii directive Europene 2003/54/CE poate fi realizată fără riscuri dacă se respectă prevederile acestui document programatic.

Directiva Europeană mai prevede obligația statelor membre de-a crea organisme de control și de asigurare a transparenței astfel încât să se evite orice abuz de dominare prin speculă a situațiilor care contravin intereselor consumatorilor energeticieni.

2.1.2 Încadrarea legislației europene în Sistemul Energetic Național

Plecând de la aprecierile Uniunii europene referitor la faptul că România nu alocă resursele necesare pentru îmbunătățirea eficienței energiei, în general, inclusiv pe baza promovării surselor regenerabile și analizând situația din Sistemul Energetic Național rezultă că din acest punct de vedere specialiștii din domeniul energiei au încă multe lucruri de făcut chiar dacă producția de energie din centralele hidroelectrice acoperă 28% din cererea consumului național. Cititorul atent al noii Directive Europene reține faptul că acest document precizează măsurile de încurajare a producției de energie electrică din surse regenerabile și evidențiază măsurile de creștere a eficienței energiei la nivelul societăților care utilizează intensiv centralele hidro-electrice la acoperirea prioritară a cererii clienților energetici.

Prevederile Directivei Europene trebuie aplicate în corelare cu alte elemente ale AQ-ului comunitar cum ar fi: reducerea poluării mediului și reglementările privind crearea, dezvoltarea și funcționarea pieței interne de energie. La aceste se adaugă creșterea siguranței în alimentare cu energie a consumatorilor și scăderea dependenței față de importurile de energie, respectiv dependența față de importul de resurse energetice fosile. Aceste prevederi se pot aplica în Sistemul Energetic Național dacă în legislația românească s-ar introduce facilități în construcția unităților care folosesc surse regenerabile de producere a energiei și care pot pătrunde nestingherit pe piața și bursa internă de energie.

Mai importantă este analiza dinamicii de contribuție a resurselor regenerabile la acoperirea curbelor de sarcină. Creșterea dinamicii de acoperire a cererilor de energie din surse regenerabile de la simplu la dublu așa cum prevede Directiva Europeană se va ilustra pe baza următoarelor scenarii:

Primul scenariu prevede un ritm de creștere de 2,3% a consumului de energie; punerea în funcțiune a 700 MW putere instalată în centrale hidroelectrice de mare putere; creșterea cotei de energie produsă cu grupuri geotermale, solare inclusiv grupuri hidro de mică putere și un grup eolian de circa 10 MW. Indicatorii pentru anul 2010 se prezintă astfel: sursele regenerabile acoperă consumul de energie în proporție de 9,3% cu centrale mari și 6,1% fără acestea în primă variantă. În varianta a doua, presupunem că sursele regenerabile formate cu aportul marilor centrale hidroelectrice acoperă 28,6% din consumul energetic național și numai 0,62% fără aportul centralelor hidroelectrice de mare putere. Dacă nu există legiferate măsurile de încurajare a folosirii resurselor regenerabile atunci contribuția acestora la acoperirea consumului de energie va scădea.

Scenariul al doilea se construiește în ideea creșterii aportului resurselor regenerabile la acoperirea curbelor de consum energetic național pentru anul 2010. Pentru acest demers se prevăd următoarele participații: centrale hidroelectrice de mare putere de 700 MW; grupuri hidro de mică putere 430 MW; centrale eoliene 12 MW; centrale cu cogenerare de 600 MW; o putere de 143 PJ obținută prin folosirea biomasei, a surselor geotermale și a sursei solare. Indicatorii pentru anul 2010 se prezintă astfel: acoperirea consumului național în proporție de 11% când se apelează la centrale hidro mari și de 7,8% fără aceste unități respectiv 32% cu CHE mari și 5,6% fără CHE mari.

Scenariul al doilea se apropie de ținta propusă pentru Sistemul Energetic Național de (5÷6)% ca sursele regenerabile să acopere consumul brut de energie.

În țările Uniunii Europene mecanismele de încurajare pentru folosirea resurselor regenerabile este dictată de prețul cu care se vinde energie preluată de consumator .

În urnele state europene se merge pe fixarea cotei de acoperire a consumului național in sursele regenerabile, iar în altele se aplică o soluție combinată plus prețul energiei.

Modurile de încurajare a folosirii surselor regenerabile la acoperirea consumului brut de energie se prezintă în tabelul (2.1.2-1).

Tabelul 2.1.2-1 Modurile de încurajare a folosirii surselor regenerabile

Influența utilizării resurselor regenerabile asupra tarifelor energetice în anul 2010 va permite stoparea creșterii prețurilor la un nivel care nu depășește în cadrul Sistemul Energetic Național 53%.

Costurile energiei electrice produsă din diverse surse ajung la nivele competitive în țările Uniunii Europene care folosesc tehnologii clasice performante cu costurile realizate în cazul apelării la surse regenerabile (excepție fac unitățile care sunt alimentare cu resurse fosile și nu au tehnologii performante și nu fac apel la un management eficient). Compararea costurilor realizate în țările Europene se poate urmării în tabelul (2.1.2-2).

Tabelul 2.1.2-2 – Compararea costurilor realizate în țările Europene

În ceea ce privește dispecerizarea energiei produsă din surse regenerabile inclusiv reglementarea aspectelor comerciale este necesar să se introducă în legislație următoarele aspecte: preluarea integrală a energiei produsă din surse regenerabile la locul deservit de furnizor care o distribuie consumatorilor din zonă; crearea unui mecanism simplificat de acces la piața de energie; dispecerizarea cu prioritate a acestor surse; crearea unor facilități pentru autoproducătorii care folosesc pentru producerea energiei surse regenerabile.

În această ordine de probleme și idei pe care le promovează noua Directivă Europeană ar fi util demersului românesc transpunerea acestor orientări în cadrul legislației naționale respectiv în regulamentele și publicate de Autoritatea Națională de Reglementări în domeniul Energiei.

2.3 Surse si resurse

2.3.1 Topologie

Potrivit cercetarilor, consumul de energie electrica în România este unul dintre cele mai ridicate din Europa Centrala si de Est. Îmbunatatirea managementului energiei ar putea fi un factor direct de crestere economica, de reducere a poluarii si de economisire a resurselor astfel încât acestea sa fie folosite într-un mod cât mai productiv. În acest context, resursele de energii alternative a ajuns a fi o preocupare majora la nivel global.

Prin „energie alternativa sau regenerabila“ se întelege energia derivata dintr-un larg spectru de resurse, toate având capacitatea de a se reînnoi, ca de exemplu: energia hidraulica, solara, eoliana, geotermala si din biomasa (resturi menajere, municipale, din industrie si din agricultura). Aceste resurse de energie pot fi utilizate pentru generarea de energie electrica în toate sectoarele de activitate, pentru generarea de energie termica necesara proceselor industriale si încalzirii locuintelor, pentru producerea de combustibili necesari transporturilor.

Ca tipuri de surse regenerabile de energie amintim:

• energia solara – utilizata la producerea de caldura prin metode de conversie pasiva sau activa sau la furnizarea de energie electrica prin sisteme fotovoltaice;

• energia eoliana – utilizata la producerea de energie electrica cu grupuri aerogeneratoare;

• hidroenergia – centrale hidroelectrice cu o putere instalata mai mica sau egala cu 10 MW ("hidroenergia mica"), respectiv centrale hidroelectrice cu o putere instalata mai mare de 10 MW ("hidroenergia mare");

• biomasa – provine din reziduuri de la exploatari forestiere si agricole, deseuri din prelucrarea lemnului si alte produse;

biogazul este rezultatul fermentarii în regim anaerob a dejectiilor animaliere sau de la statiile de epurare orasenesti;

• energia geotermala – energia înmagazinata în depozite si zacaminte hidrogeotermale subterane, exploatabila cu tehnologii speciale de foraj si extractie.

2.3.2 Potentialul energetic al surselor regenerabile de energie din România

a) Energia solara

Când vorbim de energii alternative, accentul se pune mai ales pe energia solara, resursa foarte putin utilizata în prezent, în conditiile în care valoarea totala a energiei solare interceptata de pamânt este de 15000 ori mai mare decât necesarul curent la nivel global. Un argument semnificativ pentru acest tip de resursa este si acela ca utilizarea instalatiilor solare pentru sustinerea încalzirii are un efect pozitiv asupra mediului înconjurator: prin acoperirea cu celule solare a tuturor acoperisurilor si suprafetelor îndreptate spre sud (si lipsite de umbra) s-ar putea asigura 20% din necesarul de curent

electric.

Cum putem profita de energia solara în cel mai ieftin mod posibil?

Într-o oarecare masura orice casa este încalzita de soare, dar unele dintre ele sunt proiectate pentru a folosi cât mai bine aceasta sursa de energie gratuita. Astfel, puteti alege casele cu ferestre mari în partea unde cad razele soarelui la amiaza, iar pe partea mai racoroasa, mai mici. În multe locuri se monteaza obloane sau jaluzele confectionate din material izolat termic care se închid noaptea, astfel încât se pastreze caldura primita în timpul zilei. Aceasta se numeste folosirea pasiva a energiei solare. De asemenea, puteti folosi energia solara la încalzirea apei. Lumina soarelui încalzeste apa rece care curge prin panourile plate si închise, numite colectoare. De obicei se monteaza pe acoperisul caselor, sub un unghi care sa permia absorbtia unei cantitati cât mai mari de energie.

Panourile solare – o solutie eficienta pentru reducerea consumului energetic În locurile mai greu accesibile, mai izolate de lume, cea mai mare parte a curentului necesar unei gospodarii este furnizata de panourile solare. O parte din curentul astfel generat este folosit pentru incarcarea unor acumulatori, astfel alimentarea cu energie electrica nu se întrerupe odata cu lasarea serii.

b) Energia eoliana

Privind energia eoliană a României, au fost identificate cinci zone eoliene, în funcție de condițiile de mediu si topogeografice, luând în considerare nivelul potentialului energetic al resurselor de acest tip la înaltimea medie de 50 metri și peste. Cercetarile arată că, în România, potențialul energetic eolian este cel mai favorabil pe litoralul Mării Negre, în zone montane și podișuri din Moldova sau Dobrogea.

c) Energia termofotovoltaică

O metodă relativ noua de producere a energiei electrice ce se bazează pe celule de combustie care convertesc energia termică sau radiațiile infraroșii, produse prin arderea gazelor naturale sau prin concentrarea energiei solare, în energie electrică. Elementul de bază al noii metode este o celula solidă de combustie cu oxizi, iar producția de energie se

realizează prin conversia chimică a substanțelor, și nu prin ardere. Gazul natural desulfurizat, la o temperatură de 1000°C, este adus în proximitatea unor celule termofotovoltaice formând astfel pile de combustie, în care moleculele se „rup“ si se separă în hidrogen și oxid de carbon. Hidrogenul se unește cu oxigenul din aer pentru a forma apă si electroni ce genereaza curentul electric.

Procesul de producere al energiei electrice este similar cu inversul procesului de electroliză.

d) Biomasa

Biomasa reprezintă componentul vegetal al naturii. Ca formă de păstrare a energiei solare în formă chimică, biomasa este unul din cele mai populare și universale resurse. Ea asigură nu doar hrana, ci și energie, materiale de construcție, hârtie, țesaturi, medicamente si substanțe chimice. Biomasa este utilizată în scopuri energetice din momentul descoperirii de către om a focului. Astazi combustibilul din biomasă poate fi utilizat în diferite scopuri – de la încalzirea încăperilor pâna la producerea energiei electrice si a combustibililor pentru automobile.

Centralele energetice bazate pe biomasă produc energie prin valorificarea reziduurilor agricole, industriale sau menajere, în arzatoare, alaturi de carbune, țiței sau gaze, sau prin convertirea biomasei în gaze combustibile care pot substitui arderea gazelor naturale.

Utilizarea biomasei a crescut mult în ultimul timp. În unele state dezvoltate biomasa este utilizata intens, spre exemplu, Suedia, care îsi asigură 15% din necesitatea electrica în surse energetice primare. În SUA 4% din energie este obtinuta din biomasă, aproape de cantitatea obtinuta la statiile atomo-electrice. Biomasa cu ușurința poate asigura peste 20% din necesitatile energetice ale unei tari. De asemenea utilizarea biomasei la producerea etanolului poate micșora importul petrolului cu 50%.

Suntem însa destul de departe de Europa în domeniul energiei "curate". În Europa exista 34.000 MW instalații în turbine eoliene, care produc aproximativ 70 TWh, în timp ce în România sunt în funcțiune 900 kW. În Europa există 14 milioane mp de panouri solar-termale, iar în România sunt mai putin de 4.000 mp. În doar cinci orașe din țara, agentul termic necesar încalzirii locuintelor se produce din rumegus; exista un singur fabricant de ulei de floarea-soarelui care îsi asigura aburul tehnologic prin arderea cojilor de seminte; doar în doua localitati din tara – în Pasul Tihuta, în Muntii Cibinului si pe Valea Sebesului – exista celule fotovoltaice care asigura energia electrica necesara câte unei locuinte sau cabane; de asemenea, în ceea ce priveste energia eoliana, ne putem lauda doar cu parcul industrial de la Ploiesti care beneficiaza de energie electrica furnizata de turbina eoliana cu putere de 660 kW amplasata în apropiere.

Datele de mai sus sunt cu adevarat îngrijoratoare având în vedere noile reglementari în domeniu: pe 18 august 2005 s-a adoptat o noua Hotarâre de Guvern, potrivit careia ținta nationala privind ponderea de energie electrica produsa de surse regenerabile de energie pentru 2010 s-a majorat de la 30% la 33%”. Actul normativ reprezinta transpunerea în legislatie a unui angajament asumat de România în 2004, în cadrul negocierilor de aderare, prin care se preia o directiva europeana privind promovarea productiei de energie electrica din surse regenerabile de energie pe piata interna de energie.

În plus, în ciuda succeselor obtinute în dezvoltarea tehnologiei de producere a energiei din surse energetice regenerabile, costul energiei electrice obtinute din aceste resurse este înca mai mare decât costul energiei electrice generate prin arderea combustibililor fosili. Costul energiei electrice generate din resurse regenerabile ar putea fi mai mic daca cheltuielile indirecte (depoluarea mediului, costuri medicale, costuri de securizare a energiei) generate în procesul producerii energiei electrice prin arderea combustibililor fosili ar fi incluse în costul unitatii de energie electrica.

În acelasi timp însa, gradul de utilizare a energiilor regenerabile s-a îmbunatatit mult în ultimii ani, beneficiind în mai multe tari de sprijin direct din partea guvernelor.

Desi este riscant sa se faca previziuni stiintifice, institutiile de renume considera ca energia regenerabila va veni în prim-plan si va juca un rol important în lumea de mâine, începând cu acest deceniu al mileniului al treilea.

România are un potential bun al surselor regenerabile de energie. De asemenea, s-a acumulat o experienta deosebita în cadrul activitatilor de cercetare – dezvoltare din domeniu. Prin proiecte demonstrative de succes se poate recâstiga încrederea în tehnologia surselor regenerabile si se poate verifica gradul de economie al acestora.

Pentru valorificarea potentialului surselor regenerabile de energie, urmatoarele cerinte de baza trebuie îndeplinite:

• depasirea principalelor bariere în calea dezvoltarii surselor regenerabile de energie: costuri, eficienta sistemelor si

institutionala;

• alinierea la reglementarile si procedurile specifice UE în domeniu;

• integrarea sistemelor regenerabile în sistemele energetice nationale.

2.4 Modele tarifare

2.4.1 Tarife în concepția costurilor marginale la nivelul pieței concurențiale

Funcțiile cere – ofertă și interacțiunea acestora în cadrul unei piețe, cantitatea de produse depinde de o serie întreagă de factori. Funcția cererii exprimă dependența dintre cantitatea dintr-un anumit produs cerut și diverși parametri de care ea depinde:

px = prețul produsului x;

pc = prețul unor produse complementare;

V = venitul cumpărătorului;

= alți factori.

Funcția cererii poate fi scrisă printr-o relație de forma:

Dx = Dx (px, pc, V, )

Dintre toți factorii, rolul principal îl deține px prețul produsului respectiv și din această cauză interesează în special variația cantității cerute funcție de prețul px atunci când restul parametrilor sunt menținuți constanți:

Dx = Dx (px pc, V, )

În general, funcția cererii este o funcție particulară a cărei curbă este reprezentată în figura următoare:

Fig. 2.4.1 Diagrama interacțiunii cerere – ofertă

unde:

p = prețul;

Q = cantitatea;

Dx = funcția cererii;

Sx = funcția ofertei.

Trebuie făcută distincție între cantitatea cerută care reprezintă suma produselor pe care piața este dispusă să o cumpere la un anumit preț și cererea care reprezintă cantitățile cerute de piață pentru diversele prețuri stabilite.

Curba cererii are o alură descrescătoare și aceasta este în special rezultatul a două efecte:

• Efectul de atragere: dacă se fixează un preț mic sunt atrași noi cumpărători;

• Efectul substituției: dacă se fixează un preț mai mic. Prețul, în comparație cu cel al altor produse concurențiale, devine mai mic și atunci are loc un proces de substituție a produselor concurențiale cu produsul în cauză.

Curba cererii este specifică unui anumit moment, iar o evoluție a cererii în timp trebuie privită ca o deplasare a curbei și nu ca o modificare a poziției unui punct pe curbă.

În mod analog se definește pentru același produs x o funcție a ofertei:

Sx = (Sx (px, pc, cx, cc, )

unde:

cx = costul unitar de producere al produsului x;

cc = costul unitar de producere al produsului = alți factori.

Funcția ofertei exprimă dependența dintre cantitatea dintr-un produs oferit de piață și diverșii parametrii care o influențează.

Ca și în cazul funcției, interesează în special variația:

Sx = Sx (px pc, cx, cc, )

a cărei reprezentare grafică este redata tot in figura (2.1.).

În cazul unei piețe libere, observăm că există un punct de echilibru (Q0,p0), deci un preț de echilibru pQ pentru care cantitatea cerută de piață și cea oferită sunt egale (punct de echilibru – punctul de intersecție a celor doua curbe).

Procesul de atingere a echilibrului se realizează într-un timp mai scurt sau mai lung, funcție de caracteristicile pieței, dar în nici un caz instantaneu. Astfel, pentru o scurtă perioadă de timp poate apare un fenomen de penurie ce se poate datora fie creșterii cererii, fie scăderii ofertei dar care dispare prin atingerea unui nou punct de echilibru (Q1, p1).

Fig. 2.4.2 Influența creșterii și scăderii ofertei asupra variației prețurilor

În mod similar poate apare un fenomen de surplus, fie datorită scăderii cererii, fie datorită creșterii ofertei:

Fig. 2.4.3 Fenomen de surplus datorat: a) scăderii cererii; b) creșterii ofertei

S-a observat că în cazul unei piețe libere, dezechilibrele sunt temporare, iar, după reacția pieței se atinge un nou punct de echilibru. Dacă însă piața nu mai este liberă și are loc intervenția autorității centrale, pot apărea fenomene de penurie sau surplus cu caracter permanent pe durata intervenției.

Astfel, dacă se introduce un preț maximal (preț plafon) pM, apare fenomenul de penurie, cererea fiind mult mai mare decât oferta.

Dacă se reglementează un preț minimal pm, atunci va apărea un surplus de produse pe piață (cererea mai mică decât oferta).

Fig. 2.4.4 Fixarea unui preț maximal

În astfel de cazuri apare și funcționează "piața neagră". Prețurile pieței negre pbm operează astfel încât piața să fie echilibrată prin fixarea cantității cerute la valoarea Qr corespunzătoare prețului pbm pe curba cererii.

În astfel de cazuri apare și funcționează "piața neagră". Prețurile pieței negre pbm operează astfel încât piața să fie echilibrată prin fixarea cantității cerute la valoarea Qs corespunzătoare prețului pbm pe curba cererii.

Principalele trăsături ale economiei de piață care dictează funcțiile tarifării sunt următoarele:

– se bazează pe liberalismul economic care are drept fundament proprietatea privată sub diferitele ei forme;

– mediul economic este eterogen, existând o mare diversitate de centre de activitate economică;

– este o economie multipolară, descentralizată;

– este o economie concurențială;

– activitatea producătorilor independenți poate avea efecte secundare nedorite prin folosirea liberă a unor resurse de către unii agenți economici în detrimentul celorlalți;

– este o economie de profit, fiecare participant urmărind sa obțină maximum de eficiență economică;

– producătorii răspund cerințelor pentru anumite bunuri formulate de consumatori numai dacă aceștia dispun de putere de cumpărare;

– unitatea economică își asumă toate riscurile;

– întreprinderile nerentabile sunt eliminate prin mecanisme automate;

– comportamentul producătorilor și consumatorilor are la bază un calcul de eficiență economică,

– eficiența, în ansamblu, apare ca o sumă a eficiențelor particulare;

– se accentuează inegalitatea economică cu efectele sale sociale negative;

– forța de muncă se negociază pe piața muncii;

– intervenția directă sau indirectă a organismelor guvernamentale nu se poate opune trăsăturilor enumerate anterior.

Capitol 3

MANAGEMENTUL COMPARAT AL DEZVOLTĂRII DURABILE

3.1 Descrierea generală a managementului comparat

3.1.1 Obiectul de studiu si obiectivele managementului comparat

Managementul comparat se ocupă cu studiul fenomenelor de management în contextul unor culturi diferite, axându-se pe identificarea, clasificarea, măsurarea, interpretarea asemănărilor și deosebirilor manageriale în vederea favorizării creșterii funcționalității, eficacității și eficienței organizațiilor.

Obiectul managementului comparat este format din elementele de natură managerială, procesele de altă natură se abordează numai în măsura în care condiționează sau intervin în procesul de conducere.

Principalele obiective urmărite de managementul comparat sunt urmatoarele:

– Să descopere problemele și tehnicile manageriale ce par a avea o valabilitate universală;

– Să identifice condițiile locale din fiecare perimetru național investigat care cer o adaptare specială a elementelor de management declarate universal;

– Să prezinte diferențele dintre atitudinile și practicile de management din diferite țări;

– Să exploateze relațiile relevante dintre mediu și management pentru a determina factorii de mediu care sunt cei mai importanți într-o situație dată;

– Să analizeze comportamentele diferite ale personalului în procesele de management din diverse țări;

– Să descopere modalitățile de îmbunătățire a performanțelor economice care țin de apanajul managementului;

– Să orienteze realizarea transferului internațional de know-how managerial spre amplificarea eficacității organizațiilor.

Practic managementul comparat are în vedere procesele, funcțiile și principiile managementului, sistemul de management al firmelor în ansamblul lor, cultura organizațională, strategia și politica firmei, structura organizațională, sistemul informațional, sistemul decizional, metodele, tehnicile și procedurile de management, managementul resurselor umane, managementul comercial și eficiența managerială.

Managementului comparat se evaluează din urmatoarele perspective:

Educațional – cunoștințele de management comparat contribuie la ridicarea nivelului de pregătire a managerilor și specialiștilor;

Managerial – întregul fond de cunoștințe de management comparat este de natură să reprezinte importante informații pentru îmbunătățirea practicii manageriale;

Social – informațiile și metodele furnizate sunt de natură să contribuie la îmbunătățirea climatului de muncă și de viață;

Economic – determină o sporire a eficienței și eficacității întreprinderilor, determină o mai bună utilizare a resurselor umane, materiale și o creștere a gradului de valorificare a capitalului;

Politic – duce la eliminarea disfuncționalității economice în colaborarea dintre state și facilitează înțelegerea problemelor micro și macroeconomice cu care sunt confruntate diversele state.

În managementul comparat intalnim diferite metode. În figura de mai jos sunt schițat principalele tipuri de metode de management comparat și interconctarea dintre acestea:

Fig. 3.1.1 Intersectarea metodologiilor managementului comparat

3.1.2Evaluarea din punct de vedere cultural

a) SUA

În cultura americană o mare importanță o are succesul economic, simbolul acestui succes fiind reprezentat de starea materială. Potrivit ideologiei de afaceri americane, indivizii sunt respectați pentru propria lor bunăstare materială. Standardul de viață ridicat este valoros și apreciat prin el însuși.

Una din temele dominante ale crezului cetățeanului american este prețuirea realizărilor "capitalismului american" în care producția și standardul de viață sunt pe prim plan; într-o poziție secundară, subordonată, sunt așezate realizările nonmateriale precum libertatea și democrația.

Democrația americană este subordonată protejării liberei inițiative. Conform modului de gândire american "temperarea" oricărui element poate conduce la distrugerea întregului.

Printre valorile găsite în ideologia de afaceri americană menționăm:

individualismul;

responsabilitatea morală și libertatea;

realismul practic;

continuarea progresului;

activismul bazat pe realism;

optimismul;

spiritul de aventură și riscul;

democrația și șansa egală;

responsabilitatea socială și servirea societății etc.

Cultura de afaceri americană este puternic influențată de istoria americană, de pionerii care căutau noi soluții de supraviețuire și de influența și instinctul comercial al populației evreiești.

b) Belgia

Belgienii au un grad ridicat de evitare a incertitudinii, nu le place riscul.

Având o distanță mare față de putere, rolul șefului este mult mai important decât al subordonaților. Faptul că deținătorii de putere se bucură de anumite privilegii este normal în concepția lor. Subordonații văd în șefii lor niște oameni deosebiți.

îndeplinirea datoriei constituie un element de viață important.

c) Germania

Germanii sunt foarte competitivi, au o masculinitate ridicată, doresc afirmarea și sunt foarte puțin interesați de ce se întâmplă cu ceilalți. Pun foarte mult preț pe realizarea de sine și independență.

Nu acceptă riscul, din acest motiv sunt foarte calculați și reci, nu sunt deschiși în mod semnificativ către compromisuri, acordă o mică importanță încrederii și răbdării. Tot ceea ce fac este pregătit cu grijă, luând în considerarea fiecare aspect, fiecare detaliu.

Neamțul este conștiincios, sistematic și are o flexibilitate scăzută în ceea ce privește aplicarea normelor.

Nemții consideră că prezentul și viitorul sunt foarte strâns legate, motiv pentru care se orientează pe termen lung și pun accentul pe seriozitate și stabilitate personală.

d) Franța

Franța are un grad ridicat de evitare a incertitudinii, un grad redus de masculinitate și o puternică distanță față de putere.

Francezii pun un preț foarte mare pe utilizarea limbii franceze, sunt toleranți față de comunicarea într-un singur sens și acceptă opiniile individuale.

În relațiile de afaceri preferă stabilirea unui acord preliminar, apoi a unui acord de principiu și abia în final încheierea acordului final.

Diferențele culturale regionale sunt reprezentate schematic în graficul de mai jos:

Fig. 3.1.2 Diferetele culturale regionale

3.1.3 Analiza din punct de vedere al educatiei și formare profesională

a) SUA

Nivel relativ scăzut pentru școlile elementare și chiar secundare (High School);

Separare netă între elevii buni (talentați) și cei mai puțin înzestrați;

Elevii buni (cea. 30 %) merg în universități;

Ceilalți (70 %) nu beneficiază practic de o educație (instruire) profesională, învață meseria muncind;

Exemplificarea sistemului taylorian: lideri dotați și foloweri – marea mută, sau ideologiei predestinării a lui Calvin.

b)Germania

Educație secundară și instruire profesională foarte diversificată, ca tipuri și nivele;

Mai mult de 90 % din forța de muncă a beneficiat de o instruire profesională pentru cariera aleasă în ultimii 3 ani de studii (25 % în universități și 65 % în școli medii);

Cooperare strânsă între politic și economic;

Concepția companiilor: instruire profesională excelentă pentru întreaga forță de muncă;

Influență culturală și de tradiție: Fiecare individ (nu numai cei predestinați) trebuie să aibă o șansă profesională corespunzătoare aptitudinilor sale și dreptul de a duce o viață decentă;

Educația liderilor este, din nefericire, neglijată.

c) Japonia

Școli elementare și secundare de foarte înalt nivel: 98 % din populație are bacalaureatul (locul l în lume);

Nu există o preclasificare (separare) între dotați și mai puțin talentați. Convingere: Cu un supraefort, fiecare parte atinge standarde ridicate. Studenții fruntași ajută pe cei mai puțin dotați. Se simte un puternic sprijin social;

Cea 25 % din tineri merg în universități, ceilalți sunt angajați de diferite companii unde continuă o pregătire profesională intensivă. Educarea și perfecționarea liderilor este parte integrantă a acestui proces.

Selecția tipului și nivelului activității pentru fiecare angajat (Design of jobs). Se încearcă găsirea celei mai eficiente activități, potrivit aptitudinilor subiecților și nu repartizarea după necesitățile întreprinderii;

Influențele culturale și filozofic religioase: Calea armoniei și constantei perfecționări (Confucius și Buddha) sprijină aceste procese.

Din această prezentare succintă rezultă câteva concluzii importante:

În SUA acționarii sunt proprietarii întreprinderilor. Ei nu sunt doar finanțatorii care așteaptă de la capitalul investit câștiguri cât mai mari, ci decid felul în care întreprinderea trebuie condusă, evident în interesul lor. în SUA, ca de altfel și în Anglia (și poate spre deosebire de restul lumii) interesele acționarilor primează.

Întreprinderile americane sunt organizate și se conduc după sistemul taylorian, cu o structură ierarhică de tip militar. Esențialul în acest sistem constă în segmentarea fiecărui proces de producție în operații simple, care pot fi însușite și aplicate cu ușurință și de angajații necalificați. Managerii, prin eșalonul imediat inferior format din tehnocrați bine pregătiți programează și descriu aceste operații în detaliu. Ei supraveghează pregătirea procesului, executarea și rezultatele. De aceea elitele manageriale (circa 20% din populația activă) trebuie să fie foarte bine pregătite. Și sunt. Pentru restul de 80 % nu este necesară o pregătire prea sofisticată. Și nici n-o au. Calificarea lor principală este – poate ușor exagerat spus – ascultarea, iar activitatea lor constă în executarea ordinelor și aplicarea unor reguli și prescripții de lucru judicios stabilite. De aceea managementul american înseamnă (așa cum s-a mai arătat) transferarea unor idei din creierul elitelor în mâinile executanților.

La japonezi lucrurile se prezintă cu totul altfel. La ei managementul înseamnă activarea, coordonarea și dirijarea întregii echipe în direcția scopurilor urmărite de întreprindere. Se creează impresia că ideile bune vin de jos și nu de sus. Pentru a reuși este, firesc, nevoie să existe un personal foarte bine educat și calificat, cu alte cuvinte o masă calitativă care să poată fi utilizată la cel mai înalt nivel. De aceea sistemul școlar japonez este cel mai eficient dintre toate (poate alături de cel german) și aceasta nu doar pentru elite, ci pentru toți elevii și studenții. Cadrele japoneze de conducere se perfecționează în universități cu programe tip MBA (Mașter of Business Administration), dar mai ales în întreprinderi printr-un proces evolutiv îndelungat și complex.

În plus, japonezii au un alt concept antreprenorial. Pentru ei o întreprindere este un colectiv de oameni care lucrează pentru reușita companiei (nu a proprietarilor), deci pentru bunăstarea și satisfacția tuturor grupurilor implicate (angajați, clienți, bănci, acționari, furnizori etc.). Proprietarii sunt finanțatorii compatibili cu băncile, care, pentru capitalul investit, obțin dobânzile aferente. Influența lor asupra managementului companiei este foarte limitată. Managerii, la rândul lor, se consideră simpli angajați și nu reprezentanți ai intereselor proprietarilor. S-a spus că o întreprindere japoneză seamănă cu o "comunitate rurală", fiind o organizație democratică de oameni pentru oameni.

Conceptul german se află undeva între aceste două concepte considerate extreme, respectiv cel american și cel japonez. Inițial, nemții – ca de altfel mulți alții – au copiat sistemul taylorian și, asemenea americanilor, au considerat întreprinderea în primul rând un bun al proprietarilor ei care, pe lângă dividende, au și dreptul să ia decizii manageriale strategice. Chiar și managerii efectivi sunt reprezentanți ai intereselor proprietarilor.

Pe parcursul dezvoltării economiei au apărut și două deosebiri fundamentale, cu orientare spre conceptul japonez.

În primul rând, nu s-a șters relația de loialitate dintre proprietari și angajați, cu rădăcini istorice (meșterul și calfa din breslele medievale). Proprietarii îi apreciază și îi respectă pe angajații lor, considerându-i ajutoare valoroase. Această relație se regăsește și în constituție ca "responsabilitate socială" ("Proprietatea obligă").

În al doilea rând, aproape întreaga populație germană activă (circa 90 %) posedă o pregătire profesională excelentă, 25 % la nivel universitar, iar restul datorită sistemului jrofesional dual, devenit de acum celebru. Noțiunea de "dual" provine din faptul că cel care ;e află în calificare frecventează simultan timp de trei ani și școala profesională (două zile pe săptămână), ceea ce îi permite să aplice la locul de calificare cunoștințele noi, după un plan riguros. La sfârșitul perioadei de instruire și după examenul teoretic și practic susținut, cursanții devin specialiști respectați. Se consideră că acestor specialiști datorează Germania succesele economice mult lăudate și aceasta în ciuda unor frecvente deficiențe manageriale, într-adevăr, managerii germani se bazează pe talentul înnăscut, cunoștințele de specialitate și experiența dobândită. Până nu de mult, în Germania nu exista o pregătire sistematică a liderilor, dar în ultimul timp s-au înregistrat succese remarcabile, într-o concepție proprie, "auto-organizatoare", în fapt o sinteză a modelelor american și japonez, bazată pe un personal de înaltă calificare și tradiția lucrului bine făcut. Această realitate a permis unui analist de renume să spună: "Un manager care a absolvit un MBA american și respectă strict cele învățate este perfect în SUA, face multe greșeli în Germania, iar în Japonia face totul greșit."

3.2 Particularitati ale influentei factorilor de mediu asupra managementului companiilor britanice, nord-americane si japoneze

Studii cu caracter mai analitic au relevat care sunt principalele variabile ce influențează sistemul de management al întreprinderilor din diferite țări și strategiile acestora. În continuare prezentăm, încercând să interpretăm, o parte din rezultatele unei anchete cuprinse într-un studiu al specialiștilor britanici Donald Howard, William Hawel și John Ryans, bazat pe metodologia și constatările unei chestionări efectuate de Asociația de Management japoneză asupra unui număr mare de manageri ai celor mai mari întreprinderi din aceste țări.

În tabelul nr.3.2 se prezintă sintetic influența factorilor de mediu asupra sistemului de management, rezultată din prelucrarea răspunsurilor managerilor de mari întreprinderi din cele trei țări considerate.

Examinarea informațiilor cuprinse în tabel relevă mai multe elemente semnificative:

– existența unor diferențe sensibile între principalii factori considerați de managerii celor trei țări. Deosebirile cele mai pregnante sunt între managerii din Japonia, pe de o parte, din SUA și Marea Britanie, pe de altă parte. Doar doi factori din cei 14 înscriși în tabel – dificultăți în creșterea piețelor pentru principalele produse și progrese în inovarea tehnologiilor – sunt incluși printre primii cinci, de managerii din cele trei țări;

– aprecierile asupra importanței factorilor variază foarte mult în timp, cele mai puternice fiind cele ale managerilor niponi. Astfel, doar unul din factorii considerați ca prioritari în prezent se regăsesc în opțiunile pentru perioada actuală și viitoare. Managerii companiilor britanice consideră prioritar, atât pentru prezent cât și pentru viitor, doi factori, iar cei nord-americani, patru factori, dar cu intensități sensibil diferite;

Tab. 3.2-Evaluare comparativă a influenței factorilor de mediu

asupra managementului companiei

* Factori evaluați identic.

– pentru directorii întreprinderilor nipone patru factori, categorisiți drept cei mai importanți în perioada efectuării anchetei, se referă la piață, și numai unul la evoluțiile monetare. Din opțiunile pentru perioada următoare dispar toți cei patru factori referitori la piață, menținându-se, dar cu o pondere sensibil diminuată, factorul evoluții monetare. Apare, fiind considerată prima ca importanță, variabila progrese în inovarea tehnologică, urmată de doi factori privitori la informații (9 și 11) și un factor uman referitor la creșterea ponderii persoanelor în vârstă;

– pentru directorii firmelor din SUA, în perioada curentă, trei factori considerați prioritari se referă la piață: concurență externă agresivă, dificultățile în creșterea piețelor pentru principalele produse, piețe saturate și consumuri reduse de produse.

Alături de aceștia sunt luați în considerare doi factori nemijlocit legați de actuala revoluție științifico-tehnică, și anume: progrese în inovarea tehnologică și scurtarea ciclului de viață al produselor. În ceea ce privește perioada următoare, se constată o ascendență a celor două variabile privind progresul științifico-tehnic, care trec de pe pozițiile 2 și 4 pe 1 și respectiv 3. Se acordă, în continuare, importanță deosebită factorilor de piață, doi dintre ei fiind incluși între primii cinci, dar pe poziții inferioare (2 și 5 în loc de 1 și respectiv 2). Se optează ca fiind prioritar, desigur fără să surprindă, factorul extinderea rețelelor informatice;

– pentru directorii de întreprinderi din Marea Britanie, intensitatea progreselor în inovarea tehnologică este factorul cel mai important atât în perioada actuală cât și în cea viitoare. Urmează doi factori de piață – dificultăți în creșterea piețelor și concurența internă mai puternică – pe care îi regăsim și la întreprinderile nipone și, parțial, nord-americane.

Pentru perioada efectuării investigației sunt plasați între primii cinci factori: extinderea rețelelor informatice și, în premieră, inflația internă. Din opțiunile privind perioada următoare dispar ultimii doi factori menționați, ei fiind înlocuiți cu doi factori specifici acestei țări referitori la relațiile cu Piața Comună.

Sintetizând, putem afirma că, în ansamblul lor, informațiile de mai sus atestă puternica determinare culturală a sistemelor de management ale întreprinderilor, cu un pronunțat caracter dinamic. Pentru viitor se creionează o abordare mai cuprinzătoare a factorilor de mediu din partea managerilor niponi, care au în vedere principalele determinări ale managementului: comercială, tehnică, informatică, umană și financiară. Directorii din SUA acordă o importanță relativ superioară determinării comerciale și tehnice a managementului și mai puțin pe cea umană. Afirmația este valabilă pentru managerii din Marea Britanie, cu completarea că, pentru viitor, o influență mare o au variabilele reflectând raporturile cu Piața Comună.

3.2.1 Diferente majore intre sistemele organizatorice ale firmelor in 10 tari

Funcționalitatea și performanțele sistemului managerial al firmelor depind într-o măsură apreciabilă – nu rareori determinantă – de caracteristicile sistemului organizatoric încorporat. Iată de ce prezintă un interes deosebit de a cunoaște parametrii sistemelor organizatorice existente în firmele din diverse țări, în special din cele dezvoltate. De un real folos în această privință sunt rezultatele unei investigații efectuate în 10 țări* de pe două continente, la care au participat aproape 1000 de manageri.

Un prim aspect investigat s-a referit la utilitatea structurii organizatorice din punct de vedere ierarhic, în sensul asigurării unității de decizie și acțiune, a ordinii și disciplinei. Pe acest plan se constată, așa cum se poate vedea în figura nr. 3.2.1, diferențe foarte mari de la o țară la alta. Astfel, în țările europene latine – Italia și Franța -, circa jumătate din manageri au apreciat că principala rațiune de a avea un sistem organizatoric este instituirea unei ierarhii clare. La polul opus se situează managerii din SUA, urmați la o distanță apreciabilă de cei din Germania și Elveția, care consideră, doar într-o proporție redusă, că asigurarea ierarhiei este principala misiune a structurii organizatorice.

Figura nr. 3.2.1 – Intensitatea aprecierii că principala utilitate a structurii

organizatorice este stabilirea ierarhiei în firmă

Importanța ierarhică a sistemului organizatoric se corelează cu percepția managerilor privind relația dintre funcționalitatea și performanțele firmei pe de o parte și existența conflictelor în cadrul întreprinderii. Se constată că (vezi figura nr.3.2.2), în general, organizațiile care pun accent mare pe ierarhie caută să evite conflictele, considerându-le că afectează rezultatele sale – probabil datorită că sunt conflicte referitoare la exercitarea puterii. În această situație se află Italia, Belgia și Franța. În schimb, în SUA numai 4 % din manageri consideră conflictele ca având efecte negative asupra organizației. De altfel, în toate țările investigate, marea majoritate a managerilor consideră conflictele ca un element normal, care mai frecvent generează și facilitează progrese decât probleme firmei.

Figura nr.3.2.2 – Măsura în care se apreciază că funcționalitatea firmei

ar fi superioară dacă ar fi eliminate conflictele interne

O problemă-cheie pentru organizarea și, în general, pentru managementul oricărei firme este definirea sarcinilor de realizat ale fiecărui salariat. Pe acest plan se constată că în toate țările se apreciază că ele trebuie definite cât mai bine, preocuparea în această privință fiind necesar să sporească o dată cu amplificarea complexității activităților implicate. Maximum de intensitate pe acest plan – în peste 90 % din situații – se înregistrează în Elveția, Italia și Germania -, iar minimum, în circa 1/3 din firme, în Suedia și SUA (vezi figura nr. 3.2.3).

Figura nr .3.2.3 – Creșterea necesității definirii sarcinilor salariaților

pe măsura creșterii complexității activității

Referitor la instrumentul care se recomandă să fie utilizat, cel mai frecvent se optează pentru descrierea de post. Firește, structura aprecierilor în această privință pe țări este asemănătoare cu cea de la întrebarea precedentă. Singura diferență mai importantă se referă la faptul că procentul managerilor din SUA ce optează pentru ele este sensibil mai mare – 76 % (vezi figura nr.3.2.4).

Figura nr .3.2.4 – Opțiunea pentru folosirea descrierii de post

ca modalitate organizatorică esențială

În ansamblu, investigația a relevat rolul deosebit de important pe care-l are descrierea de funcții în asigurarea unei organizări raționale.

Un alt element major ce se dezbate în prezent, în condițiile proliferării sistemelor organizatorice matriceale, pe proiecte și pe produs, îl constituie dublele subordonări. Deși, aceste sisteme continuă să se extindă, în special în firmele mari și complexe din țări dezvoltate, preponderent, managerii investigați se pronunță pentru evitarea acestora cu orice preț. Ca și în majoritatea elementelor analizate anterior, în fruntea celor ce se opun dublelor subordonări sunt managerii aparținând țărilor latine din Europa – Belgia, Franța și Italia (vezi figura nr. 3.2.5). În mod firesc, – deoarece în firmele din SUA se utilizează pe scară largă tipurile de organizare bazată pe dubla subordonare – managerii din această țară sunt de acord în cea mai mare măsură (54 %) cu nerespectarea unicității subordonării, urmați de cei din Olanda și Suedia. Determinarea culturală a acestor opțiuni este evidentă. În țările latine, cu salariați având comportamente dinamice, mai puțin disciplinați, sistemele organizatorice cu duble subordonări sunt foarte dificil să fie eficace. În schimb, în țările industriale bazate pe o mentalitate disciplinată a personalului, pe sisteme manageriale riguroase, dar nu rigide, existența anumitor duble subordonări în ierarhie se poate dovedi, pe ansamblu, benefică.

Figura nr. 3.2.5 – Neacceptare în nici o situație a dublelor subordonări

În sfârșit, un ultim aspect major investigat, care se conectează într-o anumită măsură cu precedentul, se referă la respectarea ierarhiei. Problema care s-a pus a fost următoarea: pentru a fi eficace în relațiile de muncă este deseori necesară ocolirea liniei ierarhice. Diferențele între managerii din țările investigate pe acest plan sunt sensibil diferite. În Italia, 3/4 din manageri (vezi figura nr. 3.2.6) dau un răspuns afirmativ; prin proporțiile sale mari îl apreciem ca surprinzător. Și mai surprinzătoare – cel puțin pentru noi – este constatarea că pe locul al doilea, cu 46 % , se situează managerii germani, ale căror firme sunt considerate ca foarte formalizate și bazate pe o pronunțată disciplină a cvasitotalității personalului. La polul opus se situează managementul firmelor din Suedia, Marea Britanie și SUA.

Figura nr.3.2.6 – Acceptarea “ocolirii” filierei ierarhice ca modalitate

frecventă de creștere a eficacității relațiilor de muncă

Concluzia finală este că, pe fondul unor apreciabile asemănări în abordarea organizării, se constată și diferențe apreciabile, unele anticipabile pe baza cunoașterii generale a managementului din țările respective, altele mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Ca urmare, structurile organizatorice îmbracă o foarte mare varietate de forme, așa cum se poate vedea foarte elocvent în figura nr. 3.2.7, sinteza grafică a organizării pe mapamond, de largă circulație în domeniul managementului comparat.

Fig. 2.3.7 Structurile organizatorice predominante

în diverse zone ale lumii

3.3 Concepții sensibil diferite asupra calității produselor în SUA și Japonia

Premisa pe care se bazează întreaga abordare japoneză asupra calității este aceea că utilizarea unui control al calității de masă asupra produselor nu duce în mod necesar la ridicarea nivelului lor calitativ. Surprinzător este faptul că, așa cum subliniază profesorul Yoshida, această premisă a fost inoculată japonezilor de profesorul american Deming Edwards, care a început o intensă colaborare cu industria niponă în prima parte a deceniului al VI-lea în cadrul asistenței oferite de SUA prin planul Marshall. Crezul acestuia, propagat cu obstinație și pricepere, l-a sintetizat astfel: “Încetați dependența de control pentru a obține calitate. Eliminați necesitatea controlului asupra masei produselor, în primul rând prin constituirea calității în produs”.

O eroare comună, în exercitarea controlului de calitate în întreprinderile occidentale, este aceea că se consideră că sporirea calității produselor urmează în mod automat investițiilor în echipamente perfecționate și utilizării procedurilor de control a calității.

Un alt element specific abordării calității în firmele nipone, care are la bază tot contribuțiile lui Deming, îl reprezintă realizarea unei permanente interacțiuni între cercetare, proiectare, producție și vânzare în vederea obținerii unei calități superioare a produselor și serviciilor și, firește, a satisfacerii mai depline a clienților. Această concepție este cunoscută sub denumirea de “roata lui Deming”, de la reprezentarea sa grafică făcută de specialistul american (vezi figura nr.3.3).

Fig. 3.3 – “Roata” lui Deming

Deming accentuează faptul că această roată trebuie învârtită situând întotdeauna pe primul plan percepțiile și responsabilitățile privind realizarea unei calități foarte bune. În cursul acestui proces, firma poate câștiga încrederea și acceptul consumatorilor, devenind prosperă. De remarcat, că în ultimul deceniu o parte apreciabilă din contribuțiile teoretico-metodologice ale lui Deming aplicate cu succes de japonezi au fost preluate de managerii nord-americani și europeni cu rezultate foarte bune.

Practica japoneză demonstrează că, atunci când climatul de muncă din întreprindere nu redă și nu conferă muncitorilor dorința și mândria de a face lucruri de foarte bună calitate, produsele obținute nu sunt de cea mai bună calitate, în ciuda investițiilor și perfecționărilor, formelor și metodelor de control al calității. Străduința muncitorilor japonezi de a deveni cei mai buni, nemulțumindu-se să depășească doar pragul de acceptabilitate, este larg răspândită. Managerii japonezi, în gândirea lor, pornesc de la abordarea Taguchi, care, în esență, consideră că, și după ce un proces de muncă a corespuns specificațiilor prescrise, costurile pot fi în continuare reduse dacă se produce mai puțină variație la nivelul caracteristicilor relevante.

Rezultatele de ansamblu ale abordării japoneze, comparativ cu cele din SUA, au fost asemuite cu performanțele obținute de Filarmonica Regală din Londra în interpretarea Simfoniei a V-a de Beethoven, vizavi de cele ale unei orchestre bune de amatori. Deși instrumentiștii interpretează corect notele în ambele orchestre, diferența de rezultate de ansamblu este enormă, în favoarea primei . În ultimul deceniu s-au realizat mari progrese în domeniul calității în ambele țări, dar cu un plus de rapiditate în SUA. Prin eforturile conjugate ale specialiștilor în domeniu din țările dezvoltate s-a introdus un sistem internațional de standarde de calitate, ultimele fiind din seria ISO 9000 și ISO 14 000. La elaborarea și actualizarea lor continuă, Institutul american de standardizare din Maryland, de lângă Washington, are o contribuție majoră. Prin operaționalizarea acestor standarde ce cunoaște o amplă intensificare în ultimii ani, diferențele de calitate dintre firmele bune – deci inclusiv SUA și Japonia – se diminuează substanțial.

Capitol 4

STUDIU DE CAZ: ILUMINATUL PUBLIC ÎN ROMÂNIA

4.1 Notiuni generale legate de sistemul de iluminatul public

Serviciul de iluminat public face parte din sfera serviciilor comunitare de utilități publice și cuprinde totalitatea acțiunilor și activităților de utilitate publica și de interes economic și social general desfășurate la nivelul unităților administrativ-teritoriale sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților administrației publice locale, în scopul asigurării iluminatului public.

Serviciul de iluminat public cuprinde iluminatul stradalrutier, iluminatul stradal-pietonal, iluminatul arhitectural, iluminatul ornamental și iluminatul ornamental-festiv al comunelor, orașelor și municipiilor.

Iluminat public se realizează prin intermediul unui ansamblu tehnologic și funcțional, alcătuit din construcții, instalații și echipamente specifice, denumit în continuare sistem de iluminat public.

Sistemul de iluminat public este ansamblul format din puncte de aprindere, cutii de distribuție, cutii de trecere, linii electrice de joasa tensiune subterane sau aeriene, fundații, stâlpi, instalații de legare la pământ, console, corpuri de iluminat, accesorii, conductoare, izolatoare, cleme, armături, echipamente de comanda, automatizare și măsurare utilizate pentru iluminatul public.

Termenii utilizați în cuprinsul acestui capitol se definesc după cum urmează:

a) autorități de reglementare competente – Autoritatea Nationala de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice, denumita în continuare A.N.R.S.C., și Autoritatea Nationala de Reglementare în Domeniul Energiei, denumita în continuare A.N.R.E.;

b) dispozitiv (corp) de iluminat – aparatul de iluminat care servește la distribuția, filtrarea sau transmisia luminii produse de la una sau mai multe lampi către exterior;

c) iluminat arhitectural – iluminatul destinat punerii în evidenta a unor monumente de arta sau istorice ori a unor obiective de importanta publica sau culturală pentru comunitatea locală;

d) iluminat ornamental – iluminatul zonelor destinate parcurilor, spațiilor de agrement, piețelor, targurilor și altora asemenea;

e) iluminat ornamental-festiv – iluminatul temporar utilizat cu ocazia sarbatorilor și altor evenimente festive;

f) iluminat stradal-pietonal – iluminatul căilor de acces pietonal;

g) iluminat stradal-rutier – iluminatul căilor de circulație rutiera;

h) licenta – actul tehnic și juridic emis de A.N.R.S.C., prin care se recunoaște calitatea de operator al serviciului de iluminat public, precum și capacitatea și dreptul de a presta acest serviciu;

i) punct de delimitare în cazul sistemelor folosite exclusiv pentru iluminatul public – punctul de separare între sistemul de distribuție a energiei electrice și sistemul de iluminat public, care se stabilește la punctul de racord al cablurilor de plecare din tablourile și cutiile de distribuție;

j) punct de delimitare în cazul sistemelor folosite atât pentru iluminatul public, cat și pentru distribuția energiei electrice – punctul de separare între sistemul de distribuție a energiei electrice și sistemul de iluminat public care se stabilește la clemele de racord

ale coloanelor de alimentare a corpurilor de iluminat public;

k) sistem de distribuție a energiei electrice – totalitatea instalațiilor deținute de un operator de distribuție care cuprinde ansamblul de linii, inclusiv elemente de sustinere și de protecție ale acestora, stații electrice, posturi de transformare și alte echipamente electroenergetice conectate între ele, cu tensiunea de linie nominală pana la 110 kV inclusiv, destinate transmiterii energiei electrice de la rețelele electrice de transport sau de la producători către instalațiile proprii ale consumatorilor de energie electrica;

l) sistem de iluminat public – ansamblul format din puncte de aprindere, cutii de distribuție, cutii de trecere, linii electrice de joasa tensiune subterane sau aeriene, fundații, elemente de sustinere a liniilor, instalații de legare la pământ, console, corpuri de iluminat, accesorii, conductoare, izolatoare, cleme, armături, echipamente de comanda, automatizare și măsurare utilizate pentru iluminatul public.

Sistemul de iluminat public destinat exclusiv prestării serviciului de iluminat public este parte componenta a infrastructurii tehnico-edilitare a unităților administrativ-teritoriale care, în conformitate cu Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 12 martie 2006, aparțin proprietății publice a acestora și se evidențiază și se inventariaza în cadastrele imobiliar-edilitare ale unităților administrativ-teritoriale.

Autoritățile administrației publice locale au drept de folosinta cu titlu gratuit asupra infrastructurii sistemului de distribuție a energiei electrice, pe toată durata existenței acesteia, pe baza unui contract încheiat între autoritățile administrației publice locale și proprietarul sistemului de distribuție a energiei electrice. Prin acest contract se reglementează toate aspectele cu privire la asigurarea condițiilor pentru prestarea serviciului de iluminat public, cu respectarea echitabila a drepturilor și obligațiilor tuturor părților implicate.

În cazul în care autoritățile administrației publice locale vor să dezvolte serviciul de iluminat public utilizând infrastructura sistemului de distribuție a energiei electrice existent, proprietarul sistemului de distribuție a energiei electrice este obligat sa accepte utilizarea solicitată, în conformitate cu prevederile contractului cadru.

Sistemele de iluminat public se amplaseaza, de regula, pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale.

Utilizarea unor elemente ale sistemului de distribuție a energiei electrice pentru servicii și activități publice, altele decât iluminatul public, se face cu aprobarea autorităților administrației publice locale.

4.1.1 Organizarea servicilui de iluminat public

Serviciul de iluminat public se organizează și funcționează cu respectarea principiilor stabilite în Legea nr. 51/2006.

Organizarea și desfășurarea serviciului de iluminat public trebuie sa asigure satisfacerea unor cerințe și nevoi de utilitate publica ale comunităților locale, și anume:

a) ridicarea gradului de civilizatie, a confortului și a calității vieții;

b) creșterea gradului de securitate individuală și colectivă în cadrul comunităților locale, precum și a gradului de siguranta a circulației rutiere și pietonale;

c) punerea în valoare, prin iluminat adecvat, a elementelor arhitectonice și peisagistice ale localităților, precum și marcarea evenimentelor festive și a sarbatorilor legale sau religioase;

d) susținerea și stimularea dezvoltării economico-sociale a localităților;

e) funcționarea și exploatarea în condiții de siguranta, rentabilitate și eficienta economică a infrastructurii aferente serviciului.

Serviciul de iluminat public va respecta și va îndeplini, la nivelul comunităților locale, în întregul lor, indicatorii de performanta aprobați prin hotărâri ale consiliilor locale, ale asociațiilor de dezvoltare comunitara sau ale Consiliului General al Municipiului București, după caz.

Indicatorii de performanta se stabilesc cu respectarea prevederilor regulamentului-cadru al serviciului și se aproba în baza unui studiu de specialitate care va tine seama cu prioritate de necesitățile comunităților locale, de starea tehnica și de eficienta sistemului de iluminat public existent.

4.1.2 Autorități și competențe

Înființarea, organizarea, coordonarea, monitorizarea și controlul functionarii serviciului de iluminat public la nivelul unităților administrativ-teritoriale, precum și înființarea, dezvoltarea, modernizarea, administrarea și exploatarea sistemelor de iluminat public intra în competenta exclusiva a autorităților administrației publice locale.

Autoritățile administrației publice locale trebuie sa asigure gestiunea serviciului de iluminat public pe criterii de competitivitate și eficienta economică și managerială, având ca obiectiv atingerea și respectarea indicatorilor de performanta a serviciului, stabiliți prin

contractul de delegare a gestiunii, respectiv prin hotărârea de dare în administrare, în cazul gestiunii directe.

Elaborarea și aprobarea strategiilor locale de dezvoltare a serviciului de iluminat public, a programelor de investiții privind dezvoltarea și modernizarea infrastructurii tehnico-edilitare aferente, a regulamentului propriu al serviciului, a caietului de sarcini, alegerea modalitatii de gestiune, precum și a criteriilor și procedurilor de delegare a gestiunii intra în competenta exclusiva a consiliilor locale, a asociațiilor de dezvoltare comunitara sau a Consiliului General al Municipiului București, după caz.

Strategiile și reglementările au la baza Strategia nationala privind serviciile comunitare de utilități publice și țin cont de planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, de programele de dezvoltare economico-socială a unităților administrativ-teritoriale, precum și de reglementările specifice domeniului, emise de autoritățile de reglementare competente.

Strategiile autorităților administrației publice locale vor urmări cu prioritate realizarea următoarelor obiective:

a) orientarea serviciului de iluminat public către utilizatori și beneficiari;

b) asigurarea calității și performantelor sistemelor de iluminat public, la nivel compatibil cu directivele Uniunii Europene;

c) respectarea normelor privind serviciul de iluminat public stabilite de Comisia Internationala de Iluminat, la care România este afiliată, respectiv de Comitetul Național Roman de Iluminat, denumit în continuare C.N.R.I.;

d) asigurarea accesului nedescriminatoriu al tuturor membrilor comunității locale la serviciul de iluminat public;

e) reducerea consumurilor specifice prin utilizarea unor corpuri de iluminat performanțe, a unor echipamente specializate și prin asigurarea unui iluminat public judicios;

f) promovarea investițiilor, în scopul modernizării și extinderii sistemelor de iluminat public;

g) asigurarea, la nivelul localităților, a unui iluminat stradal și pietonal adecvat necesităților de confort și securitate, individuală și colectivă, prevăzute de normele în vigoare;

h) asigurarea unui iluminat arhitectural, ornamental și ornamentalfestiv, adecvat punerii în valoare a edificiilor de importanta publica și/sau culturală și marcarii prin sisteme de iluminat corespunzătoare a evenimentelor festive și a sarbatorilor legale sau religioase;

i) promovarea de soluții tehnice și tehnologice performanțe, cu costuri minime;

j) promovarea mecanismelor specifice economiei de piata, prin crearea unui mediu concurential de atragere a capitalului privat;

k) instituirea evaluării comparative a indicatorilor de performanta a activității operatorilor și participarea cetățenilor și a asociațiilor reprezentative ale acestora la acest proces;

l) promovarea formelor de gestiune delegată;

m) promovarea metodelor moderne de management;

n) promovarea profesionalismului, a eticii profesionale și a formării profesionale continue a personalului ce lucrează în domeniu.

În exercitarea atribuțiilor și responsabilităților ce le revin în domeniul administrării și gestionării serviciului de iluminat public, autoritățile administrației publice locale adopta hotărâri sau emit dispoziții, după caz, privitoare la:

a) aprobarea programelor de dezvoltare, reabilitare, extindere și modernizare a sistemelor de iluminat public existente, precum și a programelor de înființare a unor noi rețele de iluminat public;

b) coordonarea proiectării și execuției lucrărilor tehnicoedilitare, în scopul realizării acestora într-o conceptie unitară și corelata cu programele de dezvoltare economico-socială a localităților și de amenajare a teritoriului, de urbanism și de mediu;

c) aprobarea studiilor de fezabilitate privind reabilitarea, extinderea și modernizarea sistemelor de iluminat public, studii care vor stabili indicatorii tehnico-economici, vor identifica sursele de finanțare a investițiilor, precum și soluția optima din punct de vedere

tehnico-economic;

d) darea în administrare sau delegarea gestiunii serviciului de iluminat public, precum și încredințarea exploatării bunurilor aparținând patrimoniului public sau privat al localităților, aferente serviciului, conform prevederilor legale;

e) contractarea sau garantarea, în condițiile legii, a împrumuturilor pentru finanțarea programelor de investiții și modernizări ale sistemelor de iluminat public;

f) elaborarea și aprobarea regulamentului serviciului și a caietului de sarcini, în conformitate cu regulamentul-cadru și caietul de sarcini-cadru, elaborate de A.N.R.S.C.;

g) aprobarea taxelor speciale pentru prestarea serviciului de iluminat public, cu respectarea reglementărilor în vigoare;

h) rezilierea unilaterala a contractelor de delegare a gestiunii serviciului pentru încălcarea repetată a clauzelor acestora și pentru nerespectarea indicatorilor de performanta a serviciului.

În raport cu comunitatile locale pe care le reprezintă, autoritățile administrației publice locale au următoarele responsabilități:

a) sa aducă la cunostinta publica, în condițiile legii, hotărârile și dispozițiile având ca obiect serviciul de iluminat public;

b) sa stabilească și sa aprobe indicatorii de performanta ai serviciului de iluminat public numai după ce, în prealabil, au fost supuși dezbaterii publice;

c) sa elaboreze și sa aprobe strategia locală de dezvoltare a serviciului de iluminat public și a infrastructurii aferente, cu consultarea prealabilă a cetățenilor;

d) sa informeze periodic locuitorii cu privire la starea serviciului de iluminat public, la măsurile adoptate sau preconizate pentru asigurarea functionarii acestuia, inclusiv cu privire la necesitatea instituirii unor taxe speciale pentru finanțarea investițiilor necesare;

e) sa rezolve sesizările cu privire la deficientele apărute în prestarea serviciului de iluminat public.

4.2 Iluminatul exterior efficient

4.2.1 Caracteristici de functionare pentru iluminatul electric

Iluminatul artificial reprezintă o componentă a realizării condițiilor normale de viață (muncă, odihnă, divertisment, circulație, etc.) în interiorul sau în afara construcțiilor în perioadele în care iluminatul natural nu este satisfăcător. Pe de altă parte, în funcție de aspectele cantitative și calitative ale iluminatului, activitatea oamenilor poate fi mult influențată. Astfel în încăperile sau spațiile de producție se poate constata o relație de conexiune între iluminatul atificial și productivitatea muncii, evitarea rebuturilor sau erorilor, producerea accidentelor de muncă. Ideea realizării unui microclimat luminos confortabil capătă azi o semnificație deosebită prin implicațiile importante în condițiile folosirii raționale a energiei electrice.

4.2.2Mărimi și unități

Pentru întelegerea termenilor folosiți voi enumera câteva mărimi și unități de măsură:

Din spectrul radiațiilor electromagnetice, radiațiile luminoase reprezintă un domeniu relativ îngust al acestora cuprins aproximativ între 400 și 750 nm și care au proprietatea de a impresiona retina ochiului uman, producând o senzație vizuală.

Sub lumita convenționala de 400 nm până la 10 nm se definește domeniul radiațiilor ultraviolete, iar de la 750 nm până la 106 nm domeniul radiațiilor infraroșii. Spectrul vizibil, obținut prin dispersia luminii naturale printr-o prismă, are următoarele limite aproximative:

– Violet 400 < < 440 nm

– Albastru 440 < < 500 nm

– Verde 500 < < 570 nm

– Galben 570 < < 610 nm

– Roșu 610 < < 750 nm

Sensibilitatea ochiului uman la radiațiile luminoase variază foarte mult cu lungimea de undă a acestora, fiind minimă la extremele spectrului și maximă pentru culoarea galben-verde corespunzătoare 0= 555 nm. Pentru a putea realiza conexiunea între intensitatea senzației vizuale și lungimea de undă a radiațiilor emise în spectrul vizibil a fost introdusă, încă din 1933 de către C.I.E. (Commission Internationale de l’Eclairage), funcția eficacității luminoase relative (spectrale) V() sau a sensibilității relative, dată în Fig.4.2.2.

Fig. 4.2.2 – Funcția eficacității luminoase relative V() după C.I.E.

Fluxul luminos se definește în funcție de fluxul energetic specific e, [W/nm] cu relația :

(4.1)

în care km este o constantă.

Dacă km=1, rezultă în wați-luminoși [Wl], unitate abandonată ca incomodă prin valorile sale. S-a ales km=683 lm/Wl, prin prescripțiile C.I.E., rezultând fluxul luminos în lumeni [lm] , unitate convenabilă din punct de vedere tehnic.

Astfel fluxul luminos reprezintă fluxul radiant emis în spectrul vizibil, evaluat prin intensi-tatea senzației vizuale, fiind mărimea fundamentală în iluminat..

Se definește fluxul emisferic inferior (i) sau emisferic superior (s) fluxul emis într-un unghi solid de 2 steradiani, sub sau respectiv deasupra unui plan orizontal ce trece prin cen-trul sursei de lumină considerate.

Intensitatea luminoasă I pe o anumită direcție reprezintă raportul dintre fluxul luminos elementar d emis într-un unghi solid infinit mic d, adică:

(2)

Dacă valorile sunt finite ( și ) se poate defini o intensitate medie:

(3)

Uneori, ca element de comparație se folosește noțiunea de intensitate medie sferică, raportând fluxul emis de sursă la unghiul solid în jurul sursei s=4., adică:

(4)

Unitatea de măsură este candela [cd], corespunzând unui flux de 1 lm emis într-un unghi solid de 1 sr. Candela reprezintă intensitatea luminoasă într-o direcție dată a unei surse care emite o radiație monocro-matică de frecvență 540*1012 Hz, cores-punzând la 0=555 nm în aer, pentru care intensitatea energetică este de 1/683 W pe steradian.
Intensitatea luminoasă este o mărime vectorială (are o direcție și un sens).

Iluminarea E caracterizează recepția de flux luminos și reprezintă raportul dintre fluxul d receptat de suprafața elementară dS, adică:

(5)

Unitatea de măsură fiind luxul [lx]. Astfel, 1 lx reprezintă iluminarea unei suprafețe de 1 m2 care receptează un flux de 1 lm.

Dacă valorile sunt finite (, S) se poate defini o iluminare medie a unei suprafețe:

(6)

Iluminarea dă cele mai bune informații asupra aspectului cantitativ al luminii receptate pe o anumită suprafață. De exemplu:

– vara la soare E> 100.000 lx

– sub cer acoperit 200< E < 10.000 lx

– noaptea (lumina lunii) E < 0,25 lx

– lumina artificială laborator E > 300 lx

– stradă cu circulație intensă E > 5 lx , etc.

Luminatul L a unei suprafețe luminoase elementare dS se definește în raport cu poziția observatorului față de suprafața privită dS caracterizată prin intensitatea dI :

(9)

în care s-a notat cu unghiul făcut de intensitatea luminoasă coliniară cu raza vizuală și normala la suprafața emisivă.

De menționat că această mărime depinde de retina observatorului, de transmitanța cristalinului , de suprafața pupilei Sp și de diametrul globului ocular d. Luminanța este deci o mărime acti-vă față de ochiul uman, în raport cu iluminarea care reprezintă o mărime pasivă.

4.2.3Surse de iluminat

Sursa de lumină sau lampa electrică reprezintă un aparat care realizează conversia energiei electrice în energie luminoasă.

După natura producerii radiațiilor luminoase, sursele de lumină se clasifică în două mari categorii ( Fig.4.2.3) :

Surse cu radiații produse pe cale termică (lămpi incandescente)

Surse cu radiații produse prin descărcări electrice în gaze

Fig. 4.2.3 – Clasificarea surselor de lumină

4.3 Influența corpurilor de iluminat de ultima generație

În România, în ultima perioadă se urmarește înlocuirea corpurilor de iluminat clasice cu corpuri de iluminat economice. Acest lucru este o necesitate urgentă pentru administrațiile locale. Scopurile acestei acțiuni sunt de a îmbunătății calitatea luminii, economisirea de energie electrică prin micșorarea consumului facturilor de energie, îmbunatatirea aspectului estetic al localitățiilor, sporirea securității și siguranței pe străzi.

Mai jos, am schițat schema bloc a elementelor dezvoltării durabile a sistemului de iluminat public:

Fig. 4.3 – Schema bloc a elementelor dezvotării sistemului de iluminat public

4.3.1 Argumente pentru iluminatul eficient

Iluminatul eficient reprezintă un rol vital pentru viața in cadrul localitatilor. De exemplu, iluminatul de calitate reduce numarul de accidente rutiere cu aproximativ 30 – 40%. Asfel, conform statisticilor s-au constatat diferențe între numărul de accidente pe timpul zilei și numărul de accidente pe timp de noapte, observându-se și legatura inversă între gradul de luminozitate și numărul de accidente. Rezultatul statisticilor e reprezentat in graficul 4.3.1.

Fig. 4.3.1 – Relatia dintre numarul de accidente pe timpul nopții și nivelul de luminanță al șoselei

Îmbunătățirea sistemului de iluminat public constituie o măsură efectivă de descurajare și prevenire a delicvenței oferind o siguranță mai mare locitorilor. Astfel există o strânsa legatură între numarul de acte de delicvență si nivelul de iluminare al stăzilor, fapt ce este reprezentat în graficul 4.3.1-2. În același timp contribuie și la încurajarea vieții culturale și sociale a localității.

Fig. 4.3.1-2 Relația dintre numărul de atacuri și nivelul de iluminare

Iluminatul urban capătă pe lângă rolul său funcțional din ce în ce mai mult noi valențe legate de integrarea în arhitectura ambientului. Monumentele istorice capătă o nouă și estetică fată prin intermediul reflectoarelor plasate în imediata vecinătate.

4.3.2 Economisirea de energie electrică și minimizări ale costurilor de întreținere

Sistemul optic al unui corp de iluminat trebuie să ofere performanțe inițiale maxime și sa le mențină în timp. În acest sens s-a introdus termenul de Ingress Protection (IP) ce reprezintă gradul de protecție al corpurilor de iluminat față de praf, obiecte solide și umezeală. IP a fost introdus de către International Electrotechnic Commission (IEC). Coeficientul de depreciere în funcție de categoria de poluare atmosferică și gradul de etanșeitate a compartimentului optic al lampilor de iluminat este prezentat in tabelul de mai jos:

Tabelul 4.3.2 – Coeficientul de depreciere pentru diferite corpuri de iluminat

– IP 23 corp de iluminat deschis

– IP 54 corp de iluminat închis

– IP 65 sau 66 corp de iluminat închis ermetic sau corp de iluminat "Sealsafe"

În concluzie, pentru un nivel al luminanței medii cu 1,5% mai mare, dacă se înlocuiesc CIL convenționale echipate cu lămpi cu VMIP de 400W cu CIL de nouă generație echipate cu lămpi cu SIP de 100W se obține o economie anuală de energie electrică de :

la 100 de bucați înlocuite 111,24 kWh/an

la 1000 de bucați înlocuite 1112,4 kWh/an

4.4 Studii de caz

4.4.1 Modernizarea sistemului de iluminat public din orașul Bran

Orașul Bran, situat în județul Brașov, are o populație de aproximativ 5.350 de locuitori. Consiliul Local a decis să modernizeze sistemul de iluminat public al orașului.

Castelul Bran

În prezent, iluminatul este asigurat de 272 surse luminoase. Sursele folosite actual de Primărie pentru iluminatul public sunt uzate moral (surse cu vapori de mercur), au o durată de viață scurtă, un consum de energie electrică ridicat și nu îndeplinesc condițiile prevăzute prin standardele în vigoare.

Sistemul actual de iluminat public consumă 63,7 kW, în condițiile în care iluminatul stradal este acoperit în proporție de 29,1% raportat la numărul de stâlpi existenți. Totodată, cheltuielile cu întreținerea acestui sistem sunt ridicate în special datorită duratei de viață.

Prin implementarea proiectului, Consiliul Local Bran intenționează să reducă factura energetică a Primăriei si să îmbunătățească condițiile sociale din oras. Proiectul, finanțat în proporție de 80% de către Fondul Român pentru Eficiența Energiei., generează economii substanțiale de energie electrică si un impact pozitiv asupra mediului ambiant prin diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră la sursele producătoare.

Proiectul constă în montarea a 523 de corpuri de iluminat noi, crescând astfel gradul de acoperire până la 56%. Corpurile vor fi prevăzute cu surse cu vapori de sodiu sub presiune, economice si cu un randament luminos ridicat. Puterea surselor variază între 125 W si 400 W si sunt alese conform cu cerințele standardelor românesti în vigoare.

Durata de viață a acestor surse este considerabil mai lungă decât cea a surselor cu vapori de mercur, putând varia între 12.000 si 24.000 ore de funcționare. Performanțele acestor surse sunt păstrate pe o perioadă mai lungă, fapt ce duce la diminuarea cheltuielilor de întreținere si la îmbunătățirea condițiilor de iluminat din oraș.

Puterea instalată a noului sistem de iluminat este de aproximativ 29,1 kW. Noile surse, cu puteri de peste 150 W sunt echipate cu relee si cu dispozitive de tip „dimmer” care pot genera economii de până la 35%.

Noul sistem de iluminat public, foloseste surse de lumină cu consum energetic scăzut si respectă normele în vigoare referitoare la iluminatul public. Principalele avantaje ale proiectului sunt:

Reducerea consumului de energie electrică.

Implementarea noului sistem de iluminat public generează reducerea consumului de energie electrică cu până la 50 %.

Reducerea emisiilor de poluanți. Reducerea consumului de energie electrică conduce la diminuarea emisiilor de poluanți, în special a celor de CO2.

Impact social pozitiv. Cresterea calității serviciilor de iluminat public are un impact social pozitiv.

Modernizarea sistemului de iluminat public va începe in luna noiembrie 2008. Durata implementării proiectului este estimată la 2 – 3 luni.

Costurile totale ale proiectului sunt de 125.000 USD si sunt detaliate în tabelul 4.4.1-1.

Tab. 4.4.1-1 Costurile totale ale proiectului

În urma implementării proiectului economiile estimate sunt prezentate mai jos:

Energie electrică. Modernizarea sistemului de iluminat public va conduce la economii de energie electrică de cca. 399 MWh pe an, i.e. 37.000 USD/an.

Întreținere, manoperă.

Instalarea unor noi corpuri de iluminat bazate pe o tehnologie modernă duce la diminuarea costurilor de întreținere. Economiile datorate reducerii costurilor de întreținere au fost estimate la de cca. 4.000 USD an.

Evaluarea fezabilității proiectului a fost făcută pe baza următoarelor criterii: termenul brut de recuperare a investiției, rata internă de rentabilitate și venitul net actualizat calculate pentru o rată de actualizare de 12% și pe o perioadă de 20 de ani. O sinteză a analizei financiare este prezentată în tabelul 4.4.1-2. Consiliul Local al orașului Bran a decis să investească 125.000 USD pentru implementarea proiectului de eficiență energetică. Fondul Român pentru Eficiența Energiei participă în proporție de 80 % la finanțarea proiectului, i.e. cu un împrumut de 100.000 USD, Consiliul Local asigurând restul de 20%, adică 25.000 USD din surse proprii. Împrumutul acordat de către Fondul Român pentru Eficiența Energiei se derulează pe o perioadă de 4 ani, cu 3 luni perioadă de grație. Rambursarea împrumutului se face în rate trimestriale egale, conform solicitării Primăriei si a situației fluxului de numerar.

Tabelul 4.4.1-2 Analiza financiară a proiectului

Capitol 5

CONCLUZII, OBSERVAȚII ȘI PROPUNERI

5.1 Concluzii

1) Dezvoltare durabilă este conceptul de dezvoltare economico-socială recomandat tuturor țărilor de către ONU, prin care se caută armonizarea a trei componente fundamentale:

– resurse umane

– cresterea economică

– echitatea între generații

2) Conceptul de configurare a unui model de agregare a datelor și de simulare a acestora pe orizontul de analiză, stă la baza evaluării diferitelor măsuri politice menite să asigure dezvoltarea, respectiv dezvoltarea durabilă.

3) Populația este principala forță motrice a cerințelor viitoare de energie, iar creșterea și dezvoltarea economică sunt cerințe pentru atingerea unei creșteri în standardul de viață și echitate în lume.

4) Investițiile și inovațiile necesită efort și investiții continue în cercetare, dezvoltare și demonstrare.

5) Mediul este un factor economic de cea mai mare importanță, considerat, în mod tradițional, de analiza economică, drept factor de producție, alături de capital și muncă.

6) Protecția mediului se realizează prin prevenirea și combaterea poluării de orice fel cu ajutorul mijloacelor de drept. Acestea reglementează relațiile care se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură.

7) Personalul unității economice trebuie să fie instruit pentru a efectua activitățile care generează sau pot avea un impact semnificativ asupra mediului.

8) Consumul de energie electrica în România este unul dintre cele mai ridicate din Europa Centrala si de Est.

9) Trebuie făcută distincție între cantitatea de energie cerută care reprezintă suma produselor pe care piața este dispusă să o cumpere la un anumit preț și cererea care reprezintă cantitățile cerute de piață pentru diversele prețuri stabilite.

10) Managementul comparat se ocupă cu studiul fenomenelor de management în contextul unor culturi diferite, axându-se pe identificarea, clasificarea, măsurarea, interpretarea asemănărilor și deosebirilor manageriale în vederea favorizării creșterii funcționalității, eficacității și eficienței organizațiilor.

5.2 Observații

1) Rațiunea este aceea că beneficiul economic al resurselor naturale trebuie menținut în siguranță pentru a putea fi împărțit între generațiile prezentate și cele viitoare.

2) Conceptul de dezvoltare a contribuit mai mult ca oricare altul la apropierea disciplinelor din domeniul științelor sociale.

3) Având în vedere predicțiile legate de creșterea populației mapamondului este necesar sa se aibă în vedere creșterea consumului de energie electrica. Nevoile globale de energie pe cap de locuitor în zonele urbane sunt mai ridicate decât media țării, aceasta în mare și datorită venitului mai ridicat.

4) Prin „energie alternativa sau regenerabila“ se întelege energia derivata dintr-un larg spectru de resurse, toate având capacitatea de a se reînnoi, ca de exemplu: energia hidraulica, solara, eoliana, geotermala si din biomasa (resturi menajere, municipale, din industrie si din agricultura).

5) Iluminatul artificial reprezintă o componentă a realizării condițiilor normale de viață în interiorul sau în afara construcțiilor în perioadele în care iluminatul natural nu este satisfăcător.

6) Iluminatul urban capătă pe lângă rolul său funcțional din ce în ce mai mult noi valențe legate de integrarea în arhitectura ambientului.

5.3 Propuneri

1) Pentru a realiza o dezvoltare durabilă a sitemului energetic trebuie să se țină cont de cerințele actuale și viitoare de enrgie electrică, îndeplinirea nevoilor, menținerea compatibilității dintre dimensiunea populației și capacitatea de producție a ecosistemului și implementarea unui proces al schimbării.

2) Orice proces de exploatare de resurse energetice este necesar să fie realizat în conformitate cu normele de mediu.

3) Este imperios necesară exploatarea tuturor resurselor ecologice de energie.

4) Pentru realizarea unui management de dezvoltare durabilă eficient este nevoie de o pregatire profesională si o experiență vastă a managerilor din cadrul companiilor.

5) Pentru a putea avea suscces în acest domeniu companiile românești ar trebui să analizeze evoluțiile altor țări care au avut reușite pe acest plan. Astfel managerii români ar trebui să studieze în mod comparat dezvolarea durabilă.

6) În România s-a observat o evoluție favorabilă în managementul sistemului de iluminat public, dar din pacate eforturile depuse nu au fost suficiente. Avem novoie de proiecte mai ample pentru a realiza o eficientizare a sistemului de iluminat public în toate zonele țarii nu numai în zona urbană.

7) Din cauza faptului că țara noastră este un mare consumator de energie electrică, sunt necesare măsuri de economisire la toate nivelele: în industrie, la consumatorii casnici și în domeniul public.

BIBLIOGRAFIE

Balaure,V Marketing, Ed. Uranus, Bucuresti 2003

State, I Marketing international, Ed. Utv, 2003

Nicolescu, O Management comparat, Ed. Economica 2004

Colectia Capital

W. Scherhenbach, The Deming Route to Quality and Productivity, Mercury Press, Fairchild Publication, Rockville, MD, 1986

D. Constantin – Modelul japonez – reper pentru firmele românești în elaborarea strategiei, U.P.B.,1999

A. Carabulea – Principii și metode privind proiectarea operațională a managementului sistemelor de energie, Ed. Academiei Române 1996

A. Carabulea – Dezvoltarea durabila a sistemelor energetice in sistem holistic, Ed. Academiei Române, 2005

L. Popper – Management comparat, U.P.B. 1999

LEGEA nr.230 din 7 iunie 2006 serviciului de iluminat public, www.anrsc.ro/index/cadru_legislativ/LEGE230.2006.pdf

D. Marinescu – Dreptul mediului inconjurator, SANSA, 1996

M. Hammer, J. Champy – Reengineering-ul întreprinderii, Tehnica Scient Consult SRL, 2000

R.F. Weston – The Business of Sustainable Development, Archive Business, 1995

M. Uliescu – Dreptul mediului înconjurător, Ed. Fundația RM, 1998

A. Carabulea – Enciclopedia managementului energetic, I.S.P.E. , 2004

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Managementul Dezvoltarii Durabile. Studiu DE Caz Iluminatul Public (ID: 133917)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Managementul Dezvoltarii Durabile. Studiu DE Caz Iluminatul Public

Copyright Notice

. Comportarea Sistemului Bpsk – Ds – Ss In Prezenta Zgomotului Si A Fadingului Si Determinarea Per

Metode Pentru Investigarea Importantei Echipei In Organizatie Si a Rolului Managerului In Formarea Echipei

Specificitati Privind Programele de Finantare din Domeniul Turismului

Banca Central Europeana Si Sistemul Bancar European

Statistica PE Compararea Mediilor

Tehnici Promotionale Utilizate de Compania Danone

Copyright Notice

Similar Posts