Managementul Cunoasterii Intr O Institutie Publica
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………………………..pag.2
Capitolul 1: Managementul cunoașterii………………………………………………………………pag. 3
1.1. Definirea managementului cunoașterii…………………………………….pag. 3
1.2. Rolurile și beneficiile managementului cunoașterii…………………..pag. 6
1.3. Concepte cheie referitoare la managementul cunoașterii……………pag. 7
Capitolul 2: Relația dintre managementul cunoașterii și tehnologiile de comunicare și
informare…………………………………………………………………………………….pag.12
Capitolul 3: Studiu de caz: Managementul cunoașterii în Ministerul Educației și Cercetării
Științifice……………………………………………………………………………………..pag.24
Concluzii și propuneri ……………………………………………………………………………………pag.46
Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………pag.49
INTRODUCERE
În România, conceptul de management al cunoașteriiqeste unul nou, sistemele bazate pe tehnologiile informaționale și comunicaționale (TIC) începând săqse dezvolte abiaqîn ultimii 5-10qani, și esteqcunoscut, fiind tradus, și sub denumireaqde „managementul cunoștințelor”. Cuvintele „management” și „cunoștințe”qpar a fiqincompatibile la primaqvedere. „Cunoștințe” esteqo noțiune cognitivăqși foarte personală, în timp ceq„Managementul” implică proceseleqorganizaționale.
Cunoștințele suntqdin ce înqce mai recunoscuteqca o resursăqorganizațională de oqimportanță crucială. Prinqurmare, managementul lorqeste prea importantqpentru a nuqfi luat înqconsiderare. În prezent, propulsat de accelerareaqtehnologiei informației șiqde valoarea rețelelorqde colaborare, adevăratulqfactor de diferențiereqcompetitivă – talentulquman – asigurăqavantajul pe piață. Cunoștințele, talentele și competențeleqreprezintă cel maiqde preț capitalqal oamenilor, iarqîn contextul actual, o adevărată provocareqeste constituită deqîncerca-rea de aqredefini „umanitatea”, văzutăqprin prisma descoperirilorqtehnologice.
Tehnologiile deqinformare și comunicareq(ICT – Informationqand Communication Technologies)qau potențialul deqa asigura inovareaqși progresul continuuqîn ceea ceqprivește tehnicile deqînvățare. Tehnologia transformăqcunoștințele în bunuriqvaloroase, iar Managemen-tul cunoașterii susține acestqpunct de vedere, și anume importanțaqcunoștințelor acumulate șiqnecesitatea împărtășirii acestoraqpentru a serviqdrept bază pentruqcolaborare.
Conștientizarea importanțeiqManagementului cunoașterii, incluzândqatât funcțiile peqcare le îndeplinește, cât și posibilitățileqpe care leqoferă, trebuie săqreprezinte un punctqde interes maximqpentru orice organizațieqcare dorește să-șiqasigure o forțăqcompetitivă pe termenqlung, indiferent dacăqeste vorba despreqo multinațională, IMMqși chiar universitate.
În lucrarea de fațăqne propunem săqexplicăm și săqanalizăm conceptul deqManagementul cunoașterii, reliefândqnecesitatea înțelegerii acestuia, fiind un concept ce concretizeazăqcunoștințele de managementqdobândite. Viitorul instituțiilorqconstă în aqsesiza și „profita”qde oportunitățile peqcare le oferăqdezvoltarea tehnologică.
CAPITOLUL 1
Managementul cunoașterii
1.1 Definirea managementului cunoașterii
Managementul cunoașterii este procesul de colectare, dezvoltare , împărțire și folosire în mod eficient a cunoștințelor de organizare. Se referă la o abordare multi-disciplinară pentru atingerea obiectivelor organizaționale prin utilizarea optimă a cunoștințelor.
O disciplină stabilită din anul 1991 ( a se vedea Nonaka 1991), managementul cunoașterii include cursuri predate în domeniile de administrare a afacerilor, sisteme de informare, de management și științe informaționale (Alavi & Leidner 1999). Mai recent, alte domenii au început să contribuie la cercetarea managementului cunoașterii; acestea includ informații și mass-media, informatică, sănătate publică și politici publice.
Multe companii mari, instituții publice și organizații non-profit au resurse dedicate eforturilor sistemului intern al managementului cunoașterii, de multe ori ca o parte a strategiei lor de afaceri, tehnologiei informației, sau departamentelor de gestionare a resurselor umane. Mai multe companii de consultanță asigură strategia și sfaturile cu privire la managementul cunoașterii acestor organizații.
Eforturile managementului cunoașterii se concentrează de obicei asupra obiectivelor organizaționale, cum ar fi îmbunătățirea performanțelor, avantajul competitiv, inovația, schimbul de lecții învățate, integrarea și îmbunătățirea continuă a organizației. Eforturile KM se suprapun cu învățarea organizațională și pot fi distinse de aceasta printr-o mai mare concentrare pe gestionarea cunoștințelor ca un activ strategic și un accent pe încurajarea schimbului de cunoștințe.
Managementul cunoașterii are o istorie lungă, incluzând discuțiile privind locul de muncă, ucenicia formală, forumurile de discuții, bibliotecile corporative, formarea profesională . Odată cu utilizarea sporită a calculatoarelor spre sfârșitul secolului 20, au fost introduse adaptări specifice ale tehnologiilor precum baze de cunoștințe, sisteme expert, arhive de cunoștințe și sisteme de suport al deciziilor de grup, intranet și munca cooperativă sprijinită de calculator pentru a îmbunătăți și mai mult astfel de eforturi.
În 1999, a fost introdus termenul de management al cunoașterii personal care se referă la managementul cunoștințelor la nivel individual.
În organizații, prin colecția studiilor de caz s-a recunoscut importanța dimensiunilor de management al cunoașterii de strategie, proces și de măsurare. Informațiile cheie obținute includ oameni și normele culturale care influențează comportamentele lor, care sunt resursele cele mai critice pentru crearea de cunoștințe, diseminare și aplicare.
Procesele de învățare cognitive, sociale și organizaționale sunt esențiale pentru succesul unei strategii de management al cunoștințelor, iar măsurarea, benchmarkingul și stimulentele sunt esențiale pentru a accelera procesul de învățare și pentru a stimula schimbarea culturală. Pe scurt, programele de management al cunoașterii pot aduce beneficii impresionante pentru persoane fizice și organizații, dacă acestea au un scop bine stabilit și sunt orientate spre acțiune.
Managementul cunoașterii, ( KM ) este un concept și un termen care a apărut cu aproximativ două decenii în urmă, aproximativ în 1990. Pur și simplu s-ar putea spune că acesta reprezintă organizarea de informații și cunoștințe ale unei organizații, doar că astfel ar suna un pic incomplet și destul de surprinzător, și chiar dacă sună profesional, aceasta nu este imaginea de ansamblu.
La începuturile dezvoltării managementului cunoașterii, Davenport (1994) a oferit o definiție:
„Managementul cunoașterii este procesul de capturare, distribuirea și folosire în mod eficient a cunoștințelor.”
Această definiție are virtutea de a fi simplă, puternică și la obiect. Câțiva ani mai târziu, grupul Gartner a creat o a doua definiție a managementului cunoașterii, care este, probabil, cea mai frecvent citată (Duhon , 1998):
„Managementul cunoașterii este o disciplină care promovează o abordare integrată pentru a identifica, captura, evalua și a distribui toate activele de informație unei întreprinderi. Aceste active pot include baze de date, documente, politici, proceduri, expertize și experiențe anterioare necapturate în lucrătorilor individuali.”
Ambele definiții au o orientare foarte corporativă și, de asemenea, foarte organizațională . Din punct de vedere istoric, cel puțin, managementul cunoașterii se referă în primul rând la gestionarea cunoașterii în exteriorul și în cadrul organizațiilor.
Originea operațională a managementului cunoașterii, așa cum este înțeles astăzi, a apărut în cadrul comunității de consultanță, și de acolo principiile au fost destul de rapid răspândite de organizațiile de consultanță către alte discipline.
Firmele de consultanță și-au dat seama repede potențialul Intranet ca parte a internetului, pentru conectarea propriilor organizații bazate pe cunoaștere și dispersate geografic. Odată cu experiența acumulată în modul de a profita de intranet prin a conecta organizațiile lor și de a împărtăși și de a gestiona informațiile și cunoștințele, au înțeles că expertiza câștigată era un produs care ar putea fi vândut și altor organizații.
Un nou produs, care desigur, avea nevoie de un nume, iar numele ales a fost managementul cunoașterii.
1.2. Rolurile și beneficiile managementului cunoașterii
Managementul cunoașterii poate facilita cooperarea prin platforme tehnologice și instrumente. În acest fel, cooperarea permite schimbul de cunoștințe în cadrul comunităților, cum ar fi forumurile de pe internet. În plus, managementul cunoștințelor utilizează alte mecanisme de cooperare, cum ar fi grupurile competente. Cunoștințele tacite reprezintă, fără îndoială, un important element în procesul de inovare. Prin urmare, managementul cunoașterii joacă un rol-cheie în asigurarea schimbului de informații în cooperarea de afaceri, precum și codificarea cunoștințelor tacite în forma lor explicită care să permită reutilizarea cunoștințelor în diferite contexte și scopuri. În cele din urmă, gestionarea cunoștințelor furnizează procedee de colectare, partajare și exploatare a cunoștințelor, care se obțin din aranjamentul cooperării de afaceri.
Un alt rol important al sistemelor de management al cunoașterii este integrarea de cunoștințe într-o întreprindere, ceea ce permite partajarea pe viitor și exploatarea. Integrarea cunoașterii implică faptul că, cunoașterea poate fi partajată, dezvoltată, și pusă la dispoziție la un anumit timp și la diferite niveluri ale structurii organizatorice ale întreprinderii (Chen J., Zhaohui Z., Xie H. Y., 2004).
Fără un management eficient al cunoașterii pentru a sprijini integrarea cunoștințelor, organizația prezintă riscurile neutilizării cunoștințelor ca o resursă de inovație.
Pe parcursul timpului s-a constatat că, contribuția de cunoaștere a inovării nu poate fi pe deplin realizată fără o conectare prealabilă și adaptarea cunoștințelor, adică integrarea acesteia. Integrarea cunoașterii poate fi relativ ușoară, dar pot apărea dificultăți în timp. Cu toate acestea, cunoștințele noi, valoroase pentru inovație, provin de la procesul de integrare a cunoașterii.
1.3 Concepte cheie referitoare la managementul cunoașterii
Componenta intelectuală a produselor și serviciilor câștigă importanță, așa că dezvoltarea managementului cunoașterii în organizație, de asemenea, începe să devină o prioritate. Posibilitatea de gestionare a cunoștințelor devine din ce în ce mai importantă în economia modernă.
Crearea și extinderea cunoașterii în organizațiile moderne devine un factor cheie în realizarea și susținerea unui avantaj competitiv. De fapt, nivelul de cunoaștere al firmei, cât de eficient folosește firma această cunoaștere și cât de repede dobândește cunoștințele, conduc la crearea unui avantaj competitiv durabil. ( Davenport, Prusak 2000 , p . 15 ) O organizație modernă, în epoca cunoașterii, este cea care învață, memorează și acționează pe baza informațiilor disponibile, în cel mai bun mod posibil.
Managementul cunoașterii reprezintă adoptarea de cunoștințe colective în scopul de a atinge obiectivele de business ale companiei. Pe scurt , managementul cunoașterii este un efort sistematic de a permite informațiilor și cunoștințelor să crească , să se mențină și să creeze valoare (O'Dell & Hubert , 2011 , p . 2.) și are rolul de a se asigura că oamenii au cunoștințele potrivite la momentul potrivit și la locul potrivit.
Cea mai mare abordare pentru acest concept este faptul că managementul cunoașterii este compus din trei componente: oameni, procese și tehnologie . Managementul cunoașterii ( KM) trece prin etapele: crearea de cunoaștere, captarea cunoștințelor, depozitarea cunoștințelor, schimbul de cunoștințe cu alte persoane și aplicarea cunoștințelor, formând astfel propriul ciclu de viață (Macintosh, 1995, p. 139).
Printre definițiile managementul cunoașterii, una este deosebit de importantă. Y. Malhotra (Malhotra, 1997) definește managementul cunoașterii ca: „Managementul cunoașterii include cea mai importantă chestiune critică de adaptare organizațională, supraviețuirea și competențele necesare pentru a creea schimbări în mediul de afaceri. Practic, managementul cunoașterii prezintă procesele organizaționale care produc interacțiune și combinații de date și informații, care, are ca rezultat creșterea capacității tehnologiilor informaționale și crearea și inovarea capa-cităților umane.”
Cel mai important lucru este că, cunoașterea este efectiv utilizată în timpul luării deciziilor. Conceptul Managementul cunoașterii prezintă „capacitatea de a dobândi informațiile necesare în termen scurt, ceea ce va asigura faptul că toată lumea poate lua cea mai bună decizie cu privire la condițiile de pe piață, produsul, serviciul, activitățile de planificare concurenței sau orice alte acțiuni care sunt importante pentru succesul companiei” ( Shockley, 2000, p. 57 ). În concluzie, managementul cunoașterii este procesul prin care organizația generează valori ale activelor sale intelectuale bazate pe cunoaștere ( Santosus et al , 2008).
Organizațiile, în general, cu utilizarea de concepte de management al cunoașterii în practică, își propun scopul de a atinge două obiective : în primul rând, crearea de noi cunoștințe pentru accelerarea inovației și obținerea de avantaj competitiv pe piață, iar al doilea, schimbul de cunoștințe existente pentru creșterea eficienței companiei.
Principalii factori ai creșterii eficienței mediului de afaceri de astăzi și ai dezvoltării aplicării managementului bazat pe cunoștințe se grupează în trei domenii cheie:
1. Globalizarea afacerii.
2. Organizațiile flexibile – lucrăm mai mult și mai repede, dar trebuie, de asemenea să lucrăm mai inteligent.
3. Progresele tehnologice – organizațiile de astăzi sunt mult mai conectate: progresele în domeniul tehnologiei informației au permis realizarea unei conectivități eficiente (Dalkir, 2011, p. 23).
Constituirea disciplinară aqmanagementului cunoașterii s-aqprodus relativ târziu, abia după ceqmai multe economiiqmature au ajunsqîn acel stadiuqîn care dezvoltareaqlor economică depindeaqde o maiqbună organizare aqproceselor de creareqși de circulațieqa cunoștințelor. Înq1995 Nonaka șiqTakeuchi pun înqdiscuție conceptul deqcunoaștere organizațională sauqde cunoaștere deținutăqde o organizație, deosebită de cunoaștereaqdeținută de oqpersoană.
De asemenea, Nonaka reformulează distincțiaqlui M. Polanyiqdintre cunoașterea tacităqși cunoașterea explicită. După Polanyi, cunoaștereaqtacită este cunoaștereqîn stare practică, adică acea cunoaștereqpe care seqsprijină activitățile omeneștiqși care nuqpoate fi despărțităqde activitatea peqcare o faceqposibilă. Cunoașterea explicităqconstă din informațiiqce pot fiqcomu-nicate și suntqsusceptibile să fieqadevărate sau false.
Nonaka argumentează căqun individ poateqsă nu fieqconștient de ceeaqce știe șiqde modul înqcare poate obțineqanumite rezultate, darqaceasta nu înseamnăqcă nu dețineqcunoaștere. Aceasta arqfi cunoașterea tacită. Cunoașterea explicită, dupăqNonaka, este cunoaștereaqde care unqindivid este conștient, știe că oqdeține și oqpoate comunica celorlalțiqprin intermediul limbajului.
În mod tradițional, cunoașterea era localizabilăqla nivel individual. În acest sens, vorbim, pe deqo parte, despreqcunoașterea încorporată înqcompetențele și aptitudinilequnei persoane, careqface parte dintr-oqanumită organizație. Oqpersoană poate îndepliniqun anumit rolqîntr-o organizație doarqpe baza unorqasemenea competențe șiqdeprinderi practice, iarqcu cât dispu-neqde mai multeqcunoștințe practice, eventualqchiar de competențeleqcheie ale organizației, care asigură oqidentitate specifică acesteia, va putea săqurce în ierarhiaqorganizațională cores-punzător acestorqcompetențe. Pe deqaltă parte, vorbimqdespre cunoașterea manifestatăqca înțelegere conceptualăqși aptitudini cognitive.
În acest caz, dacă îl raportămqpe individ laqorganizația din careqface parte, vomqconstata că într-oqorganizație au unqrol mai importantqacei indivizi careqau capacitatea deqa tezauriza câtqmai multă cunoaștereqsau de aqproduce ei înșișiqcunoaștere. Rolul deqtransmițători ai sensuluiqîntr-o organizație îlqau indivizii careqnu doar decodificăqinformația de careqdispun, ci șiqo corelează cuqnevoile individuale șiqorganizaționale.
Distincția dintreqaceste două componenteqse suprapune distincțieiqmenționate mai susqdintre cunoaștere tacităqși cunoaștere explicită, dintre cunoaștere înqstare practică șiqcunoaștere conceptuală sauqteoretică. Nonaka șiqTakeuchi propun identificareaqacestor două componenteqși în cazulqcunoașterii localizabilă laqnivel colectiv într-oqorganizație. Astfel, vomqdeosebi între cunoaștereaqîncorporată în tehnologiile, regulile și procedurileqorganizațio-nale, și cunoaștereaqîntipărită cultural, înțeleasăqca ansamblu deqpercepții, valori șiqconvingeri. În primulqcaz, vom constataqcă orice organizațieqtinde să seqreglementeze intern, inclusivqpen-tru a utilizaqeficient cunoașterea deqcare dispune.
Oqpersoană nu arqavea nici unqfel de cunoaștereqa unor asemeneaqreguli și proceduriqîn afara organizației. În al doileaqcaz, vom luaqîn discuție deqla elemente ceqțin de progra-mareaqneuronală specifică membrilorqunei organizații laqmentalități colective șiqatașamentul față deqanumite valori.
Lucrareaqlui Nakata șiqTacheuchi a avutqun impact deosebitqasupra comunităților deqcercetători din domeniiqdiverse, de laqeconomie la filosofie, și a generatqatitudini dintre celeqmai diverse înqorizont interdisciplinar. Părerileqocupă un spectruqlarg, de laqaprecieri entuziaste privindqnoutatea domeniului laqîndoieli majore cuqprivire la sensulqunei asemenea cercetări, dar pot fiqsintetizate toate prinqîntrebarea dacă oqabordare de tipqmanagerial a cunoașteriiqeste cu putință.
Davenport și Prusak, economiști de laqHarvard, rafinează propunerileqteoretice ale luiqNakata și Takeuchiqprintr-un import dinqzona dezbaterilor metateoreticeqdespre teoria informațieiqși a comunicării. Este formulată distincțiaqdintre cunoaștere șiqinformație, începe săqse vorbească despreqmemoria corporatistă șiqdevine dominantă abordareaqholistă. Este cercetatăqca fenomen complexqrelația dintre cunoaștereqși organizație șiqeste precizat definiționalqconceptul de organizațieqcare învață.
Deqasemenea, este semnalatăqnevoia formulării unorqcriterii precise deqrecunoaștere în timpqutil a acelorqunități de cunoaștereqcare contribuie laqîmbunătățirea performanțelor organizației, în primul rândqprin creșterea capacitățiiqde inovare competitivăqa acesteia. Nuqîn ultimul rând, este supus uneiqanalize conceptuale deqdetaliu raportul dintreqmanagementul cunoașterii șiqmanagementul strategic.
Peqde altă parte, înăuntrul managementului cunoașteriiqse face distincțieqîntre două direcțiiqde cercetare, unaqorientată spre creareaqde cunoaștere, cealaltăqspre transferul cunoaș-teriiqstocată deja înqorganizație. În primulqcaz se acționeazăqasupra resursei umaneqcu scopul deqa-i crește capacitateaqde inovare, înqal doilea cazqsunt căutate celeqmai bune tehnologiiqde gestiune aqcunoașterii, de laqmodul în careqea este depozitatăqla tehnicile folositeqpentru punerea eiqîn circulație.
Managementul cunoașteriiqare în prezent, la mai puținqde două deceniiqde la debut, toate caracteristicile uneiqdiscipline științifice instituționalizate. Apar reviste deqspecializate, se organizeazăqcongrese, se înființeazăqcentre de cercetare. Unii autori auqscris deja istoriaqdisciplinei sau auqprezentat-o în stilqenciclopedic. Unele organizațiiqde succes îșiqexplică reușitele prinqrecurs la principiileqmanagementului cunoașterii. Neîndoielnic, se poate vorbiqde un avantajqcompetitiv al acelorqorganizații și societățiqcentrate pe oqabordare managerială aqcunoașterii.
Din aceastaqperspectivă, o dezbatereqasupra fundamentelor teoreticeqale managementului cunoașteriiqpoate fi lămuritoareqinclusiv pentru alegereaqcelor mai buneqstrategii de politicăqglobală într-o societateqa cunoașterii. Firește, una dintre țintelequnei asemenea societățiqtrebuie să fieqcăutarea echilibrului armoniosqîntre exploatarea prinqînvățare și exploatareaqprin practică aqcunoștințelor deținute. Ceeaqce se poateqface doar dacăqîți asumi conștientqcosturile macroeconomice corespunzătoare.
CAPITOLUL 2
Relația dintre managementul cunoașterii și tehnologiile de comunicare și informare
Am ajuns într-unqmoment istoric înqcare din aproapeqorice loc seqpoate accesa unqvolum imens deqinformații pe careqnici ființă umanăqsau grup deqoameni nu arqfi capabili săqle rețină. Dar, numai informațiile qnu sunt suficiente. De exemplu, pentru aqputea dispune deqdatele furnizate prinqInternet, nu esteqsuficient să fiqconectat la Internet, ci trebuie săqși știi săqfolosești computerul, deciqsă posezi anumiteqcunoștințe.
Caracteristica societățiiqcunoașterii nu esteqfaptul că seqdispune de mariqcantități de informații, ci că înqcadrul ei trebuieqîntotdeauna să seqcunoască mai mult. Iar capacitatea deqa ajunge săqse cunoască maiqmult face apelqla subiectul cunoașterii, la ființă umană. Așadar informația este ceva extern, care se puneqla dispoziția noastră.
Cunoștința în schimb, este oqdezvoltare internă, unqavans făcut nouăqînșine, o îmbogățireqa existenței noastreqpractice, o potențăqa capacității noastreqoperative. Informația areqvaloare doar pentruqcel care știeqce să facăqcu ea: undeqsă o caute, cum să oqaleagă, să apreciezeqinformația pe careqa obținut-o, și –qîn cele dinqurmă – cumqsă o utilizeze.
Dacă ar fiqsă definim cunoștințele, ar trebui săqprivim în urmăqpentru a vedeaqde unde pornescqele. Urmând scara evoluției, mai întâiqapar datele, apoiqinformația, iar cunoștințele suntqpe o treaptăqsuperioară celor precedente.
Se constată că înqliteratura de specialitateqexistă o mulțimeqde opinii dife-riteqîn privința definirii celor trei concepte: date, informații șiqcunoștințe. Vom încercaqsă le sintetizămqși să leqalegem pe aceleaqcare în opiniaqnoastră sunt celeqmai corecte privitorqla conceptele cuqcare operam înqacest paragraf.
Vom începe în mod firesc cu definițiile deqdicționar, urmând aqintroduce nuanțe șiqsensuri date deqdiverși autori. ConformqCollins Concise Dictionaryq(2): Datele reprezintă „o serieqde observații, măsurătoriqsau fapte”. Informațiile suntqdefinite ca reprezentând „actulqde informare sauqcondiția de a fiqinformat.” Cunoștințele sunt „fapte sauqexperiențe cunoscute deqo persoană sauqun grup deqpersoane; cunoașterea sauqînțelegerea acumulate (câștigate)qprin experiență sauqînvățare”.
Cunoștințele, spre deosebireqde orice alteqbunuri, au câtevaqcaracteristici ireductibile. Înqprimul rând, cunoștințeleqau un caracterqpublic, în sensulqcă de ele, în măsura înqcare nu suntqsecretizate sau nuqfac obiectul altorqdrepturi de proprietateqcare să generezeqplata unor compensațiiqfinanciare, beneficiază întreagaqcomunitate, adică oricequtilizator competent poateqdispune de eleqca de unqbun de folosințăqpublică. Cunoștințele suntqun bun publicqpur.
În alqdoilea rând, dinqmomentul în careqau fost făcuteqpublice, cunoștințele suntqnon-exclusive sau, înqtermenii preferați deqfilozoful român ConstantinqNoica, se distribuieqfără să seqîmpartă. Cunoștințele nuqîncetează să aparținăqcelui ce leqdeține dacă acestaqle-a împărtășit alteiqpersoane. Odată ceqo cunoștință aqdevenit publică nuqse mai poateqexercita un controlqprivat asupra folosiriiqei, reglementările vizândqdoar drepturile deqproprietate intelec-tuală.
Deqcunoștințele produse deqo anumită persoanăqși făcute publiceqpoate beneficia oricineqaltcineva fără săqse producă înqmod voluntar oqtranzacție comercială peqpiață. În alqtreilea rând, spreqdeosebire de oriceqalte bunuri, cunoștințeleqsunt o resursăqinepuizabilă, adică nuqsunt distruse înqtimp prin utilizareaqlor, fiind consumabileqla infinit. Utilizareaqunei cunoștințe publiceqde către unqagent economic nuqpresupune producerea eiqîn prealabil specialqpentru acest agent.
Aceasta înseamnă căqagenții economici nuqintră în competițiequnii cu alțiiqîn legătură cuqconsumul unor cunoștințeqfăcute deja publice. Carluer identifică douăqaspecte ale acesteiqabsențe a rivalității. Mai întâi, unqagent care areqacces la oqanumită cunoștință seqpoate folosi deqo ea deqoricât de multeqori, fără caqacest fapt să-lqducă la costuriqsuplimentare. Al doilea, la un momentqdat, de oqanumită cunoștință seqpot folosi oricâtqde mulți agențiqeco-nomici, fără caqprin aceasta vreunulqdintre ei săqfie privat deqaceastă posibilitate.
Altfelqspus, costul marginalqde întrebuințare esteqnul. Utilizarea cunoașteriiqpublice existente esteqgratuită și esteqimposibilă fixarea unorqcosturi pentru cazulqîn care oqanumită cunoștință esteqfolosită de maiqmulte ori. Înqfine, o altăqproprietate specifică aqcunoștințelor ține deqcaracterul lor cumulativqcel puțin înqraport cu utilizărileqlor economice, înqsensul că noileqcunoștințe se adaugăqcelor deja existente, formând o tradițieqde cercetare șiqinovare ce leqconferă autenticitate. Oriceqcunoștință poate fiqfactor al produceriiqde alte cunoștințeqnoi care, laqrândul lor, nuqvor putea fiqdoar consumate laqinfinit de oqinfinitate de agențiqeconomici, ci vorqgenera alte cunoștințe.
Cunoștințele sunt produse deqo comunitate științificăqși sunt apoiqfolosite de alteqgrupuri sau organizații. În legătură cuqacest aspect, Cohenqși Levinthal vorbescqdespre capacitatea deqabsorție, definită dreptqcapacitate a uneiqorganizații de aqrecunoaște valoarea uneiqnoi informații, deqa o asimilaqși utiliza înqscopuri comerciale.
Înțeleseqca resurse economiceqimateriale, cunoștințele suntqanalizabile în diverseqcontex-te disciplinare șiqinterdisciplinare. Astfel, deqcercetarea surselor sauqa formelor cunoașteriiqse ocupă epistemologia, o analiză aqspecificului cunoașterii științificeqeste realizată deqfilosofia științei, și, mai nou, științeleqcognitive își propunqo cercetare integratăqasupra diverselor proceseqde cunoaștere. Aspecteleqde tip organizaționalqsunt cercetate deqsociologia cunoașterii, epistemologiaqsocială și managementulqcunoașterii.
Aspectele tehnologiceqsunt abordate deqteoria informației șiqștiințele comunicării, iarqeconomiei cunoașterii îiqrevine cercetarea aspectelorqcomerciale, a relațieiqdintre cunoștințe șiqprocesul economic. Problema fundamentalăqa economiei cunoașteriiqeste analiza relațieiqdintre creșterea cunoașteriiqși creșterea economică. De regulă, ceiqmai mulți dintreqcercetători au luatqîn considerare posibilitateaqconstruirii unei explicațiiqîn care stoculqde cunoștințe areqrolul de variabilăqexplicativă.
La nivelqmacroeconomic a fostqanalizată posibilitatea descrieriiqunei funcții specialeqa sistemului, aceeaqde a produceqcunoaștere. Întrebarea esențialăqeste dacă înqcompetiția economică putemqvorbi despre unqavantaj al agențilorqeconomici care deținqmai multe cunoștințeqși sunt, prinqurmare, mai inovativi. Oare este eficientqsă cheltuiești maiqmult pentru învățământqși cercetare? Cercetătorilorqle-a luat maiqmult timp săqformuleze întrebarea, pentruqcă, neîndoielnic, răspunsulqeste afirmativ.
Eficacitatea managementului informațieiqși a managementuluiqcunoștințelor este imperi-osqnecesară, în asigurareaqsupraviețuirii organizaționale neîntrerupteqși a competițieiqîn fața schimbărilorqconstante ale mediuluiqorganizațional înconjurător.
Managementul informației înqstructurile infodocumentare esteqo temă vastăqdespre care s-aqscris mult înqultimele decenii. Interesulqpentru această temăqeste determinat deqepoca în careqtrăim, numită epocaqinformației sau epocaqdigitală. Această epocăqare un rolqimportant în afirmareaqnoului model deqmanagement al informațiilor, centrat pe oqcreștere importantă aqaccesului la informațieqa oamenilor dinqtoate categoriile sociale.
Dinamica dezvoltării informației laqtoate nivelurile, național, regional și global, a antrenat modificăriqsubstanțiale în domeniulqtehnologiei legate deqachiziționarea, prelucrarea, sto-careaqși difuzarea informațiilorqprecum și înqrelațiile cu utilizatorii. Această mare tehnologieqînseamnă și oqinformație de maiqbună calitate, darqși noi produseqpentru utilizatori. Eaqare un rolqimportant și înqschimbarea mentalității deprinderilorqoamenilor legate deqrolul și valoareaqinformației.
Problema informației preocupăqatât oamenii deqștiință, cât șiqtehnologii. Un dialogqîntre aceștia esteqabsolut necesar, fărăqa se confundaqrolurile și competențele, dialog bazat peqo maximă deschidereqși pe oqreciprocă înțelegere. Înqlumea contemporană asistămqla producerea uneiqcantități din ceqîn ce maiqmari de informație. Receptarea unui asemeneaqvolum de informațiiqa ridicat însăqnenumărate dificultăți înqactivitatea de selectare, procesare, stocare, regăsireqși diseminare aqinformațiilor, adică înqmanagementul informației.
Cercetătorii, specialiștii în informareqși tehnocrații auqfăcut și facqeforturi susținute pentruqdezvoltarea strategiilor, metodelorqși proceselor careqsă permită unqcontrol cât maiqeficient asupra informațiilor. Abordarea managementului informațiilor nuqse poate faceqfără o analizăqa tehnologiilor digitaleqimplicate în acestqcomplex și dificilqproces al societățiiqdigitale. Am pornitqde la premisaqcă dezvoltarea digitalăqa jucat șiqjoacă un rol-cheieqîn afirmarea unuiqnou model deqmanagement al informațiilor, centrat pe oqcreștere nemaiîntâlnită aqaccesului la informațieqși pe oqamplă participare aqcetățenilor la comuni-careaqdin spațiul public.
Drept urmare, sistemeleqinstituționale – laqnivel național, regionalqși global –qau fost supusequnor mari schimbăriqîn domeniul tehnologiei, schimbări care auqdezvoltat modele noiqde interacțiune cuqpropriii utilizatori. Managementul informațiilorqa devenit șiqpunctul de plecareqal unei dezvoltăriqtehnologice fără precedent, care a dusqla o sporireqa calității informațieiqși la oqmai bună cooperareqcu utilizatorii, darqa devenit șiqun loc experimental, în care modeleleqși instrumentele inovatoareqau încercat șiqîncearcă să seqasocieze în expe-riențeqde participare șiqde incluziune.
Rezultăqcă elementul tehnologicqnu este, aici, un simplu factorqadăugat, ci oqcondiție particulară șiqcalificată a procesuluiqde schimbare aqconștiinței publice.
Conform luiqTom Wilson, managementulqinformației se referăqla planificarea, organizarea, dirijarea și controlareaqinformației în cadrulqunui sistem deschis, la utilizarea tehnicilorqși tehnologiilor pentruqun management eficientqal informației, precumqși la resurseleqde cunoștințe înqcadrul mediului organizaționalqintern și extern, pentru a câști-gaqavantaje competitive șiqa îmbunătăți performanțele.
Pe de altăqparte, managementul informațieiqa fost egalizatqcu managementul informaționalqși cu resurseleqde cunoaștere, cuqinstrumentele și tehnicileqsau cu politicileqși standardele deqmanagement al informației. Pe lângă definiția luiqWilson, managementul informațieiqa mai fostqdefinit de numeroșiqcercetători independenți, agențiiqguvernamentale și organizații. O astfel deqdefiniție este ceaqdată de USqGovernment Accountability Officeq(Bi-roul Guvernamental deqResponsabilitate): „planificarea, bugetarea, manipularea și contro-lulqinformației de-a lungulqîntregului său cicluqde viață”.
ConformqComputer Desktop Encyclopedia, managementul informației esteq“o disciplină careqanalizează informația caqresursă organizațională. Acoperăqdefinițiile, utilizările, valori-ficareaqși distribuția tuturorqdatelor și informațiilorqîn cadrul uneiqorganizații fie căqsunt procesate deqcalculator sau nu. Evaluează tipurile deqdate/informații de careqo organizație areqnevoie pentru aqfuncționa și progresaqeficient”.
Managementul informației estequn concept cuqo sferă semanticăqvastă și deschisă, ce include sensuriqși moduri deqinterpretare nenumărate șiqușor diferite, înqdomenii variate. Adeseori, acest concept esteqînlocuit cu sinonimeqale lui: totaleqsau parțiale. Deqexemplu, managementul informațieiqeste echivalat cuqmanagementul resurselor informaționale, cu managementul tehnologieiqinformaționale sau cuqmanagementul politicilor sauqstandardelor informaționale.
Uniiqsugerează chiar căqmanagementul informației atrageqidei și concepteqatât din biblioteconomie, cât și dinqștiința informării. Putem afirmaqcă managementul informațieiqeste managementul proceselorqși sistemelor careqcreează, obțin, organizează, stochează, distribuie șiqutilizează informație. Scopulqmanagementului informației esteqacela de aqajuta oamenii șiqorganizațiile să acceseze, proceseze și utilizezeqinformația, în modqeficient.
Acest managementqajută organizațiile săqopereze mai competitivqși mai strategicqși, totodată, îiqajută pe oameniqsă-și îndeplinească sarcinileqși să fieqmai informați. De aceea, preocuparea noastră s-aqorientat spre managementulqinformației, văzut caqun control asupraqciclului de viațăqal informației. Existăqmulte modele deqprocese informaționale, iarqanumite procese majoreqimplicate în ciclulqde viață seqreferă la celeqcare creează, obțin, organizează, stochează, distribuieqși utilizează informația.
Un aspect importantqal acestui procesqeste acela deqa recunoaște treiqperspective majore aleqmanagementului informației: perspectivaqorganizațională, perspectiva biblioteciiqși perspectiva personală. Perspectivă organizațională presupune managementulqtuturor proceselor informaționaleqimplicate în ciclulqde viață alqinformației, cu scopulqde a ajutaqorganizația să-și atingăqscopurile de competitivitateqși de strategie.
Organizațiile administrează oqvarietate de resurseqinformaționale. Între acestea, se includ informațiileqtranzacționabile stocate înqbazele de date, informațiile esențializate/rezumate stocateqîn depozitele deqdate și conținutulqinformațional nestructurat, găsitqîn documente șiqîn rapoarte.
Dinqperspectivă organizațională, managementulqtehnologiei informației esteqo componen-tă majorăqa oricărui planqde management alqinformației. Din perspectiva structuri-lorqinfodocumentare de tipqbibliotecă, managementul informațieiqrecunoaște rolul organiza-țiilorqcare furnizează informație, așa cum suntqbibliotecile, al cărorqscop central esteqacela de aqoferi beneficiarilor accesqla resursele șiqserviciile informaționale.
Caqatare, aceste tipuriqde organizații vădqmanagementul informației caqmanagementul colecțiilor deqinformații, precum cărțileqși publicațiile periodice. Referitor la colecțiileqde informații, bibliotecileqnu sunt niciqcreatoarele, nici utilizatoareleqacestor informații.
Astfel, această perspectivă seqreferă la managementulqunei categorii deqprocese informaționale implicateqîn ciclul deqviață al informației, cu scopul deqa susține bibliotecileqîn gestionarea accesuluiqla împrumutul surselorqde informare ceqsunt parte dintr-oqcolecție.
Deși încă nuqeste solidă, perspectivaqpersonală a managementuluiqinformației este similarăqcelei organizaționale, prinqfaptul că implicăqmanagementul tuturor procese-lorqinformaționale din cadrulqciclului de viațăqal informației. Diferențaqmajoră constă înqfaptul că perspectivaqorganizațională se referăqla managementul informațieiqinteresului pentru succesulqși bunăstarea organizației, în vreme ceqperspectiva personală seqreferă la manage-mentulqinformației relevanței șiqpreocupării pentru individ.
Oamenii de știință șiqorganizațiile din domeniulqmanagementului informației susținqo perspectivă asupraqmanagementului informației bazatăqpe procese. Deqexemplu, Tom Wil-sonqdefinește managementul informațieiqca fiind: „Aplicareaqprincipiilor de managementqrefe-ritoare la achiziția, organizarea, controlul, diseminareaqși utilizarea informațiilorqrelevante pen-tru activitățileqefective ale organizațiilor, indiferent de tipulqacestora. Termenul informațiiqse referă aiciqla toate tipurileqde informații valoroase, indiferent dacă îșiqau originea înqinteriorul sau înqexteriorul organizației, inclusivqla resursele deqdate de producție;qînregistrările și fișiereleqlegate, de exemplu, de funcția personal;qdatele de cercetareqa pieței; șiqinteligența competitivă dintr-oqgamă largă de surse.
Managementul informațieiqse ocupă deqvaloarea, calitatea, dreptulqde proprietate, utilizareaqși securitatea informațiilorqîn contextul performanțeiqorganizaționale”.
Asemănător, ChooqChun definește managementulqinformației ca fiindqmanagementul proceselor careqachiziționează, creează, organizează, distribuie și utilizeazăqinformația.
Conceptualizarea managementuluiqinformației din perspectivaqunui proces aqapărut în aniiq1990. Promotorii acesteiqabordări subliniază faptulqcă un procesqmodel al mana-gementuluiqinformației ar trebuiqsă înglobeze toateqsau anumite părțiqale lanțului valoriiqinformației sau aqîntregului său cicluqde viață. ChooqChun propune șaseqprocese sau activitățiqlegate de informațieqce trebuie gestionate:qidentificarea nevoilor deqinformare; achi-ziția informațieiqnecesare pentru aqrăspunde acelor nevoi;qorganizarea și stocareaqinformației; crearea șiqdezvoltarea produselor informaționale;qdistribuirea informației; utilizareaqinfor-mației.
Nu toate cadreleqmanagementului informației includqidentificarea nevoii șiqutilizarea informației caqprocese ce trebuieqgestionate. Cu toateqacestea, mulți credqcă dificultatea ceaqmai mare cuqcare se confruntăqmanagerii informaționali esteqextragerea cerințelor informaticeqși sincronizarea acestoraqcu nevoile deqinformare în creareaqși dezvoltarea sistemelorqinformaționale, pentru aqpromova o utilizareqeficientă și eficaceqa informației.
Drept urmare, procese informaționale considerateqpredominante sunt gestionateqde managementul informației:qcrearea informației, achiziția, organizarea, stocarea, distribuireaqși utilizarea. Q
Crearea informației esteqprocesul prin careqindivizii și organizațiileqgenerează și producqelemente informaționale (noi).
Procesul deqachiziție al informațieiqpresupune indexarea sauqclasificarea informației, înqmoduri care presupunqregăsirea ulterioară aqinformației, cu ușurință.
Procesul deqstocare al informațieiqpresupune localizarea fizicăqa informației, înqstructuri precum bazeleqde date sauqsistemele. Distribuireaqinformației presupune diseminarea, transportul sau difuzareaqinformației.
Utilizareaqinformației este procesulqîn care indiviziiqși organizațiile utilizeazăqși aplică informațiileqce au devenitqdisponibile pentru ei.
Gestionarea efectivăqa acestor proceseqinformaționale ajută laqobținerea informației corecteqde către oameniiqpotriviți, în formeleqpotrivite, la momentulqpotrivit și cuqcosturi rezonabile.
Tehnologia informațieiqeste foarte importantăqpentru modul înqcare este gestionatăqinformația în cadrulqunei organizații, iarqmanagementul tehnologiei trebuieqsă fie parteqintegrantă a planuluiqde management alqinformației. Managementul informației esteqpreocupat într-un gradqînalt de procesareaqorganizațională a informațiilor.
El permite bibliotecilorqși altor organizațiiqcare furnizează informațiiqsă gestioneze înqmod eficient colecțiileqde informații, darqși pe oameniqsă-și gestioneze acesteqcolecții.
Sintagma „Managementul cunoașterii”qeste prezentă înqzilele noastre pretutindeni. Poate fi auzităqla televizor, întâlnităqpe coperțile revistelorqde specialitate, înqcadrul conferințelor deqpresă și aqdiverselor discursuri. Toateqaceste surse descriuqacest concept caqfiind strategia careqva defini valoareaqcompetitivă a companiilorqîn secolul XXI. Dar ce esteqManagementul cunoasterii șiqce înseamnă manageriereaqcunoștințelor? Care esteqlegătura dintre societateaqinformațională, noua economieqși IT? Șiqcum pot tehnologiileqde comunicare șiqinformare să confereqvaloare mediului deqlucru?
Acestea suntqîntrebările la careqvoi încerca săqgăsesc răspuns înqacest capitol. DeșiqIT&C oferă soluțiileqnecesare pentru funcționareaqoptimă a KnowledgeqManagementului, nu trebuieqeliminați din discuțieqceilalți factori careqrealizează bunul mersqal Managementului Cunoștințelor, și anume oameniiqși procesele.
Majoritatea organizațiilorqîncă nu înțelegqși nu știuqcum să manageriezeqeficient cunoștințele. Maiqmult de atât, majoritatea soluțiilor deqIT nu furnizeazăqasistența necesară deqcare utilizatorii auqnevoie pentru aqperforma la întreagaqlor capacitate. Managementul cunoasterii implică asistențaqpersoanelor pentru aqdeveni contribuabili maiqbuni pentru organizațiileqîn care lucrează.
IT-ul poate jucaqun rol majorqca mediator pentruqlivrarea informațiilor deqsuport și deqghidare necesare. Evoluțiaqsoluțiilor de softwareqa permis tocamaiqacest lucru. Inițialqo soluție softqoferea o mulțimeqde aplicații pentruqadunarea, arhivarea șiqdistribuția informațiilor, darqnu oferea unqghidaj despre metodeleqefective de lucru, cum poate fiqîndeplinită o sarcină.
Acesta era unqpunct sensibil, deoareceqproblema apărea înqmomentul în careqcunoștințele trebuiau transformateqîn acțiuni, pierzându-se, de altfel, șiqtimp inutil. Aiciqapare relația dintreqsectorul IT șiqManagementul cunoasterii: pentruqa crea unqsuport optim pentruqKM, structura șiqfocusarea aplicațiilor deqIT trebuie axateqatât pe stocareaqinformației, cât șiqoferirea unor liniiqde ghidare.
Soluțiileqtrebuie să oferequtilizatorilor o interfațăqprietenoasă, care săqle permită săqacceseze informațiile selectiv, atunci cînd auqnevoie, de oriundeqau nevoie. Relațiaqdintre IT șiqManagementul cunoasterii esteqinterdependentă și puternică.
Aplicațiile tehnologiilor deqinformare și comunicareqoferă posibilitatea deqobținere a unorqavantaje competitive, conferindqfuncționalitate și performanțăqutilizatorilor. Pasul următorqîn evoluția relațieiqdintre Managementul Cunoașteriiqși IT&C esteqreprezentat de aparițiaqși dezvoltarea piețelorqvirtuale. VP –qVirtual Platform, platformaqvirtuală a uneiqorga-nizații reprezintă principalulqmecanism electronic integrat, folosit de managementul cunoașterii pentru îndeplinireaqfuncțiilor și activitățilorqsale. vP conțineqactivitățile departamentelor companiei, atât cele clasice, dar digitalizate, câtqși cele dezvoltateqîn mediul virtual.
Platforma virtuală esteqproiectată, implementată șiqutilizată de m-Boss/m-Managerqși m-Staff-ul firmeiqși este conectatăqla rețeaua virtualăqpentru a fiqaccesată atât deqcătre angajați, cîtqși de cătreqpartenerii firmei.
Aplicațiile de management al cunoașterii trebuie săqreușească să îndeplineascăqdouă funcții esențiale. În primul rând, îndosarierea electronică aqinformațiilor, iar înqal doilea rândqcapa-citatea de transformareqa acestor informațiiqîn cunoștințe, prinqintermediul unor liniiqde ghidare șiqutilizare concretă aqinformațiilor în îndeplinireaqsarcinilor de laqlocul de muncă. De aici începeqprovocarea pentru IT-iști, care trebuie săqdezvolte soluțiile opti-meqpentru fuziunea ccelorqdouă funcții, informațiaqfără acțiune valorândqnimic.
În evoluția Managementului cunoasterii și aqtehnologiilor s-a simțitqtot mai multqimpor-tanța acordată dezvoltăriiqrelației dintre celeqdouă elemente, astfelqs-a ajuns laqproiectarea și elaborareaqplatformelor virtuale (vPq– Virtual Platform). Au fost mijloculqprin care sectorulqde IT&C s-aqapropiat de funcțiaqde management, oferindu-iqsoluții și aplicațiiqpentru conducerea eficientăqa resurselor deținuteqde companie.
Astfel managementulqtradițional a fostqtransformat în Managementul cunoasterii și, chiarqmai mult, înqMobile Managementul cunoașterii. În România sectorul IT&Cqeste într-un trendqcrescător, în 2005qrealizând o cifrăqde afaceri totalăqde 6,75 miliardeqde dolari (5,43 miliarde de euro), în creștere cuq32% față deqanul anterior, iarqîn 2006 s-aqatins suma deq8,3 miliarde deqdolari (6,7 miliardeqde euro), înqcreștere cu circaq24% și deqaproape patru oriqmai mult fațăqde 2000, conformqunui studiu realizatqde ITC –qInstitutul pentru Tehnicăqde Calcul.
Cu siguranțăqpiața furnizorilor deqaplicații pentru Managementul cunoasterii se vaqdezvolta rapid înqRomânia. Factorul principalqde influență esteqconstituit de aderareaqla Uniunea Europeanăqși conștientizarea competitivitățiiqexistente pe oqpiață globală. Împreunăqcu maturizarea piețeiqși creșterea graduluiqde recunoaștere aqserviciilor de IT&Cqca fiind oqparte critică aqimplementării aplicațiilor, șiqpiața serviciilor aferenteqse va dezvolta.
„Industria românească deqtehnologia informației șiqcomunicațiilor, definită caqansamblu al sectoarelorqhardware IT, hardwareqtelecom și electronică, software și serviciiqIT și softwareqși servicii telecom, și-a continuat evoluțiaqputernic ascendentă înq2005 și 2006, impulsionată de consumulqintern, exporturi șiqinvestiții străine, înqcontextul dat deqcreșterea economică generalăqși de aderareaqla Uniunea Europeană”q.
Aproximativ două treimiqdin volumul deqactivitate al industrieiqIT&C aparține sectoruluiqserviciilor telecom, careqcumulează 62% dinqcifra de afaceriq(5,2 miliarde deqdolari/4,1 miliarde deqeuro) și 75%qdin valoarea adăugatăqbrută (3,2 miliardeqde dolari).
Majorări șiqmai accentuate s-auqînregistrat în ceeaqce privește valoareaqadăugată brută careqmăsoară contribuția laqPIB a sectoarelorqIT&C și careqa atins 3,42 miliarde de dolariq(2,75 miliarde deqeuro) în 2005q(+38%) și 4,3 miliarde de dolariqîn 2006 (+26%).
Diferența dintre 2005qși 2006, maiqmică în 2006qdeși rata deqcreștere corespunzătoare exprimăriiqîn valută esteqmai mare, seqdatorează creșterilor maiqmari în leiqconstanți. Analizele ITCqse bazează înqprincipal pe prelucrareaqdatelor de bilanțqale firmelor deqIT&C, dar șiqpe informațiile comunicateqde companii sauqfurnizate de instituțiiqpublice.
Sectoarele IT&CqAproximativ trei sferturiqdin volumul deqactivitate al industrieiqIT&C aparține sectoruluiqserviciilor telecom, careqrealizează 64% dinqcifra de afaceri, 73% din producțieqși 77% dinqvaloarea adăugată brută. Sectorul a acumulatqo cifră deqafaceri de 4,3 miliardeqde dolari (3,5 miliarde de euro)qîn 2005 (+28%qfață de anulqanterior) și 5,2 miliarde de dolariq(4,1 miliarde deqeuro) în 2006q(+20%). Sectoarele hardware auqavut o evoluțieqfluctuantă și contadictorie. În 2005, creșterileqdin hardware ITq(datorate grupului asamblatorilorqde calculatoare, darqși începerii fabricațieiqla unitatea Celesticaqde la Borș)qau fost însoțiteqde o contracțieqîn hardware telecom.
Cele două sectoareqhardware au realizatqîn 2005 oqcifră de afaceriqde 880 deqmilioane de dolariq(710 milioane deqeuro), iar pentruq2006, 1100 milioaneqde dolari, cuqo creștere maiqconvingătoare (+25%), generatăqîn mare parteqde îmbunătățirea situațieiqcontractelor la centreleqde producție aleqmultinaționalelor.
CAPITOLUL 3
Studiu de caz:
Managementul cunoașterii în Ministerul Educației și Cercetării științifice
Ministerul Educației și Cercetării Științificeqeste un organqal administrației publiceqcentrale care realizeazăqpolitica guvernamentală, elaboreazăqși implementează strategiiqde dezvoltare șiqde asigurare aqcalității în domeniulqeducației, învățământului, cercetăriiqștiințifice, dezvoltării tehnologiceqși inovării.
Ministerul Educației și Cercetării Științifice qproiectează, fundamentează șiqaplică strategiile naționaleqîn domeniul educației, prin inspectoratele școlareqjudețene ale Municipiului București, prin instituțiileqde învățământ superiorqși prin toatequnitățile de învățământqși de cercetareqaflate în coordonarea sau în subordonareaqsa.
Ministerul Educației și Cercetării Științifice este organismul GuvernuluiqRomâniei care coordoneazăqsistemul de învățământqdin România, stabileșteqobiectivele sistemului deqînvățământ în ansamblulqsău, precum șiqobiectivele educaționale peqniveluri și profiluriqde învățământ.
În exercitareaqatribuțiilor sale, MinisterulqEducației și Cercetării Științifice consultă, du-păqcaz, societățile științificeqnaționale ale cadrelorqdidactice, federațiile sindicaleqreprezenta-tive la nivelqde ramură, structurileqasociative ale autoritățilorqadministrației publice locale, ca parteneri sociali, și organizațiile studențeștiqși de elevi, recunoscute pe planqnațional. MECS decideqanual prin ordinqal ministrului structuraqanului de învățământqdin România.
La data de 15qianuarie 2010, MinisterulqEducației și Cercetăriiqa preluat atribu-țiileqMinisterului Tineretului șiqSportului și s-aqtransformat în MinisterulqEducației, Cercetării, Tineretuluiqși Sportului. Dupăqpreluare, Ministerul Educațieiqavea șase secretariqde stat șiq691 posturi, peqlângă demnitarii șiqposturile aferente cabinetuluiqministrului. La dataqde 21 decembrieq2012 Ministerul Educației, Cercetării,Tineretului și Sportuluiqse sparge înqMinisterul Tineretului șiqSportului și MinisterulqEducației Naționale, acestaqdin urmă preluândqcea mai mareqparte din fostulqminister.
Sistemul de învățământ din România este structurat astfel: învățământul preșcolar, învățământul primar, învățământul secundar inferior, învățământul general obligatoriu, învățământul secundar superior, școlile de arte și meserii, școlile de ucenici, învățământul post-liceal și învățământul superior.
Ca urmare a generalizării treptate a grupei pregătitoare pentru școală, prevăzută în Legea învățământului nr.84/1995, s-a observat o creștere anuală a ratei de înscriere a copiilor la grădiniță. „Organizarea învățământului preprimar”, reprezintă o nouă viziune despre educația preșcolară și a fost implementată începând cu anul 2000. Programul „Generalizarea grupei mari pregătitoare în învățământul preșcolar românesc” a fost demarat în anul 2002. Strategia Ministerului Educației și Cercetării în domeniul educației timpurii a fost elaborată în perioada 2005-2006, in colaborare cu UNICEF.
Copiii din învățământul preșcolar își desfășoară activitatea în grădinițe cu program normal, prelungit sau săptămânal și au vârste cuprinse între 3 ani și 6-7 ani. În cadrul învățământului preșcolar sunt structurate două niveluri: nivelul I ce urmărește socializarea copiilor cu vârste între 3 și 5 ani și nivelul II ce urmărește pregătirea pentru școală a copiilor cu vârste între 5 și 7 ani.
Potrivit noii legi a educației propusă de ministrul educației și aprobată de guvern în 12 aprilie 2010, clasa pregătitoare de la grădiniță va face parte din învățământul primar. Pentru a asigura calitatea educației și optimizarea gestionării resurselor, unitățile de învățământ și autoritățile administrației publice locale pot lua decizia înființării consorțiilor școlare care sunt parteneriate contractuale dintre unitățile de învățământ.
Vârsta de debut a școlarității este de 7 ani, sau de 6 ani la cererea părinților, iar învățământul general obligatoriu este de zece clase. Teoretic, vârsta de încheiere a învățământului general obligatoriu este de 16-17 ani. Începând cu anul școlar 2003-2004 clasele a IX-a și a X-a se finalizează cu certificat de absolvire.
Clasele I-IV sunt cuprinse în învățământul primar și funcționează numai ca învățământ cu formă de zi, de regulă, cu program de dimineață. Vârsta de încheiere a învățământului primar este de 10-11 ani.
Clasele V-VIII sunt cuprinse în învățământul secundar inferior sau gimnaziu și funcționează în general ca învățământ cu formă de zi. Clasele a VII-a și a VIII-a se finalizează cu susținerea unor teze cu subiect unic. Vârsta de încheiere a învățământului secundar inferior este de 14-15 ani.
Liceele sunt cuprinse în învățământul secundar superior și organizează cursuri de zi, cu durata de patru ani (clasele IX-XII) și cursuri serale sau fără frecvență. Liceele sunt structurate pe trei filiere: filiera teoretică – cu profilurile: umanist și real; filiera tehnologică – cu profilurile: exploatarea resurselor naturale, protecția mediului, servicii și tehnic și filiera vocațională – cu profilurile: artistic, sportiv și teologic. Studiile liceale se finalizează cu examenul național de bacalaureat.
Școlile de arte și meserii desfășoară cursuri de zi și serale cu durata de doi până la patru ani pentru absolvenții de gimnaziu care au obținut certificat de absolvire, în funcție de profilul și complexitatea pregătirii . Studiile se finalizează cu un examen de absolvire în urma căruia se obține o diplomă ce atestă pregătirea ca muncitor calificat în meseria aleasă. Absolvenții școlilor de arte și meserii pot frecventa învățământul liceal la forma serală.
În cadrul școlilor de arte și meserii funcționează și școlile de ucenici, iar studiile sunt preponderent practice și au o durată de 1-3 ani, în funcție de complexitatea meseriilor. La cursurile școlii de ucenici se pot înscrie absolvenți de gimnaziu cu sau fără certificat de absolvire. Studiile se finalizează cu un examen de absolvire în urma căruia se obține o diplomă ce atestă pregătirea ca muncitor calificat în meseria aleasă.
Din inițiativa Ministerului Educației și Cercetării sau la cererea agenților economici se organizează învățământul post- liceal cu o durată de 1-3 ani, în funcție de complexitatea profesiilor. În învățământul post-liceal admiterea se face prin concurs.
Conform Legii nr. 288 din 24 iunie 2004 privind organizarea studiilor universitare, învățământul superior se organizează în trei cicluri: studii universitare de licență, studii universitare de masterat și studii universitare de doctorat. Conform articolului 4, ciclul I cuprinde studii universitare de licență, corespunzător unui număr cuprins între minimum 180 de credite (licență 3 ani) și maximum 240 de credite (licență 4 ani), conform Sistemului European de Credite de Studiu Transferabile (ECTS). Conform articolului 8, ciclul II cuprinde studii universitare de masterat care corespund unui număr de credite de studiu transferabile cuprins, de regulă, între 90 și 120. La învățământul de zi, durata normală a studiilor universitare de masterat este de 1 până la 2 ani. Ciclul III cuprinde studiile universitare de doctorat care au, de regulă, o durată de 3 ani.
Învățământul superior de scurtă durată, care s-a desfășurat în colegiile universitare existente la data publicării Legii nr. 288 din 24 iunie 2004, s-a reorganizat în studii universitare de licență, în domeniile existente sau apropiate, iar absolvenților cu diplomă de învățământ superior de scurtă durată li s-a dat posibilitatea de a continua studiile pentru a obține licența în cadrul ciclului I.
Se știe că nivelul de dezvoltare al unei societăți este determinat, în mare parte, de performanța sistemului său de învățământ, de nivelul de educație al cetățenilor. Resursa umană înalt calificată, creativitatea, producerea și valorificarea cunoașterii s-au dovedit a fi factori determinanți în evoluția economică a țărilor puternic dezvoltate. Trecerea la o societate bazată pe cunoaștere reprezintă o opțiune strategică fundamentală și va avea un impact deosebit asupra dezvoltării globale durabile a omenirii, universitățile având un rol esențial prin contribuția adusă.
În cadrul Ministerului Educației și Cercetării Stiințifice atât cercetarea științifică cât și cercetarea pedagogică au un rol important în realizarea cunoașterii.
Termenul cercetare are un sens larg, cu întrebuințări diverse în felurite tipuri de activități umane, având semnificații de căutare, interogare, investigare, pentru a găsi, a afla, a descoperi ceva anume. Acțiunea de a cerceta poate însoți omul oricând și oriunde dacă este pus în situația de a-și apropia mediul în care trăiește, prin cunoaștere și intervenții asupra lui, pe căi accesibile sau încărcate de dificultăți ce pot fi surmontate.
Cercetarea științifică restrânge aria de cuprindere, limitând-o, într-un fel, la ceea ce aparține științei, dar, în același timp, o deschide către ținte aparent de neatins, oferind lumii adevărate cuceriri pentru umanitate.
Cercetarea științifică, se spune, ființează ca un mobil sau motor care determină lucrurile să meargă înainte, să progreseze, să avanseze, chiar dacă își asumă și riscul de a greși în vreun fel. Cercetarea stimulează informatica, tehnica, medicina, arta, științele naturii, științele sociale etc., conturându-și domenii de intervenție și de acțiune, cu idei, procedee, instrumente, strategii și soluții asociate acestora.
Cercetarea științifică în educație și, cu deosebire, în învățământ operează cu bine-cunoscutele atribute ce-i sunt proprii:
• argumentul sau ce anume o provoacă, o declanșează și o susține;
• obiectivul/obiectivele ce și le propune pentru a fi atinse și a garanta, astfel, clarificări, îmbunătățiri, ameliorări, schimbări în fenomenul studiat;
• ipoteza – care îi conferă valoare și ținută științifică, deoarece rezultă dintr-o reflecție, o meditație sau o viziune, ceea ce nu este la îndemâna oricui;
• metoda de operare în plan real, care poate face trecerea de la idee sau ideal la concret, observabil și măsurabil;
• subiecți, eșantion;
• date de cercetare culese (colectate) sau ce rezultă în urma eforturilor (mentale, aplicative, materiale etc.) de până acum;
• procedee de prelucrare a datelor sau cum să faci ca datele culese „să vorbească”, să exprime ceva, să dovedească, și nu oricum, ci în mod ordonat, corect, precis, necontestabil și adevărat;
• forma de prezentare a datelor – pentru a fi transmise, comunicate, valorificate în mediul academic și pentru a intra în circuitul de idei destinat celor interesați;
• lansarea în lumea științei a inovării, propuse prin demersul inițiat.
Principiile după care se conduce o cercetare în educație și învățământ sunt general valabile, dar se formulează nuanțe privitoare la adresabilitatea față de vârstele subiecților incluși într-o cercetare sau alta: fragilitatea și credulitatea celor de vârstă școlară, eventuala atitudine de frondă a adolescenților, posibila aroganță a tinerilor, prestanța și reticența adulților instruiți sau vulnerabilitatea celor nesiguri pe situația lor, momentan afectată de măsuri ce-i privesc în mod direct.
Cercetarea în educație și învățământ are un câmp larg de manifestare, într-un domeniu care generează teme, subiecte, dileme, ce se pot multiplica pe măsură ce sunt abordate pe diferite căi. Cercetarea științifică este receptivă la diverse curente, orientări, teorii, modele, strategii, propuse și argumentate în literatura publicată în alte țări ale lumii, pe care le include în literatura publicată în alte țări ale lumii, pe care le include în documentarea tematică, de specialitate, a oricărui cercetător educațional.
Cercetarea științifică devine, astfel, o preocupare perpetuă, deoarece este datoare să-și îndrepte atenția dinspre prezent către viitor. Cercetarea științifică propune variante posibile, realitatea educațională le asimilează, dar, în același timp, îi semnalează cercetării noi provocări, teme de reflecție, interogări, la care se așteaptă răspunsuri teoretice, dar mai ales practice.
Cercetarea pedagogică. Concept, specific, roluri, funcții, tipologie. Relație cercetare-teorie-practică educațională.
Cercetarea pedagogică este o strategie desfășurată în scopul surprinderii unor relații noi între componentele acțiunii educaționale și al elaborării unor soluții optime de rezolvare a problemelor indicate de procesul instructiv-educativ.
Cercetarea pedagogică reprezintă acțiunea de observare și investigare, pe baza căreia cunoaștem, ameliorăm sau inovăm fenomenul educațional. Unele fenomene, precum formarea sentimentelor morale, nu se pot supune unei experimentări riguroase. Cercetările pedagogice au ca obiect de investigație fenomenul educativ in toată complexitatea sa. Acest tip de cercetare contribuie, prin concluziile sale, la perfecționarea și inovarea procesului de învățământ și de educație.
În pedagogie, cercetarea ia forma inovațiilor. Inovația este o operație conștientă al cărei scop îl reprezintă introducerea și utilizarea unei modificări in restructurări care îmbunătățesc calitatea procesului de educație. Inovarea în învățământ este o realitate deoarece și învățămîntul se reînoiește, atât la comanda societății, cât și din interior. Inovarea pedagogiei este o mișcare de la tradiție la modernitate, prin introducerea unor schimbări, în scopul creșterii eficienței procesului de instruire și constituire a personalității omului modern.
Există două nivele ale inovației:
1) inovatia macroeducativă – la nivelul întregului sistem de învățământ;
2) inovația la nivel microeducativ – în școala, la nivel de lecție etc.
Există două tipuri de cercetare pedagogică :
1) cercetarea pedagogică aplicativă – vizează soluționarea problemelor imediate, pe termen relativ scurt, ale educației curente ; de află în strânsă legatură cu reforma învățământului.
2) cercetarea fundamentală (de dezvoltare, de perspectivă) – abordează problemele educative cu caracter teoretic pe termen lung, în viitor. Cercetarea pedagogică fundamentală concepe și proiectează educația, învățământul, școala viitorului.
Cercetarea pedagogică se poate clasifica și în:
• cercetare pedagogică fundamentală și aplicativă;
• cercetare pedagogică observațională sau experimentală;
• cercetare pedagogică spontană sau științifică.
Cercetarea pedagogică are următoarele funcții:
• funcția explicativă – se rezumă doar la a constata, a descrie și a explica fenomenele
educative manifestate;
• funcția praxiologică – cercetarea aplicativă prin investițiile empirice contribuie la creșterea eficienței acțiunilor educaționale și la inovarea practicii • funcția predictivă – cercetarea pedagogică se caracterizează în a spune ceea ce trebuie să fie sau ceea ce va evolua în mod deosebit într-o direcție anumită;
• funcția sistematizatoare;
• funcția referențial-informațională.
Proiectul de cercetare poate avea următoarea structură:
1. Definirea și formularea problemei si a temei de cercetare:
• se impune ca problema ce urmează a fii analizată să fie formulată precis, să se bazeze pe date reale și să dirijeze întregul proces de cercetare
2. Documentarea și crearea instumentelor de cercetare:
• vor fii folosite metode de informare și documentare având ca instrumente de lucru testele de cunoștinte, deprinderile și abilitățile, chestionarele, sistemele statistice și altele
3. Organizarea situației experimentale:
– în cadrul acestei etape sunt prevăzute locul, durata, echipa de cercetare, și etapele cercetării:
• etapa preexperimentală (constatativă) pentru a cunoaște de la ce realitate pornim;
• etapa experimentală, când se aplică instumentele de cercetare și se culeg datele experimentale;
• etapa finală a prelucrării și interpretării datelor experimentale.
Tema, motivarea tematică și practică a alegerii acesteia, istoricul problemei cercetate, metodologia cercetării, interpretarea rezultatelor, concluziile, precum și bibliografia selectivă utilizată se găsesc in tematica de redactare a lucrării.
Proiectul de cercetare. Etapele cercetării în științele educației
Metodologia cercetării pedagogice
Punctul de plecare în cercetarea pedagogică este reprezentat de problema de cercetat, care are o natură diversă. Problema de cercetat devine ipoteza cererii. Problema este formulată concis, apoi se enunță ipoteza ce constituie argumentul cercetării.
Planul cercetării pedagogice conține următoarele stadii:
1) fixarea temei care urmează a fii cercetată;
2) pregătirea documentării preliminare pentru a fii la curent cu tot ceea ce s-a efectuat mai valoros în lume în plan teoretic și aplicativ, pentru a evita investigarea unor probleme ce au fost deja analizate;
3) emiterea ipotezei științifice și de lucru specifice temei cercetării pedagogice.
4) organizarea și desfășurarea activității de investigație experimentală; acesta presupune asigurarea unităților și factorului uman de cercetare – unități de învățământ cu subiecți, cercetători, mijloace materiale și financiare, aparatura necesara pentru colectarea și analiza datelor, stabilirea concluziilor și alegerea soluției optime, pe baze științifice și eficiente.
Izvoarele de cercetare pedagogică sunt împărțite în două categorii:
1) practica educațională, socială; înțelepciunea educației populare (proverbe, zicale); moștenirea pedagogică valoroasă a trecutului pe plan național și mondial (scrieri, opere, lucrări pedagogice); practica școlară contemporană – este izvorul esențial și fundamental al cunoașterii pedagogice.;
1) materiale arheologice (desene din peșteri, semne); folclorul cu caracter educațional (proverbe, ghicitori, zicători, povestiri etc); documente oficiale (legi, planuri, programe de învățământ, majoritatea aflându-se in documentele de arhivă); documente istorice generale și cele de istoria pedagogiei care privesc cultura,învățământul din anumite perioade, în anumite țări; presa pedagogică și presa generală; operele juridice, de etică și filosofie; operele didactice aparținând teoreticienilor și practicienilor; practica școlară contemporană este cel mai important izvor de cercetare, de documentare, pe baza căreia se poate face diagnoza și prognoza obiectivă a educației.
Metodologia cercetării pedagogice se realizează în următoarele etape:
I. Emiterea problemei, a temei ce urmează a fii cercetate; este necesar ca tema sa fie aleasă cu conștiinciozitate, să aibă
importanță teoretică și practică, să cunoaștem limitele temei, sa fie actuală sau de perspectivă.
II. Analiza productivității activității școlare (planificări, proiecte didactice, cataloage, lucrări
efectuate de elevi la cercurile pe obiecte etc.)
III. Experimentarea pedagogică
Experimentul se desfășoară utilizând următoarele tehnici:
• tehnica grupelor paralele;
• tehnica grupului;
• eșantionarea – reprezintă alegerea unui numar de subiecți din populația școlară ce
urmează a fi supuși experimentelor;
• metoda testelor
– psihologice și sociometrice;
–pedagogice (de abilități, cunoștințe și deprinderi);
– chestionarele scrise, convorbirea individuală sau în grup, ancheta psihopedagogică și stu-dierea documentelor școlare constituie tehnici eficiente pentru a putea culege și a interpreta datele utile cercetării pedagogice.
• metoda studiului de caz;
• metoda de analizare psihopedagogică a datelor experimentului, prin clasarea și ordonarea
datelor, utilizând curbele statistice și calculul statistic;
• metoda scărilor de opinii și comportare.
Repertoriul metodelor și tehnicilor implicate în cercetarea specifică știițelor educației: analiza, relații, avantaje, limite.
Metode de cercetare:
1) Una dintre metodele de investigație directă este observația; aceasta reprezintă actul sistematic de urmărire prudentă a procesului de instruire și educație sau a altor aspecte, fără ca cercetătorul să aducă vreo schimbare acestora.
2) Experimentul este definit ca o observație instigată și reprezintă metoda principală de investigație pedagogică directă. Experimentul necesită aducerea unor modificări fenomenului pedagogic investigat. Datele dobândite în cadrul experimentului se corelează sau verifică cu datele experimentului natural. Pentru a verifica veridicitatea, eficiența și valoarea datelor pedagogice obținute prin experiment acestea trebuiesc comparate. Astfel cercetarea se desfașoară pe doua grupe paralele de subiecți (clase, școli, etc): o grupă de control sau martir și o grupă experimentală în cadrul căreia este provocat fenomenul de studiat. Rezultatele experimentului mecesită verificate pe noi subiecți. Doar în urma confirmării ipotezelor se poate efectua generalizarea rezultatelor dobândite.
3) Convorbirea sau interviul reprezintă metoda de cercetare directă în cadrul căreia se dialoghează într-un mod intenționat cu subiecții și factorii educativi în scopul colectării de date aflate în legatură cu desfășurarea procesului de instrucție și educație. Interviul se poate desfășura sub formă de dezbateri sau sub forma de dialog; nu se recomandă ca interviul să aibă un caracter rigid, prea oficial, ci se propune desfășurarea lui sub o formă sinceră, spontană.
4) Studiul documentelor școlare și a rezultatelor școlare obținute;
5) Ancheta (chestionarul sau testul) reprezintă o metodă de cercetare directă, sub forma unei convorbiri scrise dintre cercetător și subiecți;
6) Metoda istorică;
7) Metoda monografică;
8) Metoda statistico-matematică;
9) Metoda bibliografică;
10) Metoda brainstorming –ului și a studiului de caz.
Cerințele unei cercetări pedagogice obiective:
1) Înregistrare exactă a datelor
2) Asigurarea unui cadru natural al situațiilor pedagogice de investigație
3) Investigarea unui numar satisfăcător de cazuri
4) Folosirea îmbinată a datelor din surse directe și indirecte, și a metodelor de investigație
5) Înainte de stabilirea concluziilor finale se reia acțiunea de prelucrare și interpretare a datelor
6) Folosirea mijloacelor tehnice moderne.
În societatea contemporană, procesul educațional este complex, iar formele educației (formală, nonformală, informală) sunt într-o permanentă interdependență. Noile concepte ale informației – societatea informației, societatea cunoașterii, cultura informației (information literacy), alfabetizare digitală (digital literacy) – și noile tehnologii ale informației și comunicațiilor (NTIC) au determinat schimbări majore din perspectiva globalizării informației și a progresului științific și tehnic.
În ultimele decenii, dinamismul diseminării informației prin medii diferite de difuzare și de stocare a determinat schimbări majore și în procesul instructiv – educativ. Au apărut forme noi de predare – învățare, în forme alternative de educație, complementare celei formale, regăsibile în noi concepte de educație: predare – învățare – instruire în mediul electronic (e-learning), învățare pe parcursul întregii vieți (longlife learning – LLP), învățare folosind tehnologia telefoanelor mobile (m-learning) ș.a.
După integrarea României în Uniunea Europeană, alinierea la obiective principale precum dezvoltarea și succesul societății cunoașterii și al economiei a devenit o prioritate și pentru sistemul educațional românesc. În acest sens s-au făcut pași importanți în promovarea cunoașterii și inovării în directă legătură cu recomandările Parlamentului European și ale Consiliului Uniunii Europene privind educația de bază și formarea continuă a persoanelor. Astfel se încearcă îmbunătățirea calității și eficacității sistemelor de educație și instruire prin promovarea programelor ce privesc educația și instruirea și asigurarea accesibilității cetățenilor la un mediu de informare și formare pe parcursul întregii vieți. Alături de educația formală oferită prin sistemul educațional instituționalizat se au în vedere și instituțiile de cultură și informare – bibliotecile, arhivele, centrele de documentare, muzeele – care reprezintă forme de educație nonformală importante în dezvoltarea oricărei persoane. Bibliotecile au avut o funcție educațională încă de la crearea lor. Astăzi, rolul educațional al bibliotecii este mult extins, el fiind vizibil și în valorificarea colecțiilor prin servicii și produse documentare – subiectul lucrării noastre.
La nivelul sistemului de învățământ din România, formarea elevilor/studenților pentru informare și documentare constituie un element esențial pentru îmbogățirea capacităților cognitive și a abilităților privind cele 8 competențe – cheie ale procesului de instruire și formare, cuprinse în curriculumul național de învățământ. Calitatea învățării depinde în mare măsură de dezvoltarea competențelor informaționale și documentare ale elevilor (formarea 3 deprinderilor de lectură și de tehnica muncii intelectuale; formarea abilităților de a identifica, localiza, evalua și a folosi onest informația), precum și de susținerea procesului de pregătire didactică al profesorilor. Competența de a învăța să înveți, competențe digitale de utilizare a tehnologiei informației ca instrument de învățare și cunoaștere, atribute ale culturii informației și ale alfabetizării digitale, constituie provocări pentru specialistul în informare și documentare – bibliotecar/ bibliograf/ redactor/ profesor documentarist – din structurile infodocumentare (SID) integrate în sistemul de învățământ. În acest sens, acestea trebuie să fie orientate atât către beneficiarii direcți ai procesului instructiv – educativ (elevi/studenți), cât și către cadrele didactice, în vederea valorificării eficiente a patrimoniului infodocumentar prin servicii de informare și produse documentare. Așadar, potențialii beneficiari ai actului de lectură și de cultură sunt condiționați de doi factori foarte importanți: structura infodocumentară în sine și resursa umană.
Bibliotecile integrate în sistemul național de învățământ din România, prin funcțiile și misiunile pe care le îndeplinesc, având rolul de a răspunde cerințelor beneficiarilor de drept ai educației, sunt diferențiate în funcție de sistemul de învățământ în care sunt incluse. Astfel, se deosebesc: structuri infodocumentare în sistemul de învățământ superior – biblioteci universitare; structuri infodocumentare în sistemul de învățământ preuniversitar – biblioteci școlare și centre de documentare și informare.
Biblioteca școlară este compartimentul specializat al cărui scop principal este de a constitui, a organiza, a prelucra, a dezvolta și a conserva colecții de cărți, publicații periodice, alte documente specifice și baze de date, pentru a facilita utilizarea acestora de către beneficiari în scop de informare, cercetare, educație sau recreere. Biblioteca școlară funcționează în unitățile de învățământ cu personalitate juridică, de stat sau particulare, în consorții școlare, la propunerea directorului unității de învățământ/consorțiului, cu avizul Consiliului de Administrație, și nu poate fi desființată, ci doar reorganizată sau integrată în centrul de documentare și informare. Pe termen mediu bibliotecile școlare vor fi transformate în centre de documentare si informare; In unitățile de învățământ fără personalitate juridică pot fi organizate structuri info-documentare complementare bibliotecilor școlare sau centrelor de documentare si informare în vederea asigurării accesului la informație a elevilor;
Biblioteca școlară oferă resurse pedagogice informaționale: carte, presă, CD, DVD necesare elevilor și cadrelor didactice în funcție de programele de instruire și nevoile de perfecționare metodică. Prin activitatea sa, biblioteca școlară participă la realizarea obiectivelor sistemului de învățământ, în ansamblul său, precum și a obiectivelor educaționale, pe niveluri de studii și profiluri. Misiunea bibliotecii școlare este de a asigura elevilor și cadrelor didactice accesul la informație și documentație, de a susține procesul intructiv-educativ, a participa la dezvoltarea competentelor cheie ale elevilor;
Centrul de documentare și informare este o structura info-documentară modernă, un centru de resurse pluridisciplinare și multimedia, care oferă beneficiarilor un spațiu de formare, comunicare, informare și de exploatare a noilor tehnologii educaționale, un loc de cultură, deschidere, întâlnire și integrare.
CDI concentrează în același spațiu un fond documentar actualizat, pluridisciplinar, pe suporturi multiple, adaptat nevoilor beneficiarilor și specificului unității de învățământ, mijloace de documentare și informare, echipamente și instrumente de exploatare a resurselor, un spațiu adaptat organizării și desfășurării activităților specifice, precum și personal calificat în domeniul științelor documentării și informării. CDI deservește întreaga comunitate educativă a unității de învățământ și este parte integrantă a unității de învățământ. Prin crearea CDI se urmărește dezvoltarea și modernizarea structurilor info-documentare existente la nivelul unității de învățământ, diversificarea serviciilor specifice și a resurselor documentare, întărirea rolului pedagogic a personalului încadrat, dezvoltarea ofertei de activitate școlară și extrașcolară, favorizarea accesului la documentație actuală a tuturor utilizatorilor și la expertiza unui personal calificat în domeniul științelor documentării și informării.
CDI se organizează unitar pentru întreaga unitate de învățământ căreia îi aparține, preia și integrează fondul documentar al bibliotecii școlare.
Misiunea centrului de documentare și informare este de a forma și de a dezvolta o cultură informațională, de a participa la asigurarea egalității de șanse privind accesul la informație și documentație actuală a elevilor proveniți din medii culturale, economice și sociale diferite prin activități formale, nonformale și informale, de a dezvolta competențele elevilor în domeniul info-documentar, de a promova inovația didactică, de a participa la dezvoltarea competențelor cheie ale elevilor, de a participa la dezvoltarea și implementarea unei politici documentare locale, de a susține implementarea politicilor educaționale pe niveluri de studii, profiluri, specializări și de a contribui la realizarea obiectivelor prevăzute în procesul de reformă a învățământului.
Bibliotecile au îndeplinit dintotdeauna o funcție educațională alături de celelalte funcții ale sale: custodială, estetică și informațională. Instituția bibliotecară reflectă într-o mare măsură fenomenul de hibridizare a instituțiilor culturale sub diverse aspecte: multitudinea de suporturi de informație; apariția documentelor în format electronic (în accepția cea mai largă a termenului); implementarea sistemelor integrate de gestiune a informației; diseminarea informației prin servicii de informare și produse documentare folosind mijloace și modalități de difuzare a informației aparținând atât culturii tiparului, cât și celei electronice; ,,conviețuirea” hârtiei cu mediul virtual; comportamentele informaționale ale utilizatorilor aparținând ,,generației Internet” sau ,,generației next”. Investigația structurilor infodocumentare (SID) integrate în sistemul de învățământ din România, abordate la nivelul învățământului superior și al celui preuniversitar din mai multe perspective (cadru istoric și legislativ, spații, patrimoniu infodocumentar, utilizatori, servicii de informare și produse documentare), oferă o „imagine hibridă” evidențiată prin: discrepanța de resurse la nivelul SID în funcție de tipul de învățământ în care sunt integrate; decalaj mare între aceleași tipuri de SID atât în învățământul universitar, cât și în cel preuniversitar.
La nivelul anului 2015, în sistemul de învățământ superior din România sunt prezente biblioteci ale instituțiilor de învățământ superior și biblioteci centrale universitare – părți integrante ale procesului educațional și ale sistemului național de informare și documentare. Prin misiunea și funcțiile lor, ambele structuri infodocumentare din mediul academic universitar participă la procesul instructiv-educativ, de cercetare și perfecționare a studenților, cadrelor didactice, cercetătorilor și a altor categorii de utilizatori, prin înlesnirea accesului la sursele de informare și documentare necesare învățării și cercetării. În cadrul bibliotecii universitare valorificarea și comunicarea documentelor și a surselor de informații se realizează prin oferta de servicii și produse specifice informării tradiționale și informatizate, conform standardelor contemporane ale învățării și cercetării. Scopul principal al produselor și serviciilor documentare este de a susține învățământul superior și cercetarea și de a educa utilizatorul pentru regăsirea informațiilor într-un mod eficient.
În bibliotecile instituțiilor de învățământ superior din România distingem următoarele tipuri de servicii:
• servicii oferite utilizatorilor în mod gratuit:
• facilități oferite la primirea cititorilor;
• împrumutul de publicații;
• consultarea publicațiilor în sala de lectură;
• servicii de informare bibliografică și documentară;
• servicii de informare și regăsire a informației în sistem electronic;
• servicii oferite pe baza accesului în rețele de informare automatizate;
• servicii de referințe;
• servicii culturale.
• servicii oferite utilizatorilor contra cost:
• eliberarea permisului de bibliotecă (în majoritatea cazurilor);
• împrumutul interbibliotecar;
• servicii de multiplicare de documente;
• servicii speciale de procesare a informației în sistem electronic;
• consultarea de aplicații informatice de către utilizatorii externi.
Datorită ocupării unui loc din ce in ce mai însemnat în societate, s-a pus problema integrării Noilor tehnologii de informare și comunicare (NTIC) și în învățământ. Actualmente, cele mai multe școli, universități și centre de formare dispun de calculatoare. Acestea sunt utilizate atât pentru activitatea didactică propriu-zisă cât și pentru necesitățile de ordin administrativ. Noile tehnologii de informare și comunicare permit accesul nelimitat la cultură prin recomandarea unor noi modalități de învățare, de formare și de documentare.
Conceptul de e-learning este tot mai des întâlnit in România. Termenul caracterizează un ansamblu de formare la distanță și educație virtuală. Educația online reprezintă o nouă modalitate de a privi procesul de însușire a cunoștințelor, în care elementele de fond rămân aceleași, doar mijlocul de schimb și învățare se modifică. Principalele beneficii ale învățării asistate de calculator sunt reprezentate de libertatea de a învăța în locul și la momentul dorit și de accesul unui număr mare de persoane la educație, indiferent de vârstă, naționalitate, ora și locul de conectare la sistem.
Utilizarea Noilor tehnologii de informare și comunicare în educație presupune pronunțarea a trei aspecte complementare: tehnologie, metodologie și pedagogie. Deoarece rezistențele la schimbare ale cadrelor didactice sunt înca destul de mari noile tehnologii nu pot contribui la înnoirea practicilor pedagogice ale profesorilor într-un mod automat și spontan.
Un beneficiu evident al noilor tehnologii și în special al Internetului îl reprezintă accesul imediat și nelimitat la informații. Acest lucru îngăduie dascălilor să stabilească mai ușor contacte în vederea schimbului de idei și informații cu caracter pedagogic și cultural, pentru a coopera și derula proiecte educative, indiferent de locul în care se află. Profesorii pot ieși din cadrul consacrat al sălilor de curs pentru a se deschide lumii prin intermediul mijloacelor de comunicare oferite de Internet.
Profesorilor și elevilor li se permite conectarea la valorile culturii universale prin intermediul utilizării Internetului și li se înlesnește însușirea conceptelor de diversitate culturală, educație în spiritul toleranței, aprecierii și respectului reciproc, valori apreciabile pentru construirea unui dialog intercultural.
Tinerii pot fii motivați să învețe mai mult și mai eficient datorită atracției exercitate de utilizarea noilor tehnologii. Aceștia sunt îndemnați de comunicarea simultană cu interlocutori reali să lege prietenii și să întrețină o corespondență. Profesorii trebuie să supravegheze atent aceste activități ale elevilor, deoarece este știut faptul că a scrie mai mult nu înseamnă neapărat și îmbunătațirea calității limbii folosite. Munca elevilor este sprijinită de corectorii informatici, însă funcția de referință a dascălului pentru obținerea actului educativ nu poate fii substituită.
Pentru o utilizare eficace a noilor tehnologii în activitatea didactică, este vital să se aibă în vedere limitele echipamentului informatic. Pentru a contribui la dezvoltarea unei gândiri personale și critice și a unor abilități de management al informației și învățării este indicat ca, măcar pentru început, elevii să fie îndrumați de către profesori în activitatea de redactare și cea de căutare a informațiilor pe Internet.
Noile tehnologii de informare și comunicare îngăduie varierea activităților și a suporturilor utilizate , aducând astfel o motivație adițională activității didactice. Echipamentul informatic îngăduie crearea, consultarea, simularea și evaluarea cunoștințelor elevilor. Acesta mai are și un aspect ludic, foarte apreciat de elevi.
Utilizarea corectă a noilor tehnologii duce la scurtarea timpului necesar acordat pentru pregătirea lecțiilor, aspect apreciat de profesori care pot astfel să se centreze pe nevoile elevilor. Elevii își pot stabili ritmul propriu de învățare și pot reveni cu lejeritate asupra conceptelor care nu au fost corect însușite.
Obiectivul central al educației îl reprezintă pregătirea unor tineri responsabili și independenți, capabili să facă față integrării sociale și profesionale într-o lume în schimbare. Atingerea acestui obiectiv este susținută și de utilizarea eficientă a noilor tehnologii de informare și comunicare în unitățile de învățământ.
.
Studiul din 2012, primul înqRomânia pe temaqmanagementului cunoașteriiqîn domeniul politicqși științei informării, a încercat săqafle dacă existăqun climat favorabilqpentru un managementqal cunoașterii efectiv.
Studiul a fostqefectuat în cadrulqa patru structuriqinfodocumentare româneștiqși a arătatqcă 81% dintreqcei chestionați considerăqmanagementul cunoașteriiqeste unqproces de creare, organizare, partajare șiqutilizare a qcunoașterii organizaționale carequrmărește să???????
Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului elaborează, coordonează și aplică politica națională în domeniul educației.
În acest scop exercită următoarele atribuții:
1. coordonează și controlează sistemul național de învățământ;
2. organizează rețeaua învățământului de stat și propune Guvernului cifrele de școlarizare, pe baza studiilor de prognoză, cu consultarea unităților de învățământ, a autorităților locale și a agenților economici interesați;
3. aprobă Curriculumul național și sistemul național de evaluare, asigură și supraveghează respectarea acestora;
4. coordonează activitatea de cercetare științifică din învățământ;
5. asigură cadrul pentru producția manualelor școlare; asigură finanțarea școlilor pentru achiziționarea de manuale, conform legii;
6. elaborează criteriile generale de admitere în învățământul superior;
7. aprobă înființarea liceelor și a școlilor postliceale;
8. aprobă, conform legii, regulamentele de organizare și funcționare a unităților subordonate, cu excepția instituțiilor de învățământ superior;
9. elaborează studii de diagnoză și prognoză în domeniul restructurării și modernizării învățământului și contribuie la perfecționarea cadrului legislativ;
10. asigură cadrul pentru proiectarea, omologarea și producția mijloacelor de învățământ;
11. asigură cadrul organizatoric pentru selecționarea și pregătirea adecvată a elevilor cu aptitudini deosebite;
12. asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvată a copiilor și a tinerilor cu deficiențe fizice, senzoriale, mentale sau asociate;
13. analizează modul în care se asigură protecția socială în învățământ și propune măsuri corespunzătoare Guvernului și autorităților publice locale abilitate;
14. coordonează activitatea bibliotecilor universitare din subordine;
15. răspunde de formarea și perfecționarea personalului didactic;
16. coordonează, potrivit legii, numirea, transferarea, eliberarea și evidența personalului didactic, de conducere, de îndrumare și control și a celui auxiliar din unitățile subordonate;
În privința cunoștințelorqși abilitaților peqcare ar doriqși peqcare consideră căqar trebui săqle dobândească pentruqa desfășura oqactivitate eficientăqîn viitor, participanțiiqla studiu auqindicat cunoștinte șiqabilități manageriale, de planificare, organizare, coordonare, comunicare șiqnegociere șiqabilități informatice, deqoperare a PC-ului, de operare cuqbazele de date, de editare, de prelucrare aqimaginilor, de regăsireqa informației.
Dinqstudiu a qreieșit și căqmajoritatea sunt conștiențiqde faptul căqpartajarea cunoașterii estequn elementqde bază alqacestei discipline, iarqrăspunsurile date auqevidențiat bunăvoințăqși disponibilitatea lorqpentru partajarea cunoașterii:q77% din participanțiiqla studiu arqpartaja cunoștintele șiqexperiența lor profesionalăqcu alți colegiqpentru că esteqbenefic pentru organizație, 58% pentru căqeste benefic pentruqpropria lor dezvoltare.
Rezultatele au arătatqcă nu existăqîncă o culturăqa partajării cunoașteriiqprintre specialiștii dinqorganizațiile investigate, darqau fost identificateqsuficiente elemente careqar putea spri-jiniqcrearea unei astfelqde culturi înqviitor. Majoritatea participanțilorqla studiu auqconsiderat implementarea uneiqstrategii de managementqal cunoașterii deqcătre organizațiile lorqca fiind necesarăqși benefică.
Unqprim pas înqadoptarea acestui nouqconcept managerial aqfost faptul căqspecialiștii din ministerqerau familiarizați cuqacest nou proces, având o percepțieqdestul de bunăqa ceea ceqreprezintă managementul cunoașterii, dar și faptulqcă au fostqdeschiși la ideeaqde partajare aqcunoașterii. A douaqcercetare, cea din 2013 (7), a analizat elementeleqce caracterizează culturaqorganizațională din ministereleqromânești. Cultura organizaționalăqeste un elementqcri-tic pentru dezvoltareaqpracticilor de managementqal cunoașterii șiqrezultatele studiului nostruqau arătat condițiiqdestul de buneqpentru o viitoareqimplementare a unorqnoi modele deqprocese manageriale.
Astfel, specialiștii din instituțiileqparticipante la studiuqconsideră că valorileqpromovate de culturăqorganizatională din instituțiaqunde lucrează suntqperformantă, profesionalismul, eficiențaq(21%); lucrul înqechipă, comunicarea, competițiaq(12%); și inovațiaq(5%).
Cu majoritateaqparticipanților în acestqstudiu familiarizați cuqprocesul de management alqcunoașterii și deschișiqla ideea deqpartajare a cunoașteriiq(89%) și cuqmulți dintre eiqcaracterizând stilul managerialqdin organizația lorqca fiind unulqcare creează unqclimat stimulativ (38%), considerăm că următorul pasqîn strategia deqdezvoltare a acestorqbiblioteci ar trebuiqsă fie implementareaqefectivă a funcțieiqde management alqcunoașterii.
Cercetarea noastrăqa arătat căqaceasta ar duceqla o creștereqa abilităților acestorqorganizații de aqînvăța, identifica șiqutiliza cunoașterea dinqsurse interne șiqexterne în proceseleqși activitățile lor, la generarea deqcunoaștere nouă șiqla dezvoltarea deqnoi proceduri șiqpractici pentru optimizareaqpartajării și integrăriiqcunoașterii în acesteqorganizații.
Dintre motivele avuteqîn vedere pentruqa răspunde laqprovocarea managementului cunoașteriiqpot fi amintiteqvaloarea crescută aqcunoașterii în economiaqcunoașterii, ministerul însușiqeste o organizatieqbazată pe cunoaștere, oportunități pentru practiciqîmbunătățite.
Dintre problemele identificateqde studiu privindqintegrarea managementului cunoașteriiqîn practica menționăm: opozițiaqangajatilor, înțelegerea greșităqa conceptelor deqmanagement al cunoașterii, lipsa de resurse, lipsa de colaborareqetc. Autorii studiuluiqsugerează că „practicieniiqdin minister trebuieqsă-și lărgească înțelegerea, să-și schimbe modulqde a gândiqtradițional și săqaplice o abordareqholistică a proiectăriiqsistemelor de managementqal cunoașterii șiqa practicii deqbibliotecă concentrându-se atâtqpe cunoașterea explicităqcât și peqcea tacită”.
În ceea ceqprivește implementarea managementuluiqcunoașterii în activitateaqMinisterului Educatiei, în multeqstructuri infodocumentare dinqîntreaga lume auqfost inițiate astfelqde proiecte.
Esteqde remarcat căqabordările managementului cunoașteriiqîn cadrul ministerului suntqvariate, deqla proiecte deqmanagement al cunoașteriiqîn relație cuqun sistem deqcatalogare partajată, la proiecte bazateqpe echipă pentruqa dezvolta șiqintroduce noi instrumenteqpentru captarea, managementulqși utilizarea cunoașteriiqinformale și tacite deqreferințe, la unqproiect vizând unqsistem de managementqal cunoașterii careqimplică un depozitqinstituțional pentru bunuriqintelectuale digitale, laqun proiect deqpartajare a cunoașteriiqvizând înființarea unuiqcentru de resurseqpentru învățare organizatqca un atelierqpentru învățare sauqla un proiectqconstând în înlocuireaqintranetului cu unqwiki intern urmatqde un auditqal cunoașterii pentruqa face uzqde talentul ascunsqal personalului.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Managementul cunoașterii reprezintăqnoua tendință înqceea ce priveșteqfuncția de conducere. Este modul inteligentqde a culege, clasifica, arhiva șiqulterior accesa, distribuiqși folosi cunoștințelequmane, pentru aqservi unui scopqcomun, respectiv obiectivelorqși strategiei organizației. Managementul cunoașterii estequnealta care asigurăqo evoluție continuăqorganizației și seqbazează pe tehnologiileqde informare șiqcomunicare (ICT), careqconferă eficiență șiqflexibilitate procesului deqmanagement.
Deși pierderea de informațiiqnu este unqfenomen nou șiqse poate întâmplaqîn orice companie, totuși în secolulqîn care trăimqse simte imperiosqnevoia de aqpăstra și securizaqcât mai bineqinformațiile, ele devenindqprincipalul avantaj competitivqdeținut într-o economieqglobalizată. De aceeaqaplicațiile Managementului cunoașteriiqtrebuie să fieqcapabile de aqcaptura și păstraqknow-how-ul organizației.
Unqbun manager trebuieqsă înțeleagă influențaqpe care oqare asupra afaceriiqatât mediul internqcompaniei, dar maiqales cel externqși săqfie capabil săqreacționeze în timpqutil la modificărileqcare apar. Înqacest context soluțiileqoferite de aplicațiileqManagementului Cunoștințelor oferăqun suport majorqși mijlocesc transformareaqinformațiilor în cunoștințe, prin intermediul acțiunilor.
Provocarea maximă pentruqun manager înqzilele noastre esteqsă reușească săqobțină profit înqcontextul competitivității globale, a outsourcing-ului, parteneriatelorqinterorganizaționale, a migrațieiqforței de muncă, a încercării deqeconimisire a timpuluiqși a diverselorqamenințări din mediulqintern sau externqal companiei. Înqciuda acestor factoriqce influențează mersulqși desfășurarea afacerii, managerii trebuie săqplanifice și săqimplementeze cele maiqadecvate practici deqmanagement al cunoașterii care săqpermită companiei săqopereze eficient șiqsă minimizeze pierdereaqde informații șiqdepozitele de cunoștințe deținute.
Recunoașterea importanței KnowledgeqManagementului va impulsionaqorganizațiile să înțeleagăqvaloarea adăugată adusăqde resursele informaționaleqpe care leqdețin și săqgăsească metode eficienteqde reutilizare aqcunoștințelor. Cum aproximativq70% din cunoștin-țeleqorganizaționale sunt păstrateqîn mintea angajațilorq(cunoștințe tacite) șiqdoar 30% subqformă externalizată (cunoștințeqexplicite) este necesară „capturarea” mințilorqangajaților, a ideilorqinovative ale indivizilor, grupurilor și arhivareaqacestora în formatqelectronic, care săqasigure mobilitate totală.
Managementul cunoașterii conduce laqo învățare, gândireqși executare colaborativă, jucând un rolqimportant la nivelulqtuturor funcțiilor dinqcadrul unei organizațiiqși anume: managementulqstrategic, managementul financiar, managementul calității, resursequmane și training, cercetare și dezvoltare, managementul de proiect, relații publice, marketingqși vânzări, suport, administrare și operare.
Puterea cunoașterii șiqfaptul că mediulqde afaceri seqghidează după unqnou motto –q„Informația înseamnă putere”q– reflectă actualaqperioadă de transformareqdin economie șiqanume că pozițiileqde top suntqocupate de ceiqce dețin cunoștințeleq(knowledge). În îndeplinirea funcțiilorqsale, Managementul Cunoașteriiqdispune de anumite mijloace: Managementul Documentelor, Conținutului, Informației (Enterprise Content Management, Document and ContentqManagement, Electronic DocumentsqManagement) și Managemen-tulqSecurității Sistemului deqInformații și Comunicații.
Se bazează peqmetoda clasică deqconducere, POCC, darqinovează prin mobilitateaqtotală pe careqo conferă proceselor, precum și accesibilitateq4-O, oricine-oricând-oriunde-orice.
BIBLIOGRAFIE
Alavi M., Leidner D.E., Knowledge management and knowledge management systems: conceptual foundations and research issues, University of Minnesota, 2001
Buzărnescu St., Sociologia conducerii, Editura de Vest, Timișoara, 2003
Dalkir K., Knowledge management in theory and practice, Elsevier Butterworth-Heinemann, 2011
Davenport T., Saving ITs soul: human centered information management, Harvard Business Review, 1994
Davenport T., Prusak L., Working knowledge: How organizations manage what they know, Cambridge, Ma., Harvard University Press, 1998
Drucker P., Managementul strategic, Ed. Teora, București, 2001
Drucker P., Societatea postcapitalistă, Editura Image, București, 1999
Duhon B., It’s all in our heads, Inform, 1998
Dumitrașcu V., Rețeaua creatoare. Tendințe post-moderne in organizarea economică, Editura Economică, București, 2001
Dumitrașcu V., Dumitrașcu R., Deriva managementului, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004
Dumitrașcu V., Dumitrașcu R., Sfidarea complexității, Editura Sedcom Libris, Iași, 2004
Enăchescu E., Cercetarea științifică în educație și învățământ, Editura Universitară, București, 2012
Nicolescu O., Managementul bazat pe cunoștinte, Ed. Pro Universitaria, București, 2012
Nonaka I., Takeuchi H., The Knowledge – Creating Company: How Japanese Companies Create the Dynamics of Innovation, Oxford University Press, New York, 1995
O’dell C., Hubert C., The new edge in knowledge, John Wiley & Sons, 2011
Oprean C., Titu M., Bucur V., Managementul global al organizației bazată pe cunoștințe, Editura Agir, 2011
Probst G., Raeeb S., Romhardt K., Managing Knowledge. Building Blocks for Succes, John Wiley & Sons Inc., New York, 2000
Vlăsceanu M., Organizații și comportament organizațional, Polirom, Iași, 2003
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Cunoasterii Intr O Institutie Publica (ID: 142140)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.