Managementul Crizelor Umanitare în Concepția Uniunii Europene

ROMÂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE NECLASIFICAT

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „Carol I” Exemplar nr.

Facultatea de securitate și apărare

Sublocotenent PANAIT Ioan-Robert

Programul de studii universitare de master:
Managementul crizelor și prevenirea conflictelor

Tema: Managementul Crizelor Umanitare în concepția Uniunii Europene

Conducător științific:

Colonel conf.univ.dr. Ghiba Daniel

– București, 2016 –

Pagină albă

C U P R I N S

Pagină albă

Introducere

Amenințările, potențialele amenințări și provocările cu care se confruntă și va continua să se confrunte comunitatea internațională astăzi și în deceniile viitoare sunt mult mai complexe decât cele din timpul Războiului Rece. Într-adevăr, în ultimele decenii aceste amenințări și provocări vor reprezenta un test sever pentru afacerile globale, chiar dacă acestea apar din proliferarea armelor nucleare și a materialelor “know-how”, a armelor chimice sau biologice, a organizațiilor teroriste, grupărilor criminale transnaționale, cartelurilor de droguri și persoanelor cu intenții răuvoitoare, a conflictelor tribale, etnice sau din creșterea puterilor regionale, a guvernelor “eșuate”, a conflictelor de frontieră, tulburărilor economice la nivel mondial, din degradarea mediului, din pandemii sau schimbări climatice.

Amenințările la nivel mondial ar fi de dorit, dar este mai aproape de utopie decât de realizare, să fie percepute de o opinie publică mondială bine informată și bine mobilizată, care să împărtășescă valori și norme de “cetățenie globală” (dar nu și o „cultură globală uniformă”). Se impune acceptarea diferențelor și îmbunățirea relațiilor culturale.

Lumea de astăzi este un creuzet de provocări. Cele mai multe crize, în trecut au avut un început și un sfârșit. Crizele de azi tind să sfideze predictibilitatea. Ele se ridică la un număr mai mare, multe au loc în același timp și par să dureze mult mai mult. Unele sunt neprevăzute și este dificil să fii pregătit pentru ele, altele apar ca amenințări care atrag atenția noastră. Gândirea noastră trebuie să evolueze și ea.

Pentru prima dată în decurs de secole, actorii importanți de securitate, dar mai ales SUA și UE, intră într-o eră de deficit strategic relativ, nebeneficiind de abundență de resurse fără să plătească. Baza economică și financiară de putere tradițională centrată pe stat este în scădere, impunând limitări de acțiuni unilaterale.

Pirateria, sărăcia, pandemiile, dezastrele naturale, atacurile cibernetice, amenințările cu arme de distrugere în masă precum și o paletă diversă de riscuri ( geopolitice, economice, sociale, etc.) sunt amenințări reale și constante la care societatea internațională trebuie să răspundă prompt și să își adapteze permanent resursele și procedurile de răspuns.

Activând în domeniul situațiilor de urgență din anul 2013, atât în teren la intervenții cât și coordonând unele acțiuni de amploare din punctele de comandă, și făcând parte ca expert tehnic din Mecanismul European de Protecție Civilă din anul 2014, putem spune că am ales această temă pentru lucrarea de disertație pentru a-mi aduce aportul într-o mică măsură prin cunoștințele dobândite din activitarea prestată și bineînțeles pentru a-mi îmbogății aceste cunoștințe legate de crizele umanitare, de felul cum societatatea le percepe, cum instituțiile naționale și internaționale răspund la astfel de situații, dar și pentru a identifica ce se poate îmbunătății la acest răspuns. Am ales să mă axez pe activitatea Uniunii Europene din simplul motiv că fac parte din acest Mecanism de Protecție Civilă, iar în capitolul 3 voi analiza critic o intervenție în care s-a pus în practică Mecanismul, ca apoi să reliefez punctele tari și slabe, și propuneri pentru îmbunătățirea activității de răspuns la o criză umanitară.

CAPITOLUL I

ASPECTE TEORETICE PRIVIND PREVENIREA

ȘI MANAGEMENTUL CRIZELOR

„Prevenirea este de preferat răspunsului” este una din politicile eficiente demne de urmat. Marile puteri, în special SUA, au o mare diversitate de mijloace diplomatice, informaționale, militare și economice care trebuie luate în considerare și integrate. Politicienii trebuie să înțeleagă contextul complet al situației, iar reacția rapidă este importanță pentru a nu da naștere la neliniști și a profita de oportunități. Eforturile multilaterale sunt de preferat celor unilaterale și planificarea pentru tranziție și finalizare trebuie să înceapă cât de devreme posibil.

Prevenirea este de preferat răspunsului din trei motive, primul fiind că prevenirea eficientă evită suferința umană. Al doilea motiv, resursele folosite pentru prevenire sunt mai ieftine. Al treilea motiv, se referă la necesitatea de a obține sprijin politic și internațional, lucru care poate fi dificil în contexte mai puțin clare. Prevenția are părțile sale slabe: necesită investiții pre-criză care ar putea concura cu alte chestiuni mai urgente.

Mijloacele economice, informaționale, diplomatice, militare pot fi folosite pentru a gestiona situațiile problematice; alte metode ar fi expunerea, consilierea, stoparea, izolarea sau pedepsirea inițiatorilor situațiilor problemă; stabilirea capacității și credibilității unei țări sau a comunității internaționale de a rezolva situația, precum și descurajarea vinovaților de a comite atrocități și protejarea victimelor sunt alte metode de a interveni. Trebuie menționat că mijloacele militare nu se limitează doar la intervenții în forță; operații mai puțin violente pot fi, deasemenea, eficiente în sprijinul democrației.

Medierea este un mijloc de atenuare sau cel puțin de reducere a potențialelor consecințe turbulente și violente ale crizelor internaționale, cel puțin sub două direcții: (1) Afectează în general criza de dinamica și rezultatele negocierilor, și (2) Impactul medierii în funcție de stilul mediatorului? Datele istorice arată că acele crize care sunt mediate sunt caracterizate în mod tipic de compromisul făcut între actorii implicați în criză, au șanse mult mai mari să se finalizeze cu acorduri și arată o tendință spre reducerea tensiunii pe termen lung. Există o relația dintre mediere și încheierea unui acord și de asemenea, medierea duce la crize de durată mai scurtă și la un grad mai mare de mulțumire a părților față de rezultat. Un stil de mediere manipulator are mai multe șanse de a genera rezultate favorabile de gestionare a crizelor decât un stil facilitativ mai restrictiv.

Misiunea principală a gestionării crizelor este de a pune capăt crizei imediate înainte de a se intensifica sau a se răspândi. Asigurarea încetării focului sau a altei forme de des-creștere ar fi considerată un exemplu de succes de gestionare a crizelor, dar nu este întotdeauna considerat și un rezultat de succes al reglementării conflictului. 

Pentru a putea analiza cât mai aproape de adevăr căile de prevenire și management al crizelor umanitare, se impune, însă, o trecere în revistă a conceptelor specifice crizelor, în general, a criteriilor și modurilor în care acestea sunt clasificare și cum se manifestă.

1.1 Delimitări conceptuale, tipologia și formele de manifestare ale crizelor

Prin urmare, pentru a aprofunda și a ajunge la o definiție utilizabilă a noțiunii de “criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înțelegere a contextului în care se poate produce o criză.

În contextul relațiilor internaționale o criză este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau chiar organisme internaționale.

În plan internațional, există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai domeniului relații internaționale și specialiști în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate.

Considerații privind conceptul de criză

Într-o accepțiune foarte largă, prin criză se înțelege o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate, prin urmare o stare de anormalitate.

Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Verbul krinein însemna a judeca, a separa, a discrimina, a decide. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a transformat odată cu trecerea timpului. În latina medievală a devenit crisin, crisis în secolul XVI și, mai târziu, criză. Esențialul din etimologia cuvântului este legat, probabil, de noțiunea de decizie.

În centrul oricărei definiții, al oricărei înțelegeri utile și riguroase a fenomenului crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată și, în unele cazuri, în (lipsa unui raționament anterior).

Acumularea accentuată a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcționarea normală a unui sistem și declanșează puternice presiuni spre schimbare. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a sistemului, exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă. Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului existent, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă și consecințe importante care amenință o organizație în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilității lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare și cer un efort susținut de înțelegere.

Conform lui K.E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfășurare este nevoie de acțiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoașterea și care afectează însăși desfășurarea crizei. Există un echilibru firav între acțiune și inacțiune: acțiunea poate avea consecințe periculoase, însă produce cunoaștere, în timp ce inacțiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele și durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, rațiunea umană poate juca numai un rol limitat în desfășurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acțiunea umană ceea ce poate transforma micile deviații în crize majore. Același K.E. Weick susține că acțiunile desfășurate în sensul înțelegerii joacă un rol central în geneza crizelor și în consecință, dacă se dorește prevenirea și gestionarea lor, atunci trebuie înțelese.

Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii Strategice, aprecia criza drept “perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări”. Despre crizele Războiului Rece, ca substitut convenabil al războiului, Raymond Aron scria: “În timp de războiul nu este o soluție[…] criza este acea formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanța decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunțe la interesele sale legitime și a obține de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”.

În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă “o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă, deci, miza crizei pentru apărător, riscul minim”.

Iar generalul Poirier aprecia criza drept “deteriorarea bruscă sau graduală a factorilor de echilibru ce asigură în mod obișnuit raporturile de coexistență dintre state”.

La rândul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept “un moment de tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale a două sau mai multe state, la inițiativa unuia sau altuia dintre ele, iar apoi după o demonstrație de forță, lasă loc unei forme de acord, aparent sau real, între parteneri-adversari”.

Criza constă deci, în concepția lui Philippe Moreau-Defarges în “ruptura unui echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forțe și dintr-o confruntare de acțiune de diverse naturi, care acționează potrivit tendințelor generale ale politicii statelor”.

Generalul Quesnot, șeful statului major particular al președintelui Franței în perioada 1992-1995, formula următoarea definiție a crizei: “Există criză atunci când la Quai d'Orsay se reunește celula cu același nume”.

În D.E.X. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, noțiunea de criză este definită ca “manifestare a unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forță de muncă)”.

Conform Dicționarului Diplomatic, criza este definită ca “un moment critic care intervine în evoluția vieții internaționale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viața internă a unui stat sau de cea internațională, se caracterizează prin ascuțirea contradicțiilor, apariția unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forțe”.

Generalul Mircea Chelaru, fost Șef de Stat Major al Armatei României, definea noțiunea de “criză” ca fiind o “apariție bruscă și neprevăzută a unui eveniment important” determinată de inițiativa uneia dintre cele două părți care obligă cealaltă parte la repunerea în discuție a propriei strategii, dacă ea vrea să-și apere interesele.

În Proiectul de lege privind Sistemul Național al României de Management Integrat al Crizelor, la articolul 2 (paragraful 1), criza este definită ca “o situație de anormalitate, la nivel național sau internațional, în care sunt amenințate sau perturbate condițiile de viață, sănătate și mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică sau socială, ordinea și valorile constituționale sau îndeplinirea obligațiilor internaționale ale statului, iar pentru revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acțiunea unitară a sistemelor naționale cu competențe în domeniu”.

În Dicționarul de Relații Internaționale criza este considerată un moment de cotitură în relațiile dintre actori sau dintre actori și mediul lor înconjurător.

Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potențial moment de cotitură în relațiile strategice dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Plasarea rachetelor “insultătoare” în Cuba amenința să schimbe echilibrul strategic global și echilibrul strategic local împotriva intereselor Statelor Unite.

Una dintre consecințele neanticipate ale crizei a fost că relațiile dintre superputeri au cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea.

Criza datoriilor a fost considerată un moment de cotitură în relațiile dintre America Latină și creditorii lor din Lumea Întâi. Și din nou consecințele neprevăzute ale încercărilor de a se câștiga timp pentru debitori pot să ducă la alte momente de cotitură în relații. Problemele care decurg din deteriorarea sistemului ecologic pot fi considerate drept crize în sensul sugerat mai sus. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este în mod clar un moment de cotitură în relația omului cu mediul înconjurător.

Literatura contemporană de specialitate referitoare la crize în relațiile internaționale și în politica externă a cunoscut o dezvoltare foarte mare în ultima vreme. Se pot distinge două orientări majore. Prima abordează subiectul din perspectiva factorului de decizie. Este clar că există motive intuitive foarte serioase de concentrare asupra acestui domeniu. Într-o criză internațională acută; dacă factorii de decizie greșesc, evenimentele se pot escalada rapid, scăpând de sub control și ducând la violență, sau pot provoca exacerbarea violenței dacă aceasta a început deja.

A doua orientare abordează crizele din perspectiva situațional-structurală, examinându-le ca secvențe de interacțiune între actori internaționali. O mare parte din modelarea formală – derivată din teoria jocului – a fost aplicată în mod productiv. Această abordare sensibilizează studierea crizelor la constrângerile de mediu și la oportunitățile pe care le pot avea diferitele structuri ale sistemului pentru incidența și durata fenomenului.

Abordările din perspectiva factorilor de decizie pornesc de la presupunerea că aceștia percep consecințele acțiunilor lor – chiar dacă nu fac nimic – care îi vor implica în asumarea unor riscuri importante.

Luarea deciziei în momente de criză este astfel separată din punct de vedere conceptual de luarea deciziei în condiții “normale”, când asumarea unui grad înalt de risc nu face parte din definirea situației. Din cauza factorului înalt de risc, luarea deciziei în momente de criză este considerată drept extrem de stresantă. Întrucât factorul de stres crește în momente de criză, pot fi afectați și alți factori.

Factorii de decizie pot fi supuși la presiunea de a acționa rapid, pot avea sentimentul că alternativele lor sunt limitate. Din punct de vedere psihologic, stresul poate produce epuizare, atitudine emotivă și o performanță slabă. Dacă un anumit nivel de stres poate duce la creșterea eficienței în sistemul de luare a deciziilor, prea mult stres va conduce la deteriorarea performanței și la alte efecte psihologice remarcate deja.

În timpul unei situații de criză, dimensiunea grupului de luare a deciziei va fi, de regulă, restrânsă. Solidaritatea și coeziunea de grup pot să crească și chiar dacă acest lucru poate duce la performanțe mai bune, uneori poate duce și la gândirea de grup. Grupul va trebui să facă față unei creșteri substanțiale a cantității de informație care intră în sistem din mediul înconjurător. Procesarea informației prin aceste canale de comunicare se va intensifica și pentru a se ușura această suprasarcină și pentru a se economisi timp, se vor putea folosi canale ad-hoc.

În timpul crizei rachetelor din Cuba, fluxurile de mesaje între SUA și conducerea sovietică au crescut substanțial în zilele de după anunțarea carantinei.

Așa cum a afirmat Lebow în 1981, ca urmare a examinării empirice a douăzeci și șase de crize, “peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea prăpăstiei”. Spre deosebire de orientarea care abordează procesul de luare a deciziei, perspectiva situațional-structurală își bazează analiza pe presupunerea fundamentală că un conflict este un proces sistemic, drept urmare, crizele se produc aproape în mod firesc.

Alți autori, urmând raționamentul lui Schelling din 1966, după care cele mai multe războaie sunt o formă de comportament negociativ, consideră că “lipsa războiului” este o expresie prea restrictivă.

Se consideră că există o legătură generică între crize și negocierea coercitivă dintre posibilii adversari.

Abordările situațional-structurale ale crizei includ și tipul holistic de analiză a sistemului în cadrul unor configurații bipolare și multipolare.

Waltz, principalul adept modern al bipolarității, susține că toate crizele sunt un simptom al faptului că sistemul funcționează. Conflictul este endemic, așadar, la fel este și schimbarea, ceea ce înseamnă că, în general, crizele nu pot fi evitate. Dat fiind acest mod de raționament, Waltz conchide că “absența crizei este mai îngrijorătoare decât recurența ei”.

În sistemul bipolar se pornește de la presupunerea că statele conducătoare vor manifesta tendințe intervenționiste în toate situațiile de criză. Această intervenție nu trebuie să fie întotdeauna competitivă, dar atunci când este, poate avea drept rezultat o criză.

Susținătorii structurii multipolare consideră de asemenea conflictul și, așadar, și crizele, drept endemice. Existența mai multor actori statali de frunte în cadrul sistemului înseamnă că, chiar dacă doi dintre ei intră în conflict, mai sunt disponibile câteva roluri de terțe părți pentru celelalte puteri. În cazul unei situații de criză într-un sistem multipolar dintre două din statele conducătoare comportamentul celorlalți actori importanți poate fi crucial. Dacă se angajează de partea unuia sau altuia dintre actori, atunci medierea de către terțe părți poate deveni imposibilă și dacă se întâmplă acest lucru, așa cum s-a petrecut în iulie 1914, sistemul se prăbușește într-o confruntare bipolară.

Apariția armelor nucleare ca o variabilă a sistemului a afectat incidența și deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. Întrucât era clar de la bun început că gradul înalt de risc este o caracteristică situațională a crizei, de aici rezultă că armele nucleare au servit la exacerbarea percepției riscului. Acest lucru este deosebit de pertinent pentru acele state care posedă aceste arme. Proliferarea, cel puțin pe direcție orizontală va face să crească și mai mult riscurile din timpul crizei. În teoria jocului, analiza crizei nucleare este analoagă cu jocul găinii, în care costurile erau foarte mari pentru ambele părți care refuză cooperarea.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

Crizele naționale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu, tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că atât la nivel național, cât și la nivel internațional, crizele reprezintă adesea o combinație complexă între aceste tipuri diferite.

În acest context și Uniunea Europeană dorește clarificarea conceptuală a termenului de criză.

În raportul EU Crisis Response Capability, se consideră că la o primă analiză este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații pre-conflict, în care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenței; ci și în escaladarea și revenirea ulterioară. De asemenea, realitatea se complică și în sensul că atât la nivelul cunoașterii comune, cât și în uzul formal, conceptul de criză – în special în sintagma “gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situațiile pre-conflictuale, la cele conflictuale, dar și la cele postconflictuale.

Criza constituie deci un fenomen acut și nu cronic, de unde, drept consecință, dinamica luării unei hotărâri este anormală și extraordinară. În prezent, prin forța lucrurilor, o criză nu mai poate fi doar interstatală. În lumea de după Războiul Rece, statele nu mai au monopolul violenței armate, nici al puterii economice și chiar militare; nu mai sunt singurii actori privilegiați ai jocului internațional; într-o anumită măsură, statele ajung să se dezintereseze, preferând adeseori să încredințeze grija reglării problemelor lor unor organizații internaționale sau regionale, devenite treptat actori ai crizelor și factorii reglării lor.

Ca o definiție de sinteză, putem considera criza drept un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.

Aplicat sistemului internațional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai puțin previzibilă, rezultatul unei situații de tensiune asemenea celei care decurge din intenția deliberat ofensivă a unuia dintre actori.

În toate cazurile, criza, fiind purtătoare de riscuri pentru securitatea națională sau internațională, necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare și punerea în aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa.

Tipologia crizelor

Crizele sunt fenomene sociale de mare amploare și complexe care suscită interesul mai multor logici disciplinare. În general, experții caută să pună în lumină caracteristicile și mecanismele crizei folosind argumente specifice propriei discipline.

Astfel economiștii atribuie caracteristicile crizei unor fenomene (constituite în efecte) cum sunt: inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea, lipsa de materii prime etc.

Politologii apreciază că acest fenomen este generat, cel mai adesea, de tarele implicării politicului, inconsistența și lipsa de coerență a programelor, lipsa de interes sau incapacitatea factorilor politici de a soluționa conflictele sociale.

Istoricii văd crizele ca rezultat al evoluției jocului politic între state, joc dominat de tendințele egoiste de expansiune.

Sociologii și psihologii apreciază crizele ca fenomene care se înscriu în evoluția normală a ființei umane și corespund unor stadii sau faze ale dezvoltării sale genetice. Experții în psiho-sociologie analizează atât crizele individuale cât și crizele din unitățile sociale: grupuri, organizații, instituții. În timp ce sociologii identifică originea crizelor în inechitățile sociale, psihologii consideră criza drept o destructoare a identității indivizilor, a sistemului lor de evaluare și semnificare generată de impulsurile instinctuale.

În marea lor majoritate, experții apreciază că în realizarea unei tipologii cât mai realiste a crizelor ar putea fi utilizate următoarele criterii:

– tipul de soluții oferite la provocările mediului social;

– tipul de mediu în care are loc criza;

– domeniul în care apare criza;

– urgența rezolvării crizei;

– nivelul la care apare criza.

După tipul de soluții și modul de rezolvare, identificăm:

crize de dezvoltare;

crize de legimitate;

crize de onestitate;

crize de competență.

Criza de dezvoltare apare în condițile existenței unor procese specifice ce se dezvoltă în interiorul unui anumit mod de procesare a informației sociale (de exemplu, epocile istorice cunoscute), care generează, din interior, soluții alternative la soluțiile tradiționale. Conflictul apare, în acest caz, între vechiul tip și noul tip de gestionare socială. (De exemplu, Revoluția burgheză din Franța de la 1789 reprezintă, în această accepțiune, o criză de dezvoltare). Criza de dezvoltare relevă faptul că tipul tradițional de soluție pentru rezolvarea problemelor într-o societate a ajuns la limită, și-a epuizat posibilitățile de rezolvare. Apar probleme sociale care nu mai pot fi rezolvate în limitele soluțiilor existente, impunându-se afirmarea unor forțe sociale care să construiască soluții alternative. Esenta crizei de dezvoltare este, deci, confruntarea între două alternative.

La nivelul organizațiilor, apar crize de dezvoltare în situațiile în care modalitățile de procesare a informațiilor dominante în organizații nu mai pot să soluționeze situații generate de noile capacități informaționale, mai performante, care se dezvoltă în interiorul acestora și în organizarea socială din care face parte organizația. Cât timp oamenii nu dețin capacități informaționale care să-i ajute să proiecteze reorganizarea organizațiilor, această reorganizare se produce prin crize de dezvoltare. Dinamica necesităților și a posibilităților de a le satisface, induce și intreține în organizările sociale poziții diferite, tensiuni, situații conflictuale, confruntări care aduc periodic organizațiile în situații limită ce nu pot fi depățite decât prin ample discontinuități.

Criza de legitimitate se definește plecând de la faptul că nu toate societățile au identificat alternative viabile la soluțiile tradiționale. Ca urmare, un anumit tip de soluție devine nefuncțional, își pierde credibilitatea, în condițiile în care nu există o soluție alternativă conturată. În cadrul crizei de legitimitate, nu se constată o confruntare între două soluții alternative (caracteristică a crizei de dezvoltare), ci o cantonare în cadrul unei soluții care și-a atins limitele funcționale. Spre deosebire de crizele de dezvoltare, în cadrul crizelor de legitimitate, modalitățile de procesare a informațiilor din organizații nu mai pot soluționa deficultățile produse în funcționarea și reproducerea organizațiilor de consecințele derivate ale propriilor erori și limite. Ca urmare, în astfel de situații conservarea modalităților de procesare a informațiilor ce domină organizația nu se mai justifică. Sunt legitime încercările de a construi alte modalități de procesare socială a informațiilor, cu toate consecințele care decurg din acestea.

Crizele de onestitate sunt strâns legate de crizele de dezvoltare și de crizele de legitimitate. Sunt posibile situații în care oamenii implicați în gestionarea activității și relațiilor unei organizații/entități/grup, deși dispun de modalități performante de procesare a informațiilor, să le utilizeze în modalități neadecvate cu scopuri ascunse (de pildă, pentru a obține avantaje personale sau pentru a produce un conflict direct cu altă organizație), producând situații care periclitează organizația, capacitatea ei functională și de reproducere. Periclitarea stării organizației constituie esența crizei de onestitate.

Criza de competență e specifică situațiilor care periclitează o organizație, în care se ajunge ca urmare a limitelor oamenilor implicați în gestionarea ei, care nu se dovedesc capabili să proceseze informații la nivelul posibilităților oferite de orizontul informațional în care acționează. Crizele de gestionare pot pune în situații de insecuritate și organizările sociale care înglobează organizațiile. Ele pot aduce în starea de insecuritate maxima chiar și națiunile.

După tipul de mediu în care se manifestă, crizele sunt:

crize interne;

crize externe.

Criza internă domină atât interiorul unei organizații/ instituții/grup/entități, cât și interiorul mediului social nerelevant al acestora, mediului-sarcină al organizației/instituției/grupului/entității. Sunt considerate crize interne și crizele la nivel departamental, de ramură, precum și crizele din interiorul statului național. Crizele interne pot degenera și se pot transforma în crize externe. Ele contaminează vecinătatea specifică apropiată (organizațiile din același domeniu pe lanțul orizontal), apoi vecinătatea specifică îndepărtată (organizațiile din același domeniu pe lanțul vertical), ca, în cele din urmă, să afecteze domeniile conexe. De exemplu, o criză politică poate degenera în criză economică, culturală etc. Criza economică poate produce, la rândul ei, crize în toate celalte domenii de activitate.

Crize externe sunt considerate cele care acționează în exteriorul organizațiilor, instituțiilor, enităților, grupurilor, domeniilor specifice, în afara teritoriului național. Însă, aceste crize pot afecta organizațiile în modalități diverse, determinând apariția și dezvoltarea unor crize interne.

După domeniul în care apar, crizele sunt:

crize politice;

crize diplomatice;

crize economice;

crize sociale;

crize financiare;

crize informaționale;

crize tehnologice;

crize ideologice;

crize culturale;

crize de comunicare;

crize psihologice;

crize ecologice;

crize morale;

crize de imagine.

Criza politică definește trecerea de la o fază de stabilitate funcțională și structurală a sistemului politic propriu unei societăți la o fază de instabilitate generată de slaba capacitate de adaptare a relațiilor politice, instituțiilor politice și conceptelor politice la noile oportunități oferite de mediul politic planetar. Criza de autoritate a instituțiilor puterii semnifică incapacitatea statului de a funcționa ca organism de reglare a sistemului social, al asigurării stabilității sau prin instaurarea și respectarea legilor. Alegerea căilor de ieșire din criza politică depinde de abilitatea componentelor sistemului politic.

Criza politică are, ca forme concrete de manifestare, criza de regim, respectiv criza de autoritate.

Criza de autoritate reprezintă o formă de manifestare a crizei politice în care statul, ca instituție centrală a sistemului politic, își pierde echilibrul centrului său de decizie precum și a pârghiilor sale executive. Acest aspect agravează toate celelalte componente ale crizei sociale, produce prăbușirea ordinii sociale sub șocul anarhiei și destrămării. în contextul crizei de autoritate sunt favorizate fenomene destructurale precum extinderea conflictelor inter-etnice și interstatale; descompunerea relațiilor economice; încălcarea legilor; creșterea corupției; agravarea condițiilor de trai; escaladarea violenței, crimei organizate; creșterea consumului de droguri etc.

Criza economică reprezintă ruperea gravă a echilibrului economic, mai ales dintre producție și consum, dintre cerere și ofertă, cu efecte directe asupra prețurilor, gradului de ocupare și de folosire a factorilor de producție, fiind o boală gravă a organismului economic. De regulă, o astfel de criză se manifestă prin: restrângerea producției și afacerilor comerciale; scăderea bruscă a cursului acțiunilor; înmulțirea falimentelor; creșterea șomajului și accentuarea procesului de decapitalizare a activității economice a micilor producători etc.

Elementele principale ale unei crize economice sunt date de o serie de caracteristici, cum ar fi: declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiiloi de viață pentru majoritatea populației; devalorizarea monedei naționale ș: creșterea necontrolată a inflației; pierderea controlului statului asupra resurseloi strategice; erodarea bazei economice a securității naționale prin declinu producției; dezechilibrul balanței comerciale; deficitul bugetar; eșecu reformelor economice etc. Factorii care pot genera o criza economică suni slaba capacitate de înfăptuire a producției și de participare la circuitul intern sau extern al pieței de desfacere; managementul organizațional deficitar al societăților și unităților de producție datorat fie incompetenței, fie promovării unor interese ce nu țin de eficientizarea și reprezentarea competitivă a intereselor întreprinderii respective; tendințele de retehnologizare rapidă și modernizare a producției și, ca rezultat, creșterea numărului de șomeri; existența unei crize mondiale, regionale etc. și disiparea acesteia în celelalte state.

Prin amploare și consecințe, criza economică influențează toate celelalte domenii ale vieții unui stat, grupuri de state sau întregul spațiu planetar. Amploarea și consecințele crizei economice pot fi agravate dacă anterior au avut loc crize financiare, bancare, valutare, de credit, de bursă sau alte tipuri de crize, care au legătură directă cu folosirea resurselor naturale (energetică, ecologică sau de materii prime).

Criza militară reprezintă o situație creată prin trecerea de la o criză latentă – caracterizată însă de anumite condiții tensionale – la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale.

Criza de natură militară este "anunțată" de următorii indici: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale; realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemelor militare ale unor țări vecine; redislocările de comandamente ale marilor unități în apropierea frontierelor; pregătirile intense ale marilor unități de aviație; concentrările în baze militare, exercițiile, simulările și antrenamentele mascate sub diferite acțiuni; folosirea, pe timpul aplicațiilor statelor majore, a scenariilor tactice ce vizează părți din teritoriul național; penetrarea rețelelor de comunicații militare, în scopul procurării de informații și date despre starea unităților militare dintr-o anumită zonă; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal, care desfășoară acțiuni de tip terorist.

Criza diplomatică este acea situație care poate apărea în relațiile internaționale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel național, internațional prin declarații, măsuri sau activități de natură diplomatică care afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare sau de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomației unui stat sunt grav puse în pericol de către una din părțile sistemului diplomatic național sau internațional. Altfel spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente și renunțarea la calea tratativelor.Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, a dialogului, a medierii și monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive. Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare a negăsirii formulelor optime de soluționare a altor tipuri de crize sau ca urmare pur și simplu a luării unor măsuri de către una din părți care încalcă flagrant obiectivele și interesele uneia sau mai multor părți aflate în conflict.

Criza socială este o situație nou creată în viața socială ca urmare a apariției unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau intereselor sociale ale unei națiuni, care afectează valorile fundamentale sau unele valori prioritare de natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social. Ea este, de regulă, combinată cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, economică, ecologică etc. O criză socială pură, având în conținut numai elemente, cauze, amenințări sau manifestări de domeniul socialului este mai rar întâlnită și se manifestă numai la nivelul unor grupuri mici, deci la nivel macrosocial apare combinată cu alte crize latente sau violente. Principalii indici ai unei crize sociale sunt următorii: creșterea nemulțumirilor populației ca urmare a costurilor sociale ridicate ale dezvoltării economico-sociale, ale tranziției și insecurității cauzate de nivelul de trai și asigurarea zilei de mâine; diminuarea gradului de ocupare a forței de muncă; creșterea rapidă a șomajului; o protecție socială insuficientă; apariția manifestărilor violente între patronat și sindicatele de ramură sau naționale; apariția unor manifestări sociale de mare amploare (marșuri, mitinguri, adunări publice autorizate sau neautorizate, spontane sau organizate de sindicate sau alți lideri informali); creșterea rapidă, ca număr și amploare, a unor furturi, jafuri, în general a infracționalității; apariția și dezvoltarea manifestărilor de tip mafiot; tendințe de impunere prin forță a intereselor comune sau specifice ale

unor categorii sau grupuri sociale, profesionale (de exemplu: conducători auto, agricultori, mineri, angajați din domeniile energetic, nuclear, chimic, siderurgic, naval etc.); concentrarea masivă a imigranților, a membrilor unor organizații ilegale (legale) și apariția manifestărilor ostile ale populației autohtone sau ale acestora, prin sfidarea legilor (de exemplu: emigranții străini de pe teritoriul unei țări; membrii unor organizații teroriste; unele etnii și chiar naționalități); sprijinirea fățișă sau indirectă din exterior și nu de puține ori din interior (prin forțele agresive interne) a tensiunilor sociale ce se manifestă pe plan intern într-un domeniu social sau în ansamblu.

Criza financiară este o situație nouă care apare, de regulă, într-o instituție (cele mai violente sunt în cadrul instituțiilor financiar-bancare) economică, administrativă, de stat și particulară sau la nivel statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficiente, a unor situații neprevăzute în domeniul financiar-bancar și care amenință obiectivele și/sau interesele economico-financiare ale unui grup social și uneori ale societății, în ansamblu. Criza financiară, de regulă, este o criză combinată, cel mai adesea ea se prezintă sub forma crizei de natură economico-socială. Elementele principale ale crizei de natură economico-financiară sunt date de: scăderea dramatică a produsului național brut prin orientarea neadecvată a strategiilor financiare, bancare, economice; scăderea producției în principalele ramuri economice; deprecierea succesivă, graduală sau prăbușirea monedei naționale în raport cu poziția altor monede și creșterea necontrolată a ratei inflației; tendința de acaparare a principalelor ramuri economice de către investitorii străini și de subordonare a intereselor economiei naționale, prin infuzia necontrolată de capital; pierderea piețelor de desfacere a produselor economiei naționale pe plan intern și extern ca urmare a scăderii calității produselor și concurenței neloiale etc.

Criza informațională se referă la lipsa de informații, a datelor necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate și poate fi totală sau parțială. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicații civile și militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depășesc 60%

din emisii sau/și recepții. De regulă, principalele caracteristici sunt: bruierea sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre, noduri, stații și alte mijloace de transmitere, recepționare a datelor; dezinformarea prin comunicări de date false; interceptări de mesaje și documente; spargerea sistemelor de codificare și cifrare a datelor; simularea defecțiunilor în sistemele de transmitere a datelor și de comunicații civile; alte situații.

Criza tehnologică este mai rar întâlnită, ea apare în momentele decisive și se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul acesteia a unor tehnologii uzate moral.

Criza psihologică este acea stare a unei persoane sau instituții care într-o perioadă de timp nu reacționează sau este neutralizată, acționează și ia măsuri sub capacitatea normală cu privire la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor sau intereselor pentru atingerea valorilor fundamentale proprii sau colective.

Criza ecologică sau catastrofa ecologică este starea în care se găsește aerul, apa, solul, subsolul sau construcțiile și fauna, flora, viețuitoarele sau oamenii, într-un spațiu, ca urmare a modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau subiectivi. Factorii obiectivi în această situație, de regulă, sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi sunt determinați de acțiunile umane. Criza de natură ecologică este pusă în evidență de prezența, în principal, a următoarelor fenomene sau activități: poluarea mediului cu materiale radioactive provenite de la obiectivele aflate pe teritoriul național și al țărilor vecine; producerea de inundații care au ca urmări pierderi de vieți omenești și mari distrugeri materiale; fisurarea sau distrugerea (naturală sau provocată) a unor baraje de la marile acumulări hidroenergetice, precum și depășirea cotelor de atenție a apei din acestea; poluarea și contaminarea mediului ca urmare a deversării accidentale în apă și atmosferă a unor produse și reziduuri toxice sau radioactive; scurgerea accidentală (sau provocată) de produse petroliere din depozite, bazine și poluarea pânzei freatice pe mari suprafețe; producerea repetată a unor mișcări seismice intense urmate de pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale; importul de produse cu grad ridicat de toxicitate, depozitarea sau abandonarea acestora pe teritoriul național în locuri neprotejate și neamenajate corespunzător.

Criza morală este starea în care se găsește o societate, un grup social sau mai multe popoare. Caracteristic pentru țările care traversează o perioadă de tranziție, de la un regim la altul, este faptul că datorită fragilității sistemelor politice, economico-financiare și sociale, unele situații pot apărea brusc și pot evolua rapid, degenerând dintr-o criză locală într-una zonală, națională sau chiar internațională.

După urgența rezolvării, crizele sunt:

crize imediate;

crize urgente;

crize susținute.

Criza imediată se petrece brusc si neașteptat, nelăsând timp pentru analiză și planificare. Rezolvarea acestei crize presupune lucrul în avans dedicat analizei posibilităților de apariție și realizării unui plan de gestionare a crizelor care să elimine, pe cât posibil, confuziile și reacțiile întârziate.

Criza urgentă erupe brusc, după o scurtă perioadă de incubație, lăsând un oarecare timp pentru planificarea forțelor și mijloacelor de intervenție.

Criza susținută e o criză de lungă durată, ea persistă mai mult timp și, ca urmare, este mai ușor de analizat și planificat. Totuși, trebuie menționat că, o astfel de criză poate produce un deficit de imagine profund și persistent.

După nivelul la care apar, crizele sunt:

crize locale;

crize naționale;

crize zonale/regionale;

crize mondiale/internaționale.

Criza locală apare pe un spațiu limitat, de regulă, o zonă, localitate și are caformă de manifestare un domeniu (economic, politic, social, cultural, ecologic etc.) sau mai multe domenii ale vieții sociale.

Criza regională cuprinde unul sau mai multe domenii și se manifestă pe o suprafață mai întinsă ca spațiu.

Criza națională are ca spațiu suprafața unei țări, și cuprinde unul sau mai multe domenii din viața socială, economică, politică sau militară a țării respective.

Criza internațională se manifestă cel puțin pe teritoriul a două state și cuprinde unul sau mai multe domenii de activitate ale părților implicate.

La nivel internațional există și alte tipologii adresate crizelor. Astfel, după modul în care se produc, întâlnim două mari categorii de crize:

violente și

non-violente.

Fiecare dintre cele două categorii au câte trei subdiviziuni:

crize produse de natură;

crize produse de acțiuni umane intenționate;

crize produse de acțiuni umane neintenționate

Mai putem clasifica crizele în patru mari categorii:

accidentele – interne, neintenționate (crize datorate unor probleme tehnologice);

greșelile – acțiuni neintenționate ale membrilor organizației pe care un agent extern încearcă să le transforme într-o criză (ambiguități, ezitări, greșeli profesionale);

transgresiunile – acțiuni intenționate comise de organizații care încalcă în mod conștient reguli de comportament anterior asumate (nerespectarea unor conventii sau tratate semnate);

terorismul – acțiuni intenționate realizate de actori externi cu scopul de a afecta o anumită organizație în mod direct sau indirect (atentatele).

După nivelul la care se desfășoară, crizele sunt:

operaționale – afectează activitatea normală;

strategice – afectează elaborarea strategiilor;

identitare – afecteză identitatea organizației.

Așa cum arătam în capitolul introductiv, conform lui S.A. Garrett, exprimat în lucrarea Doing good and doing well: An examination of humanitarian intervention publicată în 1999, crizele umanitare pot fi clasificate inițial în două tipuri: cele cauzate de un "abuz sistematic al celor mai elementare drepturi ale omului de un regim crud și represiv" și cele cauzate de "colapsul general al autorității guvernamentale centrale, ceea ce duce la o stare de anarhie care, în sine, amenință aceste drepturi."

Etape și forme de manifestare a crizelor

În principiu, cu anumite nuanțări, majoritatea opiniilor care se referă la definirea etapelor evoluției crizelor, evidențiază trei etape și anume: pre-criza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) și post-criza (etapa de refacere).

Pre-criza (etapa preliminară sau antecriza) este variabilă ca durată și poate începe în momentul când, între interacțiunile obișnuite ale elementelor unui sistem apar destructurări ce constituie amenințări pentru obiectivele sistemului. În această etapă se instalează o anumită stare de vigilență managerială însoțită de o atmosferă de încărcare, tensiune și competiții. Totodată, ies în evidență neînțelegerile, acuzațiile, problemele divergente care apar între parteneri, grupuri, state, având senzația că celălalt a pus în pericol interesele, obiectivele comune. Foarte mulți indivizi resimt etapa preliminară ca o perioadă de timp cu efecte protectoare asupra lor aflați într-un context contradictoriu, complex și exigent. Unii speculează, în această etapă dinamica relațiilor interne de putere, își exprimă adeziunea față de polul de putere dominant care-și consolidează prestigiul și își ascunde propria fragilitate. Faptul că există o supraveghere managerială de rutină, acest lucru nu limitează evoluția conflictuală, iar randamentul sistemului scade progresiv. Etapa preliminară se termină în momentul în care criza este recunoscută în mod deschis.

De la managementul organizațional și până la conducerea statală se poate identifica, în această etapă, una din următoarele configurații posibile: tehnocratică, autocratică, represivă și birocratică. Deoarece în lume regăsim puternice interdependențe, simultan cu o mare rigiditate managerială (politică, socială, economică etc), considerăm că nu se poate construi rapid un scenariu care să accepte diferențele vizibile între actorii sociali.

Criza efectivă (etapa critică) poate fi mai scurtă sau mai îndelungată, mai violentă sau mai calmă, așteptată sau inopinată. In cele mai multe cazuri declanșarea crizei este anunțată de un eveniment important: dispariția unui personaj important din structura sistemului; atacarea unui stat; mediatizarea unui caz de corupție a polului de putere dominant; demisia guvernului; modificarea bruscă a discursului; scăderea drastică a valorii monedei naționale; continuarea unei situații de risc major într-un compartiment, domeniu, regiune etc.

Acest eveniment prezentat public, declanșează adevărata criză care deschide ochii celor implicați și afectați și anunță că falsa unitate de sistem este prinsă într-un foc al forțelor antagoniste. Au loc o serie de mutații în cadrul sistemului, unele cu efecte disfuncționale. Din perspectivă interacționistă, putem aprecia că, atât la nivel organizațional, național, cât și la nivel internațional, efectele acestei etape pot fi eficiente sau distructive.

În etapa critică se produc mai multe evenimente. Pentru început, la nivel organizațional, dinamica relațiilor de putere modifică rolul polilor, astfel că polul dominat nu mai recunoaște supremația și autoritatea polului dominant, iar acesta din urmă devine ostil, arbitrar, incoerent; de asemenea, dezagregarea relațiilor de putere ale polului dominat antrenează prăbușiri individuale, depresiuni, alcoolism, violență și în final excluziune socială. Tot în această etapă critică, managementul trebuie să facă față unor provocări diverse, iar în funcție de capacitatea acestuia de a gestiona conflictul, și efectele crizei sunt diferite.

Ulterior, în cazul crizelor economice, energetice sau de materii prime, financiare, au loc transformări violente în starea de normalitate a tuturor sistemelor care afectează viața cetățenilor sub toate aspectele ei (educație, venituri, locuri de muncă, sănătate etc). Ca urmare, este nevoie ca specialiștii în domeniu să pună la dispoziția factorilor de decizie politică planuri anticriză.

În cazul crizelor geopolitice (geostrategice), în etapa critică, prin posibilele intervenții armate, sunt puse în pericol, de regulă, valorile și instituțiile fundamentale ale statului; unele structuri specializate în realizarea siguranței și securității naționale sunt sau pot fi depășite de criza creată; problemele care țin de valorile fundamentale, libertatea, democrația, identitatea națională, integritatea teritorială, suveranitatea statală sunt declarate probleme intangibile, care nu pot fi negociate, declanșează conflicte armate, cu urmări devastatoare pentru aceia care sunt angajați în conflict.

În ceea ce privește post-criza (etapa de refacere), ca urmare a faptului că, fie practicile obișnuite dintr-un sistem au fost reluate cu o anumită regularitate și că înfruntările au încetat și actorii implicați în criză declară ei înșiși criza depășită, fie că organizația (sistemul) s-a dezmembrat și se proiectează într-un orizont de așteptare o nouă organizație, se poate aprecia că etapa critică a încetat.

În orice caz, sistemul (care se reface) mai păstrează sechelele crizei până la renașterea acestuia, după o perioadă de inerție. Sunt și situații în care, în etapa de refacere, va apare un alt proiect, o nouă legitimitate în care dinamica relațiilor de putere, legând energiile într-o practică coerentă, produc o schimbare. După o criză se poate vorbi că polul de putere dominant, bazat pe principii noi, obține un minimum de adeziune și de utilizare a energiilor în praxis. Modul în care polul dominant al sistemului este recepționat de polul dominat, modelează noua situație, climatul organizațional. Analiza evoluției situației conflictuale în cazul unei crize arată că declanșarea acesteia presupune acumularea treptată a tensiunii în timp. în acest sens, pot fi puse în evidență mai multe stadii ale situației conflictuale care se caracterizează printr-o serie de provocări cărora părțile implicate în conflict trebuie să le facă față.

Prin efectele ei, situația de criză dintr-un sistem pune în pericol echilibrul și starea sistemică, în principal prin:

diminuarea capacității de rezistență a sistemului în fața amenințărilor;

dezangajarea de la efort a componentelor sistemului și afectarea autoritatății și credibilității manageriale;

paralizarea activității în domeniile de bază;

afectarea intereselor vitale ale indivizilor, grupurilor, națiunilor;

producerea de fenomene secundare cu efecte negative pe plan economic, politic, cultural etc;

stimularea acțiunilor distinctive ale celorlalți actori sociali care nu sunt afectați de criză în scopul promovării ilicite a propriilor interese;

paralizarea sistemelor informatice și elementelor de infrastructură tehnică;

aducerea de prejudicii imaginii sistemului în mediul intern și internațional;

producerea, uneori de pierderi de vieți omenești și pagube materiale importante.

În scopul limitării acestor efecte ale crizelor, omenirea a încercat, mai ales în perioada „Războiului Rece", să construiască sisteme de management mai întâi în zona strictă a problemelor securității externe, cu pondere pe apărarea națională.

În urma analizei amănunțite a mai multor tipuri de crize, au reieșit o serie de caracteristici comune tuturor crizelor, care permit diagnosticarea lor. In principiu, putem afirma că acestea sunt:

complexitatea, intensitatea și severitatea crizei; această caracteristică exprimă multitudinea aspectelor, nivelul de violență, gravitatea și urgența unei amenințări la adresa valorilor, obiectivelor sau a intereselor fundamentale;

dimensiunea subiectivă asociată cu sentimentul de amenințare la adresa actorilor sociali care își pierd dominația asupra propriilor acțiuni și subordonați; unii actori sociali intră în panică, alții joacă totul pe o carte în calitate de eroi;

ruptura unităților și dinamicilor în care se recunosc și funcționează actorii sociali; la început are loc o ruptură structurală (unitățile sunt fracturate, se dizolvă sau explodează), apoi o ruptură a echilibrelor care asigurau coexistența și schimburile funcționale și în final, o ruptură de sens (pierderea coerenței), moment în care modurile de simbolizare pe care le oferă organizația devin inoperante. Nu mai sunt posibile adeziunea, autonomia, legitimitatea, perspectiva;

înfruntarea forțelor antagoniste fără mediere;ies la suprafață contradicțiile din sistem iar energiile sunt cu atât mai puternice cu cât fuseseră mai multă vreme nerecunoscute (ascunse). Cadrul necesar unei posibile negocieri, nemaifiind asigurat, violența triumfă în dezechilibru și stabilitatea forțelor eliberate. Indivizi și colective stăpânite de reprezentări negative, lovite de sentimentul apropierii unei rupturi imediate, sunt cuprinse de frică. Din această perspectivă, a înfruntării forțelor antagoniste, al succesiunii evenimentelor care se derulează ca un caleidoscop (prin învârtire și ciocnire) criza reînvie o experiență uluitoare. Este ceea ce numim o stare de uluire imaginară legată de pierderea reperelor, de ștergerea simbolicului și de rătăcirea pe un real devenit indescifrabil;

nehotărârea; subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat și lipsit de resurse, el intră în criză din incapacitatea de a hotărî, de a stăpâni problemele. Are sentimentul că orice alegere de acțiune prezintă un grad accentuat de risc, de dezintegrare;

propagarea; criza poate porni de la un punct care nu pare a fi atât de important, dar atinge în timp, aproape întregul sistem. De obicei, toate contradicțiile ansamblului drenează către zona unui compartiment (serviciu) „bolnav", iar apoi se propagă în celelalte.

După cum se vede este greu de apreciat în ce măsură criza este un sfârșit sau un nou început. La ieșirea din criză, nu toți actorii vor avea aceleași perspective; plini de proiecte, unii se vor întoarce la obișnuințele lor, alții vor face compromisuri pentru a-și menține investițiile.

Așadar, analizând fenomenul de criză, putem spune că orice criză, de orice natură ar fi aceasta, are unele elemente comune , precum: amenințarea, urgența, surprinderea, presiunea timpului, incertitudinea, intensitatea ridicată.

Măsuri de prevenire și răspuns la crize

În ultimul deceniu au apărut o serie de concepte referitoare la fazele inițiale ale managementului unei crize: prevenirea crizei, pregătirea, învățarea (crisis learning) și cercetarea cu scopul influențării. Principala sarcină a prevenirii crizelor este evitarea sau soluționarea rapidă a problemelor la nivel local, pentru a evita escaladarea acestora și transformarea lor în conflicte deschise.

Pregătirea pentru o reacție adecvată în cazul unei situații de criză ține de două aspecte: pe de o parte, construcție și capacitate instituțională, iar pe de altă parte, pregătirea. Primul element vizează existența unor instituții capabile să perceapă, să analizeze și să ofere soluții în cazul unei crize în derulare, în timp ce al doilea termen se referă la posibilitatea de a pregăti capacitatea de a reacționa a politicienilor aflați în funcții de decizie, prin simulări și exerciții.

Învățarea explică tendința politicului de a lua măsuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creează și distrug instituții, le reorganizează sau le schimbă conducerea, experiența arătând că nu numai oamenii învață, ci și instituțiile sociale.

Cercetarea cu scopul influențării este una dintre principalele surse pentru instituțiile și decidenții politici de a dobândi experiență în primele momente ale construcției instituționale și lansării domeniului.

Pentru a putea preveni situațiile de criză sau pentru a răspunde eficient în momentul apariției acestora este necesar ca mai multe condiții esențiale să fie îndeplinite atât la nivel național cât și la nivel regional sau global. Principalele condiții sunt:

– cunoașterea factorilor de risc și a amenințărilor care le generează; odată apărută, criza poate avea un rol activ, prin efectele produse, asupra cauzelor care au generat-o, influențându-le favorabil sau nefavorabil. Indiferent de rolul pe care îl joacă criza în raport cu cauzele care au produs-o, acestea din urmă au rolul determinant. Știința contemporană demonstrează faptul că între cauzele crizelor și crizele propriu-zise există relații precise: continuitate, interdependență, corelație calitativă, autoreglare.

– realizarea încă din timp de pace, anterior oricărui tip de criză, a unei infrastructuri capabile să impiedice apariția acesteia, să reducă riscul apariției sau, în cel mai rău caz, să ducă la o gestionare corectă a acesteia și asigurarea cu personal calificat necesar planificării, organizării și desfășurării măsurilor de prevenire și răspuns la crize; la nivel național dar și internațional trebuie să se creeze condiții democratice în toate mediile specific apariției crizelor și în toate domeniile de activitate, de la politic, diplomatic până la cel de apărare, ordine publică și siguranță națională este nevoie de profesioniști care să acționeze oportun în situațiile specifice.

Factorii interni de risc și amenințările care generează crize

Identificarea factorilor de risc și a amenințărilor la adresa ordinii publice este primul pas în prevenirea și combaterea acțiunilor care pot aduce atingere asupra securității naționale. Analizând noțiunile de ordine publică și ordine constituțională, reiese că ordinea constituțională este superioară în conținut și semnificație ordinii publice. Aspectele negative ale acestor două noțiuni sunt cele de tulburare a ordinii publice și respectiv de punere în pericol a ordinii constituționale. Specificul negativ al derulării vieții sociale a unui stat, respectiv dezorganizarea internă, anemia legislativă, carențele și dificultățile controlului social, absența consensului național în unele probleme, crizele profunde specifice tranziției constituie în tot atâția factori, care concură, de obicei la complexitatea cauzală a tulburării ordinii publice și a altor forme de manifestare a ilicitului penal.

Analizând, spre exemplificare, situația țării noastre, observăm că în ultimii ani s-au produs violențe colective grave, care au pus în pericol inclusiv procesul de transformare a României într-o societate democratică, buna funcționalitate a instituțiilor statului de drept, exercițiul și libertățile fundamentale ale omului. Ca urmare, sentimentele de îngrijorare și nesiguranță civică s-au resimțit și încă se resimt în viața cotidiană a cetățenilor. Criminalitatea organizată, alături de cea clasică, a proliferat într-o manieră explozivă și periculoasă.

Au apărut fapte și fenomene noi, cum sunt: escrocarea forței de muncă, traficul de armament și muniții, de droguri și carne vie, omorurile la comandă, reciclarea produselor infracționale. Corupția a devenit un fenomen cu o largă extindere, care îngrijorează profund opinia publică, factorii politici și guvernamentali. Criminalitatea economică și în afaceri a cuprins, ca un flagel, aproape toate sferele economico-financiare. Se constată o sporire a numărului de persoane care posedă ilegal arme, muniție și materiale explozive și care pot iniția și pune în aplicare acțiuni teroriste, de atentat sau alte fapte cu implicații asupra ordinii publice și siguranței naționale.

Libertatea cetățenilor de a-și exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte întruniri și de a participa la acestea, este garantată. De asemenea, se prevede ca adunările publice să se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu protecția participanților și a mediului ambiant, fără să stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului în comun, funcționarea instituțiilor publice sau private, a celor de învățământ, cultură și sănătate, a unităților economice, ori să degenereze în acțiuni turbulente, de natură a pune în primejdie ordinea și liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurile acestora ori integritatea domeniului public.

Adunările publice bine organizate, conduse cu pricepere, având un plan bine pus la punct pentru atingerea unui scop ilegal, sunt foarte greu de ținut sub control. Identificarea unei adunări ilegale se realizează ușor prin constatarea violenței, amenințărilor violente sau altor acte ilegale. În asemenea

cazuri, adunările trebuie dispersate. Pe de altă parte, organele de ordine, prin lipsă de discernământ, ostilitate, idei preconcepute, indecizie, intervenție inoportună sau folosirea forței mai mult decât este necesar, pot provoca ele însele dezordine. În cazurile adunărilor publice neorganizate, care degenerează în acțiuni turbulente, participanții au un entuziasm relativ în a întreprinde acte ilegale, ce impun pericol, sunt ezitanți și nesiguri de rezultatul acțiunilor pe care le întreprind, deși nutresc speranța că nu vor fi depistați, arestați și pedepsiți. Și o adunare relativ pașnică se poate transforma într-una violentă, prin acțiuni care nu par determinate, în aparență, de situații conflictuale grave, cum sunt discursul mobilizator al unui lider, apariția unei persoane neagreate de mulțime sau chiar slăbirea, fie și temporară, a măsurilor de ordine întreprinse.

Asigurarea transparenței activităților desfășurate în domeniul ordinii publice, prin informarea corectă a cetățenilor și instituțiilor publice în legătură cu evoluția fenomenului infracțional, neimplicarea în acțiuni cu caracter politic a forțelor de ordine, analizarea evenimentelor și fenomenelor sociale semnificative ce au avut loc anterior, a factorilor de risc intern și extern pentru

ordinea publică și securitatea națională, fundamentarea și reglementarea până în detaliu, pe baza unor legi și regulamente militare, a modului de intervenție a forțelor de ordine în situații de criză și de tulburare gravă a ordinii publice – iată numai câteva din direcțiile în care va trebui să se acționeze pentru prevenirea crizelor interne.

Concluzionând, putem spune că principalele riscuri și amenințări la adresa ordinii publice le constituie următoarele:

conflictul armat intern dintre forțele armate legale și grupurile de persoane înarmate, organizate, care exercită controlul asupra unei părți din teritoriul țării, fapt ce le permite să desfășoare acțiuni militare susținute și coordonate;

tensiunile și tulburările interne, reprezentând situații în care se produc fapte grave de natură politică, religioasă, etnică, rasială, socială, economică sau ciocniri de o gravitate ridicată, care comportă acte de violență, până la lupta între grupuri mai mult sau mai puțin organizate și autoritățile legale ale statului;

organizarea, pregătirea, conducerea și controlul unor grupuri de persoane, cu scopul de a acționa împotriva autorităților, de a stânjeni și împiedica exercitarea atribuțiilor legale ale armatei, poliției, jandarmeriei sau poliției de frontieră;

defăimarea țării, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, de rasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violență publică;

desfășurarea unor acțiuni ostile la frontieră și în zona de graniță de către grupuri sau indivizi, cu armament, acțiuni care determină încălcări ale tratatelor, convențiilor și acordurilor bilaterale încheiate cu statele vecine;

asocierea în organizații și partide care militează împotriva democrației, a principiilor statului de drept, a suveranității, integrității sau independenței țării;

exercitarea dreptului la grevă, contrar condițiilor și limitelor stabilite prin lege, precum și nerespectarea garanțiilor necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate;

mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întâlniri organizate și desfășurate în mod nepașnic, cu orice fel de arme sau cu încălcarea prevederilor legale referitoare la adunările publice;

desfășurarea unor activități ilegale pentru schimbarea formei de guvernământ, stabilită prin Constituție;

desfășurarea propagandei politice antisociale și antidemocratice în localurile destinate cultelor religioase, autorităților publice și instituțiilor de învățământ, ori pe timpul unor manifestări religioase sau școlare;

organizarea sau săvârșirea de atentate asupra unei colectivități, prin otrăviri în masă, contaminarea apei, provocarea de epidemii sau prin alte mijloace, ori zădărnicirea combaterii bolilor;

organizarea și desfășurarea traficului ilegal de armament, muniții, droguri, substanțe toxice sau radioactive etc.;

acțiunile cu consecințe grave asupra mediului înconjurător;

migrarea ilegală de persoane, în mod organizat;

desfășurarea unor acțiuni specifice războiului psihologic, în scopul subminării încrederii în instituțiile statului, creării de confuzie și panică;

actele de violență colectivă, constând în folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței de către un grup de persoane;

ultrajul contra bunelor moravuri și tulburarea ordinii publice;

actele de diversiune;

orice alte fapte de încălcare a prevederilor legale sau a normelor de conviețuire socială, prin care se creează un pericol public și care determină sentimente de îngrijorare și nesiguranță civică.

În afara acestui tablou situațional specific României și altor state de drept, mai poate fi reținută o sursă de amenințare și anume aceea care își are originea în domeniile social, politic sau economic, unde unele decizii sau acțiuni ale autorităților statului pot produce nemulțumire și reacții negative, purtătoare de vectori violenți ce pot fi transferați în stradă, cu intenția de a amenința existența sau buna funcționare a instituțiilor democratice ale statului. Situațiile de criză, tensiuni și tulburări interne pot fi caracterizate și favorizate și de o altă categorie de factori interni ce vizează direct ordinea publică:

dificultățile economice și înrăutățirea condițiilor de trai ale populației;

declanșarea unor greve cu efecte grave asupra ramurilor economiei naționale;

desfășurarea de adunări publice sau manifestări culturale ori sportive, ce pot prilejui declanșarea unor acțiuni violente;

instabilitatea politică.

În funcție de existența sau inexistența unora dintre acești factori, situațiile de criză caracterizate de tensiuni și tulburări interne pot fi numeroase și presupun existența violenței de grup, depășirea stării de normalitate, apariția unor conflicte violente, cu un înalt grad de periculozitate.

Apreciem că cele mai periculoase situații de criză, de natură să provoace tulburări grave ale ordinii publice ar fi următoarele: terorismul, indiferent de forma sa de manifestare; acțiunile separatiste; acțiunile diversioniste; sabotajele; blocările unor obiective civile sau militare, ale căilor de transport, terestru, naval, feroviar și comunicațiilor de importanță strategică, a sistemului energetic național; lipsa resurselor de apă, alimente, energie, gaze, combustibili etc.; acțiunile de destabilizare a ordinii de drept.

Forțele interne probabile, care pot desfășura acțiuni agresive, pot fi: teroriști, grupări sau elemente teroriste, diversioniste; diferite grupări etnice; grupări infiltrate sau constituite pe teritoriul României; elemente de cercetarediversiune; grupări constituite pe criterii religioase; formațiuni paramilitare constituite din transfugi, exilați, imigranți și mercenari instruiți special; grupuri de indivizi străini sosiți ca turiști, destinați să pregătească, instruiască și eventual să conducă structurile forțelor separatiste; elemente interne dizidente, constituite în organizații legale și controlate din exterior; elemente interne certate cu legea și fără ocupație, angajate cu plată, partide politice și organizații legale angajate în instalarea altui regim decât cel constituțional.

În concluzie, putem afirma că principalii factorii interni care generează crizele reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne care prin natura lor generează efecte destabilizatoare pentru componentele sistemului național. Din această categorie de factori pot fi scoși în evidență următorii:

persistența problemelor grave de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale;

reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, fenomene care au efecte negative asupra coeziunii și solidarității sociale, asupra calității vieții cetățenilor;

posibilele evoluții negative în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice cu efecte destabilizatoare pe plan național, pe zone extinse;

accentuarea formelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice care produc adâncirea nechităților sociale, proliferarea economiei subterane și fenomenul de excluziune socială;

menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale punctuale, de mai mică sau mai mare întindere, cu efecte asupra consumului inutil al energiei, diminuării sau întreruperii proceselor și activităților economice propriu-zise și asupra stării de liniște a populației;

existența unei birocrații excesive în administrație, cu efecte asupra slăbirii coeziunii sociale și civice și scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului;

nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale, producerea unor dezastre ecologice, catastrofe naturale și procese de degradare a mediului;

menținerea unor decalaje de dezvoltare între regiunile statului;

menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării;

emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf, fenomen ce afectează potențialul de dezvoltare a societății românești;

existența și funcționarea unui sistem de educație rigid și opac care promovează criterii egalitariste de organizare și administrare, sensibil la presiunile și interesele individuale și de grup.

Factorii externi de risc și amenințările care generează crizele

Analizând rezultatele documentării efectuate, putem aprecia că factorii externi de risc și amenințările care generează crizele cuprind acele elemente, situații sau condiții externe care prin acțiunea lor favorizează apariția și dezvoltarea crizelor interne și internaționale (regionale, zonale, globale). În opinia noastră, pot fi identificați următorii factori externi:

limitarea accesului statelor la unele resurse și oportunități regionale importante pentru realizarea intereselor naționale;

migrația clandestină, apariția unor fluxuri de refugiați, exodul creierelor;

evoluții negative pe plan regional, zonal, în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice;

proliferarea armelor de distragere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

acțiuni de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul și promovarea valorilor democratice;

proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

existența unor decalaje între nivelurilor de dezvoltare, asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea statului în cauză;

atentatele la siguranța mijloacelor de transport intern și internațional;

acțiuni destinate în mod premeditat afectării imaginii statului în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

agresiunea economico-financiară;

provocarea cu intenție a catastrofelor ecologice.

În mod evident, este tot mai dificil de făcut o disociere netă între ceea ce se petrece ca fenomene pe plan intern și ce se întâmplă pe plan internațional, în contextul unei acțiuni conjugate a acestor factori. Globalizarea și liberalizarea schimburilor, de la cele comerciale la cele informaționale, accentuarea interdependențelor multiple dintre acești factori, fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care atât factorii interni, cât și cei externi se pot genera și potența reciproc. Pe acest fundal, responsabilitatea statului este de a gestiona cu autoritate acțiunea factorilor de natură strict internă pentru a oferi un cadru atractiv, economico-social care să poziționeze în mod favorabil statul respectiv în mediul internațional.

Actorii și infrastructura specifică prevenirii crizelor și asigurării unui răspuns adecvat

La nivelul principalilor actori implicați în prevenirea și gestionarea crizelor obiectivul cel mai important îl constituie identificarea principalelor caracteristici ale crizei și implicațiile acestora pentru procesul de gestionare a crizelor. Sunt luate în considerație, în special următoarele caracteristici:

amenințarea – ca manifestare;

persistența – ca urgență;

surprinderea – prin evoluție;

presiunea timpului – ca durată în evoluție;

nesiguranța – informații nesigure și insuficiente;

intensitate variabilă – creștere sau descreștere.

Implicațiile acestora pentru procesul de gestionare a crizelor sunt gândite din perspectiva formelor de răspuns prudent ce trebuie dezvoltate ca opțiuni, pe patru niveluri de prioritate (ex. NATO), astfel:

– prevenirea surprinderii – sau cel puțin reducerea timpului de răspuns prin exploatarea informațiilor;

– dezvoltarea, în avans, a unor măsuri și proceduri pe baza cărora să se poată acționa rapid și eficient;

– deoarece orice criză este caracterizată de nesiguranță, ca rezultat al politicii de producere și difuzare a informațiilor, trebuie dezvoltat un sistem de măsuri flexibil, cu mare putere de adaptabilitate la situațiile care apar;

– întrucât, în timp, criza variază în intensitate, trebuie pregătite/planificate opțiuni adecvate și adaptabile pentru toate fazele acesteia.

Pentru ca forțele și instituțiile implicate să reacționeze rapid și efectiv în condițiile multiplelor presiuni din timpul unei crize, s-a considerat esențial să fie dispuse măsuri detaliate, cuprinzătoare și convenabile, în baza cărora să se poată acționa corespunzător. Acestea pot fi politice, diplomatice, civile, economice, militare sau de altă natură, în măsură să fie aplicate individual sau colectiv, ca reacție la o situație de criză. Ele acoperă întregul spectru al tipologiei crizelor, de la cel de amploare redusă – la nivel național, la cel de amploare sporită – tensiuni regionale sau globale.

Orice stat democratic trebuie să aibă în primul rând o strategie, o concepție de prevenire a crizelor și de gestionare a acestora. Aceasta poate fi inclusă în strategiile de securitate și de apărare a țării sau, separat pentru fiecare domeniu de activitate. În oricare dintre situații trebuie specificate măsurile de prevenire și gestionare din toate domeniile de activitate: politic, economic, diplomatic, militar, juridic etc.

Apreciem că măsurile preventive diplomatice cuprind :

condamnări publice, care să reamintească „statului risc” că este
necesar să găsească soluții de rezolvare a problemelor;

proteste formale sau atenționări la adresa statului risc;

avertizarea cetățenilor proprii de a nu vizita statul risc;

restricții impuse atașaților militari ai statelor risc și retragerea
propriilor atașați;

rechemarea ambasadorilor.

Măsurile diplomatice pot fi utilizate și pentru a avertiza un stat risc atunci când acesta amenință un alt stat. Acestea includ: declarații oficiale și publice de susținere a statului amenințat; vizite la nivel înalt diplomatic și politic în statul amenințat; exprimarea publică a disponibilității de a lua în considerare cererile statului amenințat privind livrarea de echipament și material militar; exprimarea sprijinului pentru de-escaladarea acțiunilor în statul risc.

Atunci când se analizează „opțiunile economice", trebuie avute în vedere câteva aspecte, care să eficientizeze aplicarea acestora, astfel: opțiunile economice vor fi mai eficiente dacă vor fi puse în aplicare întrunit de către toate statele; trebuie făcută distincția între opțiunile economice care servesc în general ca avertizare și acelea care ar putea afecta în mod direct fluxul bunurilor și al serviciilor; de asemenea, se face distincția între opțiunile care ar putea avea un efect imediat și cele care ar putea avea efecte pe termen lung. Măsurile economice de atenționare au un caracter mai larg și pot fi: exprimarea îngrijorării că acțiunile statului risc vor avea un efect negativ asupra relațiilor economice; anularea sau amânarea programului vizitelor economice oficiale; încetinirea examinării și aprobării cererilor de acordare a creditelor; suspendarea participării oficiale la afaceri economice, seminarii și conferințe. Măsurile economice preventive care au caracter de avertizare includ : descurajarea afluxului de turiști în statul risc; votarea în forumurile financiare internaționale a refuzului împrumuturilor; acțiuni restrictive împotriva afacerilor statului-risc operate în statul propriu.

În completarea măsurilor preventive diplomatice și economice, NATO a alcătuit un catalog cu opțiuni de răspuns militar. Acesta este un document militar ce conține măsuri ce se folosesc împreună cu măsurile preventive. Ca și măsurile preventive, catalogul opțiunilor de răspuns militar este o listă a opțiunilor, din care autoritățile politice ale NATO pot selecta modalități de acțiune, bazate pe avizul autorităților militare ale alianței. Aceste acțiuni sunt menite de a fi utilizate la începutul unei crize și în situații când amenințarea este indirectă. Opțiunile reprezintă exemple de posibile acțiuni și, ca și măsurile economice și diplomatice, trebuie să fie adaptate la situația specifică.

La nivel regional și global actorii de securitate trebuie, de asemenea, să aibă o strategie cunoscută încă din timp de pace, pe care să o dezvolte și să o actualizeze permanent, în funcție de noile riscuri și amenințări asupra mediului internațional de securitate.

Informațiile (structurile de inteligence) au un rol deosebit prin misiunile specifice de culegere, prelucrare și transmitere a datelor către factorii decizionali privind eventualele riscuri și amenințări gemneratoare de crize. Mai mult ca oricând și mai decisiv ca oriunde, valoarea informațiilor și modul lor de valorificare poate preveni o criză, indiferent de natura ei.

Concluzionând, putem spune că mijloacele specifice prevenirii și gestionării crizelor, respectiv resursele materiale cu care se intervine au rolul primordial în demoralizarea factorilor de risc; cu cât acestea sunt mai flexibile, mai moderne, cu atât mai mult se diminuează pericolul izbucnirii unei crize.

Managementul crizelor

În general, activitățile manageriale de bază, așa cum le numesc în ultima vreme specialiștii sunt acelea pe care Fayol, la începutul acestui secol, le prezenta sub forma a cinci infinitive (atributele conducerii), iar o parte din autori le-au considerat ca funcții. Ele sunt de fapt activitățile pe care managerii le desfășoară, iar în situații de criză este vorba de funcțiile de:

prevedere – adică a stabili un program de acțiune;

organizare – a institui organismul material și social al unui sistem, (instituție sau organizație) care să readucă societatea la starea de normalitate;

comandă – a face să funcționeze sistemul;

coordonare – a uni și armoniza interesele și eforturile pentru rezolvarea crizei;

controlul – adică a face ca totul să se desfășoare în conformitate cu regulile, dispozițiile și planurile stabilite.

Prevederea sau previziunea pornește de la faptul că managementul are nevoie, mai ales pentru soluționarea crizelor, de o perspectivă care înseamnă timp. Prevederea are unele legături cu termeni ca predicție, cercetarea viitorului, sondarea viitorului și întocmirea unui program de acțiune. Managementul previzional în situații de criză are ca trăsătură anticiparea, prin realizarea unei legături între trecut și viitor. Modalitățile de exprimare ale prevederii sunt: prognoza, planificarea și programarea.

Organizarea este altă activitate managerială de bază care acoperă toate acele acțiuni ce își propun repartizarea și coordonarea armonioasă după anumite reguli a capacităților și forțelor umane disponibile, a mijloacelor materiale tehnice și financiare în vederea lichidării crizei interne. În esență, organizarea constă în stabilirea principalelor atribuții pentru organizațiile și instituțiile abilitate în soluționarea crizelor, deci gruparea lor pe funcții, posturi, compartimente, astfel încât să fie utilizate cu maxim de eficiență resursele umane, materiale și financiare destinate soluționării crizei. Organizarea înseamnă fixarea obiectivelor, asigurarea mijloacelor și folosirea rezultatelor, altfel spus, realegerea cadrului organizatoric optim care să permită soluționarea crizei interne în condiții de eficiență maximă.

Comanda este o altă activitate managerială având ca origine expresia din limba latină, in manus dare, adică a pune în mână, a încredința, ceea ce semnifică autoritatea delegată. Comanda se află în centrul procesului managerial, pentru că esența sa constă în declanșarea acțiunii, decizia fiind principalul produs al conducerii, urmată de responsabilitatea aplicării acesteia.

Decizia, ca act de comandă – adoptarea, transmiterea și responsabilitatea aplicării ei. Acestor trei stadii le corespund trei niveluri: a ordona, a lămuri, a se face ascultat de subordonați. Astfel, comanda se caracterizează prin operaționalitate, prin ea, prevederea devine realitate iar structura organizatorică, un mecanism care funcționează eficient.

Coordonarea este activitatea managerială fundamentală determinată de faptul că sistemele, în evoluția lor și procesele manageriale, în dinamica lor, tind spre dezorganizare și dezordine. Orice organizare este în pericol să se împotmolească, dacă nu se veghează la respectarea ordinii o dată stabilite și care-i corectează în continuu defectele. Activitățile specifice coordonării sunt: armonizarea, sincronizarea, echilibrarea, proporționalitatea, ritmicitatea, reglarea și ordonarea.

Controlul, ca activitate managerială de bază, este înțeles în dublu sens: ca activitate operativă de verificare a modului cum se desfășoară îndeplinirea obiectivelor prevăzute, cât și ca activitate finală post operativă. Controlul în situații de criză, de regulă, este un control previzional, operativ și

foarte rar, post operativ.

Comunicarea este o activitate individuală managerială care semnifică schimbul de informații și desfășurarea de activități pentru soluționarea crizelor interne.

Negocierea este o activitate managerială cu care se începe soluționarea crizelor interne. Pentru aceasta managerul necesită o pregătire specifică pentru a aborda științific problemele dar să aibă calități, precum: receptivitate, anticipare, inventivitate și spontaneitate.

În continuare, vom prezenta, pe scurt, o sinteză a crizei managementului și ciclului de evoluție al acesteia. După cum s-a mai arătat, criza (națională sau internațională) înseamnă amenințarea valorilor, obiectivelor sau intereselor prioritare ale părților implicate. În principal, se poate porni de la activități revendicative (cum au fost cele din România anului 1989 sau cele din perioada mineriadelor), care degenerează în tulburări grave ale ordinii publice, la care se asociază și alte grupuri sociale nemulțumite putând fi sprijinite de către elemente agresive interne, minorități etnice sau religioase, forțe specializate în terorism-diversionism, pregătite în interiorul țării sau de grupări terorist-diversioniste consacrate și recunoscute pe plan internațional.

Gestionarea crizei interne stabilește procedurile și activitățile planificate și desfășurate pentru a duce o criză sub controlul structurilor specializate ale statului român, în principiu a gestionarilor desemnați pentru a soluționa criza, care să le permită acestora, ca prin acțiunile lor să oprească evoluția ei viitoare. ANC acordă o atenție deosebită crizelor, care prin evoluția lor pot implica întrebuințarea forței militare; într-o primă etapă forțele de ordine publică, iar atunci când evoluția evenimentelor degenerează grav și afectează interesele naționale pot fi folosite, conform legislației românești, și alte elemente ale sistemului național de apărare.

În concluzie, managementul situațiilor de criză este o acțiune specializată de mare complexitate, dirijată și susținută pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic, psihologic etc., pentru diminuarea și menținerea sub control a efectelor negative.

Esența managementului în situațiile de criză o constituie reacția promptă și adecvată a Guvernului la evenimentele care amenință sau afectează direct și concret securitatea națională ori, în cazul dezastrelor, starea de normalitate.

Luându-se în seamă cele de mai sus, se poate spune că, în plan național, managementul situațiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri și acțiuni stabilite de Guvern, ministere, prefecturi, primării și alte instituții ale statului, în vederea garantării securității naționale și a stării de normalitate socială, politică, militară, economică, religioasă, ecologică etc. Totodată, după cum bine se știe, managementul crizelor devine dificil în condițiile în care modul de tratare al crizei este lapidar. Modul de rezolvare la începutul crizei determină atât durata, cât și amploarea ei. Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înțeleasă ca un proces deosebit de complex, care implică organizare, planificare și măsuri concrete cu scop precis de a aduce sub control criza, să oprească evoluția acesteia și să proiecteze o soluție acceptabilă. Ca proces complex, specific sfârșitului de secol, gestionarea crizelor este unul dintre domeniile de activitate prioritare la nivelul Alianței Nordatlantice, care funcționează în cadrul programului anual de lucru al NACC și în programele individuale de parteneriat, ca o problematică distinctă de planificare a apărării. Orice demers analitic trebuie să ia în considerare sistemul, mecanismele și procedurile NATO de management al crizelor, față de care, compararea cu diferite structuri naționale similare nu ar putea conduce la

concluzii și evaluări benefice oricărui proces de „construcție” sau „reconstrucție” a organizației proprii.

Responsabilitatea și implicațiile ce decurg din modul de gestionare a unei crize sunt la nivelul politic cel mai înalt, implicând persoane și instituții politice, fie că este vorba de Alianță sau de oricare stat gestionar sau co-gestionar al unei crize.

Într-o formă de maximă generalitate, definim managementul crizelor drept „un sistem de reguli și proceduri prin care se menține starea de normalitate în toate componentele vieții sociale " .

Ca o concluzie globală a celor prezentate până în acest moment poate fi reținută următoarea constatare – exprimată tot mai des în mediile politice, diplomatice, militare: pentru ca acest proces deosebit de complex, „o adevărată mașinărie”, adică managementul crizelor să poată funcționa, Alianța a înțeles să dezvolte trei grupe esențiale de elemente de suport, și anume:

facilități în infrastructură și personal (staff);

un sistem comun de înțelegeri și proceduri;

un sistem comun de măsuri de prevenire și de răspuns.

CAPITOLUL II

CRIZELE UMANITARE

În urma eforturilor specialiștilor de analiză a crizelor, s-au concretizat faptul că în relațiile internaționale criza este un fenomen singular de o importanță excepțională, dar lipsește un consens cvasitotal cu privire la ceea ce este ea în mod exact. Acest lucru este valabil și pentru crizele umanitare.

Exprimarea lui S.A. Garrett din lucrarea „Doing good and doing well: An examination of humanitarian intervention” publicată în 1999, cum că crizele umanitare sunt fie cauzate de un "abuz sistematic al celor mai elementare drepturi ale omului de un regim crud și represiv", fie de "colapsul general al autorității guvernamentale centrale, ceea ce duce la o stare de anarhie care, în sine, amenință aceste drepturi" o considerăm corectă dar nu comletă; nu numai acțiunile omului generează crize umanitare ci și unele fenomene naturale, fapt pentru care vom încerca în acest capitol să tratăm crizele umanitare amănunțit pentru a le distinge clar de celelate tipuri, pentru a le caracteriza și a le determina formele de manifestare, continuând cu modul de abordare al acestora de către organizațiile cu atribuții în acest domeniu.

2.1. Delimitarea conceptului de criză umanitară, forme de manifestare, caracteristici

Limbajul cotidian și cel de specialitate politico-juridic s-a îmbogățit în ultimii ani cu noțiuni și expresii noi precum: catastrofă umanitară și dezastru umanitar; asistență umanitară și personal umanitar; ajutor umanitar și operații umanitare; misiuni și culoare umanitare; desant umanitar și transporturi umanitar; tragedie, criză și intervenție umanitară; standarde umanitare; drept umanitar. Toate acestea reflectă situații care se pot ivi în comunitățile umane, în care este deosebit de important ca oamenii aflați în nevoie din cauza catastrofelor naturale sau provocate prin activitățile umane, a conflictelor armate internaționale și fără caracter internațional, să fie ajutați să depășească momentul de criză prin diminuarea efectelor dezastrului la care au fost supuși, prin alinarea suferințelor victimelor și prin furnizarea de condiții fundamentale de supraviețuire.

2.1.1. Caracteristici generale ale crizelor umanitare

Criza umanitară poate fi definită ca un eveniment singular sau o serie de evenimente care atentează la sănătatea, siguranța sau bunăstarea unei comunități sau unui grup însemnat de persoane cauzat de anumite dezastre naturale, dezastre provocate de om sau așa numitele urgențe complexe.

Din punct de vedere economic, crizele umanitare sunt datorate unor fenomene (constituite în efecte) cum sunt: inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea, lipsa de materii prime etc.

Politic, acest fenomen este generat, cel mai adesea, de inconsistența și lipsa de coerență a programelor, lipsa de interes sau incapacitatea factorilor politici de a soluționa conflictele sociale.

Istoricii văd crizele umanitare ca rezultat al evoluției jocului politic între state, joc dominat de tendințele egoiste de expansiune.

În timp ce sociologii identifică originea crizelor umanitare în inechitățile sociale, psihologii consideră criza drept o destructoare a identității indivizilor, a sistemului lor de evaluare și semnificare generată de impulsurile instinctuale.

Fiecare criză umanitară este cauzată de diferiți factori și ca urmare necesită un răspuns unic direcționat către sectoarele specifice afectate. Acest lucru poate duce la daune atât pe termen scurt cât și pe termen lung. După unii analiști, crizele umanitare pot fi:

dezastrele naturale;

dezastrele provocate de om;

situațiile de urgență complexe (apar ca rezultat al mai multor factori sau evenimente care împiedică un grup mare de oameni de la accesarea nevoilor lor fundamentale, cum ar fi hrană, apă curată sau adăpost sigur).

La ora actuală, însă, nu există nici o clasificare clară a crizelor umanitare. Diferite comunități și agențiile tind să aibă definiții legate de situațiile concrete cu care se confruntă. Un serviciu local de intervenție tinde să se concentreze pe problema cu care se confruntă, cum ar fi inundațiile și fenomenele meteorologice induse de criză, iar o organizație medicală se concentrează în mod natural pe problemele de sănătate ale unei comunități.

O pandemie prelungită sau în curs de desfășurare poate conduce la o criză umanitară, în special în cazul în care există un nivel tot mai mare de virulență sau ratele de infecție sunt mari ca în cazul de SIDA, gripei aviare sau tuberculozei. Federația Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie (IFRC) enumeră categoriile care includ diferite tipuri de dezastre naturale, dezastre tehnologice (de exemplu, scurgeri de materiale periculoase, accidente nucleare tip-Cernobil, explozii chimice) și pe termen lung, dezastrele provocate de om conexe la "conflicte civile, război civil și de război internațional". Pe plan internațional, sectorul umanitar a răspuns pornind de la tendința de a distinge între dezastrele naturale și situații de urgență complexe care sunt legate de conflictele armate și războaie.

Ceea ce este cert, este faptul că crizele umanitare îmbracă aproape toată tipologia crizelor prezentată în capitolul 1 al lucrării după tipul de soluții oferite la provocările mediului social, după tipul de mediu în care are loc, după domeniul în care apare, după urgența rezolvării și după nivelul la care apare criza.

Ele se manifestă la nivelul organizației, al societății și la nivelul întregului sistem sub mai multe forme, în funcție de cauzele și factorii care le generează.

În lucrarea de față ne propunem să clasificăm, oarecum, crizele umanitare după factorii majori care le generează și astfel întâlnim:

crize umanitare cauzate de dezastre naturale;

crize umanitare cauzate de dezastre provocate de om.

Din prima categorie fac parte:

cutremurele majore;

fenomenele meteo/hidrologice extrem de periculoase (inundații puternice, topirea calotelor glaciare, secetă prelungită sau ger puernic, furtuni și cicloane etc);

erupțiile vulcanice;

radiațiile electromagnetice.

Din categoria crizelor umanitare cauzate de dezastre provocate de om fac parte:

poluarea aerului/apei, scurgeri de materiale periculoase;

lipsa surselor energetice, a materiei prime;

lipsa hranei/apei;

pandemiile prelungite, bolile infecțioase;

accidentele nucleare, exploziile chimice;

eșecul și consecințele unor guvernări nereușite, evoluții economice negative (inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea), rezultatele negative ale unor crize fiscale, economice;

proliferarea terorismului, a armelor de distrugere în masă;

proliferarea traficului de carne vie și crima organizată;

comerțul ilicit și volatilitatea prețurilor (în energie, mărfuri, sau prețurile de consum);

corupția și eșecurile de reglementare.

genocidurile, crimele împotriva umanității, crimele de război;

curățări etnice;

migrații în masă.

Conform analistului american S.A. Garrett crizele umanitare pot fi divizate inițial în două tipuri: cele cauzate de un “abuz sistematic al celor mai elementare drepturi ale omului de un regim crud și represiv” și cele cauzate de “colapsul general al autorității guvernamentale centrale, ceea ce duce la o stare de anarhie care, în sine, amenință aceste drepturi.”

Din păcate, multe dintre crizele umanitare din ultimii ani au fost rezultatul direct al unui comportament dăunător în mod intenționat săvârșit de către guverne represive. Putem analiza aceste crize umanitare după patru scenarii ipotetice care implică un regim represiv și unul care descrie o anarhie virtuală cauzată de clanuri aflate în conflict. Primul scenariu a fost modelat vag pe situația din Rwanda, din 1994, dar cu o inversare de roluri. El descrie un conflict etnic în care o armată condusă de o minoritate cere să se răzbune pe o majoritate rebelă care încearcă să obțină puterea politică. Scenariul al doilea se bazează pe situația din Indonezia, din 2000, dar amplifică violențele religioase dintre musulmani și creștini. În acest caz, liderul țării a pierdut controlul asupra unei armate dominată de musulmani. Scenariul al treilea urmează îndeaproape situația din Kosovo din toamna anului 1998. În acest caz, forțele paramilitare reprimă o mișcare de independență într-o provincie renegată. Situația a patra oferă un scenariu similar cu Somalia în decembrie 1992. În acest caz, efectele nefavorabile ale unei secete de 5 ani sunt agravate de un conflict civil, care împiedică agențiile umanitare să ajungă la populația pusă în pericol.

2.1.2. Natura complexă, economică și politică a crizelor umanitare

Reglementările și practica agențiilor Națiunilor Unite în crizele umanitare sunt deosebit de valoroase dar și-au arătat și limitele aportului față situația catastrofală de pe teren, mai ales că în majoritatea cazurilor așteptările populației locale erau mult prea ridicate față de posibilitățile donatorilor.

Pe de altă parte, literatura de specialitate dedicată activităților umanitare subliniază caracterul voluntar și dezinteresat subsumate unor înalte scopurti altruiste care exclud orice suspiciune de intenții ascunse de a profita situația grea a populației afectate sau chiar mai mult, de a acapara controlul atât al populației dar și al puterii politice aferente. Din acest motiv, participarea nelimitată și înafara controlului civil a militarilor este deosebit de controversată chiar dacă în anumite situații este unica soluție.

Efectul generalizat al teoriilor securității umane și al corolarului acesteia responsabilitatea de proteja pun în discuție statutul și rolul atât al Națiunilor Unite dar și al agențiilor internaționale neguvernamentale umanitare în crizele umanitare se materializează într-un șuvoi de argumentele și pro și contra.

În concepția mai multor specialiști, se definește intervenția umanitară ca fiind “injectarea de putere militară – sau amenințarea unei astfel de acțiuni – de către unul sau mai multe state din afară în treburile unui alt stat care are ca scop (sau cel puțin unul dintre scopurile sale principale) să aline suferința umană gravă.” Cauza suferinței umane poate implica “abuzul sistematic al drepturilor omului de către un regim crud și represiv” sau pur și simplu “divizarea generală a autorității guvernului central, ceea ce duce la o stare de anarhie care, în sine, amenință aceste drepturi.”

Astfel, intervenția umanitară, de obicei, implică utilizarea (sau amenințarea cu utilizarea) forței militare pentru a impune un sentiment de stabilitate in ceea ce poate părea a fi o situație haotică. Nu se așteaptă ca forțele militare să ofere ajutor umanitar ei înșiși (deși în unele cazuri acestea oferă ajutor inițial nutrițional și medical), ci mai degrabă să restabilească unele reguli legale, astfel încât agențiile de ajutor să poată ajunge la populațiile în pericol. Evident, unele intervenții umanitare vor fi mai dificile decât altele. Atunci când se intervine într-un “failed stat”( stat eșuat) în care autoritatea centrală s-a deteriorat, forțe militare din afară se vor confrunta cu o opoziție divizată cu capabilități militare variate.

Atunci când se intervine într-o criză umanitară, cauzată de un regim represiv, forța de intervenție se poate confrunta cu o opoziție din partea unei armate moderne și bine instruite. Intervențiile umanitare vor fi vizualizate în mod clar ca “riscante” de către factorii de decizie și publicul din statele care iau în considerare intervenția. Beneficiile intervenției pot fi neclare și/ sau distribuite considerabil printre “free-riders” și costurile intervenției, financiare și umane, pot fi substanțiale.

Atunci când sprijinul public pentru intervenția umanitară descrește sau când publicul începe în mod deschis să pună întrebări despre operațiune (așa cum a făcut în Statele Unite după evenimentele din Somalia în octombrie 1993), guvernelor democratice le va fi greu să continue activitățile umanitare. O cantitate semnificativă de literatură cu privire la cadrele politicii externe și utilizările de forța militară, a apărut în domeniul relațiilor internaționale în ultimii ani, dar aceste studii nu s-au axat exclusiv pe intervențiile umanitare și rareori examinează rolul de încadrare în modelarea opiniei publice.

Sprijinul umanitar a fost utilizat din ce în ce mai mult ca o alternativă la soluții politice cu privire la problemele politice complexe, după cum s-a dovedit tragic în Republica Democrată Congo. În acest sens, sprijinul umanitar reflectă natura tot mai mult condiționată de suveranitatea în sine, în care ONU acceptă din ce în ce mai mulți actori internaționali care ar putea încălca acest sprijin al ordinii internaționale acolo unde a existat doar cauza – de exemplu, nevoia unei intervenții umanitare. Acest lucru a fost demonstrat de poziția Consiliului de Securitate al ONU cu privire la criza din Darfur, Sudan.

O criză umanitară implică o serie de dimensiuni ale valorii, iar unele dintre aceste dimensiuni vor forța negocierile valorii. Cel puțin, o decizie dacă să se intervină cu forță militară într-o criză umanitară va implica nu numai viețile populației în pericol salvate/pierdute, dar, de asemenea, viețile trupelor intervenționiste salvate/pierdute. Sprijinul pentru intervenții militare în crizele umanitare depinde de elitele politice, de locația și rasa/religia populației periclitate.

Asistența umanitară prezintă următoarele caracteristici: operațiuni necoercitive, dar folosirea forței autorizată prin mandate suplimentare; trupele desfășurate sunt considerate „căști albastre”; neprevăzute de către Cartă: Capitolul VI și jumătate; acordul beligeranților nu este necesar, dar ONU se consideră ca neutru; pavilion ONU și comandament ONU; personalul civil și militar este desfășurat pe durata conflictului.

Asistența umanitară armată prezintă următoarele caracteristici: operațiuni coercitive; trupele desfășurate nu sunt considerate „căști albastre”. Ele aparțin unei coaliții internaționale sau unor organisme regionale; neprevăzute de către Cartă, deoarece este ingerință în afaceri interne, dar se sprijină pe Capitolul VII, art.42; acordul beligeranților nu este necesar; nu are loc sub pavilion și comandament ONU; personalul civil și militar este desfășurat chiar pe durata conflictului. La nivelul desfășurării operațiunilor de asistență umanitară armată, unele eșecuri au fost evidente.

Operațiunile de dezarmare au fost precipitate de resurecția unor animozități primordiale care au fost suprimate mai degrabă decât rezolvate, în timpul înghețării războiului rece, și care au condus la conflicte marcate de cele mai de nedescris abuzuri în materia drepturilor omului, în condiții anarhice.

Operațiunile au fost lansate acolo unde nu este pace de menținut, dar unde există o dorință internațională puternică de a susține eforturile de asistență umanitară, în timp ce tentativele sunt făcute în scopul găsirii unor soluții politice unui conflict. Eforturile unor asemenea misiuni de menținere a păcii s-au concentrat tot mai mult pe obiectivul limitat de a furniza asistență umanitară, mai degrabă decât de a impune un acord comprehensiv. Cu atât mai mult, consimțământul poate lipsi deoarece autoritatea a decăzut sau nu are atributele sale esențiale, din cauza proliferării unor grupuri care cer autoritate. Acordurile de pace sunt inexistente sau nerespectate iar dreptul internațional și convențiile sunt ignorate în mod fățiș sau disprețuite.

Două dintre cele mai tipice exemple de acest tip de operații sunt cele conduse în Somalia și în fosta Iugoslavie, în timp ce misiunea din Ruanda este recunoscută ca fiind cel mai evident eșec.

Natura aparent ineficientă a celei de a treia generații de păstrare a păcii a condus la un număr de apeluri de reinventare a conceptului Națiunilor Unite de menținere a păcii. S-a exprimat în mod similar o speranță mai modestă că “procesul continuu de reflecție și analiză pe această chestiune va duce la un consens între membri ONU pe ceea ce menținerea păcii înseamnă și ceea ce nu.” Totuși, este puțin probabil ca un asemenea consens va lua naștere în viitorul apropiat. În anumite circumstanțe, pare ca și cum ONU va fi sortită eșecului dacă acționează și condamnată dacă nu acționează. La baza acestei dileme este aparenta contradicție de a înainta scopuri atât umanitare cât și politice într-o singură misiune.

De fiecare dată când țările sunt lovite de război, foamete sau dezastru natural, ONU ajută la furnizarea de ajutor umanitar prin intermediul agențiilor sale. În plus, la agențiile ONU se adaugă și organizațiile non-guvernamentale care au devenit în mod crescând jucători importanți în sfera umanitară și a drepturilor omului. În timp ce aceasta mare varietate de participanți care ia parte la problema necoordonării în cadrul misiunilor de pace ONU, acțiuni umanitare au fost considerate substitut pentru menținerea păcii ONU, când condițiile nu sunt percepute ca fiind corecte pentru dislocarea trupelor. Totuși, agențiile internaționale de ajutor umanitar și organizațiile neguvernamentale nu au puterea și structura organizațională de care este nevoie ca să desfășoare operațiuni în situații de conflict iminent. Mai mult de atât, ajutorul pe care îl aduc ca să mențină zonele devine de multe ori o resursă care mai departe va servi drept combustibil, mai degrabă decât să rezolve un conflict armat.

Impactul negativ al asistenței umanitare (unde forțele războinice au câștigat controlul asupra resurselor umanitare), a atras și un impact indirect important. Hrana și bani, în absența trupelor și a presiunii diplomatice, devin componente importante în tacticile beligeranților locali, astfel ONU și alte agenții operează într-un aspirator politic, militar și diplomatic deturnat de la scopurile umanitare.

În orice caz, viitorul păstrării păcii va fi decisiv determinat de dorința colectivă a statelor membre, mai degrabă decât de motivele umanitare. Proliferarea participanților în intervențiile curente, este dependentă tot de guvernele naționale, ele sunt cele care distribuie forțele militare și bani – surse esențiale în toate operațiunile care țintesc sfârșitul sau ameliorarea efectelor conflictului. Și, lăsată la înțelepciunea colectivă a statelor membre (câteva dintre care sunt mai egale decât celelalte), este puțin probabil ca noua generație de operațiuni de pace UN să aibă similitudine cu nobilele, dar mai puțin norocoasele (lovite de soartă) eforturi de la începutul și mijlocul anilor “90.

2.2 Organizații internaționale cu atribuții în managementul crizelor umanitare

Sistemul umanitar internațional este compus din organizații la nivel global ce acordă ajutor umanitar pentru a-i ajuta și proteja pe cei afectați de crize. Astfel de agenții includ guverne și asociații non-guvernamentale ca ONU de exemplu, Crucea Roșie Internațională, Mișcarea Red Crescent, Medici fără Frontiere și altele. Ajutorul mai poate proveni și de la donatori internaționali sau de la armată. Această asistență umanitară este asigurată bazându-se în special pe anumite principii ale Legii Internaționale Umanitare: imparțialitate, umanitate, independență și neutralitate. Scopul este acela de a alina suferința umană și de a asigura bunurile necesare pentru cei afectați de dezastre. Națiunile dezvoltate joacă roluri cheie îin asigurarea ajutorului umanitar, după ce are loc o criză umanitară.

2.2.1. Intervenția umanitară

Conflictul Est-Vest și-a găsit expresia în războaie – inițial în Grecia, apoi în Coreea, Vietnam, Africa de Sud, America Centrală, Afganistan și în alte locuri, dar, cu excepția Coreei și Vietnamului, aceste războaie au fost în general limitate ca proporții și domeniu de aplicare. Așa cum rezultatul neconcludent al conflictelor periodice între Israel și vecinii săi arabi a demonstrat, gestionarea acestor conflicte, în general, a însemnat păstrarea secretului și prevenirea extinderii, în opinia multora, o chestiune care a fost realizată cel mai bine de către statele puternice. În timp ce a arătat un pretins devotament rolului organizațiilor internaționale, precum Organizația Națiunilor Unite, în rezolvarea conflictelor, a fost clar că abilitatea de a îngheța sau a gestiona conflictele aparține statelor puternice, nu organizațiilor internaționale sau regionale.

Potențialul de gestionare a conflictelor Națiunilor Unite a fost limitat la acele cazuri în care au existat măsuri de toleranță Est-Vest sau consens, iar acțiunile sale au constat în principal în intervenția, sprijinul electoral în procesele de decolonizare, și operațiuni tradiționale de menținere a păcii, cum ar fi Cipru, Israel-Egipt (Deșertul Sinai), sau Israel-Siria (Înălțimile Golan).

Percepțiile de securitate după 1989 s-au schimbat ca urmare a creșterii puternice a violențelor sectelor și o creștere similară în gestionarea conflictelor în sensul cel mai larg, spre deosebire de obiectivul de a mări securitatea națională a statului împotriva amenințărilor directe, externe. În perioada imediat post – Război Rece, atenția lumii s-a mutat de la urmărirea rivalității superputerilor, de la numărarea focoaselor nucleare, și de la disputa “Star Wars” (așa cum a fost numită Inițiativa de Apărare Strategică a președintelui Ronald Reagan în presă) la asistarea la izbucnirea războiului civil pe aproape fiecare continent – războaie care în mod obișnuit s-au extins peste granițele de stat cuprinzând regiuni întregi.

Jocurile geopolitice interne, numeroase în spațiul african au legătură cu mediul internațional, atât la nivelul cauzelor cât și al consecințelor, precum și cu prevenirea și rezoluția lor. Africa este continentul în care numărul victimelor conflictelor armate este cel mai ridicat din lume. Cu 13 milioane de strămutați și 3,5 milioane de refugiați, depășește de două ori Asia, care are de cinci ori mai mulți locuitori. Conflictele armate precoloniale și coloniale se subordonau intereselor de cuceriri, razii sau capturări de sclavi; războaiele de independență au reprezentat mișcări de eliberare națională pe timpul Războiului Rece și au avut loc în Biafra, Eritreea, Etiopia, Somalia, Angola și Mozambic.

Conflictele sunt multiforme, diferite ca intensitate, durată și extensie teritorială; pot fi interne, internaționale sau regionale, civile sau insurecționale, conflicte armate sau violențe criminale, conflicte între armate sau terorism.

Tipul de conflicte interne (războaiele civile, rebeliunile) se deosebeste tradițional de conflictele externe (internaționale); această distincție s-a schimbat mult după căderea Zidului Berlinului. Conflictele interne africane sunt regizate de rețele regionale și internaționale, ele fiind incompatibile cu algoritmul de analiză al teoriei realiste în termenii statelor națiuni care urmăresc scopuri de putere, se observă o schimbare a formelor și intensității. Conflictele Războiului Rece se caracterizează prin opoziția ideologică și susținerea marilor blocuri față de gherilele multiforme intrafricane care au un sprijin parțial al marilor puteri. În timp ce conflictele între state au scăzut în mod vizibil, cele interne au crescut extrem de mult. În acele războaie, populația civilă suferă pierderi de vieți omenești la o cotă de creștere alarmantă, căzând pradă fie forțelor guvernamentale, fie armatelor care se luptă una contra alteia, sau chiar statului care luptă pentru control și putere. Populația civilă, care nu are nicio vină, este prinsă la mijloc și plătește prețul. În tot acest timp, comunitatea internațională, adeseori spre marea ei rușine, stă pe margine și dezbate modul, motivul, momentul și locul intervenției. Statele puternice se luptă pentru propriile interese și votează pro sau contra, iar între timp oameni mor.

După cum au arătat evenimentele din Rwanda din aprilie până în iulie 1994, nici un guvern nu a fost dispus să ia măsuri pentru a preveni genocidul planificat de regimul Hutu, și, în decurs de patru luni, un număr estimativ de 800.000 de tutsi și hutu au fost uciși. În schimb, în timpul și ulterior genocidului, Rwanda a devenit o țintă pentru operațiunile majore bilaterale și multilaterale umanitare. În interiorul țării, pe plan intern, persoanele strămutate și cei care au supraviețuit genocidului au fost beneficiarii ajutoarelor umanitare. De asemenea, a existat aproape un milion de refugiați care își găsiseră adăpost în țările vecine, în iulie 1994 în urma preluării conducerii de către Armata Patriotică Tutsi din Rwanda. În cazul în care sprijinul umanitar a servit ca un fel de scuză pentru eșecul comunității internaționale de a acționa în direcția prevenirii uciderilor în masă din Rwanda, în mod similar a fost folosit ca o alternativă la acțiunea politică de a face față crimelor severe împotriva umanității, care au avut loc în fosta Iugoslavie între 1991 și 1995. Sprijinul umanitar a reprezentat un factor declanșator utilizat pentru a conecta lipsurile politicilor cauzate de incapacitatea marilor puteri de a conveni asupra unor soluții politice la o problemă profund politică. În aceste condiții s-a născut un nou concept,conceptul „responsabilitatea de a proteja,” sau R2P definit ca responsabilitatea statului de a își proteja cetățenii de anumite crime specifice: genocid, crime împotriva umanității, epurare etnică și crime de război.

În Afganistan, la sfârșitul anului 2001, ajutorul a fost oferit cu mici ezitări din partea aceleiași aeronave care, cu doar una sau două zile înainte, lansase bombe; iar doi ani mai târziu, în Irak, puterile ocupante priveau furnizarea sprijinului umanitar ca un mijloc de conciliere între ele și poporul irakian. În ambele cazuri, există dovezi considerabile care sugerează că, volumul de sprijin umanitar care a fost furnizat a mers dincolo de nevoile identificate și în mare parte a reflectat mai degrabă un stimulent perceput pentru a sprijini intervenția străină. Ambele cazuri au arătat de asemenea o denaturare clară a principiilor dreptului internațional umanitar și au fost înlesnite de sprijinul sistemului umanitar al Națiunilor Unite.

Ar fi o iluzie să se considere că funcționarea economiei reduce riscul violențelor, iar comerțul ar asigura pacea. Dacă nu toate conflictele au o motivație economică, toate au nevoie de finanțare. Pot fi diferențiate economiile de război închise, finanțate din resurse locale și economii de război deschise și de gherilă, finanțate din exterior precum și de sanctuare politice, militare și umanitare.

Conflictele au loc în state cu slăbiciune cronică; rareori acestea sunt interstate, conflictul din Eritreea-Etiopia fiind o excepție. În cadrul statelor, părțile aflate în opoziție sunt regionale (nord-sud: Coasta de Fildeș, Uganda, Sudan), sunt specifice statelor descompuse sau rezultate în urma imploziei (R.D. Congo, Liberai, Sierra Leone, Somalia).

Conflictele mobilizează o pluralitate de actori privați și publici, militari și civili, neputând fi reduse la relația guvernanți-rebeli sau la binomul interesele economice ale firmelor – maniera de control a resurselor de către guvern, forțe politice sau militare, oficial sau paralel. Firmele petroliere sau miniere își au propriile lor jocuri strategice prin care caută să își mențină poziția față de concurenți, oferind în contrapartidă pentru avantajele lor, sprijin financiar puterii sau rebelilor care sunt susceptibili să preia puterea. Se căuta diversificarea acțiunilor față de riscurile legate de menținerea la putere a guvernanților sau accesul la putere al rebelilor; astfel, în Angola erau susținuți de către compania franceză ELF atât Dos Santos cât și Savimbi, iar în Congo atât Nguesso cât și Lissouba.

Conflictele sunt rezultanta conjuncției mai multor factori, fiecare cu propria sa dezvoltare; sunt reactualizate conflictele seculare care nu au fost stinse în totalitate, instrumentalizate chiar de propriul potențial prin erupția de crize economice, sociale, politice (populația arabo-berberă vs. negro-africani, islamul vs. animism și creștinism, nomazii vs. agricultorii sedentari). Sunt intranaționale dar cu o dimensiune regională prin faptul că miliții antrenate în conflict se redesfășoară și în statele vecine; antrenează o criză identitară însoțită de criză instituțională și o fragmentare teritorială. Conflictele se pot transforma din violente în incontrolabile, angajând sărăcie, excluderea și chiar absența instituțiilor care ele însele le alimentează.

Factorii culturali și de civilizație joacă rolul lor bine conturat în spațiul african. Războaiele sunt foarte probabile când atrag religia și politica; integrismul religios înlocuiește viziunile naționaliste și socialiste despre societate. Islamul „negru” a înflorit pe terenul sărăciei, exclusiunii și frustrării. Dincolo de crize, aspectele etnice sau religioase devin principalele scopuri ale retoricii politice iar complexitatea situației este redusă prin încadrarea identităților sau a combatanților în rândul forțelor „binelui” sau „răului”.

Conflictele sunt mult mai prezente în sistemele în care conducătorii luptă pentru acapararea de bogății iar taberele politice adverse pentru redistribuirea, controlul și sancționarea acestor conducători. Războiul poate avea o finalitate politică: accederea la putere prin forță; poate lua forma unei lupte etnice în măsura în care etnicitatea devine un joc de putere.

Factorii de natură militară sunt numeroși; conflictele armate sunt într-o strânsă legătură cu cheltuielile militare guvernamentale. Singurul conflict care prezintă caracteristicile unui război convențional între state este cel dintre Etiopia-Eritreea. Conflictele sunt alimentate de dezvoltarea traficului de arme ușoare, disponibile în Europa de Est; se estimează că la ora actuală există peste 100 de milioane de arme pe continentul african. Traficanții de arme sunt în același timp și implicați în cercul vicios al narcodolarilor, diamantelor, petrolului, spălării de bani. Costul armelor a scăzut foarte serios; în unele state, un AK-47 costă mai puțin de 10 dolari. Mercenarii, milițiile și soldații-copii joacă un rol crucial în războaiele africane.

Stoparea unui conflict într-un spațiu conduce, mai devreme sau mai târziu, la un conflict în spațiul vecin – cazul Liberiei și Sierra Leone spre Coasta de Fildeș, deplasarea ruandezilor Hutu în R.D. Congo și Congo ori a milițiilor Djandjawid din sud spre vestul Sudanului. Copii aflați în situații precare se înrolează ca modalitate de supraviețuire, ei fiind resocializați prin violență; activitățile militare, în special pentru soldații-copii, încurajează șomajul, desocializarea și deșcolarizarea tinerilor.

Dimensiunea geopolitică este deosebit de prezentă. După încheierea războiului rece, puterile hegemonice au început o dezangajare din acest spațiu. Sunt și excepții: Marea Britanie în Sierra Leone, Franța în Coasta de Fildeș, Uniunea Europeană în R.D. Congo (Operația Artemis) și prezența SUA (bază militară în Djibouti, prezentă în Sahel și Sahara).

Sfârșitul Războiului Rece și al bipolarității se traduce prin dinamica fracționării și fragmentării teritoriale. Se naște un nou joc hegemonic legat de petrol și de lupta împotriva terorismului. Numeroase conflicte africane generează fragmentări ale teritoriilor naționale necontrolate de un stat puternic ci de rețele transnaționale (diaspore, conglomerate, puteri regionale) cu alianțe sau sprijin ocult care ies de sub controlul respectivului stat și sistemului internațional.

Zonele de conflict armat din Africa sunt determinate de renașterea ambițiilor etnice, religioase sau naționaliste, de slăbiciunea statelor de drept și a suveranității acestora, de imixiunea puterilor regionale și internaționale precum și de creșterea puterii organizațiilor internaționale criminale.

În conflictele mai sus prezentate crizele umanitare sunt inerente, tratamentul lor fiind conexat rezolvării chestiunilor militare și politice în conformitate cu reglementările Națiunilor Unite.

2.2.2. Organizații internaționale implicate în crizele umanitare

Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională fondată în 1945. Acesta este în prezent formată din 194 de state membre. Misiunea și activitatea Națiunilor Unite sunt ghidate de scopurile și principiile conținute de Carta ONU. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Dezvoltarea economică și asistența umanitară constituie un alt scop primar a ONU dorind „să realizeze o cooperare internațională pentru rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar”. Astfel că și-a creat numeroase entități prin care să-și poată atinge acest scop, aproape toate fiind sub conducerea Adunării Generale sau a ECOSOC – United Nations Economic and Social Council .

Sistemul ONU cuprinde 15 agenții specializate: Organizația Internațională a Muncii, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Organizația Mondială a Sănătății, Grupul Băncii Mondiale (alcătuit din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Societatea Financiară Internațională, Asociația Internațională pentru Dezvoltare, Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor și Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții), Fondul Monetar Internațional, Organizația Aviației Civile Internaționale, Organizația Maritimă Internațională, Organizația Internațională a Telecomunicațiilor, Uniunea Poștală Universală, Organizația Meteorologică Mondială, Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale, Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenția Internațională a Energiei Atomice. Majoritatea au și misiuni în domeniul asistenței umanitare. ( vezi anexa 1 – Agenții și programe ONU)

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este o alianță politico-militară înființată în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949 și care actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord. Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre.

Inițial scopul NATO consta în asigurarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei ONU, promovarea relațiilor de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică, și prevenirea războaielor, iar Tratatul garanta principii precum:

democrație, libertate individuală și statul de drept;

rezolvarea conflictelor pe cale pașnică;

colaborarea economică;

garanții de securitate;

solidaritatea defensivă în cazul unui atac asupra unui membru NATO;

apărarea teritorială în Europa și America de Nord la Nord de Tropicul Racului;

supremația Cartei ONU;

tratatele internaționale să nu intre în contradicție cu Tratatul;

organizarea întâlniriilor Consiliului de câte ori este necesar, etc.

În momentul în care a decis să se implice în acțiunile cu caracter umanitar NATO a adus o mare valoare adăugată acestora. Trebuie să admitem că dislocarea capabilităților militare în operațiile de răspuns la dezastre este utilă. După operațiile de înlăturare a urmărilor generate de Uraganul Katrina și cutremurul din Asia de Sud, Alianța a desfășurat un exercițiu de însușire a învățămintelor desprinse. Odată cu încheierea acestuia și rezolvarea unor probleme cum ar fi finanțarea anumitor elemente ale operațiilor, a fost posibil ca în acțiunile viitoare să se reducă timpul de răspuns. Astfel, mecanismul decizional al NATO a devenit aproape la fel de rapid precum cel al autorităților naționale ale fiecărui aliat luat în mod individual.

Uniunea Europeană este cel mai important donator de ajutor umanitar la nivel mondial. Împreună, Comisia Europeană și statele membre furnizează cea mai mare parte din fondurile globale pentru asistență în caz de urgență. Direcția Generală Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECHO) este principalul actor al UE în acest domeniu, finanțând operațiuni de ajutor puse în aplicare prin intermediul mai multor parteneri (organizații neguvernamentale, agenții ONU și organizații internaționale) și coordonând politicile și activitățile statelor membre. De asemenea, ECHO sprijină activități umanitare efective în întreaga lume. În 2014, Comisia a acordat asistență umanitară în valoare de 1,273 miliarde EUR pentru a ajuta un număr de 121 milioane de persoane în peste 80 de țări. Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene acționează în calitate de colegiuitori în definirea politicii de ajutor umanitar a UE. În plus, Parlamentul monitorizează furnizarea ajutorului umanitar, susține elaborarea de dispoziții bugetare care să corespundă nevoilor umanitare și participă la dezbaterea internațională privind o acțiune umanitară mondială mai eficientă.

De la crearea sa în 1992, ECHO a direcționat 21 de miliarde EUR din bugetul comun al UE către persoane afectate de dezastre și conflicte în peste 140 de țări. De asemenea, ECHO s-a dezvoltat treptat de-a lungul anilor: mai mult de 300 de angajați lucrează la sediul central din Bruxelles, pe lângă o rețea extinsă de aproximativ 480 de experți și angajați locali. ECHO nu pune în aplicare programe de asistență pe cont propriu, ci mai curând finanțează operațiunile organizate de diverșii săi parteneri. Sarcinile principale ale ECHO sunt finanțarea, verificarea bunei gestiuni financiare și asigurarea faptului că bunurile și serviciile partenerilor săi ajung în mod eficient și rapid la populațiile afectate, pentru a răspunde unor nevoi reale. În urma unei catastrofe naturale sau a altui eveniment care necesită acordarea de asistență umanitară, experții ECHO pentru ajutor umanitar realizează o evaluare inițială a situației de pe teren. Fondurile sunt apoi acordate rapid pe baza evaluării respective – aceasta este „abordarea bazată pe nevoi” care definește activitatea ECHO. Ajutorul este direcționat prin intermediul a peste 200 de parteneri – inclusiv agenții ONU, organizații neguvernamentale și organizații internaționale precum Crucea Roșie/Semiluna Roșie Internațională – cu care ECHO a semnat acorduri contractuale. Structura ECHO asigură utilizarea transparentă a fondurilor și responsabilitatea partenerilor. În 2014, 48% din fondurile ECHO au fost executate de către ONG-uri, 36% de către agenții ONU și 14% de către organizații internaționale. Zborurile organizate de ECHO și sprijinul pentru Rețeaua de universități implicate în acțiuni umanitare (NOHA) au reprezentat, fiecare, câte 1%. Pentru 2015, angajamentele s-au ridicat la 909 milioane EUR. În general, bugetul UE pentru ajutor umanitar a fost considerat, de ani de zile, a fi foarte limitat; nevoile au atins cel mai înalt nivel de după mijlocul anilor 1990, în timp ce bugetele au fost restricționate. Prin urmare, bugetul inițial pentru ajutor umanitar a fost majorat periodic prin transferuri suplimentare, cu bani proveniți în special din rezerva UE pentru ajutoare de urgență și din redistribuire de la alte linii bugetare. În 2014, 45% din fondurile ECHO au fost alocate Africii, 27% Orientului Mijlociu și zonei mediteraneene, 10% regiunii Asia-Pacific, 4% Americii Latine și Caraibilor, 3% pentru dezastre la nivel mondial, 4% pentru protecție civilă, 1% pentru Voluntarii UE pentru ajutor umanitar și 6% pentru operațiuni complementare. Intervențiile pentru acordarea de ajutor umanitar au inclus sprijin constant în situații de criză provocate de om desemnate ca fiind de nivelul 3 de urgență de către ONU (Siria și țările învecinate, Irak, Republica Centrafricană și Sudanul de Sud), reacții la urgențe noi sau de durată (estul Ucrainei, taifunul Haiyan din Filipine și Ebola în Africa de Vest), precum și sprijin pentru victimele a diferite dezastre naturale (cutremure, secete, inundații, epidemii și cicloane/uragane/furtuni tropicale). De asemenea, UE a continuat să țină sub observație „crizele uitate” ale lumii, pentru care s-a alocat 17% din bugetul inițial pentru ajutor umanitar pentru anul 2014. În 2015, distribuția fondurilor a urmat un model similar: ECHO și-a planificat principalele intervenții umanitare în Africa (în special în Sudanul de Sud, Sudan, Republica Centrafricană, Ciad, Mali, Republica Democratică Congo, regiunea Sahel, Cornul Africii și cele trei țări din Africa de Vest cel mai afectate de epidemia de Ebola), precum și în Orientul Mijlociu, în special în Siria și Irak, unde nevoile rămân enorme.

OSCE joacă un rol cheie în dezvoltarea societății și a stabilității continentului nostru, în toate demersurile acestora, inclusiv în cea umanitară, în nenumărate rânduri, șefii de state și de guverne ale celor 56 de state membre exprimându-și hotărârea de a continua eforturile de îmbunătățire a eficienței organizației ca instrument operațional de alertă timpurie, prevenire a conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitare post-conflict; în această direcție, mecanismele dimensiunii umane au extins cadrul operațional al OSCE la promovarea și respectarea drepturilor omului, mai ales prin dezvoltarea Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (BIDDO), crescând implicarea sa în activitatea desfășurată de Consiliul Permanent și de către misiunile pe teren și extinzând cooperarea cu acele organizații și instituții internaționale și europene având preocupări în domeniul dimensiunii umane, așa cum a fost cazul Kosovo, Moldova sau Georgia. Stabilirea faptelor, raportarea acestora către organele decizionale sau misiunile de experți reprezintă esența unor operații ale OSCE desfășurate pe termen scurt, pentru a investiga cazuri particulare de natură militară sau umanitară, cum au fost, spre exemplu, misiunile exploratorii desfășurate conform mecanismului adoptat de OSCE la Moscova, în Croația, Estonia și Moldova. Ele pot preceda, câteodată, misiunile desfășurate pe termen lung în care Președintele în exercițiu al OSCE însărcinează un reprezentant special al său cu atribuții de investigare a situației, diplomație preventivă, gestionare a crizelor și reabilitare post-conflict, după cum a fost cazul particular, spre exemplu, al fostei Iugoslavii, Georgiei și Ceceniei. Misiunile OSCE au fost generate de necesitatea mai multor situații conflictuale din interiorul a douăzeci de țări, unele dintre acestea degenerând în timp spre războaie tragice și sângeroase, în care violarea drepturilor umane cele mai elementare era regula; mai mult decât ONU, NATO, UE sau CE, organizația responsabilă cu securitatea, cooperarea și umanitarismul de la Vancouver la Vladivostok părea aptă să intervină prompt și eficace, cu oameni puțini dar cu instituții de încredere și autoritate, precum Consiliul Permanent de la Viena, care se reunea în fiecare joi la nivel de ambasadori, Președintele în exercițiu și Troika, care și-au asumat adesea inițiative operaționale fără condiția consensului existent la nivelul Consiliului Ministerial, Reprezentanții Personali ai Președintelui în exercițiu și șefii de misiune care, cu toții, au contribuit la avertizarea timpurie a amenințărilor, prevenirea conflictelor și managementul crizelor. Așa se face că, prin BIDDO și prin Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale (ÎCMN), OSCE a jucat un rol semnificativ în limitarea violării drepturilor omului ori în crearea unei păci sustenabile în fosta Uniune Sovietică, unde puține instituții europene au putut interveni. Mandatul misiunilor umanitare ale OSCE a constat de multe ori în stabilirea contactelor dintre părțile aflate în conflict și determinare a dialogului dintre acestea în timp ce alte misiuni, ca cele din fost Republică Iugoslavă aveau rolul de a supraveghea aplicarea sancțiunilor OSCE față de Serbia și Muntenegru (între timp Muntenegru s-a separat de Serbia). Cu toată diversitatea situațiilor din teren și dincolo de mandatul strict primit de la organele decizionale, nu există misiune a OSCE fără probleme ale Dimensiunii Umane, promovarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept fiind elemente esențiale și indispensabile în obținerea încrederii și succesului, domeniul pentru care în fiecare misiune există un punct de contact special iar BIDDO și ÎCMN își aduc tot sprijinul. De asemenea, atât în cele 7 misiuni deja încheiate cât și în cele 18 actuale din Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală, OSCE a acoperit toate etapele managementului conflictelor, de la prevenirea acestora (Estonia, Letonia, Belarus, Kosovo, Macedonia și Ucraina), gestionarea crizelor și rezolvarea conflictelor (Georgia, Moldova, Tadjikistan, Cecenia, Nagorno-Karabach), până la reabilitarea post conflict (Bosnia, Kosovo, Croația, Albania). În ceea ce ne privește putem exemplifica asupra aspectelor umanitare ale OSCE, comune tuturor misiunilor sale, prin prezentarea succintă a operațiilor desfășurate succesiv în Kosovo. Prima misiune în această zonă a fost decisă de Comitetul Înalților Funcționari (din 1995, Consiliul Superior) în august 1992 și s-a concretizat prin semnarea, în octombrie, a unui Memorandum de Înțelegere cu Belgradul pentru a promova dialogul între autoritățile iugoslave și reprezentanții populației din Kosovo, Sandjek și Voivodina (în fiecare din aceste regiuni existând baze distincte ale misiunii); mandatul umanitar a constat în colectarea informațiilor relevante legate de violarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, promovarea soluțiilor la aceste probleme, asistența cu privire la legislația drepturilor omului, protecția minorităților, libertatea mijloacelor de informare în masă și alegerile democratice, misiunile fiind retrase în iulie 1993, după refuzul autorităților iugoslave de a prelungi Memorandumul de Înțelegere, cu toate insistențele Consiliului Permanent de a-l prelungi, care le va închide oficial abia în 2001. De fapt, după escaladarea conflictului interetnic în 1997-1998 care atrage atenția comunității internaționale asupra unei posibile repetări a războiului din Bosnia, Consiliul permanent al OSCE reușește, în octombrie 1998, să semneze o înțelegere cu R.F.Iugoslavia în care se stabilesc bazele unei a doua operațiuni; Misiunea de Verificare în Kosovo (KVM) la care este angajată să participe și România , în îndeplinirea mandatului dat de Rezoluția nr.1199 a CSONU ce includea și un Acord între KVM și NATO asupra priorităților de verificare terestră și aeriană, având ca obiective, între altele, informarea asupra abuzurilor la care era supusă populația civilă de către personalul poliției sau al armatei iugoslave, facilitarea întoarcerii persoanelor strămutate și acordarea asistenței umanitare precum și asigurarea accesului CICR la persoanele deținute; desfășurată în condițiile unor atacuri sporadice ale albanezilor împotriva autorităților și ale represaliilor sârbești concretizate prin folosirea disproporționată a forței, cea mai amplă misiune a OSCE(1400 membri cu 400 vehicule) va fi retrasă din Kosovo la 20 martie 1999, cu 4 zile înainte de începerea campaniei de 78 de zile a NATO de bombardamente în Iugoslavia (inclusiv Kosovo) pentru rezolvarea crizei umanitare prelungite din zonă, la terminarea bombardamentelor s-a adoptat Rezoluția 1244 din 10 iunie 1999 prin care se decide mandatul unei forțe internaționale militare și civile, în cadrul căreia OSCE va crea cea de-a treia sa misiune a sa în Kosovo cu obiective de reconstrucție instituțională în materia resurselor umane, drepturilor omului, democratizării și guvernării prin instruirea, consilierea și monitorizarea autorităților locale cu atribuții în protecția drepturilor omului dar și educarea populației în spiritul cunoașterii și înțelegerii marilor valori europene ale demnității umane. Această ultimă operație umanitară a OSCE se va încheia în 2008 când Misiunea Națiunilor Unite în Kosovo va înceta, sarcinile sale fiind preluate de către UE în operația EULEX de consolidare a democrației, statului de drept și drepturilor omului, în condițiile în care fosta provincie iugoslavă și-a declarat unilateral independența, recunoscută de unele state europene și intenționează acum să adere și la OSCE.

Federația Internațională de Cruce Roșie și Semiluna Roșie este cea mai mare organizație umanitară din lume care oferă asistență pentru cele mai vulnerabile persoane prin mobilizarea puterii umanității.

În mai 1919, reprezentanțtii Societăților de Cruce Roșie din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia s-au întrunit pentru a înființa în mod oficial Liga Societăților de Cruce Roșie, care a fost predecesoarea Federației Internationale. Obiectivul său era de a „consolida și a uni, în domeniul sănătății, Societățile de Cruce Roșie existente și de a promova crearea unor noi Societăți”. În prezent, Federațtia are 186 de Societăți membre, peste 105 milioane de voluntari și peste 300 000 angajați care oferă ajutor pentru aproximativ 233 de milioane de beneficiari. Prin Secretariatul de la Geneva și cele 60 de delegații, Federația Internațională susține activitățile Societăților Naționale din întreaga lume.

Medicii fără Frontiere (Doctors Without Borders) este o organizație internațională  non-guvernamentală (ONG) de ajutor umanitar, laureată al Premiului Nobel pentru Pace, cunoscută în special pentru proiectele sale în regiunile devastate de război și țările în curs de dezvoltare care se confruntă cu boli endemice. Ea a fost fondată în Franța . În 2015 avea peste 30.000 memri, în cea mai mare parte medici, asistente medicale și alți profesioniști din domeniul medical, experți logistici, ingineri de apă și canalizare și administratori și desfășura ajutor medical în peste 70 de țări. Aceste medici si asistente medicale au decis să se ofere voluntari pentru a rezolva problemele de sănătate mondială. Donatorii privați oferă aproximativ 80% din fondurile organizației, în timp ce structurile corporatiste oferă restul, oferind MSF un buget anual de aproximativ 610 milioane dolari.

Documente esențiale care definesc principiile MSF sunt Carta,  Acordul final La Mancha. Principiile Chantilly sunt abordate în secțiunea 2 a Regulamentului acestui document final. MSF are statut consultativ la Consiliul Economic și Social al Națiunilor Unite. 

Action against Hunger ( Lupta împotriva foametei) este o organizație umanitară de nivel global  angajată în lupta pentru eradicarea foametei în lume. Organizația contribuie la ajutorarea copiilor subnutriți oferind în același timp acces la apă și de soluții durabile la foame pentru comunitățile în situații dificile.

Lupta împotriva foametei a fost înființată în 1979 de către un grup de medici, oameni de știință și scriitori francezi. Fizicianul Alfred Kastler, laureat al Premiului Nobel a fost primul președinte al organizației. Grupul prevedea inițial asistență pentru refugiați afgani în Pakistan, comunitățile din Uganda afectate de foamete și comunități de refugiați din Cambodgia în Thailanda. Ulterior s-a extins pentru a răspunde preocupărilor umanitare suplimentare din perioada anilor 1980 și 1990 în Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Balcani și în alte părți. 

Comitetul științific al Action against Hunger a implementat formula laptelui terapeutic ( F100 ), utilizată în prezent de toate organizațiile majore de ajutor umanitar pentru a trata malnutriția acută, ca urmare, rata de mortalitate la nivel mondial a copiilor grav subnutriți sub vârsta de cinci ani a fost redusă de la 25% la 5%.  Câțiva ani mai târziu, laptele terapeutic a fost reambalat ca alimente terapeutice gata de utilizare (RUTFs), o pastă pe bază de arahide ambalate care permite tratamentul malnutriției la domiciliu, și nu necesită nici o pregătire sau refrigerare.

În Statele Unite ale Americii organizația a fost înființată în anul 1997. Rețeaua internațională are în prezent sediul în cinci țări – Franța, Spania, Statele Unite ale Americii, Canada și Marea Britanie.

DARA este o organizație independentă, non-profit fondată în 2003 de către Silvia Hidalgo ca să îmbunătățească calitatea și eficiența acțiunii umanitare pentru populațiile vulnerabile afectate de conflictele armate și calamități naturale. Prin anumite evaluări și cercetări încurajează organizațiile umanitare să reflecteze asupra impactului muncii lor și a le ajuta să ia decizii bazate pe dovezi la nivel de politică, strategie și de programare și le oferiră asistență în momentele critice.

DARA promovează în mod activ principiile umanitare, învățarea și responsabilitatea și susține abordări inovatoare. În munca cu guvernele, agențiile ONU, ONG-uri și alți actori din peste 60 de țări de criză, organizația a concis că realitatea de pe teren nu se potrivește cu angajamentele politice și declarațiile existând lacune în furnizarea de răspuns umanitar.

DARA este înregistrată ca o organizație independentă, non-profit din Spania, și are 501 (c) (3) Starea în Statele Unite ale Americii. DARA este de asemenea recunoscută ca organizație internațională în Elveția.

Doctors of the World sau Médecins du Monde (MDM) sau Medicii Lumii, este o organizație internațională umanitară non-profit care oferă ingrijire medicală de urgență și pe termen lung, pentru populațiile vulnerabile în timp ce pledează pentru accesul egal la asistență medicală din întreaga lume. Fondată în 1980 de către un grup de 15 de medici francezi, printre care Bernard Kouchner, după ce a părăsit Medici fără Frontiere (MSF). MDM a fost formată cu misiunea de a furniza asistență medicală de urgență în timp util fără restricții legale și administrative, pentru a lucra cu populațiile locale pentru a asigura viabilitatea pe termen lung a sistemelor de sănătate. În contrast cu politica MSF, MDM (Medicii Lumii) susțime că ajutorul umanitar nu poate fi separat de politică, ca nu cumva de facilitățile de ajutorare să abuzeze politicienii (de exemplu, prin trimiterea bombe, și apoi medici).

AmeriCares este o organizație globală non-profit care în cazul unor dezastre are o reacție imediată la nevoile medicale de urgență și sprijinirea inițiativelor de îngrijire a sănătății pe termen lung pentru persoane din Statele Unite și din întreaga lume.

De la înființarea sa în 1979, AmeriCares a investit mai mult de 12 miliarde $ în medicamente, materiale sanitare și ajutorul umanitar în 164 de tari, ca răspuns la dezastre naturale, conflicte civile și crize de sanatate în curs de desfășurare în zonele sărace. 

AmeriCares are sediul principal în Stamford, Connecticut, dar și alte birouri în Sri Lanka, Haiti, Japonia și India.

Feed the Children (Hrăniți copiii) este o organizație non-profit fondată în 1979, cu sediul în Oklahoma City, a cărei misiune declarată este "furnizarea de speranță pentru cei fără resurse esențiale ale vieții".Numai în anul 2011, organizația a distribuit mai mult de 104 milioane de livre de alimente și alte produse de bază pentru copii și familiile lor, în toate cele 50 de state americane și pe plan internațional. În Africa, Asia, America Centrală și de Sud, organizația oferă mai mult de 350.000 de mese pe zi prin programe de alimentație în școli.

Malteser International este o organizație internațională non-guvernamentală de ajutor umanitar a Ordinului Suveran Militar de Malta, fondată în 2005 de către filial germană a Ordinului (fondată în 1953). Serviciul are mai mult de 50 de ani de experiență în asistență umanitară și acoperă în prezent aproximativ 100 de proiecte în circa 20 de țări din Africa, Asia și America.

CARE (Cooperative for Assistance and Relief Everywhere) este o agenție umanitară internațională care se ocupă cu dezvoltarea și livrarea de proiecte umanitare de urgență și pe termen lung. Fondată în 1945, CARE este o asociație non-guvernamentală imparțială care face abstracție de religie. Acesta este una dintre cele mai mari și cele mai vechi organizații de ajutor umanitar care s-au concentrat asupra luptei împotriva sărăciei la nivel mondial.  În 2014, CARE a raportat că lucrează în 90 de țări, sprijinind 880 proiecte contra sărăciei si proiecte de ajutor umanitar pentru peste 72 de milioane de oameni.  CARE International este o confederație de paisprezece CARE naționali, fiecare dintre acestea fiind înregistrate ca o organizații non-guvernamentale autonome, non-profit.

Ca organizații internaționale umanitare ființează foarte multe ONG-uri asociații sau programe care de mai mică anvergură, cum ar fi: AUMOHD (Association des Universitaires Motivés pour une Haiti de Droits), International Rescue Committee, Islamic Relief, Jugend Eine Welt, LDS Humanitarian Services, Medair, Mercy Corps, Oxfam, Plan International, Salvation Army, Samaritan's Purse, Save the Children USA, Shelter Centre, Skyrocket light project, World Concern, World Vision International.

Forțând puțin lucrurile, putem spune că și Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au obiective ce țin de resortul umanitar, dar ca orice instituție bancară, acestea nu fac nimic fără a-și asigura și un profit.

Banca Mondială este o bancă susținută cu finanțări internaționale care oferă asistență financiară și tehnică țărilor sărace. Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci instituții financiare internaționale, și anume:

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD (International Bank for Reconstruction and Development);

Corporația Financiară Internațională – IFC (International Finance Corporation);

Asociația Internațională de Dezvoltare – IDA (International Development Association);

Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor – MIGA (Multilateral Investment Guarantee Agency);

Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor – ICSID (International Center for Settlement of Investments Disputes).

Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare.

Banca Mondială a fost înființată în anul 1944, ca instituție publică, de către țările aliate în al Doilea război mondial, cu două scopuri principale: de a reclădi o Europă distrusă de război și de a acorda împrumuturi țărilor sărace din întreaga lume. Ea nu a fost niciodată considerată o bancă privată sau comercială, pentru că nu are relații decât cu guvernele. Cei cinci membri principali, Statele Unite, Japonia, Anglia, Franța și Germania, au, în mod evident, cuvântul cel mai greu în deciziile Băncii, iar din rândul grupului acestuia, influența cea mai mare o au Statele Unite. Banca Mondială reprezintă cea mai importantă sursă de asistență acordată pentru dezvoltare din lume, oferind aproape 30 miliarde dolari anual, ca împrumuturi acordate țărilor membre. Banca își folosește resursele financiare, personalul cu înaltă calificare și baza extinsă de informații pentru a ajuta fiecare țară în curs de dezvoltare să înainteze pe calea unei creșteri stabile, durabile și echitabile. Alții însă nu văd lucrurile în același mod. Aceștia au adus critici vehemente la adresa politicii de împrumut și asistență a Băncii Mondiale, afirmând că aceasta face presiuni asupra țărilor a căror economie este mai slabă să își redirecționeze salariile, investițiile sociale, serviciile și subvențiile în așa fel încât să se adapteze modelului de dezvoltare al pieței libere. S-a spus că această politică poate duce la profituri mai mari în afaceri, dar că ea va crea sărăcie și greutăți pentru mulți dintre locuitorii țărilor în curs de dezvoltare.

2.3 Instituții naționale cu atribuții în managementul crizelor umanitare

Pentru a înțelege mai bine conceptul de criză umanitară, ne-am propus în continuare să analizăm succint și instituțiile din România care au atribuții pe această linie. Astfel, în continuarea lucrării vor fi prezentați actorii care au sarcini în domeniu corelate cu tipurile de crize umanitare prezentate mai sus, și atribuțiile respectiv competențele fiecăruia.

Instituția prezidențială:

Președintele României are ca principală atribuție legislativă promulgarea legilor, deci și a celor care privesc domeniul crizelor; totodată, prezintă mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme de acest gen, consultă Guvernul cu privire la crizele urgente și de importanță deosebită. În domeniul apărării și ordinii publice, președintele declară, de regulă, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generalăa forțelor armate, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, parțiale sau totale.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării:

Este instituția care analizează și (sau propune), în conformitate cu legea, promovarea: strategiei de securitate națională a României, strategiei militare a României, strategiilor de ordine publică și siguranță națională ale României, în raport cu răspunderile instituțiilor abilitate, datelor, informărilor și evaluărilor furnizate de serviciile de informații și de celelalte structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale.

La solicitarea Președintelui României, analizează și propune măsuri pentru: instituirea stării de asediu sau a stării de urgență în întreaga țară ori în unele localități, declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate. Totodată propune spre aprobare: punerea în aplicare a planului de mobilizare a economiei naționale, măsurile necesare pentru apărarea și restabilirea ordinii constituționale, avizează proiectele de acte normative inițiate sau emise de Guvern privind: securitatea națională, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, propunerile de buget ale instituțiilor cu atribuții în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, condițiile de intrare, trecere sau staționare pe teritoriul României a trupelor străine.

Foarte importantă este atribuția de a supune spre aprobare comandantului forțelor armate planurile de întrebuințare a forțelor pe timp de pace, în situații de criză și la război, dar și de aprobare a planurilor de acțiune la instituirea stării de asediu și a stării de urgență, a planului comun de intervenție a unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne pentru limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor pe teritoriul național, planurile generale de căutare a informațiilor prezentate de instituțiile și structurile cu atribuții în domeniul siguranței naționale, principalele direcții de activitate și măsurile generale necesare pentru înlăturarea amenințărilor la adresa siguranței naționale.

Parlamentul României

Cea mai importantă atribuție este cea legislativă, respectiv de elaborare și emitere a legilor. Parlamentul stabilește direcțiile generale ale activității sociale, economice, culturale, statale și juridice, liniile principale ale dezvoltării societății și ale națiunii române, prin intermediul legilor adoptate, legi pe care Guvernul are obligația de a le pune înexecutare. Parlamentul reglementează, prin intermediul legilor, domenii importante și foarte importante, precum și cele care țin de bugetul național, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, alegeri, instituțiile fundamentale ale statului, organizarea forțelor armate, apărarea și siguranța națională, sistemul general al impozitelor și taxelor, regimul general al infracțiunilor, care au impact și în domeniul de gestionare a crizelor.

Are atribuții exercitate în legătură cu alte autorități publice care au responsabilități în domeniul prevenirii și gestionării crizelor.

Atribuțiile de control decurg din calitatea Parlamentului de organ reprezentativ suprem și de unică autoritate legislativă, având ca suport teoretic, principiul separației puterilor în stat; controlul este necesar se exercită prin intermediul comisiilor parlamentare, dar și prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe etc. La Camera deputaților există comisii care au atribuții în domeniul prevenirii si gestionării crizelor, și anume: Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale, Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale, Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului, Comisia pentru mediu și echilibru ecologic, Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați. La Senat funcționează comisiile: Comisia pentru administrație publică, organizarea teritoriului și protecția mediului, Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, Comisia pentru muncă, familie și protecție socială, Comisia pentru sănătate publică, Comisia pentru drepturile omului, culte și minorități, Comisia pentru egalitatea de șanse, Comisia pentru mediu

Guvernul :

În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuțile de exercitare a conducerii generală a administrației publice, de inițiere a proiectelor de lege și supunere a acestora spre adoptare Parlamentului; în același timp emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției.

Guvernul asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora.

Cel mai important este că asigură realizarea politicii în domeniul social
potrivit Programului de guvernare și asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege.

Guvernul conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa (deci și pe cele cu atribuții in domeniul crizelor), asigură administrarea proprietății publice și private a statului.

Ministerul Afacerilor Interne :

Printre cele mai importante atribuții în domeniu, MAI organizează, îndrumă și coordonează activitatea de protecție a persoanelor, bunurilor, obiectivelor și valorilor și organizează paza obiectivelor de importanță deosebită date în competență potrivit legii, stabilește măsuri pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, precum și a proprietății publice și private, organizează și desfașoară, prin structuri specializate, potrivit competenței, activități pentru prevenirea și combaterea terorismului, a criminalității organizate, a traficului și consumului ilicit de droguri, a traficului de persoane, a migrației ilegale, a criminalității informatice, precum și a altor fenomene infracționale și fapte antisociale.

Poliția Română apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității, aplică măsuri de menținere a ordinii și liniștii publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private și publice, precum și a altor interese legitime ale comunității, asigură, direct sau în cooperare cu alte instituții abilitate executarea controalelor tehnice și intervențiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea și neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrității corporale, sănătății persoanelor sau provocării de daune proprietății publice ori private, culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite, realizează activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate, asigură protecția magistraților și a familiilor lor, în cazurile în care viața, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor amenințări, desfășoară activități de prevenire și combatere a migrației ilegale, exercită controlul asupra deținerii, portului și folosirii armelor și munițiilor, a materialelor explozive, asupra modului în care se efectuează operațiunile cu arme, muniții și materii explozive, asupra respectării regimului materialelor radioactive și nucleare, substanțelor toxice și stupefiante, precum și asupra altor obiecte și materii supuse autorizării și ce e cel mai important, participă, în condițiile legii, împreună cu alte unități ale Ministerului de Interne, în colaborare cu trupe ale Ministerului Apărării Naționale, unități de protecție civilă și alte organe prevăzute de lege, la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamități naturale și catastrofe, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente.

Jandarmeria Română apără, prin mijloacele și metodele prevăzute de lege, viața, integritatea corporală și libertatea persoanei, proprietatea publică și privată, interesele legitime ale cetățenilor, ale comunității și ale statului, execută misiuni de asigurare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor, marșurilor, demonstrațiilor, procesiunilor, acțiunilor de pichetare, acțiunilor promoționale, comerciale, manifestărilor cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, precum și a altor asemenea activități care se desfășoară în spațiul public și care implică aglomerări de persoane; execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acțiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare, de intervenție antiteroristă la obiectivele aflate în responsabilitatea jandarmeriei sau pentru capturarea și neutralizarea persoanelor care folosesc arme de foc ori alte mijloace care pot pune în pericol siguranța persoanelor, bunurilor, valorilor și transporturilor speciale, participă, împreună cu alte instituții abilitate, la supravegherea, controlul și asigurarea protecției și conservării fondului cinegetic și piscicol natural, a fondului silvic și de protecție a mediului, prin măsuri specifice de prevenire și combatere a oricăror încălcări ale prevederilor normelor legale și participă la limitarea și înlăturarea consecințelor dezastrelor naturale, tehnologice, de mediu sau complexe, asigură măsuri de ordine și de protecție a zonelor în care s-a produs sau există pericolul iminent de producere a unor incendii, explozii ori a altor situații de urgență ce pun în pericol viața, integritatea fizică a persoanelor sau bunurile acestora.

Totodată, participă la misiuni în afara teritoriului statului român, cu efective și tehnica din dotare, la activități de instruire, la constituirea forțelor internaționale destinate îndeplinirii unor misiuni în cadrul acțiunilor de prevenire a conflictelor și gestionării situațiilor de criză, de întărire – consiliere, asistență, formare, control – a forțelor de ordine locale sau de substituție a acestora în toate domeniile lor de activitate.

Poliția de Frontieră Română execută supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României, previne și combate migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de competență, precum și orice alta încălcare a regimului juridic al frontierei de stat, apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea publică și privată, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și comunității, realizează controlul documentelor pentru trecerea frontierei de stat în punctele de trecere deschise traficului internațional, la intrarea în și la ieșirea din zonele libere, în punctele de mic trafic și treceri simplificate sau în alte locuri, după caz, potrivit legii, asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, a armelor, munițiilor, armelor de panoplie și de autoapărare, munițiilor aferente acestora, substanțelor explozive și a dispozitivelor încărcate cu substanțe toxice ori radioactive, asigură menținerea ordinii și liniștii publice în punctele de trecere a frontierei de stat, iar la solicitarea altor autorități ale statului participă la astfel de acțiuni în localitățile din zona de frontieră.Participă, împreună cu alte formațiuni ale Ministerului Afacerilor Interne, în colaborare cu forțe ale Ministerului Apărării Naționale, cu unități de protecție civilă și cu alte autorități prevăzute de lege, la activitătile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, calamități naturale și catastrofe, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente..

Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență (înființat prin OUG nr.21/2004) a parcurs o serie de transformări organizatorice și reconfigurări adaptate la standardele Uniunii Europene pentru a răspunde unei game variate de tranformări și provocări actuale. SNMSU are în componență :

Comitetul Național pentru Situații de Urgență ;

Comitete pentru Situații de Urgență ;

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență ;

Servicii de urgență profesioniste și voluntare ;

Centre operative și centre de coordonare și conducere a intervenției ;

IGSU funcționează după o politică instituțională a MAI, care prevede, printre altele, reducerea influenței riscurilor și vulnerabilităților la adresa gradului de siguranță a comunității, prin adaptarea și perfecționarea mecanismelor interinstituționale pentru identificarea, cunoașterea, analiza și contracarea acestora, prevenirea și gestionarea eficientă a situațiilor de urgență și restabilirea cât mai rapidă a stării de normalitate.

România a fost afectată în ultimul deceniu, de o intensificare atât a tipurilor de riscuri cât și a frecvenței de manifestare a acestora, cu implicații deosebite asupra dezvoltării, fiind cheltuite importante resurse din PIB pentru restabilirea stării de normalitate. Deși nu putem spune ca România a fost afectată în ultimii ani de o criză umanitară de amploare pentru a putea evalua activitatea IGSU în acest domeniu, considerăm că cel puțin la nivel intern, IGSU este un mecanism de luat în seamă pentru prevenirea dar și limitarea efectelor negative unei astfel de crize luând în considerare că intervine, conform clasificării prezentate în primul subcapitol al acestui capitol, la toate situațiile ce pot genera crize umanitare provocate de dezastre naturale , dar și la majoritatea dezastrelor provocate de om.

În ultimii ani s-a constatat o creștere în ceea ce privește manifestarea pe teritoriul României a riscurilor naturale determinate de fenomenele meteorologice periculoase (inundații, căderi masive de zăpadă, furtuni, viscol etc. ), fenomene distructive de origine geologică (alunecări de teren și cutremure) și incendiile de pădure, cu impact deosebit în ceea ce privește pierderile de vieți omenești, precum și a producerii de pagube importante. De asemenea, riscurile tehnologice (poluările de ape, accidentele, avariile, incendiile la obiectivele industriale, depozite de produse periculoase, transporturi speciale, ) reprezentate de evenimentele produse ca urmare a acțiunii umane (voluntare sau nu ) înregistrează o tendință de creștere, generată în primul rând de ritmul schimbării tehnologiilor și de influența acestora în plan social. Riscurile biologice reprezentate de îmbolnăviri în masă implică măsuri de amploare, întrucât se răspândesc rapid și afectează zone întinse ( epidemii, epizooti, Ebola, SARS, AH1N1, boala limbii albastre etc., care se manifestă ciclic la nivel național și european).

Alți factori de risc cu probabilitate redusă de manifestare, dar impact major asupra vieții, bunurilor materiale și valorilor culturale sunt reprezentați de :

dezastrele ecologice;

infrastructurile critice aflate în exploatare, dar care au ciclul de folosință încheiat;

acțiunile teroriste – cu forme de manifestare dificil de anticipat și contracarat;

conflictul armat cu un stat din proximitatea imediată a României;

persistența dificultăților economice cu care se confruntă comunitatea internațională.

Riscurile și amenințările menționate pot fi amplificate de existența următoarelor vulnerabilități ce influențează capacitatea de acțiune a IGSU în îndeplinirea atribuțiilor aflate în responsabilitate :

precaritatea resurselor alocate la nivelul administrației publice locale și centrale pentru managementul și gestionarea tipurilor de risc generatoare de situații de urgență ce le revin;

repolarizările demografice spre zonele cu dezvoltare economică accentuată, întrucât modifică harta vulnerabilităților existente;

menținerea unor disparități de dezvoltare între regiuni;

insuficiența spaților de adăpostire necesare pentru personalul autorităților administrației publice centrale și locale, instituțiilor publice, operatorilor economici și a populației în caz de conflict armat (sau atac aerian);

capacitatea redusă de acționare centralizată a echipamentelor existente de avertizare și alarmare a populației ( 6%) , în situații de gravitate deosebită sau de conflict armat.

La nivel internațional, IGSU poartă responsabilitatea derulării acțiunilor de relații internaționale, asumării angajamentelor impuse de integrarea euro-atlantică și armonizării cu cerințele mediului internațional în domeniul managementului situațiilor de urgență.

IGSU reprezintă și punctul național de contact în relația cu organizațiile internaționale de profil:

Centrul de Monitorizare și Informare – MIC/ Mecanismul Comunitar de Protecție Civilă

Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre /NATO/EADRCC

Biroul de Coordonare a Afacerilor Umanitare /UNOCHA

Grupul Consultativ Internațional pentru Căutare-Salvare – INSARAG

Obiectivul principal al IGSU este să mențină, să dezvolte și să extindă relațiile de cooperare cu organismele și organizațiile internaționale, precum și cu instituțiile naționale cu atribuții specifice domeniului, pe baza convențiilor, tratatelor și acordurilor internaționale în domeniul managementului urgențelor civile.

Începând cu 1 ianuarie 2007, noul statut al României de membru deplin al Uniunii Europene, a intensificat rolul său în cadrul procesului de luare a deciziei la nivelul instituțiilor europene:

Grupul de lucru din cadrul Consiliului UE privind Protecția Civilă (PROCIV)

Comitetul de Protecție Civilă din cadrul Comisiei Europene

Grupuri de experți în cadrul Comisiei Europene

Comitetul Autorităților Competente responsabile cu implementarea Directivei SEVESO II

În vederea întăririi cooperării în cadrul Mecanismului de Protecție Civilă al UE, activitatea IGSU s-a axat pe următoarele direcții:

Participare la programul de pregătire a experților de protecție civilă și schimb de experți

Participare activă la exercițiile de managementul situațiilor de urgență cu experți și echipe (EU-TACOM 2006-BG, EUROMED 2007-FR, EU-ALBIS 2008-CZ) sau observatori /evaluatori (EUSCEX 2004-FI, EUDREX 2004–AT, EUPOLEX 2005-PL, EU-DANEX 2006-DK, EU-LUX 2007-LU, EU-FLOODEX 2009-NL, EU-MODEX 2010-DE, TEREX 2010-IT, EVROS 2010-GR)

Furnizarea de asistență umanitară internațională solicitată prin Mecanism

Derularea de programe co-finanțate din fondurile Comisiei Europene (SAFE QUAKE 2010, UP-SAFETY 2010 și exerciții (EU-HUROMEX 2008, EU-DANUBIUS 2009)

Mai mult, România a primit asistență internațională prin Mecanismul Comunitar de Protecție Civilă în 2005, 2006 și 2008, 2010 ca urmare a consecințelor dezastruoase ale inundațiilor.

De asemenea, IGSU ia parte la îndeplinirea misiunilor Alianței Nord Atlantice în domeniul planificării urgențelor civile. Există anumite domenii cărora li se acordă o atenție deosebită: protecția infrastructurii critice, pregătirea pentru managementul consecințelor în caz de dezastre naturale și incidente ce implică agenți chimici, biologici, radiologici, dar și informare publică.

IGSU asigură reprezentarea la nivelul următoarelor organisme:

Comitetul de Planificare a Urgențelor Civile – CEPC – sesiuni plenare și permanente

Grupul de Protecție Civilă – CPG

Grupuri de experți privind Evaluarea Necesităților Umanitare și asistență la dezastre

Mai mult de atât, IGSU a fost implicat activ în acordarea de asistență umanitară internațională către statele afectate de dezastre:

2006- Materiale anti-poluare Bulgaria (poluare pe Dunăre)

2006- Materiale de protecție la inundații Ungaria

2007- Mijloace aeriene de luptă împotriva incendiilor de pădure Grecia

2010- Materiale de protecție la inundații și noroiul roșu Ungaria

2010- Materiale de protecție la inundații și echipe de intervenție Moldova

2011- Evacuare aeriană de urgență Libia

2011- Asistență materială Turcia (cutremurul din Van)

2012 – Materiale de protecție la inundații Bulgaria.

Având în vedere cele prezentate mai sus, putem concluziona că Inspectoratul General pentru Situații de Urgență poate să intervină și să conducă acțiuni de gestionare a crizelor umanitare manifestate pe teritoriul României, și nu numai, date fiind atribuțiile legale, specificul activității, precum și motivația de a elimina cooperarea între prea multe instituții ale statului, comanda și controlul operational revenind unei singure instituții care să dezvolte și să pună la dispoziția decidentului politic și opțiunile de răspuns la criză.

CAPITOLUL 3 : MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE CIVILĂ

Asistența oferită de UE ține cont de nevoile persoanelor afectate de crize și îi vizează mai ales pe cei care se află în situația cea mai critică, indiferent de naționalitate, religie, sex, origine etnică sau afiliere politică. Ajutorul UE este adaptat în funcție de caracteristicile specifice fiecărei crize și ia în calcul factori precum sexul sau vârsta persoanelor afectate. Uniunea efectuează evaluări ale nevoilor înainte de a lua deciziile de finanțare, se concentrează și asupra acelor situații de criză care nu mai prezintă interes pentru donatorii de ajutor și mass-media internațională, deși nevoile continuă să fie ridicate în zonele respective. În astfel de „crize uitate”, UE face evaluări pentru a identifica nevoile curente și apoi intervine pentru a contribui la acoperirea acestora.

3.1 Scurt istoric, scopuri principale ale mecanismului

Creat în 2001, Mecanismul de protecție civilă al UE reprezintă un instrument operațional menit a mobiliza asistență în domeniul protecției civile în cazul unor dezastre. Acest mecanism poate fi activat atât în eventualitatea unor dezastre naturale, cât și a unor evenimente cauzate de către oameni, de genul atacurilor teroriste, accidente nucleare etc. În momentul de față la acest mecanism participă toate cele 28 state membre UE, precum și Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Potrivit legislației ce stă la baza mecanismului, țările candidate UE pot face parte din acesta, în urma semnării un acord, acest pas având un rol important și în procesul de aderare. Acesta este și cazul Croației, de pildă, care participă la mecanismul de protecție civilă din 2009.

Prin intermediul acestui mecanism, zone afectate de dezastre de pe întreg mapamondul beneficiază de asistență rapidă din partea țărilor participante. Experiența anterioară în asemenea intervenții a contribuit semnificativ în îmbunătățirea răspunsului la asemenea conjuncturi nefaste. Mecanismul de protecție civilă al UE și-a făcut simțită prezența în cazuri dramatice precum uraganul Katrina din Statele Unite ale Americii (2005), tsunami-ul din Asia de Sud (2004), incendiile de pădure din Portugalia (2003-2005) sau cutremurele din Algeria (2003), Iran (2003-2005), Maroc (2004), Haiti (2010). În cazul unuia dintre cele mai recente evenimente, cutremurul din Haiti din primăvara lui 2010, activarea mecanismului de protecție civilă al UE a dus la salvarea a sute de vieți omenești. Cele trei echipe de protecție civilă trimise la locul dezastrului, ce a afectat mai bine de 1,3 milioane de oameni în Haiti, au reușit să scoată din dărâmături 30 de persoane; s-au instalat posturi medicale de urgență, fiind operați în medie 50 de pacienți zilnic; instalațiile de purificare a apei au produs circa 15 tone de apa potabilă zilnic pentru populația afectată de seism.

În asemenea situații de urgență, echipele care intervin necesită a fi mobilizate rapid, iar activitatea lor trebuie coordonată. În acest scop, mecanismul comunitar are propriile instrumente precum:

•Centrul de Monitorizare și Informare (MIC) – reprezintă nucleul operațional al mecanismului, fiind controlat de către Directoratul General pentru Mediu al Comisiei Europene și activând fără oprire, 24 ore din 24. Acest centru oferă acces la o platformă centrală de protecție civilă, orice țară din lume afectată de un dezastru putând face apel la asistență prin intermediul MIC, ulterior centrul gestionând comunicarea cu echipele din teren.

•Sistemul Comun de Urgență și Notificare (CECIS) – este o aplicație web ce facilitează comunicare dintre statele participante la mecanism. Ea furnizează posibilitatea de a transmite și primi alerte, detalii privind asistența necesară, precum și urmărirea evoluției unei intervenții în cazul unei urgențe prin intermediul unei arhive internet.

•Pe lângă cele două instrumente menționate, mecanismul de protecție civilă al UE se bazează și pe diverse programe de pregătire a echipelor de intervenție din statele participante, urmarindu-se îmbunătățirea coordonării dintre acestea, precum și îmbunătățirea capabilităților experților implicați în operațiunile de asistență. Un rol important îl au și modulele de protecție civilă – structuri având ca membri voluntari din una sau mai multe țări participante. Acestea au fost inființate ca suplimentare la capacitatea de răspuns a mecanismului de protecție civilă comunitar, urmare a dezastrului cauzat de tsunamiul din Asia în 2005.

Importanța mecanismului de protecție civilă este evidentă, însă cu siguranță este un sistem ce poate fi îmbunătățit. În 2005, în urma tsunamiului devastator din Asia, ce a făcut peste 200.000 de victime, s-a ridicat problema îmbunătățirii mecanismului de protecție civilă comunitar, luându-se în calcul de creșterea capacității de răspuns rapid la dezastre a Uniunii. În plus, Planul de acțiune adoptat în ianuarie 2005 ca urmare a tsunamiului din Oceanul Indian subliniază câteva direcții clare a fi întreprinse în privința protecției civile. La rândul său, Parlamentul European a propus crearea unor unități de acțiune specializate în protecție civilă, dotate cu toată aparatura și pregătirea necesare a interveni în orice moment în eventualitatea unor cataclisme sau situații de urgență, atât pe teritoriul comunitar, cât și oriunde în lume. Propuneri au venit și din partea statelor membre, iar consensul general pare a fi către îmbunătățirea structurii existențe a mecanismului de protecție civilă comunitar, mai degrabă decât crearea unor noi structuri.

Mecanismul European de Protecție Civilă a fost creat ca urmare a creșterii semnificative a numărului și gravității dezastrelor naturale și a celor provocate de om în ultimii ani și dat fiind că dezastrele viitoare vor atinge cote extreme și vor prezenta un grad mai ridicat de complexitate, cu consecințe extinse și pe termen mai lung, rezultând, în special, din schimbările climatice și din interacțiunea potențială între mai multe pericole naturale și tehnologice. Mecanismul comunitar de protecție civilă a fost instituit prin Decizia 2001/792/CE, Euratom a Consiliului Uniunii Europene, reformată prin Decizia 2007/779/CE.

Protecția care urma a fi asigurată în cadrul mecanismului de protecție civilă al Uniunii („mecanismul Uniunii”) se dorea să acopere în primul rând persoanele, dar și mediul și bunurile materiale, inclusiv patrimoniul cultural, împotriva tuturor tipurilor de dezastre naturale și provocate de om, inclusiv a dezastrelor de mediu, a poluării marine și a situațiilor de urgență acută în domeniul sănătății, care survin pe teritoriul sau în afara Uniunii. Asistența în materie de protecție civilă și în alte situații de urgență în cadrul mecanismului Uniunii poate fi solicitată în toate aceste cazuri de dezastre pentru a completa capabilitățile de răspuns ale țării afectate. În ceea ce privește dezastrele cauzate de acte de terorism, accidente nucleare sau radiologice, mecanismul Uniunii era menit să vizeze doar acțiunile de pregătire și răspuns care se înscriu în domeniul protecției civile. Mecanismul Uniunii ar trebui, de asemenea, să contribuie la punerea în aplicare a articolului 222 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), prin punerea la dispoziție a resurselor și a capabilităților sale, dacă este necesar.

Mecanismul Uniunii a fost creat având la bază ideea că trebuie să se țină seama în mod adecvat de legislația relevantă a Uniunii și de angajamentele internaționale și să se exploateze sinergiile cu inițiativele relevante la nivelul Uniunii, precum Programul european de observare a Pământului (Copernicus), programul european privind protecția infrastructurilor critice (PEPIC) și Mediul comun de realizare a schimbului de informații (CISE).

Prevenirea este de importanță majoră pentru protecția împotriva dezastrelor și necesită măsuri suplimentare, astfel cum se prevede în Concluziile Consiliului din 30 noiembrie 2009 și în Rezoluția Parlamentului European din 21 septembrie 2010 referitoare la Comunicarea Comisiei intitulată „O abordare comunitară în privința prevenirii dezastrelor naturale și a celor provocate de om”. Mecanismul Uniunii include un cadru general de politică pentru acțiunile de prevenire a riscurilor de dezastre la nivelul Uniunii având drept obiectiv asigurarea unui nivel mai ridicat de protecție și reziliență în caz de dezastre prin prevenirea sau reducerea efectelor acestora și prin promovarea unei culturi a prevenirii, incluzând luarea în considerare în mod adecvat a efectelor probabile ale schimbărilor climatice și a necesității acțiunilor adecvate de adaptare. Din această perspectivă, evaluările riscurilor, planificarea managementului riscurilor, evaluarea capabilității de management al riscurilor realizate de fiecare stat membru la nivel național sau la un nivel subnațional corespunzător care implică, după caz, alte servicii relevante, o analiză generală a riscurilor pregătită la nivelul Uniunii și evaluările inter pares sunt esențiale pentru asigurarea unei abordări integrate a managementului dezastrelor, prin corelarea acțiunilor de prevenire a riscurilor, de pregătire și răspuns. Mecanismul Uniunii include un cadru general pentru schimbul de informații privind riscurile și capabilitățile de management al riscurilor, fără a aduce atingere articolului 346 din TFUE care garantează că niciun stat membru nu are obligația de a furniza informații a căror divulgare o consideră contrară intereselor esențiale ale siguranței sale.

3.2 Funcționare, mandat, operații

Mecanismul Uniunii a fost creat pentru a facilita mobilizarea și coordonarea intervențiilor de asistență umanitară în caz de dezastre. Mecanismul Uniunii are la bază o structură organizată la nivelul Uniunii care cuprinde un Centru de coordonare a răspunsului pentru situații de urgență (ERCC), o capacitate europeană de răspuns în situații de urgență sub forma unui ansamblu de capacități angajate în prealabil, puse în comun pe bază voluntară de către statele membre, experți special instruiți, un sistem comun de comunicare și informare în situații de urgență (CECIS) gestionat de Comisia UE și puncte de contact în statele membre. Aceasta asigură un cadru pentru colectarea informațiilor validate privind situația, pentru transmiterea acestor informații către statele membre, precum și pentru împărtășirea lecțiilor învățate în urma intervențiilor.

În ceea ce privește intervențiile pentru furnizarea de asistență privind răspunsul la dezastre în afara Uniunii, mecanismul Uniunii are ca scop facilitarea și sprijinul acțiunilor întreprinse de statele membre și de Uniune în ansamblul său pentru a promova coerența activității în materie de protecție civilă la nivel internațional. Organizația Națiunilor Unite, acolo unde este prezentă, are rol de coordonare generală a operațiunilor de asistență din țările terțe. Asistența furnizată în cadrul mecanismului Uniunii este coordonată cu Organizația Națiunilor Unite și alți actori relevanți în plan internațional pentru a eficientiza la maximum utilizarea resurselor disponibile și pentru a evita suprapunerea inutilă a eforturilor. Coordonarea consolidată a asistenței în materie de protecție civilă prin intermediul mecanismului Uniunii reprezintă o condiție esențială pentru sprijinirea eforturilor generale de coordonare și pentru asigurarea unei contribuții substanțiale din partea Uniunii la efortul general de asistență. Intervențiile pentru furnizarea de asistență sunt determinate de cerere și trebuie să facă obiectul unei coordonări integrale la fața locului, astfel încât să se maximizeze eficacitatea și să se asigure accesul la populațiile afectate. Comisia trebuie să furnizeze sprijin logistic adecvat pentru echipele de experți trimise la fața locului.

Mecanismul Uniunii poate fi utilizat, de asemenea, pentru acordarea de sprijin de protecție civilă pentru asistența consulară în favoarea cetățenilor Uniunii în caz de dezastre în țările terțe, dacă acest lucru este solicitat de către autoritățile consulare ale statelor membre în cauză. Statele membre în cauză ar trebui, pe cât posibil, să își coordoneze aceste cereri între ele și cu orice alt actor relevant, pentru a asigura utilizarea optimă a mecanismului Uniunii și pentru a evita dificultățile practice la fața locului. Acest sprijin ar putea fi solicitat, de exemplu, de către „statul pilot” sau de către statul membru care coordonează asistența pentru toți cetățenii Uniunii. Conceptul de „stat-pilot” ar trebui înțeles în conformitate cu liniile directoare ale Uniunii Europene privind punerea în aplicare a conceptului de „stat-pilot în domeniul consular”. Această decizie se aplică fără a aduce atingere normelor Uniunii privind protecția consulară pentru cetățenii Uniunii în străinătate.

Utilizarea, în ultimă instanță, a unor mijloace militare sub conducere civilă poate constitui o contribuție importantă la răspunsul la dezastru. În cazul în care se consideră adecvată utilizarea de capacități militare în vederea asigurării unui nivel corespunzător al operațiunilor de protecție civilă, cooperarea cu serviciile militare ar trebui să urmeze modalitățile, procedurile și criteriile stabilite de Consiliu sau de organismele competente ale acestuia în vederea punerii la dispoziția mecanismului Uniunii a capacităților militare relevante pentru protecția civilă și ar trebui să fie în concordanță cu liniile directoare internaționale relevante.

Mecanismul Uniunii sprijină, completează și facilitează coordonarea acțiunii statelor membre în vederea realizării următoarelor obiective specifice comune:

– Atingerea unui nivel ridicat de protecție împotriva dezastrelor prin prevenirea sau reducerea efectelor potențiale ale acestora, prin promovarea unei culturi a prevenirii și prin îmbunătățirea cooperării între serviciile de protecție civilă și alte servicii relevante;

– Îmbunătățirea pregătirii la nivel de stat membru și la nivelul Uniunii pentru a răspunde la dezastre;

– Facilitarea unui răspuns rapid și eficient la dezastre sau la dezastre iminente.

Comisia UE gestionează ERCC (Centrul de coordonare a răspunsului la situații de urgență) care asigură o capacitate operațională de 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână și deservește statele membre și Comisia în vederea atingerii scopurilor mecanismului Uniunii, și întreprinde următoarele acțiuni în materie de pregătire:

– Gestionează un sistem comun de comunicare și informare în caz de urgență (CECIS) pentru a permite comunicarea și schimbul de informații între ERCC și punctele de contact ale statelor membre;

– Contribuie la dezvoltarea și mai buna integrare a sistemelor transnaționale de detectare, de alertă timpurie și de alertă de interes european pentru a permite un răspuns rapid și pentru a promova interconexiunile dintre sistemele naționale de alertă timpurie și de alertă și conexiunile acestora cu ERCC și CECIS. Sistemele respective iau în considerare și valorifică sursele și sistemele de informare, monitorizare și detectare existente și viitoare;

– Instituie și gestionează capabilitatea de mobilizare și trimitere a unor echipe de experți cu următoarele responsabilități:

– Evaluarea necesităților statului care solicită asistență care pot fi abordate, în cadrul mecanismului Uniunii.

De asemenea, Comisia Europeană mai are ca atribuții în acest domeniu următoarele :

– Facilitarea, atunci când este necesar, a coordonării la fața locului a asistenței de răspuns la dezastre și asigurarea legăturii cu autoritățile competente ale statului care solicită asistență, și sprijinirea statului solicitant cu expertiză în domeniul acțiunilor de prevenire, pregătire sau răspuns;

– Instituie și menține capabilitatea de a furniza sprijin logistic pentru respectivele echipe de experți;

– Dezvoltă și menține o rețea de experți pregătiți ai statelor membre care pot fi puși la dispoziție într-un timp foarte scurt pentru a asista ERCC la monitorizarea informațiilor și la facilitarea coordonării;

– Facilitează coordonarea prepoziționării în interiorul Uniunii de către statele membre a capacităților de răspuns la dezastre;

– Susține eforturile de îmbunătățire a interoperabilității modulelor și a altor capacități de răspuns, ținând seama de bunele practici la nivelul statelor membre și la nivel internațional;

Statele membre depun, în mod voluntar, eforturi în vederea dezvoltării de module, în special pentru a răspunde necesităților prioritare de intervenție sau de sprijin în cadrul mecanismului Uniunii.Statele membre identifică în prealabil module, alte capacități de răspuns și experți din cadrul serviciilor lor competente, în special din cadrul serviciilor lor de protecție civilă sau al altor servicii responsabile cu situațiile de urgență, care s-ar putea pune la dispoziție pentru intervenții, la cerere, prin intermediul mecanismului Uniunii. Acestea trebuie să ia în considerare faptul că alcătuirea modulelor sau a altor capacități de răspuns poate depinde de tipul dezastrului și de necesitățile specifice legate de dezastrul respectiv.

Modulele respective trebuie să fie interoperabile, cuprind resursele unuia sau ale mai multor state membre, sunt capabile să efectueze sarcini predefinite în domeniile răspunsului, în conformitate cu liniile directoare stabilite la nivel internațional și, prin urmare, sunt capabile:

– Să fie trimise la foarte scurt timp după formularea unei cereri de asistență prin ERCC și să opereze în mod autosuficient și autonom pentru o perioadă determinată;

– Participă la acțiuni de formare și la exerciții pentru a răspunde cerinței de interoperabilitate;

– Sunt plasate sub autoritatea unei persoane care răspunde de funcționarea modulelor și sunt capabile să coopereze cu alte organisme ale Uniunii și/sau cu instituții internaționale, în special cu Organizația Națiunilor Unite, după caz.

Statele membre identifică, în mod voluntar, în prealabil, experții care ar putea participa ca membri ai echipelor de experți ( din diferite domenii, cum ar fi :căutare-salvare, CBRN,medicină de urgență, evaluare pagube, etc. ) și iau în considerare furnizarea, conform cerințelor, a altor capacități de răspuns care ar putea fi puse la dispoziție de serviciile competente sau care pot fi furnizate de organizații neguvernamentale și alte entități relevante. Aceste alte capacități de răspuns pot include resurse din unul sau mai multe state membre și, după caz, sunt capabile să efectueze sarcini în domeniile răspunsului, în conformitate cu liniile directoare stabilite la nivel internațional, să fie trimise la foarte scurt timp după formularea unei cereri de asistență prin ERCC, să opereze în mod autosuficient și autonom, după caz, pentru o perioadă determinate,sunt capabile să coopereze cu alte organisme ale Uniunii și/sau cu instituții internaționale, în special cu Organizația Națiunilor Unite, după caz.

Capacitățile de răspuns pe care statele membre le pun la dispoziție pentru EERC sunt disponibile pentru operațiunile de răspuns în cadrul mecanismului Uniunii în urma unei solicitări de asistență prin ERCC. Decizia finală referitoare la trimiterea lor pe teren este luată de statele membre care au înregistrat capacitatea de răspuns vizată. Atunci când o urgență națională, un caz de forță majoră sau, în cazuri excepționale, motive grave împiedică un stat membru să pună la dispoziție aceste capacități în cazul unui anumit dezastru, statul membru respectiv informează Comisia cât mai curând posibil.

În cazul trimiterii pe teren, capacitățile de răspuns ale statelor membre rămân sub comanda și sub controlul lor și pot fi retrase, în consultare cu Comisia.

Notificarea dezastrelor de pe teritoriul Uniunii : În caz de dezastru sau de dezastru iminent pe teritoriul Uniunii, care produce sau poate produce efecte transfrontaliere sau care afectează sau este capabil să afecteze alte state membre, statul membru în care s-a produs sau în care este probabil să se producă dezastrul notifică, fără întârziere, statele membre care ar putea fi afectate și, atunci când efectele pot fi semnificative, Comisia. De asemenea, statul membru afectat poate solicita asistență prin ERCC. Solicitarea trebuie să fie cât mai precisă posibil. La primirea unei solicitări de asistență, Comisia acționează, în mod corespunzător și fără întârziere, după cum urmează:

– Transmite solicitarea punctelor de contact din alte state membre;

– Colectează, împreună cu statul membru afectat, informații validate cu privire la situație și le difuzează către statele membre;

– Formulează, în consultare cu statul membru solicitant, recomandări pentru furnizarea de asistență prin intermediul mecanismului Uniunii, având la bază necesitățile de pe teren și orice planuri relevante elaborate în prealabil, invită statele membre să trimită pe teren capacități specifice și facilitează coordonarea asistenței solicitate;

– întreprinde acțiuni suplimentare pentru facilitarea coordonării răspunsului.

Orice stat membru căruia îi este adresată o solicitare de asistență prin intermediul mecanismului Uniunii trebuie să decidă cu promptitudine dacă este în măsură să acorde asistența care i-a fost solicitată și informează statul membru solicitant cu privire la decizia sa, prin intermediul CECIS, menționând amploarea, condițiile și, după caz, costurile asistenței pe care ar putea să o acorde. ERCC informează statele membre în permanență. Statul membru solicitant are responsabilitatea de a coordona intervențiile de asistență. Autoritățile statului membru solicitant stabilesc orientările și, dacă este necesar, definesc limitele sarcinilor atribuite modulelor sau altor capacități de răspuns. Stabilirea detaliilor privind îndeplinirea acestor sarcini revine persoanei responsabile desemnate de statul membru care oferă asistență. Statul membru solicitant poate cere, de asemenea, trimiterea unei echipe de experți pentru a sprijini evaluarea sa, pentru a facilita coordonarea la fața locului (între echipele statelor membre) sau pentru a furniza consultanță tehnică. De asemenea, întreprinde acțiunile adecvate pentru facilitarea sprijinului națiunii gazdă pentru asistența care urmează a fi primită. Rolul Comisiei nu afectează competențele și responsabilitatea statelor membre în ceea ce privește echipele, modulele și alte capacități de sprijin ale acestora, inclusiv capacitățile militare. În special, sprijinul asigurat de Comisie nu înseamnă comanda și controlul asupra echipelor, modulelor și altor tipuri de sprijin furnizate de statele membre, care sunt trimise pe teren în mod voluntar conform coordonării la nivel strategic și la fața locului.

3.4 Analiza intervenției UE în Haiti

În secolul al XVIII-lea, Haiti era un important producător de trestie de zahăr și una dintre cele mai bogate regiuni din lume, dar, de la proclamarea independenței în 1804, țara a fost afectată încontinuu de conflicte etnice, de perioade îndelungate de anarhie și de instabilitate politică. Dictaturile succesive din a doua jumătate a secolului al XX-lea au fost caracterizate de crime în scopuri represive și de jefuirea bogățiilor țării. În prezent, Haiti este un stat fragil. Ca urmare a instabilității existente la nivel politic și la nivelul securității, la sfârșitul anului 2004 s-a lansat Misiunea ONU de stabilizare în Haiti (MINUSTAH). După tulburările sociale din 2008, cauzate de prețurile produselor alimentare, țara nu a mai avut un guvern stabil până în martie 2012, când Laurent Lamothe a devenit prim-ministru. Situația s-a îmbunătățit din punctul de vedere al securității, dar infracționalitatea are în continuare un impact negativ asupra procesului de dezvoltare. Haiti rămâne una dintre cele mai sărace țări din lume. Mai mult de jumătate din populați trăiește în sărăcie extremă, cu mai puțin de 1,25 dolari americani pe zi. Speranța de viață este de 62 de ani, cu 12 ani mai mică decât media din America Latină. Aproximativ jumătate din populație este analfabetă, 30 % nu are acces la surse de apă curată, iar 20 % dintre copii sunt subnutriți . Rata de incidență a HIV/ SIDA din Haiti este cea mai mare din America Latină.

În condițiile în care Haiti se afla încă în proces de redresare după furtunile din 2008, un cutremur cu magnitudinea de 7,0 grade pe scara Richter a lovit capitala și împrejurimile acesteia la 12 ianuarie 2010 curmând numeroase vieți omenești și provocând distrugeri maive. Și-au pierdut viața aproximativ 230 000 de persoane, ceea ce face ca acest dezastru să fie la fel de mortal ca tsunamiul din 2004 din Oceanul Indian, dar concentrat la nivelul unei singure țări. 300 000 de persoane au fost rănite, jumătate dintre acestea fiind copii. În Port-au-Prince, aproape 1,3 milioane de persoane au rămas fără locuință, iar peste 500 000 de persoane au părăsit zona afectată de dezastru în căutarea unui refugiu în altă parte a țării. Condițiile sanitare precare, care s-au înrăutățit dramatic după cutremur, au facilitat izbucnirea unei epidemii de holeră. Multe clădiri ale administrației publice, printre care Palatul Național, spitale, școli și alte instituții publice, au fost distruse și un număr mare de angajați au decedat. Prin urmare, capacitatea guvernului din Haiti de a furniza servicii a fost grav afectată. Întrucât a lovit regiunea cu cel mai înalt nivel al activității economice din țară, cutremurul a avut un impact grav asupra evoluției produsului intern brut (PIB) și asupra colectării impozitelor. Trezoreria nu dispunea de resursele bugetare necesare pentru a restabili operațiunile administrației naționale și pentru a-i plăti pe funcționarii publici.

În perioada imediat următoare dezastrului, mai multe sute de organizații internaționale, țări și cetățeni din întreaga lume au răspuns la nevoile umanitare urgente. Oficiul pentru coordonarea afacerilor umanitare (OCHA) al Organizației Națiunilor Unite (ONU) a lansat un apel de urgență (Flash Appeal) în urma căruia s-au colectat 575 de milioane de dolari americani în 72 de ore. Până la sfârșitul anului 2012, donatorii din sectorul public contribuiseră cu 2,23 miliarde de dolari americani ca ajutor umanitar și cu o sumă suplimentară de 192 de milioane de dolari americani destinată combaterii epidemiei de holeră. În plus, aproximativ 3 miliarde de dolari americani au fost puse la dispoziția agențiilor ONU și a organizațiilor neguvernamentale de către donatori privați.

Pentru a mobiliza sprijinul internațional pentru reconstrucția și dezvoltarea ulterioară a țării, ONU a găzduit la New York, la 31 martie 2010, Conferința internațională a donatorilor intitulată „Către un nou viitor pentru Haiti”. Donatorii au convenit să sprijine planul de acțiune al guvernului („Plan d’Action pour le Relèvement et le Développement Nati- onal d’Haïti”15 – PARDH) și să furnizeze asistență pentru redresare pe termen mediu și lung cu scopul de „a reconstrui mai bine” ( principiul care a stat la baza PARDH nu urmărea o simplă revenire la situația de dinaintea cutremurului, ci utilizarea acestei ocazii pentru a iniția un proces de reconstrucție care să se abordeze principalele cauze ale vulnerabilităților anterioare și curente) . În cadrul conferinței, 55 de donatori au promis un ajutor în valoare de 5,37 miliarde de dolari americani pentru perioada 2010-2012 și alte 2,96 miliarde pentru anul 2013 și perioada ulterioară. În plus, mai multe țări au anulat o sumă totală combinată de 1 miliard de dolari americani din datoria Republicii Haiti.

Uniunea Europeană a fost unul dintre principalii donatori, cu o contribuție totalăh în valoare de 1,23 miliarde de euro. Aceasta a inclus contribuții pentru reabilitarea și dezvoltarea țării, fondurile venind din partea Comisiei (460 de milioane de euro), a 18 state membre și a Băncii Europene de Investiții. De asemenea, Comisia a furnizat ajutor umanitar și prin intermediul Direcției Generale Ajutor Umanitar și Protecție Civilă (ECHO). În perioada 2010-2013, ECHO a alocat în total 232 de milioane de euro.

Sprijinul acordat de UE pentru reabilitare după cutremur s-a bazat pe o evaluare corespunzătoare a nevoilor, convenită între experți, principalii donatori și guvernul Republicii Haiti. Imediat după cutremur, experții ECHO au efectuat o evaluare preliminară multisectorială a nevoilor. La sfârșitul lunii ianuarie 2010, o echipă comună de experți din partea Comisiei, a Belgiei, a Franței și a Spaniei a evaluat nevoile în materie de infrastructură, gestiunea finanțelor publice, guvernanță, justiție și securitate și servicii sociale (în special educație). De asemenea, Comisia UE a sprijinit Evaluarea nevoilor post-dezastru, care urmărea crearea unui cadru pentru dezvoltare și creștere. Această evaluare a stat la baza Planului de acțiune pentru redresarea și dezvoltarea națională a Republicii Haiti, prezentat de guvernul haitian în cadrul conferinței internaționale de la New York din 31 martie 2010.

Principalele nevoi în materie de reabilitare au vizat reabilitarea urbană și locuințele, apa, instalațiile sanitare și igiena, sănătatea, securitatea alimentară și educația. Era nevoie de sprijin și pentru guvernanță, gestiunea finanțelor publice și consolidarea administrației în scopul dezvoltării unor sisteme și politici care să asigure furnizarea de servicii de bază în mod adecvat și durabil. Având în vedere resursele publice limitate, s-a considerat că sprijinul bugetar era esențial pentru relansarea și redresarea funcțiilor esențiale ale statului în contextul extrem de fragil care caracteriza perioada post-dezastru. Guvernul și donatorii implicați în sprijinirea guvernanței economice au ajuns la un acord cu privire la diagnosticarea deficiențelor existente la nivelul gestiunii finanțelor publice și la un plan de acțiune care conținea măsuri prioritare. În ceea ce privește infrastructura, drumurile au rămas principalul domeniu vizat de sprijinul UE, dar, în conformitate cu PARDH, a fost adăugată reconstrucția urbană (inclusiv locuințele). În sectorul guvernanței, sprijinul pentru descentralizare și pentru consolidarea capacității statului a fost menținut, dar s-au adăugat ca priorități dezvoltarea unui sistem de cadastru și reducerea riscului de dezastre. Pachetul financiar alocat pentru sprijinul bugetar a fost majorat, această măsură urmărind să contribuie la restabilirea serviciilor publice, la lansarea programului de reconstrucție și la sprijinirea strategiilor de dezvoltare și de creștere prin reforme ale guvernanței economice. De asemenea, o finanțare semnificativă (43,6 milioane de euro) a fost pusă la dispoziție din bugetul general al UE pentru alimente și agricultură și pentru reducerea riscului de dezastre.

Prin sprijinul pe care UE l-a oferit Republicii Haiti după cutremur s-a urmărit, în principal, furnizarea de ajutor de urgență, reabilitarea infrastructurilor distruse și a funcțiilor esențiale ale serviciilor publice, precum și crearea condițiilor necesare unei dezvoltări durabile. Prin urmare, LRRD (ajutorul de urgență, reabilitare și dezvoltare) a reprezentat un aspect strategic al cooperării dintre UE și Haiti în perioada ulterioară dezastrului din 2010. Rolul asistenței de urgență este de a furniza ajutor umanitar pe termen scurt în scopul salvării și al protejării vieților persoanelor care se confruntă cu dificultăți grave rezultate în urma unor dezastre naturale sau a unor conflicte violente. Operațiunile de reabilitare sunt procese menite să asigure trecerea progresivă de la asistența de urgență și să stabilizeze situația economică și socială, oferind sprijin părților afectate pentru reconstrucția infrastructurilor, îmbunătățirea serviciilor și consolidarea instituțiilor, aspecte care vor permite o tranziție adecvată către procesul de cooperare pentru dezvoltare. LRRD include măsurile și intervențiile destinate să acopere lacunele și/sau să consolideze sinergiile dintre asistența pe termen scurt și asistența pe termen lung.

Procesul de programare și de pregătire a programelor derulat de EuropeAid implică discuții cu autoritățile naționale și coordonarea cu alți donatori. Având în vedere volumul semnificativ al lucrărilor pregătitoare efectuate de Comisie, acest proces nu este conceput pentru a aborda nevoile care evoluează rapid în situații de criză. Cu toate acestea, deși adoptarea oficială a strategiei de cooperare revizuite a durat doi ani, direcția generală a strategiei a fost stabilită într-un termen rezonabil, ceea ce a contribuit la reducerea întârzierilor în lansarea programelor de reabilitare. Alături de EuropeAid, în activitățile de reabilitare s-a implicat și ECHO. În timp ce, în 2010, ajutorul umanitar furnizat de ECHO a fost direcționat către nevoile de urgență (printre acestea numărându-se îndepărtarea resturilor clădirilor distruse, instalarea de corturi din material plastic, aprovizionarea cu apă cu ajutorul cisternelor, instalațiile sanitare și distribuirea de alimente către persoanele strămutate într-o altă zonă a țării), asistența furnizată în 2011 și în 2012 a depășit etapa ajutorului de urgență. Astfel, aceasta a inclus reducerea riscului de dezastre și a abordat problema populației strămutate, în special prin construirea de adăposturi temporare, de toalete și de instalații sanitare, precum și prin organizarea de programe de tipul „numerar în schimbul muncii prestate”. Aceste activități au fost asumate de ECHO sub forma unui sprijin pentru reabilitare pe termen scurt, până la finalizarea pregătirii proiectelor de reabilitare pe termen lung ale partenerilor de dezvoltare. Comisia a înființat o platformă de criză care consta în reuniuni de coordonare periodice între EuropeAid, ECHO, Secretariatul General al Comisiei și statele membre ale UE, pentru a coordona răspunsul UE în primele săptămâni după cutremur. De asemenea, ECHO și delegația UE desfășurau periodic schimburi de informații (de exemplu, referitor la nevoile persoanelor strămutate intern aflate în tabere și în adăposturi temporare) și comunicau cu FPI cu privire la programul DIPECHO, pentru a asigura legături adecvate cu alte activități în materie de reducere a riscului de dezastre. În plus, se organizau în mod regulat reuniuni ale echipelor de țară între serviciile Comisiei. Aceste mecanisme de coordonare au facilitat evaluarea nevoilor și stabilirea priorităților în mod corespunzător.

Cu toate acestea, ECHO și EuropeAid nu aveau o strategie de țară comună și clară cu privire la LRRD pentru a optimiza sinergiile și a asigura o tranziție ușoară între activitățile lor respective. Cu ocazia vizitei efectuate în Haiti în februarie 2012, o delegație a Comisiei pentru control bugetar din cadrul Parlamentului European a constatat că nu exista un nivel suficient de coordonare între ECHO și delegația UE. Deficiențele constatate de Curte au vizat, în special, următoarele aspecte:

programele ECHO sunt pe termen scurt, în timp ce procesul de programare și de pregătire a programelor de la nivelul EuropeAid necesită timp. Deși ambele au adoptat o abordare flexibilă, a existat o perioadă de pauză de mai multe luni între momentul în care sprijinul ECHO a încetat și momentul în care a devenit disponibilă finanțarea oferită de EuropeAid pentru reconstruirea și amenajarea cartierelor. Continuitatea fără dificultăți a operațiunilor în teren a fost posibilă doar grație autofinanțării și motivației partenerilor responsabili de implementare;

referitor la abordarea optimă a nevoilor în materie de locuințe, a existat o divergență de opinii între partenerii responsabili de asistența umanitară și cei responsabili de dezvoltare, inclusiv între ECHO și delegația UE. Din punctul de vedere al delegației UE și al multor altor parteneri responsabili de dezvoltare intervievați de Curte, construirea de adăposturi temporare în loc de locuințe permanente la trei ani după cutremur nu reprezenta soluția cea mai eficientă, ținându-se seama de lipsa spațiului, și implica un risc ridicat ca zonele de adăpost să se transforme în bidonviluri;

ECHO nu și-a oficializat și nu și-a documentat strategia de retragere și procedura de transfer către delegația UE, ceea ce a împiedicat asigurarea unei urmări corespunzătoare.

Întoarcerea persoanelor strămutate în cartierele lor de origine a reprezentat o prioritate cheie urmărită de guvern cu scopul de a soluționa problema nivelului scăzut al coeziunii sociale, cauzată de deplasările populației și de numărul mare al victimelor. Programme d’appui à la reconstruction et à l’aménagement de quartiers pour faciliter le retour des populations sinistrées, finanțat de FED, a sprijinit reconstruirea a șase cartiere foarte populate în Port-au-Prince și a unui cartier din orașul Petit-Goâve. În afară de îmbunătățirea planificării urbane și a infrastructurilor publice, s-a vizat și reconstruirea caselor, astfel că cetățenii au primit sprijin pentru a face ei înșiși acest lucru. Alte activități au fost promovate prin cursuri de formare și prin microfinanțare la nivel de comunitate, pentru a încuraja autonomia economică. O parte a programului a fost implementată prin intermediul administrației naționale. Deși acest lucru a fost important din punctul de vedere al respectării principiului unei „reconstrucții mai bune” și al asumării responsabilităților, o astfel de abordare nu a făcut posibilă îndeplinirea realizărilor fizice într-un ritm pe deplin compatibil cu LRRD. Cu toate acestea, s-au înregistrat progrese semnificative în reabilitarea capacităților administrației publice în ceea ce privește dezvoltarea urbană. De asemenea, s-au înregistrat progrese satisfăcătoare în ceea ce privește activitățile derulate de ONG-urile partenere, în cazul cărora lucrările pregătitoare au fost efectuate rapid datorită experienței lor pe teren, a prezenței lor neîntrerupte de la începutul acțiunii umanitare și a abordării pragmatice adoptate. În plus, interacțiunile acestora cu autoritățile au beneficiat de îmbunătățirea contextului care a urmat instituirii componentelor sprijinului instituțional.

Pagină albă

CONCLUZII

La sfârșitul acestei lucrări, considerăm că am reușit să atingem toate puncte obiectivele care ni le-am propus, respectiv: am prezentat teoria generală a managementului crizelor, am definit criza umanitară și am diferențiat-o de celelalte tipuri de crize, ulterior am prezentat activitatea și rolul instituțiilor naționale și internaționale cu atribuții în managementul crizelor umanitare, pentru ca în capitolul 3 să analizăm perspectiva Uniunii Europene în acest domeniu, și să prezentăm principalul instrument practic – Mecanismul European de Protecție Civilă. În studiul de caz am ales să prezentăm aplicarea acestuia la criza din Haiti din 2010, cu accent pe punctele tari și slabe. În urma celor prezentate am putut să extragem anumite concluzii :

O criză umanitară implică o serie de dimensiuni ale valorii, iar unele dintre aceste dimensiuni vor forța negocierile valorii. Cel puțin, o decizie dacă să se intervină cu forță militară într-o criză umanitară va implica nu numai viețile populației în pericol salvate/pierdute, dar, de asemenea, viețile trupelor intervenționiste salvate/pierdute.

crize umanitare pot fi claficate astfel : cauzate de dezastre natural și cauzate de dezastre provocate de om.

Sprijinul pentru intervenții militare în crizele umanitare depinde de elitele politice, de locația și rasa/religia populației periclitate;

Asistența umanitară se desfășoară prin operații necoercitive, dar folosirea forței poate fi autorizată prin mandate suplimentare;

Managementul situațiilor de criză este o acțiune specializată de mare complexitate, dirijată și susținută pe multiple planuri: politic, diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic, psihologic etc.

Activitățile NATO și ale UE se completează reciproc, așa cum o demonstrează și cooperarea apropiată ce a avut loc între cele două organizații în decursul ultimilor ani. Cooperarea regională, ca element cheie al Procesului de Stabilizare și Asociere al Uniunii, cât și al Parteneriatului pentru Pace și al Pactului de Stabilitate, va intensifica și pe viitor apropierea dintre UE și NATO.

Gestionarea civilă a crizelor a devenit o parte importantă din politica de securitate a UE. Totuși, punerea la dispoziție de capacități civile constituie o mare provocare pentru Uniunea Europeană. Eficacitatea numeroaselor misiuni este limitată, ceea ce reflectă, pe de o parte, criza actuală de resurse pentru derularea misiunilor de construcție a statelor („state-building”) și se explică, pe de altă parte, prin deficitele UE ca absență din cadrul strategic al intervențiilor. Se impune un nivel de ambiție diferențiată la nivel regional pentru UE, dat fiind angajamentul din ce în ce mai critic al statelor slabe.Astfel, ar trebui să se regândească obiectivele misiunilor UE care erau până în prezent adesea prea puțin orientate spre realitățile locale și definite de o manieră obscură.

Legat strict de intervenția UE în Haiti, putem conluziona că, în ansamblu, sprijinul pentru reabilitare acordat de UE în urma crizei din 2010 din Haiti a fost conceput în mod corespunzător, dar că modul de implementare a programelor nu a fost suficient de eficace. Ca și alți donatori, Comisia a întâmpinat obstacole serioase în eforturile sale de a sprijini procesul de reabilitare. Astfel, concomitent cu obiectivul de a furniza un ajutor rapid, Comisia a avut dificila sarcină de a-și gestiona ajutorul în parteneriat cu autorități naționale slabe, scopul parteneriatului fiind acela de a încuraja asumarea responsabilităților și de a contribui la emergența unui guvern funcțional. Cu toate acestea, Comisia ar fi putut să gestioneze mai bine anumiți factori aflați sub controlul său. Comisia a abordat nevoile prioritare în materie de reabilitare. Împreună cu alți donatori importanți, Comisia a identificat în mod corect principalele nevoi de reabilitare ale Republicii Haiti după cutremurul din 2010 și a adoptat o strategie de cooperare solidă, care a abordat noile provocări cu care se confrunta această țară, continuând, în același timp, să furnizeze sprijin pentru dezvoltare socio-economică pe termen lung. Repartizarea sarcinilor între donatori a fost adecvată, însă coordonarea pe parcursul punerii în aplicare s-a dovedit dificilă. În ciuda eforturilor depuse de Comisie, nu a existat o corelare suficientă între ajutorul de urgență, reabilitare și dezvoltare. Comisia a utilizat în mod flexibil o serie de instrumente complementare și a creat programe de reabilitare distincte pentru a asigura legătura dintre ajutorul de urgență, reabilitare și dezvoltare. Totuși, ECHO și EuropeAid nu aveau o strategie de țară comună și clară pentru a optimiza sinergiile și a asigura o tranziție ușoară între activitățile lor respective. Administrația națională slabă și angajamentul insuficient al guvernului față de reformă au reprezentat obstacole importante în calea unei reabilitări eficace și a creării condițiilor necesare unei dezvoltări durabile. Comisia nu a asigurat într-o măsură suficientă implementarea eficace a sprijinului acordat de UE pentru reabilitare. Deși cunoștea foarte bine contextul dificil, Comisia nu a gestionat în mod suficient anumite riscuri semnificative pentru implementarea și realizarea obiectivelor sale stabilite în programe. Monitorizarea programelor s-a bazat pe un cadru adecvat, însă Comisia nu și-a luat măsuri în timp util pentru consolidarea resurselor delegației UE și aceasta nu a avut capacitatea necesară pentru a efectua vizite la fața locului, care ar fi fost deosebit de utile într-o situație marcată de schimbări rapide.

Pe viitor, la începutul programelor și, după caz, în cursul implementării lor, Comisia ar trebui să evalueze probabilitatea de apariție și impactul potențial al principalelor riscuri la care este expusă îndeplinirea obiectivelor programelor și să adopte măsuri de prevenire sau de atenuare a acestor riscuri. De asemenea, EuropeAid și ECHO ar trebui să adopte o strategie comună în ceea ce privește crearea unei legături între ajutorul de urgență, reabilitare și dezvoltare, pentru a asigura sinergii și o corelare eficace între activitățile lor. Această strategie ar trebui să stabilească: obiectivele și mandatele fiecăruia dintre serviciile implicate, procedurile pentru pregătirea planurilor de acțiune coordonate pentru o anumită țară și strategiile de retragere și procedurile de transfer al responsabilităților. Atunci când acordă sprijin bugetar, Comisia ar trebui, în coordonare cu alți donatori: să ofere un sprijin adecvat pentru consolidarea capacității și să se concentreze asupra principalelor funcții legate de gestiunea finanțelor publice, inclusiv asupra mecanismelor de asigurare a răspunderii și de combatere a corupției; să sprijine pregătirea în timp util a unui program adecvat de reformă în materie de gestiune a finanțelor publice; și să stabilească, după caz, măsuri pe termen mai scurt pentru a se asigura că fondurile UE nu sunt risipite, deturnate în alte scopuri sau cheltuite în mod ineficient. În cazurile în care au loc dezastre naturale sau alte evenimente similare, în special evenimente care afectează funcționarea unei delegații a UE, Comisia și SEAE ar trebui să dezvolte proceduri pentru asigurarea continuității activităților, inclusiv dispoziții privind realocarea de urgență a unor resurse de personal.

BIBLIOGRAFIE

Legi, instrucțiuni, documente oficiale:

Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949.

Declarația șefilor de stat și guvern participanți la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord, Bruxelles, 10-11 ianuarie 1994.

Carta Națiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html

Manualul NATO, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2006

Strategia națională de apărare a țării, 2008

Strategia națională de apărare, 2010

Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a României

Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliul Suprem de Apărare al Țării

Legea nr. 121 / 2011 privind participarea forțelor armate la misiuni și operații în afara teritoriului statului roman

Tratatul de la Lisabona, forma consolidată, http://ec.europa.eu/romania/

Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Lucrări de specialitate din literatura autohtonă și literatura străină:

Ian Morris, Why the West Rules—For Now: The Patterns of History, and What They Reveal About the Future

Bercovitch, Jacob, and Patrick M. Regan. Managing risks in international relations: The mediation of enduring rivalries

Toma, Gheorghe, Postolache, Sava, Oros, Ioan, Managementul instabilității, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003

Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, București, Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, 1995

Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura U.N. Ap „Carol I", București, 2006,

Emil Mihuleac, Știința managementului. Teorie și practică. Editura Tempus, București, 1999

G. Herkeming, Managementul situațiilor de criză din Olanda. 1996

Mandu Petrișor – „Managementul crizelor”, Editura Lux Libris, Brașov,2005

Jean-Paul Ngoupande, L”Afrique face à l”Islam. Les enjeux africains de la lutte contre le terrorisme, ed. Albin Michel, Paris, 2003

Kennedy, Paul. The Parliament of Man: The Past, Present, and Future of the United Nations. New York: Random House, 2006

Desjeux JF, Briend A, Prudhon C, Greletty Y, Golden MH Definition and evaluation of therapeutic food for severely malnourished children in situations of humanitarian emergencies.

Cucu, Cornel. Managementul crizelor – fenomen ce poate afecta starea de securitate a unei natiuni. In: Spatiul sud-est european in contextul globalizarii. Sesiunea de comunicari stiintifice cu participare internationala STRATEGII XXI – 12-13 aprilie 2007, Bucuresti

Craciun, Ioan. Prevenirea conflictelor si managementul crizelor. Bucuresti, Editura Universitatii Nationale de Aparare 'Carol I', 2006

FRUNZETI, Teodor. Solutionarea crizelor internationale: mijloace militare si nemilitare. Bucuresti, Editura Institutul European, 2006

Mircea Mureșan și colectiv, Securitate europeană la începutul mileniului trei, Editura UNAp.”Carol I”, București, 2006

Teodor Frunzeti, Geostrategie, Editura CTEA, București, 2009 • Teodor Frunzeti, Dorel Bușe, Politici și instituții de securitate, Editura UniversităŃii NaŃionale de Apărare „Carol I”, București, 2010

Teodor Frunzeti, Organizații internaționale în era globalizării, Editura Academia Forțelor Terestre, Sibiu 2000

Barry Buzan, Popoarele, statele și teama, Editură Cartier, Chișinău, 2000

Frunzeti Teodor, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Iași, Institutul European, 2006

Pagini web:

www.mae.ro

www.nato.int

www.summitbucharest.ro

www.wikipedia.org

www.europa.eu

www.igsu.ro

http://www.monde-diplomatique.fr

http://www.presseurop.eu

http://www.weu.int

ANEXA NR.1

Agenții și programe ONU

Organizația Internațională a Muncii (OIM) – cu sediul la Geneva, elaborează politicile și programele destinate ameliorării condițiilor de muncă și posibilităților de angajare, fixând totodată normele internaționale utilizate în toate țările lumii în domeniul forței de muncă. 

Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) – cu sediul la Roma, contribuie la ameliorarea productivității agricole și a securității alimentare în scopul îmbunătățirii nivelului de viață al populației. 

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) – cu sediul la Paris, încurajează educația, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural și cultural mondial, cooperarea științifică internațională, libertatea presei și a comunicării. 

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – cu sediul la Geneva, coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate și să permită tuturor să ajungă la un nivel de sănătate cât mai ridicat posibil. Domeniile sale de acțiune sunt: imunologia, educarea în domeniul sănătății și distribuirea de medicamente esențiale ș.a.. 

Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI)- cu sediul la Montreal, fixează normele internaționale necesare securității și eficacității transporturilor aeriene și coordonează cooperarea internațională în domeniul aviației civile.  

Organizația Maritimă Internațională (OMI) – cu sediul la Londra, contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internațional și a normelor de securitate pe mare, precum și la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime. 

Organizația Internațională a Telecomunicațiilor (UIT)- cu sediul la Geneva, favorizează cooperarea internațională în vederea ameliorării mijloacelor de comunicație, coordonează utilizarea frecvențelor de radio și televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate. 

Uniunea Poștală Universală (UPU) – cu sediul la Berna, fixează regulile internaționale pentru serviciile poștale, oferă asistență tehnică și încurajează cooperarea în domeniul poștal.

Organizația Meteorologică Mondială (OMM) – cu sediul la Geneva, încurajează cercetarea științifică în domeniul atmosferei terestre și a schimbărilor climatice și facilitează schimbul de date meteorologice la nivel mondial.  

Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale (OMPI) – cu sediul la Geneva, încurajează protecția internațională în domeniul proprietății intelectuale și facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor, mărcilor, planurilor industriale și a brevetelor.   

Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricola (FIDA) – cu sediul la Roma, mobilizează resursele financiare în vederea creșterii producției agricole și ameliorării nivelului nutrițional al colectivităților celor mai sărace din țările în curs de dezvoltare.     

Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) – cu sediul la Viena, încurajează progresul industrial în țările în curs de dezvoltare în domeniul asistenței tehnice, al serviciilor de consultanță și al activităților de formare.   

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – CNUCED/UNCTAD care a fost creată în anul 1964 și are ca obiectiv integrarea țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială pentru sprijinirea dezvoltării acestora; 

Centrul de Comerț Internațional este agenția de cooperare tehnică comună a Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare și a Organizației Mondiale a Comerțului;

Oficiul ONU privind Drogurile și Criminalitatea a fost creat în anul 1997 și este un leader global în combaterea traficului cu droguri și a criminalității internaționale; 

Programul Națiunilor Unite pentru Mediu are ca obiectiv protejarea mediului înconjurător și stimularea cooperării între state pentru realizarea acestui deziderat;

Fondul Națiunilor Unite pentru Copii are drept scop protejarea copiilor prin acțiuni specifice, inclusiv prin campanii de strângere de fonduri destinate ajutorării copiilor;

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare este rețeaua globală a ONU în domeniul dezvoltării, sprijină țările în curs de dezvoltare în vederea atragerii și utilizării corespunzătoare a asistenței pentru dezvoltare; 

Fondul Națiunilor Unite pentru Populație este un organism internațional care acționează în favoarea dreptului la sănătate și a egalității de șanse pentru fiecare femeie, bărbat și copil;

Fondul de Dezvoltare al ONU pentru Femei asigură asistența financiară și tehnică pentru programe și strategii destinate femeilor și egalității de gen; 

Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați are ca mandat coordonarea acțiunilor internaționale pentru protejarea refugiaților și identificarea de soluții la problemele cu care se confruntă refugiații;

Agenția ONU de Ajutorare a Palestinienilor Refugiați din Orientul Apropiat are ca obiectiv oferirea unui sprijin direct, precum și prin programe de lucru acordate  refugiaților palestinieni;

Voluntarii ONU este organismul cu rol de punct focal pentru promovarea și angajarea voluntarilor în acțiuni dedicate dezvoltării. 

La Geneva se află atât sediul ONU, cât și sediul a o seamă de agenții specializate din Sistemul Principal al Națiunilor Unite. Pe lângă acestea, și alte organizații interguvernamentale, fonduri și programe cu un rol important în asistența umanitară au ales să aibă sediul aici. Redăm câteva dintre acestea:

Consiliul Drepturilor Omului – CDO;

Agenția ONU pentru Refugiați – HCR;

Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Asistenței Umanitare – OCHA;

Comitetul Internațional al Crucii Roșii – CICR;

Conferința de Dezarmare – CD;

Organizația Mondială a Comerțului – OMC;

Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD;

Comisia Economică ONU pentru Europa – CEE-ONU;

Organizația Internațională a Muncii – Biroul Internațional al Muncii – OIM-BIMȘ

Organizația Europeană pentru Cercetări Nucleare – CERN;

Programul Comun al ONU pentru HIV/SIDA – ONUSIDA;

Fondul Global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei și malariei GFATM.